Sunteți pe pagina 1din 29

Resurse pastorale

Teologice nr. 8

Asociaţia Pastorală  Uniunea de Conferinţe

Existenţialismul
- privire de ansamblu şi evaluare -

Cuprins:

Pericolele existenţialismului .............................................. Edward Heppenstall


Ţintele şi standardele spirituale ale existenţialismului.............. Jean R. Zurcher
Credinţa ca experienţă existenţială ..................................... Herbert E. Douglass
Existenţialismul şi doctrinele creştine fundamentale .......... Harry W. Lowe

Preambul toţi cei care şi-au presărat discursul cu aceste nume,


au şi citit lucrările lor, însă moda a făcut furori.
În ultimii ani, campusurile universitare nord- Semnalarea acestor curente şi în campusurile
americane, bisericeşti şi seculare, au intrat sub universitare adventiste a generat automat anumite
incidenţa diverselor curente de filozofie
existenţialistă, care prezintă un farmec aparte pentru
minţile tinere. În răstimpuri, reacţia indica întrebări. Şi tocmai pentru a răspunde acestor
descoperirea a ceva nou, iar în cercurile teologice, întrebări au fost solicitate anumite persoane pentru a
descoperirea a ceva altfel inaccesibil prin religia pregăti materiale în vederea unei discuţii
ortodoxă. cuprinzătoare, întreprinse în cadrul unei comisii de
Existenţialismul se dovedeşte pe cât de studiu.
imposibil de descris, pe atât de dificil de interpretat. În urma discuţiilor libere pe marginea acestor
Poate fi întru totul secularist şi complet ateist sau se lucrări, moderate de dr. D.W. Holbrook, s-a ajuns la
poate înfăţişa ca o filozofie creştină, încadrabilă în următoarele concluzii:
peisajul descris de romano-catolicism, protestantism 1. Existenţialismul nu poate fi definit cu
sau ortodoxie. Existenţialismul se dovedeşte a fi precizie. De fapt, o definiţie exactă este de
compatibil chiar şi cu iudaismul. regulă evitată de filosofii existenţialişti,
Dată fiind adeziunea intelectualilor la fiecare pentru că aceasta ar presupune încarcerarea
dintre aceşti afluenţi ai existenţialismului, curentul a curentului între limite multe prea rigide.
ajuns oarecum „la modă” în cercurile educaţionale şi 2. Reprezintă o sciziune filosofică oarecum
teologice, cel puţin în ultimele două decade, mai cu radicală, anticipată de Pascal şi elaborată de
seamă datorită prestigiului exponenţilor europeni de Kierkegaard şi succesorii acestuia.
seamă, cum ar fi Dostoievski, Kierkegaard, Kafka, 3. Existenţialismul, după cum indică şi numele,
Sartre, Camus, Jaspers, Tillich şi mulţi, mulţi alţii. Nu conexează destinul gânditorului individual cu
ideile care îi angajează gândirea şi pot fi
înţelese de mintea acestuia.
1
4. În existenţialismul creştin, doctrinele creştine timp la fel de uşor ar putea fi încropită şi o
nu au valoare decât în măsura în care sunt impresionantă listă de texte, relevante pentru
vitale pentru experienţa vieţii de zi cu zi. credinţa acesteia şi importanţa unui adevăr
5. Însă această experienţă existenţială vitală a absolut neschimbător. Ceea ce nu înseamnă
primit întotdeauna un accent puternic în altceva decât că în realitate, Ellen G. White s-
doctrina reînnoirii, astfel că prin noua naştere a menţinut pe calea de mijloc, departe de
în Hristos, toate credinţele fundamentale poziţiile extreme în astfel de chestiuni. Şi tot
pentru mântuirea sufletului ajung, prin Duhul pe calea de mijloc, credem noi, trebuie să ne
Sfânt, o experienţă cotidiană unitară, vitală şi stabilim cu toţii, în căutarea de a ne alinia
continuă. standardelor eterne.
6. La nivel dogmatic, creştinii fundamentalişti
de toate ism-urile se confruntă cu realitatea Comisia de studiu biblic,
faptului că aceşti creştini existenţialişti, mai Conferinţa Generală
ales cei recenţi, aparţin unor şcoli de gândire
modernă. Exemple sunt date în cadrul acestor
lucrări.
7. Existenţialismul accentuează câteva lecţii
cardinale pentru credinciosul creştin. De Pericolele existenţialismului
exemplu, doctrinele nu sunt decât declaraţii de Edward Heppenstall
reci, inerte dacă nu capătă căldură şi viaţă
dintr-o inimă cu credinţă şi o viaţă biruitoare. Pericolele prezente în existenţialismul creştin
Acestea fiind spuse, se impune concluzia că nu sunt uşor sesizabile. Pretenţia existenţialismului de
(a) aceste lecţii vitale se regăsesc în poruncile a avea relevanţă pentru întreaga existenţă umană şi de
şi îndemnurile Noului Testament de a ne trăi angrenare totală a acesteia constituie o ofertă cu
crezul şi de a fi ceea ce spunem că suntem, în adevărat foarte tentantă.
timp ce (b) în plan doctrinal, puţin sau chiar Termenul „existenţialism” derivă de la
nimic din existenţialism nu ne este deja „existenţă”. Problemele cruciale cu care se confruntă
descoperit de învăţăturile biblice, aşa cum noi, omul modern necesită descoperirea de către acesta a
ca adventişti, le înţelegem. adevăratei naturi a propriei existenţe. De secole
8. Existenţialismul pare să stimuleze printre demersul filosofic redusese lumea de indivizi,
studenţi, curiozitatea şi preocuparea spirituală, Dumnezeu şi oameni laolaltă, la simple concepte
însă cu consecinţa că mulţi dintre aceştia prinse în categorii lingvistice, cu rezultatul aplicării
ajung la argumentaţii confuze împotriva forţei raţionale umane pentru a controla şi conduce
validităţii şi învăţăturii bisericii creştine. viaţa în planul orizontal economic, politic, ştiinţific şi
Pentru aceştia încetează a mai fi o structură religios. Consecinţa este cea a dezumanizării
clară, convingătoare a adevărului obiectiv, individului. Religia creştină a fost golită de sensul
statuat printr-un „Aşa zice Domnul”. vital şi relevanţa pentru viaţă. Aceasta s-a datorat în
Accentuarea exagerată a relaţiei şi procesului mare măsură preocupării bisericii pentru certitudinea
tinde să erodeze convingerea că adevărul raţională, iar nu pentru adevărul viu. Din pricină că
absolut există în vederea răscumpărării adevărul religios a ajuns obiectivizat, omul a fost
omului. scindat de Dumnezeu.
9. În spectrul general al adevărului, de la În această evaluare critică făcută de
adevărul obiectiv absolut la relaţiile existenţialism există mult adevăr. Timp îndelungat,
subiective, entuziasmul existenţialist se biserica a operat în principal în sfera ideilor şi
focalizează doar asupra extremei emoţiilor doctrinelor, acordând prioritate declaraţiilor formale
subiective, în comparaţie cu adevărul obiectiv. eclesiastice şi educaţionale. Se poate răspunde la
Anumiţi entuziaşti existenţialişti susţin că multe întrebări despre religie fără ca măcar să se
Ellen G. White este „de-a lor”, iar pentru atingă adevărata problemă: cea de a fi personal
argumentarea unei astfel de afirmaţii nu este implicat în întregul fiirii tale. O filosofie raţională a
nevoie de cine ştie ce erudiţie pentru religiei poate fi doar un surogat. Jonglarea cu idei şi
compilarea unor citate favorabile. În acelaşi cuvinte prezintă riscul reducerii lui Dumnezeu la un
2
simplu concept. Strădania de a formula un crez poate Ce este adevărul?
să nu conducă niciunde pe om. Dumnezeul în care
oamenii pretind că au credinţă poate ajunge pentru Problema crucială a existenţialismului se
aceştia nimic mai mult decât o abstracţiune focalizează asupra modalităţii de descoperire a
intelectuală. În aceasta constă, potrivit adevărului. Soren Kierkegaard, filosoful danez,
existenţialismului, marea dramă a filosofiei. considerat părintele existenţialismului creştin, scria
Existenţialismul este revolta împotriva că „Adevărul este subiectivitate.”
încercării de a se ajunge la sensul vieţii prin
intermediul ideilor. Se susţine că nu se poate face din Iată o definiţie a adevărului: o INCERTITUDINE
Dumnezeu un concept al gândirii umane fără a obiectivă care ajută la statornicirea într-un proces de
distorsiona adevărul despre Dumnezeu. Abordarea însuşire a celei mai pătimaşe interiorităţi este
adevărului ca noţiune supusă demersului logicii adevărul, adevărul cel mai înalt posibil oricărui om
minţii şi limbajului înseamnă pierderea relaţiei în viaţă... Adevărul este exact aventurarea care
verticale cu Dumnezeu; a crede că realitatea este ceva optează pentru o INCERTITUDINE OBIECTIVĂ....
ce trebuie cunoscut, iar nu trăit, este o amăgire care Caracterul paradoxal al adevărului este
privează omul de adevărata natură a sensului şi vieţii INCERTITUDINEA sa, este o expresie a interiorităţii
creştine. Astfel, omul devine prizonierul categoriilor pătimaşe, iar această pătimire este chiar adevărul. 1
raţionale, în loc să experimenteze libertatea, printr-o
relaţie personală cu Dumnezeu. Potrivit cu aceasta, omul descoperă adevărul
Existenţialismul este filosofia care zdruncină nu prin certitudinea cunoaşterii obiective, ci numai
întreaga siguranţă raţională. Condamnă orice prin decizie personală, o „interioritate pătimaşă”. Mai
pretenţie de adevăr care evită sau abdică de la întâi vine implicarea omului. Adevărul depinde de
implicarea personală. Interpretarea religiei creştine validitatea sa în dreptul omului. Adevărul vine din
prin intermediul ideilor şi doctrinelor echivalează cu lăuntru, nu din afară. Decizia omului generează din
o distorsionare a adevărului, făcând imposibilă sine însăşi ceea ce este existenţialmente adevărat.
participarea la acesta. Unitatea raţională a conţinutului biblic ca doctrină nu
Cum ajunge adevărul relevant? –iată este esenţială pentru cunoaşterea adevărului. În
întrebarea la care doreşte să răspundă Biblie, adevărul nu este dat în mod obiectiv, în aşa fel
existenţialismul. În joc este chiar natura fiinţei încât să fie veşnic adevărat. Cuvântul adevărului nu a
umane. Realitatea adevărului este experimentată fost niciodată dat o dată pentru totdeauna. Adevărului
atunci când omul se confruntă cu decizii care în este mereu contemporan. Numai Cuvântul de azi,
esenţă constituie chestiuni de viaţă şi moarte. existenţial, poate fi Cuvântul lui Dumnezeu. Acelaşi
Existenţialismul este o filozofie a crizei, în care omul cuvânt mâine poate fi demonic, odată ce întâlnirea şi
este condus la decizii vitale, astfel penetrând către implicarea cu Dumnezeu sunt pierdute.
sensul interior al vieţii, confruntându-se cu crizele şi Întrebarea crucială este: în ce moment sunt
neliniştile care asaltează însăşi existenţa individului. oamenii confruntaţi cu adevărul? În momentul
Deosebirea este între a fi participant sau a fi cunoaşterii sau în momentul deciziei? În momentul în
spectator. Cineva îşi poate afirma în mod obiectiv care adevărul obiectiv al Scripturii acţionează asupra
credinţa despre natura omului, anume că acesta este minţii sau în momentul implicării personale prin actul
muritor, supus morţii. Poate pune în scris această deciziei? Care este baza deciziei corecte? În ce
afirmaţie, o poate elabora într-un enunţ doctrinal, moment poate stabili omul dacă a înfăptuit
susţinând-o ca temei al propriilor concluzii logice consacrarea pătimaşă corectă? Dacă un concept sau
despre om, toate acestea fără nici o implicare doctrină biblică nu este adevăr până în momentul în
personală. Lucrurile se schimbă atunci când medicul care omul se implică printr-o angajare personală,
trebuie să îşi anunţe pacientul că are cancer în ultima atunci ce este? Este falsitate sau adevărul ideii sau
fază. El personal este acum implicat în moarte. doctrinei care a încetat să mai fie relevantă pentru
Moartea nu mai este o teorie de discutat, ci parte a înţelesul intrinsec al adevărului însuşi?
însăşi existenţei umane. Prin urmare, adevărul, dacă Obiectivitatea adevărului Scripturii, stabilit
nu procură implicarea întregii fiinţe umane, este sortit prin însăşi natura revelaţiei divine şi inspiraţiei, este
eşecului.
1
Soren Kirkegaard, Concluding Unscientific Postscript, vol. II,
cap. II, „Truth Is Subjectivity”.
3
incompatibil cu abordarea subiectivă. Când problema adevărului este pusă într-o manieră
Existenţialismul nu este dispus să se lase îngrădit de obiectivă, reflecţia este direcţionată obiectiv către
caracterul normativ al Cuvântului lui Dumnezeu. Este adevăr, ca un concept cu care cunoscătorul este
adevărul Scripturii autonom? Existenţialismul neagă conexat. Reflecţia nu este focalizată asupra relaţiei,
aceasta. Ceea ce este antecedent, afirmă creştinismul ci asupra întrebării dacă cunoscătorul este conexat
tradiţional, este cunoaşterea despre şi de la la adevăr... când problema adevărului este pusă în
Dumnezeu, iar nu hotărârile oamenilor. Cele din mod subiectiv, reflecţia este direcţionată subiectiv
urmă sunt testate prin cele dintâi. Adevărul este către natura relaţiei individului... Individul este în
independent de deciziile oamenilor; posedă o armonie adevăr chiar dacă se întâmplă să fie conexat la ceea
prestabilită cu Dumnezeul Bibliei şi Fiul Lui, Isus ce nu este adevărat... Caracterul paradoxal al
Hristos. Prin urmare, credinţa într-o bază pentru adevărului este incertitudinea sa obiectivă.2
cunoaştere este esenţială şi anterioară implicării
personale în adevăr. Este veridică indiferent de Astfel nu există nici un adevăr universal
participarea omului. pentru toţi oamenii. Descoperirea adevărului de
A crede că sursa adevărului poate fi localizată fiecare om este irepetabilă în dreptul tuturor
în circumstanţa umană, în decizia omului, iar nu în celorlalţi. Adevărul pentru un om nu este normă şi
demersul lui Dumnezeu către om, prin apostoli şi pentru altul. Pericolul care apare aici este ca omul să
profeţi, este extrem de periculoasă. Numai lui se ataşeze de ceea ce este fals. Aici se deschide
Dumnezeu I se datorează darul adevărului. prăpastia ireconciliabilă dintre existenţialism şi
Dumnezeu nu lasă pe nici un păcătos să bâjbâie jur- creştinismul tradiţional, prin refuzul
împrejurul lui însuşi, în căutarea normei sau existenţialismului de a se lăsa circumscris de
experienţei adevărului. Existenţialismul clatină adevărurile eterne ale Cuvântului descoperit al lui
credinţa în adevărul obiectiv, absoluturile morale şi Dumnezeu.
principiile veşnice descoperite în Sfânta Scriptură. Viziunea creştină tradiţională susţine că
Poziţia creştină tradiţională afirmă credinţa în evenimentele istorice şi adevărul doctrinal biblic au
Biblie, Cuvântul revelat al lui Dumnezeu, ca fiind relevanţă pentru oamenii din orice timp, dat fiind
mai întâi o declaraţie nu despre existenţa umană în faptul că ele constituie adevărul lui Dumnezeu, cel
circumstanţe contemporane, ci o cunoaştere etern şi definitiv. O abordare validă a adevărului este
obiectivă, de sine stătătoare a adevărului, dată de atât obiectivă, cât şi existenţială. Dacă se doreşte ca
Dumnezeu. Să zicem că existenţialismul are dreptate omul să descopere adevărul pentru inimă, minte şi
când avertizează împotriva intelectualismului viaţă, atunci este esenţială armonia între Cuvântul dat
abstract. Fără îndoială că nu poate fi exagerată şi experienţa existenţială. Dacă numai cea de-a doua
însemnătatea deciziei pentru adevăr, dar cum va este cerută, adevărul şi cunoaşterea alunecă în pur
cunoaşte omul dacă decizia pe care o ia este pentru subiectivism.
adevăr? În Scriptură, principiile adevărului, Dacă existenţialismul creştin devine conştient
moralitatea, Dumnezeu şi omul sunt stabilite pentru de responsabilitatea de a face adevărul relevant
totdeauna şi pentru toţi oamenii. Aici Dumnezeu îi pentru viaţă, atunci trebuie să vorbească cu glasul
vorbeşte omului despre sine, despre cine este, ce a certitudinii. Însă există un lucru pe care nu-l poate
făcut, ce face şi ce va mai face, despre ceea ce le cere face şi pe care-l neagă ca posibilitate.
oamenilor să creadă şi să facă. Aceasta este suma
cunoştinţelor date despre adevăr. El se adresează Caracterul paradoxal al adevărului este
oamenilor personal şi reclamă un răspuns personal incertitudinea obiectivă... fără risc, nu există
inteligent, o implicare în armonie cu suma de credinţă şi cu cât mai mare riscul, cu atât mai mare
cunoştinţe date şi înregistrate de minte. Adevărata credinţa; cu cât mai obiectivă siguranţa, cu atât mai
implicare necesită supunere faţă de ceea ce este puţină interioritate, şi cu cât mai puţin obiectivă
descoperit în mod obiectiv. Cunoaşterea adevărului siguranţa, cu atât mai profundă este interioritatea
biblic implică mai mult decât adevărul revelat al posibilă.3
Cuvântului lui Dumnezeu. Subiectivismul nu poate
conduce decât la relativism moral şi iraţionalism
lipsit de o temelie solidă.
2
Ibid.
3
Ibid.
4
În directă opoziţie cu aceasta, biserica creştină certitudinea a ceea ce este crezut. Principiile
spune tuturor oamenilor de pretutindeni: avem adevărului în Scriptură sunt certe pentru toţi oamenii,
Cuvântul sigur al lui Dumnezeu. Nimeni nu trăieşte credincioşi şi necredincioşi. Dacă nu ar fi, atunci cum
după ceea ce pare corect în proprii săi ochi şi în s-ar mai putea comunica la urma urmelor cu un
cadrul propriei sale experienţe. Dumnezeu a vorbit necredincios? Dacă adevărul nu poate fi înţeles fără
prin Fiul Său şi prin Cuvântul Său. Numai viaţa în credinţă, orice discuţie cu cei necredincioşi ar fi
consacrare faţă de acest Cuvânt comportă sens real şi imposibilă. Adevărul este pentru credincios, pentru că
certitudine. Dacă biserica creştină contemporană va este cognoscibil şi valid pentru toţi oamenii,
face ceva pentru ca religia creştină să devină indiferent de credinţa personală.
relevantă, aceasta va fi cu putinţă numai printr-o Pentru existenţialism puţin contează ce anume
revenire la adevărul revelat de Dumnezeu, pentru că crede cineva, atâta timp cât crede cu implicare
numai adevărul dat de Dumnezeu este suficient pătimaşă. În lumina păcătoşeniei omului, extinsă la
pentru a genera viaţa spirituală şi pentru a trezi în om întreaga fiinţă umană, decizia personală necesită un
o existenţă care este în armonie cu Dumnezeu. context moral şi spiritual, o normă, un principiu
călăuzitor care să testeze şi să încerce fiecare
Subminarea autorităţii obiective pretenţie de experimentare a adevărului. Cum se va
face distincţia între „Eu aleg” şi „Eu simt”, dacă
Dependenţa existenţialismului de şi apelarea adevărul este subiectivitate? Mutând accentul de pe
la subiectiv repudiază autoritatea oricărui set de adevărul obiectiv pe interioritatea individului, cine
doctrine sau caracterul definitiv al adevărului etern al sau ce va corecta orice deviere de la adevăr sau va
Scripturii. Reprezintă revolta împotriva sistemelor păzi şi scăpa de autoamăgire?
fixe şi a doctrinelor în virtutea faptului că un astfel de
set de formule tinde să separe gândirea de viaţă. Imediatul (ca opus mediatului)
Absoluturile, universaliile sunt simple expresii
verbale şi nu posedă realitatea efectivă. Doar Existenţialismul implică o revenire la raportul
cuvântul existenţial este real şi relevant. Cuvântul imediat cu Dumnezeu, prin intensitatea emoţiei,
adevărului este întotdeauna contemporan. Niciodată pasiune şi deseori extaz. Se susţine că aceste
nu a fost dat definitiv pentru toţi oamenii. implicări emoţionale au însemnătate pentru relaţia
omului cu Dumnezeu, aducând omul în imediata
Dacă creştinismul ar fi o doctrină, relaţia nu ar fi prezenţă a divinului. Această realizare a credinţei
una de credinţă, căci numai un tip de relaţie religioase se înregistrează pe cale ontologică (fiinţa)
intelectual poate corespunde unei doctrine.... care afirmă că omul posedă în adâncul fiinţei sale
Domeniul credinţei este deci nu o clasă pentru inepţi capacitatea de a accede direct la Dumnezeu şi
în sfera intelectualului sau un azil pentru idioţi. realitatea religioasă, o conştienţă interioară prin care
Credinţa constituie o sferă în ea însăşi şi fiecare omul Îl poate cunoaşte pe Dumnezeu direct.
înţelegere greşită a creştinismului poate fi Imediatul augmentează miracolul unei întâlniri
recunoscută imediat prin transformarea ei în imediate cu Dumnezeu.
doctrină şi transferarea în sfera intelectualului. 4 Martin Buber declară:
Dacă sunt capabil să-L înţeleg pe Dumnezeu
în mod obiectiv, nu cred, dar chiar pentru că nu pot Ce este fenomenul primar etern, prezent aici şi acum,
face aceasta, trebuie să cred. Dacă doresc să mă a ceea ce numim revelaţie? Este fenomenul că în
menţin în credinţă, trebuie să mă concentrez constant urma întâlnirii supreme, omul nu pleacă aceeaşi
asupra rămânerii în incertitudine obiectivă, astfel fiinţă care a fost înainte de întâlnirea supremă....
încât să rămân la suprafaţa adâncului, deasupra a Uneori e ca o respiraţie uşoară, alteori ca o repriză
70 de mii de kilometri de apă, crezând.5 de luptă, însă întotdeauna se întâmplă... Omul
primeşte şi primeşte nu un anume „conţinut”, ci o
În existenţialism, credinţa şi îndoiala merg Prezenţă, o Prezenţă ca putere.6
împreună. În Scriptură, credinţa depinde de
Emil Brunner afirmă:
4
Kierkegaard, Concluding Unscientific Postscript, cartea a II-a,
partea a II-a, cap. 3, „The Subjective Thinker”
5 6
Kierkegaard, „Truth is Subjectivity” Martin Buber, I and Thou
5
Revelaţia, aşa cum este înţeleasă în credinţa mincinos. Dacă Satan se înfăţişează omului ca un
creştină, este într-adevăr, prin însăşi natura ei, înger de lumină, într-o formă „imediată”, cum va
ceva care se găseşte dincolo de toate argumentele putea omul deosebi vocea lui Dumnezeu de vocea
raţionale... care poate fi realizat doar prin auto- diavolului? Dacă acceptăm autoritatea lui Hristos,
comunicare divină. 7 apelul Său la „Stă scris” în demascarea diavolului
însuşi rămâne valabil pentru creştinii din orice veac.
Îl cunoaştem pe Dumnezeu doar prin confruntare Orice filozofie religioasă care concepe relaţia omului
personală, neidentificat cu nici un fel de concept. cu Dumnezeu mai presus de şi în afara sferei
„Adevărul este întâlnire.”8 revelaţiei conceptuale din Scriptură, îi lasă pe oameni
fără apărare în faţa amăgirilor misticismului,
Problema ridicată de existenţialism nu este sentimentalismului, spiritualismului şi orice altă
deloc uşoară. Biblia vorbeşte despre mărturia formă de supranaturalism îndoielnic. În loc de a
lăuntrică a Duhului Sfânt, ca factor esenţial în recupera relevanţa adevărului, implică cedarea
experienţa creştină. Preocuparea principală a Bisericii adevărului etern al Cuvântului lui Dumnezeu.
este pentru autenticitatea părtăşiei cu Dumnezeu. De Existenţialismul circumscrie baza de desfăşurare a
ce s-ar opune Biserica pretenţiei de imediat, dacă tendinţei curente din ce în ce mai accentuată, către un
acesta conduce la întâlnirea cu Dumnezeu? supranaturalism declarat care cu uşurinţă ar putea
Cum întâlnirea cu supranaturalul este oferta substitui mărturia Duhului Sfânt cu privire la
proprie tuturor religiilor, inclusiv celor non-creştine, adevărul Scripturii, cu extreme ale fanteziilor
cum va determina omul ce este adevăr şi ce este fals? emoţionale şi psihologice.
Existenţialismul nu se raportează la Creştinismul tradiţional întotdeauna a insistat
categoriile Cuvântului infailibil al lui Dumnezeu, ci asupra naturii personale şi intime a relaţiei dintre
propune o viziune a relaţiei omului cu Dumnezeu Dumnezeu şi om. Însă această relaţie nu se naşte din
mult diferită de cea revelată în Scriptură. Dumnezeul incertitudinea cu privire la adevărul Scripturii.
Bibliei este Dumnezeu care vorbeşte. Comuniunea cu Singură „interioritatea pătimaşă” a iniţiativei umane
Dumnezeu este posibilă doar în plan personal nu poate accede la Dumnezeul care vorbeşte omului
raţional. Odată ce se insistă, potrivit Bibliei, că prin Cuvânt.
raţiunea umană trebuie să opereze în armonie cu Orice pretenţie de imediat, independent de
adevărul revelat al Scripturii, necesitatea unui adevăr adevărul stabilit în Scriptură, devine înşelătoare, fără
obiectiv definitiv devine evidentă. Dumnezeu ne nici o legătură cu realitatea adevărului. Dacă în
întâlneşte nu în extaz sau patos emoţional, nu numai Scriptură nu există nici un adevăr neschimbător, ce
ca subiect, ci ca obiect, prin prisma voii descoperite şi garanţie pot avea oamenii că imediatul pe care susţin
a Cuvântului revelat al lui Dumnezeu. Orice pretenţie că îl trăiesc corespunde realităţii adevărului însuşi? În
de comuniune cu Dumnezeu, care se dispensează de funcţie de ce standard oamenii vor testa şi corecta
categoriile raţionale ale adevărului definitiv din această „interioritate pătimaşă”? Cum vor putea
Cuvântul lui Dumnezeu se expune acuzaţiei de stabili oamenii că aceste implicări constituie
confruntare demonică. adevărul?
Evident, singurul standard acceptat de
Şi când îţi vor spune să întrebi pe cei care cheamă existenţialism pentru testarea „interiorităţii pătimaşe”
