INTELIGENȚA

1. INTRODUCERE. DEFINIȚIE
Încă din cele mai vechi timpuri exista un aspect care îi preocupa pe oameni, un
cuvânt cu rădăcina în latinescul ‘’intelligere’’ care însemna ‘’relații între relații’’, un
concept ce și-a croit, încet dar sigur, un drum spre operaționalizare, începând mai cu
seamă odată cu intrarea în secolul XX - inteligența - a fost și v-a rămâne un fenomen
complex și atrăgător pentru toții cercetătorii indiferent de domeniul în care activează.
O definiție mai aproape de abordările, contemporane a fost propusă de Descartes,
care spunea despre inteligență că este: "mijlocul de a achiziționa o știință perfectă,
privitoare la o infinitate de lucruri". Acesta reușeste astfel să surprindă cele două poziții
actuale ale inteligenței, și anume aceea de aptitudine generală și de sistem complex
de operații, sistem ce se caracterizează prin: adaptarea la situaţii noi, generalizarea şi
deducţia, corelarea şi integrarea într-un tot unitar a părţilor relativ disparate, anticiparea
deznodământului şi consecinţelor, compararea rapidă a variantelor acţionale şi
reţinerea celei optime, rezolvarea uşoară şi corectă a unor probleme cu grade
crescânde de dificultate.
Termenul de inteligenţă figura în vocabularul curent, fiind consacrat de către Cicero.
Cuvântul latin inter-legere, din care derivă termenul de inteligenţă (intelligentia), reunea
două sensuri: a discrimina şi a lega, a pune împreuna. Aşadar, în accepţia etimologică,
inteligenţa ar fi capacitatea minţii noastre de a stabili legături, relaţii.
De la o definiţie abstractă, generală, cercetarea psihologică trebuia să treacă la o
definiţie operaţională. A.Binet, împreună cu Th. Simon, au propus în urmă cu 6 decenii
un test, de fapt, prima scară metrică a inteligenţei, care reprezenta o aproximare a
conceptului respectiv pe baza ideilor de atunci asupra domeniului. Se ştie ca Binet n-a
pornit de la o teorie unitară a inteligenţei, ci a creat testul ca un instrument de predicţie
a reuşitei şcolare, instrument cerut de nevoi de ordin practic: departajarea la
începutul şcolarităţii între copiii în stare să facă faţă programelor de studiu şi cei care
urmează a fi dirijaţi pe o filieră şcolară aparte (Învăţământul primar devenind obligator).
Conform afirmațiilor de mai sus se desprind mai multe caracteristici fundamentale
ale inteligenţei:
1. capacitatea de a găsii soluții adecvate noilor situaţii;

2. rapiditatea, mobilitatea, flexibilitatea, suplețe - pe măsură ce se formează și dezvoltă

mecanismele celorlalte funcții psihice;
3. adaptabilitatea şi eficienţa la interacțiunea cu mediul.

În literatura de specialitate mai apar și alte modele, numite sistematice, care

apațin celor din tabăra ce suțin faptul că inteligența implică diverse tipuri de abilități.
Printre susținători se află teoria inteligențelor multiple ale lui Gardner (1983), teoria
triarhică a inteligenței eficiente a lui Sternberg(1988) precum și teoria bioecologică a lui
Stephen J. Ceci (1996).

2. MĂSURAREA ȘI TEORII ALE INTELIGENȚEI

Înainte de toate aceste teorii, psihologul francez, A. Binet (1904), încercând să

construiască un instrument de studiu prin care să poate face o selecție printre elevii a
căror intelect era sub limită, spre a le oferii o educație specială, a construit primul test
de inteligență, înainte ca în psihologie, să existe un concept acceptat care să
definească inteligența. Instrumentul de măsură realizat împreună cu medicul Th.
Simon, se va numii Scara Binett – Simon (1905); puțin mai târziu, datorită succesului
avut în Franța, este preluat și de americani prin pihologul Lewis Terman, care
revizuind-o o va numii, Standford-Binet Scale(1916).

Spearman, contemporan cu Binet, mergând tot pe un cadru empiric, susținea că

există două tipuri de factori care pot ajuta la măsurarea inteligenței: unul de aptitudini
generale denumit "g" și unul de aptitudini specifice deminit "s". Mai mult decât atât
considera "g" o capacitate mentală singulară ce poate fi măsurată de testele de
inteligență, fiind o formă de energie mentală generalizată. Plecând de la acest model,
Horn și Cattel (1966) au dezvoltat o teorie bazată pe o ierarhie de noua aptitudini, în
vărful ierarhiei, aflându-se inteligența cristalizată și cea fluidă.
Inteligeța crisalizată fiind definită ca acumuzare de cunoștiințe și deprinderi în
timp ce inteligența fluidă, este definită ca flexibilitate a gândirii și aptitudine de gândire
abstractă.

