Sunteți pe pagina 1din 9

UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: Drept

DISCIPLINA: Istoria dreptului românesc

Titlul referatului: Constitutia de la 1866. Drepturi


si libertati

COORDONATOR: Profesor Univ.Dr. Gutan Manuel

Student: Bișboacă Andrei

Anul: I
Constitutia de la 1866
Constituția de la 1866 este actul juridic și politic fundamental al României adoptat
după Unirea Principatelor Române.
După abdicarea din 11 februarie 1866 a lui Alexandru Ioan Cuza, atât liberalii, cât și
conservatorii înclinau, majoritatea, pentru aducerea unui prinț dintr-o dinastie străină pe tronul
României, fapt ce ar fi garantat siguranța stabilității politice și sociale.
Astfel, s-a perfectat aducerea în țară a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen,, Carol
a acceptat propunerea la 25 aprilie 1866, obținand acordul tatălui său, al regelui Prusiei și al
cancelarului Bismarck pentru plecarea către România.
La 10 mai 1866, Carol I a intrat în București, fiind proclamat domn de către Adunarea
Legislativa, în clădirea Mitropoliei. Cu o lună înaintea venirii lui Carol I, fusese aleasă
Adunarea Legislativă, care s-a transformat după venirea acestuia în Adunare Constituantă.
Această Adunare Constituantă avea rolul de a discuta și a vota proiectul unei Constituții.
Noua lege fundamentală a fost promulgată de domn la 1 iulie 1866.
Constituția din 1866 este prima constituție propriu-zisă a României, adoptată după
modelul Constituției Belgiei din 1831.
Titu Maiorescu nu ezită să acuze Constituţia României de la 1866 de un „prematur
liberalism”, prematur, desigur, deoarece societatea românească nu era întru totul pregătită să
se manifeste în funcţie de prevederile şi exigenţele acesteia.
Şi tot Maiorescu observă: „Această Constituţie (de la 1866) fiind primită abstractă,
toate legile următoare, prin o fatalitate grea, dar necesară, nu se pot face decât pe aceeaşi cale
abstractă şi acum cerinţele poporului nostru sunt de a înţelege cât se poate de iute ce voi esc
aceste legi. Aşadar, când s-a introdus viaţa publică a statului nostru de sus în jos, când mai
toate formele noastre de viaţă sunt împrumutate din legile stat elor de altă cultură, când la ’48
am ars regulamentul organic şi n-am voit să-l amendăm, să dăm la o parte principiile cele rele
şi să păstrăm pe cele bune , ci am voit să primim în totul formele culturii apusene.”
Se impunea, după Maiorescu, în modernizarea noastră – deci şi în elaborarea
Constituţiei de la 1866 – păstrarea şi continuarea a ceea ce este în consonanţă cu specificul
unui popor, iar nu renunţarea la tot ce a fost în trecut.
Continuitatea era, cu alte cuvinte, obligatorie într-o construcţie cultural-politică;
naţiunile mici nu au resursele celor mari, şi nu pot suporta fără riscuri orice experiment.
Ideile lui Maiorescu se regăsesc şi la o serie de înaintaşi precum I. H. Rădulescu, Al.
Russo, I. Maiorescu, M. Kogălniceanu, Gh. Asachi
Constituția a fost adoptată în timpul regelui Carol I, fiind cea mai longevivă constituție
(1866-1923) și cea mai importantă realizare a regimului lui Carol I.
La 1 iulie 1866, Carol I promulgă Constituţia. Consulului belgian la Bucureşti,
domnitorul îi declara: „România nu are de urmat un model mai bun în toate privintele, decât
exemplul Belgiei. 12 zile mai târziu depunea jurământul : „Prin Constituţia ce dăm astăzi
statului român, realizam aspiraţiile legitime ale naţiunii, garantând interesele tuturor stărilor
precum şi toate drepturile pe care cetăţeanul trebuie să le găsească într-o societate civilizată.