duhurile şi pe vrăjitorii care şoptesc şi bolborosesc: este propria angajare pătimaşă. Însă cum oamenii
nu va întreba un popor pe Dumnezeul lui? .. La lege sunt pasibili de pervertire a adevărului, acest imediat
şi la mărturie: dacă nu vorbesc potrivit acestui nu reuşeşte decât să lase omul într-o stare de
cuvânt, este din cauză că în ei nu este lumină. (Isaia incertitudine. Dacă omul nu are acces direct la
8:19,20) adevărul normativ descoperit de Dumnezeu şi prin
care omul îşi poate testa şi corecta emoţiile failibile,
Prin respingerea adevărurilor biblice revelate nu-i mai rămân decât propriile schemele. Atunci când
şi prin natura obiectivă a revelaţiei, existenţialismul existenţialismul afirmă că singura certitudine pe care
privează omul de orice criteriu pentru a putea distinge o are omul este propria implicare pătimaşă, îl expune
între adevăr şi eroare, între Duhul Sfânt şi un duh la o mie şi una de false pretenţii de cunoaştere a lui
Dumnezeu pe o altă cale decât cea descoperită în
7
Emil Brunner, Revelation and Reason, pag. 206 Scriptură.
8
Brunner, The Divine-Human Encounter, pag. 46-47
6
Însăşi natura omului păcătos implică restricţii bucură de acest lucru, alţii îl deplâng. Pentru a ne
şi limitări ale naturii comunicării dintre uman şi putea forma o părere obiectivă cu privire la acest
divin. Una dintre preocupările principale ale bisericii subiect este necesară o examinare atentă. În
creştine trebuie să fie autenticitatea comuniunii cu abordarea acestei probleme, mai întâi vom încerca o
Dumnezeu, dată fiind posibilitatea unei contrafaceri definire apofatică a filosofiei existenţialiste, adică o
chiar în punctul în care adevărul şi viabilitatea sunt afirmare a ceea ce nu este. După aceea vom putea
esenţiale. Biserica nu trebuie să accepte nici stabili cu precizie obiectivele acestuia şi în final, vom
conceptul de imediat care pică testul Cuvântului lui putea atinge şi câteva din valorile spirituale
Dumnezeu. Comuniunea biblică cu Dumnezeu aduce incontestabile ale existenţialismului.
mintea şi viaţa în armonie cu adevărul biblic. Aici
omul îşi dobândeşte adevărata fiinţă şi scopul I. Ce nu este filosofia existenţialistă
revelaţiei lui Dumnezeu este împlinit. Aici se găsesc Pentru a putea judeca filosofia existenţialistă
categoriile veşnice ce nu au nevoie să fie demitizate. la adevărata ei valoare, trebuie evitate cel puţin 5
Aceste categorii aparţin omului din orice veac. erori.
În Biblie, atunci când Dumnezeu coboară 1. Existenţialismul la modă sau excentricităţile
aproape de om, prin Duhul, profeţi sau apostoli, timpului nostru
capacitatea de înţelegere de către minte a cunoştinţei Prima şi cea mai crasă şi mai obişnuită eroare
raţionale date de Dumnezeu este augmentată şi constă în judecarea filosofiei după aparenţe, potrivit
clarificată. Oriunde Duhul Sfântă confirmă Cuvântul. anumitor excentricităţi mondene care nu au nici o
Insistă că Dumnezeul pe care omul doreşte să-L legătură filosofică cu existenţialismul autentic. De
întâlnească trebuie să fie Dumnezeul Scripturii. fapt, ne este la îndemână să ne aducem aminte de
Existenţialismul respinge cunoaşterea a priori moda lansată de un anumit segment de tineri studenţi
a lui Dumnezeu, în Scriptură, în favoarea unui care frecventau anumite cafenele pariziene şi se
imediat lăuntric. Astfel făcând, se pune în pericolul autointitulau existenţialişti doar pentru că stăteau în
deosebit de grav de a deveni victima unor alte puteri preajma lui Jean-Paul Sartre şi Simone de Beauvoir.
supranaturale care luptă împotriva lui Dumnezeu. Existenţialismul, ca modă, a fost atunci absurditatea
Oamenii ajung la o relaţie veritabilă cu majoră a secolului şi dacă a contribuit cu ceva la
Dumnezeu într-un cadru conceptual de referinţă prin mediatizarea numelui celei mai noi filosofii, a fost
intermediul Cuvântului inspirat. Dumnezeu vine la spre detrimentul filosofiei existenţialiste. Căci
om în Cuvântul Său, prin Duhul Sfânt. Categoriile existenţialismul adoptat doar pentru că este în vogă
raţionale ale adevărului nu sunt minimalizate, ci nu poate fi altceva decât o caricatură a
mintea este angajată pentru ca prin intermediul existenţialismului veritabil.
cunoaşterii viabile a lui Dumnezeu, omul poate alege
în mod inteligent adevărul şi deveni implicat în 2. Literatura existenţialistă sau triumful disperării
vederea propriei mântuiri finale. Nu ar fi cu nimic mai înţelept să facem o
evaluare generală a existenţialismului, ca filozofie, în
funcţie de tendinţa literară care şi-a însuşit acest
nume, ţinând cont că atunci când a părăsit cercul
filosofic pentru a se lansa în lumea nuvelistică,
gândirea existenţialistă a suferit mutaţii profunde.
Obiectivele şi standardele Fără a nega calitatea unora dintre aceşti autori, totuşi
spirituale ale existenţialismului trebuie să admitem faptul că tendinţa literară, prin
de Jean R. Zurcher aşezarea angoasei, absurdului şi nimicniciei la
temelia existenţei, nu a păstrat decât aspectele pur
Filosofia existenţialistă deţine în prezent o negative ale filosofiei existenţialiste, şi aceasta este o
importantă şi aproape copleşitoare poziţie în afirmaţie generoasă. Cât pentru o evaluare generală a
societatea noastră. Mai mult, este prezent sentimentul acestei literaturi, iată ce are de spus un critic de
că destinul existenţialismului este de a exercita în specialitate:
viitorul apropiat o şi mai profundă influenţă asupra
gândirii şi comportamentului maselor, la fel de mult La nivelul de vârf al tragicei conştienţe a secolului
ca asupra filosofiei, literaturii sau teologiei. Unii se nostru a fost proliferată o literatură sumbră şi
7
obscenă, în care adevărul psihologic este în mod cu Heidegger şi care a format o opoziţie radicală faţă
sistematic căutat la nivelul animalic, în care o de fondatorii filosofiei moderne a existenţei.”12
recunoaştere lucidă a dezordinii s-a transformat în
savurare a răului, disperarea în furie, beţia 4. Filosofia existenţialistă sau un nou mod de
senzuală în nebunie erotică şi adesea, dezgustul de filosofare
viaţă în obsesie suicidală.9
O a patra eroare este deseori comisă de cei
Însă, tocmai această erupţie de romane a contribuit care condamnă existenţialismul, pe bună dreptate sau
cel mai mult la creşterea prestigiului a ceea ce se nu. Putem accepta sau putem deplânge această
crede a fi existenţialism; tocmai această literatură a filosofie, însă nu putem nega faptul că reprezintă cel
disperării a făcut cel mai mult pentru a-i asigura mai modern mod de gândire literar, filosofic şi
triumful. Evident, nu este nevoie să mai explicăm de teologic, fiind în acelaşi timp expresia cea mai
ce nu vom aborda acest gen de existenţialism în eseul autentică, mai realistă şi, uneori, mai crudă a timpului
de faţă. în care trăim. Încercarea de a ignora acest fapt este
una dintre cele mai grave erori ce poate fi comisă de
3. Existenţialismul lui Sartre sau filosofia absurdului cineva care încearcă să se facă ascultat de oamenii
acestui secol. Vorbirea limbii contemporanilor săi,
O a treia eroare larg răspândită este cea a folosirea vocabularului oamenilor timpului său,
evaluării generale a existenţialismului potrivit oferirea de răspunsuri la preocupările filosofice ale
propriei noastre păreri despre fiecare dintre secolului său, iată câteva dintre trăsăturile predicării
reprezentanţii acestuia. Şi când existenţialismul nu marelui apostol Pavel. Însă aici e vorba de ceva mai
este judecat în funcţie de excentricităţile modei sau mult decât o chestiune de metodă. Un studiu profund
literaturii, majoritatea oamenilor se gândesc imediat al existenţialismului este cu atât mai necesar cu cât
la Jean-Paul Sartre. Se pare că astăzi acesta este originile sale se găsesc gândirea creştină şi, în
reprezentantul cel mai de seamă al existenţialismului, anumite cazuri, reprezentanţii săi susţin că sunt
mai întâi datorită strădaniei lui de a-şi prezenta martorii cei mai credincioşi ai creştinismului.
concepţia într-un sistem de doctrine, apoi pentru că
ştia cum să-şi propage ideile în afara cercurilor 5. Existenţialismul sau un alt mod de prezentare a
filosofice, implementând cu maximă eficienţă creştinismului
metodele propagandistice: critica literară, scurte
nuvele şi piese de teatru, astfel devenind o sursă de Există o confuzie deplorabilă care se face
inspiraţie pentru tendinţele literare cele mai populare. între existenţialism şi gândirea creştină şi cu care este
Însă, ca să fim oneşti, trebuie să admitem că, în afară bine nici să nu cochetăm. Cu cât cineva este mai apt
de popularitate şi tumultul vogii, existenţialismul să evalueze corect cât anume din gândirea modernă
autentic nu datorează nimic lui Jean-Paul Sartre. Nu teologică se datorează existenţialismului, cu atât mai
avem nici cea mai mică intenţie de a-l exclude pe uşor poate comite eroarea. Ar fi un eşec grav să nu
Sartre din existenţialism, „căci aripa mondenă a vedem că identitatea este esenţialmente validă vis-à-
influenţei sale se face vinovată de reclamarea vis de forma de gândire şi că deseori există o
frauduloasă a unei identităţi.”10 Este numai logic ca distincţie radicală în ceea ce priveşte sensul
cercetătorul serios să fie pus în gardă împotriva fundamental. Nimeni nu se îndoieşte de originile
tendinţei de amploare de a reduce aproape automat creştine ale existenţialismului şi Kierkegaard avea
filosofia în discuţie „la acest amestec de perfectă dreptate atunci când prezenta adevărul
existenţialism şi inexistenţialism ce alcătuieşte creştin ca model al adevărului existenţial. Dar
sartrismul”.11 Nu numai că sartrismul nu constituie o constituie acestea un motiv suficient pentru a
expresie fidelă a gândirii existenţialiste, ci mai conchide că existenţialismul este un alt mod de
degrabă o excrescenţă sau aşa cum, foarte acurat, prezentare a creştinismului?
spune Emmanuel Monnier, „ultimul lăstar al uneia Cu siguranţă că aceasta a fost intenţia iniţială
dintre tradiţiile existenţialiste, tradiţie care a început a părintelui existenţialismului. Cunoaştem strădania
lui Kierkegaard de a restaura spiritul creştinismului
9
P.H. Simon, L’Homme en Proces, pag. 21, Paris, 1965 autentic, considerând că sub influenţa marilor filosofi
10
E.Mounier, Introduction aus Existentialismes, pag. 8.
11 12
Ibid. Ibid.
8
protestanţi cum ar fi Kant şi Hegel, spiritul drept reacţie a filosofiei omului împotriva exceselor
Reformaţiunii fusese îngropat sub tendinţa filosofiei ideilor sau ale filosofiei lucrurilor. În
raţionalistă care domina gândirea filosofică şi existenţialism nu este vorba atât de mult de
teologică dominantă a vremii. Dornic să continue existenţă cu toate extensiile ei, cât de existenţa
lucrarea lui Luther, Kierkegaard a luat poziţie omului care reprezintă problema primară a
împotriva acestei alterări a spiritului Reformaţiunii şi filosofiei. Existenţialismul acuză filosofia
prin revenirea la gândirea creştină originală, spera să tradiţională de a fi apreciat-o în mod greşit de prea
înalţe stindardul unei noi Reformaţiuni. multe ori pentru a se îndrepta către filosofia lumii
Dar vai, existenţialismul nu se limitează la sau a cea a produsului minţii.13
viziunea lui Soren Kirkegaard, nici la expresia pur
creştină a gândirii lui. Alte ramuri au lăstărit din Filosofia modernă s-a definit prin umanism,
trunchi şi chiar dacă rămânem la ramura hrănită de adică o filosofie a omului, însă a omului la modul
seva creştină, tot va trebui să admitem că nu a reuşit general, omul ca fiinţă înzestrată cu raţiune. În loc de
să rodească creştini stabili şi bine-încredinţaţi de om a avut în atenţie raţiunea umană. Meritul
edificiul lor doctrinal. Dacă existenţialismul creştin filosofilor existenţialişti a fost exact acela de a fi
este expresia autentică a gândirii creştine, ar mai fi reamintit umanismului de existenţa omului.
prezenta o aşa nuanţă protestantă prin Kierkegaard, Kierkegaard a fost primul care a opus raţionalismului
catolică prin Gabriel Mercel, ortodoxă prin Berdyaev lui Hegel, ideii că obiectul de studiu al filosofiei este
şi iudaică prin Buber? raţiunea în universalitatea ei, ceea ce el însuşi a numit
Cred că am spus suficient despre necesitatea filosofia existenţială, adică filosofia care socoteşte
unei nelimitate doze de precauţie în vederea unei mai presus de toate individul, individul uman în
evaluări obiective a filosofiei existenţialiste. Ar fi existenţa lui tangibilă, iar nu individul care cunoaşte,
nedrept să luăm o decizie bazat pe aparenţe sau să subiectul care gândeşte, ci individul care există, cu
judecăm existenţialismul numai prin prisma laturii suferinţele lui, neliniştile lui, pasiunile lui. Căci a
negative exploatate de o anumită marcă literară. La exista, spune el, este mai presus de toate a fi o
fel de regretabil ar fi să nutrim prejudecăţi împotriva persoană. Ceea ce este esenţial nu este deci un
existenţialismului în baza unui caz particular sau să principiu general, Raţiunea universală, Umanitatea
condamnăm întregul sistem în ansamblu, fără să ne sau Omul cu majusculă, nici chiar natura umană prin
deranjăm să îl examinăm în prealabil. Însă eroarea elementele comune pe care le prezintă în toţi
cea mai subtilă ar fi nediscernerea hotarului dintre indivizii, ci omul tangibil, individul uman. Din
gândirea existenţialistă şi gândirea creştină, sub această pricină, Berdyaev putea să afirme:
pretextul că prima a apărut din a doua sau pur şi
simplu pentru că în toate variantele gândirii Filosofia existenţialistă este o filozofie personalistică:
existenţialiste se întrevede o formă de gândire subiectul cunoaşterii este persoana umană.14
eminamente creştină.
2. Prioritatea existenţei
II. Obiectivele existenţialismului
Dar dacă este în primul rând o revenire la om
Oricât de precară ar fi legătura dintre şi mai precis la omul tangibil, existenţialismul nu se
diversele tradiţii existenţialiste, acestea au în comun o reduce doar la aceasta. Ceea ce este interesant la om,
anumită manieră de afirmare a problemelor, o ceea ce alcătuieşte obiectul primar al căutării sale,
anumită tonalitate a subiectelor pentru care optează, o este existenţa. Chiar de la începuturile sale,
anumită căutare după obiective comune, care ne existenţialismul a fost caracterizat de tendinţa de a
permit să vorbim despre ele dintr-un punct de vedere accentua ceea ce există sau mai bine zis, existenţa a
general. ceea ce există. Nu fiinţa individului este obiectivul, ci
existenţa acestuia. Doar existenţa procură adevărata
1. Omul ca individ fiinţă. Fiecare subiect este mai întâi un subiect
existent. Existenţa este ceea ce actualizează esenţa
Şi astfel, în termeni foarte generali, putem omului. Chiar cuvintele noastre o dovedesc. Când
caracteriza filosofia existenţialistă
13
Ibid., pag. 9
14
N. Berdyaev, Meditations sur l’Existence, pag. 74
9
spunem „Eu sunt om”, „Eu sunt” afirmă existenţa, iar în mod autentic; doar cel care se făptuieşte potrivit
„om” desemnează esenţa. Pentru om, deci, existenţa imaginii persoanei care se doreşte a fi. Astfel alegerea
precede esenţa şi această aserţiune, cu variaţiile ei, nu este niciodată „o dată pentru totdeauna”. Cel care
alcătuieşte teza fundamentală a tuturor există şi care se stabileşte pe sine în tiparul a ceea ce
existenţialiştilor. vrea să devină se transformă într-un obiect şi prin
Anterior existenţialismului, filosofia chiar acest act încetează să mai existe. Existenţa este
întotdeauna a considerat esenţa unui lucru ca ceea ce niciodată nu devine obiect. Putem vorbi de
precedându-i existenţa. Astfel se afirma că omul existenţă doar ca având loc. Este aparenţa originală în
individual deriva din conceptul de om care se găseşte temeiul căreia subiectul gândeşte şi acţionează. Pe
în inteligenţa divină sau care pur şi simplu alcătuieşte scurt, existenţa este omul în devenirea lui, în efortul
natura umană care se găseşte exemplificată în fiecare lui neîncetat de a depăşi ceea ce este. Prin urmare
om. Însă din nou, existenţialismul răstoarnă relaţia existenţialismul aşează pe umerii omului nu numai
stabilită de filozofie între esenţă şi preexistenţă. întreaga responsabilitate pentru ceea ce este, ţinând
Există cel puţin o fiinţă a cărei existenţă îi precede cont că este ceea ce face din sine, dar totodată şi
esenţa, a cărei fiinţă există mai înainte ca fiinţa să destinul personal.
poată fi definită prin orice concept: şi această fiinţă
este omul. Omul mai întâi de toate există şi numai 5. Concepţia dramatică despre destinul omului.
după aceea poate fi definit. Omul mai întâi de toate
este nimic şi va fi numai după ce este nimic, ceea ce Această responsabilitate explică pe de o parte
face din sine. Acesta este principiul de bază al noii importanţa acordată de către toţi filosofii
filosofii. existenţialişti problemei libertăţii şi pe de altă parte,
concepţia unică prin dramatismul ei despre existenţa
3. Existenţa în interioritatea ei. umană, comună tuturor acestora. De fapt, cu
Dar ce trebuie să se înţeleagă prin sentimentul extrem de alert dat de făptuirea de sine,
„existenţă”? Răspunsul nu este uşor, căci dacă nu gânditorul existenţialist nu poate rămâne la nivelul
„captăm” omul în plină existare, atunci existenţa va speculaţiei abstracte şi teoretice: îşi trăieşte gândul
rămâne o pură abstracţiune. În vocabularul care îl angajează direct, el neputând decât să îşi
existenţialist, a exista nu este sinonim cu a fi. A fi asume diversele situaţii ale existenţei sale. Ca
desemnează o stare, în timp ce a exista desemnează exemplu stă Socrate pe care Kierkegaard îl propune
un act. Existenţa este chiar actul prin care este ca model al gânditorului existenţialist. Acesta a ajuns
realizată trecerea de la posibilitate la realitate. Omul la concluzia nemuririi condiţionate de o singură
singur poate înfăptui aceasta, pentru că el singur, în stipulaţie, însă în această stipulaţie el şi-a angajat
lumea experienţei noastre, este liber şi de asemenea viaţa prin asumarea morţii cu toată libertatea. Aceasta
pentru că numai el este un subiect conştient. Natura înseamnă vieţuire autentică. Însă din această obligaţie
este , însă nu există în afara actului mental al de viaţă decurg, din diferite motive, angoasa atât de
subiectului care o gândeşte şi o face să existe. Prin caracteristică tuturor existenţialiştilor, la fel ca şi
auto-„captarea” în conştienţa de sine, subiectul se înţelegerea esenţialmente tragică a destinului omului.
auto-„captează” existând. De aceea fiecare subiect Acestea ar fi pe scurt elementele comune
este un subiect existând, existenţa este subiectul tuturor reprezentanţilor filosofiei existenţialiste. Este
însuşi în interioritatea sa. Pentru filosoful adevărat că legat de fiecare aspect al acestui obiectiv
existenţialist, singura obiectivitate reală este cea a comun părerile variază infinit. Nu putem trece în
propriei subiectivităţi deoarece în adâncul său, în revistă fiecare din aspectele diferite. Judecata noastră
interioritatea sa, el descoperă singura realitate nu poate fi decât una generală investigând doar acea
adevărată, existenţa. A exista este prima lui formă de gândire împărtăşită de toţi filosofii
preocupare, existenţa – interesul său suprem. existenţialişti, iar nu sistemele fiecăruia, diferind total
unul de celălalt. Mai mult, valoarea esenţială a
4. Omul şi devenirea lui. existenţialismului relevantă pentru noi e de găsit în
Existenţa este deci alcătuită din interioritate, această judecată generală.
fiind actul prin care subiectul se făptuieşte pe sine şi
care alcătuieşte propria lui esenţă. Acest act
presupune libertate. Doar cel care se alege liber există III. Valorile spirituale ale existenţialismului.
10
Preeminenţa existenţei este fără umbră de
Nu am putea discuta aici valoarea îndoială o altă noţiune accentuată de filosofia
existenţialismului în ansamblu, nici nu ne-am putea existenţialistă. Este afirmată prima menţiune pe care
însuşi unele dintre cele mai justificate critici care i se Biblia o face cu privire la om, atunci când autorul
aduc în mod obişnuit. Nici un sistem existenţialist nu Genesei defineşte omul ca fiind „un suflet viu”.
poate fi acceptat fără rezerve, iar unele dintre ele – Drama omului care marchează cuprinsul biblic de la
unde se încadrează cele mai renumite, anume cele ale Genesa la Apocalipsa, nu este nimic mai puţin decât
lui Heidegger şi Sartre – suferă de o eroare o dramă existenţială. Totul, absolut totul, se reduce la
fundamentală. La temelia gândirii existenţialiste se o problemă a existenţei. Dumnezeu Însuşi oferă
găsesc însă adevăruri de importanţă cardinală, de propria definiţie ca Cel ce există par excellence: „Cel
provenienţă pur creştină. Unul dintre meritele veşnic spune despre Sine Însuşi: „Eu sunt Cel ce
filosofilor existenţialişti este acela de a le fi adus în sunt.” În opoziţie cu idolii El se mai numeşte şi
prim-plan şi prin aceasta de a fi adus gândirea „Dumnezeul cel viu”. Întruparea Cuvântului este, în
contemporană la o mai bună înţelegere a gândirii cel mai înalt grad, o demonstrare a fundamentului
biblice, cu precădere în domeniul antropologiei existenţial al creştinătăţii. Pentru mântuirea omului,
creştine. s-a făcut „duh dătător de viaţă”. Hristos Se prezintă
nu numai ca „Cel viu”, „Prinţul vieţii”, dar ca însăşi
1. Cunoaşterea omului ca individ viaţa.
Şi astfel prima valoare a existenţialismului Caracteristica existenţialistă se găseşte de
pentru noi se află în chiar obiectul studiului său asemenea în adevărul biblic. Nu se aseamănă câtuşi
suprem şi în felul în care acest studiu este dus la de puţin cu speculaţia abstractă a filosofiei, nici cu
îndeplinire: omul, omul ca fiinţă tangibilă, individul tradiţia teologică. Adevărul biblic are sens doar în
existând, personalitatea umană – exact despre ce măsura în care este trăit. Hristos Însuşi ne-a dat
vorbeşte şi Biblia. Scriitorilor biblici le era aproape exemplul: „Ceea ce a propovăduit, a şi trăit... Astfel
cu totul străină cunoaşterea abstractă, teoretică a în viaţa lui Hristos, cuvintele Sale găsesc ilustraţia şi
naturii umane, produs al speculaţiilor filosofice. argumentul perfect. Şi mai mult, ceea ce a
Portretul pe care îl fac aceştia omului îţi taie suflarea propovăduit, a fost... Nu numai că a învăţat adevărul,
prin realism şi fără excepţie este o prezentare a vieţii ci El era adevărul...” (ed. 78, 79). Acelaşi principiu
reale a unor tipuri de oameni ale căror nume le este valabil şi pentru ucenicii lui: „Doar cel care face
cunoaştem. Este un adevăr deosebit de esenţial că voia Tatălui Meu care este în ceruri”, spune Isus că
statura perfectă a omului, chipul ideal se găseşte poate lua Numele Lui. Doar cei care ascultă adevărul
întrupat în viaţa lui Isus Hristos, ceea ce înseamnă că şi îl practică sunt fraţii şi surorile Lui autentice. În
definirea concepţiei despre om, potrivit Bibliei, nu elogiul adus binefacerii, Pavel contrastează
poate fi fundamentată decât pe realitatea vie a deşertăciunea cunoaşterii teoretice cu unica valoare
indivizilor existând. reală a cunoştinţei practice. Adevărul este cu adevărat
Filosofia existenţialistă a dat dovadă de cunoscut atunci când devine viaţă interioară.
discernământ remarcabil prin exploatarea spre Şi în aceasta rezidă un alt merit al
propriul folos a acestui adevăr biblic fundamental. Şi existenţialismului, acela de a fi înţeles baza
astfel ne prezintă o imagine a omului radical diferită existenţială a adevărului creştin, adevăr care este
de cea cu care ne obişnuiseră filosofia clasică şi la comunicat mai mult prin mărturie decât prin raţiune.
rândul ei, întreaga teologie creştină. Prin această Kierkegaard, mai ales, considera adevărul creştin ca
observare a oamenilor, filosofii existenţialişti ne fiind un adevăr existenţial. Pentru el, „cum” aderă
conduc la o antropologie remarcabil de asemănătoare cineva la adevăr este de mai mare importanţă decât
celei biblice şi totodată în armonie cu observarea „ce” este acceptat ca adevăr. El considera adevărul
realistă a evidenţelor. Considerăm acest rezultat ca cunoscut sau memorat nimic altceva decât un cadavru
fiind marele merit al existenţialismului. – un obiect lipsit de valoare. Importanţa constă nu
atât de mult în adevăr, cât în atitudinea
2. Gândirea biblică – în mod fundamental cunoscătorului. Fără o atitudine interioară, cunoştinţa
existenţialistă este în van, se prelinge sub forma unui simplu act al
cunoaşterii. Ba chiar spune că „Nu este adevăr ceea

