Universitatea “Ovidius” Constanta, Facultatea de Psihologie si Stiintele Educatiei

EVOLUTIA COMUNICARII IN ONTOGENEZA

2009-2010
 DEBUTUL COMPETEN TELOR DE COMUNICARE LA COPIL

Cercetările pun în evidentă o competentă de comunicare timpurie a

copiilor care pare a fi pregătită biologic. Comunicarea ca schimb de informatii
de manieră verbală sau nonverbală face ca expresia verbală să fie doar una din
componentele comunicării.
Primele încercări de comunicare ale copilului sunt de natură nonverbală si
se produc în secvente interactive între copil si un adult. Componentele
interactive sunt social orientate si reciproc adresate.
De foarte timpuriu, copiii pot initia interactiunea cu adultul prin contact
ochi în ochi si la fel o pot încheia prin evitarea privirii. Încă de la 4 luni, copiii
urmăresc traseul privirii mamei si foarte repede transformă comportamentul de
observare în comportament preverbal de comunicare. Mama si copilul sunt uniti
de foarte devreme într-un comportament comun sau împărtăsit de comunicare,
demonstrat de desele comentarii verbale ale mamei privind ceea ce copilul
observă .
Comunicarea preverbală se bazează printre altele pe receptivitatea copiilor
la sunetele vocii umane. Cercetările au pus în evidentă faptul că sugarii sunt
capabili de a diferentia între sunetele limbii vorbite mult mai bine decât adultii.
Există ipoteza conform căreia această abilitate este cea care ajută la spargerea
codului lingvistic al limbii vorbite în preajma lor. Cu timpul, în jurul vârstei de
10/11 luni, această abilitate se diminuează pe măsură ce copilul este axat pe
producerea limbajului. Dar producerea limbajului nu arată o imagine completă a
ceea ce poate copilul în zona comunicării si a limbajului.
Majoritatea studiilor privind limbajul se axează pe ceea ce produce copilul
de la sunete până la cuvinte. Este însă necesară o distinctie între ceea ce copiii
înteleg din limbaj (comprehensiune) si ceea ce copii produc (limbajul pe care ei
îl folosesc). Cercetările au demonstrat diferenta între masa vocabularului
folosit de copii si cel înteles de acestia, respectiv, copiii înteleg semnificatia
unui cuvânt mult înainte de a fi capabili să-l si pronunte sau utilizeze. Deoarece
producerea cuvintelor este mult mai dificilă si mai complexă, esecul în a
produce cuvinte nu demonstrează lipsa întelegerii cuvântului. Copiii pot
răspunde unor instructiuni complicate ca de exemplu: „Adu-mi jucăria”, „Pune
2
jucăria pe masă”, mult înainte de a fi capabili să construiască singuri
propozitiile respective sau chiar înainte de a pronunta acele cuvinte fie si
separat. Aceasta atrage atentia în evaluarea competentelor de limbaj ale
copilului să fie luate în consideratie ambele aspecte, atât cel al producerii
limbajului, cât si cel al comprehensiunii care poate cuprinde decalaje foarte
mari la unii copii care manifestă în mod spontan o mai mare rezervă sau
precautie în a pronunta cuvinte.

