Sunteți pe pagina 1din 4

”Floare albastră”

de Mihai Eminescu

În sens larg, conceptul de romantism exprimă o stare de spirit și o


atitudine general umană definită prin sensibilitate, interiorizare și
reverie. În sens restrâns, romantismul desemnează curentul artistic
apărut la sfârșitul secolului al 18-lea, mai întâi în Germania, Franța și
Anglia, ca reacție împotriva constrângerilor formale ale clasicismului.
Printre trăsăturile romantismului se evidențiază libertatea de
exprimare, fantezia creatoare, preferința pentru o lume ideală, abordarea
fantasticului și a unor categorii estetice noi (grotescul, feericul, urâtul),
antiteza fiind folosită în mod frecvent. Printre temele și motivele regăsite
în lirica romantică se remarcă: iubirea, natura, istoria, creația, timpul,
condiția omului de geniu, visul, noaptea, luna, codrul, izvorul și
demonul. La nivel stilistic specific romantismului rămâne antiteza dintre
viață și moarte, trecut și prezent, revoltă și resemnare.
În mod evident, la romantici, tema iubirii apare în corelație cu cea a
naturii, știindu-se că teluricul (cadrul terestru) vibrează la stările
sufletești ale eului liric.
"Floare albastră" aparține acestei viziuni idilice și reprezintă ipostaza
iubirii paradiziace așa cum este dezvoltată în alte texte eminesciene
precum: "Lacul"; "Sara pe deal"; "Dorința"; "Pe lângă plopii fără soț";
"O, rămâi".
Titlul poeziei este alcătuit din două lexeme, floarea ilustrează
efemeritatea și delicatețea, iar albastrul este o definiție a infinitului, a
vieții și a marilor depărtări. Textul liric își are punctul de plecare în
mitul romantic al aspirației către fericire, acest motiv de circulație
europeană simbolizând năzuința de a atinge absolutul, îndepărtata patrie
a poeziei, Eminescu fiind inspirat de scriitori precum Leopardi și
Novalis.
La nivel compozițional se remarcă structurarea poeziei în jurul unor
opoziții specific romantice: efemeritate-eternitate; vis- realitate;
aproape-departe; masculin-feminin; abstract-concret. Discursul liric se
împarte în două planuri: lumea cunoașterii absolute și cea a iubirii
concrete, respectiv în patru tablouri reprezentate succesiv de monologul
liric al fetei, meditația băiatului, chemarea la iubire în lumea muritoare
și proiectarea sentimentului în ideal.
În poezia eminesciană, cele două ipostaze umane se grupează în
masculin și feminin sau în portrete spirituale precum geniul și făptura
terestră.
Prima secvență poetică (unu-trei) înfățișează o lume rece a ideilor
specifică omului superior, iar monologul fetei se conturează sub forma
unui reproș în care predomină termenii populari: "Iar te-ai cufundat în
stele/ și în nori, și-n ceruri-nalte?" La nivel stilistic metafora "râuri în
soare/ Grămădești în a ta gândire" ilustrează universul spiritual al
genului, un topos al cunoașterii guvernat de timpul infinit. Femeia îl
avertizează pe geniu folosind un tun în care se ascunde un adevăr tragic.
Astfel, prin versul: "Nu căta în depărtare, fericirea ta, iubite!" se
reliefează ideea că împlinirea umană se realizează numai prin iubire.
Prin urmare, primul tablou dezvoltă anumite particularități ale
creatorului, cum ar fi izolarea, singurătatea, aspirația către absolut, dar și
imposibilitatea de a fi fericit.
A doua secvență poetică se regăsește în strofa a patra și constituie
meditația bărbatului asupra sensului profund al unei iubiri rememorate.
Este prezentată o stare de spirit cu accente confesive, fiind folosite
mărci ale subiectivității, idee susținută de versul: "Eu am râs, nu am zis
nimica".
Al treilea tablou cuprinde inclusiv strofa a 12-a și dezvoltă în plan
terestru invitația invitația femeii în: "Codrul cu verdeață", refăcându-se
astfel cuplul adamic. Natura devine un spațiu protector, timpul pare
sacru, iar universul este încadrat de motive romantice precum codrul,
izvoarele, luna. Detaliile sălbatice ale decorului ilustrează o natură de la
începutul lumii, nealterată de prezențe umane. Această ipostaza este
susținută de o serie de imagini artistice vizuale și auditive: "prăpastia
măreață"; "izvoare plâng în vale". La nivel metaforic, verbele la viitor
din structurile: "Vom ședea în foi de mure"; "Voi cerca de mă iubești";
"Vei fi roșie ca marul" exprimă idealul de iubire proiectat întru-un
paradis terestru. Mai mult decât atât, căldura zilei rezonează cu emoțiile
și pasiunea fetei, cu o iubire împărtășită: "Mi-ai desface de aur părul/Să-
ți astup cu dânsul gura". Astfel, chemarea iubitei respectă un ritual
romantic prin descrierea naturii umanizate în etape precum: invitația în
peisajul mistic, conversația ludică, portretul fetei similar cu cel al
zânelor din basme, întoarcerea în sat, respectiv despărțirea.
Ultima parte a poeziei continua meditația bărbatului asupra unei
iubiri trecute, ipostaza feminină își pierde din farmec, geniul se
detașează de orice tentație asumându-și tristețea, o stare accentuată și de
utilizarea verbelor la imperfect și perfect compus: "Și te-ai dus dulce
minune/Și-a murit iubirea noastră/ Floare-albastră, Floare-
albastră!/Totuși este trist în lume!". Contrastul dintre vis și realitate, dar
și incompatibilitatea dintre cei doi, care s-au întâlnit o clipă în numele
iubirii sunt evidențiate pe parcursul întregului discurs.
Din punct de vedere stilistic, se remarcă o genă variată de epitete
("trestia cea lină"), personificări ("izvoare plâng"), comparații ("dulci ca
florile ascunse") și repetiții("floare albastră, floare albastră").
La nivel lexical preferința pentru simplitatea formei pentru termenii
familiari și pentru arhaisme conturează un univers intim, accentuând un
topos idilic individualizat: "cătăm"; "se prăvale"; "ținea". Afectivitatea
este susținută și de apelul la diminutive precum: "mititica", "guriță".
În ceea ce privește elementele de versificație, măsura poeziei este de
8 silabe, rima îmbrățișată și ritmul trohaic, toate acestea susținând
muzicalitatea aparte a poemului.
În concluzie, dezvoltând motiv romantic: circulație europeană în
viziunea originală, poezia "Floare albastră" reprezintă o capodoperă a
creației eminesciene din etapa de tinerețe ce anticipează marile teme
dezvoltate mai târziu în "Luceafărul".

S-ar putea să vă placă și