Resurse pastorale

Teologice nr. 8

Asociaţia Pastorală  Uniunea de Conferinţe

Existenţialismul
- privire de ansamblu şi evaluare -

Cuprins:

Pericolele existenţialismului .............................................. Edward Heppenstall

Ţintele şi standardele spirituale ale existenţialismului.............. Jean R. Zurcher
Credinţa ca experienţă existenţială ..................................... Herbert E. Douglass
Existenţialismul şi doctrinele creştine fundamentale .......... Harry W. Lowe

Preambul toţi cei care şi-au presărat discursul cu aceste nume,

În ultimii ani, campusurile universitare nord-
americane, bisericeşti şi seculare, au intrat sub
incidenţa diverselor curente de filozofie
existenţialistă, care prezintă un farmec aparte pentru
minţile tinere. În răstimpuri, reacţia indica
descoperirea a ceva nou, iar în cercurile teologice,
descoperirea a ceva altfel inaccesibil prin religia
ortodoxă.
Existenţialismul se dovedeşte pe cât de
imposibil de descris, pe atât de dificil de interpretat.
Poate fi întru totul secularist şi complet ateist sau se
poate înfăţişa ca o filozofie creştină, încadrabilă în
peisajul descris de romano-catolicism, protestantism
sau ortodoxie. Existenţialismul se dovedeşte a fi
compatibil chiar şi cu iudaismul.
Dată fiind adeziunea intelectualilor la fiecare
dintre aceşti afluenţi ai existenţialismului, curentul a
ajuns oarecum „la modă” în cercurile educaţionale şi
teologice, cel puţin în ultimele două decade, mai cu
seamă datorită prestigiului exponenţilor europeni de
seamă, cum ar fi Dostoievski, Kierkegaard, Kafka,
Sartre, Camus, Jaspers, Tillich şi mulţi, mulţi alţii. Nu
au şi citit lucrările lor, însă moda a făcut furori.
Semnalarea acestor curente şi în campusurile
universitare adventiste a generat automat anumite
întrebări. Şi tocmai pentru a răspunde acestor
întrebări au fost solicitate anumite persoane pentru a
pregăti materiale în vederea unei discuţii
cuprinzătoare, întreprinse în cadrul unei comisii de
studiu.
În urma discuţiilor libere pe marginea acestor
lucrări, moderate de dr. D.W. Holbrook, s-a ajuns la
următoarele concluzii:
1. Existenţialismul nu poate fi definit cu
precizie. De fapt, o definiţie exactă este de
regulă evitată de filosofii existenţialişti,
pentru că aceasta ar presupune încarcerarea
curentului între limite multe prea rigide.
2. Reprezintă o sciziune filosofică oarecum
radicală, anticipată de Pascal şi elaborată de
Kierkegaard şi succesorii acestuia.
3. Existenţialismul, după cum indică şi numele,
conexează destinul gânditorului individual cu
ideile care îi angajează gândirea şi pot fi
înţelese de mintea acestuia.
1
4. În existenţialismul creştin, doctrinele creştine
nu au valoare decât în măsura în care sunt
vitale pentru experienţa vieţii de zi cu zi.
5. Însă această experienţă existenţială vitală a
primit întotdeauna un accent puternic în
doctrina reînnoirii, astfel că prin noua naştere
în Hristos, toate credinţele fundamentale
pentru mântuirea sufletului ajung, prin Duhul
Sfânt, o experienţă cotidiană unitară, vitală şi
continuă.
6. La nivel dogmatic, creştinii fundamentalişti
de toate ism-urile se confruntă cu realitatea
faptului că aceşti creştini existenţialişti, mai
ales cei recenţi, aparţin unor şcoli de gândire
modernă. Exemple sunt date în cadrul acestor
lucrări.
7. Existenţialismul accentuează câteva lecţii
cardinale pentru credinciosul creştin. De
exemplu, doctrinele nu sunt decât declaraţii
reci, inerte dacă nu capătă căldură şi viaţă
dintr-o inimă cu credinţă şi o viaţă biruitoare.
Acestea fiind spuse, se impune concluzia că
(a) aceste lecţii vitale se regăsesc în poruncile
şi îndemnurile Noului Testament de a ne trăi
crezul şi de a fi ceea ce spunem că suntem, în
timp ce (b) în plan doctrinal, puţin sau chiar
nimic din existenţialism nu ne este deja
descoperit de învăţăturile biblice, aşa cum noi,
ca adventişti, le înţelegem.
8. Existenţialismul pare să stimuleze printre
studenţi, curiozitatea şi preocuparea spirituală,
însă cu consecinţa că mulţi dintre aceştia
ajung la argumentaţii confuze împotriva
validităţii şi învăţăturii bisericii creştine.
Pentru aceştia încetează a mai fi o structură
clară, convingătoare a adevărului obiectiv,
statuat printr-un „Aşa zice Domnul”.
Accentuarea exagerată a relaţiei şi procesului
tinde să erodeze convingerea că adevărul
absolut există în vederea răscumpărării
omului.
9. În spectrul general al adevărului, de la
adevărul obiectiv absolut la relaţiile
subiective, entuziasmul existenţialist se
focalizează doar asupra extremei emoţiilor
subiective, în comparaţie cu adevărul obiectiv.
Anumiţi entuziaşti existenţialişti susţin că
Ellen G. White este „de-a lor”, iar pentru
argumentarea unei astfel de afirmaţii nu este
nevoie de cine ştie ce erudiţie pentru
compilarea unor citate favorabile. În acelaşi
timp la fel de uşor ar putea fi încropită şi o
impresionantă listă de texte, relevante pentru
credinţa acesteia şi importanţa unui adevăr
absolut neschimbător. Ceea ce nu înseamnă
altceva decât că în realitate, Ellen G. White s-
a menţinut pe calea de mijloc, departe de
poziţiile extreme în astfel de chestiuni. Şi tot
pe calea de mijloc, credem noi, trebuie să ne
stabilim cu toţii, în căutarea de a ne alinia
standardelor eterne.
Comisia de studiu biblic,
Conferinţa Generală
Pericolele existenţialismului
de Edward Heppenstall
Pericolele prezente în existenţialismul creştin
nu sunt uşor sesizabile. Pretenţia existenţialismului de
a avea relevanţă pentru întreaga existenţă umană şi de
angrenare totală a acesteia constituie o ofertă cu
adevărat foarte tentantă.
Termenul „existenţialism” derivă de la
„existenţă”. Problemele cruciale cu care se confruntă
omul modern necesită descoperirea de către acesta a
adevăratei naturi a propriei existenţe. De secole
demersul filosofic redusese lumea de indivizi,
Dumnezeu şi oameni laolaltă, la simple concepte
prinse în categorii lingvistice, cu rezultatul aplicării
forţei raţionale umane pentru a controla şi conduce
viaţa în planul orizontal economic, politic, ştiinţific şi
religios. Consecinţa este cea a dezumanizării
individului. Religia creştină a fost golită de sensul
vital şi relevanţa pentru viaţă. Aceasta s-a datorat în
mare măsură preocupării bisericii pentru certitudinea
raţională, iar nu pentru adevărul viu. Din pricină că
adevărul religios a ajuns obiectivizat, omul a fost
scindat de Dumnezeu.
În această evaluare critică făcută de
existenţialism există mult adevăr. Timp îndelungat,
biserica a operat în principal în sfera ideilor şi
doctrinelor, acordând prioritate declaraţiilor formale
eclesiastice şi educaţionale. Se poate răspunde la
multe întrebări despre religie fără ca măcar să se
atingă adevărata problemă: cea de a fi personal
implicat în întregul fiirii tale. O filosofie raţională a
religiei poate fi doar un surogat. Jonglarea cu idei şi
cuvinte prezintă riscul reducerii lui Dumnezeu la un
2
simplu concept. Strădania de a formula un crez poate
să nu conducă niciunde pe om. Dumnezeul în care
oamenii pretind că au credinţă poate ajunge pentru
aceştia nimic mai mult decât o abstracţiune
intelectuală. În aceasta constă, potrivit
existenţialismului, marea dramă a filosofiei.
Existenţialismul este revolta împotriva
încercării de a se ajunge la sensul vieţii prin
intermediul ideilor. Se susţine că nu se poate face din
Dumnezeu un concept al gândirii umane fără a
distorsiona adevărul despre Dumnezeu. Abordarea
adevărului ca noţiune supusă demersului logicii
minţii şi limbajului înseamnă pierderea relaţiei
verticale cu Dumnezeu; a crede că realitatea este ceva
ce trebuie cunoscut, iar nu trăit, este o amăgire care
privează omul de adevărata natură a sensului şi vieţii
creştine. Astfel, omul devine prizonierul categoriilor
raţionale, în loc să experimenteze libertatea, printr-o
relaţie personală cu Dumnezeu.
Existenţialismul este filosofia care zdruncină
întreaga siguranţă raţională. Condamnă orice
pretenţie de adevăr care evită sau abdică de la
implicarea personală. Interpretarea religiei creştine
prin intermediul ideilor şi doctrinelor echivalează cu
o distorsionare a adevărului, făcând imposibilă
participarea la acesta.
Cum ajunge adevărul relevant? –iată
întrebarea la care doreşte să răspundă
existenţialismul. În joc este chiar natura fiinţei
umane. Realitatea adevărului este experimentată
atunci când omul se confruntă cu decizii care în
esenţă constituie chestiuni de viaţă şi moarte.
Existenţialismul este o filozofie a crizei, în care omul
este condus la decizii vitale, astfel penetrând către
sensul interior al vieţii, confruntându-se cu crizele şi
neliniştile care asaltează însăşi existenţa individului.
Deosebirea este între a fi participant sau a fi
spectator. Cineva îşi poate afirma în mod obiectiv
credinţa despre natura omului, anume că acesta este
muritor, supus morţii. Poate pune în scris această
afirmaţie, o poate elabora într-un enunţ doctrinal,
susţinând-o ca temei al propriilor concluzii logice
despre om, toate acestea fără nici o implicare
personală. Lucrurile se schimbă atunci când medicul
trebuie să îşi anunţe pacientul că are cancer în ultima
fază. El personal este acum implicat în moarte.
Moartea nu mai este o teorie de discutat, ci parte a
însăşi existenţei umane. Prin urmare, adevărul, dacă
nu procură implicarea întregii fiinţe umane, este sortit
eşecului.
Ce este adevărul?
Problema crucială a existenţialismului se
focalizează asupra modalităţii de descoperire a
adevărului. Soren Kierkegaard, filosoful danez,
considerat părintele existenţialismului creştin, scria
că „Adevărul este subiectivitate.”
Iată o definiţie a adevărului: o INCERTITUDINE
obiectivă care ajută la statornicirea într-un proces de
însuşire a celei mai pătimaşe interiorităţi este
adevărul, adevărul cel mai înalt posibil oricărui om
în viaţă... Adevărul este exact aventurarea care
optează pentru o INCERTITUDINE OBIECTIVĂ....
Caracterul paradoxal al adevărului este
INCERTITUDINEA sa, este o expresie a interiorităţii
pătimaşe, iar această pătimire este chiar adevărul. 1
Potrivit cu aceasta, omul descoperă adevărul
nu prin certitudinea cunoaşterii obiective, ci numai
prin decizie personală, o „interioritate pătimaşă”. Mai
întâi vine implicarea omului. Adevărul depinde de
validitatea sa în dreptul omului. Adevărul vine din
lăuntru, nu din afară. Decizia omului generează din
sine însăşi ceea ce este existenţialmente adevărat.
Unitatea raţională a conţinutului biblic ca doctrină nu
este esenţială pentru cunoaşterea adevărului. În
Biblie, adevărul nu este dat în mod obiectiv, în aşa fel
încât să fie veşnic adevărat. Cuvântul adevărului nu a
fost niciodată dat o dată pentru totdeauna. Adevărului
este mereu contemporan. Numai Cuvântul de azi,
existenţial, poate fi Cuvântul lui Dumnezeu. Acelaşi
cuvânt mâine poate fi demonic, odată ce întâlnirea şi
implicarea cu Dumnezeu sunt pierdute.
Întrebarea crucială este: în ce moment sunt
oamenii confruntaţi cu adevărul? În momentul
cunoaşterii sau în momentul deciziei? În momentul în
care adevărul obiectiv al Scripturii acţionează asupra
minţii sau în momentul implicării personale prin actul
deciziei? Care este baza deciziei corecte? În ce
moment poate stabili omul dacă a înfăptuit
consacrarea pătimaşă corectă? Dacă un concept sau
doctrină biblică nu este adevăr până în momentul în
care omul se implică printr-o angajare personală,
atunci ce este? Este falsitate sau adevărul ideii sau
doctrinei care a încetat să mai fie relevantă pentru
înţelesul intrinsec al adevărului însuşi?
Obiectivitatea adevărului Scripturii, stabilit
prin însăşi natura revelaţiei divine şi inspiraţiei, este
1
Soren Kirkegaard, Concluding Unscientific Postscript, vol. II,
cap. II, „Truth Is Subjectivity”.
3
incompatibil cu abordarea subiectivă.
Existenţialismul nu este dispus să se lase îngrădit de
caracterul normativ al Cuvântului lui Dumnezeu. Este
adevărul Scripturii autonom? Existenţialismul neagă
aceasta. Ceea ce este antecedent, afirmă creştinismul
tradiţional, este cunoaşterea despre şi de la
Dumnezeu, iar nu hotărârile oamenilor. Cele din
urmă sunt testate prin cele dintâi. Adevărul este
independent de deciziile oamenilor; posedă o armonie
prestabilită cu Dumnezeul Bibliei şi Fiul Lui, Isus
Hristos. Prin urmare, credinţa într-o bază pentru
cunoaştere este esenţială şi anterioară implicării
personale în adevăr. Este veridică indiferent de
participarea omului.
A crede că sursa adevărului poate fi localizată
în circumstanţa umană, în decizia omului, iar nu în
demersul lui Dumnezeu către om, prin apostoli şi
profeţi, este extrem de periculoasă. Numai lui
Dumnezeu I se datorează darul adevărului.
Dumnezeu nu lasă pe nici un păcătos să bâjbâie jur-
împrejurul lui însuşi, în căutarea normei sau
experienţei adevărului. Existenţialismul clatină
credinţa în adevărul obiectiv, absoluturile morale şi
principiile veşnice descoperite în Sfânta Scriptură.
Poziţia creştină tradiţională afirmă credinţa în
Biblie, Cuvântul revelat al lui Dumnezeu, ca fiind
mai întâi o declaraţie nu despre existenţa umană în
circumstanţe contemporane, ci o cunoaştere
obiectivă, de sine stătătoare a adevărului, dată de
Dumnezeu. Să zicem că existenţialismul are dreptate
când avertizează împotriva intelectualismului
abstract. Fără îndoială că nu poate fi exagerată
însemnătatea deciziei pentru adevăr, dar cum va
cunoaşte omul dacă decizia pe care o ia este pentru
adevăr? În Scriptură, principiile adevărului,
moralitatea, Dumnezeu şi omul sunt stabilite pentru
totdeauna şi pentru toţi oamenii. Aici Dumnezeu îi
vorbeşte omului despre sine, despre cine este, ce a
făcut, ce face şi ce va mai face, despre ceea ce le cere
oamenilor să creadă şi să facă. Aceasta este suma
cunoştinţelor date despre adevăr. El se adresează
oamenilor personal şi reclamă un răspuns personal
inteligent, o implicare în armonie cu suma de
cunoştinţe date şi înregistrate de minte. Adevărata
implicare necesită supunere faţă de ceea ce este
descoperit în mod obiectiv. Cunoaşterea adevărului
biblic implică mai mult decât adevărul revelat al
Cuvântului lui Dumnezeu. Subiectivismul nu poate
conduce decât la relativism moral şi iraţionalism
lipsit de o temelie solidă.
Când problema adevărului este pusă într-o manieră
obiectivă, reflecţia este direcţionată obiectiv către
adevăr, ca un concept cu care cunoscătorul este
conexat. Reflecţia nu este focalizată asupra relaţiei,
ci asupra întrebării dacă cunoscătorul este conexat
la adevăr... când problema adevărului este pusă în
mod subiectiv, reflecţia este direcţionată subiectiv
către natura relaţiei individului... Individul este în
adevăr chiar dacă se întâmplă să fie conexat la ceea
ce nu este adevărat... Caracterul paradoxal al