Abordările computaționale, ce încercau asemnănarea omului cu un computer, a

permis cercetărilor să înteleagă de ce inteligența variază de la o persoană la alta, pe
baza diferențelor manifestate în cadrul proceselor cognitive măsurate prin testele de
aptitudinii propuse de Sternberg(1977) și mai apoi de Hunt și colegii săi, Frost și
Lunneborg(1973) prin modelul corelațiilor cognitive.

Modelul biologic de aborbare a inteligenței, odată cu avansul tehnologico-

informatic din ultima 100 de ani, ne-a ajutat să întelegem mai bine prin ce diferă
inteligența de la o persoană la alta, măsurând cu ajutorul unui EEG, viteza unui tip
particular de activitate electrocorticală, numită P300, și corelând cu rezultatele testelor
de inteligență; în general există o corelație medie pozitivă între activitatea neurologică
accelerată și înteligența superioară (Deary și Caryl, 1997).
Celelate tipuri de aparate - fMRI și PET ne permit să observăm nivelul de activare ale
ariilor creierului în momentul îndeplinirii unori sarcini solicitante intelectual. Astfel că
zona cea mai proeminentă a lobilor frontali, numită și cortex frontopolar, este implicată
în activitați care presupun generarea și evalaurea strategiilor, iar cortexul dorsolateral,
situat imediat în spatele celui frontopolar, este implicat în sarcini mai simple, cum ar fi
sortarea obiectelor după formă sau culoare (Christoff și Gabrieli, 2000).
Piaget (1998) susținea, prin cercetările sale, că intelectul se dezvoltă într-o succesiune
de patru stadii desfășurate de la naștere și până pe la vârsta adolescenței. Primul
stadiu fiind cel a inteligenței sezorio-motorie, ce ajută bebelușul până în jurul vârstei
de 2 ani, să-și dezvolte depriderilor formate pe reflexele înnăscute, dar și pe învățarea
prin încercare și eroare. Cel de-al doilea stadiu, preoperațional, începe odată cu
însușirea limbajului și se sfârșește undeva în perioada începerii școlii, la 7 ani; este
marcat de o gândire animistă și, centrare și egocentrism.
Următorul stadiu, cel al operațiilor concrete, se remarcă foarte bine prin achiziția
gândirii logice și concrete, reversibilității și invariantului, și se manifestă la vârstele 7
-11/12 ani. Ultimul stadiu, propus de Piaget, este cel al operațiilor formale, se
regăsește atât la copii de peste 11/12 ani cât și la adulți; aceștia sunt capabili, de
gândire abstractă, capacitate de analiză și sinteză. Toate aceste stadii împreaună cu
asimilarea și acomodarea (Piaget, 1998) permite copilului să aibă o imagine cât mai
realistă asupra lumii.
Teoriile sociologice ale inteligenței pleacă de la ideea psihologului Lev Vîgotski
(1978) care considera că oamenii foloseau intrumente psihologice pentru dezvoltarea
gândirii altor semeni prin ceea ce acesta numea zona proximei dezvoltării. Astfel că în
cadrul instituțiilor educative intelectul se dezvoltă atât datorită sarciniilor cognitive
provenite din interacțiunea pe verticală, cât și a socializării cu ceilalți covârstnici din
interacțiune pe orizontală. Alții cercetători au demostrat că există diferențe substanțiale
între ceea ce se întelege prin a fi inteligent, când ne raportăm la cultura din care provine
un individ.
3. INTELIGENȚA EMOȚIONALĂ ȘI STILURILE DE CONDUCERE
Inteligenţa emoţională se referă la abilităţile în baza cărora un individ poate
discrimina şi monitoriza emoţiile proprii şi ale celorlalţi, precum şi la capacitatea
acestuia de a utiliza informaţiile deţinute pentru a-şi ghida propria gândire şi acţiune
(Salovey & Mayer, 1990). O altă definiţie, mai recentă, a fost dată de Daniel Goleman
(1995). Conform acestuia, inteligenţa emoţională desemnează o capacitate de control şi
