18/19 iunie 1951, trei judeţe ale României, 12.791 de familii, 40.230 de persoane, 2.

656 de vagoane de
tren şi 6.211 de autocamioane;destinaţia – câmpia stearpă a Bărăganului. Acestea sunt coordonatele
celei mai cumplite pribegii a satului românesc.

Ileana Mateescu şi Silviu Sarafolean au fost purtaţi pe braţele unei ideologii comuniste absurde a
exterminării programate. Au fost duşi, din Banatul lor de acasă, în câmp, între mărăcini, fără apă, fără
nimic, în satele fără nume din deşertul Bărăganului. Erau copii, le jucau ochii în cap de voie bună şi de
prospeţime şi nu ştiau că sunt duşmani ai poporului. Astăzi, după şaptezeci de ani, povestesc despre
deportări, despre labirintul câmpiei şi despre întâmplările zilelor din pustiu fără patimă aproape, dar cu
o luciditate înspăimântătoare. Au fruntea brăzdată, dar senină. Are şi memoria uitările ei.

Primele adăposturi ale familiilor de deportaţi în Bărăgan, înjghebate din te miri ce

Drum liber strămutărilor

Într-un an şi jumătate, era deja finalizat „recensământul“ fermierilor, proprietarilor de pământ,

industriaşilor, hangiilor, refugiaţilor basarabeni sau aromâni, foştilor membri în forţele armate germane,
cetăţenilor străini, cadrelor militare, oficialităţilor demise sau contra-revoluţionarilor care puteau pune
în pericol socialismul românesc. La 26 octombrie 1950, prin HCM 1154/1950, era aprobat planul de
deportare sau internare în domiciliu obligatoriu a tuturor acestor „elemente duşmănoase cu factor
ridicat de risc“ – „elemente“, aşa li se spunea oamenilor.

Lăsaţi în mijlocul câmpiei, deportaţii şi-au construit la început bordeie, locuinţe ale sărăciei

Forma legală, verdictul, fără noimă ori judecată, a venit, scurt şi tăios, abia la 15 martie 1951. Teohari
Georgescu, ministru al Afacerilor Interne, propunea modificarea art. 6 al HCM 1154/1950. Acest text nu
mai poate lăsa loc de comentarii:„Ministrul Afacerilor Interne va putea pe cale de decizie să dispună
mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în aceste centre,
precum şi mutarea din orice localitate a persoanelor care prin manifestările faţă de poporul muncitor
dăunează construirii socialismului în Republica Populară Română. Celor mutaţi li se va stabili domiciliu
obligator în orice localitate.“ S-au îngrămădit să semneze Iosif Chişinevschi, Vasile Luca, Ana Pauker,
Dumitru Coliu şi Gheorghe Gheorghiu-Dej.

12.791 de familii, 40.230 de persoane au căzut pradă celei mai dureroase zile a satului şi au fost trimise
să trăiască acolo unde nu se poate trăi. În câmpul gol, în deşert, căci Bărăganul a fost dintotdeauna
deşertul României.
In puterea nopţii, în a doua zi de Rusalii, peste 10.000 de militari conduşi de generalii Mihail Burcă şi
Eremia Popescu au bătut la uşi şi au ordonat îmbarcarea. S-au grăbit oamenii să-şi strângă cele câteva
lucruri câştigate şi muncite într-o viaţă dar, „ce să iei şi ce să laşi, de ce-o fi nevoie acolo, unde e
«acolo»?“, întrebau toţi. Ileana Mateescu avea atunci 5 luni şi povesteşte detaliile plecării din satul de
baştină Floreşti (Mehedinţi) aşa cum i le-au povestit şi ei părinţii:„Semăna cu un convoi de ţigani lăieţi
care umblă cu corturile.

Era format din care, căruţe, în care se vedeau de-a valma saci cu făină ori cereale, mobilă, cearşafuri în
care era înnodată îmbrăcăminte, covoare, oale, perne, saltele şi tot felul de alte lucruri pe care oamenii
le adunaseră la repezeală. Printre mobile erau raţe, gâşte, purcei, copii sau bătrâni, care priveau speriaţi
când la soldaţi, când la oamenii care ţipau la marginea satului ca după mort, când la oamenii la fel de
speriaţi care se uitau de după garduri“.