ETAPELE DEZVOLT ĂRII LIMBAJULUI

1. Lalatiunea – Pregătirea prelingvistică

Între 3 si 6 luni copilul începe să producă sunete asemănătoare silabelor.
Debutează perioada gânguritului, în care copilul îsi va exersa capacitătile de
expresie cu o bucurie din ce în ce mai clară timp de aproape un an si jumătate.
Chiar si după pronuntarea primelor cuvinte, lalatiunea continuă, ceea ce
sugerează cercetătorilor faptul că această etapă este una importantă, de pregătire
a producerii limbajului.
2. Dezvoltarea fonologic ă
Cronologia dezvoltării fonologice indică faptul că unele fonemene apar
putin mai târziu ca altele, cu precădere consoanele constrictive (s, z, f, j, l, r
etc.), chiar dacă copilul le discriminează cu mult timp înainte, articularea lor
este mai dificilă. Pronuntia corectă este un proces complicat, care depinde de
capacitatea copilului de a controla aparatul fonoarticulator, de continua
îmbunătătire a capacitătii de a urmări secvente fonologice complexe, de
capacitatea de a-si monitoriza si corecta productiile eronate pentru a fi cât mai
aproape de vorbirea adultă. Între 1 si 4 ani, copiii fac un remarcabil progres în
acest sens. De la faza lalatiunii la vorbirea propriu-zisă, comportamentul
copilului se află într-un continuu efort de încercare si eroare în pronuntarea
cuvintelor, iar rezultatele se descriu în aceeasi manieră, unele cuvinte sunt
pronuntate cu o surprinzătoare acuratete fată de altele care suferă unele
„transformări”. Joaca cu sunetele poate fi considerată o perioadă în sine, ea
produce o mare bucurie copilului si este de fapt momentul unui continuu
exercitiu al capacitătilor sale fonologice. În această perioadă apare jargonul
extins, care derivă din lalatiune si cuprinde cuvinte ale limbii vorbite în jurul
3
copilului, dublate de o mimică dedicată, totul pe un fond clar al intentionalitătii
comunicării. Pronuntia copiilor se îmbunătăteste simtitor în perioada prescolară
ca urmare a maturării aparatului fonoarticulator si a exercitiilor active ale
copilului. La intrarea în scoală, pronuntia copilului este aproape corectă în cele
mai multe cazuri.
3. Dezvoltarea codului lingvistic cuprinde :
– dezvoltare semantică;
– dezvoltarea sintactică.
Dezvoltarea semantică presupune realizarea corespondentei între concept
si eticheta verbală. Copiii sunt angajati într-un efort cognitiv considerabil,
constând în conectarea conceptelor cu etichetele lor verbale după o foarte scurtă
familiarizare cu întelesul acestora.
Ordinea achizitiilor verbale arată o conexiune importantă între dezvoltarea
cognitivă si cresterea vocabularului. Ca urmare, obiectele sunt printre primele
etichetate verbale, în timp ce actiunile si atributele persoanelor sau obiectelor
ajung mai târziu să fie numite.
Dezvoltarea sintactică priveste achizitiile vorbirii corecte din punct de
vedere gramatical. Primul episod al acestei dezvoltări este stadiul cuvântului
frază sau propozitie, cel al holofrazelor. Cercetătorii care sustin existenta
acestui moment ca fiind distinct în dezvoltarea limbajului consideră că fraza-
cuvânt transmite un înteles de sine stătător. Acest cuvânt-frază este de cele mai
multe ori însotit de o mimică aferentă si de o anume intonatie. Alti cercetători
(Bloom, 1973) resping ideea cuvântului-frază, argumentând prin lipsa
elementelor de sintaxa din repertoriul copilului. Primele cuvinte combinate în
propozitii sunt în consecintă primul pas spre sintaxă.
Vorbirea telegrafică, concisă si eliptică este cea a propozitiilor de tipul
„tata sus”, „masina merge”, „mama apa”, unde lipsesc articolul, verbul si/sau
alte elemente ale constructiei gramaticale. Exercitiul propozitiilor din două
cuvinte este avanpremiera gramaticală, căci copilul pare să încerce să descifreze
formula de asezare a cuvintelor. Lângă acelasi subiect „mama”, el stie acum să
aseze o multime de cuvinte producând alte propozitii. Vorbirea complexă apare
între 2 si 3 ani, prin aparitia propozitiilor simple.
4. Dezvoltarea capacit ătilor metalingvistice apare relativ târziu la copii si
se referă la capacitatea de a privi dinafară si de a reflecta asupra limbajului ca
4
sistem. Această capacitate presupune cunoasterea explicită a limbajului la
diferite niveluri, respectiv la nivel fonetic (de exemplu, despărtirea în silabe), la
nivel semantic (întelegerea sinonimiei), la nivel sintactic (judecătile
gramaticale), desi copilul devine capabil de a enunta propozitii simple înainte de
a le putea evalua corectitudinea gramaticală. Activitatea metalingvistică este
asociată activitătii scolare si se exersează în acest context.
PRIMUL AN DE VIATA