11
ce este adevăr, ci cărarea este adevăr, adică adevărul Testul din grădina Edenului trebuie înţeles în
se află numai în devenire, în procesul asimilării.” 15 această lumină, la fel ca şi pelerinajul copiilor lui
Dumnezeu, de la cădere, sfinţirea lui Isus pentru cei
3. Conceptul de devenire care ascultă şi desăvârşirea niciodată încheiată a celor
Conceptul de devenire este o altă valoare care au consimţit hotărât la aceasta. Prin consimţirea
biblică puternic afirmată de filosofia existenţialistă. la planul lui Dumnezeu şi cooperarea cu puterea
Nu mai este nici un secret preocuparea pe care a divină, omul are posibilitatea de a se crea pe sine
constituit-o această problemă a devenirii creştine în însuşi, devenind ceea ce doreşte să fie, de a lucra în
ultimii anii de viaţă ai lui Kierkegaard. În numele vederea acestei transformări potrivit cu reprezentarea
acestui principiu denunţa el drept cea mai formidabilă pe care o face modelului său, prin participare la chiar
iluzie a timpului modern ideea că creştinismul este viaţa creatorului său.
acelaşi lucru cu creştinătatea, că toţi cetăţenii unei ţări Această idee a devenirii progresive a omului,
sunt creştini pentru simplul motiv că au fost botezaţi inclusiv cea creştină, ideea de maturizare, de
şi astfel nu au nevoie să devină creştini. În numele dezvoltare necesară şi de transformare prevăzută de
aceluiaşi principiu, vorbea şi împotriva ultra- Dumnezeu în economia primitivă, pentru ca omul să
conservatorismului bisericii sistematizate, a bisericii poată ajunge la maturitate, la plinătate, la forma de
oficiale şi naţionale, care coincidea cu statul. fiu de Dumnezeu, se detaşează clar în concepţia
Dimpotrivă, adevărata biserică este biserica care, biblică generală cu privire la timp şi istorie. Procesul
spune el, devine, la fel cum trebuie să fie şi fiecare revelaţiei gradate, la fel ca împlinirea progresivă a
dintre membrii ei. planului de mântuire confirmă această lege a
Mai este nevoie să demonstrăm cât de valide devenirii pentru tot ce vine în contact cu fiinţa
sunt aceste afirmaţii sau să subliniem cât de bine umană. Etica creştină este fundamentată pe acest
reflectă acestea una dintre trăsăturile dominante ale principiu, fiind forma cea mai înaltă de etică,
concepţiei biblice despre om?16 Raportul creaţiei nelimitată de nici un plafon superior. Nu stabileşte
marchează evident privilegiul acordat creaturii umane pentru creştin nici un punct final, nici un maximum
– „... şi omul s-a făcut [a devenit] un suflet viu”. de nedepăşit; departe de a se opri, în marşul său
Expresia arată clar că omul nu există aşa cum o face înainte, fiecare progres devine o treaptă mai sus, mai
un obiect, că nu constituie o anumită substanţă a aproape de ideal. Creştinul niciodată nu se poate
fiinţei, ci un suflet a cărui existenţă depinde în fiecare mulţumi cu ceea ce este, ţinând cont că i se spune să
moment de acţiunea prin care se înfăptuieşte pe sine devină desăvârşit aşa cum Tatăl din ceruri este
însuşi, un suflet care nu numai că are viaţă, dar el desăvârşit.
însuşi trăieşte. Cu alte cuvinte, omul nu a ieşit din
mâna creatorului său o fiinţă definitivată, având de la 4. Realismul existenţialist şi sensul teologic
început un caracter format, o personalitate bine
definită, într-un cuvânt, o esenţă nemuritoare. Pentru a fi complet, în măsura în care
Desăvârşirea omului nu a constat într-o finalizare, o antropologia este avută în vedere, trebuie să mai
plinătate acordată de la început de către creator, ci în adăugăm câteva rânduri cu privire la concepţia
posibilitatea unei dezvoltări infinite, de neepuizat nici deosebit de dramatică despre destinul omului, aşa
în întreaga veşnicie. Realizarea fiinţei lui, înfăptuirea, cum se găseşte pe paginile scrierilor filosofilor
adică devenirea fiinţă după chipul lui Dumnezeu, iată existenţialişti, concepţie care nu este întrutotul străină
privilegiul omului, harul special al Creatorului. de viziunea biblică cu privire la om, creatură
Creând omul, Dumnezeu i-a acordat acestuia muritoare, care se trage din nimic, la fiecare pas
posibilităţile necesare atingerii plinătăţii căreia i-a ameninţată cu revenirea în nimic şi mai mult,
fost destinat, cu condiţia ca făptura liberă să consimtă împovărată cu o vină originală care face moartea
şi să coopereze la realizarea planului lui Dumnezeu inevitabilă. Nici o filozofie nu a surprins cu mai mult
pentru ea. realism această fragilitate naturală a omului, motivele
pentru angoasa cronicizată şi sentimentul tragic în
15
Kierkegaard, Post-Scriptum, pag. 50
faţa vieţii, confruntat cu moartea şi nimicnicia. Nu
16
Ideea de devenire creştină a fost investigată în Christian este greu de înţeles de ce gânditorii existenţialişti
Perfection Accroding to the Bible and the Spirit of Prophecy, aparţinând ramurii atee nu puteau face nimic altceva
Paris, 1965. Este deosebit de evidentă în scrierile lui Ellen G. decât să se lanseze în nimic, să fie credincioşi
White
12
nimicului, să îmbrăţişeze cu bucurie moartea sau este existenţa lui Dumnezeu. Însă şi aici, ca şi în
absurdul şi să considere că „istoria oricărei vieţi este cazul omului, nu poate fi vorba de un Dumnezeu
istoria unui eşec”. 17 abstract, dumnezeul speculaţiei filosofice. În van
În orice caz, chiar şi acest aspect negativ al încearcă aceasta să convingă că poate să cuprindă şi
existenţialismului conţine ceva interesant pentru să demonstreze existenţa lui Dumnezeu. Existenţa
cunoaşterea omului individual. Întreaga această însăşi se sustrage de la demonstraţie. Este imposibil
realitate umană alcătuită din nefericire, nelinişte, să demonstrezi că ceva există. Nimic nu este mai
contradicţie, vanitate, cărora scriitorii existenţialişti impropriu decât să încerci să demonstrezi existenţa
le-au acordat atâta timp pentru a le descrie cu atâta cuiva care există. Astfel, pentru Kierkegaard,
loialitate şi acurateţe, uneori chiar cu brutalitate şi eforturile gândirii speculative de a demonstra
cinism, ilustrează perfect ceea ce Biblia ne spune existenţa lui Dumnezeu sunt nimic altceva decât o
despre omul firesc, despărţit de şi răzvrătit împotriva batjocură la adresa lui Dumnezeu. Şi ca atare
lui Dumnezeu. Conştienţa acestei situaţii tragice a creştinismul, potrivit părerii lui Kierkegaard, rămâne
omului natural, lăsat în voia propriilor forţe şi dincolo de toate dovezile raţionale ale existenţei lui
neputincios pentru că este „vândut rob păcatului” l-a Dumnezeu. Bineînţeles, Dumnezeu se află
condus pe Pavel să exclame „O nenorocitul de mine, pretutindeni în creaţia Sa, însă nu este direct vizibil.
cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Însă Doar prin coborârea în sine, în propriul abis lăuntric,
apostolul nu se opreşte la acest strigătul deznădăjduit individul este pregătit să Îl vadă pe Dumnezeu.
al scriitorilor disperării, ci din contră el cunoaşte „Dumnezeul care poate fi discernut în inimă”, cum
remediul şi se grăbeşte să îl ofere. „Mulţumesc lui spunea Pascal, aceasta este realitatea lui Dumnezeu
Dumnezeu prin Isus Hristos, Domnul nostru.” (Rom. potrivit existenţialismului creştin. Ba mai mult, faptul
7:14-25). că Dumnezeu a existat ca persoană umană, născut în
timp, face creştinismul în gradul cel mai înalt, un
5. Existenţa lui Dumnezeu şi relaţia Lui cu omul „mesaj despre existenţă”, un „mesaj existenţial”.
Este adevărat că în acest punct major,
Această referire la Dumnezeu şi la existenţialismul, cu Heidegger şi Sartre, nu a rămas
Dumnezeul lui Isus Hristos ne conduce bineînţeles la pe linia trasată de fondatorul său. Din cauza poziţiei
valoarea cea mai de seamă de care ţin toate celelalte: proeminente acordate acestor filosofi,
existenţa lui Dumnezeu şi relaţia sa cu omul. În acest existenţialismul se face vinovat de o eroare
punct cardinal gânditorii existenţialişti au o atitudine fundamentală. Prin dorinţa de a considera din nou
radical divergentă. Şi aici se găseşte testul omul dependent de nimeni altcineva decât de sine şi
autenticităţii pentru fiecare dintre ei. Problema lui prin sistarea oricăror legături cu Dumnezeu, care,
Dumnezeu oferă semnul distinctiv al diverselor potrivit lui Sartre, nici măcar nu există, aceşti
sisteme existenţialiste: cele cu adevărat loiale gânditori au trădat pur şi simplu intenţia noii filosofii.
gândirii existenţialiste şi cele care o trădează. Cu ei, existenţialismul care apăruse ca reacţie
Opoziţia radicală dintre existenţialism şi categorică împotriva umanismului modern, a recăzut
filosofia clasică fundamentată pe raţiune şi teorii în umanism, astfel riscând să fie înghiţit de acest
abstracte a fost amplu subliniată. Nu am greşi cu mare curent raţionalist al gândirii moderne. Tot
nimic dacă am spune că noua filozofie contrazicea depinde de soluţia finală care va prevala în disputa cu
teologia tradiţională, o strânsă imitaţie a filosofiei privire la existenţa lui Dumnezeu şi relaţia Sa cu
clasice. Pentru că aşa cum a pierdut din vedere omul, omul.
omul individual, umanismul modern a pierdut din
vedere şi linia de legătură dintre Dumnezeu şi om. Dacă scapă de grotescul sărăciei spirituale în care
Ceea ce a marcat atât revenirea la omul individual, ceva pare să-l împingă, dacă, fără să se joace cu
cât şi întoarcerea la Dumnezeul revelaţiei creştine, în cuvintele, redescoperă plinătatea existenţei,
care omul îşi are sursa eternă a existenţei sale, a fost existenţialismul poate schimba faţa şi spiritul
chiar reacţia lui Kierkegaard. raţionalismului occidental. 18
De fapt pentru Kierkegaard creştinismul
presupune nu numai existenţa omului, dar şi existenţa
lui Dumnezeu, obiectul credinţei creştine, spune el,
17 18
J.P. Sartre, L’Etre et le Neant,pag. 631, Paris, Gallimard, 1943 E. Mounier, pag. 189
13
Altfel, va fi necesar să ne ferim a lua drept reflexiv radical diferit de cel ce s-a dezvoltat în cadrul
concepţie consacrată despre viaţă, caricatura pe care existenţialismului filosofic.
o propun existenţialiştii atei. Această diferenţă radicală între
Din păcate nu putem să nu ne facem griji că existenţialismul Noului Testament şi o mare parte din
tendinţele existenţialismului ateu vor prevala din ce existenţialismul modern este făcută cu putinţă de
în ce mai mult şi că în final termenul va ajunge să faptul că existenţialismul este în primul rând un mod
desemneze doar excentricităţile secolului nostru, de gândire, iar nu un sistem de gândire distinct.
literatura disperării, filosofia absurdului, chiar Gânditorii existenţialişti pot diferi mult unul de
teologia post-creştinismului fără Dumnezeu. În acest celălalt în cea ce priveşte concepţia lor despre
caz, existenţialismul va fi cu adevărat, aşa cum deja Dumnezeu, cauza angoasei umane sau sensul
s-a afirmat, expresia cea mai clară a „colapsului existenţei umane. ceea ce au în comun toţi aceştia
doctrinal ce ne caracterizează timpul” sau „conştienţa este metoda de abordare a acestor probleme
unei lipse” pe care un creştinism autentic va fi cu atât fundamentale.
mai calificat să o împlinească cu cât nu-i este străin De exemplu, gânditorii existenţialişti, inclusiv
modul de gândire care favorizează o astfel de poziţie. scriitorii biblic, sunt de acord, în primul şi-n primul
Şi atunci, pentru o societate care a reţinut doar rând, că există o distincţie fundamentală între esenţă
aspectele negative ale filosofiei existenţialiste, şi existenţă (adică, între lumea gândirii şi realitate) şi
mesajul Evangheliei ar putea fi despre ceea ce poate că lumea realităţii sau existenţa este prioritară.
face un remediu bine aplicat, în cazul unei afecţiuni Aceştia cred că adevărul despre existenţă nu este
grave, însă nediagnosticate cu acurateţe. descoperibil exclusiv pe cale raţională cu prin
Indiferent de ce rezervă viitorul, filosofiei reflectarea asupra experienţei actuale a individului ca
existenţialiste, este cu neputinţă să negăm natura persoană care speră, se teme, iubeşte, doreşte,
creştină a reacţiei originale a acesteia care deznădăjduieşte. Adevărul, pentru existenţialişti, nu
semnalizează, aşa cum spune E. Mounier, „o este descoperit până când gânditorul nu trăieşte
întoarcere a religiei într-o lume care a încercat să-şi impactul problemelor cardinale ale existenţei, cum ar
găsească sensul în ceea ce este pur manifest. fi moartea şi responsabilitatea etică, în propria sa
Existenţialismul creştin constituie o defensivă viaţă decizională. De fapt, comprehensiunea în
deschisă împotriva secularizării credinţei. Un fel de problemele fundamentale ale existenţei rămâne
redeşteptare profetică într-un plan filosofic.” Şi nu nerealizabilă pentru persoana care refuză să îşi
este cu totul lipsită de interes pentru noi, observarea angajeze plenar sinele în luarea deciziilor. Detaşarea
faptului că începutul acestei redeşteptări se situează teoretică nu este decât o performanţă teatrală atunci
exact în 1843, anul publicării primului protest venind când în joc sunt chestiunile existenţiale şi, astfel, nu
din partea fondatorului existenţialismului. Ar fi deci conduce la adevăr.
nedrept să nu recunoaştem valoarea veritabilă a Totuşi, prăpastia care există între înţelegerea
obiectivelor urmărite de gânditorii existenţialişti, la biblică cu privire la Dumnezeu, viaţă, adevăr
fel ca şi valorile câtorva dintre adevărurile creştine credinţă, subiectivitate, anxietate, moarte şi existenţă,
pe care această filozofie a fost întemeiată. Sinceri să şi poziţia existenţialiştilor de orientare filosofică.
fim trebuie să adăugăm şi faptul că teologia Conţinutul reflexiv al credinţei nou-testamentare
contemporană datorează existenţialismului câteva autentice este radical diferit de cel al lui Sartre,
dintre descoperirile sale esenţiale, mai ales în Camus şi Heidegger, pe de o parte, şi Tillich şi
domeniul antropologiei biblice. Bultmann, pe de altă parte, dat fiind faptul că
experienţa existenţialistă a credinţei creştine autentice
este, aşa cum o găsim în Noul Testament, sui generis.
Este unică în principal pentru că experienţa este
Credinţa ca experienţă existenţială iniţiată de Dumnezeu, iar nu de om.
de Herbert E. Douglass Deşi scriitorii biblici sunt de acord cu
majoritatea altor existenţialişti că adevărul trebuie
Credinţa este prezentată în Noul Testament însuşit lăuntric, că omul este unic şi nu trebuie să fie
drept o experienţă existenţială. Desfăşurarea raţională des-umanizat în simple unităţi biologice pe care
a credinţei creştine autentice descoperă un conţinut anxietatea trebuie să le recunoască şi să le abordeze
în mod constructiv, că credinţa în Dumnezeu nu se
14
găseşte la capătul strădaniei raţionale etc., diferenţa Pentru că Dumnezeu poate fi Domn doar
vitală şi astfel problema fundamentală care face peste cei care sunt apţi să răspundă prin decizie şi
Biblia unică este faptul că scriitorii biblici susţin cu loialitate. El a făcut omul „după chipul Lui” făcând
insistenţă că omul nu poate răspunde la întrebările astfel posibilă comuniunea între ei. Dumnezeu poate
existenţiale fundamentale prin reflectare asupra avea părtăşie numai cu persoane care pot răspunde cu
sinelui sau prin simpla luare de decizii. Credinţa dragoste la dragostea Lui. Astfel destinul omului era
creştină începe ca răspuns personal dat Dumnezeului acela de a exista ca persoană iubitoare, fiinţă aflată în
care Se comunică pe Sine şi cunoştinţa dobândită prin relaţii adecvate cu toate celelalte persoane. Omul, ca
intermediul acestei întâlniri este de aşa fel că altfel nu fiinţă liberă, a progresat şi şi-a împlinit destinul doar
poate fi dobândită, nici prin raţiune, nici prin intuiţie, prin rămânere în acord cu natura sa esenţială de fiinţă
emoţie sau investigaţie istorică. creată de Dumnezeu. Lepădarea destinului său
Pentru omul cu o credinţă autentică existenţa originar în favoarea altuia, de fabricaţie proprie
precede esenţa. Doar creştinul cunoaşte sensul şi echivala cu un act de rebeliune împotriva
scopul existenţei umane, însă această cunoştinţă vine Dumnezeului personal. Când „existenţa-pentru-
doar după ce realizează faptul că este o persoană iubire” nu a ajuns „existenţa-în-iubire”, comuniunea
responsabilă (adică o persoană capabilă să răspundă) originală dintre Dumnezeu şi om a fost scindată:
şi că se confruntă cu anxietăţi ineluctabile până în omul s-a îndepărtat de Dumnezeu, Domnul său,
momentul reconcilierii sale cu Domnul şi Creatorul instituindu-se ca fiinţă autonomă.
său. Însă această informaţie despre natura sa esenţială Însă, pentru că omul, prin natura sa, era făcut
nu este o chestiune de raţiune sau acceptare pasivă a să relaţioneze (adică, o esenţă care îşi împlinea scopul
mărturiei altcuiva. Este o cunoştinţă care vine la el, în tipul corespunzător de existenţă), nu a reuşit să se
care îl pătrunde, iar nu o cunoştinţă pe care el o dezbare de relaţia esenţială cu Dumnezeu, chiar dacă
„descoperă” sau „pătrunde” prin metodele obişnuite a făcut totul ce i-a stat în putinţă ca s-o ignore sau să
ale procesului mintal. o evite. Omul a rămas responsabil din pricină că fuga
sa de Dumnezeu a constituit o decizie personală (o
Credinţa – o relaţie între persoane decizie existenţială) şi pentru că (prin rebeliunea sa,
Dumnezeu nu l-a lăsat „fără scuze”. Pe multe căi,
În Noul Testament, pistis (credinţă) este Dumnezeu le-a readus aminte oamenilor de pierzarea
folosit pentru a defini relaţia corespunzătoare dintre lor şi totodată de dorinţa Sa continuă de comuniune.
omul responsabil şi suveranitatea Dumnezeului care Astfel, scopul auto-comunicării lui Dumnezeu
se auto-comunică. Teologia, aşa cum este prezentată este de a invita răspunsul liber din parte fiinţelor
în Biblie, este istoria relaţiei personale dintre umane pline de iubire şi încredere. Cuvântul Său iese
Dumnezeul creator, Persoana eternă, şi bărbaţii şi şi credinţa răspunde: actul personal de credinţă
femeile care au fost create pentru a fi complementarii devine corolarul actului personal al auto-comunicării.
Săi personali. Indiferent de natura răspunsului omului Această tranzacţie personală de comuniune nu
la auto-comunicarea lui Dumnezeu, omul nu se poate înseamnă simpla acceptare a ceva ce s-a întâmplat în
sustrage de la orice tip de relaţie cu Făcătorul său. Nu trecut. Nu este consimţământul mental la declaraţii
poate ignora chemarea lui Dumnezeu, omul poate fi chiar şi adevărate despre Dumnezeu. Credinţa
responsabil sau iresponsabil, însă nu şi neresponsabil. autentică este un eveniment contemporan în viaţa
Omul este întotdeauna responsabil. ucenicilor moderni în care Cuvântul (adresarea
Din momentul creaţiei, dialectica infinită din personală a Dumnezeului care Se auto-comunică)
partea lui Dumnezeu a fost pe de o parte auto- vorbeşte astăzi prin Cuvântul istoriei şi Cuvântul
afirmarea lui Dumnezeu ca Cel Sfânt (Cel pentru care Duhului şi aceasta cu aceeaşi putere ca în trecut. În
nu există nici un Altul) şi, pe de altă parte, auto- această experienţă, omul care răspunde ştie că
comunicarea lui Dumnezeu, ca Cel care iubeşte Dumnezeu l-a primit ca fiu iertat cu aceeaşi auto-
necondiţionat. În ceea ce priveşte omul şi răspunsul autenticitate ca cea de care s-au bucurat scriitorii
acestuia la această dialectica eternă în natura lui Evangheliilor.
Dumnezeu, accentul cade pe Suveranitate şi Ellen G White a înţeles bine natura
Comuniune – temele centrale în Biblie şi ideea existenţială a credinţei, anume că experienţa credinţei
manifestului creştin. are loc mai degrabă la nivelul existenţial, iar nu la cel
intelectual:
15
Tatăl iubitor. Informaţia aceasta constituie o
Credinţa mântuitoare nu este o simplă recunoaştere certitudine doar pentru omul credinţei.
intelectuală a adevărului. Cel care aşteaptă să Însă ceea ce este învăţat nu este totul.
capete întreaga cunoştinţă mai înainte să îşi exercite Credinţa este de asemenea conştienţa poziţiei de rebel
credinţa nu poate primi binecuvântarea lui a omului. Înainte ca Dumnezeu să fie cunoscut ca
Dumnezeu. Nu este suficient să crezi cu privire la Domn, omul nu cunoaşte altă autoritate decât cea
Hristos, ci trebuie să credem în El. Singura credinţă personală faţă de care este răspunzător. Însă în actul
care ne va fi de folos este cea care Îl primeşte ca credinţei omul află Cine este singurul care are dreptul
Mântuitor personal, care transferă meritele Lui în de a chema omul să dea socoteală de sine. Depărtarea
dreptul nostru. Mulţi consideră credinţa ca fiind o de Dumnezeu înseamnă să respingi nu numai singura
chestiune de opinie. Credinţa mântuitoare este o autoritate legitimă, dar şi adevărul despre existenţă.
tranzacţie prin care cei care Îl primesc pe Hristos Când Dumnezeu este considerat Domn, apelul la
intră în relaţie de legământ cu Dumnezeu. Credinţa autonomie este văzut în neputinţa lui şi falimentul
veritabilă înseamnă viaţă. O credinţă vie înseamnă o absolut. Răspunsul credinţei include dezvăluirea şi
creştere a puterii, încredere deplină, prin care eliminarea acestei râvniri umane a autonomiei.
