Tudor Arghezi este un poet, prozator, interbelic, modernist ce introduce in

literatura romana "estetica uratului". Este cunoscut pentru interventia sa la

dezvoltarea baudelaireianismului. El preia cuvintele dure, coltoase din limba
vorbita si le transforma in arta. In cartea "Flori de Mucigai" surprinde universul
intunecat al hotilor, exprimand ca omul, oricat de jos ar cadea, are o aspiratie
catre lumina. Este supranumit "poetul credintei si al tagadei", fluctuand intre
credinta in Dumnezeu si condamnarea acestuia pentru starea sa.

Poemul "Testament" deschide volumul "Cuvinte Potrivite" publicat in 1927, intr-o

perioada de efervescenta culturala cand in literatura romana se manifesta doua
curente: modernismul promovat de Eugen Lovinescu in revista si cenaclul
"Sburatorul" si traditionalismul promovat de Nechifor Crainic in revista
"Gandirea". Poezia se incadreaza in modernism prin: viziunea asupra creatiei,
estetica uratului, ambiguitatea limbajului, caracterul de arta poetica, ipostaza
eului creator de mester artizan.

O prima trasatura specifica este caracterul de arta poetica. Poetul defineste

creatia metaforic si isi exprima conceptia asupra procesului poetic. Poetul se
considera un depozitar al valorilor morale si al intelepciunii celor de pana la el,
acesta lasand mostenire urmasilor singura sa avere, creatia. In ideologia lui
Arghezi, orice categorie se poate transforma in contrariul sau: uratul in frumos,
nepoeticul in poetic, materialul in spiritual, grotescul in estetic. Realitatea se
schimba, uratul devine obiect al esteticului prin eforturile eului care se prezinta
ca un mester al cuvintelor.

O alta trasatura specifica este ambiguitatea limbajului ilustrata prin frecventa

metaforelor ce incifreaza mesajul poetic: "cartea" este reprezentata in text prin
metaforele "treapta", "domnita" "hrisovul cel dintai", "slova de foc", "slova
faurita", "Dumnezeu de piatra", toate sugerand procesul dificil al creatiei.

Tema este conditia creatorului in raport cu propriul sau univers, fiind cea mai
cunoscuta arta poetica din literatura romana ce se inscrie liricii testamentare.

O prima idee poetica este adresarea directa a eului catre un fiu spiritual,
metafora pentru urmatoarele generatii de cititori si scriitori. Verbul la forma
negativa unicizeaza valoarea mostenirii, opera pastrand in eternitate gandurile
poetului: "Un nume adunat pe o carte", scopul poeziei fiind ajutarea urmatoarelor
generatii in evolutia pe plan spiritual. Eul considera ca opera nu presupune o
ruptura, ci o asimilare de experiente anterioare, metafora "seara razvratita"
simbolizeaza un moment crunt in evolutia literaturii romane. Poetul este un
truditor al condeiului, asteapta validarea cititorilor: "Robul a scris-o, Domnul o
citeste".

O alta idee poetica este procesul creator si estetica uratului. Poetul trece de la
o munca fizica la una intelectuala, efortul creatiei este la fel de intens precum
munca pamantului. El framanta cuvintele "mii de saptamani", fapt ce presupune
"sudoarea muncii sutelor de ani". Eul indica limbajul popular ca sursa de
inspiratie, "Cu indemnuri pentru vite \ Eu am ivit cuvinte potrivite". Estetica
uratului este redata prin metafore apartinand transfigurarii lirice a realitatii:
"Din bube, mucegaiuri si noroi \ Iscat-am frumuseti si preturi noi".

Un prim element de compozitie important este titlul care denumeste la sens propriu
un document oficial prin care se lasa mostenire urmasilor bunurile materiale sau
isi exprima dorintele de dupa moarte, iar la sens figurat se refera la propria
creatie, un valoros bun spiritual pe care il lasa urmatoarelor generatii de
cititori. De asemenea, titlul are sens biblic, face trimitere la Vechiul si Noul
Testament, asemanand importanta acestora cu procesul creator, "hrisovul cel
dintai".
Tema creatiei este reprezentata de folosirea mai multor motive literare precum
testamentul, robul, cartea, condeiul, calimara, stihul. Motivul principal al cartii
se defineste ca nunta dintre slova de foc, talentul, si slova faurita, mestesugul,
efortul creator.