adevărului este incertitudinea sa obiectivă.2
Astfel nu există nici un adevăr universal
pentru toţi oamenii. Descoperirea adevărului de
fiecare om este irepetabilă în dreptul tuturor
celorlalţi. Adevărul pentru un om nu este normă şi
pentru altul. Pericolul care apare aici este ca omul să
se ataşeze de ceea ce este fals. Aici se deschide
prăpastia ireconciliabilă dintre existenţialism şi
creştinismul tradiţional, prin refuzul
existenţialismului de a se lăsa circumscris de
adevărurile eterne ale Cuvântului descoperit al lui
Dumnezeu.
Viziunea creştină tradiţională susţine că
evenimentele istorice şi adevărul doctrinal biblic au
relevanţă pentru oamenii din orice timp, dat fiind
faptul că ele constituie adevărul lui Dumnezeu, cel
etern şi definitiv. O abordare validă a adevărului este
atât obiectivă, cât şi existenţială. Dacă se doreşte ca
omul să descopere adevărul pentru inimă, minte şi
viaţă, atunci este esenţială armonia între Cuvântul dat
şi experienţa existenţială. Dacă numai cea de-a doua
este cerută, adevărul şi cunoaşterea alunecă în pur
subiectivism.
Dacă existenţialismul creştin devine conştient
de responsabilitatea de a face adevărul relevant
pentru viaţă, atunci trebuie să vorbească cu glasul
certitudinii. Însă există un lucru pe care nu-l poate
face şi pe care-l neagă ca posibilitate.
Caracterul paradoxal al adevărului este
incertitudinea obiectivă... fără risc, nu există
credinţă şi cu cât mai mare riscul, cu atât mai mare
credinţa; cu cât mai obiectivă siguranţa, cu atât mai
puţină interioritate, şi cu cât mai puţin obiectivă
siguranţa, cu atât mai profundă este interioritatea
posibilă.3
2
Ibid.
3
Ibid.
4
 În directă opoziţie cu aceasta, biserica creştină
spune tuturor oamenilor de pretutindeni: avem
Cuvântul sigur al lui Dumnezeu. Nimeni nu trăieşte
după ceea ce pare corect în proprii săi ochi şi în
cadrul propriei sale experienţe. Dumnezeu a vorbit
prin Fiul Său şi prin Cuvântul Său. Numai viaţa în
consacrare faţă de acest Cuvânt comportă sens real şi
certitudine. Dacă biserica creştină contemporană va
face ceva pentru ca religia creştină să devină
relevantă, aceasta va fi cu putinţă numai printr-o
revenire la adevărul revelat de Dumnezeu, pentru că
numai adevărul dat de Dumnezeu este suficient
pentru a genera viaţa spirituală şi pentru a trezi în om
o existenţă care este în armonie cu Dumnezeu.
Subminarea autorităţii obiective
Dependenţa existenţialismului de şi apelarea
la subiectiv repudiază autoritatea oricărui set de
doctrine sau caracterul definitiv al adevărului etern al
Scripturii. Reprezintă revolta împotriva sistemelor
fixe şi a doctrinelor în virtutea faptului că un astfel de
set de formule tinde să separe gândirea de viaţă.
Absoluturile, universaliile sunt simple expresii
verbale şi nu posedă realitatea efectivă. Doar
cuvântul existenţial este real şi relevant. Cuvântul
adevărului este întotdeauna contemporan. Niciodată
nu a fost dat definitiv pentru toţi oamenii.
Dacă creştinismul ar fi o doctrină, relaţia nu ar fi
una de credinţă, căci numai un tip de relaţie
intelectual poate corespunde unei doctrine....
Domeniul credinţei este deci nu o clasă pentru inepţi
în sfera intelectualului sau un azil pentru idioţi.
Credinţa constituie o sferă în ea însăşi şi fiecare
înţelegere greşită a creştinismului poate fi
recunoscută imediat prin transformarea ei în
doctrină şi transferarea în sfera intelectualului. 4
Dacă sunt capabil să-L înţeleg pe Dumnezeu
în mod obiectiv, nu cred, dar chiar pentru că nu pot
face aceasta, trebuie să cred. Dacă doresc să mă
menţin în credinţă, trebuie să mă concentrez constant
asupra rămânerii în incertitudine obiectivă, astfel
încât să rămân la suprafaţa adâncului, deasupra a
70 de mii de kilometri de apă, crezând.5
În existenţialism, credinţa şi îndoiala merg
împreună. În Scriptură, credinţa depinde de
4
Kierkegaard, Concluding Unscientific Postscript, cartea a II-a,
partea a II-a, cap. 3, „The Subjective Thinker”
5 6
Kierkegaard, „Truth is Subjectivity”
certitudinea a ceea ce este crezut. Principiile
adevărului în Scriptură sunt certe pentru toţi oamenii,
credincioşi şi necredincioşi. Dacă nu ar fi, atunci cum
s-ar mai putea comunica la urma urmelor cu un
necredincios? Dacă adevărul nu poate fi înţeles fără
credinţă, orice discuţie cu cei necredincioşi ar fi
imposibilă. Adevărul este pentru credincios, pentru că
este cognoscibil şi valid pentru toţi oamenii,
indiferent de credinţa personală.
Pentru existenţialism puţin contează ce anume
crede cineva, atâta timp cât crede cu implicare
pătimaşă. În lumina păcătoşeniei omului, extinsă la
întreaga fiinţă umană, decizia personală necesită un
context moral şi spiritual, o normă, un principiu
călăuzitor care să testeze şi să încerce fiecare
pretenţie de experimentare a adevărului. Cum se va
face distincţia între „Eu aleg” şi „Eu simt”, dacă
adevărul este subiectivitate? Mutând accentul de pe
adevărul obiectiv pe interioritatea individului, cine
sau ce va corecta orice deviere de la adevăr sau va
păzi şi scăpa de autoamăgire?
Imediatul (ca opus mediatului)
Existenţialismul implică o revenire la raportul
imediat cu Dumnezeu, prin intensitatea emoţiei,
pasiune şi deseori extaz. Se susţine că aceste
implicări emoţionale au însemnătate pentru relaţia
omului cu Dumnezeu, aducând omul în imediata
prezenţă a divinului. Această realizare a credinţei
religioase se înregistrează pe cale ontologică (fiinţa)
care afirmă că omul posedă în adâncul fiinţei sale
capacitatea de a accede direct la Dumnezeu şi
realitatea religioasă, o conştienţă interioară prin care
omul Îl poate cunoaşte pe Dumnezeu direct.
Imediatul augmentează miracolul unei întâlniri
imediate cu Dumnezeu.
Martin Buber declară:
Ce este fenomenul primar etern, prezent aici şi acum,
a ceea ce numim revelaţie? Este fenomenul că în
urma întâlnirii supreme, omul nu pleacă aceeaşi
fiinţă care a fost înainte de întâlnirea supremă....
Uneori e ca o respiraţie uşoară, alteori ca o repriză
de luptă, însă întotdeauna se întâmplă... Omul
primeşte şi primeşte nu un anume „conţinut”, ci o
Prezenţă, o Prezenţă ca putere.6
Emil Brunner afirmă:
Martin Buber, I and Thou
5
Revelaţia, aşa cum este înţeleasă în credinţa
creştină, este într-adevăr, prin însăşi natura ei,
ceva care se găseşte dincolo de toate argumentele
raţionale... care poate fi realizat doar prin auto-
comunicare divină. 7
Îl cunoaştem pe Dumnezeu doar prin confruntare
personală, neidentificat cu nici un fel de concept.
„Adevărul este întâlnire.”8
Problema ridicată de existenţialism nu este
deloc uşoară. Biblia vorbeşte despre mărturia
lăuntrică a Duhului Sfânt, ca factor esenţial în
experienţa creştină. Preocuparea principală a Bisericii
este pentru autenticitatea părtăşiei cu Dumnezeu. De
ce s-ar opune Biserica pretenţiei de imediat, dacă
acesta conduce la întâlnirea cu Dumnezeu?
Cum întâlnirea cu supranaturalul este oferta
proprie tuturor religiilor, inclusiv celor non-creştine,
cum va determina omul ce este adevăr şi ce este fals?
Existenţialismul nu se raportează la
categoriile Cuvântului infailibil al lui Dumnezeu, ci
propune o viziune a relaţiei omului cu Dumnezeu
mult diferită de cea revelată în Scriptură. Dumnezeul
Bibliei este Dumnezeu care vorbeşte. Comuniunea cu
Dumnezeu este posibilă doar în plan personal
raţional. Odată ce se insistă, potrivit Bibliei, că
raţiunea umană trebuie să opereze în armonie cu
adevărul revelat al Scripturii, necesitatea unui adevăr
obiectiv definitiv devine evidentă. Dumnezeu ne
întâlneşte nu în extaz sau patos emoţional, nu numai
ca subiect, ci ca obiect, prin prisma voii descoperite şi
a Cuvântului revelat al lui Dumnezeu. Orice pretenţie
de comuniune cu Dumnezeu, care se dispensează de
categoriile raţionale ale adevărului definitiv din
Cuvântul lui Dumnezeu se expune acuzaţiei de
confruntare demonică.
Şi când îţi vor spune să întrebi pe cei care cheamă
duhurile şi pe vrăjitorii care şoptesc şi bolborosesc:
nu va întreba un popor pe Dumnezeul lui? .. La lege
şi la mărturie: dacă nu vorbesc potrivit acestui
cuvânt, este din cauză că în ei nu este lumină. (Isaia
8:19,20)
Prin respingerea adevărurilor biblice revelate
şi prin natura obiectivă a revelaţiei, existenţialismul
privează omul de orice criteriu pentru a putea distinge
între adevăr şi eroare, între Duhul Sfânt şi un duh
7
Emil Brunner, Revelation and Reason, pag. 206
8
Brunner, The Divine-Human Encounter, pag. 46-47
mincinos. Dacă Satan se înfăţişează omului ca un
înger de lumină, într-o formă „imediată”, cum va
putea omul deosebi vocea lui Dumnezeu de vocea
diavolului? Dacă acceptăm autoritatea lui Hristos,
apelul Său la „Stă scris” în demascarea diavolului
însuşi rămâne valabil pentru creştinii din orice veac.
Orice filozofie religioasă care concepe relaţia omului
cu Dumnezeu mai presus de şi în afara sferei
revelaţiei conceptuale din Scriptură, îi lasă pe oameni
fără apărare în faţa amăgirilor misticismului,
sentimentalismului, spiritualismului şi orice altă
formă de supranaturalism îndoielnic. În loc de a
recupera relevanţa adevărului, implică cedarea
adevărului etern al Cuvântului lui Dumnezeu.
Existenţialismul circumscrie baza de desfăşurare a
tendinţei curente din ce în ce mai accentuată, către un
supranaturalism declarat care cu uşurinţă ar putea
substitui mărturia Duhului Sfânt cu privire la
adevărul Scripturii, cu extreme ale fanteziilor
emoţionale şi psihologice.
Creştinismul tradiţional întotdeauna a insistat
asupra naturii personale şi intime a relaţiei dintre
Dumnezeu şi om. Însă această relaţie nu se naşte din
incertitudinea cu privire la adevărul Scripturii.
Singură „interioritatea pătimaşă” a iniţiativei umane
nu poate accede la Dumnezeul care vorbeşte omului
prin Cuvânt.
Orice pretenţie de imediat, independent de
adevărul stabilit în Scriptură, devine înşelătoare, fără
nici o legătură cu realitatea adevărului. Dacă în
Scriptură nu există nici un adevăr neschimbător, ce
garanţie pot avea oamenii că imediatul pe care susţin
că îl trăiesc corespunde realităţii adevărului însuşi? În
funcţie de ce standard oamenii vor testa şi corecta
această „interioritate pătimaşă”? Cum vor putea
stabili oamenii că aceste implicări constituie
adevărul?
Evident, singurul standard acceptat de
existenţialism pentru testarea „interiorităţii pătimaşe”
este propria angajare pătimaşă. Însă cum oamenii
sunt pasibili de pervertire a adevărului, acest imediat
nu reuşeşte decât să lase omul într-o stare de
incertitudine. Dacă omul nu are acces direct la
adevărul normativ descoperit de Dumnezeu şi prin
care omul îşi poate testa şi corecta emoţiile failibile,
nu-i mai rămân decât propriile schemele. Atunci când
existenţialismul afirmă că singura certitudine pe care
o are omul este propria implicare pătimaşă, îl expune
la o mie şi una de false pretenţii de cunoaştere a lui
Dumnezeu pe o altă cale decât cea descoperită în
Scriptură.
6
 Însăşi natura omului păcătos implică restricţii
şi limitări ale naturii comunicării dintre uman şi
divin. Una dintre preocupările principale ale bisericii
creştine trebuie să fie autenticitatea comuniunii cu
Dumnezeu, dată fiind posibilitatea unei contrafaceri
chiar în punctul în care adevărul şi viabilitatea sunt
esenţiale. Biserica nu trebuie să accepte nici
conceptul de imediat care pică testul Cuvântului lui
Dumnezeu. Comuniunea biblică cu Dumnezeu aduce
mintea şi viaţa în armonie cu adevărul biblic. Aici
omul îşi dobândeşte adevărata fiinţă şi scopul
revelaţiei lui Dumnezeu este împlinit. Aici se găsesc
categoriile veşnice ce nu au nevoie să fie demitizate.
Aceste categorii aparţin omului din orice veac.
În Biblie, atunci când Dumnezeu coboară
aproape de om, prin Duhul, profeţi sau apostoli,
capacitatea de înţelegere de către minte a cunoştinţei
raţionale date de Dumnezeu este augmentată şi
clarificată. Oriunde Duhul Sfântă confirmă Cuvântul.
Insistă că Dumnezeul pe care omul doreşte să-L
întâlnească trebuie să fie Dumnezeul Scripturii.
Existenţialismul respinge cunoaşterea a priori
a lui Dumnezeu, în Scriptură, în favoarea unui
imediat lăuntric. Astfel făcând, se pune în pericolul
deosebit de grav de a deveni victima unor alte puteri
supranaturale care luptă împotriva lui Dumnezeu.
Oamenii ajung la o relaţie veritabilă cu
Dumnezeu într-un cadru conceptual de referinţă prin
intermediul Cuvântului inspirat. Dumnezeu vine la
om în Cuvântul Său, prin Duhul Sfânt. Categoriile
raţionale ale adevărului nu sunt minimalizate, ci
mintea este angajată pentru ca prin intermediul
cunoaşterii viabile a lui Dumnezeu, omul poate alege
în mod inteligent adevărul şi deveni implicat în
vederea propriei mântuiri finale.
Obiectivele şi standardele
spirituale ale existenţialismului
de Jean R. Zurcher
Filosofia existenţialistă deţine în prezent o
importantă şi aproape copleşitoare poziţie în
societatea noastră. Mai mult, este prezent sentimentul
că destinul existenţialismului este de a exercita în
viitorul apropiat o şi mai profundă influenţă asupra
gândirii şi comportamentului maselor, la fel de mult
ca asupra filosofiei, literaturii sau teologiei. Unii se
bucură de acest lucru, alţii îl deplâng. Pentru a ne
putea forma o părere obiectivă cu privire la acest
subiect este necesară o examinare atentă. În
abordarea acestei probleme, mai întâi vom încerca o
definire apofatică a filosofiei existenţialiste, adică o
afirmare a ceea ce nu este. După aceea vom putea
stabili cu precizie obiectivele acestuia şi în final, vom
putea atinge şi câteva din valorile spirituale
incontestabile ale existenţialismului.
I. Ce nu este filosofia existenţialistă
Pentru a putea judeca filosofia existenţialistă
la adevărata ei valoare, trebuie evitate cel puţin 5
erori.
1. Existenţialismul la modă sau excentricităţile
timpului nostru
Prima şi cea mai crasă şi mai obişnuită eroare
constă în judecarea filosofiei după aparenţe, potrivit
anumitor excentricităţi mondene care nu au nici o
legătură filosofică cu existenţialismul autentic. De
fapt, ne este la îndemână să ne aducem aminte de
moda lansată de un anumit segment de tineri studenţi
care frecventau anumite cafenele pariziene şi se
autointitulau existenţialişti doar pentru că stăteau în
preajma lui Jean-Paul Sartre şi Simone de Beauvoir.
Existenţialismul, ca modă, a fost atunci absurditatea
majoră a secolului şi dacă a contribuit cu ceva la
mediatizarea numelui celei mai noi filosofii, a fost
spre detrimentul filosofiei existenţialiste. Căci
existenţialismul adoptat doar pentru că este în vogă
nu poate fi altceva decât o caricatură a
existenţialismului veritabil.
2. Literatura existenţialistă sau triumful disperării
Nu ar fi cu nimic mai înţelept să facem o
evaluare generală a existenţialismului, ca filozofie, în