sufletul devine o putere cuceritoare.19 Credinţa spune: „Tu eşti Domnul, eu însumi nu Îţi
aparţin decât Ţie.”
Relaţia de credinţă descoperă adevărul despre om Credinţa nu apare până când persoana nu
şi Dumnezeu realizează cât de disperată îi este nevoia şi în această
În corelarea cunoştinţei cu credinţa, se are în dezvăluire negativă (nu numai a neliniştii umane, dar
vedere altceva decât cunoaşterea obişnuită: credinţa şi a vinovăţiei sale prin rebeliune) apare speranţa că
autentică nu este dobândită prin mijloacele proceselor exact în momentul de nevoie, o Persoană vine în
intelectuale sau intuitive obişnuite. Dintr-un punct de întâmpinarea nevoii sale. La fel ca în cazul
vedere, omul credinţei, iar nu cunoscătorul, devine centurionului, la fel cu toţi oamenii, „în învăţătura lui
cunoscut, Dumnezeu fiind cunoscătorul. Credinţa ne Hristos ... a găsit-o pe aceea care răspundea nevoii
învaţă că Dumnezeu a vorbit cu autoritate unică şi sufletului.” Un Dumnezeu personal pătrunde în
răspunsul optim al omului este de a crede ceea ce perimetrul autonomiei omului şi este acceptat ca
aude – o credinţă care conduce la un cu totul nou mod invadatorul plin de iubire care doreşte doar să-Şi
de raportare la realitate sau existenţă. Deseori Ellen reclame şi să-Şi refacă proprietatea pierdută pentru un
White accentuează faptul că „pocăinţa, credinţa şi timp. Pentru creştinul autentic, neliniştile vieţii nu
dragostea fac sufletul în stare să primească alcătuiesc un element natural al existenţei, ceva care
înţelepciune din ceruri. Credinţa care lucrează prin să fie îndurat cu temeritate, ci le înţelege ca fiind o
dragoste este cheia cunoştinţei şi cine iubeşte, stare nenaturală pe care trebuie să o biruiască prin
‚cunoaşte pe Dumnezeu’ (1Ioan 4:7).” harul lui Dumnezeu.
Mai întâi, credinţa este conştientizarea lui Aceasta a fost problema lui Nicodim, iar
Dumnezeu ca Domn, căruia I se cuvine ascultare, şi experienţa lui este comună tuturor oamenilor:
Iubire, căreia I se cuvine încredere şi iubire receptivă.
Când Dumnezeu spune „Eu sunt Domnul, Dumnezeul Nicodim a venit la Domnul intenţionând să înceapă
tău, Creatorul” aceasta înseamnă „Tu eşti proprietatea o discuţie cu El, însă Isus i-a prezentat clar
mea”. Există ceva inerent absurd în alegerea unei principiile fundamentale ale adevărului. El i-a spus
făpturi create de a desconsidera planul Creatorului lui Nicodim: nu de cunoştinţă teoretică ai nevoie,
său pentru viaţă. Însă înţelegerea lui Dumnezeu ca cât de regenerare spirituală. Nu de satisfacerea
Domn a-L cunoaşte ca iubire s-ar solda cu copleşirea curiozităţii ai nevoie, ci de o inimă nouă. Trebuie
omului şi prăbuşirea acestuia în cea mai acută să primeşti o viaţă nouă de sus, mai înainte să poţi
disperare. În centrul prezentării biblice a mântuirii stă aprecia lucrurile cereşti. Până când această
credinţa ca răspuns al omului la apelul şi asigurarea schimbare nu are loc, făcând toate lucrurile noi,
Domnului. Omul Îl aude pe Dumnezeu chemându-l, nu-ţi va fi de nici un folos să discutăm despre
dar nu ca pe o simplă proprietate, ci ca pe fiul Său, autoritatea sau misiunea Mea.20
primindu-l cu toate privilegiile ce decurg din acest
statut. Astfel Domnul Cel Sfânt este de asemenea
19 20
The Desire of Age, pag. 347 Ibid. pag. 171
16
Astfel de dezvăluiri în credinţă accentuează Dumnezeu, prin lucrările Sale, se dovedeşte vrednic
natura existenţială a credinţei – acea credinţă care nu de încredere.
este ceva descoperit prin procese mentale obişnuite, Neîncrederea (a-pistis din Evrei 3:19) stă la
deţinute de om. Aici adevărul îl posedă pe om,dar originea păcatului. Răzvrătirea, decizia de a întrona
numai atunci când omul de credinţă răspunde cu toată un alt domn decât Domnul cerului, emerge din
inima prin trăirea şi făptuirea adevărului (Ioan 7:17). neîncredere şi starea relaţiilor personale alterate, după
cum argumenta şi Pavel în Evrei 3 şi 4:
Adevărul descoperit în deciziile existenţiale
Adevărul este înţeles în mod existenţial pentru Da, este întrutotul evident faptul că refuzul de a se
că adevărul însuşi este o descriere a relaţiilor încrede [apistis, lipsă a credinţei] în Dumnezeu i-a
corespunzătoare care pe de o parte ar trebui să existe împiedicat pe acei oameni să intre în odihna Lui.
în cadrul creaţiei şi pe de altă parte, între creaţia în Acum, de vreme ce aceeaşi făgăduinţă de odihnă ne
ansamblu şi Făcătorul ei. Nimic nu este static – este oferită şi nouă astăzi, să veghem fără încetare
întreaga creaţie şi complementarii ei se află într-un ca nici unul dintre noi nici măcar să nu apară ca şi
fel de relaţie dinamică. Obstrucţionarea relaţiei cum ar eşua în a o dobândi. Pentru că şi nouă, la
propice sau destinate echivalează cu respingerea fel ca şi lor, ne-a fost propovăduită o Evanghelie.
vieţii şi invitarea dezastrului. De aceea „credinţa Totuşi mesajul ce le-a fost propovăduit nu le-a fost
adevărată înseamnă viaţă”.21 de nici un folos, pentru că ei doar l-au auzit fără să
Dumnezeu nu este înţeles ca Domn decât de îl şi creadă. Doar ca rezultat al credinţei şi
omul care îşi recunoaşte neputinţa umană şi care încrederii noastre vom experimenta acea odihnă. 24
alegea să accepte revendicarea şi cerinţele Lui, la fel
ca şi oferta şi asigurările Lui. Actul credinţei este Reîmpăcarea cu Dumnezeu, „odihna Lui”,
decizia de supunere ca răspuns la întâlnirea personală este cunoştinţa care poate fi dobândită prin decizie
a lui Dumnezeu cu omul. Ultimele cuvinte din personală. Nici logica ascuţită, nici vastitatea
epistola către Romani sintetizează foarte bine acest intelectuală nu pot pătrunde adevărul despre natura
element de întâlnire prezent în credinţă: esenţială umană sau despre destinului omului. Doar
când omul începe cu existenţa lui, îşi vede natura ca o
Acum Celui care poate să vă pună pe picioare – tensiune dinamică de contradicţii, cercetează
potrivit Evangheliei mele, potrivit propovăduirii consecinţele lamentabile ale acestor înclinaţii
lui Isus Hristos Însuşi, şi potrivit cu descoperirea contradictorii şi incapacitatea umană de a le face faţă,
scopului tainic care, după veacuri de tăcere, a este pregătit să primească Evanghelia veşnică a lui
fost acum făcut cunoscut (în acord deplin cu Isus Hristos, care împacă şi soluţionează problema.
scrierile profeţilor din vechime), prin porunca Această analiză personală a condiţiei umane poate fi
Dumnezeului veşnic pentru toate Neamurile ca să una simplă sau una sofisticată, însă chiar actul
se întoarcă la El, în ascultarea credinţei....22 concluzionării cu privire la neputinţa umană în faţa
ofertei generoase a lui Dumnezeu este în sine un act
Pistis, comportând în sensul său dimensiunea care angajează întreaga fiinţă umană în decizie.
absolută a încrederii şi încredinţării, reprezintă relaţia Împlinirea aferentă în cazul răspunsului personal
predominantă dintre creştinul autentic şi Dumnezeu. afirmativ al lui Dumnezeu la „da”-ul omului este
„Credinţa include nu numai încredinţare, ci şi cunoştinţă sui generis, depăşind comprehensivitatea
încredere.”23 Această încredere ne conduce la umană, pe de o parte, însă profund simplă şi auto-
supunere cu dragoste, cu condiţia ca omul să fie autentificatoare, pe de altă parte.
convins că temelia lui Dumnezeu pentru viaţa lui este Ellen White putea scrie următoarele doar în
mai sigură decât cea personală. Pistis se trezeşte doar urma propriei experienţe existenţiale de credinţă:
atunci când omul este încredinţat că Dumnezeu va fi
generos în milă şi putere, aşa cum a promis; Perceperea şi aprecierea adevărului, spune El,
încrederea se trezeşte atunci când omul vede cum depinde mai puţin de minte decât de inimă.
Adevărul trebuie primit în suflet, reclamă
reverenţă din partea voinţei. Dacă adevărul ar
21
Ibid. 347. putea fi descoperit doar raţiunii, mândria nu ar
22
Rom. 16:25-26, Phillips
23 24
Selected Messages, I, pag. 389 Evrei 3:19 – 4:2, Phillips
17
constitui nici o piedică în calea primirii lui. Însă pentru înălţare de sine. Nu prin vreo înţelepciune
trebuie primi prin intermediul lucrării hatului în sau bunătate personală îi fusese descoperită lui
inimă, iar receptarea lui depinde de renunţarea la Petru. Niciodată umanitatea singură nu va putea
fiecare păcat descoperit de Duhul lui Dumnezeu. ajunge la cunoaşterea divinului... Doar duhul
Avantajele omului în dobândirea cunoaşterii înfierii ne poate descoperi lucrurile adânci ale lui
adevărului, oricât de mari, se vor dovedi cu totul Dumnezeu pe care „ochiul nu le-a văzut, urechea
inutile atâta timp cât inima nu este deschisă nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit.”26
pentru a primi adevărul, iar orice obicei şi
practică opuse principiilor adevărului trebuie Credinţa nu poate apare în lipsa Cuvântului
lepădate în mod angajat. Celor care astfel se istoric şi nu poate apare nici independent de Cuvântul
predau lui Dumnezeu, având dorinţă sinceră de a lăuntric pe care Petru a avut dispoziţia să îl
cunoaşte şi împlini voia Lui, adevărul le este recunoască drept Cuvânt al adevărului. Petru a
descoperit ca fiind puterea lui Dumnezeu pentru recunoscut că ceea ce Isus a afirmat istoric şi ceea ce
mântuirea lor. 25 Duhul afirma în lăuntrul lui constituia adevărul
despre El ca om şi că avea nevoie de ceea ce Isus şi
Credinţa apare ca răspuns la Cuvânt Duhul ofereau ca soluţie pentru om.
Pentru că mărturia istorică este fundamentală
În special în acest punct mărturia biblică se pentru credinţa creştină, apostolii au devenit temelia
diferenţiază de toate celelalte forme ale gândirii bisericii creştine. Fără apostoli nu ar exista nici o
existenţialiste, la fel ca de orice epistemologie de biserică creştină; apostolii se disting de toţi
nuanţă filosofică. Omul credinţei nu descoperă credincioşii ulteriori prin faptul că au primit credinţa
adevărul despre existenţă prin intermediul vreunei în cadrul întâlnirii directe, imediate, istorice cu
activităţi umane, iniţiate de raţiune, intuiţie sau Dumnezeu şi nu prin medierea unei alte fiinţe umane.
investigaţie istorică. Credinţa autentică este mai întâi Credinţa lor, potrivit mărturiei lor, a avut un aport în
confruntată de un „Tu” care stă împotriva omului şi generarea credinţei în alţii care prin aceştia, au avut
Se prezintă ca Unul vrednic de încredere. Dumnezeu, propria întâlnire cu Dumnezeu.
pentru creştin, nu este o putere lăuntrică, sau un Apostolii au fost prima dintre numeroasele
„temei al fiinţei”, ci o Persoană infinit alta decât omul comunităţi care le-au succedat. Acele comunităţi de
din punct de vedere al timpului şi fiinţei. Expresia cea credinţă primare considerau ca fiind responsabilitatea
mai clară a adresării Sale către om a fost transmisă lor de a proteja şi păstra mărturia istorică a
prin Dumnezeul întrupat, Isus Hristos – ca eveniment apostolilor, adunând la un loc scrierile acestora şi
istoric. Pentru creştini, această întâlnire istorică răspândindu-le, făcând o distincţie clară între acestea
reprezintă fundamentul credinţei creştine. şi scrierile altor religii.
Însă, Isus ca Omul din Nazaret, Persoana Însă transmiterea Evangheliei nu a reprezentat
istorică, nu este ca atare, Cuvântul atot-suficient care doar o chestiune de transmitere a informaţiei istorice.
cunoscut, naşte credinţă. Dacă aceasta ar fi adevărat, De-a lungul anilor, biserica nu a transmis doar
toţi cei care au văzut şi au auzit mărturia Sa zilnică, mesajul despre Hristos şi întâlnirea Lui cu apostolii.
L-ar fi recunoscut ca Domn al lor. Aspectul Dacă biserica ar fi transmis Biblia ca document faptic
remarcabil al mărturisirii lui Petru de la Cezareea din şi nimic mai mult, nu ar fi fost nici „credincios” în
Filipi (Mat. 16) a fost că acolo, pentru prima dată, zilele care au urmat. Credinţa veritabilă nu era şi nu
natura credinţei creştine autentice a fost relevată. este „încredinţare despre”, ci un răspuns continuu la
Răspunsul lui Isus la declaraţia lui Petru descoperă dragostea divină care se auto-dăruieşte şi pe care
faptul că o credinţă creştină autentică este rezultatul fiecare generaţie o primeşte contemporan.
unirii minunate dintre Cuvântul istoric şi Cuvântul Mărturisirea lui Petru, care a devenit paradigma şi
lăuntric. fundamentul credinţei subsecvente, accepta atât
mărturia istorică, cât şi mărturia lăuntrică, iar această
Adevărul mărturisit de Petru este temelia întâlnire conjugată l-a adus pe Petru pe genunchi,
credinţei credinciosului. Este ceea ce Hristos transformându-i viaţa. Adevărul descoperit de Petru
Însuşi a declarat că este viaţa veşnică. Însă prin Cuvântul istoric şi cel lăuntric era acela că îşi
deţinerea acestei cunoştinţe nu oferea temei putea rezolva problemele umane, dacă învăţa să îi
25 26
The Desire of Ages, pag. 455-456 Ibid., pag. 412
18
iubească pe ceilalţi aşa cum Dumnezeu îl iubea pe el mărturie auto-autentificatoare cu nimic mai puţin
şi totodată să se încreadă în Dumnezeu pentru reală pentru cei de astăzi faţă de cum a fost pentru
răspunsul al nevoile sale existenţiale cele mai apostoli.
presante. Aceasta a fost Evanghelia care a zguduit
prima generaţie. Astfel prin credinţă ajung să îl cunoască pe
Experienţa credinţei este auto-autentificatoare Dumnezeu prin experienţă. Şi-au dovedit lor
înşile realitatea Cuvântului Său, adevărul
Cuvântul lăuntric este Duhul Sfânt. Isus a făgăduinţelor Lui. Au gustat şi au cunoscut că
afirmat clar că funcţia principală a Duhului Sfânt este Domnul este bun.
de a mărturisi despre El. Adevărul frumos despre
lucrarea Duhului Sfânt este acela că El nu numai că Ioan, ucenicul iubit, deţinea o cunoştinţă pe
face prezentă persoana lui Isus Hristos, dar totodată care o dobândise prin propria experienţă. El putea
împachetează adevărul în aşa formă că răspunde mărturisi:
nevoilor personale ale fiecărui individ. Acest aspect
este fundamental pentru declaraţia existenţialistă că „Ceea ce era de la început, ce am auzit, ceea ce am
„adevărul este subiectivitate”. Dacă adevărul nu este văzut cu ochii noştri, ce am privit şi am pipăit cu
însuşit individual, dacă adevărul nu comunică sens şi mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii – pentru
soluţie fiecărui individ în parte, nu va fi nici o că viaţa a fost arătată şi noi am văzut-o şi
convingere statornică. Nu va fi nici o credinţă mărturisim despre ea şi vă vestim viaţa veşnică, viaţa
personală şi nici un Mântuitor personal. care era la Tatăl şi care ne-a fost arătată – deci, ce
Ioan subliniază lucrarea Duhului Sfânt de am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă ca şi
mărturisire despre Hristos, însă „mărturisirea despre” voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este
nu este realizată prin simpla referire la un eveniment cu tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.”
istoric. Credinţa nu este simpla amintire a unui
eveniment trecut, ci viaţă şi acţiune în prezenţa Celui Astfel fiecare poate, prin propria experienţă,
care face lucrurile noi şi este El Însuşi prezent în să „adeverească prin aceasta că Dumnezeu spune
darurile Sale. adevărul”. Poate da mărturie pentru ceea ce el însuşi
a văzut, a auzit şi a simţit în ceea ce priveşte puterea
Prin credinţă Îl privim aici şi acum. În experienţa luzi Hristos. El poate declara:
noastră zilnică, vedem bunătatea şi mila Lui, în
manifestarea providenţei Lui. Îl recunoaştem în „Aveam nevoie de ajutor şi l-am găsit la Isus.
caracterul Fiului Său. Duhul Sfânt ia adevărul cu Fiecare lipsă a fost împlinită, foamea sufletului mi-
privire la Dumnezeu şi Cel pe care L-a trimis El şi a fost satisfăcută, Biblia este pentru mine revelaţia
îl deschide minţii şi inimii.27 lui Hristos. Cred în Hristos pentru că El este pentru
mine Divinul Mântuitor. Cred în Biblie pentru că
Lucrarea Duhului Sfânt este de a face credinţa am descoperit că este glasul lui Dumnezeu pentru
auto-autentificatoare. Mărturia biblică însăşi este sufletul meu.”28
produsul credinţei, vorbind despre întâlnirea
Dumnezeu-om şi care poate fi experimentată de orice Experienţa auto-autentificatoare a credinţei
om care este dispus să Îl asculte pe Dumnezeu care verifică validitatea Sfintelor Scripturi. În ultimă
vorbeşte. Însă Biblia rămâne o simplă istorie pentru instanţă, arheologia, lingvistica, istoria sau chiar
omul care nu îi împărtăşeşte credinţa, astfel interpretările profetice nu stabilesc faptul că
necaptându-i înţelesul. Însă atunci când omul informaţia conţinută de Biblie este indubitabil
răspunde Domnului Scripturii, la fel cum au făcut adevărată. Toate aceste eforturi umane de a
odată scriitorii biblici, Spiritul Său, prezent în redescoperi trecutul şi de a produce dovezi raţionale,
lăuntru, personal face real adevărul care a bucurat necesare şi utile cum se dovedesc a fi, rămân supuse
inimile apostolilor – „Dumnezeu este cu voi”. Logica, contingentului şi relativului proprii oricărei
apelul la autoritatea eterogenă sunt nenecesare acum. reconstituiri sau realizări umane. Ellen White atrage
Mărturia lăuntrică auto-validatoare a Duhului la atenţia că cel „care Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi
mărturia exterioară nu cere nici o altă dovadă, fiind o Cuvântul Său prin experienţa personală are o credinţă
27 28
Thoughts from the Mount of Blessing, pag. 26 Ministry of Healing, pag. 461
19
neşovăitoare în divinitatea Sfintelor Scripturi. Acesta Încă o dată, ne vedem obligaţi să recurgem la
a dovedit că Cuvântul lui Dumnezeu este adevăr şi că termeni existenţiali pentru a descrie natura credinţei.
adevărul niciodată nu se poate contrazice.” 29 Credinţa este dinamică şi implică plenar fiinţa umană
Biblia a fost scrisă după o experienţă în hotărârea iarăşi şi iarăşi de a face voia lui
existenţială şi poate fi înţeleasă corect doar atunci Dumnezeu, de a se raporta la celelalte persoane aşa
când cuvintele scrise îl conduc pe cititor la o cum Dumnezeu i-a arătat s-o facă. Credinţa nu este
experienţă similară care, odată, a stat la baza un mijloc către un scop mai mare, este marele scop
mărturiei scrise. Pervertirea credinţei apare atunci care este de asemenea şi marele început. Dumnezeu
când credinţa este redusă la un exerciţiu intelectual de nu poate cere nimic mai mult decât răspunsul
memorare şi evaluare. Argumentele în favoarea unei credinţei. Credinţa nu este „a crede ceva” ci este ceva
astfel de credinţe greşit înţelese se bazează pe care are loc, angajând şi schimbând întreaga fiinţă.
împrejurările schimbătoare ale istoriei şi pe
raţionamentele dogmatice, însă atunci când are loc Credinţa adevărată se va arăta în fapte bune; căci
încercarea, credinţa pervertită se dovedeşte faptele bune sunt roadele credinţei. Dumnezeu
insuficientă. „Fără o cunoaştere personală a lui lucrează în inimă şi omul îşi predă voinţa lui
Hristos şi fără comuniune continuă, suntem la bunul- Dumnezeu şi cooperează cu Dumnezeu,
plac al vrăjmaşului şi în final, vom face voia lui.” 30 transpunând în viaţă ceea ce Dumnezeu lucrează
Pentru cei preocupaţi de problemele perene înăuntru prin Duhul şi între năzuinţa inimii şi
ale istoriei antice, cum ar fi potopul, creaţia etc., practica vieţii este armonie. Fiecare păcat trebuie
temelia cea mai sigură pentru stabilitatea spirituală lepădat, ca fiind acel lucru odios care L-a răstignit
este testul auto-autentificator al credinţei care verifică pe Domnul vieţi şi al slavei, iar credinciosul trebuie
validitatea apostolilor. „Cel care a căpătat cunoştinţa să aibă o experienţă progresivă prin împlinirea
de Dumnezeu şi a Cuvântului Lui prin experienţa continuă a lucrărilor lui Hristos. Prin continua
personală este pregătit să se angajeze în studiul predare a voinţei, prin ascultare continuă,
ştiinţelor naturale.”31 binecuvântarea îndreptăţirii este păstrată.33
Pe scurt, intelectualizarea teoretică nu poate
valida, nici măcar înţelege experienţele existenţiale. Credinţa, din perspectiva lui Dumnezeu, înseamnă
Împrejurările prezente în înţelegerea umană a ascultare plină de încredere, iar în ceea ce-l priveşte
cunoştinţei au fost manifeste de secole. Experienţa pe om este iubire aşa cum Dumnezeu ne-a iubit pe
existenţială a credinţei posedă o logică mult mai noi. Potrivit Galateni 5:6, iubirea este dovada
satisfăcătoare decât procesele normale ale experimentală a credinţei. Iubirea nu numai că îi
argumentaţiei umane, conducând-o pe Ellen White la acceptă pe ceilalţi ca persoane, dar şi „aşa cum sunt”.
concluzia: Păcatul tratează persoana ca şi cum ar fi un obiect de
„Adevărul, aşa cum se găseşte în Isus, poate fi exploatare sau amuzament. Credinţa este relaţia
experimentat, însă niciodată explicat. Înălţimea, pozitivă – păcatul, negativul. Amândouă sunt
lăţimea şi adâncimea lui depăşesc cunoştinţa existenţiale şi în momentul în care biserica creştină a
noastră.”32 lăsat ca atât păcatul, cât şi credinţa să alunece în
domeniul intelectual, legalist, mărturia creştină a
Credinţa transformă existenţa suferit un prejudiciu inexprimabil.

