Cinci poezii mai puțin cunoscute ale

lui Mihai Eminescu

11 ian. 2018

  PDF   

Matricea Românească vă dăruiește un medalion literar cu poezie românească mai

puțin cunoscută, dar la fel de sensibilă, cinci creații ivite de sub penița Marelui Geniu,
Mihai Eminescu.

„ Recitindu-l pe Eminescu ne reîntoarcem, ca într-un dulce somn, la noi acasă”,

nota Mircea Eliade, iar cu acest simțământ de familiaritate am înscris versurile

eminesciene la nivelul ADN-ului cultural al cărui purtători suntem. Dar cu toate
acestea, Mihai Eminescu este un fenomen de amplitudine în poezia românească,
studiul său fiind posibil doar trăindu-i rimele, iar pentru asta nu ne ajunge nici o viață de
om.

Ne-am obișnuit să îi recitim „Luceafărul”, „Scrisoarea a III-a” sau „Glossă”, cele mai
cunoscute creații, dar a venit timpul să îl redescoperim pe acest geniu prolific al poeziei
românești și prin prisma unor lucrări rămase cumva în colbul trecutului. Este
binecunoscut faptul că cel mai renumit volum de poezii, unicul tipărit în timpul vieții
autorului, este cel îngrijit de către Titu Maiorescu. „Poesii” a văzut lumina tiparului pe 21
decembrie 1883 la editura Socec, înglobând în paginile sale un număr de 63 de poezii.

Mihai Eminescu este un simbol al creației, un făuritor de poezie românească precum altul nu am cunoscut
Totuși, au rămas capodopere care încă nu au ajuns în vizorul cititorilor atenți, rămânând
parte integră și naturală a patrimoniului poetic eminescian. Am decis, prin urmare să
facem o selecție de cinci mostre de poezie românească, născute din spiritul Marelui
Eminescu, dar care nu sunt foarte cunoscute publicului larg.

Prima pe lista noastră este poezia cu titlu provocator „Eu nu cred nici în Iehova”, care
într-o manieră francă punctează o luare de poziție radicală a autorului asupra unor
concepte precum viața, religia sau încercările societății de a-i perturba statutul de
romantic desăvârșit:

Eu nu cred nici în Iehova

Nici în Buddha Sakya – Muni,
Nici în viață, nici în moarte,
Nici în stingere ca unii.
Visuri sunt și unul și-altul
Și tot una-mi este mie
De-oi trăi în veci pe lume
De-oi muri în vecinicie.
Toate-aceste taine sfinte,
Pentru om frânturi de limbă
În zadar gândești, căci gândul
Zău nimic în lume schimbă.
Și fiindcă în nimica
Eu nu cred, o, dați-mi pace
Fac astfel cum mie-mi pare
Și faceți precum vă place.
Nu ‘nvăluiți a mea gândire
Nici cu stil curat și antic,
Toate-mi sunt de o potrivă
Eu rămân ce-am fost: – romantic.
Continuăm acest medalion literar cu o confesiune smerită a succeselor pe care le-a trăit
Mihai Eminescu de-a lungul activității sale literare. Poezia „Cu gândiri și cu
imagini” este un îndemn, o scrisoare fără destinatar concret, dar cu un mesaj clar:

Cu gândiri și cu imagini
Înegrit-am multe pagini,
Ș’ ale cărții ș’ ale vieții.
Chiar din zorii tinereții.
Nu urmați gândirii mele,
Căci noianu-i de greșele,
Urmărind prin întuneric
Visul vieții-mi cel chimeric.
Ne având învăț și noimă,
Fantazia fără formă,
Rătăcită – era cu mersul,
Negru-i gândul, șchiop e versul.
Și idei, ce altfel simple
Ard în frunte, bat sub tâmple,
Eu le-am dat îmbrăcăminte
Prea bogată, fără minte.
Ele seamănă, hibride,
Egiptenei piramide:
Un mormânt de piatră’ n munte
Cu icoanele cărunte.
Și de sfinxuri lungi alee,-
Monoliți și propilee, –
Fac să crezi că după poartă
Zace-o ‘ntreagă țară moartă.
 Intri ‘năuntru, sui pe treaptă,
Nici nu știi ce te așteaptă.
Când acolo!… sub o faclă,
Doarme-un singur om în raclă.
Putem observa furibunda negare a propriului geniu, Eminescu diluându-și stările febrile
cu frumoasele poezii de dragoste, pe care le-am moștenit. Una dintre mostrele de
gingășie, de senzualitate și de sentimentalism, este poezia „Dormi”, în rândurile căreia
găsim o liniște cu totul specială:

De ce te temi? Au nu ești tu cu mine?