La trei, patru săptămâni apare zâmbetul ca expresie a comunicării

nonverbale, care are adresare clară şi un conţinut întărit de contactul vizual cu
cei din jur.
Comunicarea nonverbală evoluează spre reacţii de vocalizare sau gângurit
care apar către sfârşitul lunii a doua, iar după luna a patra se îmbogăţeşte cu:
întinderea mâinilor şi a corpului de către copil pentru a fi luat în braţe, cu forme
de mimică variate ce exprimă disconfort sau plăcere, conduite de exprimare a
afecţiunii sau conduitele de abandon, tăcere, îmbufnare, oftat, ţipăt, geamăt, râs.
Comunicarea nonverbală se confundă cu cea verbală, gânguritul reprezintă
materia primă a vorbirii. Acesta începe în jurul vârstei de 3 luni, pentru ca apoi
să apară o articulare de vocale cu consoane.
O fază superioară a gânguritului este lalaţiunea (repetarea de silabe) care
debutează pe la vârsta de 5 luni. Spre sfârşitul lunii a 10-a apar primele cuvinte,
acestea pentru că nu au funcţii gramaticale sunt de fapt cuvinte-propoziţii sau
holofraze (pisica este miau, câinele-ham, ham). Dacă în familie comunicarea
verbală este redusă se îmbogăţeşte comunicarea nonverbală şi scade competenţa
comunicării, adică acea capacitate a copilului de decodificare a limbajului
adultului. Aceste conduite îl ajută să-şi exprime dorinţele, simpatiile,
antipatiile. Cu cât activitatea verbală a copilului în această perioadă este mai
intensă, cu atât probabilitatea ca mai târziu să ajungă la un nivel de inteligenţă
ridicat este mai mare.
Apar şi forme primare de inteligenţă verbală prin încercările de a ascunde,
de a masca ceea ce este interzis. La sfârşitul primului an vocabularul copilului
conţine 10-15 cuvinte simple.

ANTEPRESCOLARUL (1-3 ANI)

5
 În antepreşcolaritate evoluţia limbajului traversează următoarele faze:
-a cuvântului frază care debutează odată cu începutul celui de-al doilea an
şi durează cam încă 6 luni, deci acoperă prima jumătate a celui de-al doilea an;
ele exprimă o stare afectivă, o trăire marcată mental: mama, apa;
-prefrazei, de 2-3 cuvinte, ordonate în funcţie de încărcătura afectivă;
indică mai curând acţiuni posibile decât obiecte;
-preconceptelor-între 2-4 ani, acestea se află la jumătatea drumului între
simbolul personal, individual şi general; preconceptele sunt un fel de prototipuri
care nu au încă valoarea generală a unei clase dar nu sunt nici pe deplin
individualizate ca elemente, printre alte elemente ale aceleiaşi clase;
-gramaticală, opusă ca sens cuvântului frază, se exprimă o judecată iar pe
sine se exprimă la persoana a treia după modelul adulţilor: ,,Alina merge’’;
-structurii sintactice: la începutul celui de-al treilea an au unele deformări
care dau o notă de pitoresc limbajului;
-diferenţierii formelor gramaticale; apare folosirea pronumelui personal
de persoana întâi, o dovadă a începutului conştiintei de sine.
În procesul comunicării se exersează toate funcţiile limbajului, dar cea
mai expresivă este cea ludică. De la jocul vocal din perioada anterioară ajunge
la jocul verbal bazat pe repetiţii de silabe, cuvinte, pe formarea unor cuvinte, pe
efectuarea unor asociaţii. Achiziţia limbajului nu se limitează la cunoaşterea
structurilor, a regulilor, la îmbogăţirea vocabularului care spre sfârşitul
perioadei ajunge, aproximativ la 1000 de cuvinte, unde predomină substantivele,
verbele, adjectivele; urmăreşte şi învăţarea funcţiilor sociale ale limbajului.
PRESCOLARUL (3-6/7 ANI)