Oamenii credinţei au restaurat relaţia O religie legalistă este insuficientă pentru a aduce
corespunzătoare cu Dumnezeu şi semenii. Aceştia sufletul în armonie cu Dumnezeu. Ortodoxia dură,
împlinesc scopul revelaţiei prin faptul că răspund la rigidă a fariseilor, lipsită de pocăinţă, afectivitate
invitaţia iniţială a lui Dumnezeu, la părtăşie. Astfel, sau iubire, era doar o piatră de poticnire pentru
omul aduce slavă lui Dumnezeu – oglindeşte modul păcătoşi. Erau ca sarea care şi-a pierdut gustul,
lui Dumnezeu de a fi. căci influenţa lor nu avea nici o putere care să
prevină coruperea lumii. Singura credinţă
adevărată este aceea care „lucrează prin iubire”
29
Ibid., pag. 462
30
The Desire of Ages, pag. 324.
31
The Ministry of Healing, pag. 461
32 33
Christ’s Object Lessons, pag. 129 Selected Messages, Book 1, pag. 397
20
(Gal. 5:6) pentru curăţirea sufletului. Este singurul Nume sub cer prin care omul poate fi
asemenea aluatului care transformă caracterul.34 mântuit şi totuşi putem să nu-L facem Mântuitorul
nostru personal prin credinţă. Nu este suficient să
Credinţa nu constă în eliberarea de sub Lege, crezi teoria adevărului. Nu este suficient să facem o
din contră, credinţa trece dincolo de caracterul mărturisire de credinţă în Hristos şi să avem
abstract al legii către voia personală care stă înapoia numele înscris în registrul bisericii. „Cine păzeşte
ei, voia personală a lui Dumnezeu care este Iubire. poruncile Lui, rămâne în El şi El în el. Şi
Credinţa aude oferta de har a lui Dumnezeu, dar nu cunoaştem că El rămâne în noi, prin Duhul pe care
fără apelurile simultane la supunere. Împreună cu ni L-a dat.” „Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem
indicativul („tu eşti fiul meu!”) vine întotdeauna dacă păzim poruncile Lui.” (1Ioan 3:24, 2:3).
imperativul uceniciei („Fii fiul meu!”). Aceasta este dovada veritabilă a convertirii.
Oricare ar fi mărturisirea noastră, nu are nici o
Credinţa este inseparabilă de pocăinţă şi valoare dacă Hristos nu este descoperit în fapte de
transformarea caracterului. A avea credinţă neprihănire.37
înseamnă a găsi şi a accepta comoara Evangheliei,
cu toate obligaţiile pe care le impune.35 Transformarea etică a bisericii este motivul amânării
celei de-a doua veniri a lui Hristos. Evanghelia este
Sarcina de „a fi ceea ce eşti” reprezintă justificată atunci când susţinerile Evangheliei găsesc
programul biblic de sfinţire. Credinţa şi etica sunt împlinire şi validare în vieţile aderenţilor.
indisolubil legate. Etica devine latura experienţei Creştinismul este mai mult o chestiune de prezentare
credinţei care vizează omul. În acest cadru nu poate fi a unui produs, decât de proclamare a unor veşti
vorba de har ieftin, astfel încât omul să primească despre Dumnezeu. Marele scop al vieţii creştinului pe
farul fără să dea nici o atenţie pretenţiei calităţii de pământ este de a demonstra că omul, în existenţa lui
Domn a lui Dumnezeu. păcătoasă, poate fi înălţat la o nouă viaţă care rezolvă
problemele umane îngemănate ale sensului vieţii şi
Mărturisirea de credinţă şi a avea adevărul în relaţiile interpersonale. Dacă istoria vieţii Lui sublime
suflet sunt două lucruri diferite. Simpla cunoştinţă a este sau nu adevărată cel puţin pentru omul modern
adevărului nu este suficientă. Putem avea aceasta, depinde de mărturia vie pe care biserica o poate
însă direcţia gândurilor noastre poate rămâne prezenta în favoarea acestei puteri. Lumea este sătulă
neschimbată. Inima trebuie convertită şi sfinţită. de vorbe fără putere şi de putere fără sens.
Omul care încearcă să păzească poruncile lui
Dumnezeu strict dintr-un simţ al datoriei – pentru Mărturisirea pe care o facem cu privire la
că i se cere să facă astfel – nu va intra niciodată în credincioşia Lui este mijlocul ales de cer pentru a-L
bucuria ascultării. Acesta nu ascultă. Când face pe Hristos cunoscut lumii. Noi trebuie să
cerinţele lui Dumnezeu sunt considerate o povară recunoaştem harul Lui făcut cunoscut prin oamenii
pentru că se opun înclinaţiilor omeneşti, putem şti sfinţi din vechime; însă de cea mai mare eficienţă
că aceea nu este o viaţă creştină. Adevărata va fi mărturia propriei noastre experienţe. Noi
ascultare reprezintă lucrarea exterioară a suntem martori ai lui Dumnezeu descoperind în noi
principiului lăuntric. Izvorăşte din iubirea pentru înşine lucrarea unei puteri care este divină. Fiecare
neprihănire, iubirea pentru dragostea lui individ are o viaţă deosebită de cea a tuturor
Dumnezeu. Esenţa oricărei neprihăniri este celorlalţi şi o experienţă care diferă esenţial de
loialitatea faţă de Răscumpărătorul nostru. Aceasta experienţa lor. Dumnezeu doreşte ca lauda noastră
ne va conduce la facerea binelui pentru că este bine să se înalţe la El, marcată de propria noastră
– pentru că fapta bună este plăcută lui Dumnezeu.36 individualitate. Aceste recunoaşteri de mare
însemnătate spre lauda harului Său, atunci când se
Nu este suficient să credem că Isus nu este un sprijină pe o viaţă creştină, exercită o putere
impostor, că religia Bibliei nu este o minciună irezistibilă care lucrează spre mântuirea
meşteşugită. Putem crede că numele lui Isus este sufletelor.38