autocontrol al stresului şi emoţiilor negative; o meta-abilitate, care determină şi
influenţează modul şi eficienţa cu care ne putem folosi celelalte capacităţi şi abilităţi pe
care le posedăm, inclusiv inteligenţa educaţională. Educaţia bazată pe inteligenţa
emoţională nu este o abordare în termeni de calcule. Metodele detaliate, pas cu pas pot
arăta bine pe hârtie şi sună atrăgător atunci când îi auzim pe autori şi pe exterţi vorbind
despre ele. Dar aceste metode funcţionează rareori în şcoală. La fel ca majoritatea
lucrurilor care dau un sens vieţii noastre şi ne aduc satisfacţie, educaţia este un proces
extrem de complex şi de profund. Educaţia bazată pe inteligenţa emoţională porneşte
de la faptul că totalitatea acţiunilor noastre ne permit să creăm un echilibru mai sănătos
în şcoală şi în relaţiile cu elevii. Acţiunile noastre trebuie să pună accent pe importanţa
sentimentelor şi să ne ajută să ne ţinem sub control emoţiile, în loc să acţionăm
impulsiv sau să ne lăsăm copleşiţi de sentimente.
Educaţia bazată pe inteligenţa emoţională porneşte de la faptul că totalitatea
acţiunilor noastre ne permite să creăm un echilibru mai sănătos în relaţiile cu copiii prin
accentuarea importanţei sentimentelor şi prin controlul emoţiilor. Inteligenţa emoţională
ţine de conştientizarea propriilor emoţii, stăpânirea acestor emoţii (prin controlarea
cauzelor generatoare), motivaţia interioară de a evolua, dublată de iniţiativă, optimism şi
dăruire, empatie (capacitatea de a înţelege emoţiile şi sentimentele altora) şi, nu în
ultimul rând, de aptitudinile sociale, adică de capacitatea de a stabili relaţii pozitive, de a
coopera şi colabora cu ceilalţi, dea rezolva conflicte, de a capta atenţia. Capacitatea de
a recunoaşte şi de a face faţă emoţiilor duce la performanţe mai mari la şcoală, în
muncă şi în relaţiile interumane.
4. INTELIGENȚA ACADEMICĂ
Inteligenţa academică este capacitatea de învăţare şi dezvoltare mentală, teoretică,
la acumularea de cunoştinţe teoretice şi informaţii din diferite domenii. Măsurarea
inteligenței academice reda o imagine relativă asupra nivelului de inteligenţa efectiv al
unei persoane, însă specialiştii sunt de părere că, în această evaluare, intervine şi
măsurarea unui alt tip de inteligenţă.
În anii '70 s-a descoperit inteligenţa socială. Aceasta este diferită de inteligenţa
academică şi se axează pe relaţia de interrelaţionare a individului, felul în care se
comportă în societate, modul de adaptabilitate, de comunicare. Totuşi, acest termen nu
explică şi implicaţiile la nivel afectiv ale individului, de aceea, în 1985, s-a creat
termenul de inteligenţă emoţională. Baza cercetărilor a fost faptul că oameni consideraţi
inteligenţi, care au obţinut un IQ ridicat, nu erau neapărat şi dintre cei realizaţi în viaţă
(slujbă, familie). Inteligenţa emoţională reda nivelul la care un individ îşi gestionează
trăirile afective şi creează un echilibru între exteriorizarea iraţională a acestora şi
manifestarea lor controlată. Astfel, studiile realizate pe grupuri cu IQ ridicat au indicat că
anumite persoane din grupurile analizate aveau izbunciri necontrolate de furie, teamă
sau lipsă de empatie. De asemenea, la cei cu un EQ ridicat s-a putut observa şi un nivel
al IQ-ului sub mediu. S-a ajuns astfel la concluzia că unele persoane cu o capacitate
intelectuală dezvoltată nu pot fi capabile de gestionarea sentimentelor sau nu se pot
adapta în societate, şi respectiv cei cu EQ ridicat care, neputându-se adapta la nivel
mental în lumea exterioară, deveneau chiar periculoşi pentru societate.
5. INTELIGENȚA SOCIALĂ

Inteligenţa socială reprezintă construirea de relaţii pentru a face lucrurile să se