Las’ ploaia doar’ să bată în ferești,
Las’ vântul trist prin arbori să suspine –
Fii linișită tu! Cu mine ești.
Ce te-ai sculat și cauți în podele?
Uimită pari și pari a aștepta.
Nu poți vedea cu ochii printre ele,
Vrei să-ți aduci aminte de ceva?
Lasă-te ‘n perini – eu îți voi da pace
Dormi tu – și lasă să rămân deștept.
De când citesc, la tine-atunci îmi place
Din când în când privirea să-mi îndrept,
Să văd cum dormi, să te-admir cu drag,
Cu gura ‘abia deschisă cum respiri,
Eu de pe carte mâna mi-o retrag,
Pătrunde pacea tristele-mi gândiri.
Odorul meu… o, prea frumoasă fată,
Ca marmura de albă-i a ta față,
Îmi vine să alerg la tine ‘ndată
Ș’ astfel cum dormi să te cuprind în brață.
 Dar te-ai trezit! Păcat! Și nu mă’ ndur –
Dormi liniștit c’ un braț pe după cap.
Din când în când cu ochiul eu te fur
Din când în când din mână cartea scap.
Și-s fericit… Pulsează – a nopții vreme
În orologiu cu pașii uniformi.
De ce te temi? Cu mine nu te teme!
De nu te culci, te culc cu sila… Dormi!
Mihai Eminescu a fost un om al emoțiilor, turnura cărora a dat deseori tonul lucrărilor
sale, iar pe fundalul unor dezamăgiri care îl atingeau, apăreau astfel de lucrări precum
poezia „Cum ai putut…”, un strigăt de durere și refulată neputință:

Cum ai putut a-ți bate joc

De patimile mele,
De dulci petreceri la un loc
Din ceasuri ca acele?
Cum le-ai menit pe toate rău,
De s’au ales deșerte?
Dar care – i acel Dumnezeu
În stare să te ierte?
Când amândoi vom fi pământ,
Căci el pe toți ne-adună,
S’o stinge dor și jurământ,
Cu viețile ‘mpreună,
Ci ‘n lungul negrei vecinicii
Cântarea-mi se va naște,
Ce numai tu n’ ai vrut să știi
O lume va cunoaște.
 În mintea vremilor ce vin
Va răsări cuvântu-mi,
Cu ‘ntreg al sufletului chin,
Ca iarba pe mormântu-mi.
Și-n versul meu ce va trăi
Infamă apăre – vei,
Cum n’ a fost alta, nici va fi
În neamu ‘ntreg al Evei.
Nici critica acidă nu a rămas străină vigilentului ochi al poetului Mihai Eminescu, acesta
punând înainte de toate modestia și simplitatea ca garanții universale ale echilibrului
spiritual, dar și ale creației. Simțim aceasta din versurile poeziei „Ori-care cap îngust”:

Ori-care cap îngust un geniu pară-și,

Cu versuri, goale de cuprins, să placă,
Și, cum dorește, sgomot mare facă,
Cununi de laur de la plebe ceară – și.
Ci muza mea cu sine se împacă.
Eu am un singur, dar iubit tovarăș,
Și lui închin a mele șiruri iarăși,
Cântarea mea de glorie săracă.
Când dulcii – i ochi pe linii or s ‘alerge.
Și cumpănind în iambi turnata limbă,
Ici se va pune, dincolo va șterge.
Atuncea ea în lumea mea se plimbă,
Cu-a gândurilor mele navă merge,
Și al ei suflet pe-al meu și-l schimbă.
Din toate gândurile eminesciene pulsează emoția în retrospectivele ei cele mai inedite,
de la ură la iubire și invers. Se resimt luciditatea și frenezia într-un tandem frumos,
făuritor de idei, de rimă sensibilă. Aceste caractere îl fac pe Eminescu poetul român al
tuturor timpurilor, geniu topit în slove scrise, o emblemă despre care Constantin
Noica spunea: „Eminescu începe cu haosul de contraste, spre a se sfârşi cu cel de
nediferenţiere totală”.