CRIZA RACHETELOR

În ianuarie 1959, dictatorul cubanez Fulgencio Batista, care se bucura de sprijinul

americanilor, a fost răsturnat de la putere de armata de gherilă a lui Fideo Castro. Inițial,
administrația Eisenhower a privit cu ochi buni revoluția cubaneză, căci Batista ajunsese
să fie un aliat care strica imaginea Americii, iar un guvern democratic la Havana, care
urmărea inițierae reformelor sociale necesare, avea să fie, în viziunea Washingtonului, un
aliat mult mai stabil și de încredere. S-a dovedit însă că liderii de la Casa Albă au fost
prea naivi în ceea ce-l privea pe Castro.

America beneficia la acel moment de o bază navală la Guantanamo și mulți investitori

americani aveau interese în Cuba datorită forței de muncă ieftine. Practic, o mare parte
din industria și agricultura insulei era în proprietatea americanilor. De aceea, guvernele
de la Washington nu au ezistat să intervină în politica internă a Cubei pentru a-și apăra
interesele. Problema era că Fidel Castro nu avea cum să abordeze problemele
fundamentale ale cubanezilor – sărăcie, rată mică de alfabetizare și un sistem de sănătate
la pământ – fără a afecta interesele Statelor Unite. În plus, în viziunea lui Castro și a
multor cubanezi, dominația americană era una din cauzele principale ale problemelor
Cubei, și ea trebuia înlăturată.

Pe măsură ce proprietățile americane erau expropiate de noul guvern, inamicii învinși ai

lui Castro au fost tratați fără milă, iar alegerile au fost amânate până când grupul fidel al
lui Castro pusese mâna pe toate pârghiile puterii. Și pe măsură ce atitudinea lui față de
Statele Unite ale Americii se înăsprea, Castro devenea din ce în ce mai popular, fapt care
la Washington devenea inacceptabil.

Eisenhower a dat ordin CIA-ul să-l dea jos de la putere pe Castro, iar agenția a organizat
diverse acțiuni în Cuba ce aveau ca scop destabilizarea regimului. Au existat și mai multe
tentative de asasinare a liderului cubanez, iar Cubei i-au fost impuse sancțiuni economice,
fapt ce a afectat enorm exporturile țării. Însă Castro nu s-a lăsat intimidat de aceste
ostilități, ba din contră:a devenit mai sigur pe sine și s-a transformat într-un și mai fervent
adversar al SUA. Iar în logica Războiului Rece, el devenea astfel un potențial aliat al
sovieticilor. Dezvoltarea relațiilor dintre regimul lui Castro și Uniunea Sovietică au făcut
ca americanii să perceapă Cuba ca o amenințare crescândă la adresa hegemoniei
americane în emisfera vestică, o amenințare ce nu mai putea fi tolerată.

A urmat episodul cu invazia eșuată din Golful Porcilor, din aprilie 1961, plan conceput
încă din timpul lui Eisenhower. Însă experimentatul general, care condusese în 1944
debarcarea din Normandia, și-a dat seama de riscurile planului și a ezistat să-l pună în
aplicare. Însă succesorul lui, Kennedy, nu a mai ezitat. Castro sperase că un nou
președinte avea să fie mai puțin ostil regimului său, dar s-a înșelat amarnic. În primul
rând, Kennedy și-a construit campania pentru alegeri acuzându-i pe republicani că nu
sunt suficienți de duri față de comuniști, insistând că problema Cubei poate pune în
pericol întreaga emisferă vestică. Apoi, investitorii americani au avut grijă ca președintele
Kennedy să nu uite această retorică odată ajuns în Biroul Oval. Aceștia se temeau că
programul lui Castro poate deveni baza unui val de naționalizări a companiilor americane
în întreaga America Latină.

Mai mult decât atât, pare-se că președintele Kennedy se simțea ca și cum ar fi fost jignit
de Castro, care sfidase puterea Americii și nu se lăsase intimidat. Supraviețuirea lui
Castro era ca un fel de afront personal adus mândriei americane. Kennedy a devenit
obsedat de teama că Fidel ar fi putut exporta revoluția și în alte state latino-americane.
Robert McNamara avea să declare ulterior că administrația Kennedy ajunsese de-a
dreptul „isterică” în ceea ce privea chestiunea Cubei. Iar Kennedy era mult mai ostil lui
Castro decât fusese Eisenhower, însă nu era și la fel de precaut ca generalul.

Guvernul sovietic salutase revoluția cubaneză, iar ostilitatea americană vizavi de regimul
lui Castro creștea direct proporțional cu sprijinul pe care URSS l-a arătat față de Cuba.
Țara nu a fost niciodată un adevărat servitor al Moscovei, dar dependeța sa față de centrul
de la Kremlin a crescut datorită nevoilor pentru ajutor militar și economic. Atât la
Moscova, cât și la Havana se credea că americanii plănuiesc invadarea Cubei, iar
Hrușciov nu putea permite la acel moment dispariția singurul stat comunist din emisfera
vestică.