întâmple. Dincolo de abilităţile necesare în construirea unei relaţii puternice şi
colaborative, inteligenţa socială este reprezentată de încrederea reciprocă, ea permite
indivizilor să lucreze chiar şi în condiţii de conflict, fără a distruge abilitatea de a lucra
împreună.
Când oamenii vorbesc despre frustrările lor la locul de muncă, dau vina pe alţi
colegi pentru a justifica generarea problemei lor. Managerii se plâng de oamenii care nu
se comportă conform aşteptărilor. Angajaţii se plâng de managerii care nu informează
sau nu deleagă autoritate. Colegii se plâng unul de celălalt, de cei cu personalităţi
dificile.
În orice caz, atunci când oamenii sunt întrebaţi : “I-ai vorbit persoanei în cauza
despre aceasta?”, sau “Ai încercat să rezolvi această problemă?”, adesea răspunsul lor
este: “Glumesti? Nu-i pot spune asta.”
Când nu merg lucrurile la muncă aşa cum ţi-ai dori, trebuie să găseşti un răspuns în
comportamentul pe care l-ai adoptat până ai ajuns la situaţia în cauză.
 Atunci când ceva nu merge cum vrem noi, în general preferăm să dăm vina pe o altă
persoană că fiind cel care cauzează problema. Găsim chiar o anumită satisfacţie în a
ne plânge la prieteni de un tratament aspru pe care îl primim la un moment dat. Dar
dacă ne uităm cu atenţie, vom găsi întotdeauna ceva ce am fi putut face pentru că
situaţia în cauză să fi fost alta.
Pentru fiecare dintre noi, jobul reprezintă o parte importantă a vieţii de zi cu zi, mai
ales că îi alocăm mai mult de jumătate din timpul nostru! Oricât ne-am dori ca jobul pe
care îl avem să fie unul perfect, este inevitabil ca la un moment dat să nu fim
protagoniştii unui conflict la locul de muncă. Micile discuţii în contradictoriu, diferenţele
de caracter dintre oameni sau nemulţumirile legate de anumite task-uri pot lua o turnură
diferită. Ne putem trezi că acele mici conflicte să devină coşmarul vieţii noastre. Şi dacă
până acum veneam la muncă înarmaţi cu optimism şi cu voie bună, mersul la serviciu s-
ar putea transforma într-o corvoadă. Pentru liniştea noastră, trebuie să incercăm să
reinstaurăm echilibrul la locul de muncă.
6. INTELIGENȚA ARTIFICIALĂ

Termenul de Inteligenţa Artificială este întâlnit azi în numeroase publicaţii tehnice,

medicale, militare, ştiinţifice, de obicei, când vine vorba de aplicaţii ce realizează
performanţe de care numai omul era socotit capabil: recunoaşterea şi analiza vocii şi a
imaginilor, traduceri dintr-o limbă în alta, diferite jocuri de inteligenţă (şah, bridge),
luarea unor decizii complexe fără intervenţia unui operator uman etc. Iniţial, obiectivele
Inteligenţei Artificiale au fost foarte ambiţioase: maşina trebuia să rezolve diferite
probleme, să înveţe din propria experienţă şi din evenimentele exterioare sistemului
său, să efectueze raţionamente, să conceapă noi obiecte cu proprietăţi prestabilite.

Principalul scop al Inteligenţei Artificiale este de a imita întrutotul creierul uman în

modul în care acesta gândeşte, răspunde şi interacţionează. În pofida nivelului atins de
cercetători, acest deziderat nu va fi atins foarte curând, creierul uman fiind încă o
enigmă, aproape imposibil de analizat matematic şi/sau tradus în limbaj maşină.

Indiferent de puterea lor de procesare, maşinile nu vor înlocui, probabil niciodată,

omul, cea mai inteligentă şi puternică fiinţă de pe Pământ. Această afirmaţie este
sprijinită de numeroase raţiuni. Cel mai important argument împotriva dezvoltării maşinii
cu adevărat inteligente este cel al evoluţiei. Maşinile nu au parcurs rigorile de
supravieţuire timp de milioane de ani precum oamenii. Modul în care aceştia
interacţionează, gândesc şi se adaptează sunt faze de dezvoltare ale intelectului, diferit
fiecărui individ în parte. Acestui intelect i-au fost necesare milioane de ani să evolueze,
reprezentând, astfel, o etapă extrem de dificil de implementat în dezvoltarea maşinii
inteligente.