Acest act pentru mine este cel mai însemnat al vieţii mele, căci el este pactul definitiv care mă
leagă pentru totdeauna cu destinele noii mele ţări, cu România... Un guvern monarhic este
aşezat. Să stăruim dar cu toţi ca, prin leala şi sincera aplicare a principiilor acestei
Constituţiuni, ea să poată produce binefăcătoarele ei roade."
Ea transforma România în monarhie constituțională ereditară și prevedea principii
democratice precum: separarea puterilor în stat, responsabilitate ministerială, drepturi și
libertăți cetățenești, dar menținea totodată votul cenzitar (persoanele puteau vota pe baza unei
sume de bani, astfel cei care votau erau adesea marii proprietari de pământuri, în majoritate
conservatori).
A fost prima constituție elaborată fără concurs străin și fără aprobare externă,
devenind un act de manifestare a independenței, făcând abstracție de suzeranitatea otomană și
garanția colectivă a celor 7 mari puteri, oferind totodată cadrul pentru evoluția statului român
pe baze moderne și democratice.
Constituția din 1866 și-a încetat aplicabilitatea la data intrării în vigoare a Constituției
din 1923.
Constituţia din 1866 este organizata in opt titluri:
In titlul 1. Despre teritoriul Romaniei, ca o măsură de protectie împotriva
posibilelor tendinţe separatiste articolele1-3 prevad că: Principatele-Unite-Romane constitue
un singur Stat indivizibil, sub denumire de Romania., teritoriul Romaniei este nealienabil.
Limitele Statutului nu pot fi schimbate sau rectificate, de cat in virtutea unei legi ca acesta nu
se poate coloniza cu populatiuni de ginta straina. Din punct de vedere administrativ teritoriul
ţării era împărţit în judeţe.
In titlul II Despre drepturile Românilor regasim drepturile conferite cetățenilor de
constitutie si anume:
 libertatea persoanei, libertatea întrunirilor (dreptul de a organiza adunări publice),
libertatea asocierilor , libertate conştiinţei, libertatea presei
 inviolabilitatea domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, inviolabilitatea
corespondenţei (aceste prevederi care interzic pătrunderea în domiciliu fără acordul persoanei
sau fără mandat judecătoresc, preluarea unei proprietăţi sau citirea corespondenţei private au
rolul, în primul rând, de a apăra cetăţeanul în faţa abuzurilor reprezentanţilor instituţiilor
statului şi abia apoi în faţa abuzurilor persoanelor fizice);
 libertatea învăţământului; învăţământul primar era gratuit şi obligatoriu.
Erau interzise pedeapsa cu moartea şi confiscarea averii. Sistemul electoral era bazat
pe votul cenzitar (votau cei care aveau o anumită avere, prevăzută de lege). 
Populaţia era împărţită în 4 colegii electorale, după avere: la colegiul I şi II votau
marii proprietari funciari, la colegiul III votau burghezii, liber profesioniştii şi ofiţerii în
retragere, iar la colegiul IV votau ţăranii. La colegiul IV votul era indirect, prin reprezentanţi
(adică ţăranii îşi alegeau dintre ei nişte reprezentanţi şi doar aceia votau). În 1884 s-a
modificat legea electorală prin desfiinţarea colegiului IV şi a votului indirect. Votau toţi cei
care plăteau un impozit către stat.
In titlul III. Depre puterile statului se arata ca aceasta Constituţie a avut ca principiu
de bază separarea puterilor în stat, alături de alte 2 principii: guvernarea reprezentativă şi
suveranitatea naţiunii.
Constituţia din 1866 introduce trei principii fundamentale: principiul suveranităţii
naţionale, potrivit căruia toate puterile emanau de la Naţiune, principiul guvernării
reprezentative, după care Naţiunea nu poate guverna decât prin delegaţi şi principiul separării