În plus, Hrușciov avea și alte probleme. El era conștient de marea diferență care exista
între dotarea militară a Americii și respectiv a Uniunii Sovietice, mai ales în materie de
rachete balistice intercontinentale. În 1962, americanii au instalat în Turcia rachete
Jupiter, care puteau atinge oricând ținte de pe teritoriul URSS. Hrușciov s-a gândit – în
dorința de a nu-i lăsa pe americani să se afirme în fața Uniunii Sovietice – că ar putea
staționa, la rândul său, rachete pe teritoriul Cubei, de unde puteau ataca continentul
american. Era o modalitate relativ ieftină de a anula avantajul americanilor în materie de
rachete (în comparație cu cheltuielile cerute de mărirea arsenalului miltitar),  ar fi
împiedicat invazia insulei și ar fi fost un răspuns potrivit pentru rachetele staționate în
Turcia. În plus, conform dreptului internațional, URSS putea trimite acele rachete în
Cuba atâta timp cât guvernul cubanez era de acord.

În 1962, circa 80 de rachete au fost trimise în Cuba. Evident, totul trebuia să se

desfășoare în cel mai strict secret până când rachetele deveneau operaționale, iar apoi
SUA avea să fie confruntată cu faptul împlinit. Dar a fost un proiect prea vast și complex
pentru a putea fi păstrat secret. În august 1962 au ieșit la iveală primele zvonuri privind
existența rachetelor sovietice din Cuba, pornind de la informații primite de la emigranți
sau informatori CIA. După ce informațiile au ajuns în presă, diplomații sovietici – care nu
fuseseră puși la curent cu operațiunile – au negat toată povestea. Astfel se poate explica
șocul acestora atunci când au fost confruntați cu imaginile aeriene surprinse pe data de 14
octombrie 1962.

Kennedy la rândul său a fost cu totul uimit;în opinia sa, comportamentul lui Hrușciov era
extrem de provocator și foarte greu de explicat. Hrușciov, care s-a dovedit a fi destul de
naiv în privința reacțiilor pe care le aștepta din partea americanilor, nu și-a dat seama că
povestea va fi interpretată, din viziuna SUA, ca o gravă lovitură la adresa prestigiului
național. Chiar dacă cele câteva zeci de rachete nu alterau în niciun fel balanța forțelor în
favoarea Cubei, dacă americanii ar fi acceptat ca rachetele să rămână pe teritoriul Cubei,
s-ar fi creat imaginea unei Americi slabe. Iar în Războiul Rece aparențele erau totul!

Inițial, Kennedy a cochetat cu ideea unei lovituri în forță:atacuri aeriene și invazia insulei.
Dar își învățase lecția de pe urma episodului anterior. Alternativa propusă a fost blocada
navală sau, după cum prefera Kennedy să o numească, „carantina”. Abia după ce blocada
a fost pregătită, guvernul a acceptat ca subiectul să fie făcut public. Societatea americană,
dar și opinia publică internațională au fost șocate. Mulți au început să se gândească la
izbucnirea celui de-al treilea război mondial care ar fi fost, în mod inevitabil, unul
nuclear. Pe 23 octombrie, 27 de nave sovietice se îndreptau spre Cuba și, implict, spre
linia blocadei impusă de americani. Kennedy trebuia să se gândească în acel moment ce
măsuri va lua dacă sovieticii ignorau avertismentele americanilor și depășeau linia. Din
fericire însă, președintele american a primit în aceeași zi veștile potrivit cărora primele
nave sovietice au oprit înaintarea.

Criza nu s-a terminat în acel moment (deși punctul critic trecuse). Rachetele rămâneau în
Cuba, iar Kennedy era decis că nu va accepta rămânerea lor acolo. Între timp, atât el, cât
și Hrușciov și-au dat seama, îngroziți, de ceea ce ar fi putut să se întâmple și au decis că
problema trebuie rezolvată rapid. În cele din urmă, după alte momente tensionate, s-a
ajuns la o înțelegere.

Deși inițial Kennedy și Hrușciov au fost, la început, agresivi și mult prea încrezători în
forțele proprii, odată ce și-au dat seama de situația extrem de dificilă în care au ajuns, cei
doi lideri s-au arătat gata să caute, în mod responsabil, o soluție pașnică. Ignorând
sfaturile celor mai radicali dintre consilierii lor, care ar fi dorit izbucnirea conflictului,
Kennedy și Hrușciov au avut grijă să nu înrăutățească și mai rău situația. În plus, criza
rachetelor a dovedit că lipsa de comunicare directă dintre Casa Albă și Kremlin poate
avea consecințe fatale, astfel că a fost întemeiată așa-zisa „hotline”, linia telefonică
directă dintre cele două centre de putere.

Pe de o parte, Hrușicov, dar și Castro, ar fi trebuit să-și dea seama de riscurile aducerii
rachetelor în Cuba. Operațiunea nu putea fi păstrată secretă și era clar că Statele Unite vor
adopta o poziție dură! De cealaltă parte, Kennedy a permis ca adversitatea lui față de
Castro și Cuba în general să-i întunece gândirea rațională. În plus, el nu a dorit să încerce
rezolvarea situației în mod discret și diplomatic, transferând chestiunea în sfera publică.

Criza rachetelor din Cuba a fost de fapt benefică lui Kennedy din punct de vedere al
imaginii sale în Occident. Pe de altă parte, în opinia colegilor săi de la Kremlin, Hrușciov
suferise o înfrângere umilitoare. Acest fapt avea să-i fie reproșat, iar  în octombrie 1964,
el avea să-și piardă poziția de lider al URSS.