Unii oameni de ştiinţă afirmă că inteligenţa umană este imposibil de atins şi întrecut
pe cale artificială de o maşină. În 1989, matematicianul britanic Roger Penrose a
susţinut că mecanismele de funcţionare specifice creierului uman nu pot fi replicate de
maşină, nici măcar în principiu. În prezent, creierul uman este considerat a fi cel mai
sofisticat computer cunoscut. Afirmaţia nu poate fi negată, dar creierul uman
funcţionează pe aceleaşi principii ca oricare alt creier din regnul animal. Spre a înţelege
inteligenţa umană, trebuie să înţelegem modul în care se formează cele mai simple
gânduri. Încercarea de a trece peste aceste etape primare şi a cerceta direct acţiunile
complexe ale creierului uman este aproape imposibilă.

7. CONCLUZII

Viitorul cercetărilor în privința inteligenței depinde cu precădere de modul în care

sunt combinate difereritele teorii existente cu factorii ai personalității; numai o
perspectivă largă ne poate ajuta să întelegem pe deplin acest fenomen complex numit
inteligență.
Atunci când vorbim de inteligența emoționala putem spune că multe lucruri din viața
noastra se bazezază pe acest aspect, cum este în cazul unei persoane cu funcție de
conducere unde de multe ori această capacitate de conducere se bazează pe
inteligența emoțională, principala caracteristică in acest sens fiind aceea că rezonanța
amplifică și prelungește impactul emotional al acestui conducator.
Nivelul inteligenței emoționale a celor care sund conducători este cel care
determină eficiența cu care ei identifică, gestionează și canalizează sentimentele
propria și a celor pe care îi conduc. Baza conducerii emoționale cred că ar fi
autocunoașterea. Dacă nu putem depista propriile emoții, nu vom ști sa le stăpânim, și
cu atât mai puțin să le întelegem pe ale celorlalți. Cei care dispun de autocunoaștere
sunt racordați la propriile semnale interioare.

În ceea ce privește sistemul educațional, eu cred că acesta pune în mod tradițional

accentual pe cele trei activitățiȘ scris, citit, socotit, toate caracteristicile emisferei stângi,
excluzând aproape educarea facultăților emisferei drepte care este sediul imaginației,
orientării spațiale, decodării muzicii, culorii, ritmului, creativității. Pentru ca acești copii
să nu aibă probleme emoționale în viitor, școala trebuie să găsească mereu noi
posibilități, noi metode și resurse de a le dezvolta capacitățile, în special inteligența
emoțională, cea mai valoroasă achiziție pe care se pot baza oricând în viitor.

În viitor computerele vor dispune de Inteligenţă Artificială, dar, în mod sigur, diferită
de cea umană. În numeroase situaţii, oamenii sunt influenţaţi de emoţii, acestea fiind
adevăratele motivaţii ale raţionamentului şi acţiunii lor. În cazul inteligenţei artificiale,
motivaţiile vor fi total diferite. Spre a înţelege cât de mare va fi diferenţa, putem privi şi
analiza cea de-a doua fiinţă inteligentă de pe planetă după om, delfinul. Lumea
oamenilor este diferită de cea a delfinilor, iar cele două forme de inteligenţă sunt
influenţate de habitat. Delfinii îşi folosesc inteligenţa pentru navigaţie, aşa cum oamenii
o folosesc pe cea proprie pentru manevrarea uneltelor. Diferitele habitate impun diferite
priorităţi creaturii care trăieşte în ele. La nivelul de cunoaştere actual, pentru oameni
este aproape imposibil de imaginat ce formă de inteligenţă va avea entitatea virtuală
aflată în memoria unui computer.

Inteligenta (IQ-ul sau mai bine zis potentialul IQ) este determinată genetic. Doar că,
după părerea mea este foarte ușor să faci un om deșptept să devină ”prost” și aproape
imposibil un om ”prost” să devină deștept. Cu alte cuvinte, condițiile sociale, alimentația,
educația, etc, contrubuie la dezvoltarea IQ-ul. Dacă cineva nu beneficiază de toate
condițiile necesare sunt foarte mari șanse să nu-și dezvolte iq-ul la potentialul maxim.

BIBLIOGRAFIE:

1. John D. Mayer, Peter Salovey, Teoria inteligenţei emoţionale – 1990

2. Daniel Goleman, Inteligenţa emoţională - Editura Curtea Veche 2001
3. Zlate, M. (2006). Fundamentele psihologiei, Bucureşti, Editura Universitară
4. Anna T. Cianciolo & Robert J. Sternberg (2012). Inteligența. Scurt Istoric.
Bucureti: Editura Trei
5. www.edupedu.ro/ cel-mai-mare-studiu-cu-privire-la-inteligenta-oamenilor