funcţie de tendinţa literară care şi-a însuşit acest
nume, ţinând cont că atunci când a părăsit cercul
filosofic pentru a se lansa în lumea nuvelistică,
gândirea existenţialistă a suferit mutaţii profunde.
Fără a nega calitatea unora dintre aceşti autori, totuşi
trebuie să admitem faptul că tendinţa literară, prin
aşezarea angoasei, absurdului şi nimicniciei la
temelia existenţei, nu a păstrat decât aspectele pur
negative ale filosofiei existenţialiste, şi aceasta este o
afirmaţie generoasă. Cât pentru o evaluare generală a
acestei literaturi, iată ce are de spus un critic de
specialitate:
La nivelul de vârf al tragicei conştienţe a secolului
nostru a fost proliferată o literatură sumbră şi
7
obscenă, în care adevărul psihologic este în mod
sistematic căutat la nivelul animalic, în care o
recunoaştere lucidă a dezordinii s-a transformat în
savurare a răului, disperarea în furie, beţia
senzuală în nebunie erotică şi adesea, dezgustul de
viaţă în obsesie suicidală.9
Însă, tocmai această erupţie de romane a contribuit
cel mai mult la creşterea prestigiului a ceea ce se
crede a fi existenţialism; tocmai această literatură a
disperării a făcut cel mai mult pentru a-i asigura
triumful. Evident, nu este nevoie să mai explicăm de
ce nu vom aborda acest gen de existenţialism în eseul
de faţă.
3. Existenţialismul lui Sartre sau filosofia absurdului
O a treia eroare larg răspândită este cea a
evaluării generale a existenţialismului potrivit
propriei noastre păreri despre fiecare dintre
reprezentanţii acestuia. Şi când existenţialismul nu
este judecat în funcţie de excentricităţile modei sau
literaturii, majoritatea oamenilor se gândesc imediat
la Jean-Paul Sartre. Se pare că astăzi acesta este
reprezentantul cel mai de seamă al existenţialismului,
mai întâi datorită strădaniei lui de a-şi prezenta
concepţia într-un sistem de doctrine, apoi pentru că
ştia cum să-şi propage ideile în afara cercurilor
filosofice, implementând cu maximă eficienţă
metodele propagandistice: critica literară, scurte
nuvele şi piese de teatru, astfel devenind o sursă de
inspiraţie pentru tendinţele literare cele mai populare.
Însă, ca să fim oneşti, trebuie să admitem că, în afară
de popularitate şi tumultul vogii, existenţialismul
autentic nu datorează nimic lui Jean-Paul Sartre. Nu
avem nici cea mai mică intenţie de a-l exclude pe
Sartre din existenţialism, „căci aripa mondenă a
influenţei sale se face vinovată de reclamarea
frauduloasă a unei identităţi.”10 Este numai logic ca
cercetătorul serios să fie pus în gardă împotriva
tendinţei de amploare de a reduce aproape automat
filosofia în discuţie „la acest amestec de
existenţialism şi inexistenţialism ce alcătuieşte
sartrismul”.11 Nu numai că sartrismul nu constituie o
expresie fidelă a gândirii existenţialiste, ci mai
degrabă o excrescenţă sau aşa cum, foarte acurat,
spune Emmanuel Monnier, „ultimul lăstar al uneia
dintre tradiţiile existenţialiste, tradiţie care a început
9
P.H. Simon, L’Homme en Proces, pag. 21, Paris, 1965
10
E.Mounier, Introduction aus Existentialismes, pag. 8.
11
Ibid.
cu Heidegger şi care a format o opoziţie radicală faţă
de fondatorii filosofiei moderne a existenţei.”12
4. Filosofia existenţialistă sau un nou mod de
filosofare
O a patra eroare este deseori comisă de cei
care condamnă existenţialismul, pe bună dreptate sau
nu. Putem accepta sau putem deplânge această
filosofie, însă nu putem nega faptul că reprezintă cel
mai modern mod de gândire literar, filosofic şi
teologic, fiind în acelaşi timp expresia cea mai
autentică, mai realistă şi, uneori, mai crudă a timpului
în care trăim. Încercarea de a ignora acest fapt este
una dintre cele mai grave erori ce poate fi comisă de
cineva care încearcă să se facă ascultat de oamenii
acestui secol. Vorbirea limbii contemporanilor săi,
folosirea vocabularului oamenilor timpului său,
oferirea de răspunsuri la preocupările filosofice ale
secolului său, iată câteva dintre trăsăturile predicării
marelui apostol Pavel. Însă aici e vorba de ceva mai
mult decât o chestiune de metodă. Un studiu profund
al existenţialismului este cu atât mai necesar cu cât
originile sale se găsesc gândirea creştină şi, în
anumite cazuri, reprezentanţii săi susţin că sunt
martorii cei mai credincioşi ai creştinismului.
5. Existenţialismul sau un alt mod de prezentare a
creştinismului
Există o confuzie deplorabilă care se face
între existenţialism şi gândirea creştină şi cu care este
bine nici să nu cochetăm. Cu cât cineva este mai apt
să evalueze corect cât anume din gândirea modernă
teologică se datorează existenţialismului, cu atât mai
uşor poate comite eroarea. Ar fi un eşec grav să nu
vedem că identitatea este esenţialmente validă vis-à-
vis de forma de gândire şi că deseori există o
distincţie radicală în ceea ce priveşte sensul
fundamental. Nimeni nu se îndoieşte de originile
creştine ale existenţialismului şi Kierkegaard avea
perfectă dreptate atunci când prezenta adevărul
creştin ca model al adevărului existenţial. Dar
constituie acestea un motiv suficient pentru a
conchide că existenţialismul este un alt mod de
prezentare a creştinismului?
Cu siguranţă că aceasta a fost intenţia iniţială
a părintelui existenţialismului. Cunoaştem strădania
lui Kierkegaard de a restaura spiritul creştinismului
autentic, considerând că sub influenţa marilor filosofi
12
Ibid.
8
protestanţi cum ar fi Kant şi Hegel, spiritul
Reformaţiunii fusese îngropat sub tendinţa
raţionalistă care domina gândirea filosofică şi
teologică dominantă a vremii. Dornic să continue
lucrarea lui Luther, Kierkegaard a luat poziţie
împotriva acestei alterări a spiritului Reformaţiunii şi
prin revenirea la gândirea creştină originală, spera să
înalţe stindardul unei noi Reformaţiuni.
Dar vai, existenţialismul nu se limitează la
viziunea lui Soren Kirkegaard, nici la expresia pur
creştină a gândirii lui. Alte ramuri au lăstărit din
trunchi şi chiar dacă rămânem la ramura hrănită de
seva creştină, tot va trebui să admitem că nu a reuşit
să rodească creştini stabili şi bine-încredinţaţi de
edificiul lor doctrinal. Dacă existenţialismul creştin
este expresia autentică a gândirii creştine, ar mai fi
prezenta o aşa nuanţă protestantă prin Kierkegaard,
catolică prin Gabriel Mercel, ortodoxă prin Berdyaev
şi iudaică prin Buber?
Cred că am spus suficient despre necesitatea
unei nelimitate doze de precauţie în vederea unei
evaluări obiective a filosofiei existenţialiste. Ar fi
nedrept să luăm o decizie bazat pe aparenţe sau să
judecăm existenţialismul numai prin prisma laturii
negative exploatate de o anumită marcă literară. La
fel de regretabil ar fi să nutrim prejudecăţi împotriva
existenţialismului în baza unui caz particular sau să
condamnăm întregul sistem în ansamblu, fără să ne
deranjăm să îl examinăm în prealabil. Însă eroarea
cea mai subtilă ar fi nediscernerea hotarului dintre
gândirea existenţialistă şi gândirea creştină, sub
pretextul că prima a apărut din a doua sau pur şi
simplu pentru că în toate variantele gândirii
existenţialiste se întrevede o formă de gândire
eminamente creştină.
II. Obiectivele existenţialismului
Oricât de precară ar fi legătura dintre
diversele tradiţii existenţialiste, acestea au în comun o
anumită manieră de afirmare a problemelor, o
anumită tonalitate a subiectelor pentru care optează, o
anumită căutare după obiective comune, care ne
permit să vorbim despre ele dintr-un punct de vedere
general.
1. Omul ca individ
Şi astfel, în termeni foarte generali, putem
caracteriza filosofia existenţialistă
drept reacţie a filosofiei omului împotriva exceselor
filosofiei ideilor sau ale filosofiei lucrurilor. În
existenţialism nu este vorba atât de mult de
existenţă cu toate extensiile ei, cât de existenţa
omului care reprezintă problema primară a
filosofiei. Existenţialismul acuză filosofia
tradiţională de a fi apreciat-o în mod greşit de prea
multe ori pentru a se îndrepta către filosofia lumii
sau a cea a produsului minţii.13
Filosofia modernă s-a definit prin umanism,
adică o filosofie a omului, însă a omului la modul
general, omul ca fiinţă înzestrată cu raţiune. În loc de
om a avut în atenţie raţiunea umană. Meritul
filosofilor existenţialişti a fost exact acela de a fi
reamintit umanismului de existenţa omului.
Kierkegaard a fost primul care a opus raţionalismului
lui Hegel, ideii că obiectul de studiu al filosofiei este
raţiunea în universalitatea ei, ceea ce el însuşi a numit
filosofia existenţială, adică filosofia care socoteşte
mai presus de toate individul, individul uman în
existenţa lui tangibilă, iar nu individul care cunoaşte,
subiectul care gândeşte, ci individul care există, cu
suferinţele lui, neliniştile lui, pasiunile lui. Căci a
exista, spune el, este mai presus de toate a fi o
persoană. Ceea ce este esenţial nu este deci un
principiu general, Raţiunea universală, Umanitatea
sau Omul cu majusculă, nici chiar natura umană prin
elementele comune pe care le prezintă în toţi
indivizii, ci omul tangibil, individul uman. Din
această pricină, Berdyaev putea să afirme:
Filosofia existenţialistă este o filozofie personalistică:
subiectul cunoaşterii este persoana umană.14
2. Prioritatea existenţei
Dar dacă este în primul rând o revenire la om
şi mai precis la omul tangibil, existenţialismul nu se
reduce doar la aceasta. Ceea ce este interesant la om,
ceea ce alcătuieşte obiectul primar al căutării sale,
este existenţa. Chiar de la începuturile sale,
existenţialismul a fost caracterizat de tendinţa de a
accentua ceea ce există sau mai bine zis, existenţa a
ceea ce există. Nu fiinţa individului este obiectivul, ci
existenţa acestuia. Doar existenţa procură adevărata
fiinţă. Fiecare subiect este mai întâi un subiect
existent. Existenţa este ceea ce actualizează esenţa
omului. Chiar cuvintele noastre o dovedesc. Când
13
Ibid., pag. 9
14
N. Berdyaev, Meditations sur l’Existence, pag. 74
9
spunem „Eu sunt om”, „Eu sunt” afirmă existenţa, iar
„om” desemnează esenţa. Pentru om, deci, existenţa
precede esenţa şi această aserţiune, cu variaţiile ei,
alcătuieşte teza fundamentală a tuturor
existenţialiştilor.
Anterior existenţialismului, filosofia
întotdeauna a considerat esenţa unui lucru ca
precedându-i existenţa. Astfel se afirma că omul
individual deriva din conceptul de om care se găseşte
în inteligenţa divină sau care pur şi simplu alcătuieşte
natura umană care se găseşte exemplificată în fiecare
om. Însă din nou, existenţialismul răstoarnă relaţia
stabilită de filozofie între esenţă şi preexistenţă.
Există cel puţin o fiinţă a cărei existenţă îi precede
esenţa, a cărei fiinţă există mai înainte ca fiinţa să
poată fi definită prin orice concept: şi această fiinţă
este omul. Omul mai întâi de toate există şi numai
după aceea poate fi definit. Omul mai întâi de toate
este nimic şi va fi numai după ce este nimic, ceea ce
face din sine. Acesta este principiul de bază al noii
filosofii.
3. Existenţa în interioritatea ei.
Dar ce trebuie să se înţeleagă prin
„existenţă”? Răspunsul nu este uşor, căci dacă nu
„captăm” omul în plină existare, atunci existenţa va
rămâne o pură abstracţiune. În vocabularul
existenţialist, a exista nu este sinonim cu a fi. A fi
desemnează o stare, în timp ce a exista desemnează
un act. Existenţa este chiar actul prin care este
realizată trecerea de la posibilitate la realitate. Omul
singur poate înfăptui aceasta, pentru că el singur, în
lumea experienţei noastre, este liber şi de asemenea
pentru că numai el este un subiect conştient. Natura
este , însă nu există în afara actului mental al
subiectului care o gândeşte şi o face să existe. Prin
auto-„captarea” în conştienţa de sine, subiectul se
auto-„captează” existând. De aceea fiecare subiect
este un subiect existând, existenţa este subiectul
însuşi în interioritatea sa. Pentru filosoful
existenţialist, singura obiectivitate reală este cea a
propriei subiectivităţi deoarece în adâncul său, în
interioritatea sa, el descoperă singura realitate
adevărată, existenţa. A exista este prima lui
preocupare, existenţa – interesul său suprem.
4. Omul şi devenirea lui.
Existenţa este deci alcătuită din interioritate,
fiind actul prin care subiectul se făptuieşte pe sine şi
care alcătuieşte propria lui esenţă. Acest act
presupune libertate. Doar cel care se alege liber există
în mod autentic; doar cel care se făptuieşte potrivit
imaginii persoanei care se doreşte a fi. Astfel alegerea
nu este niciodată „o dată pentru totdeauna”. Cel care
există şi care se stabileşte pe sine în tiparul a ceea ce
vrea să devină se transformă într-un obiect şi prin
chiar acest act încetează să mai existe. Existenţa este
ceea ce niciodată nu devine obiect. Putem vorbi de
existenţă doar ca având loc. Este aparenţa originală în
temeiul căreia subiectul gândeşte şi acţionează. Pe
scurt, existenţa este omul în devenirea lui, în efortul
lui neîncetat de a depăşi ceea ce este. Prin urmare
existenţialismul aşează pe umerii omului nu numai
întreaga responsabilitate pentru ceea ce este, ţinând
cont că este ceea ce face din sine, dar totodată şi
destinul personal.
5. Concepţia dramatică despre destinul omului.
Această responsabilitate explică pe de o parte
importanţa acordată de către toţi filosofii
existenţialişti problemei libertăţii şi pe de altă parte,
concepţia unică prin dramatismul ei despre existenţa
umană, comună tuturor acestora. De fapt, cu
sentimentul extrem de alert dat de făptuirea de sine,
gânditorul existenţialist nu poate rămâne la nivelul
speculaţiei abstracte şi teoretice: îşi trăieşte gândul
care îl angajează direct, el neputând decât să îşi
asume diversele situaţii ale existenţei sale. Ca
exemplu stă Socrate pe care Kierkegaard îl propune
ca model al gânditorului existenţialist. Acesta a ajuns
la concluzia nemuririi condiţionate de o singură
stipulaţie, însă în această stipulaţie el şi-a angajat
viaţa prin asumarea morţii cu toată libertatea. Aceasta
înseamnă vieţuire autentică. Însă din această obligaţie
de viaţă decurg, din diferite motive, angoasa atât de
caracteristică tuturor existenţialiştilor, la fel ca şi
înţelegerea esenţialmente tragică a destinului omului.
Acestea ar fi pe scurt elementele comune
tuturor reprezentanţilor filosofiei existenţialiste. Este
adevărat că legat de fiecare aspect al acestui obiectiv
comun părerile variază infinit. Nu putem trece în
revistă fiecare din aspectele diferite. Judecata noastră
nu poate fi decât una generală investigând doar acea
formă de gândire împărtăşită de toţi filosofii
existenţialişti, iar nu sistemele fiecăruia, diferind total
unul de celălalt. Mai mult, valoarea esenţială a
existenţialismului relevantă pentru noi e de găsit în
această judecată generală.
III. Valorile spirituale ale existenţialismului.
10