34
Thoughts from the Mount of Blessing, pag. 53
35 37
Christ’s Object Lessons, pag. 112 Ibid., pag. 312,313
36 38
Ibid., pag. 97, 98. The Desires of Ages, pag. 347
21
Evanghelia trebuie prezentată nu ca o teorie fără Hegel vorbea de „Spiritul Ascuns al
viaţă, ci ca o forţă vie care poate să schimbe viaţa. Universului” care era „neputincios în faţa puterii
Dumnezeu doreşte ca cei ce primesc harul Lui să gândului: trebuie să se descopere pe sine înaintea lui
fie martori ai puterii acestuia.39 însuşi, dezvăluind văzului şi oferind spre desfătare
ale sale bogăţii şi adâncimi.” „Dumnezeu,
Concluzie Universalul”şi „Dumnezeu există pentru gând”
constituie cele două idei dominante în renumita sa
Credinţa este o experienţă existenţială pentru Filosofie a religiei.41
că are legătură cu decizia morală şi transformarea Oamenii de ştiinţă contemporani au dus
etică. Credinţa autentică nu poate exista decât dacă această atitudine până în punctul în care toate
întreaga fiinţă umană este implicată în deciziile misterele se pleacă înaintea forţei gândului şi întregul
radicale de fiecare zi. Problemele umane cele mai univers stă gol şi descoperit înaintea minţii omului.
presante – moartea, angoasa, iubirea, ura etc. - sunt În parte din cauza acestei filosofii hegeliene,
preocupări centrale pentru credinţa autentică. În în parte din cauza formalismului şi falsităţii religiei
centrul credinţei se află convingerea nezdruncinată oficiale, Soren Kierkegaard, scriitorul danez
auto-autentificatoare că Dumnezeu vorbeşte omului introvertit , strălucitor, a înălţat protestele său
prin mărturia istorică şi prin mărturia lăuntrică şi care răsunătoare – proteste tulburătoare, aproape nebăgate
se confirmă reciproc. Omul credinţei nu este un în seamă la momentul respectiv şi necunoscute lumii
spectator care urmăreşte detaşat cursa vieţii. vorbitoare de limbă engleză, până când Epistola
Convingerile lui cu privire la problemele existenţiale către Romani a lui Karl Barth a descoperit şi
nu sunt produsele raţionamentului uman. El este un reinterpretat acest „Pascal danez”, lumii teologice.
om care a fost contactat şi înţeles de Domnul său Leslie Paul, profesor la Colegiul Queen din
personal. Destinul său în contextul credinţei Îl are ca Birmingham, Anglia, comentează în felul următor
punct de referinţă pe Dumnezeu şi în împlinirea voii viziunea ştiinţifică a secolului 19, prea naivă pentru
Domnului său găseşte libertate veritabilă şi soluţii Kierkegaard ca s-o accepte:
pentru existenţa umană.
Mai devreme sau târziu, gândea omul de ştiinţă,
totul va fi cunoscut: nu va mai rămâne nimic din
univers care să nu fi fost explicat. Omul nu trebuie
decât să continue neobosit studiile ştiinţifice pe
Existenţialismul şi doctrinele creştine care deja le-a iniţiat cu scopul de a explica totul.
fundamentale Descoperirile astronomice, ipotezele evoluţioniste,
de Harry W. Lowe amplul progres înregistrat atât în ştiinţele
umaniste, cât şi în cele mecanice, promitea nu
Între toate încercările contemporane de a numai că în curând omul avea să cunoască totul,
transforma înţelegerea de către om a propriei fiinţe, dar mai mult sau mai puţin, nimic nu îi va fi cu
filosofia existenţialistă este printre cele mai notabile. neputinţă. Viziunea ştiinţifică despre lume
Bernard Ramm o numeşte „o nouă sciziune radicală preconiza cu multă încredere că în cele din urmă va
în filosofie, anticipată de Pascal şi elaborată mult mai explica şi omul: că şi acesta poate fi explicat
sistematic de Kierkegaard”.40 ştiinţific şi cunoscut în mod obiectiv.42
În vederea unei aprecieri a acestei noi
abordări filosofice cu privire la viaţă, trebuie păstrat Soren Kierkegaard a declanşat un proces de gândire,
în minte faptul că aproape toţi filosofii sec 19 în cea mai mare măsură ignorat în secolul în care a
intenţionau să rezolve enigmele universului printr-o trăit, dar pe care a clădit fiecare filosofie
examinare obiectivă care, după cum se preconiza existenţialistă ulterioară. A refuzat categoric să
încrezător, în cele din urmă ar fi soluţionat aceste obiectivizeze tot ce se află în univers, cu vehemenţă
probleme, chiar şi pe cea a vieţii înseşi. şi persistenţă a refuzat să ignore subiectivul şi să

