Mecanismele de apărare și strategiile de coping

Definirea mecanismelor de apărare.

M. Sillamy (vezi N. Sillamy, 1980), apărarea este un mecanism psihologic inconştient,
utilizat de individ pentru a diminua angoasa generată de conflictele interioare între exigenţele
instinctuale şi legile morale şi sociale.
Braconnier (vezi Doron şi Parot, 1991) consideră că noţiunea „mecanism de apărare”
înglobează toate mijloacele la care eul recurge pentru a stăpâni, controla şi canaliza pericolele
interne şi externe.
În DSM III-R (American Psychiatric Association, 1987/1989), mecanismele de apărare sunt
definite ca fiind ansambluri de sentimente, gânduri sau comportamente relativ involuntare,
care apar ca răspuns la perceperea unui pericol psihic. Aceste mecanisme au drept scop să
mascheze ori să atenueze conflictele sau factorii de stres care generează anxietatea.
În ultima ediţie a DSM, respectiv DSM-IV (American Psychiatric Association, 1994/1996),
mecanismele de apărare (sau stilurile de coping) sunt definite ca fiind acele procese
psihologice automate care protejează individul de anxietate, de perceperea unor pericole sau
de factorii de stres (interni şi externi). Autorii DSM-IV precizează că mecanismele de apărare
constituie nişte mediatori ai reacţiei subiectului la conf1ictele emoţionale şi la factorii de stres
interni sau externi. În acelaşi timp, ei mai subliniază şi faptul că subiecţii nu conştientizează
existenţa acestor mecanisme de apărare decât atunci când sunt deja activate.
Autorii cărții „Mecanisme de apărare” 2002, evidențiază ca este dificil, în general, să operăm
o distincţie între diferitele mecanisme de apărare, să trasăm frontiere între ele, mai ales dacă
avem în vedere faptul că orice comparaţie relevă existenţa unei apropieri sau chiar a unei
similitudini semantice. Înaintea lui Plutchik, mai mulţi autori notaseră deja că:
— anumite apărări — precum formaţiunea reacţională şi anularea retro-activă sau refuzul şi
proiecţia — sunt apropiate una de alta (English şi Finch, 1964);
— conceptul de intelectualizare le include pe cele de izolare, raţionali-zare, ritualizare,
anulare retroactivă şi gândire
magică (Vaillant, 1971);
— izolarea şi clivajul ar fi două denumiri diferite ale aceluiaşi concept (Arieti, 1974).
Există opoziţii nete, adevărate polarităţi ce rezultă din examinarea relaţiilor dintre diversele
moduri de apărare. Astfel, Chapman (1967), apoi English şi Finch (1964) atrag atenţia asupra
faptului că introiecţia şi încorporarea sunt opusul proiecţiei. La fel, putem sesiza opoziţii între
activism şi refulare sau între identificare şi proiecţie.
Având ca premise aceste două constatări, Plutchik et al. (1979) studiază relaţiile dintre
şaisprezece mecanisme de apărare: activism, anulare retroactivă, compensaţie, deplasare,
fantezie, formaţiune reacţională, identificare, intelectualizare, introiecţie, izolare, proiecţie,
raţionalizare, refulare, refuz, regresie şi sublimare. Pentru a stabili aceste relaţii, Plutchik et.
al. cer unor psihiatri experimentaţi să compare între ele cele şaisprezece mecanisme, în funcţie
de gradul lor de asemănare. Rezultatele acestei analize le-au permis autorilor să întocmească
o diagramă circulară, în care distanţele, pe circumferinţă, definesc gradul de apropiere dintre
apărări, precum şi unele polarităţi sau opoziţii. Grupări de tipul:
— refuz, refulare şi anulare retroactivă,
— intelectualizare, raţionalizare şi izolare,
— proiecţie, deplasare, activism
ne permit să observăm că aceste ansambluri de mecanisme de apărare au în comun metode
foarte apropiate de apărare a eului.