puterilor în stat: legislativă, executivă şi judecătorească, ai căror titulari erau independenţi unii
de alţii. Puterea legislativă era exercitată de Parlament (bicameral) şi de către rege.
Astfel puterile statului sunt impartite in puterea legislativa, puterea executiva si
puterea judecatoreasca.
Prin Constituţie, regele era irevocabil, în sensul că puterile lui erau pe viaţă, şi
inviolabil, în sensul că nu era răspunzător nici pentru actele sale personale. Regele era
deasupra partidelor, deasupra pasiunilor politice.
Raţiunea de a fi a suveranului era astfel foarte limpede exprimată de constituţia de la
1866: asigurarea stabilităţii întregului sistem constituţional. Nu întâmplător suveranul era
străin, pentru a curma rivalităţile interne pentru domnie.
Şi nu întâmplător provenea dintr-o familie domnitoare din Europa (în cazul lui Carol I,
din familia Hohenzollern-Sigmaringen, ce se afla pe tronul Germaniei). Aceasta fusese una
din doleanţele cele mai însemnate ale divanurilor ad-hoc. din 1857.
Numai bărbaţii şi descendenţii acestor a puteau moşteni Tronul, prin ordinea de
primogenitură, cu excluderea femeilor şi a coborâtorilor lor. Dacă nu existau descendenţi
direcţi pe linie masculină ai regelui, atunci succesiunea revenea fratelui cel mai în vârstă al
regelui sau moştenitorilor lui. Puterea executivă era exercitată de guvern şi rege, care desemna
primul ministru, aproba lista miniştrilor, primea jurământul lor. Cu mandat regal, regele putea
proroga sau dizolva Parlamentul. Acesta din urmă, pe de altă parte, putea da vot de blam unui
ministru sau întregului guvern, cum s-a şi întâmplat la 12 februarie 1901 sau la 17 ianuarie
1922.
Atribuţiile legislative ale regelui erau: sancţionarea şi promulgarea legilor (regele îşi
dădea acordul, prin semnătură, pentru punerea în aplicare a legilor votate de Parlament);
dreptul de veto absolut asupra legilor (regele putea respinge o lege, pe care apoi o trimitea
Parlamentului spre reanalizare), propunerea unor proiecte de legi spre votul Parlamentului.
Puterea executivă era deţinută de Guvern şi rege.
Constituţia cuprindea prevederi referitoare la condiţiile pe care trebuie sa le
îndeplineasca un ministru precum şi la atribuţiile acestora. Astfel, nu poate fi ministru decât
un cetaţean român (prin naştere sau naturalizare).
Membrii familie regale nu pot face eparte din guvern. Miniştrii pot lua parte la
dezbaterile Adunarii chiar daca nu sunt membrii ai acesteia, iar prezenţa unui membru al
guvernului la dezbaterile Adunarii este necesara.
Puterea judecătorească se exercita prin Curţi de Judecată şi Tribunale. Cea mai înaltă
instanţă era Curtea de Justiţie şi Casaţie.
În afara de curţile şi tribunalele ordinare mai erau înfiinţate şi curţile cu juri, care
judecau crimele precum şi delictele politice şi de presa. Se interzicea prin constituţie
înfiinţarea de tribunale excepţionale.
Totuşi, în Constituţia din 1866 nu era prevazuta inamovibilitatea şi stabilitatea
judecatorilor, un regres faţa de Convenţia de la Paris. Aceasta nu era o omisiune a
legiuitorului, ci s-a evitat în mod intenţionat sa se faca din inamovibiliatea judecatorilor un
principiu constituţional deoarece în România licenţiaţii în drept erau foarte puţini. Autoritaţile
au preferat sa legifereze progresiv aceasta situaţie, prin legi ordinare, pe masura crearii unui
personal competent
Institutiunile judetene si comunale erau reglementate de legi care aveau de baza o
decentralizare completa a administratiei si o independinta comunala.
In titlul IV. Depre finanţe sunt prevazute elementele fiscale ale vremii si anume ca