Nu am putea discuta aici valoarea
existenţialismului în ansamblu, nici nu ne-am putea
însuşi unele dintre cele mai justificate critici care i se
aduc în mod obişnuit. Nici un sistem existenţialist nu
poate fi acceptat fără rezerve, iar unele dintre ele –
unde se încadrează cele mai renumite, anume cele ale
lui Heidegger şi Sartre – suferă de o eroare
fundamentală. La temelia gândirii existenţialiste se
găsesc însă adevăruri de importanţă cardinală, de
provenienţă pur creştină. Unul dintre meritele
filosofilor existenţialişti este acela de a le fi adus în
prim-plan şi prin aceasta de a fi adus gândirea
contemporană la o mai bună înţelegere a gândirii
biblice, cu precădere în domeniul antropologiei
creştine.
1. Cunoaşterea omului ca individ
Şi astfel prima valoare a existenţialismului
pentru noi se află în chiar obiectul studiului său
suprem şi în felul în care acest studiu este dus la
îndeplinire: omul, omul ca fiinţă tangibilă, individul
existând, personalitatea umană – exact despre ce
vorbeşte şi Biblia. Scriitorilor biblici le era aproape
cu totul străină cunoaşterea abstractă, teoretică a
naturii umane, produs al speculaţiilor filosofice.
Portretul pe care îl fac aceştia omului îţi taie suflarea
prin realism şi fără excepţie este o prezentare a vieţii
reale a unor tipuri de oameni ale căror nume le
cunoaştem. Este un adevăr deosebit de esenţial că
statura perfectă a omului, chipul ideal se găseşte
întrupat în viaţa lui Isus Hristos, ceea ce înseamnă că
definirea concepţiei despre om, potrivit Bibliei, nu
poate fi fundamentată decât pe realitatea vie a
indivizilor existând.
Filosofia existenţialistă a dat dovadă de
discernământ remarcabil prin exploatarea spre
propriul folos a acestui adevăr biblic fundamental. Şi
astfel ne prezintă o imagine a omului radical diferită
de cea cu care ne obişnuiseră filosofia clasică şi la
rândul ei, întreaga teologie creştină. Prin această
observare a oamenilor, filosofii existenţialişti ne
conduc la o antropologie remarcabil de asemănătoare
celei biblice şi totodată în armonie cu observarea
realistă a evidenţelor. Considerăm acest rezultat ca
fiind marele merit al existenţialismului.
2. Gândirea biblică – în mod fundamental
existenţialistă
Preeminenţa existenţei este fără umbră de
îndoială o altă noţiune accentuată de filosofia
existenţialistă. Este afirmată prima menţiune pe care
Biblia o face cu privire la om, atunci când autorul
Genesei defineşte omul ca fiind „un suflet viu”.
Drama omului care marchează cuprinsul biblic de la
Genesa la Apocalipsa, nu este nimic mai puţin decât
o dramă existenţială. Totul, absolut totul, se reduce la
o problemă a existenţei. Dumnezeu Însuşi oferă
propria definiţie ca Cel ce există par excellence: „Cel
veşnic spune despre Sine Însuşi: „Eu sunt Cel ce
sunt.” În opoziţie cu idolii El se mai numeşte şi
„Dumnezeul cel viu”. Întruparea Cuvântului este, în
cel mai înalt grad, o demonstrare a fundamentului
existenţial al creştinătăţii. Pentru mântuirea omului,
s-a făcut „duh dătător de viaţă”. Hristos Se prezintă
nu numai ca „Cel viu”, „Prinţul vieţii”, dar ca însăşi
viaţa.
Caracteristica existenţialistă se găseşte de
asemenea în adevărul biblic. Nu se aseamănă câtuşi
de puţin cu speculaţia abstractă a filosofiei, nici cu
tradiţia teologică. Adevărul biblic are sens doar în
măsura în care este trăit. Hristos Însuşi ne-a dat
exemplul: „Ceea ce a propovăduit, a şi trăit... Astfel
în viaţa lui Hristos, cuvintele Sale găsesc ilustraţia şi
argumentul perfect. Şi mai mult, ceea ce a
propovăduit, a fost... Nu numai că a învăţat adevărul,
ci El era adevărul...” (ed. 78, 79). Acelaşi principiu
este valabil şi pentru ucenicii lui: „Doar cel care face
voia Tatălui Meu care este în ceruri”, spune Isus că
poate lua Numele Lui. Doar cei care ascultă adevărul
şi îl practică sunt fraţii şi surorile Lui autentice. În
elogiul adus binefacerii, Pavel contrastează
deşertăciunea cunoaşterii teoretice cu unica valoare
reală a cunoştinţei practice. Adevărul este cu adevărat
cunoscut atunci când devine viaţă interioară.
Şi în aceasta rezidă un alt merit al
existenţialismului, acela de a fi înţeles baza
existenţială a adevărului creştin, adevăr care este
comunicat mai mult prin mărturie decât prin raţiune.
Kierkegaard, mai ales, considera adevărul creştin ca
fiind un adevăr existenţial. Pentru el, „cum” aderă
cineva la adevăr este de mai mare importanţă decât
„ce” este acceptat ca adevăr. El considera adevărul
cunoscut sau memorat nimic altceva decât un cadavru
– un obiect lipsit de valoare. Importanţa constă nu
atât de mult în adevăr, cât în atitudinea
cunoscătorului. Fără o atitudine interioară, cunoştinţa
este în van, se prelinge sub forma unui simplu act al
cunoaşterii. Ba chiar spune că „Nu este adevăr ceea
11
ce este adevăr, ci cărarea este adevăr, adică adevărul
se află numai în devenire, în procesul asimilării.” 15
3. Conceptul de devenire
Conceptul de devenire este o altă valoare
biblică puternic afirmată de filosofia existenţialistă.
Nu mai este nici un secret preocuparea pe care a
constituit-o această problemă a devenirii creştine în
ultimii anii de viaţă ai lui Kierkegaard. În numele
acestui principiu denunţa el drept cea mai formidabilă
iluzie a timpului modern ideea că creştinismul este
acelaşi lucru cu creştinătatea, că toţi cetăţenii unei ţări
sunt creştini pentru simplul motiv că au fost botezaţi
şi astfel nu au nevoie să devină creştini. În numele
aceluiaşi principiu, vorbea şi împotriva ultra-
conservatorismului bisericii sistematizate, a bisericii
oficiale şi naţionale, care coincidea cu statul.
Dimpotrivă, adevărata biserică este biserica care,
spune el, devine, la fel cum trebuie să fie şi fiecare
dintre membrii ei.
Mai este nevoie să demonstrăm cât de valide
sunt aceste afirmaţii sau să subliniem cât de bine
reflectă acestea una dintre trăsăturile dominante ale
concepţiei biblice despre om?16 Raportul creaţiei
marchează evident privilegiul acordat creaturii umane
– „... şi omul s-a făcut [a devenit] un suflet viu”.
Expresia arată clar că omul nu există aşa cum o face
un obiect, că nu constituie o anumită substanţă a
fiinţei, ci un suflet a cărui existenţă depinde în fiecare
moment de acţiunea prin care se înfăptuieşte pe sine
însuşi, un suflet care nu numai că are viaţă, dar el
însuşi trăieşte. Cu alte cuvinte, omul nu a ieşit din
mâna creatorului său o fiinţă definitivată, având de la
început un caracter format, o personalitate bine
definită, într-un cuvânt, o esenţă nemuritoare.
Desăvârşirea omului nu a constat într-o finalizare, o
plinătate acordată de la început de către creator, ci în
posibilitatea unei dezvoltări infinite, de neepuizat nici
în întreaga veşnicie. Realizarea fiinţei lui, înfăptuirea,
adică devenirea fiinţă după chipul lui Dumnezeu, iată
privilegiul omului, harul special al Creatorului.
Creând omul, Dumnezeu i-a acordat acestuia
posibilităţile necesare atingerii plinătăţii căreia i-a
fost destinat, cu condiţia ca făptura liberă să consimtă
şi să coopereze la realizarea planului lui Dumnezeu
pentru ea.
15
Kierkegaard, Post-Scriptum, pag. 50
16
Ideea de devenire creştină a fost investigată în Christian
Perfection Accroding to the Bible and the Spirit of Prophecy,
Paris, 1965. Este deosebit de evidentă în scrierile lui Ellen G.
White
Testul din grădina Edenului trebuie înţeles în
această lumină, la fel ca şi pelerinajul copiilor lui
Dumnezeu, de la cădere, sfinţirea lui Isus pentru cei
care ascultă şi desăvârşirea niciodată încheiată a celor
care au consimţit hotărât la aceasta. Prin consimţirea
la planul lui Dumnezeu şi cooperarea cu puterea
divină, omul are posibilitatea de a se crea pe sine
însuşi, devenind ceea ce doreşte să fie, de a lucra în
vederea acestei transformări potrivit cu reprezentarea
pe care o face modelului său, prin participare la chiar
viaţa creatorului său.
Această idee a devenirii progresive a omului,
inclusiv cea creştină, ideea de maturizare, de
dezvoltare necesară şi de transformare prevăzută de
Dumnezeu în economia primitivă, pentru ca omul să
poată ajunge la maturitate, la plinătate, la forma de
fiu de Dumnezeu, se detaşează clar în concepţia
biblică generală cu privire la timp şi istorie. Procesul
revelaţiei gradate, la fel ca împlinirea progresivă a
planului de mântuire confirmă această lege a
devenirii pentru tot ce vine în contact cu fiinţa
umană. Etica creştină este fundamentată pe acest
principiu, fiind forma cea mai înaltă de etică,
nelimitată de nici un plafon superior. Nu stabileşte
pentru creştin nici un punct final, nici un maximum
de nedepăşit; departe de a se opri, în marşul său
înainte, fiecare progres devine o treaptă mai sus, mai
aproape de ideal. Creştinul niciodată nu se poate
mulţumi cu ceea ce este, ţinând cont că i se spune să
devină desăvârşit aşa cum Tatăl din ceruri este
desăvârşit.
4. Realismul existenţialist şi sensul teologic
Pentru a fi complet, în măsura în care
antropologia este avută în vedere, trebuie să mai
adăugăm câteva rânduri cu privire la concepţia
deosebit de dramatică despre destinul omului, aşa
cum se găseşte pe paginile scrierilor filosofilor
existenţialişti, concepţie care nu este întrutotul străină
de viziunea biblică cu privire la om, creatură
muritoare, care se trage din nimic, la fiecare pas
ameninţată cu revenirea în nimic şi mai mult,
împovărată cu o vină originală care face moartea
inevitabilă. Nici o filozofie nu a surprins cu mai mult
realism această fragilitate naturală a omului, motivele
pentru angoasa cronicizată şi sentimentul tragic în
faţa vieţii, confruntat cu moartea şi nimicnicia. Nu
este greu de înţeles de ce gânditorii existenţialişti
aparţinând ramurii atee nu puteau face nimic altceva
decât să se lanseze în nimic, să fie credincioşi
12
nimicului, să îmbrăţişeze cu bucurie moartea sau
absurdul şi să considere că „istoria oricărei vieţi este
istoria unui eşec”. 17
În orice caz, chiar şi acest aspect negativ al
existenţialismului conţine ceva interesant pentru
cunoaşterea omului individual. Întreaga această
realitate umană alcătuită din nefericire, nelinişte,
contradicţie, vanitate, cărora scriitorii existenţialişti
le-au acordat atâta timp pentru a le descrie cu atâta
loialitate şi acurateţe, uneori chiar cu brutalitate şi
cinism, ilustrează perfect ceea ce Biblia ne spune
despre omul firesc, despărţit de şi răzvrătit împotriva
lui Dumnezeu. Conştienţa acestei situaţii tragice a
omului natural, lăsat în voia propriilor forţe şi
neputincios pentru că este „vândut rob păcatului” l-a
condus pe Pavel să exclame „O nenorocitul de mine,
cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” Însă
apostolul nu se opreşte la acest strigătul deznădăjduit
al scriitorilor disperării, ci din contră el cunoaşte
remediul şi se grăbeşte să îl ofere. „Mulţumesc lui
Dumnezeu prin Isus Hristos, Domnul nostru.” (Rom.
7:14-25).
5. Existenţa lui Dumnezeu şi relaţia Lui cu omul
Această referire la Dumnezeu şi la
Dumnezeul lui Isus Hristos ne conduce bineînţeles la
valoarea cea mai de seamă de care ţin toate celelalte:
existenţa lui Dumnezeu şi relaţia sa cu omul. În acest
punct cardinal gânditorii existenţialişti au o atitudine
radical divergentă. Şi aici se găseşte testul
autenticităţii pentru fiecare dintre ei. Problema lui
Dumnezeu oferă semnul distinctiv al diverselor
sisteme existenţialiste: cele cu adevărat loiale
gândirii existenţialiste şi cele care o trădează.
Opoziţia radicală dintre existenţialism şi
filosofia clasică fundamentată pe raţiune şi teorii
abstracte a fost amplu subliniată. Nu am greşi cu
nimic dacă am spune că noua filozofie contrazicea
teologia tradiţională, o strânsă imitaţie a filosofiei
clasice. Pentru că aşa cum a pierdut din vedere omul,
omul individual, umanismul modern a pierdut din
vedere şi linia de legătură dintre Dumnezeu şi om.
Ceea ce a marcat atât revenirea la omul individual,
cât şi întoarcerea la Dumnezeul revelaţiei creştine, în
care omul îşi are sursa eternă a existenţei sale, a fost
chiar reacţia lui Kierkegaard.
De fapt pentru Kierkegaard creştinismul
presupune nu numai existenţa omului, dar şi existenţa
lui Dumnezeu, obiectul credinţei creştine, spune el,
17
J.P. Sartre, L’Etre et le Neant,pag. 631, Paris, Gallimard, 1943
este existenţa lui Dumnezeu. Însă şi aici, ca şi în
cazul omului, nu poate fi vorba de un Dumnezeu
abstract, dumnezeul speculaţiei filosofice. În van
încearcă aceasta să convingă că poate să cuprindă şi
să demonstreze existenţa lui Dumnezeu. Existenţa
însăşi se sustrage de la demonstraţie. Este imposibil
să demonstrezi că ceva există. Nimic nu este mai
impropriu decât să încerci să demonstrezi existenţa
cuiva care există. Astfel, pentru Kierkegaard,
eforturile gândirii speculative de a demonstra
existenţa lui Dumnezeu sunt nimic altceva decât o
batjocură la adresa lui Dumnezeu. Şi ca atare
creştinismul, potrivit părerii lui Kierkegaard, rămâne
dincolo de toate dovezile raţionale ale existenţei lui
Dumnezeu. Bineînţeles, Dumnezeu se află
pretutindeni în creaţia Sa, însă nu este direct vizibil.
Doar prin coborârea în sine, în propriul abis lăuntric,
individul este pregătit să Îl vadă pe Dumnezeu.
„Dumnezeul care poate fi discernut în inimă”, cum
spunea Pascal, aceasta este realitatea lui Dumnezeu
potrivit existenţialismului creştin. Ba mai mult, faptul
că Dumnezeu a existat ca persoană umană, născut în
timp, face creştinismul în gradul cel mai înalt, un
„mesaj despre existenţă”, un „mesaj existenţial”.
Este adevărat că în acest punct major,
existenţialismul, cu Heidegger şi Sartre, nu a rămas
pe linia trasată de fondatorul său. Din cauza poziţiei
proeminente acordate acestor filosofi,
existenţialismul se face vinovat de o eroare
fundamentală. Prin dorinţa de a considera din nou
omul dependent de nimeni altcineva decât de sine şi
prin sistarea oricăror legături cu Dumnezeu, care,
potrivit lui Sartre, nici măcar nu există, aceşti
gânditori au trădat pur şi simplu intenţia noii filosofii.
Cu ei, existenţialismul care apăruse ca reacţie
categorică împotriva umanismului modern, a recăzut
în umanism, astfel riscând să fie înghiţit de acest
mare curent raţionalist al gândirii moderne. Tot
depinde de soluţia finală care va prevala în disputa cu
privire la existenţa lui Dumnezeu şi relaţia Sa cu
omul.
Dacă scapă de grotescul sărăciei spirituale în care
ceva pare să-l împingă, dacă, fără să se joace cu
cuvintele, redescoperă plinătatea existenţei,
existenţialismul poate schimba faţa şi spiritul
raţionalismului occidental. 18
18
E. Mounier, pag. 189
13
 Altfel, va fi necesar să ne ferim a lua drept
concepţie consacrată despre viaţă, caricatura pe care
o propun existenţialiştii atei.
Din păcate nu putem să nu ne facem griji că
tendinţele existenţialismului ateu vor prevala din ce
în ce mai mult şi că în final termenul va ajunge să
desemneze doar excentricităţile secolului nostru,
literatura disperării, filosofia absurdului, chiar
teologia post-creştinismului fără Dumnezeu. În acest
caz, existenţialismul va fi cu adevărat, aşa cum deja
s-a afirmat, expresia cea mai clară a „colapsului
doctrinal ce ne caracterizează timpul” sau „conştienţa
unei lipse” pe care un creştinism autentic va fi cu atât
mai calificat să o împlinească cu cât nu-i este străin
modul de gândire care favorizează o astfel de poziţie.
Şi atunci, pentru o societate care a reţinut doar
aspectele negative ale filosofiei existenţialiste,
mesajul Evangheliei ar putea fi despre ceea ce poate
face un remediu bine aplicat, în cazul unei afecţiuni
grave, însă nediagnosticate cu acurateţe.
Indiferent de ce rezervă viitorul, filosofiei
existenţialiste, este cu neputinţă să negăm natura
creştină a reacţiei originale a acesteia care
semnalizează, aşa cum spune E. Mounier, „o
întoarcere a religiei într-o lume care a încercat să-şi
găsească sensul în ceea ce este pur manifest.
Existenţialismul creştin constituie o defensivă
deschisă împotriva secularizării credinţei. Un fel de
redeşteptare profetică într-un plan filosofic.” Şi nu
este cu totul lipsită de interes pentru noi, observarea
faptului că începutul acestei redeşteptări se situează
exact în 1843, anul publicării primului protest venind
din partea fondatorului existenţialismului. Ar fi deci
nedrept să nu recunoaştem valoarea veritabilă a
obiectivelor urmărite de gânditorii existenţialişti, la
fel ca şi valorile câtorva dintre adevărurile creştine
pe care această filozofie a fost întemeiată. Sinceri să
fim trebuie să adăugăm şi faptul că teologia
contemporană datorează existenţialismului câteva
dintre descoperirile sale esenţiale, mai ales în
domeniul antropologiei biblice.
Credinţa ca experienţă existenţială
de Herbert E. Douglass
Credinţa este prezentată în Noul Testament
drept o experienţă existenţială. Desfăşurarea raţională
a credinţei creştine autentice descoperă un conţinut
reflexiv radical diferit de cel ce s-a dezvoltat în cadrul
existenţialismului filosofic.
Această diferenţă radicală între
existenţialismul Noului Testament şi o mare parte din
existenţialismul modern este făcută cu putinţă de
faptul că existenţialismul este în primul rând un mod
de gândire, iar nu un sistem de gândire distinct.
Gânditorii existenţialişti pot diferi mult unul de
celălalt în cea ce priveşte concepţia lor despre
Dumnezeu, cauza angoasei umane sau sensul
existenţei umane. ceea ce au în comun toţi aceştia
este metoda de abordare a acestor probleme
fundamentale.
De exemplu, gânditorii existenţialişti, inclusiv
scriitorii biblic, sunt de acord, în primul şi-n primul
rând, că există o distincţie fundamentală între esenţă
şi existenţă (adică, între lumea gândirii şi realitate) şi
că lumea realităţii sau existenţa este prioritară.
Aceştia cred că adevărul despre existenţă nu este
descoperibil exclusiv pe cale raţională cu prin
reflectarea asupra experienţei actuale a individului ca
persoană care speră, se teme, iubeşte, doreşte,
deznădăjduieşte. Adevărul, pentru existenţialişti, nu
este descoperit până când gânditorul nu trăieşte
impactul problemelor cardinale ale existenţei, cum ar
fi moartea şi responsabilitatea etică, în propria sa
viaţă decizională. De fapt, comprehensiunea în
problemele fundamentale ale existenţei rămâne
nerealizabilă pentru persoana care refuză să îşi
angajeze plenar sinele în luarea deciziilor. Detaşarea
teoretică nu este decât o performanţă teatrală atunci
când în joc sunt chestiunile existenţiale şi, astfel, nu
conduce la adevăr.
Totuşi, prăpastia care există între înţelegerea
biblică cu privire la Dumnezeu, viaţă, adevăr
credinţă, subiectivitate, anxietate, moarte şi existenţă,
şi poziţia existenţialiştilor de orientare filosofică.
Conţinutul reflexiv al credinţei nou-testamentare
autentice este radical diferit de cel al lui Sartre,
Camus şi Heidegger, pe de o parte, şi Tillich şi
Bultmann, pe de altă parte, dat fiind faptul că
experienţa existenţialistă a credinţei creştine autentice
este, aşa cum o găsim în Noul Testament, sui generis.
Este unică în principal pentru că experienţa este
iniţiată de Dumnezeu, iar nu de om.
Deşi scriitorii biblici sunt de acord cu
majoritatea altor existenţialişti că adevărul trebuie
însuşit lăuntric, că omul este unic şi nu trebuie să fie
des-umanizat în simple unităţi biologice pe care
anxietatea trebuie să le recunoască şi să le abordeze
în mod constructiv, că credinţa în Dumnezeu nu se
14
găseşte la capătul strădaniei raţionale etc., diferenţa
vitală şi astfel problema fundamentală care face
Biblia unică este faptul că scriitorii biblici susţin cu
insistenţă că omul nu poate răspunde la întrebările
existenţiale fundamentale prin reflectare asupra
sinelui sau prin simpla luare de decizii. Credinţa
creştină începe ca răspuns personal dat Dumnezeului
care Se comunică pe Sine şi cunoştinţa dobândită prin
intermediul acestei întâlniri este de aşa fel că altfel nu
poate fi dobândită, nici prin raţiune, nici prin intuiţie,
emoţie sau investigaţie istorică.
Pentru omul cu o credinţă autentică existenţa
precede esenţa. Doar creştinul cunoaşte sensul şi
scopul existenţei umane, însă această cunoştinţă vine
doar după ce realizează faptul că este o persoană
responsabilă (adică o persoană capabilă să răspundă)
şi că se confruntă cu anxietăţi ineluctabile până în
momentul reconcilierii sale cu Domnul şi Creatorul
său. Însă această informaţie despre natura sa esenţială
nu este o chestiune de raţiune sau acceptare pasivă a
mărturiei altcuiva. Este o cunoştinţă care vine la el,
care îl pătrunde, iar nu o cunoştinţă pe care el o
„descoperă” sau „pătrunde” prin metodele obişnuite
ale procesului mintal.
Credinţa – o relaţie între persoane
În Noul Testament, pistis (credinţă) este
folosit pentru a defini relaţia corespunzătoare dintre
omul responsabil şi suveranitatea Dumnezeului care
se auto-comunică. Teologia, aşa cum este prezentată
în Biblie, este istoria relaţiei personale dintre
Dumnezeul creator, Persoana eternă, şi bărbaţii şi
femeile care au fost create pentru a fi complementarii
Săi personali. Indiferent de natura răspunsului omului
la auto-comunicarea lui Dumnezeu, omul nu se poate
sustrage de la orice tip de relaţie cu Făcătorul său. Nu
poate ignora chemarea lui Dumnezeu, omul poate fi
responsabil sau iresponsabil, însă nu şi neresponsabil.
Omul este întotdeauna responsabil.
Din momentul creaţiei, dialectica infinită din
partea lui Dumnezeu a fost pe de o parte auto-
afirmarea lui Dumnezeu ca Cel Sfânt (Cel pentru care
nu există nici un Altul) şi, pe de altă parte, auto-
comunicarea lui Dumnezeu, ca Cel care iubeşte
necondiţionat. În ceea ce priveşte omul şi răspunsul
acestuia la această dialectica eternă în natura lui
Dumnezeu, accentul cade pe Suveranitate şi
Comuniune – temele centrale în Biblie şi ideea
manifestului creştin.
Pentru că Dumnezeu poate fi Domn doar
peste cei care sunt apţi să răspundă prin decizie şi
loialitate. El a făcut omul „după chipul Lui” făcând
astfel posibilă comuniunea între ei. Dumnezeu poate
avea părtăşie numai cu persoane care pot răspunde cu
dragoste la dragostea Lui. Astfel destinul omului era
acela de a exista ca persoană iubitoare, fiinţă aflată în
relaţii adecvate cu toate celelalte persoane. Omul, ca
fiinţă liberă, a progresat şi şi-a împlinit destinul doar
prin rămânere în acord cu natura sa esenţială de fiinţă
creată de Dumnezeu. Lepădarea destinului său
originar în favoarea altuia, de fabricaţie proprie
echivala cu un act de rebeliune împotriva
Dumnezeului personal. Când „existenţa-pentru-
iubire” nu a ajuns „existenţa-în-iubire”, comuniunea
originală dintre Dumnezeu şi om a fost scindată:
omul s-a îndepărtat de Dumnezeu, Domnul său,
instituindu-se ca fiinţă autonomă.
Însă, pentru că omul, prin natura sa, era făcut
să relaţioneze (adică, o esenţă care îşi împlinea scopul
în tipul corespunzător de existenţă), nu a reuşit să se
dezbare de relaţia esenţială cu Dumnezeu, chiar dacă
a făcut totul ce i-a stat în putinţă ca s-o ignore sau să
o evite. Omul a rămas responsabil din pricină că fuga
sa de Dumnezeu a constituit o decizie personală (o
decizie existenţială) şi pentru că (prin rebeliunea sa,
Dumnezeu nu l-a lăsat „fără scuze”. Pe multe căi,
Dumnezeu le-a readus aminte oamenilor de pierzarea
lor şi totodată de dorinţa Sa continuă de comuniune.
Astfel, scopul auto-comunicării lui Dumnezeu
este de a invita răspunsul liber din parte fiinţelor
umane pline de iubire şi încredere. Cuvântul Său iese
şi credinţa răspunde: actul personal de credinţă
devine corolarul actului personal al auto-comunicării.
Această tranzacţie personală de comuniune nu
înseamnă simpla acceptare a ceva ce s-a întâmplat în
trecut. Nu este consimţământul mental la declaraţii
chiar şi adevărate despre Dumnezeu. Credinţa
autentică este un eveniment contemporan în viaţa
ucenicilor moderni în care Cuvântul (adresarea
personală a Dumnezeului care Se auto-comunică)
vorbeşte astăzi prin Cuvântul istoriei şi Cuvântul
Duhului şi aceasta cu aceeaşi putere ca în trecut. În
această experienţă, omul care răspunde ştie că
Dumnezeu l-a primit ca fiu iertat cu aceeaşi auto-
autenticitate ca cea de care s-au bucurat scriitorii
Evangheliilor.
Ellen G White a înţeles bine natura
existenţială a credinţei, anume că experienţa credinţei
are loc mai degrabă la nivelul existenţial, iar nu la cel
intelectual:
15