Această cercetare a mai permis şi descrierea opoziţiilor (sau polarităţilor) dintre diferitele
apărări, în combinaţii de tipul: — sublimare şi regresie,
— sublimare şi forniaţiune reacţională,
— activism şi refulare.
Mecanisme de apărare.
În opera lui Freud, termenul „ denegare” acoperă următoarele două sensuri:
— imediat după formularea unui gând, a unei dorinţe, a unui sentiment care se constituie în
sursă de conflict, refuzul de a-şi recunoaşte paternitatea asupra lor;
— refuzul de către subiect a unei interpretări exacte care îl priveşte, formulată de un
interlocutor (de obicei un psihanalist).
Elementul refulat este enunţat şi de îndată negat. Le Guen et al. identifică, în aceste diferite
denegări, etapele „conştientizării aspectului refulat”: „Nu gândesc aşa... nu trebuie să gândesc
aşa... nu trebuie să-mi permit această satisfacţie chiar dacă gândesc aşa...„. Această
conştientizare S-ar sfârşi, potrivit autorilor, cu o remarcă preluată de la Freud (1925a/1987):
„Este ceva ce-aş prefera să refulez cât mai mult”. Refulare parţială, (de)negarea apare în
nevroză, în special în isterie. Freud a evidenţiat-o la pacientele sale isterice încă din 1895, dar
o regăsim şi în nevroza obsesională. Apariţia sa este exacerbată de situaţia de cură analitică, în
care ea apare ca o formă de rezistenţă.
Formaţiunea reacţională=modificare a caracterului permiţând o economie a refulării, având
în vedere faptul că unor tendinţe inacceptabile le sunt substituite tendinţe care devin
permanente.
În anumite cazuri, sentimentele sociale înlocuiesc „înclinaţiile spre rivalitatea generată de
invidia faţă de fraţi şi surori” (Freud, 1908a/1974). Într-un sens mai larg, la Freud
(1925b/1987), „Conştiinţa morală însăşi este o formaţiune reacţională împotriva răului care
este perceput în sinele individului”.
Formaţiunile reacţionale citate de Freud au un punct comun: sunt valorizate de societate.
Distincţia dintre formaţiunea reacţională şi sublimare nu se face cu uşurinţă, deoarece în
ambele cazuri se produce o înlocuire a unei pulsiuni primitive, inadaptate în raport cu viaţa în
societate, printr-o conduită valorizată din punct de vedere social.
Proiecția =Operaţia prin care subiectul expulzează în lumea exterioară gânduri, afecte şi
dorinţe de care nu are ştiinţă sau pe care le refuză în el atribuindu-le altora, persoane sau
lucruri din mediul său înconjurător.
Refularea: păstrarea, în subconștient, a tuturor gândurilor și dorințelor reprimate sau interzise
de supra-eu;
Căutând să protejeze eul împotriva pericolelor pulsionale, proiecţia este implicată în
numeroase operaţii defensive, începând cu mecanismul funda-mental al refulării, faţă de care
proiecţia este mai mult sau mai puţin subordonată, de vreme ce „rădăcina” sa este în mod
normal menţinută în stare de refulare.
Raționalizarea =Justificare logică, dar artificială, care camuflează, fără ştirea celui care o
utilizează, adevăratele motive (iraţionale şi inconştiente) ale unora dintre judecăţile acestuia,
dintre conduitele şi sentimentele sale, întrucât aceste motive nu ar putea fi recunoscute fără
anxietate.
Raţionalizarea poate întări izolarea, justificând absenţa unor afecte prin explicaţii doar aparent
raţionale.De asemenea, putem raţionaliza o formaţiune reacţională, care nu este decât
exagerarea unor trăsături de caracter normale: astfel, o curăţenie excesivă va fi justificată prin
grija pentru igienă, o avariţie sordidă prin prudenţa necesară unei bune gestionări a banilor, o
minuţiozitate exagerată prin conştiinţa profesională.