orice impozit este datorat numai in folosul Statului, judetului sau comunei , iar Statul nu poate
percepe niciun impozit decat numai in puterea unei legi. Toate impozitele se impuneau cu
acceptul consiliului judeten. Nici o sarcina, nici un impozit comunal nu se putea pune decat cu
consimtimântul consiliului comunal. Impozitele votate de consiliile judetene și comunale
trebuiau să primescă confirmarea puterii legiuitore și întărirea Domnului.
Nu se acordau privilegiuri in materie de impozit decat in baza legii.
La sfarșitul fiecărui an, Adunarea deputaților încheia socotelile și vota bugetul. Toate
veniturile sau cheltuelile Statului trebuiau trecute in buget și în socoteli. Bugetul se prezenta,
întotdeauna cu un an înainte de punerea lui în aplicare. de către Adunarea deputatilor si nu
era definitiv decat dupa ce se era votat de aceasta și acceptat de Domn. Dacă bugetul nu se
vota în timp util, puterea executivă stabilea pentru serviciile publice cuantumuri după bugetul
anului precedent, fără a putea merge cu acel buget mai mult de un an peste anul pentru care a
fost votat.
Se stabilea pentru toată țara o singură Curte de Conturi.
Titlul V-Despre puterea armată conține referiri în legătură cu organizarea armatei.
Astfel Art. 118 specifica că Tot Romaanul face parte sau din armata regulată, sau din miliții,
sau din garda cetatenescă, comform legilor speciale., accentuanu-se astfel obligația de
fidelitate fata de țata și de apărare a acesteia în caz de necesitate.
Militarilor nu se putea lua gradele, onorurile și pensiile, decât numai în virtutea unei
sentințe judecătorești și în cazurile determinate de lege.
Contingentul armatei se vota în fiecare an. Legea care fixeză acest contingent, nu
putea avea fi valabilă mai mult de un an.
Se menținea Garda cetațenească iar aceasta era organizată dupa o lege specială și
putea fi mobilizată numai în virtutea unei legi
De asemenea erau prevăzute mențiuni referitoare la armetele străine astfel încât art
123 specifica "Nici ua trupa streina nu va putea fi admisa in serviciul Statului, nici ocupa
teritoriul Romaniei, nici trece pe el de cat in puterea unei anume legi". Se stipula astfel
inviolabilitatea spațiului teritorial românesc.
Titlul VI. Disposițiuni generale aduce informatii despre însemnele naționale și
despre capitala țării.
Astfel Art. 124. stabilește că "Colorile Principatelor-Unite urmeza a fi Albastru,
Galben si Rosu, iar Art. 125. stipuleaza că orașul București este capitala Statului Român și
reșsedința guvernului.
Se interzicea depunerea vreunui juramânt cu excepția celor prevăzute de lege care
hotărâște și formula lui.
Se stabilea deasemenea constituționalitatea legilor în sensul că nicio lege sau
regulament de administrare generală, județenă sau comunală nu pot fi obligatorii decât după
ce era publicată și se stipulează că Constituția nu putea fi suspendată parțial nici în
integralitatea ei..
Titlul VII. Despre revizuirea Constituțiunei stipula că puterea legiuitoare are
dreptul de a revizui anumite dispioziții din Constituție în caz de necesitate . Aceasta hotărâre
trebuia citită de trei ori din 15 în 15 zile în sedință publică și primită de ambele Adunări,
acestea fiind dizolvate de drept și se convoca altele în termenul prescris de art. 95.
Noile Adunări în acord cu Domnul puteau începe modificarea dispozițiilor supuse
reviziuirii. În acest caz Adunarile nu puteau delibera decât dacă cel puțin două treimi din
membri care le compuneau erau prezenți, și nicio schimbare nu se putea fi adoptată dacă nu
se întrunea cel puțin două treimi din voturi.