Ca în orice dramă, supliciul e programat în detaliu şi, după o săptămână în care au împărţit aceleaşi
vagoane întunecate cu animalele, oamenii au găsit primele repere ale noii vieţi:un număr primit în gară,
la coborâre, şi un ţăruş înfipt în pământ. Acesta era Bărăganul, locul unde nimic, nici măcar sărăcia, nu
avea hotare, unde apa avea miros de motorină, oamenii se îmbolnăveau de enterocolite, hepatite şi
febră tifoidă, iar şobolanii mâncau orice. Vara Bărăganului topea şi pietrele şi, când crivăţul viscolea
zăpada, cu iarna nu era de glumă. Aici, în bordeie umede, destinul se va rescrie pentru „duşmanii“ de
clasă. Deportaţii au fost lăsaţi în Câmpia Bărăganului sub cerul liber, cu interdicţia de a se deplasa mai
departe de 15 kilometri.

Erau, printre ei, numeroşi bătrâni, dar şi copii de vârste diferite (o fetiţă, născută la 16 iunie 1951, a fost
cel mai tânăr deportat din România). Deportarea a durat până în 1955-1956, când – în contextul
destinderii impuse Moscovei de occidentali prin Convenţia de la Geneva – unei mari părţi a deportaţilor
li s-au ridicat restricţiile de deplasare. Bănăţenii şi mehedinţenii s-au întors în satele lor, dar şi-au găsit
casele ocupate şi averile confiscate, aşa că au trebuit să ia, încă o dată, viaţa de la capăt.

Silviu Sarafolean:

„Să ai ce pune pe masă în Bărăgan a rămas o grijă zilnică“

„Îmbarcarea familiilor s-a făcut în vagoane de marfă, sub directa supraveghere a activiştilor, miliţienilor
şi securităţii. Oamenii credeau că se îndreaptă spre Siberia. S-au oprit însă în Bărăgan. Într-un fel,
memoria este cea care a salvat deportaţii, ajutându-i să supravieţuiască. În Bărăgan, n-am uitat nicio
clipă cine suntem şi nici de unde am fost smulşi cu forţa, purtându-ne cu demnitate cătuşele deportării.
Eram neputincioşi în faţa suferinţelor îndurate şi a nedreptăţilor. Ne vedeam umiliţi şi sărăciţi:toată
averea noastră încăpea într-un car sau două. Despre condiţiile în care miile de deportaţi erau nevoiţi să
trăiască, iată ce spun notele de informare ale Securităţii:«În problema apei de băut, se resimte lipsa de
apă şi nu s-au amenajat butoaiele cu capace şi cana pentru a se evita infectarea apei. S-au găsit viermi în
apa din butoaie.» Lupta pentru supravieţuire avea să înceapă încă din prima zi de Bărăgan. Primul
adăpost a fost între două dulapuri acoperite cu o pătură sau, pur şi simplu, sub căruţe. Spiritul de
solidaritate creştea proporţional cu starea de frică şi supărare. Deportaţii, chiar dacă în majoritatea lor
erau ţărani, au înţeles destul de repede că sunt victime ale politicii comuniste. Azvârliţi în câmp, prima
grijă a fost să-şi construiască un acoperiş mai sigur, un fel de colibe înjghebate din te miri ce. Prima
etapă de adaptare a deportaţilor, în noile condiţii de viaţă, a început prin construirea bordeielor,
locuinţe ale sărăciei.
Verificarea inventarului uman dislocat nu era departe de apelul zilnic practicat în penitenciare.
Supravegherea şi evidenţa populaţiei n-au încetat până în ultima zi. Drumurile, gările şi trenurile erau
patrulate de miliţie şi armată, care aveau ordin de a legitima populaţia din zona satelor noi. Evadarea era
aproape imposibilă. Adaptarea a fost dureroasă şi nu s-a încheiat niciodată.

(Familia Sarafolean şi familia Ureche în Bărăgan. Silviu Sarafolean e cel mai tânăr component al
grupului)

Să ai ce pune pe masă în Bărăgan a rămas o grijă zilnică. Tot mai des apăreau activiştii şi securiştii, ca să
lămurească oamenii să se apuce de construirea caselor. De voie, de nevoie, fiecare familie a început
construcţia casei din chirpici sau pământ bătut. Pe lângă construirea caselor proprii, toţi au fost
mobilizaţi şi la «muncă voluntară» pentru a fi ridicate «clădirile oficiale»:Sfatul Popular, şcoala, Miliţia,
Dispensarul, Cooperativa. «Nu faci muncă voluntară, nu-ţi dăm pâine!»-acesta era unul dintre
argumentele dictaturii comuniste.