Regresia – revenirea inconstienta la o faza anterioara de dezvoltare in fata unui pericol ce
provoaca angoasa sau frustrare, aici pot aparea moduri de aparare mai primitive. Regresia
topica este atunci cand visezi pentru a evita o realitate dureroasa, iar in cea temporala se
acorda atentie speciala unor perioade anterioare.
Coping-ul.
Cercetătorul clujean Mircea Miclea (1997) susţine că copingul desemnează orice mecanism
de prevenţie şi adaptare la stres, orice tranzacţie între subiect şi mediu în vederea reducerii
intensităţii stresului. Autorul menţionează că adaptarea vizează nu doar conveţuirea cu stresul,
asimilarea lui, ci şi înlăturarea lui printr-o acţiune fermă, decisivă în mediu, în acest sens
copingul presupunând nu doar adaptarea la stres, ci şi preîntâmpinarea apariţiei sale.
Lucrarea lui Lazarus (1966) cu privire la stresul psihologic şi procesul de coping(„strategii”,
„comportamente”, »procese” sau „stiluri” utilizate pentru a face faţă unei situaţii) a contribuit
la pătrunderea noţiunii de coping în limbajul ştiinţific.
Pentru Lazarus şi Folkman (1984) este vorba de ansamblul eforturilor cognitive şi
comportamentale destinate controlării, reducerii sau tolerării exigenţelor interne şi externe
care ameninţă sau depăşesc resursele unui individ. In dicţionarul elaborat de Bloch et al.
(1991) coping-ul este definit drept procesul activ prin care individul, graţie auto-aprecierii
propriilor activităţi, a motivaţiilor sale, face faţă unei situaţii stresante şi reuşeşte să o
controleze.
Literatura de specialitate pe tema coping-ului (vezi Paulhan şi Bourgeois, 1995) menţionează
mai multe tipuri posibile:
— coping centrat pe emoţie, care vizează reglarea tulburării emoţionale;
— coping centrat pe problemă, care vizează gestionarea problemei aflate la originea tulburării
subiectului;
— coping de evitare, care permite subiectului, prin strategii pasive (evitare, fugă, refuz,
resemnare etc.), să reducă
tensiunea emoţională;
— coping „ vigilent”, care, graţie unor strategii active (căutare de informaţii, de susţinere
socială, de mijloace etc.), permite subiectului să înfrunte situaţia pentru a o rezolva.
Diferitele instrumente de evaluare a coping-ului (Folkman şi Lazarus, 988; Chipp şi Scherer,
1992) sunt alcătuite din itemi care descriu diferite mijloace utilizate pentru a face faţă
situaţiilor problematice: rezolvarea raţională a problemei (inclusiv căutarea de informaţii),
căutarea de sprijin social, reamenajarea pozitivă (sau reevaluare pozitivă) a situaţiei,
fugaevitare, reprimarea cognitivă (distanţare sau minimalizarea ameninţărilor), recurgerea la
gândirea magică, autoacuzarea, exprimarea afectelor, reprimarea afectelor, spiritul combativ
sau acceptarea confruntării, stăpânirea de sine etc.
Conceput ca o trăsătură stabilă de personalitate sau ca un răspuns la numite situaţii stresante
specifice, coping-ul este studiat din ce în ce mai iult într-o perspectivă integrativă, care ţine
cont deopotrivă de abordarea p „dispoziţie” şi de abordarea tip „context” (Holahan et al.,
1996).
Bibliografie:
1. Şerban Ionescu, Marie-Madeleine Jacque, Claude Lhote- Mecanisme de apărare –
teorie și aspecte clinice, editura Polirom 2002
2. http://revistadepsihologie.ipsihologie.ro/images/revista_de_psihologie/2012_01/03
Trifu.pdf
3. http://peopledevelop.ro/mecanismele-de-aparare-si-rolul-lor/