În ceea ce priveşte structura limbajului, încă mai domină limbajul situativ

din faza antepreşcolară care are caracter concret, este legat de situaţiile
particulare la care participă cei implicaţi. Treptat, se face trecerea spre limbajul
contextual. Cele două forme coexistă, deşi ca o tendinţă generală trebuie
semnalată diminuarea caracterului situativ odată cu intrarea în preşcolaritatea
mare.
Din limbajul monologat apare treptat, la începutul preşcolarităţii, limbajul
interior care are un rol mare în ordonarea, proiectarea şi reglarea acţiunilor. Sub
6
raport cantitativ, vocabularul se îmbogăţeşte substanţial. De la 5-10 cuvinte
pronunţate de copil la un an, la 300 - 400 de cuvinte pronunţate la 2 ani, 800 -
1000 de cuvinte pronunţate la 3 ani, 1600-2000 de cuvinte la 4 ani, 3000 la 5
ani, ajunge pânã la 3500 de cuvinte la 6 - 7 ani, deşi semnificaţiile cuvintelor nu
sunt precise.
O altă caracteristică este şi formarea independentă a cuvintelor,
inventarea lor pe baza creşterii capacităţii de generalizare a unor relaţii
gramaticale deja însuşite corespunzător formării simţului limbii.
Se dezvoltă latura fonetic ă a limbajului, desi, datorită unor particularităti
ale aparatului fonator, ale analizatorului verbo-motor si ale celui auditiv,
pronuntia nu este încă perfectă. Sunt posibile omisiuni , substituiri, inversiuni
de sunete. La intrarea în scoală, copiii pronuntă aproape toate sunetele, erorile
fiind din ce în ce mai rare.
Din punctul de vedere al dezvoltării codului lingvistic se arată că acum
limbajul copilului se îmbogăteste nu numai cu substantive, ci si cu verbe,
adjective, pronume. Utilizarea corectă a diferitelor elemente ale frazei are loc
progresiv. Pronumele personale si posesive sunt cele care facilitează dialogul,
ele sunt achizitionate între 2 si 4 ani, mai întâi în forma lor de singular si abia
apoi în forma de plural, către vârsta de 5 ani. Primele sunt achizitionate
prepozitiile si adverbele ce exprimă posesiunea, apoi, către vârsta de 3-4 ani,
cele de loc, iar cele de timp par să fie ultimele achizitii, între 4 si 5 ani .
Între 3 si 6 ani, copilul produce fraze din ce în ce mai complexe, începe
cu cele construite prin juxtapunere, apoi este achizitionată subordonarea
propozitiilor si, în final, deprinderea folosirii circumstantialelor.
Concomitent cu dezvoltarea limbajului are loc si dezvoltarea celei mai
importante functii ale sale, si anume: functia de comunicare.
Privitor la functia de comunicare a limbajului , au puse în evidentă
conduite precoce de comunicare. Observatile arată construirea timpurie a
competentelor de comunicare prin limbaj, iar concluziile se referă la exersarea
precoce a functiei de comunicare a limbajului si la faptul că formele de
comunicare se modifică o dată cu vârsta, în măsura în care ele sunt tributare
cunostintelor, motivatiilor, obiectivelor, care sunt, de asemenea, în dezvoltare.
Desi monologul este extins în această perioadă, el nu reflectă, egocentrismul, ci
este o premisă a unui limbaj interiorizat, pregătind activitatea social ulterioară.
7
Examinarea mimicii si gesturilor copilului indică utilizarea acestora în scopul
exprimării dorintelor, cunostintelor si nevoilor.
Cuvintele cu predominantă afectivă sunt emise în acelasi scop, si anume, a
atrage atentia asupra să, a se face ascultat, a convinge. Cu toate acestea,
continutul informativ este sărac, argumentarea apare ca fiind aproape
inexistentă, iar marea mobilitate a temelor abordate de către copil antrenează o
structură laxă a dialogului, care se caracterizează prin fraze întrerupte si
productii eliptice. Aceste inconveniente sunt surmontate prin mimică, intonatie
si gesturi, care precizează întoarcerea constantă la context.
Când se află în dialog cu alţii, prescolarul reuşeşte să se adapteze
particularităţilor interlocutorilor. Cu copiii mai mici ca el vorbeşte rar, repetă şi
chiar utilizează „limbajul mic al acestora”. Când vorbeşte cu cei mai mari vrea
să se facă înţeles şi-şi alege cu grijă cuvintele şi formează propoziţii şi fraze
corecte.
Modul în care se dezvoltă limbajul este puternic influenţat de mediul în
care trăieşte copilul, de cât de mult i se vorbeşte, de cât de mult este stimulat să
folosească limbajul în comunicare. De aceea la această vârstă se remarcă
diferenţe între copii.

SCOLARUL MIC (6/7-10/11 ANI)

Cel mai semnificativ fenomen în dezvoltarea limbajului şcolarului mic

constă în însuşirea limbajului scris.
Vocabularul atinge un număr de 4000-4500 de cuvinte, dintre care 1500-
1600 reprezintă vocabular activ.
Prin dezvoltarea capacităţii de a citi, şcolarul mic începe să ia contact tot
mai intens cu limba literară care îi va îmbogăţi vocabularul dar şi posibilitatea
de a se exprima frumos, artistic. În acelaşi timp, creşte volumul cuvintelor
tehnice, specifice pentru domeniile aritmeticii, geometriei, gramaticii,
geografiei etc.
Un fenomen semnificativ este şi creşterea capacităţii de înţelegere şi
folosire a sensului figurat al cuvintelor, mai ales în context.

8
 În procesul scrierii gramaticale şi ortografice se dezvoltă şi capacitatea de
a se exprima corect gramatical, precum şi deprinderea de a înţelege valoarea
gramaticală a diferitelor părţi de propoziţie.
Limbajul scris are o structură gramaticală mai exigentă decât limbajul
oral, impune un vocabular mai critic şi acţionează nemijlocit asupra limbajului
oral, dându-i mai multă consistenţă şi organizându-i topica.
Şcolarul mic se exprimă mult mai bine, în fraze corecte din punct de
vedere gramatical, foloseşte cuvinte de legătura "că", "pentru că", "deoarece”.
Dezvoltarea limbajului scris este strâns legată de învăţarea şi diferenţierea
fonemelor (aspectul sonor al literei). Dezvoltarea vocabularului este evidentă
prin numărul mare de cuvinte folosite – vocabular activ, forma expresivă a
limbajului şi prin diminuarea numărului de cuvinte pe care nu le rosteşte, dar le
înţelege.
Dezvoltarea structurilor gramaticale corecte este corelată cu învăţarea
regulilor gramaticale care sunt identice pentru cele două forme ale limbajului.