39 41
Ibid., pag. 826 The World’s Greatest Books, Editori Harmsworth & McClure,
vol. 13, pag 138
40 42
A Handbook of Contemporary Theology, Wm. B. Eerdman Leslie Paul, Alternatives to Christian Belief, Doubleday & co.,
Publishing Co., Grand Rapids, 1966, pag 46. Inc., Gardne City, NY, 1967, pag. 90, 91.
22
considere totul, inclusiv pe Dumnezeu drept un obiect Doar când omul este singur, poate sta faţă în
care să fie examinat în manieră ştiinţifică. Pentru el, faţă cu Eternul. Şi actul de care este nevoie în acest
ceea ce conta mai presus de toate, era transcendenţa punct nu este cel de simplă recunoaştere noetică.
experienţei lăuntrice vii. Omul trebuie să creadă ceea Când se cunoaşte tot ce se poate cunoaşte, mai
ce susţine şi trebuie să fie ceea ce pretinde a fi. trebuie să se supună centrul responsabil al voinţei din
Blaise Pascal a recunoscut raţiunea umană, şi om. Trebuie să acţioneze, trebuie să aleagă, trebuie să
totodată şi domeniul inimii, ca fiind cele două rişte, trebuie să facă saltul. Pentru că în existenţa în
magistrale către dobândirea cunoştinţei. Raţiunea care rămân diferenţe calitative, nu este altă cale de
domneşte acolo unde este avută în vedere cunoaşterea acces la nivelul cele mai adânc al trăirii existenţiale
obiectivă, iar inima domina în sfera religiei. ca individ. Doar prin acest salt al credinţei poate
Kierkegaard, fără să ştie nimic despre Pascal, de cineva cunoaşte eliberarea de vină, sentimentul de
asemenea promovează două căi pentru cunoaştere. angajare, acceptarea vocaţiei, a chemării în a cărei
Prima este calea aproximării, prin care datele împlinire e libertate desăvârşită.44
obiective despre cadrului fizic, ştiinţa, matematicile
ajung să fie cunoscute de om. Apoi avem calea Dacă citim Purity of Heart în reprize lungi,
apropierii (în teoria cunoaşterii, actul prin care putem surprinde refrenul obsedant al autorului,
subiectul reia în stăpânire obiectul – i.e. natura – de înglobând rugăciunea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu
care s-a alienat), prin care omul existent poate drept singurul lucru care contează, de a avea „o viaţă
cunoaşte lucrurile esenţiale ale religiei – Hristos, care şi-a dorit acel singur lucru”. Şi făcând acelaşi
Dumnezeu, mântuire. Kierkegaard era împotriva lucru cu Edifying Addresses, poţi să-i auzi strigătul
amalgamării acestor două căi de cunoaştere. de-a lungul anilor de a trăi înaintea celui Veşnic „ca
persoană individuală”. Din păcate acest „sine”
Primatul experienţei personale personal nu înseamnă acelaşi lucru ca pentru alţi
filosofi şi teologi. Pentru unii „sinele” omului este
În filosofia existenţială, existenţa precede tangibil, pentru alţii intangibil, pentru unii este „trup”
esenţa. Cu alte cuvinte, fiinţa personală, sinele, sunt şi „suflet”, pentru alţii este o unitate sau o unitate
în mod fundamental mult mai importante decât orice psihosomatică; alţii au vorbit despre substanţialitatea
proces metafizic sau ontologic prin care omul ajunge eului, poziţie aspru criticată de Heidegger şi alţii.
să înţeleagă realităţile lumii înconjurătoare. Mulţi au evitat definiţiile, vorbind despre sine ca
Kierkegaard a înţeles aceasta în cursul căutării unitate.
personale a adevărului şi afirma: Cercetătorul creştin recunoaşte, bineînţeles, că
oricât de frumos s-au exprimat existenţialiştii creştini
... adevărul există doar pentru individ aşa cum cu privire la sine în relaţie cu Dumnezeu, aceste idei
acesta însuşi îl produce în acţiune... Adevărul a nu sunt noi, ci, deşi fără să se fi intenţionat aceasta, o
avut întotdeauna numeroşi predicatori gălăgioşi, re-subliniere a doctrinei creştine despre convertire şi
însă problema este dacă omul este dispus, în sensul refacere, care înglobează confruntare, consacrare
cel mai profund, să recunoască adevărul, să îl lase totală, care se găsesc exprimaţi în diferiţi alţi termeni
să-i inunde fiinţa, să îşi asume toate consecinţele practici în vocabularul existenţialist. Oamenii bâjbâie
acestui adevăr, cu spatele total neacoperit....43 după cuvinte prin care să îşi exprime neputinţa,
angoasa (pentru a folosi un termen existenţialist
Insista atât de mult asupra primatului frecvent) şi nevoia lor disperată. Un număr recent din
sincerităţii personale şi a experienţei dinamice, că a The Eccumenical Review vorbeşte despre „renaşterea
mers până într-acolo încât să declare că noi, ca actuală a interesului pentru convertire, în rândul
persoane existente, nu trebuie să ne preocupăm cu confesiunilor creştine” şi declară că „un număr
prioritate de afirmaţiile adevărate, ci trebuie să ne impresionant de cărţi au fost publicate pe această
preocupe în mod suprem să fim personal „în adevăr”. temă”. Deosebirile între angajamentul existenţialist şi
Când răspundem cu credinţă şi pasiune la Hristos, Cel convertirea creştină slujesc doar pentru a denota
întrupat, atunci suntem în adevăr. căutarea realităţii şi autenticităţii în forţele morale şi
spirituale care domină viaţa omului.
43 44
Soren Kierkegaard, The Concept of Dread, Princeton Douglas Steere, Transaltor’s Introduction, Soren Kirkegaard
University Press, pag. 123 – Purity of Heart, Collins Fontana Books, 1938, pag. 15
23
Creştinul adventist de ziua a şaptea va suficiente pentru a atrage atenţia adventiştilor de ziua
recunoaşte nevoia vitală de credinţă vie şi predare a şaptea.
personală totală a individului. El ştie că propria
literatură confesională abundă în apelul pentru I. Dumnezeirea
„predare necondiţionată” a eului, lui Hristos, ca De la timpul la care Nietzsche proclama că
afirmare a faptului că „tot ce avem şi suntem îi este Dumnezeu a murit, iar existenţialiştii non-creştini,
consacrat Lui”. În acelaşi timp admite că problema asemenea lui Jean-Paul Sartre, declarau ideea de
nu constă în găsirea expresiilor teoretice oficiale a Dumnezeu ca fiind o imposibilitate, teologii filosofi
unor astfel de idei, ci în găsirea răspunsului potrivit în moderni au tins uneori să se abată într-o conştienţă tip
propria experienţă existenţială. El ştie că trebui să „Dumnezeu este mort”. Aceştia pornesc de la
lupte împotriva tendinţei de a se acomoda într-o prezumţia că dumnezei au murit în continuu de-a
aderare creştină moartă sau formală, permanent lungul istorie umane, iar acum instituţionalismul
căutând să urmărească o credinţă personală vibrantă, creştin şi Dumnezeul creştin sunt în declin. Astfel,
vie. Am putea, ca indivizi creştini, să ne galvanizăm John Wild, distins filosof, profesor, membru al
singuri în această dinamică existenţială sau avem Societăţii de Filozofie Fenomenologică şi
nevoie de ajutorul asigurat prin Duhul Sfânt? Numai Existenţialistă, spune:
pe o astfel de cale sau căi este posibil ca doctrinele să
fie transpuse într-o formă relevantă pentru situaţia Faptul că aceasta are loc din nou este indicat de
contemporană. sentimentul absenţei lui Dumnezeu, exprimat de un
Chiar în acest punct al standardelor doctrinale număr de gânditori contemporani, de mare
şi comportamentale concrete, teologia modernă, sensibilitate şi cu un discernământ deosebit, cum ar
inclusiv filosofia existenţialistă creştină, se clatină în fi Heidegger, Paul Tillich şi Simone Weil.
încercările sale de a asigura umanităţii zguduite, o Dumnezeu S-a retras din tărâmul maşinilor ... şi
ancoră sigură. Confruntarea trebuie să fie mai mult aceste sisteme tehnologice măreţe sunt incapabile
decât o experienţă extatică şi consacrarea subsecventă să ne ajute să ne înţelegem pe noi înşine, ca
trebuie să fie faţă de anumite idealuri şi standarde de persoane responsabile, ca să nu mai vorbim despre
viaţă, dacă nu, totul eşuează în futilitate. Consacrarea transcendenţă, sursa libertăţii umane. Ne este
trebuie să fie faţă de un Dumnezeu transcendent ale imposibil chiar şi să-L concepem pe Dumnezeu în
cărui standarde revelate sunt cerinţe care nu se află acest mod. Astfel că El S-a retras, iar filosofii au
sub controlul omului. C. S. Lewis a susţinut futilitatea remarcat acest lucru şi l-au exprimat fiecare în
aşezării raţiunii umane sau a sinelui ca măsură a propria manieră.46
tuturor lucrurilor. „Dacă trestia de măsurat nu este
independentă de lucrurile măsurate, nu putem face Dacă, aşa cum John Wild sugerează, existenţialismul
nici o măsurătoare.”45 Lewis a fost un erudit, este unul dintre cele câteva alternative ale teologiei
conferenţiar, scriitor de renume, un supranaturalist radicale moderne, atunci trebuie să aibă de oferit
judicios, apologet al dogmelor creştine fundamentale. omenirii stinghere, fără pace, ceva mai mult decât
Este extrem de problematică validitatea dictum-ului filosofia incertă conform căreia Dumnezeu, chiar
kierkegaardian că adevărul este descoperit doar în dacă nu este mort, ar putea fi absent.
măsura în care omul „îl produce în acţiune”, altfel Paul Tillich, prinţul existenţialiştilor moderni,
decât cu sensul că omul trebuie să trăiască adevărul era împotriva doctrinei creştine a unui Dumnezeu
cunoscut pentru a putea cunoaşte mai mult adevăr. personal, declarând:
Aceasta necesită o revelaţie iniţială care este mai
presus de putinţa omenească. Pentru noi este Multe confuzii în doctrina despre Dumnezeu şi
inacceptabilă ideea că omul îşi făureşte propriile multe slăbiciuni apologetice ar putea fi evitate dacă
standarde morale. Dumnezeu ar fi înţeles mai întâi de toate ca Fiinţa
O privire asupra câtorva dintre fundamentele însăşi sau ca temei al fiinţei.47
credinţei creştine, în viziunea existenţialiştilor
descoperă anumite lucruri care ar trebui să ne fie 46
În C.W. Christian şi Glenn R. Wetting, editori, Radical
Theology: Phase Two, Lippincott Co., Philadelphia, 1967, pag.
177, 178
45 47
C.S. Lewis, Christian Reflections, Wm. B. Eerdman Paul Tillich, Systematic Theology, University of Chicago
Publishing Co., Grand Rapids, MI, 1967, pag. 73. Press, vol. 1, partea a 2-a, secţiunea B, pag. 235-252.
24
„Dumnezeu personal” nu înseamnă că Dumnezeu Oricine încearcă azi să vorbească despre
este o persoană. Înseamnă că Dumnezeu este Dumnezeu nu mai poate conta că va fi direct
temeiul a tot ceea ce este personal şi că El poartă înţeles. În orice caz, astfel stau lucrurile dacă Îl
în sine forţa ontologică a personalităţii. El nu este o avem în minte pe Dumnezeul cel viu, Dumnezeul
persoană, dar nici mai puţin decât personal. Nu biblic, ca realitatea care determină totul, creator
trebuie uitat că teologia clasică utiliza termenul al acestei lumi. Discutarea despre Dumnezeul cel
persona pentru a exprima ipostazele trinitare, iar viu, creatorul lumii, ameninţă să ajungă vorbă
nu pe Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu a devenit „o goală, ba chiar un impediment în înţelegerea
persoană” doar în secolul 19, în legătură cu realităţii lumii în care existăm şi care este
separarea kantiană a naturii conduse de legile determinată de ştiinţă şi tehnologie.
fizice de personalitatea condusă de legea morală.
Întotdeauna ideile creştine despre Dumnezeu au fost
Teismul obişnuit a făcut din Dumnezeu o persoană supuse unor atacuri variate, însă în îndelungata istorie
cerească, absolut desăvârşită, care locuieşte a bisericii, atacurile dinăuntru semnalate în prezent
deasupra lumii şi a omenirii. Protestul teismului sunt de o virulenţă fără precedent. Omul este afectat
împotriva unei asemenea persoane preaînălţate este de un sentiment al înstrăinării şi cu cât se supune mai
corect. Nu avem nici o dovadă a existenţei Lui, nici mult investigaţiei filosofice, cu atât mai acut „se
nu face obiectul preocupării absolute. Dumnezeu simte asemenea unui străin în univers”. Un univers
nu este Dumnezeu fără participare universală. ostil, de mare complexitate a condus o minoritate de
„Dumnezeul personal” reprezintă un simbol care purtători de cuvânt să atace ideea de Dumnezeire
dă naştere la confuzie.48 personală, autoritară. Odată ce ideea aceasta este
abandonată, aşa cum remarca un editor:
Prin aceasta nu se intenţionează stigmatizarea
strălucitorului Tillich drept ateu. Totuşi, orice Ne confruntăm cu paradoxul unei biserici care,
adventist de ziua a şaptea care se angajează într-un potrivit unui anume purtător de cuvânt de mare
studiu extensiv al operei acestuia fără doar şi poate că autoritate, nu ştie ce este şi ce trebuie să facă,
va rămâne cu idei estompate despre dumnezeire, erijându-se să vorbească unor oameni care nu ştiu
divinitatea lui Hristos, miracole etc. şi dacă la aceasta cine sunt.50
se adaugă şi ideile lui Rudolf Bultmann despre
supranatural, atunci este inevitabilă concluzia că acea Nu mai e de mirare că atâţia oameni nu mai
credinţă simplă, aşa cum este înţeleasă de adventiştii cred prezicere Domnului cu privire la biserica Sa: „Şi
de ziua a şaptea, nu este compatibilă cu astfel de porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (Mat.
mărturii negative. 16:18).
Martin Heidegger prezintă punctele de vedere În discuţiile despre înstrăinarea existenţială,
ale multor existenţialişti neo-ortodocşi în ceea ce creştinii trebuie să manifeste rezervă, ca nu cumva să
priveşte doctrina unei zeităţi personale, suverane. se vadă logic constrânşi să adopte paşii subsecvenţi
Opunându-se universalităţii unei fiinţe supreme, prin care este abandonată credinţa într-un Dumnezeu
acesta adnotează: personal, al cărui control, deşi nu întotdeauna
perceput şi înţeles, conduce la finaluri
Oricine a ajuns să cunoască filosofia dinlăuntrul predeterminate. Scindarea şi dezechilibrele induse
dezvoltării acesteia, atât cea a credinţei creştine, asupră-ne de taina rebeliunii şi nelegiuire au produs
cât şi cea a filosofiei, astăzi preferă să păstreze condiţii de viaţă tulburătoare, şi nimic altceva decât
tăcerea în sfera gândirii despre Dumnezeu.49 credinţa în mâna nevăzută, dar călăuzitoare a lui
Dumnezeu poate soluţiona problemele eului
În acelaşi articol, Wolfhart Pannenberg atrage individual, în condiţiile prezente. Îi putem spune
atenţia asupra ideii de Dumnezeu indispensabil, idee „saltul kierkegaardian de credinţă” sau „angajarea
datorată existenţialiştilor şi nu numai: totală” a existenţialismului, ceea ce rămâne însă
adevărat este faptul că Dumnezeu este cunoscut doar