Credinţa mântuitoare nu este o simplă recunoaştere
intelectuală a adevărului. Cel care aşteaptă să
capete întreaga cunoştinţă mai înainte să îşi exercite
credinţa nu poate primi binecuvântarea lui
Dumnezeu. Nu este suficient să crezi cu privire la
Hristos, ci trebuie să credem în El. Singura credinţă
care ne va fi de folos este cea care Îl primeşte ca
Mântuitor personal, care transferă meritele Lui în
dreptul nostru. Mulţi consideră credinţa ca fiind o
chestiune de opinie. Credinţa mântuitoare este o
tranzacţie prin care cei care Îl primesc pe Hristos
intră în relaţie de legământ cu Dumnezeu. Credinţa
veritabilă înseamnă viaţă. O credinţă vie înseamnă o
creştere a puterii, încredere deplină, prin care
sufletul devine o putere cuceritoare.19
Relaţia de credinţă descoperă adevărul despre om
şi Dumnezeu
În corelarea cunoştinţei cu credinţa, se are în
vedere altceva decât cunoaşterea obişnuită: credinţa
autentică nu este dobândită prin mijloacele proceselor
intelectuale sau intuitive obişnuite. Dintr-un punct de
vedere, omul credinţei, iar nu cunoscătorul, devine
cunoscut, Dumnezeu fiind cunoscătorul. Credinţa ne
învaţă că Dumnezeu a vorbit cu autoritate unică şi
răspunsul optim al omului este de a crede ceea ce
aude – o credinţă care conduce la un cu totul nou mod
de raportare la realitate sau existenţă. Deseori Ellen
White accentuează faptul că „pocăinţa, credinţa şi
dragostea fac sufletul în stare să primească
înţelepciune din ceruri. Credinţa care lucrează prin
dragoste este cheia cunoştinţei şi cine iubeşte,
‚cunoaşte pe Dumnezeu’ (1Ioan 4:7).”
Mai întâi, credinţa este conştientizarea lui
Dumnezeu ca Domn, căruia I se cuvine ascultare, şi
Iubire, căreia I se cuvine încredere şi iubire receptivă.
Când Dumnezeu spune „Eu sunt Domnul, Dumnezeul
tău, Creatorul” aceasta înseamnă „Tu eşti proprietatea
mea”. Există ceva inerent absurd în alegerea unei
făpturi create de a desconsidera planul Creatorului
său pentru viaţă. Însă înţelegerea lui Dumnezeu ca
Domn a-L cunoaşte ca iubire s-ar solda cu copleşirea
omului şi prăbuşirea acestuia în cea mai acută
disperare. În centrul prezentării biblice a mântuirii stă
credinţa ca răspuns al omului la apelul şi asigurarea
Domnului. Omul Îl aude pe Dumnezeu chemându-l,
dar nu ca pe o simplă proprietate, ci ca pe fiul Său,
primindu-l cu toate privilegiile ce decurg din acest
statut. Astfel Domnul Cel Sfânt este de asemenea
19
The Desire of Age, pag. 347
Tatăl iubitor. Informaţia aceasta constituie o
certitudine doar pentru omul credinţei.
Însă ceea ce este învăţat nu este totul.
Credinţa este de asemenea conştienţa poziţiei de rebel
a omului. Înainte ca Dumnezeu să fie cunoscut ca
Domn, omul nu cunoaşte altă autoritate decât cea
personală faţă de care este răspunzător. Însă în actul
credinţei omul află Cine este singurul care are dreptul
de a chema omul să dea socoteală de sine. Depărtarea
de Dumnezeu înseamnă să respingi nu numai singura
autoritate legitimă, dar şi adevărul despre existenţă.
Când Dumnezeu este considerat Domn, apelul la
autonomie este văzut în neputinţa lui şi falimentul
absolut. Răspunsul credinţei include dezvăluirea şi
eliminarea acestei râvniri umane a autonomiei.
Credinţa spune: „Tu eşti Domnul, eu însumi nu Îţi
aparţin decât Ţie.”
Credinţa nu apare până când persoana nu
realizează cât de disperată îi este nevoia şi în această
dezvăluire negativă (nu numai a neliniştii umane, dar
şi a vinovăţiei sale prin rebeliune) apare speranţa că
exact în momentul de nevoie, o Persoană vine în
întâmpinarea nevoii sale. La fel ca în cazul
centurionului, la fel cu toţi oamenii, „în învăţătura lui
Hristos ... a găsit-o pe aceea care răspundea nevoii
sufletului.” Un Dumnezeu personal pătrunde în
perimetrul autonomiei omului şi este acceptat ca
invadatorul plin de iubire care doreşte doar să-Şi
reclame şi să-Şi refacă proprietatea pierdută pentru un
timp. Pentru creştinul autentic, neliniştile vieţii nu
alcătuiesc un element natural al existenţei, ceva care
să fie îndurat cu temeritate, ci le înţelege ca fiind o
stare nenaturală pe care trebuie să o biruiască prin
harul lui Dumnezeu.
Aceasta a fost problema lui Nicodim, iar
experienţa lui este comună tuturor oamenilor:
Nicodim a venit la Domnul intenţionând să înceapă
o discuţie cu El, însă Isus i-a prezentat clar
principiile fundamentale ale adevărului. El i-a spus
lui Nicodim: nu de cunoştinţă teoretică ai nevoie,
cât de regenerare spirituală. Nu de satisfacerea
curiozităţii ai nevoie, ci de o inimă nouă. Trebuie
să primeşti o viaţă nouă de sus, mai înainte să poţi
aprecia lucrurile cereşti. Până când această
schimbare nu are loc, făcând toate lucrurile noi,
nu-ţi va fi de nici un folos să discutăm despre
autoritatea sau misiunea Mea.20
20
Ibid. pag. 171
16
 Astfel de dezvăluiri în credinţă accentuează
natura existenţială a credinţei – acea credinţă care nu
este ceva descoperit prin procese mentale obişnuite,
deţinute de om. Aici adevărul îl posedă pe om,dar
numai atunci când omul de credinţă răspunde cu toată
inima prin trăirea şi făptuirea adevărului (Ioan 7:17).
Adevărul descoperit în deciziile existenţiale
Adevărul este înţeles în mod existenţial pentru
că adevărul însuşi este o descriere a relaţiilor
corespunzătoare care pe de o parte ar trebui să existe
în cadrul creaţiei şi pe de altă parte, între creaţia în
ansamblu şi Făcătorul ei. Nimic nu este static –
întreaga creaţie şi complementarii ei se află într-un
fel de relaţie dinamică. Obstrucţionarea relaţiei
propice sau destinate echivalează cu respingerea
vieţii şi invitarea dezastrului. De aceea „credinţa
adevărată înseamnă viaţă”.21
Dumnezeu nu este înţeles ca Domn decât de
omul care îşi recunoaşte neputinţa umană şi care
alegea să accepte revendicarea şi cerinţele Lui, la fel
ca şi oferta şi asigurările Lui. Actul credinţei este
decizia de supunere ca răspuns la întâlnirea personală
a lui Dumnezeu cu omul. Ultimele cuvinte din
epistola către Romani sintetizează foarte bine acest
element de întâlnire prezent în credinţă:
Acum Celui care poate să vă pună pe picioare –
potrivit Evangheliei mele, potrivit propovăduirii
lui Isus Hristos Însuşi, şi potrivit cu descoperirea
scopului tainic care, după veacuri de tăcere, a
fost acum făcut cunoscut (în acord deplin cu
scrierile profeţilor din vechime), prin porunca
Dumnezeului veşnic pentru toate Neamurile ca să
se întoarcă la El, în ascultarea credinţei....22
Pistis, comportând în sensul său dimensiunea
absolută a încrederii şi încredinţării, reprezintă relaţia
predominantă dintre creştinul autentic şi Dumnezeu.
„Credinţa include nu numai încredinţare, ci şi
încredere.”23 Această încredere ne conduce la
supunere cu dragoste, cu condiţia ca omul să fie
convins că temelia lui Dumnezeu pentru viaţa lui este
mai sigură decât cea personală. Pistis se trezeşte doar
atunci când omul este încredinţat că Dumnezeu va fi
generos în milă şi putere, aşa cum a promis;
încrederea se trezeşte atunci când omul vede cum
21
Ibid. 347.
22
Rom. 16:25-26, Phillips
23
Selected Messages, I, pag. 389
Dumnezeu, prin lucrările Sale, se dovedeşte vrednic
de încredere.
Neîncrederea (a-pistis din Evrei 3:19) stă la
originea păcatului. Răzvrătirea, decizia de a întrona
un alt domn decât Domnul cerului, emerge din
neîncredere şi starea relaţiilor personale alterate, după
cum argumenta şi Pavel în Evrei 3 şi 4:
Da, este întrutotul evident faptul că refuzul de a se
încrede [apistis, lipsă a credinţei] în Dumnezeu i-a
împiedicat pe acei oameni să intre în odihna Lui.
Acum, de vreme ce aceeaşi făgăduinţă de odihnă ne
este oferită şi nouă astăzi, să veghem fără încetare
ca nici unul dintre noi nici măcar să nu apară ca şi
cum ar eşua în a o dobândi. Pentru că şi nouă, la
fel ca şi lor, ne-a fost propovăduită o Evanghelie.
Totuşi mesajul ce le-a fost propovăduit nu le-a fost
de nici un folos, pentru că ei doar l-au auzit fără să
îl şi creadă. Doar ca rezultat al credinţei şi
încrederii noastre vom experimenta acea odihnă. 24
Reîmpăcarea cu Dumnezeu, „odihna Lui”,
este cunoştinţa care poate fi dobândită prin decizie
personală. Nici logica ascuţită, nici vastitatea
intelectuală nu pot pătrunde adevărul despre natura
esenţială umană sau despre destinului omului. Doar
când omul începe cu existenţa lui, îşi vede natura ca o
tensiune dinamică de contradicţii, cercetează
consecinţele lamentabile ale acestor înclinaţii
contradictorii şi incapacitatea umană de a le face faţă,
este pregătit să primească Evanghelia veşnică a lui
Isus Hristos, care împacă şi soluţionează problema.
Această analiză personală a condiţiei umane poate fi
una simplă sau una sofisticată, însă chiar actul
concluzionării cu privire la neputinţa umană în faţa
ofertei generoase a lui Dumnezeu este în sine un act
care angajează întreaga fiinţă umană în decizie.
Împlinirea aferentă în cazul răspunsului personal
afirmativ al lui Dumnezeu la „da”-ul omului este
cunoştinţă sui generis, depăşind comprehensivitatea
umană, pe de o parte, însă profund simplă şi auto-
autentificatoare, pe de altă parte.
Ellen White putea scrie următoarele doar în
urma propriei experienţe existenţiale de credinţă:
Perceperea şi aprecierea adevărului, spune El,
depinde mai puţin de minte decât de inimă.
Adevărul trebuie primit în suflet, reclamă
reverenţă din partea voinţei. Dacă adevărul ar
putea fi descoperit doar raţiunii, mândria nu ar
24
Evrei 3:19 – 4:2, Phillips
17
 constitui nici o piedică în calea primirii lui. Însă
trebuie primi prin intermediul lucrării hatului în
inimă, iar receptarea lui depinde de renunţarea la
fiecare păcat descoperit de Duhul lui Dumnezeu.
Avantajele omului în dobândirea cunoaşterii
adevărului, oricât de mari, se vor dovedi cu totul
inutile atâta timp cât inima nu este deschisă
pentru a primi adevărul, iar orice obicei şi
practică opuse principiilor adevărului trebuie
lepădate în mod angajat. Celor care astfel se
predau lui Dumnezeu, având dorinţă sinceră de a
cunoaşte şi împlini voia Lui, adevărul le este
descoperit ca fiind puterea lui Dumnezeu pentru
mântuirea lor. 25
Credinţa apare ca răspuns la Cuvânt
În special în acest punct mărturia biblică se
diferenţiază de toate celelalte forme ale gândirii
existenţialiste, la fel ca de orice epistemologie de
nuanţă filosofică. Omul credinţei nu descoperă
adevărul despre existenţă prin intermediul vreunei
activităţi umane, iniţiate de raţiune, intuiţie sau
investigaţie istorică. Credinţa autentică este mai întâi
confruntată de un „Tu” care stă împotriva omului şi
Se prezintă ca Unul vrednic de încredere. Dumnezeu,
pentru creştin, nu este o putere lăuntrică, sau un
„temei al fiinţei”, ci o Persoană infinit alta decât omul
din punct de vedere al timpului şi fiinţei. Expresia cea
mai clară a adresării Sale către om a fost transmisă
prin Dumnezeul întrupat, Isus Hristos – ca eveniment
istoric. Pentru creştini, această întâlnire istorică
reprezintă fundamentul credinţei creştine.
Însă, Isus ca Omul din Nazaret, Persoana
istorică, nu este ca atare, Cuvântul atot-suficient care
cunoscut, naşte credinţă. Dacă aceasta ar fi adevărat,
toţi cei care au văzut şi au auzit mărturia Sa zilnică,
L-ar fi recunoscut ca Domn al lor. Aspectul
remarcabil al mărturisirii lui Petru de la Cezareea din
Filipi (Mat. 16) a fost că acolo, pentru prima dată,
natura credinţei creştine autentice a fost relevată.
Răspunsul lui Isus la declaraţia lui Petru descoperă
faptul că o credinţă creştină autentică este rezultatul
unirii minunate dintre Cuvântul istoric şi Cuvântul
lăuntric.
Adevărul mărturisit de Petru este temelia
credinţei credinciosului. Este ceea ce Hristos
Însuşi a declarat că este viaţa veşnică. Însă
deţinerea acestei cunoştinţe nu oferea temei
25
The Desire of Ages, pag. 455-456
pentru înălţare de sine. Nu prin vreo înţelepciune
sau bunătate personală îi fusese descoperită lui
Petru. Niciodată umanitatea singură nu va putea
ajunge la cunoaşterea divinului... Doar duhul
înfierii ne poate descoperi lucrurile adânci ale lui
Dumnezeu pe care „ochiul nu le-a văzut, urechea
nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit.”26
Credinţa nu poate apare în lipsa Cuvântului
istoric şi nu poate apare nici independent de Cuvântul
lăuntric pe care Petru a avut dispoziţia să îl
recunoască drept Cuvânt al adevărului. Petru a
recunoscut că ceea ce Isus a afirmat istoric şi ceea ce
Duhul afirma în lăuntrul lui constituia adevărul
despre El ca om şi că avea nevoie de ceea ce Isus şi
Duhul ofereau ca soluţie pentru om.
Pentru că mărturia istorică este fundamentală
pentru credinţa creştină, apostolii au devenit temelia
bisericii creştine. Fără apostoli nu ar exista nici o
biserică creştină; apostolii se disting de toţi
credincioşii ulteriori prin faptul că au primit credinţa
în cadrul întâlnirii directe, imediate, istorice cu
Dumnezeu şi nu prin medierea unei alte fiinţe umane.
Credinţa lor, potrivit mărturiei lor, a avut un aport în
generarea credinţei în alţii care prin aceştia, au avut
propria întâlnire cu Dumnezeu.
Apostolii au fost prima dintre numeroasele
comunităţi care le-au succedat. Acele comunităţi de
credinţă primare considerau ca fiind responsabilitatea
lor de a proteja şi păstra mărturia istorică a
apostolilor, adunând la un loc scrierile acestora şi
răspândindu-le, făcând o distincţie clară între acestea
şi scrierile altor religii.
Însă transmiterea Evangheliei nu a reprezentat
doar o chestiune de transmitere a informaţiei istorice.
De-a lungul anilor, biserica nu a transmis doar
mesajul despre Hristos şi întâlnirea Lui cu apostolii.
Dacă biserica ar fi transmis Biblia ca document faptic
şi nimic mai mult, nu ar fi fost nici „credincios” în
zilele care au urmat. Credinţa veritabilă nu era şi nu
este „încredinţare despre”, ci un răspuns continuu la
dragostea divină care se auto-dăruieşte şi pe care
fiecare generaţie o primeşte contemporan.
Mărturisirea lui Petru, care a devenit paradigma şi
fundamentul credinţei subsecvente, accepta atât
mărturia istorică, cât şi mărturia lăuntrică, iar această
întâlnire conjugată l-a adus pe Petru pe genunchi,
transformându-i viaţa. Adevărul descoperit de Petru
prin Cuvântul istoric şi cel lăuntric era acela că îşi
putea rezolva problemele umane, dacă învăţa să îi
26
Ibid., pag. 412
18
iubească pe ceilalţi aşa cum Dumnezeu îl iubea pe el
şi totodată să se încreadă în Dumnezeu pentru
răspunsul al nevoile sale existenţiale cele mai
presante. Aceasta a fost Evanghelia care a zguduit
prima generaţie.
Experienţa credinţei este auto-autentificatoare
Cuvântul lăuntric este Duhul Sfânt. Isus a
afirmat clar că funcţia principală a Duhului Sfânt este
de a mărturisi despre El. Adevărul frumos despre
lucrarea Duhului Sfânt este acela că El nu numai că
face prezentă persoana lui Isus Hristos, dar totodată
împachetează adevărul în aşa formă că răspunde
nevoilor personale ale fiecărui individ. Acest aspect
este fundamental pentru declaraţia existenţialistă că
„adevărul este subiectivitate”. Dacă adevărul nu este
însuşit individual, dacă adevărul nu comunică sens şi
soluţie fiecărui individ în parte, nu va fi nici o
convingere statornică. Nu va fi nici o credinţă
personală şi nici un Mântuitor personal.
Ioan subliniază lucrarea Duhului Sfânt de
mărturisire despre Hristos, însă „mărturisirea despre”
nu este realizată prin simpla referire la un eveniment
istoric. Credinţa nu este simpla amintire a unui
eveniment trecut, ci viaţă şi acţiune în prezenţa Celui
care face lucrurile noi şi este El Însuşi prezent în
darurile Sale.
Prin credinţă Îl privim aici şi acum. În experienţa
noastră zilnică, vedem bunătatea şi mila Lui, în
manifestarea providenţei Lui. Îl recunoaştem în
caracterul Fiului Său. Duhul Sfânt ia adevărul cu
privire la Dumnezeu şi Cel pe care L-a trimis El şi
îl deschide minţii şi inimii.27
Lucrarea Duhului Sfânt este de a face credinţa
auto-autentificatoare. Mărturia biblică însăşi este
produsul credinţei, vorbind despre întâlnirea
Dumnezeu-om şi care poate fi experimentată de orice
om care este dispus să Îl asculte pe Dumnezeu care
vorbeşte. Însă Biblia rămâne o simplă istorie pentru
omul care nu îi împărtăşeşte credinţa, astfel
necaptându-i înţelesul. Însă atunci când omul
răspunde Domnului Scripturii, la fel cum au făcut
odată scriitorii biblici, Spiritul Său, prezent în
lăuntru, personal face real adevărul care a bucurat
inimile apostolilor – „Dumnezeu este cu voi”. Logica,
apelul la autoritatea eterogenă sunt nenecesare acum.
Mărturia lăuntrică auto-validatoare a Duhului la
mărturia exterioară nu cere nici o altă dovadă, fiind o
27
Thoughts from the Mount of Blessing, pag. 26
mărturie auto-autentificatoare cu nimic mai puţin
reală pentru cei de astăzi faţă de cum a fost pentru
apostoli.
Astfel prin credinţă ajung să îl cunoască pe
Dumnezeu prin experienţă. Şi-au dovedit lor
înşile realitatea Cuvântului Său, adevărul
făgăduinţelor Lui. Au gustat şi au cunoscut că
Domnul este bun.
Ioan, ucenicul iubit, deţinea o cunoştinţă pe
care o dobândise prin propria experienţă. El putea
mărturisi:
„Ceea ce era de la început, ce am auzit, ceea ce am
văzut cu ochii noştri, ce am privit şi am pipăit cu
mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii – pentru
că viaţa a fost arătată şi noi am văzut-o şi
mărturisim despre ea şi vă vestim viaţa veşnică, viaţa
care era la Tatăl şi care ne-a fost arătată – deci, ce
am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă ca şi
voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este
cu tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.”
Astfel fiecare poate, prin propria experienţă,
să „adeverească prin aceasta că Dumnezeu spune
adevărul”. Poate da mărturie pentru ceea ce el însuşi
a văzut, a auzit şi a simţit în ceea ce priveşte puterea
luzi Hristos. El poate declara:
„Aveam nevoie de ajutor şi l-am găsit la Isus.
Fiecare lipsă a fost împlinită, foamea sufletului mi-
a fost satisfăcută, Biblia este pentru mine revelaţia
lui Hristos. Cred în Hristos pentru că El este pentru
mine Divinul Mântuitor. Cred în Biblie pentru că
am descoperit că este glasul lui Dumnezeu pentru
sufletul meu.”28
Experienţa auto-autentificatoare a credinţei
verifică validitatea Sfintelor Scripturi. În ultimă
instanţă, arheologia, lingvistica, istoria sau chiar
interpretările profetice nu stabilesc faptul că
informaţia conţinută de Biblie este indubitabil
adevărată. Toate aceste eforturi umane de a
redescoperi trecutul şi de a produce dovezi raţionale,
necesare şi utile cum se dovedesc a fi, rămân supuse
contingentului şi relativului proprii oricărei
