Fenomenul Pitești

”Fenomenul Pitești” a reprezentat un experiment de reeducare ce consta în

distrugerea psihică a individului. Această „operațiune” a început în 1949, la
închisoarea de la Pitești. Securitatea a pus la cale un plan pentru lichidarea
rezistenței morale a deținuților politici, după modelul lui Anton Makarenko.
Experimentul a încetat în anul 1952.

Acest plan presupunea reeducarea tuturor opozanților politici în spiritul

comunist, prin ștergerea vechii identități a fiecăruia și înlocuirea ei cu una nouă,
tipic bolșevică. Deținutul nu trebuia să se „vindece” după eliberare, urmând a-și
însuși un comportament comunist. Planul va fi posibil doar cu ajutorul torturii
neîntrerupte și a sistemului torționar, când cel ce tortura stătea în aceeași celulă
cu victima, până la îndeplinirea obiectivului propus. Suferința continuă făcea ca
deținutul să își piardă personalitatea și demnitatea umană, ajungând la
slăbiciune interioară, fapt ce favoriza implementarea în psihicul deținutului a
unei conştiinţe sociale tipic comunistă. Astfel, tortura deţinuţilor era un mijloc,
și nu un scop. Prin denunțare, datorită torturii neîntrerupte, cei chinuiți ofereau
și numele altor așa-ziși „colaboratori” ai fostelor partide, mai ales ai Gărzii de
Fier. Astfel, cei denunțați erau arestați la rândul lor de către Securitate și trimiși
la Pitești, pentru reeducare. O parte din deținuți, deveneau din victime „călăi”
(torționari).
Închisoarea a fost construită înaintea începerii experimentului — conform celor
spuse de Eugen Măgirescu, clădirea a fost începută spre sfârșitul anilor '30, pe
vremea Regelui Carol al II-lea și a fost terminată în timpul dictaturii lui Ion
Antonescu. Pentru o perioadă după proclamarea Republicii Populare Romane a
continuat să funcționeze ca arest pentru cei vinovați de infracțiuni minore.

Primele stadii ale "reeducării" au avut loc la închisoarea din Suceava, fiind la
scurt timp adoptate la Pitești, și cu intensitate mai redusă,la Gherla. Grupul de
supraveghetori a fost format tot din deținuți politici și a fost condus de Eugen
Țurcanu, fost student la Universitatea din Iasi și pentru scurt timp și membru al
PCR. Țurcanu, probabil la ordinele comandantului Securitații Alexandru
Nicolschi (pe numele său adevărat Boris Grünberg), ale colonelului Czeller de
la Direcția Penitenciarelor și sub directa supraveghere a ofițerului politic
Ițicovici Marina a ales un grup unit format din „veterani” trecuți prin reeducare,
ca asistenți pentru îndeplinirea sarcinilor politice; numit Organizația
Deținuților cu Convingeri Comuniste („ODCC”, poreclită de prizonieri în
batjocură „Odecaca”) - i-a inclus ca membri pe viitorul părinte al Bisericii
ortodoxe și dizident Gheorge Calciu-Dumitreasa și evreul Petrică Fux.
Primul val de deținuți de la Suceava care au trecut prin „inițiere” a fost trimis
la Pitești, unde tratamentul inițial uman a devenit subiectul unor restricții din ce
în ce mai severe.
Procesul început după acea dată a implicat pedepse psihologice (de obicei prin
umilire) și tortură fizică. Deținuții, pe lângă bătăile severe administrate regulat,
au fost siliți să se tortureze reciproc, cu scopul de a descuraja loialitățile
dinaintea încarcerării, gardienii fortandu i sa participe la sesiuni ad-hoc de
instruire politica, de obicei acompaniate de abuzuri fizice.