Satul nou era un adevărat lagăr de muncă. Activitatea lui era condusă de un comitet provizoriu alcătuit
din activişti de partid, care informau zilnic, apoi din trei în trei zile, despre situaţia satului. Se trimiteau
rapoarte statistice informative privind potenţialul forţei de muncă, pe vârste, sex, apt, inapt, profesii
etc., tabele şi locuri de muncă. Fermele de stat (GAS-urile) din apropiere solicitau zilieri pentru culturile
de bumbac, orez, grădinărit etc. Munca deportaţilor era dirijată şi controlată. Au fost cazuri când, pentru
a-şi salva bolnavul, familia şi rudele vindeau bunuri din casă sau trimiteau la lucru copii minori. Sufocată
de nedreptăţi şi necazuri, fiecare familie şi-a purtat totuşi crucea cu demnitate. În acei ani grei,
Dumnezeu era singura şi marea speranţă. Nimeni şi nimic nu poate plăti suferinţele şi nici averile
pierdute. Victimele deportării, ca şi tragedia Bărăganului au rămas o amintire tristă“.

Silviu Sarafolean, 64 de ani;4 ani la momentul deportării

Satul natal – Comloşu Mare (Timiş) - Satul din Bărăgan – Măzăreni, amplasat pe tarlaua Gostatului
(Brăila)

Ileana Mateescu: „N-am avut în toată copilăria mea un brad de Crăciun“

„Bărăganul a fost Siberia noastră. Nenorocirea a fost că unii, precum basarabenii ori bucovinenii, au avut
de îndurat ambele Siberii – şi pe cea rusească, şi pe cea românească. Noi, copiii, am fost lipsiţi de
copilărie. Bucuria noastră era joaca pe câmpia nesfârşită, sub arşiţa soarelui, în timp ce păşteam vitele.
N-am avut în toată copilăria mea un brad de Crăciun, nici n-am văzut, decât în poze. Ce să mai vorbim de
jucării!

Acasă, în bordei, dormeam îmbrăcaţi şi aliniaţi, pentru că locul era foarte strâmt. În loc de uşă, aveam o
pătură. Soarele ardea nemilos şi în jurul bordeiului se făcea adesea un strat gros de praf în care ţi se
afunda piciorul şi pe care vântul, care bătea zilnic, îl purta dintr-o parte în alta, murdărind haine şi
lucruri.

Partea cea mai proastă, cea mai grea, era alimentarea cu apă potabilă. Nu era apă suficientă nici pentru
oameni, nici pentru animale;nu era bună nici de băut, nici de spălat, nici pentru mâncare. Era adusă cu
cisternele, era caldă, cu gust rău, dar tot stăteam la coadă pentru câţiva litri, aşa rea cum era. Foarte
mulţi s-au îmbolnăvit aşa. Din cauza căldurii prea mari, şi apa Călmăţuiului a secat, iar animalele
sufereau şi ele de sete. Au trecut luni, pentru unii chiar ani, până ce problema apei a fost rezolvată. A
izbucnit şi o epidemie de tifos exantematic. Oamenii tremurau, aveau febră şi transpirau. Din cauza bolii,
se producea o disfuncţie a intestinelor şi nu puteau urina decât la opt-zece zile. Nu aveau voie să
mănânce nimic, doar să bea un pic de ceai. Cei care mâncau mureau. Alţii, tot din cauza apei, au făcut -
dizenterii. Nişte asistente mai rele ziceau să-i lăsăm să moară, că doar de-aceea au fost aduşi aici.

Bilanţul deportării: 1.731 de morţi, dintre care 175 de copii

Aşezări speciale pentru deportaţi

După o perioadă de provizorat şi denumiri temporare, cele 18 „comune speciale“ pe care le-au format
deportaţii în Câmpia Bărăganului s-au numit Dropia, Pelican, Ezerul, Olaru, Măzăreni, Zagna, Rubla,
Schei, Bumbăcari, Brateş, Fundata, Viişoara, Dâlga, Salcâmi, Valea Viilor, Răchitoasa, Movila Gâldăului,
Lăteşti şi făceau parte din raioanele Călăraşi, Brăila, Călmăţui, Galaţi, Slobozia, Lehliu şi Feteşti. În 1956,
după eliberarea deportaţilor, aceste comune au devenit „domicilii obligatorii“ pentru deţinuţii politici
„recalcitranţi“ care îşi executaseră anii de condamnare şi erau trimişi aici pentru „supliment de
pedeapsă“. În 1964, după graţierea generală, casele au fost demolate, pământul a fost arat şi, astfel,
urmele au fost şterse.