Sub Carol Quintul, împărat al Sfântului Imperiu Roman și rege al Spaniei, regiunea

făcea parte din cele 17 Provincii ale Țărilor de Jos, care includeau și Belgia
actuală. După ce și-a obținut independența în 1648, Olanda a devenit o mare putere
maritimă și economică în secolul XVII. Această perioadă, în timpul căreia Olanda
și-a creat colonii și semicolonii în lume, este cunoscută drept secolul de aur.

După ce a fost integrată în Imperiul Francez de Napoleon, în 1815 prin Congresul de

la Viena a fost creat un Regat împreună cu Belgia și Luxemburg. Belgienii au
devenit independenți începând cu 1830, ca și luxemburghezii.

Olanda se impune drept cea mai prosperă provincie

Una dintre Țările de Jos, Olanda nu are o istorie unificată până în secolul al XV-
lea. Regiunea vestică a Rinului, formată ca parte a provinciei romane a Germaniei
de Jos, a fost locuită de către Batavi. Aproape întreaga arie a fost cucerită în
secolele XIV-XV de către franci, care, odată cu destrămarea Imperiului Carolingian,
au trecut, în majoritate, în regatul francez și, în acest fel, la Marele Imperiu
Roman. Conții Olandei au fost unii dintre cei mai[formulare evazivă] puternici
lorzi medievali ai regiunii, lângă vecinii lor sudici din Brabant și conții
Flandrei. În secolele XIV și XV, Flandra, Olanda, Zeelandă, Gelderland și Brabant
au trecut sub puternicii stăpâni ai Burgundiei, care controlau virtual toate Țările
de Jos. Cu toate acestea, orașele și porturile olandeze erau slabe din punct de
vedere economic față de prosperitatea comercială și centrele industriale ale
Flandrei și Brabantului. Cu toate acestea, toți erau parte a Ligii Hanseatice și se
bucurau de anumite privilegii. În 1477, Mary a Burgundiei a restaurat toate
libertățile interzise de către predecesorii ei. Mariajul său cu arhiducele
Maximilian (împăratul Maximilian de mai târziu) a adus Țările de Jos în casa
Imperiului Habsburgic. Charles al V-lea le-a dat, în 1555, fiului său, Philip al
II-lea al Spaniei. În acel timp, provinciile de nord au ajuns la prosperitate
economică.

Revolta în Olanda

Wilhelm de Orania, fondatorul Țǎrilor de Jos independente

Ascensiunea calvinismului a ajutat la separarea Țărilor de Jos de Spania catolică;
aristocrații, suportați de către mulți oameni din motive religioase și economice,
au cerut autonomie pentru provincii, ca recompensă pentru înlăturarea oficialilor
spanioli. Încercarea lui Filip, prima oară prin cardinalul Granvelle și după aceea
prin ducele de Alba, de a introduce Inchiziția spaniolă și de a readuce Țările de
Jos la statut de provincie a avut parte de opoziția mai multor clase sociale, mai
ales a catolicilor și a protestanților. Lupta de independență pentru Țările de Jos
(1562-1566) a început în Flandra și Brabant, provinciile nordice, sub conducerea
lui William Taciturnul, prinț de Orania. Țările de Jos au fost unite sub conducerea
lui William în lupta împotriva Spaniei. Alessandro Farnesse i-a luat locul lui John
de Austria ca guvernator al Spaniei, a recucerit provinciile de sud și le-a readus
la catolicism. Barierele râurilor erau cruciale pentru protecția împotriva
rebeliunii și a religiei protestante din nord. Cele șapte provincii nordice,
Olanda, Utrecht, Zeeland, Gelderland, Overijssel, Friesland și Groningen au format
Uniunea de la Utrecht (1579) și au declarat independența în 1581. William
Taciturnul a fost asasinat în 1584 și a fost înlocuit ca șef al statului de către
fiul său, Maurice de Nassau, care a fost susținut încă de la început de către Johan
van Oldenbarneveldt. O expediție engleză condusă de către Robert Dudley, conte de
Leicester, numit căpitan-general al armatei olandeze, pentru ajutarea Olandei
împotriva ducelui de Parma, a eșuat, ducând la numirea lui Maurice de Orania în
locul acestuia (1587). Dovedindu-se unul dintre cei mai[formulare evazivă] buni
strategi ai timpurilor sale, Maurice a organizat rebeliunea împotriva Spaniei într-
o revoltă coerentă încheiată cu succes, care a dus la semnarea în 1609 a unui
armistițiu de 12 ani cu Spinole, comandantul Spaniei.

Provinciile Unite
Provinciile Unite
Lupta cu Spania a fost încheiată în războiul de 30 de ani (1618-1648), după care a
fost recunoscută independența Provinciilor Unite în tratatul de pace de la
Westfalia. În 1648, Spania a cedat, de asemenea, nordul Brabantului cu Breda și o
parte din Limburg cu Maastricht. Luptându-se încă pentru independență și implicați
în lupta dintre Calvinism și Protestantism, olandezii și-au pus temelia imperiului
lor comercial și colonial. Compania Indiei de Est olandeze a fost înființată în
1602 și Compania Indiei de Vest olandeze, în 1621. Căderea Antwerpului sub regulile
și drepturile spaniole de a controla estuarul Scheldt le-a oferit supremație
porturilor olandeze, în special Amsterdamului. Comercianții olandezi au negociat pe
fiecare continent și au acaparat piața schimbului. Provinciile unite și-au deschis
porțile pentru refugiații religioși, în special evrei portughezi și spanioli, dar
și hughenoților francezi, care au contribuit la prosperitatea Olandei în secolul al
XVII-lea.

Cu bogăția materială a venit și o epocă culturală de aur. Rembrandt, Vermeer, Jacob

van Ruisdael, Frans Hals și mulți alții au dus arta olandeză pe culmi.
Universitatea Leiden a câștigat renume european, filozofii Descartes și Spinoza,
precum și juristul Hugo Grotius, au fost activi în Provinciile Unite. Prințul
Frederick Henry, care l-a înlocuit după moartea fratelui său, Maurice, în 1625, ca
șef de stat (Stadhouder), a fost, la rândul său, urmat de către fiul său, prințul
William al II-lea, în 1647. Moartea acestuia de variolă în 1650, a deschis calea
pentru oponenții Casei de Orania pentru a-și relua drepturile asupra provinciilor
și a statului, în general. Jan de Witt, liderul politic al statelor olandeze, care
a fost ales în 1652, a condus Republica Olandeză pentru următorii 20 de ani. Pentru
a preveni recâștigarea autorității de către prințul William al III-lea de Orania,
de Witt, prin edictul din 1667, a încercat să abroge postul de șef al statului în
Olanda și să îndepărteze casa de Orania de putere. Însă, în ciuda prevederilor
edictului, în urma dezastruosului război din 1672 cu Franța și Anglia Wilhem al
III-lea a fost ales șef al republicii olandeze, ceea ce a dus la căderea lui de
Witt.