Revizuirea Constituției de la 1866

Carol I era total impotriva revizuirii, exprimând "Precum nu le dau dreptul să o


modifice în sens mai liberal... şi mie-mi refuz dreptul să o modific în sens mai restrictiv.Şi
modificări nu se fac decât acelea care decurg din tratatele internaţionale, respectiv din Tratatul
de la Berlin".
Prima revizuire a Constitutiei are loc în 1879. Puterile semnatare ale Tratatului de la
Berlin condiţionează recunoaşterea independenţei României de modificarea art. 7 din
Constituţie privitor la dobândirea cetăţeniei. La 17 ianuarie guvernul depune în Parlament
mesajul de revizuire a art. 7, în baza căruia urma să se acorde cetăţenie evreilor pământeni.
Începe în Parlament şi în presă o vie dezbatere, chestiunea evreiască unde una de mare
acuitate. Atunci principele Carol scria: „nu fără îngrijorare privesc viitorul căci problema
evreiască se loveşte în Camere de o opoziție înverșunată, încât nu e de prevăzut că se poate
ajunge la un compromis. Europa aşteaptă prea mult şi Camerele vor să dea prea puţin sau
aproape nimic”.
La 20 februarie/4 martie 1879 are loc în Camera Deputaţilor prima citire a Legii
pentru schimbarea Constituţiei, iar dezbaterea începe a doua zi. Dezbaterea e aprinsă, dar pe
căi diplomatice şi în presă presiunea mai ales a Germaniei e mare. Şi, la 27 februarie/11
martie Adunarea Deputaţilor, acuzând presiunea externă, votează o moţiune, prin care declară
oportunitatea revizuirii art. 7 al Constituţiei României, potrivit art. 44 al Tratatului de la
Berlin (71 de voturi contra 19). A doua zi, Senatul votează aceeaşi moţiune (41 de voturi
contra 6). AStfel se amâna revizuirea.
Lăsând exagerările la o parte, revuzirea Constituției de către Parlament nu a fost
ușsoară. Revizuirea este aprobată de Adunarea Deputaţilor la 7/19 octombrie 1879, cu 133
voturi pentru şi 9 contra, iar de către Senat la 11/23 octombrie, cu 56 de voturi pentru şi 2
contra (votul e aşa categoric pentru revizuire datorită presiunilor guvernului liberal asupra
parlamentarilor proprii). Modificarea e promulgată la 13/25 octombrie 1879).
Ea stabilea că diferenţa de credinţă religioasă nu constituia o piedică în exercitarea
drepturilor civile şi politice. Străinii, fără deosebire de religie, supuşi sau nu unei protecţii
străine, puteau dobândi cetăţenie română în urma unei cereri adresate guvernului în care
arătau capitalul de care dispuneau, profesia şi dorinţa de a se stabili în România; 10 ani după
aceasta urma a locui în ţară, dovedind prin actele sale că e folositor ţării.
Erau dispensaţi de acest stagiu toţi cei care făcuseră invenţii utile , cei talentaţi sau cei
care înfiinţau întreprinderi comerciale sau industriale, ca şi cei care se născuseră în ţară şi din
părinţi stabiliţi în ţară şi care nu fuseseră niciodată supuşi ai unei puteri străine.
Primeau imediat cetăţenia cei care participaseră la Războiul de Independenţă (circa
900 de persoane). Naturalizarea nu putea fi făcută decât de Parlament, prin lege şi individual.
Cei care nu intrau în aceste prevederi erau românii aparţinând altor state, adică aflaţi în
imperiile vecine. Dacă voiau să se stabilească în ţară, li se recunoşteau imediat toate drepturile
pe care le aveau ceilalţi cetăţeni români.
Numai românii şi românii naturalizaţi puteau dobândi averi imobiliare rurale în ţară.
Dar aceasta mu era decât o rezolvare parţială a chestiunii evreieşti, rpoblema
rămânând. Totuli, Marile Puteri vor accepta până la urmă această soluţionare, dar nu înainte
ca România să fie de acord cu despăgubiri costisitoare în afacerea Strousberg (cerere expresă
a lui Bismarck, cel care îndemnase la încheierea tranzacţiei cu Strousberg).
Constituţia din 1866 nu acordă evreilor drepturi politice (în primul proiect al
Constituţiei li se acceptau drepturi, dar o manifestaţie antisemită în Capitală, susţinută de
liberal-radicali, care au provoacat daune şi unei sinagogi abia construite, a schimbat dispoziţia
membrilor Constituantei).
Oamenii politici români şi-au motivat rezistenţa prin îndărătnicia evreilor în a rămâne
„un corpus separatum” în societatea românească, cu metodele lor fără scrupul în comerţ,
cămătărie, arendăşie ş.a., cu neîncetatele lor apeluri la străinătate pentru a forţa mâna
României.
În plus, acordarea cetăţeniei în bloc, în condiţiile în care în Rusia această cetăţenie nu
era acordată (In Rusia trăiau peste 5 milioane de evrei, supuşi deseori la programe şi