reconstituiri sau realizări umane. Ellen White atrage
atenţia că cel „care Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi
Cuvântul Său prin experienţa personală are o credinţă
28
Ministry of Healing, pag. 461
19
neşovăitoare în divinitatea Sfintelor Scripturi. Acesta
a dovedit că Cuvântul lui Dumnezeu este adevăr şi că
adevărul niciodată nu se poate contrazice.” 29
Biblia a fost scrisă după o experienţă
existenţială şi poate fi înţeleasă corect doar atunci
când cuvintele scrise îl conduc pe cititor la o
experienţă similară care, odată, a stat la baza
mărturiei scrise. Pervertirea credinţei apare atunci
când credinţa este redusă la un exerciţiu intelectual de
memorare şi evaluare. Argumentele în favoarea unei
astfel de credinţe greşit înţelese se bazează pe
împrejurările schimbătoare ale istoriei şi pe
raţionamentele dogmatice, însă atunci când are loc
încercarea, credinţa pervertită se dovedeşte
insuficientă. „Fără o cunoaştere personală a lui
Hristos şi fără comuniune continuă, suntem la bunul-
plac al vrăjmaşului şi în final, vom face voia lui.” 30
Pentru cei preocupaţi de problemele perene
ale istoriei antice, cum ar fi potopul, creaţia etc.,
temelia cea mai sigură pentru stabilitatea spirituală
este testul auto-autentificator al credinţei care verifică
validitatea apostolilor. „Cel care a căpătat cunoştinţa
de Dumnezeu şi a Cuvântului Lui prin experienţa
personală este pregătit să se angajeze în studiul
ştiinţelor naturale.”31
Pe scurt, intelectualizarea teoretică nu poate
valida, nici măcar înţelege experienţele existenţiale.
Împrejurările prezente în înţelegerea umană a
cunoştinţei au fost manifeste de secole. Experienţa
existenţială a credinţei posedă o logică mult mai
satisfăcătoare decât procesele normale ale
argumentaţiei umane, conducând-o pe Ellen White la
concluzia:
„Adevărul, aşa cum se găseşte în Isus, poate fi
experimentat, însă niciodată explicat. Înălţimea,
lăţimea şi adâncimea lui depăşesc cunoştinţa
noastră.”32
Credinţa transformă existenţa
Oamenii credinţei au restaurat relaţia
corespunzătoare cu Dumnezeu şi semenii. Aceştia
împlinesc scopul revelaţiei prin faptul că răspund la
invitaţia iniţială a lui Dumnezeu, la părtăşie. Astfel,
omul aduce slavă lui Dumnezeu – oglindeşte modul
lui Dumnezeu de a fi.
29
Ibid., pag. 462
30
The Desire of Ages, pag. 324.
31
The Ministry of Healing, pag. 461
32
Christ’s Object Lessons, pag. 129
Încă o dată, ne vedem obligaţi să recurgem la
termeni existenţiali pentru a descrie natura credinţei.
Credinţa este dinamică şi implică plenar fiinţa umană
în hotărârea iarăşi şi iarăşi de a face voia lui
Dumnezeu, de a se raporta la celelalte persoane aşa
cum Dumnezeu i-a arătat s-o facă. Credinţa nu este
un mijloc către un scop mai mare, este marele scop
care este de asemenea şi marele început. Dumnezeu
nu poate cere nimic mai mult decât răspunsul
credinţei. Credinţa nu este „a crede ceva” ci este ceva
care are loc, angajând şi schimbând întreaga fiinţă.
Credinţa adevărată se va arăta în fapte bune; căci
faptele bune sunt roadele credinţei. Dumnezeu
lucrează în inimă şi omul îşi predă voinţa lui
Dumnezeu şi cooperează cu Dumnezeu,
transpunând în viaţă ceea ce Dumnezeu lucrează
înăuntru prin Duhul şi între năzuinţa inimii şi
practica vieţii este armonie. Fiecare păcat trebuie
lepădat, ca fiind acel lucru odios care L-a răstignit
pe Domnul vieţi şi al slavei, iar credinciosul trebuie
să aibă o experienţă progresivă prin împlinirea
continuă a lucrărilor lui Hristos. Prin continua
predare a voinţei, prin ascultare continuă,
binecuvântarea îndreptăţirii este păstrată.33
Credinţa, din perspectiva lui Dumnezeu, înseamnă
ascultare plină de încredere, iar în ceea ce-l priveşte
pe om este iubire aşa cum Dumnezeu ne-a iubit pe
noi. Potrivit Galateni 5:6, iubirea este dovada
experimentală a credinţei. Iubirea nu numai că îi
acceptă pe ceilalţi ca persoane, dar şi „aşa cum sunt”.
Păcatul tratează persoana ca şi cum ar fi un obiect de
exploatare sau amuzament. Credinţa este relaţia
pozitivă – păcatul, negativul. Amândouă sunt
existenţiale şi în momentul în care biserica creştină a
lăsat ca atât păcatul, cât şi credinţa să alunece în
domeniul intelectual, legalist, mărturia creştină a
suferit un prejudiciu inexprimabil.
O religie legalistă este insuficientă pentru a aduce
sufletul în armonie cu Dumnezeu. Ortodoxia dură,
rigidă a fariseilor, lipsită de pocăinţă, afectivitate
sau iubire, era doar o piatră de poticnire pentru
păcătoşi. Erau ca sarea care şi-a pierdut gustul,
căci influenţa lor nu avea nici o putere care să
prevină coruperea lumii. Singura credinţă
adevărată este aceea care „lucrează prin iubire”
33
Selected Messages, Book 1, pag. 397
20
(Gal. 5:6) pentru curăţirea sufletului. Este
asemenea aluatului care transformă caracterul.34
Credinţa nu constă în eliberarea de sub Lege,
din contră, credinţa trece dincolo de caracterul
abstract al legii către voia personală care stă înapoia
ei, voia personală a lui Dumnezeu care este Iubire.
Credinţa aude oferta de har a lui Dumnezeu, dar nu
fără apelurile simultane la supunere. Împreună cu
indicativul („tu eşti fiul meu!”) vine întotdeauna
imperativul uceniciei („Fii fiul meu!”).
Credinţa este inseparabilă de pocăinţă şi
transformarea caracterului. A avea credinţă
înseamnă a găsi şi a accepta comoara Evangheliei,
cu toate obligaţiile pe care le impune.35
Sarcina de „a fi ceea ce eşti” reprezintă
programul biblic de sfinţire. Credinţa şi etica sunt
indisolubil legate. Etica devine latura experienţei
credinţei care vizează omul. În acest cadru nu poate fi
vorba de har ieftin, astfel încât omul să primească
farul fără să dea nici o atenţie pretenţiei calităţii de
Domn a lui Dumnezeu.
Mărturisirea de credinţă şi a avea adevărul în
suflet sunt două lucruri diferite. Simpla cunoştinţă a
adevărului nu este suficientă. Putem avea aceasta,
însă direcţia gândurilor noastre poate rămâne
neschimbată. Inima trebuie convertită şi sfinţită.
Omul care încearcă să păzească poruncile lui
Dumnezeu strict dintr-un simţ al datoriei – pentru
că i se cere să facă astfel – nu va intra niciodată în
bucuria ascultării. Acesta nu ascultă. Când
cerinţele lui Dumnezeu sunt considerate o povară
pentru că se opun înclinaţiilor omeneşti, putem şti
că aceea nu este o viaţă creştină. Adevărata
ascultare reprezintă lucrarea exterioară a
principiului lăuntric. Izvorăşte din iubirea pentru
neprihănire, iubirea pentru dragostea lui
Dumnezeu. Esenţa oricărei neprihăniri este
loialitatea faţă de Răscumpărătorul nostru. Aceasta
ne va conduce la facerea binelui pentru că este bine
– pentru că fapta bună este plăcută lui Dumnezeu.36
Nu este suficient să credem că Isus nu este un
impostor, că religia Bibliei nu este o minciună
meşteşugită. Putem crede că numele lui Isus este
34
Thoughts from the Mount of Blessing, pag. 53
35
Christ’s Object Lessons, pag. 112
36
Ibid., pag. 97, 98.
singurul Nume sub cer prin care omul poate fi
mântuit şi totuşi putem să nu-L facem Mântuitorul
nostru personal prin credinţă. Nu este suficient să
crezi teoria adevărului. Nu este suficient să facem o
mărturisire de credinţă în Hristos şi să avem
numele înscris în registrul bisericii. „Cine păzeşte
poruncile Lui, rămâne în El şi El în el. Şi
cunoaştem că El rămâne în noi, prin Duhul pe care
ni L-a dat.” „Şi prin aceasta ştim că Îl cunoaştem
dacă păzim poruncile Lui.” (1Ioan 3:24, 2:3).
Aceasta este dovada veritabilă a convertirii.
Oricare ar fi mărturisirea noastră, nu are nici o
valoare dacă Hristos nu este descoperit în fapte de
neprihănire.37
Transformarea etică a bisericii este motivul amânării
celei de-a doua veniri a lui Hristos. Evanghelia este
justificată atunci când susţinerile Evangheliei găsesc
împlinire şi validare în vieţile aderenţilor.
Creştinismul este mai mult o chestiune de prezentare
a unui produs, decât de proclamare a unor veşti
despre Dumnezeu. Marele scop al vieţii creştinului pe
pământ este de a demonstra că omul, în existenţa lui
păcătoasă, poate fi înălţat la o nouă viaţă care rezolvă
problemele umane îngemănate ale sensului vieţii şi
relaţiile interpersonale. Dacă istoria vieţii Lui sublime
este sau nu adevărată cel puţin pentru omul modern
depinde de mărturia vie pe care biserica o poate
prezenta în favoarea acestei puteri. Lumea este sătulă
de vorbe fără putere şi de putere fără sens.
Mărturisirea pe care o facem cu privire la
credincioşia Lui este mijlocul ales de cer pentru a-L
face pe Hristos cunoscut lumii. Noi trebuie să
recunoaştem harul Lui făcut cunoscut prin oamenii
sfinţi din vechime; însă de cea mai mare eficienţă
va fi mărturia propriei noastre experienţe. Noi
suntem martori ai lui Dumnezeu descoperind în noi
înşine lucrarea unei puteri care este divină. Fiecare
individ are o viaţă deosebită de cea a tuturor
celorlalţi şi o experienţă care diferă esenţial de
experienţa lor. Dumnezeu doreşte ca lauda noastră
să se înalţe la El, marcată de propria noastră
individualitate. Aceste recunoaşteri de mare
însemnătate spre lauda harului Său, atunci când se
sprijină pe o viaţă creştină, exercită o putere
irezistibilă care lucrează spre mântuirea
sufletelor.38
37
Ibid., pag. 312,313
38
The Desires of Ages, pag. 347
21
Evanghelia trebuie prezentată nu ca o teorie fără
viaţă, ci ca o forţă vie care poate să schimbe viaţa.
Dumnezeu doreşte ca cei ce primesc harul Lui să
fie martori ai puterii acestuia.39
Concluzie
Credinţa este o experienţă existenţială pentru
că are legătură cu decizia morală şi transformarea
etică. Credinţa autentică nu poate exista decât dacă
întreaga fiinţă umană este implicată în deciziile
radicale de fiecare zi. Problemele umane cele mai
presante – moartea, angoasa, iubirea, ura etc. - sunt
preocupări centrale pentru credinţa autentică. În
centrul credinţei se află convingerea nezdruncinată
auto-autentificatoare că Dumnezeu vorbeşte omului
prin mărturia istorică şi prin mărturia lăuntrică şi care
se confirmă reciproc. Omul credinţei nu este un
spectator care urmăreşte detaşat cursa vieţii.
Convingerile lui cu privire la problemele existenţiale
nu sunt produsele raţionamentului uman. El este un
om care a fost contactat şi înţeles de Domnul său
personal. Destinul său în contextul credinţei Îl are ca
punct de referinţă pe Dumnezeu şi în împlinirea voii
Domnului său găseşte libertate veritabilă şi soluţii
pentru existenţa umană.
Existenţialismul şi doctrinele creştine
fundamentale
de Harry W. Lowe
Între toate încercările contemporane de a
transforma înţelegerea de către om a propriei fiinţe,
filosofia existenţialistă este printre cele mai notabile.
Bernard Ramm o numeşte „o nouă sciziune radicală
în filosofie, anticipată de Pascal şi elaborată mult mai
sistematic de Kierkegaard”.40
În vederea unei aprecieri a acestei noi
abordări filosofice cu privire la viaţă, trebuie păstrat
în minte faptul că aproape toţi filosofii sec 19
intenţionau să rezolve enigmele universului printr-o
examinare obiectivă care, după cum se preconiza
încrezător, în cele din urmă ar fi soluţionat aceste
probleme, chiar şi pe cea a vieţii înseşi.
39
Ibid., pag. 826
40
A Handbook of Contemporary Theology, Wm. B. Eerdman
Publishing Co., Grand Rapids, 1966, pag 46.
Hegel vorbea de „Spiritul Ascuns al
Universului” care era „neputincios în faţa puterii
gândului: trebuie să se descopere pe sine înaintea lui
însuşi, dezvăluind văzului şi oferind spre desfătare
ale sale bogăţii şi adâncimi.” „Dumnezeu,
Universalul”şi „Dumnezeu există pentru gând”
constituie cele două idei dominante în renumita sa
Filosofie a religiei.41
Oamenii de ştiinţă contemporani au dus
această atitudine până în punctul în care toate
misterele se pleacă înaintea forţei gândului şi întregul
univers stă gol şi descoperit înaintea minţii omului.
În parte din cauza acestei filosofii hegeliene,
în parte din cauza formalismului şi falsităţii religiei
oficiale, Soren Kierkegaard, scriitorul danez
introvertit , strălucitor, a înălţat protestele său
răsunătoare – proteste tulburătoare, aproape nebăgate
în seamă la momentul respectiv şi necunoscute lumii
vorbitoare de limbă engleză, până când Epistola
către Romani a lui Karl Barth a descoperit şi
reinterpretat acest „Pascal danez”, lumii teologice.
Leslie Paul, profesor la Colegiul Queen din
Birmingham, Anglia, comentează în felul următor
viziunea ştiinţifică a secolului 19, prea naivă pentru
Kierkegaard ca s-o accepte:
Mai devreme sau târziu, gândea omul de ştiinţă,
totul va fi cunoscut: nu va mai rămâne nimic din
univers care să nu fi fost explicat. Omul nu trebuie
decât să continue neobosit studiile ştiinţifice pe
care deja le-a iniţiat cu scopul de a explica totul.
Descoperirile astronomice, ipotezele evoluţioniste,
amplul progres înregistrat atât în ştiinţele
umaniste, cât şi în cele mecanice, promitea nu
numai că în curând omul avea să cunoască totul,
dar mai mult sau mai puţin, nimic nu îi va fi cu
neputinţă. Viziunea ştiinţifică despre lume
preconiza cu multă încredere că în cele din urmă va
explica şi omul: că şi acesta poate fi explicat
ştiinţific şi cunoscut în mod obiectiv.42
Soren Kierkegaard a declanşat un proces de gândire,
în cea mai mare măsură ignorat în secolul în care a
trăit, dar pe care a clădit fiecare filosofie
existenţialistă ulterioară. A refuzat categoric să
obiectivizeze tot ce se află în univers, cu vehemenţă
şi persistenţă a refuzat să ignore subiectivul şi să
41
The World’s Greatest Books, Editori Harmsworth & McClure,
vol. 13, pag 138
42
Leslie Paul, Alternatives to Christian Belief, Doubleday & co.,
Inc., Gardne City, NY, 1967, pag. 90, 91.
22
considere totul, inclusiv pe Dumnezeu drept un obiect
care să fie examinat în manieră ştiinţifică. Pentru el,
ceea ce conta mai presus de toate, era transcendenţa
experienţei lăuntrice vii. Omul trebuie să creadă ceea
ce susţine şi trebuie să fie ceea ce pretinde a fi.
Blaise Pascal a recunoscut raţiunea umană, şi
totodată şi domeniul inimii, ca fiind cele două
magistrale către dobândirea cunoştinţei. Raţiunea
domneşte acolo unde este avută în vedere cunoaşterea
obiectivă, iar inima domina în sfera religiei.
Kierkegaard, fără să ştie nimic despre Pascal, de
asemenea promovează două căi pentru cunoaştere.
Prima este calea aproximării, prin care datele
obiective despre cadrului fizic, ştiinţa, matematicile
ajung să fie cunoscute de om. Apoi avem calea
apropierii (în teoria cunoaşterii, actul prin care
subiectul reia în stăpânire obiectul – i.e. natura – de
care s-a alienat), prin care omul existent poate
cunoaşte lucrurile esenţiale ale religiei – Hristos,
Dumnezeu, mântuire. Kierkegaard era împotriva
amalgamării acestor două căi de cunoaştere.
Primatul experienţei personale
În filosofia existenţială, existenţa precede
esenţa. Cu alte cuvinte, fiinţa personală, sinele, sunt
în mod fundamental mult mai importante decât orice
proces metafizic sau ontologic prin care omul ajunge
să înţeleagă realităţile lumii înconjurătoare.
Kierkegaard a înţeles aceasta în cursul căutării
personale a adevărului şi afirma:
... adevărul există doar pentru individ aşa cum
acesta însuşi îl produce în acţiune... Adevărul a
avut întotdeauna numeroşi predicatori gălăgioşi,
însă problema este dacă omul este dispus, în sensul
cel mai profund, să recunoască adevărul, să îl lase
să-i inunde fiinţa, să îşi asume toate consecinţele
acestui adevăr, cu spatele total neacoperit....43
Insista atât de mult asupra primatului
sincerităţii personale şi a experienţei dinamice, că a
mers până într-acolo încât să declare că noi, ca
persoane existente, nu trebuie să ne preocupăm cu
prioritate de afirmaţiile adevărate, ci trebuie să ne
preocupe în mod suprem să fim personal „în adevăr”.
Când răspundem cu credinţă şi pasiune la Hristos, Cel
întrupat, atunci suntem în adevăr.
43
Soren Kierkegaard, The Concept of Dread, Princeton
University Press, pag. 123
Doar când omul este singur, poate sta faţă în
faţă cu Eternul. Şi actul de care este nevoie în acest
punct nu este cel de simplă recunoaştere noetică.
Când se cunoaşte tot ce se poate cunoaşte, mai
trebuie să se supună centrul responsabil al voinţei din
om. Trebuie să acţioneze, trebuie să aleagă, trebuie să
rişte, trebuie să facă saltul. Pentru că în existenţa în
care rămân diferenţe calitative, nu este altă cale de
acces la nivelul cele mai adânc al trăirii existenţiale
ca individ. Doar prin acest salt al credinţei poate
cineva cunoaşte eliberarea de vină, sentimentul de
angajare, acceptarea vocaţiei, a chemării în a cărei
împlinire e libertate desăvârşită.44
Dacă citim Purity of Heart în reprize lungi,
putem surprinde refrenul obsedant al autorului,
înglobând rugăciunea de a-L cunoaşte pe Dumnezeu
drept singurul lucru care contează, de a avea „o viaţă
care şi-a dorit acel singur lucru”. Şi făcând acelaşi
lucru cu Edifying Addresses, poţi să-i auzi strigătul
de-a lungul anilor de a trăi înaintea celui Veşnic „ca
persoană individuală”. Din păcate acest „sine”
personal nu înseamnă acelaşi lucru ca pentru alţi
filosofi şi teologi. Pentru unii „sinele” omului este
tangibil, pentru alţii intangibil, pentru unii este „trup”
şi „suflet”, pentru alţii este o unitate sau o unitate
psihosomatică; alţii au vorbit despre substanţialitatea
eului, poziţie aspru criticată de Heidegger şi alţii.
Mulţi au evitat definiţiile, vorbind despre sine ca
unitate.
Cercetătorul creştin recunoaşte, bineînţeles, că
oricât de frumos s-au exprimat existenţialiştii creştini
cu privire la sine în relaţie cu Dumnezeu, aceste idei
nu sunt noi, ci, deşi fără să se fi intenţionat aceasta, o
re-subliniere a doctrinei creştine despre convertire şi
refacere, care înglobează confruntare, consacrare
totală, care se găsesc exprimaţi în diferiţi alţi termeni
practici în vocabularul existenţialist. Oamenii bâjbâie
după cuvinte prin care să îşi exprime neputinţa,
angoasa (pentru a folosi un termen existenţialist
frecvent) şi nevoia lor disperată. Un număr recent din
The Eccumenical Review vorbeşte despre „renaşterea
actuală a interesului pentru convertire, în rândul
confesiunilor creştine” şi declară că „un număr
impresionant de cărţi au fost publicate pe această
temă”. Deosebirile între angajamentul existenţialist şi
convertirea creştină slujesc doar pentru a denota
căutarea realităţii şi autenticităţii în forţele morale şi
spirituale care domină viaţa omului.
44
Douglas Steere, Transaltor’s Introduction, Soren Kirkegaard
– Purity of Heart, Collins Fontana Books, 1938, pag. 15
23
 Creştinul adventist de ziua a şaptea va
recunoaşte nevoia vitală de credinţă vie şi predare
