Mihai Covaci

PSIHOLOGIA EDUCAȚIEI

- note de curs -

București, 2020

ISBN 978-3-902938-09-1
 1. Aspecte introductive

N-am lăsat niciodată școala să-mi afecteze educația. Educația este calea de la ignoranța
încrezută la incertitudinea jalnică. Educația constă mai cu seamă din ceea ce nu am învățat (Mark
Twain).

Câteva întrebări fundamentale pentru și despre învățare: Este important să ne înțelegem

propriul fel de a învăța sau doar să încercăm să învățăm din răsputeri? În cadrul procesului de învățare
este mai importantă înțelegerea, memorarea sau capacitatea de reproducere? Cum se învață cel mai
eficient? Este învățarea un proces dificil? Sunt mai importanți factorii psihici sau cei biologici? Cât
de mult poate determina profesorul calitatea și eficiența învățării?
Fiecare entitate implicată în procesul învățării posedă unele avantaje și unele responsabilități.
Trecând de aspectele învinovățirii reciproce,

Studentul
Cât de eficiente sunt metodele pedagogice sau ale PE în cadrul lărgit al educației zilnice și de
durată? Pot aceleași metode să determine schimbări tipizate la o masă largă de participanți sau
impactul este prea diferit ca să putem universaliza metodele? Ce sunt până la urmă diverse metode
ale educației? Pot fi caracterizate ca anumite proceduri sau pași de urmat care trebuie parcurși de cei
care doresc să-și însușească anumite informații, cunoștințe, abilități, competențe etc. Identificarea
metodelor personale optime pentru abordarea învățării necesită auto-cunoaștere și ieșirea din propria
zonă de confort.
La întrebările menționate se pot adăuga și cele legate de vârstă, cultură, zone sau regiuni
diferite unde sunt anumite prejudecăți sau preconcepții despre învățare și astfel putem estima că orice
tip de învățare are nenumărate influențe care provin atât din componente cunoscute cât mai ales din
cele care sunt de substrat și deseori sunt ignorate. Poate în aceste condiții profesorul să fie performant
și să stabilească cele mai bune metode prin care informațiile pot fi livrate elevilor de vârste diferite
mai ales celor din medii și culturi diferite? Putem discuta despre profesori “universali” care au abilități
ieșite din comun și se pot plia pe aspectele individuale, culturale, naționale, etnice, perceptuale,
personologice și cele legate de particularitățile stilului de învățare ale elevilor/studenților? Găsirea
unor metode de auto-motivare a elevului/studentului ar fi determinabile.

Profesorul
O altă serie de dificultăți rezultată din capacitățile individuale pe care le are profesorul, din
experiența proprie și din ceea ce a acumulat în perioada de formare. Astfel putem estima că variația
mare a stilurilor de predare depășește variația stilurilor de receptare/învățare și prin urmare fiecare
profesor are un specific de a preda, de a se raporta sau de a fi, iar toate aceste aspecte sau condiții
influențează performanțele elevilor sau ale studenților. Nu putem ignora absența sau prezența acestora
și prin urmare fiecare caracteristică personalizată a profesorului poate determina performanțele celor
care asistă la predarea lui. Din perspectiva elevului/studentului, cauza tuturor explicațiilor ar fi
profesorul care poate garanta un succes, măcar limitat.
Un alt aspect important în procesul educațional care vizează atât pe profesori cât și pe
elevi/studenți este maniera de a împărți timpii disponibili “Pentru ca predarea și învățarea să devină
cu adevărat eficiente, unii pedagogi subliniază necesitatea creării unei «zone fără probleme», prin
exploatarea didactică a trei «timpi»: timpul difuz, timpul individual și timpul relațional (cf. Gordon,
1981, pp. 227-237)” (Cucoș, 2002, p. 87). Ca fenomen manifestat în mediul educațional “Indivizii
suferă atunci când le sunt afectate momentele de răgaz, de refugiere în reverie sau visare. Pentru a-și
păstra zona de solitudine, ei pot recurge la mijloace ilicite: o fac pe obosiții, pe bolnavii, pe «proștii»”
(Cucoș, 2002, p. 89).

