PORUMBUL

Importanţa porumbului
 Datele istorice existente arată că America este locul de origine al
porumbului, fiind cultivat din timpuri străvechi de către băştinaşi, cu cca 2500 -
3000 î.e.n., dovedind acest lucru resturile de ştiuleţi şi boabele găsite în
locuinţele preistorice, în morminte, peşteri etc.
În Europa, porumbul a fost adus după descoperirea Americii de către
Columb (1493), mai întâi în Spania şi Portugalia, în ţara noastră fiind introdus în
cultură spre sfârşitul secolului XVII, începutul secolului XVIII.
Din documentele existente reiese că în Muntenia, porumbul se găsea în
cultură în timpul domniei lui Şerban Cantacuzino (1678 - 1688), în Moldova pe
vremea lui Constantin Duca Vodă (1693 - 1695), iar în Transilvania, porumbul
era cultivat pe suprafeţe mari în timpul domniei împărătesei Maria Tereza
(1740 – 1760, T. Mureşan, 1973).
Porumbul este foarte mult întrebuinţat în alimentaţia oamenilor şi
animalelor, fiind una din cele mai importante plante de cultură.
În alimentaţia oamenilor, boabele de porumb se pot utiliza sub diferite
forme: mămăligă, porumb fiert sau conservat, floricele, fulgi etc., iar din făina
de porumb, se pot 73 prepara diferite produse alimentare (prăjituri, budinci,
biscuiţi etc.).
În hrana animalelor, boabele de porumb constituie nutreţul cel mai utilizat,
folosindu-se cu rezultate foarte bune sub formă de boabe întregi, uruială,
mălai. Din producţia mondială de porumb, cca 72 % se foloseşte în hrana
animalelor, 21 % în alimentaţia oamenilor şi 7 % în industrie (Bâlteanu Gh.,
1989).
În industrie, boabele de porumb sunt folosite ca materie primă pentru
obţinerea spirtului, amidonului, dextrinei, glucozei, iar din embrioni se extrage
un ulei de foarte bună calitate, fiind folosit pe scară largă în alimentaţia
dietetică a bolnavilor, a oamenilor şi copiilor.
Prin prelucrarea a 100 kg boabe de porumb, se obţine unul din
următoarele produse: 77 kg făină, 63 kg amidon, 71 kg glucoză, 44 l alcool, iar
din prelucrarea embrionilor, în plus mai rezultă 1,8 - 2,7 l ulei şi 3,6 kg turte
(Bâlteanu Gh., 1979).
Produsele secundare rezultate de la prelucrarea boabelor de porumb, cum
sunt tărâţele, turtele, şroturile, borhoturile, se folosesc pe scară largă cu
rezultate foarte bune în hrana animalelor. Ciocălăii rezultaţi de la curăţirea
boabelor, pot fi folosiţi sub formă de combustibil în gospodăriile populaţiei, fie
în hrana animalelor uruiţi (măcinaţi) împreună cu boabele. În felul acesta se
realizează o valorificare mai economică a porumbului (cu 15 - 20 %), iar uruiala
este mai bogată în substanţe minerale.
 Pănuşile (frunzele modificate care protejează inflorescenţa femelă) se
folosesc în hrana animalelor, în industria împletiturilor, a ambalajelor, ca
aşternut la animale etc.
Tulpinile porumbului (cocenii) se folosesc în hrana animalelor direct sau
tocaţi şi amestecaţi cu melasa iar în unele cazuri însilozaţi cu alte furaje
suculente (sfeclă furajeră tocată).
Porumbul prezintă importanţă agrofitotehnică deosebită. Fiind plantă
prăşitoare, lasă terenul curat de buruieni şi dăunători, fiind sub acest aspect o
bună premergătoare pentru alte plante, chiar şi pentru grâu, orz.
Porumbul permite cultura intercalată cu alte plante (de exemplu fasolea), iar
după premergătoare timpurii se poate cultiva ca a doua cultură, asigurând în
felul acesta o cultură suplimentară de masă verde, siloz sau chiar boabe.
Datorită particularităţilor sale biologice, şi în mod deosebit datorită
introducerii în cultură a hibrizilor, porumbul are capacitate mare de producţie,
6000 - 9000 kg/ha boabe la neirigat, 9000 - 16000 kg/ha şi chiar mai mult la
irigat.
De asemenea, este rezistent la secetă şi cădere, este mai puţin atacat de
boli şi dăunători, valorifică foarte bine irigarea şi îngrăşămintele organice şi
chimice.
Porumbul se poate cultiva pe soluri şi în condiţii climatice foarte diferite, nu
este pretenţios la planta premergătoare şi suportă monocultura mai bine decât
alte cereale. Porumbul are coeficient mare de înmulţire, din această cauză
necesitând o cantitate mică de sămânţă la ha, iar cultura sa prezintă mari
posibilităţi de mecanizare, de la semănat la recoltat.

BIBLIOGRAFIE
Manualul Universitar Fitotehnie
http://www.fao.org/home/en/