PUBERTATEA (10/11-14/15 ANI)

Procesul de dezvoltare a limbajului se face din punct de vedere cantitativ

şi calitativ.
Vocabularul înregistrează o evoluţie esenţială, iar posibilitatea puberului
de al folosi creşte evident. Debitul verbal ajunge la 60-120 de cuvinte pe minut
faţă de 60-90 de cuvinte la şcolarul mic. Se dezvoltă capacitatea de a folosi
asociaţii verbale cu semnificaţii multiple şi de a exprima idei ample. Însuşirea
regulilor gramaticale, studiul literaturii, lectura particulară duc la îmbunătăţirea
modului de exprimare a puberului.
Mediul socio-cultural în care trăieşte copilul, familia, grupul de prieteni
pot influenţa comunicarea verbală a puberului.
Se remarcă la această vârstă limbajul de grup, tânărul folosind anumite
expresii alături de îmbrăcăminte şi alte obiceiuri specifice grupului din care face
parte.

ADOLESCENTA (14/15-18 ANI)

9
 Dezvoltarea limbajului este evidentă şi devine din ce în ce mai mult un
instrument, un mod de exprimare a propriei personalităţi. Adolescentul caută
cuvinte şi expresii, îşi nuanţează vorbirea pentru a putea face faţă solicitărilor
specifice acestei perioade.
Vocabularul pasiv ajunge la sfârşitul adolescenţei la aproximativ 20.000
de cuvinte, asigurând competenţa lingvistică şi uşurând înţelegerea. Creşte
debitul limbajului oral ajungând la 200 cuvinte/minut, iar cel scris 14-20
cuvinte/minut . Potenţialul vocabularului activ se dezvoltă şi se îmbogăţeşte în
termeni de ştiinţă, tehnică, literatură, însă sunt evidente influenţele socio-
culturale; exprimarea devine mai fluentă, mai elocventă, ideile sunt mai bine
organizate, asistăm la propoziţii şi fraze mai bogate şi apare o oarecare
preferinţă pentru superlative. În această perioadă persistă însă numeroase
aspecte necontrolate ale vorbirii şi este specifică vorbirea în jargou, expresiile
teribiliste, vulgarisme.
Diversificarea materiilor de studiu, duce la apariţia limbajului literar, dar
în acelaşi timp, se cristalizează şi un stil personal de exprimare . Adolescenţii
folosesc corect figurile de stil şi sensurile figurative ale expresiilor verbale. Un
rol important în lărgirea vocabularului îl are lectura personală.
Dialogul se manifestă nuanţat în adolescenţă, în funcţie de situaţie, de
interlocutor, de relaţiile cu acesta. La această vârstă apare plăcerea discuţiilor în
contradictoriu.
Comunicarea nonverbala esta mai bogată şi mai nuanţată în această
perioadă; cele mai frecvente mijloace nonverbale la care apelează adolescentul
sunt contactul vizual, expresivitatea privirii, şi a posturii. De asemenea se
nuanţează şi limbajul gesturilor.
Se realizează un progres în ceea ce priveşte citirea cu vocea tare care se
realizează acum cu mai multă corectitudine, coerenţă şi expresivitate.
Strâns legat de evoluţia generală a limbajului se remarcă progrese şi în
domeniul limbajului scris. Accentul se pune pe corectitudinea gramaticală a
limbii materne. Tot acum apar caracteristicile personale ale scrisului, se impun
normele gramaticii şi ale ortografiei, în folosirea acestor forme de exprimare în
scris, dar sunt mari diferenţe între adolescenţi în ceea ce priveşte respectarea lor

10
efectivă.

BIBLIOGRAFIE

 Anca Dragu si Sorin Cristea, “ Psihologie si pedagogie scolara”,

Ovidius University Press, Constanta, 2003
 Cornelia Bontas, Curs Psihologia Varstelor, 2008-2009
 Emil Verza, “Psihologia varstelor”, Editura Hyperion, Bucuresti,
1993
 Gratiela Sion, “Psihologia Varstelor”, Editura Fundatiei Romania de
maine, Bucuresti, 2007
11
 Tinca Cretu, “Psihologia copilului”, 2005

12