masacre), ar fi însemnat ipso facto încurajarea imigraţiei şi creşterea rapidă a numărului lor în
România.
Marile Puteri se mulţumesc până la urmă cu această rezolvare „à la roumaine”
(Germania fiind cea care a dat tonul). Alianţa Israelită de la Paris, organizaţiile politice şi
confesionale evreieşti din ţară nu vor înceta însă să facă presiuni asupra statului român ori de
câte ori se va ivi prilejul (aceste presiuni sunt mari în 1900–1901, în timpul crizei financiare,
când vor contribui la neacordarea unui împrumut extern avantajos, şi în 1907, în timpul
răscoalei ţăranilor, considerată de presa favorabilă evreilor drept o mişcare antisemită).
Şi, în bună măsură, din această cauză, imaginea României va avea de suferit în opinia
publică europeană şi americană.
Naturalizarea în bloc este recunoscută abia mai târziu, la sfârşitul Primului Război
Mondial, prin decretele din 7/20 decembrie 1918 şi 22 mai 1919.
La 2 decembrie 1882 se prezintă oficial în Parlament propunerea de revizuire a
Constituţiei. Toţi voiau, desigur, ca revizuirea să reflecte schimbările survenite în situaţia
internaţională a ţării, dar, în afara acestora toţi factorii constituţionali voiau şi satisfacerea
unor revendicări proprii:liberali – o lărgire a dreptului de vot pentru a-i bloca cu succes pe
conservatori, aceştia din urmă intenţionau să lase Constituţia aşa cum era şi în orice caz să-i
împiedice pe liberali să lărgească şi mai mult prevederile constituţionale, iar regele urmărea
creşterea rolului său în sistemul de putere, sporirea listei civile şi a veniturilor Casei Regale şi
o revizuire cât mai limitată pentru a nu tulbura excesiv atmosfera politică.
Urmează o perioadă lungă de tatonări politice, fiecare articol supus revizuirii fiind
redactat de delegaţii Camerei şi ai Senatului şi supus aprobării suveranului. La 22 decembrie
1882, Comisia parlamentară prezintă toate articolele ce trebuiau revizuite. În total erau 24 la
care se adăugau unele prevederi din Legea electorală.
Modificarea Constituţiei a fost aprobată în şedinţele Camerei din 28 martie/5 iunie
1884, cele ale Senatului din 28 martie/7 iunie, şi e promulgată la 8 iunie acelaşi an. Legea
electorală s-a dezbătut în Cameră între 16 mai şi 6 iunie şi de Senat între 30 mai/7 iunie şi s-a
promulgat la 9 iunie acelaşi an.
Constituţia astfel modificată în 1884 va rezista cu succes tuturor mişcărilor politice
până la primul război mondial. Monarhia constituţională se întăreşte. Regele Carol rezolvă cu
succes problema succesiunii la tron, prin pactul de familie din 21 noiembrie/3 decembrie1881,
prin care nepotul său, Ferdinand de Hohenzolern, devine moştenitor la tronul României
(oficial la 30 martie 1889).
Cea de a doua fază a adoptării reformelor agrară şi electorală ia sfârşit in 14 iunie
1917. Şi odată cu ea şi o nouă revizuire a Constituţiei de la 1866. Un nou capitol de viaţă
economică, socială şi politică se deschidea în dezvoltarea ţării şi se încheia un capitol vechi
din viaţa şi programul partidelor politice. O altă Românie se întrezărea la sfârşitul războiului.
Actul votării revizuirii Constituţiei e unul dintre primele care o pregătesc. Acestei
Românii noi îi va reveni menirea de a încorpora reformele anunţate şi votate acum principial şi a
le da o rezolvare în practica vieţii sale. Va fi şi aceasta menirea revizuirii constituţionale din
1923, când s-a vorbit chiar de o nouă Constituţie.

In concluzie, Constituția de la 1866 poate fi considerată, atât sub aspectul adoptării, cât şi
al structurii şi conţinutului ca fiind prima constituţie a românilor, în sensul modern al
conceptului. Ea garanta drepturile românilor (titlul II) şi reglementa separaţia puterilor statului
(titlul III). Cu toate acestea, sub aspect substanţial ea nu era românească. Chiar dacă introducerea
unor principii ale constituţionalismului modern era necesară, Constituţia a renunţat la o serie din
tradiţiile constituţionale româneşti. Domnul (devenit rege după 1881), în afară de denumire, nu
avea mai nimic în comun cu vechii domnitori români.
Bibliografie

Istoria dreptului romanesc (Suport curs ) – Prof. Univ. Dr. Guțan Manuel

Gheorghe Sbarna, Cosntitutiile Romaniei -Studii- Institutul Revoluţiei


Române din Decembrie 1989

https://ro.wikipedia.org/wiki/Constitu%C8%9Bia_Rom%C3%A2niei_din_1866

http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.htp_act_text?idt=37755