Paradigme în psihologia educației (PE)

Actualmente plutim într-o confuzie legată de ce anume determină cel mai bine educația cuiva.
O societate care a generat nenumărate drepturi individuale a ajuns să se sufoce tocmai din cauza
acestor drepturi pe care le au toți.
Dezvoltarea psihologică și educațională a ființei umane cunoaște mai multe paradigme pe baza
cărora s-a desfășurat sau se desfășoară educația. Raportată la mai mulți factori, educația a fost văzută
ca depinzând de mediul intern, de mediul extern și de o combinație între cele două.
Paradigma sceptică, organicistă sau ereditară (Platon, Aristotel, Galton, S. Hall, Thorndike)
accentuează rolul factorilor ereditari, susținând că dezvoltarea copiilor se produce aproape în totalitate
pe baza influențelor genetice iar recunoașterea individualității copilului este esențială. Teoriile
ereditare generează “fatalismul pedagogic” (Cocoradă, 2011, p. 20). Ca o contrapondere putem
susține că acțiunea factorilor ereditari este mai prezentă în primii ani ai vieții. După o anumită vârstă,
contează mai mult experiența dobândită.
Paradigma optimistă, mecanicistă sau a mediului/factorilor externi (J. Locke, Helvetius,
Rosenzweig, Watson, Skinner, Bandura) promovează un optimism naiv, accentuând în mod exagerat
rolul mediului în ansamblul celor trei factori. Ideea de bază se poate rezuma în celebrele cuvinte ale
lui Watson: “Dați-mi o duzină de copii sănătoși, bine dezvoltați, și o lume croită după specificațiile
mele în care să-i cresc, și vă garantez că pot lua oricare dintre ei la întâmplare și educa astfel încât să
devină orice soi de specialist doresc eu – medic, avocat, artist, comerciant și, da, chiar și cerșetor sau
hoț, indiferent de talentele, plăcerile, tendințele, abilitățile, vocațiile sau rasa străbunilor lui […]
munca mai intensă decât a altora este probabil cea mai rezonabilă explicație pe care o avem astăzi nu
doar pentru succesul în orice domeniu, ci chiar și pentru geniu”.
Paradigma interacționistă, realistă sau mixtă (Freud, Wallon, Vîgotski etc.) reușește să
concilieze primele două paradigme și acordă o pondere însemnată tuturor factori ereditari și de mediu,
rezervând totuși educației un rol conducător. Epigenetica încep să confirme modul faptul că mediul
poate schimba comportarea genelor. Anumite trăsături fenotipice pot fi inhibate sau activate în funcție
de mediu. Genele la rândul lor favorizează un anumit mediu, individul preferând circumstanțele care
corespund înclinațiilor sale naturale. Astfel se creează circuitul dublului feedback (gene – mediu –
gene) a cărui proporții sunt variate.

Distincții
Care ar fi distincția între psihologia educației și pedagogie? Sunt doar denumiri diferite?
Termenul pedagogie sau pedagog în limba română are o semnificație puțin mai aparte care depășește
încadrările psihologiei educaționale. Astfel “pedagog” înseamnă și cineva care supervizează pe un
copil sau un tânăr în procesul creșterii educaționale personale și a unei realizări a propriei
personalități. Terminologia implică responsabilități multiple, comparativ cu ale profesorului, și
cumulează cumva anumite trăsături suplimentare. Comparativ, “științele educației sunt mai
maleabile, mai deschise variabilelor subiective tocmai pentru că ele vizează o stare prezentă sau
deziderativă a ființei umane” (Cucoş, 2002, pg. 15-16).
 Începând cu sfârșitul secolului 19 a fost manifestat un interes mai pregnant pentru domeniul
psihologiei educaționale iar ca reper bibliografic, în 1903 Edward L. Thorndike a publicat lucrarea
Psihologia educațională. “Din punctul de vedere al sferei de cuprindere, pedagogia este mai largă,
aceasta studiind întregul domeniu al educației și vizând obiectivele educației intelectuale și fizice. Pe
de altă parte, psihologia educației studiază procesul instructiv și educativ strict din perspectivă
psihologică.” (Ceobanu, 2006, p. 3). Psihologia școlară a fost definită de Cosmovici ca “...procesul
instructiv-educativ desfășurat în școală cu scopul de a spori eficiența acestuia.” (Cosmovici & lacob,
2008, p. 15). Însă metodele pedagogice sunt validate de psihologie iar acest aspect creează nu doar
interdependență ci și diferențieri. PE este o aplicare a metodelor și abordărilor psihologice în
domeniul pedagogic.