În sens larg, conceptul de romantism exprimă o stare de spirit și o
atitudine general umană definită prin sensibilitate, interiorizare și reverie. În sens restrâns, romantismul desemnează curentul artistic apărut la sfârșitul secolului al 18-lea, mai întâi în Germania, Franța și Anglia, ca reacție împotriva constrângerilor formale ale clasicismului. Printre trăsăturile romantismului se evidențiază libertatea de exprimare, fantezia creatoare, preferința pentru o lume ideală, abordarea fantasticului și a unor categorii estetice noi (grotescul, feericul, urâtul), antiteza fiind folosită în mod frecvent. Printre temele și motivele regăsite în lirica romantică se remarcă: iubirea, natura, istoria, creația, timpul, condiția omului de geniu, visul, noaptea, luna, codrul, izvorul și demonul. La nivel stilistic specific romantismului rămâne antiteza dintre viață și moarte, trecut și prezent, revoltă și resemnare. În mod evident, la romantici, tema iubirii apare în corelație cu cea a naturii, știindu-se că teluricul (cadrul terestru) vibrează la stările sufletești ale eului liric. "Floare albastră" aparține acestei viziuni idilice și reprezintă ipostaza iubirii paradiziace așa cum este dezvoltată în alte texte eminesciene precum: "Lacul"; "Sara pe deal"; "Dorința"; "Pe lângă plopii fără soț"; "O, rămâi". Titlul poeziei este alcătuit din două lexeme, floarea ilustrează efemeritatea și delicatețea, iar albastrul este o definiție a infinitului, a vieții și a marilor depărtări. Textul liric își are punctul de plecare în mitul romantic al aspirației către fericire, acest motiv de circulație europeană simbolizând năzuința de a atinge absolutul, îndepărtata patrie a poeziei, Eminescu fiind inspirat de scriitori precum Leopardi și Novalis. La nivel compozițional se remarcă structurarea poeziei în jurul unor opoziții specific romantice: efemeritate-eternitate; vis- realitate; aproape-departe; masculin-feminin; abstract-concret. Discursul liric se împarte în două planuri: lumea cunoașterii absolute și cea a iubirii concrete, respectiv în patru tablouri reprezentate succesiv de monologul liric al fetei, meditația băiatului, chemarea la iubire în lumea muritoare și proiectarea sentimentului în ideal. În poezia eminesciană, cele două ipostaze umane se grupează în masculin și feminin sau în portrete spirituale precum geniul și făptura terestră. Prima secvență poetică (unu-trei) înfățișează o lume rece a ideilor specifică omului superior, iar monologul fetei se conturează sub forma unui reproș în care predomină termenii populari: "Iar te-ai cufundat în stele/ și în nori, și-n ceruri-nalte?" La nivel stilistic metafora "râuri în soare/ Grămădești în a ta gândire" ilustrează universul spiritual al genului, un topos al cunoașterii guvernat de timpul infinit. Femeia îl avertizează pe geniu folosind un tun în care se ascunde un adevăr tragic. Astfel, prin versul: "Nu căta în depărtare, fericirea ta, iubite!" se reliefează ideea că împlinirea umană se realizează numai prin iubire. Prin urmare, primul tablou dezvoltă anumite particularități ale creatorului, cum ar fi izolarea, singurătatea, aspirația către absolut, dar și imposibilitatea de a fi fericit. A doua secvență poetică se regăsește în strofa a patra și constituie meditația bărbatului asupra sensului profund al unei iubiri rememorate. Este prezentată o stare de spirit cu accente confesive, fiind folosite mărci ale subiectivității, idee susținută de versul: "Eu am râs, nu am zis nimica". Al treilea tablou cuprinde inclusiv strofa a 12-a și dezvoltă în plan terestru invitația invitația femeii în: "Codrul cu verdeață", refăcându-se astfel cuplul adamic. Natura devine un spațiu protector, timpul pare sacru, iar universul este încadrat de motive romantice precum codrul, izvoarele, luna. Detaliile sălbatice ale decorului ilustrează o natură de la începutul lumii, nealterată de prezențe umane. Această ipostaza este susținută de o serie de imagini artistice vizuale și auditive: "prăpastia măreață"; "izvoare plâng în vale". La nivel metaforic, verbele la viitor din structurile: "Vom ședea în foi de mure"; "Voi cerca de mă iubești"; "Vei fi roșie ca marul" exprimă idealul de iubire proiectat întru-un paradis terestru. Mai mult decât atât, căldura zilei rezonează cu emoțiile și pasiunea fetei, cu o iubire împărtășită: "Mi-ai desface de aur părul/Să- ți astup cu dânsul gura". Astfel, chemarea iubitei respectă un ritual romantic prin descrierea naturii umanizate în etape precum: invitația în peisajul mistic, conversația ludică, portretul fetei similar cu cel al zânelor din basme, întoarcerea în sat, respectiv despărțirea. Ultima parte a poeziei continua meditația bărbatului asupra unei iubiri trecute, ipostaza feminină își pierde din farmec, geniul se detașează de orice tentație asumându-și tristețea, o stare accentuată și de utilizarea verbelor la imperfect și perfect compus: "Și te-ai dus dulce minune/Și-a murit iubirea noastră/ Floare-albastră, Floare- albastră!/Totuși este trist în lume!". Contrastul dintre vis și realitate, dar și incompatibilitatea dintre cei doi, care s-au întâlnit o clipă în numele iubirii sunt evidențiate pe parcursul întregului discurs. Din punct de vedere stilistic, se remarcă o genă variată de epitete ("trestia cea lină"), personificări ("izvoare plâng"), comparații ("dulci ca florile ascunse") și repetiții("floare albastră, floare albastră"). La nivel lexical preferința pentru simplitatea formei pentru termenii familiari și pentru arhaisme conturează un univers intim, accentuând un topos idilic individualizat: "cătăm"; "se prăvale"; "ținea". Afectivitatea este susținută și de apelul la diminutive precum: "mititica", "guriță". În ceea ce privește elementele de versificație, măsura poeziei este de 8 silabe, rima îmbrățișată și ritmul trohaic, toate acestea susținând muzicalitatea aparte a poemului. În concluzie, dezvoltând motiv romantic: circulație europeană în viziunea originală, poezia "Floare albastră" reprezintă o capodoperă a creației eminesciene din etapa de tinerețe ce anticipează marile teme dezvoltate mai târziu în "Luceafărul".