48
Tillich, pag. 269
49 50
Citat în Wolfhart Pannenberg, The Question of God, The Christian and Christianity Today, Londra, 21 octombrie
Interpretation, iulie, 1967 1966.
25
de către omul care îşi exercită credinţa până la din cer şi îngeri trimişi de Dumnezeu? Cum să
predare totală Lui. înţelegem „domniile şi stăpânirile” misterioase,
Helmut Gollwitzer, în cartea sa recentă The acele forţe demonice, puteri ale întunericului, sub
Existence of God as Confessed by Faith 51 reafirmă care se spune că lumea zace? Ce înseamnă să spui
ideea că Dumnezeu devine cunoscut doar prin despre moartea lui Hristos ca fiind „pentru
„propovăduirea creştină” şi că toate ideile creştine răscumpărarea multora” sau ca făcând „ispăşire”
despre Dumnezeu provin din „experienţa concretă şi pentru păcatele lumii? Putem atribui vreo
contingentă prin care Dumnezeu îţi vorbeşte”. Karl semnificaţie istoriei despre coborârea lui Isus în
Barth a propus punctul de vedere că „Dumnezeu locuinţa morţilor, unde a predicat „duhurilor din
poate fi cunoscut doar prin Dumnezeu”. închisoare” ? Putem pricepe incidentele stranii
Cum ajunge omul să Îl cunoască pe care sunt reconciliate în virtutea învierii Lui?
Dumnezeu? „Propovăduirea creştină” implică o Ţinând cont de concepţia noastră despre Univers,
„comunicare din partea lui Dumnezeu” anterioară? putem înţelege înălţarea Lui la cer, unde stă la
Ar putea fi identificată această comunicare din partea dreapta Tatălui? Şi ce vom spune despre acele
lui Dumnezeu cu doctrina creştină ortodoxă despre descrieri ale sfârşitului apropiat, când Fiul omului
har care reprezintă iniţiativa lui Dumnezeu de a-l se va întoarce pe norii cerului, iar cei credincioşi Îl
căuta pe om? Acestea sunt câteva întrebări la care vor întâmpina în văzduh?52
creştinii trebuie să răspundă dacă dorim să încadrăm
doctrinele creştine fundamentale într-un context Emil Brunner este pregătit să accepte propria
existenţial contemporan relevant. nouă versiune pentru tradiţia Noului Testament, cu
condiţia să poată elimina naşterea dintr-o fecioară,
II. Revelaţia şi supranaturalul mormântul gol, lucrarea post-înviere, pe durata a 40
de zile şi înălţarea la cer în trup. Iar punctul lui de
Explorarea şi elucidarea credinţei creştine vedere este împărtăşit şi de alţi teologi existenţialişti.
într-o lume perplexă şi ostilă este în egală măsură Cât de departe putem merge în această încercare de a
pasionantă şi riscantă. Doctrinele trebuie păzite în de-istoriciza Noul Testament şi de a-i submina
mod inteligent şi trebuie să facă faţă unei oarecare caracterul faptic?
investigaţii, chiar dacă depăşesc întrucâtva limitele Macquarrie menţionează o comparaţie cu
capacităţii umane de raţionare. Singura sursă a ideile părinţilor noştri despre un univers compact
fundamentelor creştine se află în Noul Testament şi geocentric tripartit, cu cerul situat deasupra, dedesubt
teologului filosof modern îi este greu să creadă – locuinţa morţilor, iar la mijloc pământul locuit de
anumite elemente ce fac parte din conţinutul acestuia. om. În mâinile unor oameni mai puţin atenţi,
Acesta este pregătit să accepte o anumită istoricitate a comparaţia devine un atac iconoclast agresiv
evenimentelor cardinale, cum ar fi existenţa, lucrarea, împotriva aproape a tot ce e sacru pentru credinţa
procesul şi moartea lui Isus din Nazaret. Însă nu peste creştină.
mult timp se simte prins ca într-o pânză de păianjen, Problema devine cu adevărat reală în
căci pe lângă acestea mai sunt şi miracolele, cum ar fi momentul în care despre astfel de elemente cardinale
întruparea, minuni cum ar fi îngerii trimişi de precum înălţarea se spune că au fost „perfect
Dumnezeu, învierea din morţi, lucruri de neînţeles inteligibile pentru oamenii care acceptau vechea
pentru omul modern. Atitudinea teologului imagine despre lume, devenind de neînţeles pentru
existenţialist a fost de curând expusă de către John noi care trăim în epoca post-copernicană”.53
Macquarrie: La nivel general, aceasta riscă să altereze
întreaga problemă a revelaţiei, în ceea ce priveşte
Repede însă descoperim că şi acele pasaje care par creştinul evanghelic. Poate accepta aceasta şi astfel
uşor de înţeles sunt strâns întreţesute cu altele, cu renunţa la loialitatea faţă de învăţătura istorică a
care lucrurile nu stau deloc la fel de simplu. bisericii cu privire la revelaţia biblică sau va găsi o
Imaginea generală pe care o prezintă Noul apărare acceptabilă a credinţei biblice ortodoxe
Testament este una stranie şi aproape fantastică împotriva acestor afirmaţii de mare amplitudine.
pentru orice om de formaţie modernă. Cum să
înţelegem relatările despre minuni, despre glasuri 52
John Macquarrie, Studies in Christian Existentialism,
Westminster Press, Philadelphia, 1964, pag. 100.
51 53
Westminster Press, Philadelphia, 1965. John Macquarrie, pag. 102
26
Este clar că astfel de chestiuni cum ar fi
confruntarea cu şi angajarea faţă de o Persoană divină În traducerea lui R. H. Fuller a lucrării
capătă un nou sens în filosofia existenţialistă care Primitive Christianity and Its Contemporary
tinde să Îl anihileze pe Dumnezeul cu care adventistul Setting,56 acesta face referire la escatologia Noului
ortodox a avut părtăşie zilnică, pe Cel în care îşi are Testament ca o „renunţare la lume”, „escapism”,
viaţa, mişcarea şi fiinţa. Convertirea, meditaţia, „ascetism”, „nepământesc”, afirmând că „Isus în mod
studiul Cuvântului revelat reprezintă pentru el greşit gândea că lumea era sortită să sfârşească în
contactul imediat. Moartea reprezintă poarta către curând.” El consideră prima venire a lui Isus Hristos
confruntarea supremă cu Persoana, iar nu motivul de drept „evenimentul escatologic” care a marcat
groază care a fost şi este pentru mulţi filosofi. De sfârşitul vechii lumi, cea de-a doua venire însemnând
fapt, Kroner menţionează că lucrarea lui Heidegger, pentru el, în primul rând, venirea lui Isus în viaţa
Sein und Zeit, se ocupă atât de mult de moarte că „a omului prin actul credinţei, iar în al doilea rând,
transformat această filosofie a vieţii într-o filozofie a „ascultarea continuă” şi pregătirea pentru
morţii”, ba chiar i-a conferit prestigiu academic.54 „inevitabilitatea judecăţii divine”. Este de neînţeles
pentru Bultmann faptul că un trup mort poate reveni
III. Escatologia la viaţă, iar învierea în trup reprezintă pentru el
Printre evanghelici, în general, evenimentele „concretizarea legendară” de către biserica primară a
finale joacă un rol semnificativ, culminativ în faptului că Dumnezeu L-a înălţat pe Cel răstignit.
teologia creştină, însă cu greu am putea trece cu Categoric Bultmann asigură un prolific teren
vederea faptul cert că liberalismul existenţialist, în de vânătoare pentru astfel de vederi moderniste. Însă
mâinile oamenilor de incontestabilă valoare şi şi alţi filosofi şi teologi existenţialişti propun puncte
pasiune, a adumbrit nu puţin „fericita speranţă”. de vedere similare, care distrug concepţiile
Abordarea lui Bultmann ne este prezentată succint de evanghelice despre transcendenţa divină, primatul
către George W. David: revelaţiei externe a adevărului, despre Cuvântul Sfânt
inspirat, despre judecata finală a lumii şi viaţa
Fără doar şi poate, acesta [Pavel] nu abandonează viitoare. Am putea aborda şi alte elemente
tabloul apocaliptic cu privire la viitor, Parousia lui proeminente, cum ar fi mântuirea, ispăşirea, harul,
Hristos, învierea morţilor şi Judecata finală, sau păcatul, credinţa, creaţia, judecata finală, întruparea şi
proslăvirea celor care cred şi sunt îndreptăţiţi. Însă arăta în fiecare caz cum filosofia existenţialistă
adevărata beatitudine este neprihănirea şi, liberală este nuanţată de concepţiile moderniste,
împreună cu ea, libertatea. Împărăţia lui extrem de diferite de învăţătura doctrinară
Dumnezeu, spune el, este neprihănire, pace şi evanghelică. În ceea ce priveşte sugestia că filosofia
neprihănire în Duhul Sfânt (Rom. 14:17). Iar existenţialistă oferă câteva căi folositoare pentru a
aceasta înseamnă: ideea de neprihănire este face adevărul nou-testamentar relevant pentru timpul
concepută în legătură cu individul, iar această prezent, John Macquarrie face următoarea observaţie:
stare de beatitudine este deja prezentă.
Credinciosul care a primit botezul este „în Un existenţialism creştin îşi are propriile lipsuri şi
Hristos”... Timpul beatitudinii, promis de Isaia, probleme nerezolvate. Prezintă riscul de a
este prezent.... subiectiviza elementul istoric din mesajul Noului
În concepţia lui Bultmann, escatologia este Testament până într-acolo că distincţia dintre
ceea ce deschide uşa către o viaţă autentică, adică istorie şi ficţiune ajunge neclară, astfel că se ridică
înspre ceea ce biruie păcatul şi moartea, făcând întrebarea cu privire la importanţa acestei
adevărul sigur. În acest sens, [prima] venire a lui probleme. Iarăşi, în timp ce salvează dogma de la
Isus are un caracter escatologic, aşa cum sunt şi un intelectualism steril, pare că elimină orice
moartea şi învierea Lui, de vreme ce aceste implicaţie ontologică a dogmei, ridicându-se
evenimente afectează profund viaţa omului atât în întrebări şi în ceea ce priveşte însemnătatea acestei
lumea aceasta, cât şi în cea viitoare.55 probleme. Este îndoielnic dacă filosofia
54
Quoted in Macquarrie, pag. 47, 48; vezi de asemenea
existenţialistă în sine este potrivită pentru
Emmanuel Mounier, Existential Philosophies, Macmillan, NY, investigarea fiecăreia dintre aceste probleme.57
1949.
55 56
George W. David, Existentialism and Theology, Philosophical Thames & Hudson, New York, 1956, pag. 92, 93, 151, 152.
57
Library, New York, 1957, pag. 42, 47. John Macquarrie, pag. 124
27
4:35). A spune că Dumnezeu este suveran înseamnă
să declari că El este Cel Atotputernic, deţinătorul
întregii puteri în cer şi pe pământ, astfel că nimeni
nu-i poate răsturna sfaturile, zădărnici planurile
Concluzie sau împotrivi voii Lui (Psalmi 115:3). A spune că
Dumnezeu este suveran înseamnă să declari să El
În lucrarea de faţă şi de asemenea în celelalte lucrări „stăpâneşte peste Neamuri” (Psalmi 22:28),
făcând parte din această serie, a fost recunoscut faptul ridicând împărăţii, răsturnând imperii şi hotărând
că existenţialismul creştin oferă câteva lecţii de mersul dinastiilor, după bunul Său plac. A spune că
valoare în sfera trăirii dinamice. Lucrul cel mai dificil Dumnezeu este suveran înseamnă să declari că El
în lucrarea creştină este de a-i conduce pe oameni să este „singurul Atotputernic, Împăratul împăraţilor
trăiască în acord cu mărturisirea lor de credinţă, de a- şi Domnul domnilor” (1Tim. 6:15). Acesta este
L întâlni pe Dumnezeu în consacrare totală. Această Dumnezeul Bibliei.58
consacrare trebuie să implice standarde de adevăr.
Dacă acceptăm auto-revelarea lui Dumnezeu ca sursă În analele istoriei omenirii, dezvoltarea naţiunilor,
pentru adevărul spiritual şi doctrinal, atunci în acest ridicarea şi prăbuşirea imperiilor apar ca
punct suntem siliţi să ne depărtăm de orice filozofie dependente de voia şi puterea omului. Cursul
care nu acceptă anumite concepţii creştine evenimentelor pare să fie într-o mare măsură
fundamentale în această sferă a revelaţiei şi a determinat de puterea, ambiţia sau capriciul
supremaţiei divine. Concepţia biblică cum că o acestuia. Însă în Cuvântul lui Dumnezeu cortina
Divinitate universală poate fi în acelaşi timp este dată la o parte şi vedem dincolo de, deasupra
personală pentru orice credincios, nu trebuie să se şi în întreaga împlinire şi dejucare a intereselor,
prezinte ca ceva imposibil de acceptat pentru omul de forţelor şi pasiunilor umane, agenţii Celui plin de
credinţă. Aceasta a fost acceptată cu anumite îndurare, împlinind în tăcere şi cu răbdare sfaturile
modificări în catolicism, calvinism, arminianism şi în voii Sale.59
majoritatea ramurilor protestante.
Undeva între concepţia calvinistă şi cea Avem aici două declaraţii pline de forţă, dar
arminiană despre suveranitatea lui Dumnezeu trebuie care conţin anumite adevăruri fundamentale evident
să adoptăm o poziţie fermă în ceea ce priveşte biblice, care de-a lungul veacurilor, au insuflat
suveranitatea divină fundamentală din care derivă încredere sfinţilor creştini. Putem noi să le
majoritatea celorlalte concepţii creştine fundamentale abandonăm atacurilor filosofiei moderne care ne-ar
pe care le susţinem. În opinia autorului, ca adventişti, lăsa cu o explicaţie a vieţii aproape lipsită de sens?
nu suntem nici măcar 1% arminieni şi cu atât mai Dacă ne focalizăm în vederea unei vieţuiri
puţin, calvinişti. Poziţia intermediară exactă nu dinamice care adoptă practicarea adevărului aşa cum
contează, ci adevărul fundamental comun ambelor noi înţelegem aceasta în prezent, vom putea conduce
poziţii. biserica prin timpuri furtunoase care ne aduc la o mai
Este interesant de observat două declaraţii profundă credinţă şi iubire şi la o mai mare lumină şi
deloc disimilare cu privire la suveranitatea divină, adevăr – toate fondate pe adevărul încurajator,
prima dintr-o sursă calvinistă, cea de-a doua, dintr-o fundamental că Dumnezeu încă este „Suveranul
sursă arminiană: Universului”.60 În alte locuri în literatura bisericii
noastre, El este numit „Suveranul lumii, Stăpânul
Suveranitatea lui Dumnezeu! Ce înţelegem prin universului”.61 Avem nevoie de certitudinea „mâinii
această expresie? Înţelegem supremaţia lui călăuzitoare a lui Dumnezeu”62, altfel filosofia care
Dumnezeu, regalitatea lui Dumnezeu, dumnezeirea nu se întemeiază pe o Sursă exterioară a adevărului,
lui Dumnezeu. A spune că Dumnezeu este suveran ca sfârşi inevitabil în confuzie la nivelul experienţei
înseamnă să declari că Dumnezeu este Dumnezeu. 58
A.W. Pink, The Sovereignity of God, Banner of Truth Trust,
A spune că Dumnezeu este suveran înseamnă să London, 1961, pag. 20, 21
declari că El este Cel Preaînalt, care lucrează 59
E.G. White, Education, pag. 173
60
potrivit voii Sale cu oştirea cerească şi locuitorii E. G. White, Patriarchs and Prophets, pag. 34.
61
pământului, aşa că nimeni nu se poate împotrivi E.G. White, Selected Messages, 2, pag. 312; cf. SDA Bible
Commentary, 4:490¸ Patri
braţului Său sau să-I spună „Ce faci?” (Dan. 62
E.G. White, The Desire of Ages, pag. 528
28
şi doctrinei. Existenţialiştilor nu le place să fie Trad. Cristina Ruţă, secretară,
descrişi sau categorisiţi, ceea ce i-a condus pe unii Asociaţia Pastorală – Uniunea de Conferinţe)
scriitori să descrie filosofia acestora ca fiind o stare a
minţii, o obsesie a eului, chiar „un simptom de
epuizare spirituală acută”.63 Ca atare, nu poate conferi
vieţii, stabilitate spirituală.
Nu încercăm să depreciem filosofia
existenţialistă atunci când afirmăm că, pe de o parte,
tot ce este strălucitor şi atrăgător în învăţăturile sale,
deja avem în prezentarea hristocentrică a doctrinelor
noastre biblice, şi, pe de altă parte, tot ceea ce lipseşte
accentului doctrinal modernist ne este oferit în
conţinutul echilibrat, conservator, încurajator al
mesajului advent.
Se spune că în gândirea ebraică, termenul
„adevăr” transmitea în principal ideea de soliditate,
siguranţă, credincioşie, statornicie. În exprimarea
greacă a Noului Testament, cuvântul indică ceea ce
este descoperit şi lipsit de aparenţe înşelătoare.
Ambele sensuri se găsesc în expresii cum ar fi
„Doamne, Dumnezeule adevărate” (Psa. 31:5),
„Mărturiile tale sunt cu totul adevărate” (Psa. 93:5).
Isus Hristos este numit „Cel Adevărat” (Apoc. 3:7,
14). „pentru că El duce la încheiere planurile lui
Dumnezeu în ceea ce priveşte mântuirea şi judecata.
Adevărul se găseşte în Cuvântul scris (Ioan 17:17),
iar Evanghelia este numită „cuvântul adevărului,
Evanghelia mântuirii voastre.” (Efes. 1:13).

Cunoaşterea adevărului nu este una teoretică, ci


„existenţială”, o realitate vie ce-şi are temelia în
predarea de sine a întregii fiinţe. 64

Adevărul, mai presus de toate, trebuie crezut


şi apoi trăit. Numai în acest fel, existenţialismul
creştin îşi poate afla sensul adevărat şi satisfăcător.
Dacă ne lipseşte focul sfânt al consacrării
creştine, iată, pe altar încă mai arde flacăra; dacă
accentul pus pe dogmă a rămas neatins de acea agape
divină, astfel tinzând să fie la fel de rece ca stele pe
cerul hibernal, rămâne dragostea veşnică şi
răscumpărătoare care să fie infuzată în doctrina fără
noimă pentru a o face plină de sens şi atrăgătoare,
într-o viaţă consacrată.

(Material preluat de pe
http://www.adventistbiblicalresearch.org
63
Clifford Edwards, în Christianity Today, 12 mai 1967, pag.
13.
64
Chr. Senft, Vocabulary of the Bible, Editor, J.J. Von Allmen,
Lutterworth Press, Londra, 1958, pag. 431.
29