personală totală a individului. El ştie că propria
literatură confesională abundă în apelul pentru
„predare necondiţionată” a eului, lui Hristos, ca
afirmare a faptului că „tot ce avem şi suntem îi este
consacrat Lui”. În acelaşi timp admite că problema
nu constă în găsirea expresiilor teoretice oficiale a
unor astfel de idei, ci în găsirea răspunsului potrivit în
propria experienţă existenţială. El ştie că trebui să
lupte împotriva tendinţei de a se acomoda într-o
aderare creştină moartă sau formală, permanent
căutând să urmărească o credinţă personală vibrantă,
vie. Am putea, ca indivizi creştini, să ne galvanizăm
singuri în această dinamică existenţială sau avem
nevoie de ajutorul asigurat prin Duhul Sfânt? Numai
pe o astfel de cale sau căi este posibil ca doctrinele să
fie transpuse într-o formă relevantă pentru situaţia
contemporană.
Chiar în acest punct al standardelor doctrinale
şi comportamentale concrete, teologia modernă,
inclusiv filosofia existenţialistă creştină, se clatină în
încercările sale de a asigura umanităţii zguduite, o
ancoră sigură. Confruntarea trebuie să fie mai mult
decât o experienţă extatică şi consacrarea subsecventă
trebuie să fie faţă de anumite idealuri şi standarde de
viaţă, dacă nu, totul eşuează în futilitate. Consacrarea
trebuie să fie faţă de un Dumnezeu transcendent ale
cărui standarde revelate sunt cerinţe care nu se află
sub controlul omului. C. S. Lewis a susţinut futilitatea
aşezării raţiunii umane sau a sinelui ca măsură a
tuturor lucrurilor. „Dacă trestia de măsurat nu este
independentă de lucrurile măsurate, nu putem face
nici o măsurătoare.”45 Lewis a fost un erudit,
conferenţiar, scriitor de renume, un supranaturalist
judicios, apologet al dogmelor creştine fundamentale.
Este extrem de problematică validitatea dictum-ului
kierkegaardian că adevărul este descoperit doar în
măsura în care omul „îl produce în acţiune”, altfel
decât cu sensul că omul trebuie să trăiască adevărul
cunoscut pentru a putea cunoaşte mai mult adevăr.
Aceasta necesită o revelaţie iniţială care este mai
presus de putinţa omenească. Pentru noi este
inacceptabilă ideea că omul îşi făureşte propriile
standarde morale.
O privire asupra câtorva dintre fundamentele
credinţei creştine, în viziunea existenţialiştilor
descoperă anumite lucruri care ar trebui să ne fie
45
C.S. Lewis, Christian Reflections, Wm. B. Eerdman
Publishing Co., Grand Rapids, MI, 1967, pag. 73.
suficiente pentru a atrage atenţia adventiştilor de ziua
a şaptea.
I. Dumnezeirea
De la timpul la care Nietzsche proclama că
Dumnezeu a murit, iar existenţialiştii non-creştini,
asemenea lui Jean-Paul Sartre, declarau ideea de
Dumnezeu ca fiind o imposibilitate, teologii filosofi
moderni au tins uneori să se abată într-o conştienţă tip
„Dumnezeu este mort”. Aceştia pornesc de la
prezumţia că dumnezei au murit în continuu de-a
lungul istorie umane, iar acum instituţionalismul
creştin şi Dumnezeul creştin sunt în declin. Astfel,
John Wild, distins filosof, profesor, membru al
Societăţii de Filozofie Fenomenologică şi
Existenţialistă, spune:
Faptul că aceasta are loc din nou este indicat de
sentimentul absenţei lui Dumnezeu, exprimat de un
număr de gânditori contemporani, de mare
sensibilitate şi cu un discernământ deosebit, cum ar
fi Heidegger, Paul Tillich şi Simone Weil.
Dumnezeu S-a retras din tărâmul maşinilor ... şi
aceste sisteme tehnologice măreţe sunt incapabile
să ne ajute să ne înţelegem pe noi înşine, ca
persoane responsabile, ca să nu mai vorbim despre
transcendenţă, sursa libertăţii umane. Ne este
imposibil chiar şi să-L concepem pe Dumnezeu în
acest mod. Astfel că El S-a retras, iar filosofii au
remarcat acest lucru şi l-au exprimat fiecare în
propria manieră.46
Dacă, aşa cum John Wild sugerează, existenţialismul
este unul dintre cele câteva alternative ale teologiei
radicale moderne, atunci trebuie să aibă de oferit
omenirii stinghere, fără pace, ceva mai mult decât
filosofia incertă conform căreia Dumnezeu, chiar
dacă nu este mort, ar putea fi absent.
Paul Tillich, prinţul existenţialiştilor moderni,
era împotriva doctrinei creştine a unui Dumnezeu
personal, declarând:
Multe confuzii în doctrina despre Dumnezeu şi
multe slăbiciuni apologetice ar putea fi evitate dacă
Dumnezeu ar fi înţeles mai întâi de toate ca Fiinţa
însăşi sau ca temei al fiinţei.47
46
În C.W. Christian şi Glenn R. Wetting, editori, Radical
Theology: Phase Two, Lippincott Co., Philadelphia, 1967, pag.
177, 178
47
Paul Tillich, Systematic Theology, University of Chicago
Press, vol. 1, partea a 2-a, secţiunea B, pag. 235-252.
24
„Dumnezeu personal” nu înseamnă că Dumnezeu
este o persoană. Înseamnă că Dumnezeu este
temeiul a tot ceea ce este personal şi că El poartă
în sine forţa ontologică a personalităţii. El nu este o
persoană, dar nici mai puţin decât personal. Nu
trebuie uitat că teologia clasică utiliza termenul
persona pentru a exprima ipostazele trinitare, iar
nu pe Dumnezeu Însuşi. Dumnezeu a devenit „o
persoană” doar în secolul 19, în legătură cu
separarea kantiană a naturii conduse de legile
fizice de personalitatea condusă de legea morală.
Teismul obişnuit a făcut din Dumnezeu o persoană
cerească, absolut desăvârşită, care locuieşte
deasupra lumii şi a omenirii. Protestul teismului
împotriva unei asemenea persoane preaînălţate este
corect. Nu avem nici o dovadă a existenţei Lui, nici
nu face obiectul preocupării absolute. Dumnezeu
nu este Dumnezeu fără participare universală.
„Dumnezeul personal” reprezintă un simbol care
dă naştere la confuzie.48
Prin aceasta nu se intenţionează stigmatizarea
strălucitorului Tillich drept ateu. Totuşi, orice
adventist de ziua a şaptea care se angajează într-un
studiu extensiv al operei acestuia fără doar şi poate că
va rămâne cu idei estompate despre dumnezeire,
divinitatea lui Hristos, miracole etc. şi dacă la aceasta
se adaugă şi ideile lui Rudolf Bultmann despre
supranatural, atunci este inevitabilă concluzia că acea
credinţă simplă, aşa cum este înţeleasă de adventiştii
de ziua a şaptea, nu este compatibilă cu astfel de
mărturii negative.
Martin Heidegger prezintă punctele de vedere
ale multor existenţialişti neo-ortodocşi în ceea ce
priveşte doctrina unei zeităţi personale, suverane.
Opunându-se universalităţii unei fiinţe supreme,
acesta adnotează:
Oricine a ajuns să cunoască filosofia dinlăuntrul
dezvoltării acesteia, atât cea a credinţei creştine,
cât şi cea a filosofiei, astăzi preferă să păstreze
tăcerea în sfera gândirii despre Dumnezeu.49
În acelaşi articol, Wolfhart Pannenberg atrage
atenţia asupra ideii de Dumnezeu indispensabil, idee
datorată existenţialiştilor şi nu numai:
48
Tillich, pag. 269
49
Citat în Wolfhart Pannenberg, The Question of God,
Interpretation, iulie, 1967
Oricine încearcă azi să vorbească despre
Dumnezeu nu mai poate conta că va fi direct
înţeles. În orice caz, astfel stau lucrurile dacă Îl
avem în minte pe Dumnezeul cel viu, Dumnezeul
biblic, ca realitatea care determină totul, creator
al acestei lumi. Discutarea despre Dumnezeul cel
viu, creatorul lumii, ameninţă să ajungă vorbă
goală, ba chiar un impediment în înţelegerea
realităţii lumii în care existăm şi care este
determinată de ştiinţă şi tehnologie.
Întotdeauna ideile creştine despre Dumnezeu au fost
supuse unor atacuri variate, însă în îndelungata istorie
a bisericii, atacurile dinăuntru semnalate în prezent
sunt de o virulenţă fără precedent. Omul este afectat
de un sentiment al înstrăinării şi cu cât se supune mai
mult investigaţiei filosofice, cu atât mai acut „se
simte asemenea unui străin în univers”. Un univers
ostil, de mare complexitate a condus o minoritate de
purtători de cuvânt să atace ideea de Dumnezeire
personală, autoritară. Odată ce ideea aceasta este
abandonată, aşa cum remarca un editor:
Ne confruntăm cu paradoxul unei biserici care,
potrivit unui anume purtător de cuvânt de mare
autoritate, nu ştie ce este şi ce trebuie să facă,
erijându-se să vorbească unor oameni care nu ştiu
cine sunt.50
Nu mai e de mirare că atâţia oameni nu mai
cred prezicere Domnului cu privire la biserica Sa: „Şi
porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.” (Mat.
16:18).
În discuţiile despre înstrăinarea existenţială,
creştinii trebuie să manifeste rezervă, ca nu cumva să
se vadă logic constrânşi să adopte paşii subsecvenţi
prin care este abandonată credinţa într-un Dumnezeu
personal, al cărui control, deşi nu întotdeauna
perceput şi înţeles, conduce la finaluri
predeterminate. Scindarea şi dezechilibrele induse
asupră-ne de taina rebeliunii şi nelegiuire au produs
condiţii de viaţă tulburătoare, şi nimic altceva decât
credinţa în mâna nevăzută, dar călăuzitoare a lui
Dumnezeu poate soluţiona problemele eului
individual, în condiţiile prezente. Îi putem spune
„saltul kierkegaardian de credinţă” sau „angajarea
totală” a existenţialismului, ceea ce rămâne însă
adevărat este faptul că Dumnezeu este cunoscut doar
50
The Christian and Christianity Today, Londra, 21 octombrie
1966.
25
de către omul care îşi exercită credinţa până la
predare totală Lui.
Helmut Gollwitzer, în cartea sa recentă The
Existence of God as Confessed by Faith 51 reafirmă
ideea că Dumnezeu devine cunoscut doar prin
„propovăduirea creştină” şi că toate ideile creştine
despre Dumnezeu provin din „experienţa concretă şi
contingentă prin care Dumnezeu îţi vorbeşte”. Karl
Barth a propus punctul de vedere că „Dumnezeu
poate fi cunoscut doar prin Dumnezeu”.
Cum ajunge omul să Îl cunoască pe
Dumnezeu? „Propovăduirea creştină” implică o
„comunicare din partea lui Dumnezeu” anterioară?
Ar putea fi identificată această comunicare din partea
lui Dumnezeu cu doctrina creştină ortodoxă despre
har care reprezintă iniţiativa lui Dumnezeu de a-l
căuta pe om? Acestea sunt câteva întrebări la care
creştinii trebuie să răspundă dacă dorim să încadrăm
doctrinele creştine fundamentale într-un context
existenţial contemporan relevant.
II. Revelaţia şi supranaturalul
Explorarea şi elucidarea credinţei creştine
într-o lume perplexă şi ostilă este în egală măsură
pasionantă şi riscantă. Doctrinele trebuie păzite în
mod inteligent şi trebuie să facă faţă unei oarecare
investigaţii, chiar dacă depăşesc întrucâtva limitele
capacităţii umane de raţionare. Singura sursă a
fundamentelor creştine se află în Noul Testament şi
teologului filosof modern îi este greu să creadă
anumite elemente ce fac parte din conţinutul acestuia.
Acesta este pregătit să accepte o anumită istoricitate a
evenimentelor cardinale, cum ar fi existenţa, lucrarea,
procesul şi moartea lui Isus din Nazaret. Însă nu peste
mult timp se simte prins ca într-o pânză de păianjen,
căci pe lângă acestea mai sunt şi miracolele, cum ar fi
întruparea, minuni cum ar fi îngerii trimişi de
Dumnezeu, învierea din morţi, lucruri de neînţeles
pentru omul modern. Atitudinea teologului
existenţialist a fost de curând expusă de către John
Macquarrie:
Repede însă descoperim că şi acele pasaje care par
uşor de înţeles sunt strâns întreţesute cu altele, cu
care lucrurile nu stau deloc la fel de simplu.
Imaginea generală pe care o prezintă Noul
Testament este una stranie şi aproape fantastică
pentru orice om de formaţie modernă. Cum să
înţelegem relatările despre minuni, despre glasuri
51
Westminster Press, Philadelphia, 1965.
din cer şi îngeri trimişi de Dumnezeu? Cum să
înţelegem „domniile şi stăpânirile” misterioase,
acele forţe demonice, puteri ale întunericului, sub
care se spune că lumea zace? Ce înseamnă să spui
despre moartea lui Hristos ca fiind „pentru
răscumpărarea multora” sau ca făcând „ispăşire”
pentru păcatele lumii? Putem atribui vreo
semnificaţie istoriei despre coborârea lui Isus în
locuinţa morţilor, unde a predicat „duhurilor din
închisoare” ? Putem pricepe incidentele stranii
care sunt reconciliate în virtutea învierii Lui?
Ţinând cont de concepţia noastră despre Univers,
putem înţelege înălţarea Lui la cer, unde stă la
dreapta Tatălui? Şi ce vom spune despre acele
descrieri ale sfârşitului apropiat, când Fiul omului
se va întoarce pe norii cerului, iar cei credincioşi Îl
vor întâmpina în văzduh?52
Emil Brunner este pregătit să accepte propria
nouă versiune pentru tradiţia Noului Testament, cu
condiţia să poată elimina naşterea dintr-o fecioară,
mormântul gol, lucrarea post-înviere, pe durata a 40
de zile şi înălţarea la cer în trup. Iar punctul lui de
vedere este împărtăşit şi de alţi teologi existenţialişti.
Cât de departe putem merge în această încercare de a
de-istoriciza Noul Testament şi de a-i submina
caracterul faptic?
Macquarrie menţionează o comparaţie cu
ideile părinţilor noştri despre un univers compact
geocentric tripartit, cu cerul situat deasupra, dedesubt
– locuinţa morţilor, iar la mijloc pământul locuit de
om. În mâinile unor oameni mai puţin atenţi,
comparaţia devine un atac iconoclast agresiv
împotriva aproape a tot ce e sacru pentru credinţa
creştină.
Problema devine cu adevărat reală în
momentul în care despre astfel de elemente cardinale
precum înălţarea se spune că au fost „perfect
inteligibile pentru oamenii care acceptau vechea
imagine despre lume, devenind de neînţeles pentru
noi care trăim în epoca post-copernicană”.53
La nivel general, aceasta riscă să altereze
întreaga problemă a revelaţiei, în ceea ce priveşte
creştinul evanghelic. Poate accepta aceasta şi astfel
renunţa la loialitatea faţă de învăţătura istorică a
bisericii cu privire la revelaţia biblică sau va găsi o
apărare acceptabilă a credinţei biblice ortodoxe
împotriva acestor afirmaţii de mare amplitudine.
52
John Macquarrie, Studies in Christian Existentialism,
Westminster Press, Philadelphia, 1964, pag. 100.
53
John Macquarrie, pag. 102
26
 Este clar că astfel de chestiuni cum ar fi
confruntarea cu şi angajarea faţă de o Persoană divină
capătă un nou sens în filosofia existenţialistă care
tinde să Îl anihileze pe Dumnezeul cu care adventistul
ortodox a avut părtăşie zilnică, pe Cel în care îşi are
viaţa, mişcarea şi fiinţa. Convertirea, meditaţia,
studiul Cuvântului revelat reprezintă pentru el
contactul imediat. Moartea reprezintă poarta către
confruntarea supremă cu Persoana, iar nu motivul de
groază care a fost şi este pentru mulţi filosofi. De
fapt, Kroner menţionează că lucrarea lui Heidegger,
Sein und Zeit, se ocupă atât de mult de moarte că „a
transformat această filosofie a vieţii într-o filozofie a
morţii”, ba chiar i-a conferit prestigiu academic.54
III. Escatologia
Printre evanghelici, în general, evenimentele
finale joacă un rol semnificativ, culminativ în
teologia creştină, însă cu greu am putea trece cu
vederea faptul cert că liberalismul existenţialist, în
mâinile oamenilor de incontestabilă valoare şi
pasiune, a adumbrit nu puţin „fericita speranţă”.
Abordarea lui Bultmann ne este prezentată succint de
către George W. David:
Fără doar şi poate, acesta [Pavel] nu abandonează
tabloul apocaliptic cu privire la viitor, Parousia lui
Hristos, învierea morţilor şi Judecata finală, sau
proslăvirea celor care cred şi sunt îndreptăţiţi. Însă
adevărata beatitudine este neprihănirea şi,
împreună cu ea, libertatea. Împărăţia lui
Dumnezeu, spune el, este neprihănire, pace şi
neprihănire în Duhul Sfânt (Rom. 14:17). Iar
aceasta înseamnă: ideea de neprihănire este
concepută în legătură cu individul, iar această
stare de beatitudine este deja prezentă.
Credinciosul care a primit botezul este „în
Hristos”... Timpul beatitudinii, promis de Isaia,
este prezent....
În concepţia lui Bultmann, escatologia este
ceea ce deschide uşa către o viaţă autentică, adică
înspre ceea ce biruie păcatul şi moartea, făcând
adevărul sigur. În acest sens, [prima] venire a lui
Isus are un caracter escatologic, aşa cum sunt şi
moartea şi învierea Lui, de vreme ce aceste
evenimente afectează profund viaţa omului atât în
lumea aceasta, cât şi în cea viitoare.55
54
Quoted in Macquarrie, pag. 47, 48; vezi de asemenea
Emmanuel Mounier, Existential Philosophies, Macmillan, NY,
1949.
55
George W. David, Existentialism and Theology, Philosophical
Library, New York, 1957, pag. 42, 47.
În traducerea lui R. H. Fuller a lucrării
Primitive Christianity and Its Contemporary
Setting,56 acesta face referire la escatologia Noului
Testament ca o „renunţare la lume”, „escapism”,
„ascetism”, „nepământesc”, afirmând că „Isus în mod
greşit gândea că lumea era sortită să sfârşească în
curând.” El consideră prima venire a lui Isus Hristos
drept „evenimentul escatologic” care a marcat
sfârşitul vechii lumi, cea de-a doua venire însemnând
pentru el, în primul rând, venirea lui Isus în viaţa
omului prin actul credinţei, iar în al doilea rând,
„ascultarea continuă” şi pregătirea pentru
„inevitabilitatea judecăţii divine”. Este de neînţeles
pentru Bultmann faptul că un trup mort poate reveni
la viaţă, iar învierea în trup reprezintă pentru el
„concretizarea legendară” de către biserica primară a
faptului că Dumnezeu L-a înălţat pe Cel răstignit.
Categoric Bultmann asigură un prolific teren
de vânătoare pentru astfel de vederi moderniste. Însă
şi alţi filosofi şi teologi existenţialişti propun puncte
de vedere similare, care distrug concepţiile
evanghelice despre transcendenţa divină, primatul
revelaţiei externe a adevărului, despre Cuvântul Sfânt
inspirat, despre judecata finală a lumii şi viaţa
viitoare. Am putea aborda şi alte elemente
proeminente, cum ar fi mântuirea, ispăşirea, harul,
păcatul, credinţa, creaţia, judecata finală, întruparea şi
arăta în fiecare caz cum filosofia existenţialistă
liberală este nuanţată de concepţiile moderniste,
extrem de diferite de învăţătura doctrinară
evanghelică. În ceea ce priveşte sugestia că filosofia
existenţialistă oferă câteva căi folositoare pentru a
face adevărul nou-testamentar relevant pentru timpul
prezent, John Macquarrie face următoarea observaţie:
Un existenţialism creştin îşi are propriile lipsuri şi
probleme nerezolvate. Prezintă riscul de a
subiectiviza elementul istoric din mesajul Noului
Testament până într-acolo că distincţia dintre
istorie şi ficţiune ajunge neclară, astfel că se ridică
întrebarea cu privire la importanţa acestei
probleme. Iarăşi, în timp ce salvează dogma de la
un intelectualism steril, pare că elimină orice
implicaţie ontologică a dogmei, ridicându-se
întrebări şi în ceea ce priveşte însemnătatea acestei
probleme. Este îndoielnic dacă filosofia
existenţialistă în sine este potrivită pentru
investigarea fiecăreia dintre aceste probleme.57
56
Thames & Hudson, New York, 1956, pag. 92, 93, 151, 152.
57
John Macquarrie, pag. 124
27

Concluzie
În lucrarea de faţă şi de asemenea în celelalte lucrări
făcând parte din această serie, a fost recunoscut faptul
că existenţialismul creştin oferă câteva lecţii de
valoare în sfera trăirii dinamice. Lucrul cel mai dificil
în lucrarea creştină este de a-i conduce pe oameni să
trăiască în acord cu mărturisirea lor de credinţă, de a-
L întâlni pe Dumnezeu în consacrare totală. Această
consacrare trebuie să implice standarde de adevăr.
Dacă acceptăm auto-revelarea lui Dumnezeu ca sursă
pentru adevărul spiritual şi doctrinal, atunci în acest
punct suntem siliţi să ne depărtăm de orice filozofie
care nu acceptă anumite concepţii creştine
fundamentale în această sferă a revelaţiei şi a
supremaţiei divine. Concepţia biblică cum că o
Divinitate universală poate fi în acelaşi timp
personală pentru orice credincios, nu trebuie să se
prezinte ca ceva imposibil de acceptat pentru omul de
credinţă. Aceasta a fost acceptată cu anumite
modificări în catolicism, calvinism, arminianism şi în
majoritatea ramurilor protestante.
Undeva între concepţia calvinistă şi cea
arminiană despre suveranitatea lui Dumnezeu trebuie
să adoptăm o poziţie fermă în ceea ce priveşte
suveranitatea divină fundamentală din care derivă
majoritatea celorlalte concepţii creştine fundamentale
pe care le susţinem. În opinia autorului, ca adventişti,
nu suntem nici măcar 1% arminieni şi cu atât mai
puţin, calvinişti. Poziţia intermediară exactă nu
contează, ci adevărul fundamental comun ambelor
poziţii.
Este interesant de observat două declaraţii
deloc disimilare cu privire la suveranitatea divină,
prima dintr-o sursă calvinistă, cea de-a doua, dintr-o
sursă arminiană:
Suveranitatea lui Dumnezeu! Ce înţelegem prin
această expresie? Înţelegem supremaţia lui
Dumnezeu, regalitatea lui Dumnezeu, dumnezeirea
lui Dumnezeu. A spune că Dumnezeu este suveran
înseamnă să declari că Dumnezeu este Dumnezeu.
A spune că Dumnezeu este suveran înseamnă să
declari că El este Cel Preaînalt, care lucrează
potrivit voii Sale cu oştirea cerească şi locuitorii
pământului, aşa că nimeni nu se poate împotrivi
braţului Său sau să-I spună „Ce faci?” (Dan.
4:35). A spune că Dumnezeu este suveran înseamnă
să declari că El este Cel Atotputernic, deţinătorul
întregii puteri în cer şi pe pământ, astfel că nimeni
nu-i poate răsturna sfaturile, zădărnici planurile
sau împotrivi voii Lui (Psalmi 115:3). A spune că
Dumnezeu este suveran înseamnă să declari să El
„stăpâneşte peste Neamuri” (Psalmi 22:28),
ridicând împărăţii, răsturnând imperii şi hotărând
mersul dinastiilor, după bunul Său plac. A spune că
Dumnezeu este suveran înseamnă să declari că El
este „singurul Atotputernic, Împăratul împăraţilor
şi Domnul domnilor” (1Tim. 6:15). Acesta este
Dumnezeul Bibliei.58
În analele istoriei omenirii, dezvoltarea naţiunilor,
ridicarea şi prăbuşirea imperiilor apar ca
dependente de voia şi puterea omului. Cursul
evenimentelor pare să fie într-o mare măsură
determinat de puterea, ambiţia sau capriciul
acestuia. Însă în Cuvântul lui Dumnezeu cortina
este dată la o parte şi vedem dincolo de, deasupra
şi în întreaga împlinire şi dejucare a intereselor,
forţelor şi pasiunilor umane, agenţii Celui plin de
îndurare, împlinind în tăcere şi cu răbdare sfaturile
voii Sale.59
Avem aici două declaraţii pline de forţă, dar
care conţin anumite adevăruri fundamentale evident
biblice, care de-a lungul veacurilor, au insuflat
încredere sfinţilor creştini. Putem noi să le
abandonăm atacurilor filosofiei moderne care ne-ar
lăsa cu o explicaţie a vieţii aproape lipsită de sens?
Dacă ne focalizăm în vederea unei vieţuiri
dinamice care adoptă practicarea adevărului aşa cum
noi înţelegem aceasta în prezent, vom putea conduce
biserica prin timpuri furtunoase care ne aduc la o mai
profundă credinţă şi iubire şi la o mai mare lumină şi
adevăr – toate fondate pe adevărul încurajator,
fundamental că Dumnezeu încă este „Suveranul
Universului”.60 În alte locuri în literatura bisericii
noastre, El este numit „Suveranul lumii, Stăpânul
universului”.61 Avem nevoie de certitudinea „mâinii
călăuzitoare a lui Dumnezeu”62, altfel filosofia care
nu se întemeiază pe o Sursă exterioară a adevărului,
ca sfârşi inevitabil în confuzie la nivelul experienţei
58
A.W. Pink, The Sovereignity of God, Banner of Truth Trust,
London, 1961, pag. 20, 21
59
E.G. White, Education, pag. 173
60
E. G. White, Patriarchs and Prophets, pag. 34.
61
E.G. White, Selected Messages, 2, pag. 312; cf. SDA Bible
Commentary, 4:490¸ Patri
62
E.G. White, The Desire of Ages, pag. 528
28
şi doctrinei. Existenţialiştilor nu le place să fie Trad. Cristina Ruţă, secretară,
descrişi sau categorisiţi, ceea ce i-a condus pe unii Asociaţia Pastorală – Uniunea de Conferinţe)
scriitori să descrie filosofia acestora ca fiind o stare a
minţii, o obsesie a eului, chiar „un simptom de
epuizare spirituală acută”.63 Ca atare, nu poate conferi
vieţii, stabilitate spirituală.
Nu încercăm să depreciem filosofia
existenţialistă atunci când afirmăm că, pe de o parte,
tot ce este strălucitor şi atrăgător în învăţăturile sale,
deja avem în prezentarea hristocentrică a doctrinelor
noastre biblice, şi, pe de altă parte, tot ceea ce lipseşte
accentului doctrinal modernist ne este oferit în
conţinutul echilibrat, conservator, încurajator al
mesajului advent.
Se spune că în gândirea ebraică, termenul
„adevăr” transmitea în principal ideea de soliditate,
siguranţă, credincioşie, statornicie. În exprimarea
greacă a Noului Testament, cuvântul indică ceea ce
este descoperit şi lipsit de aparenţe înşelătoare.
Ambele sensuri se găsesc în expresii cum ar fi
„Doamne, Dumnezeule adevărate” (Psa. 31:5),
„Mărturiile tale sunt cu totul adevărate” (Psa. 93:5).
Isus Hristos este numit „Cel Adevărat” (Apoc. 3:7,
14). „pentru că El duce la încheiere planurile lui
Dumnezeu în ceea ce priveşte mântuirea şi judecata.
Adevărul se găseşte în Cuvântul scris (Ioan 17:17),
iar Evanghelia este numită „cuvântul adevărului,
Evanghelia mântuirii voastre.” (Efes. 1:13).

Cunoaşterea adevărului nu este una teoretică, ci

„existenţială”, o realitate vie ce-şi are temelia în
predarea de sine a întregii fiinţe. 64

Adevărul, mai presus de toate, trebuie crezut

şi apoi trăit. Numai în acest fel, existenţialismul
creştin îşi poate afla sensul adevărat şi satisfăcător.
Dacă ne lipseşte focul sfânt al consacrării
creştine, iată, pe altar încă mai arde flacăra; dacă
accentul pus pe dogmă a rămas neatins de acea agape
divină, astfel tinzând să fie la fel de rece ca stele pe
cerul hibernal, rămâne dragostea veşnică şi
răscumpărătoare care să fie infuzată în doctrina fără
noimă pentru a o face plină de sens şi atrăgătoare,
într-o viaţă consacrată.

(Material preluat de pe
http://www.adventistbiblicalresearch.org
63
Clifford Edwards, în Christianity Today, 12 mai 1967, pag.
13.
64
Chr. Senft, Vocabulary of the Bible, Editor, J.J. Von Allmen,
Lutterworth Press, Londra, 1958, pag. 431.
29