Biogeografie

lOMoARcPSD|7089265
Biogeografie
Geografia continentelor (Universitatea din Bucuresti)
StuDocu nu este sponsorizat sau avizat de nicio universitate

Desc?rcat de Papa John (redfuryturbo@yahoo.com)
lOMoARcPSD|7089265
UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE ISTORIE-FILOSOFIE-GEOGRAFIE
CATEDRA DE GEOGRAFIE
BIOGEOGRAFIE
CURS
ANUL II
Lect.univ.dr. Marinescu Emil

lOMoARcPSD|7089265

lOMoARcPSD|7089265
Programa analitică
Denumirea
BIOGEOGRAFIE
disciplinei
Anul II
Codul disciplinei G.2.5. Numărul de credite 5
Semestrul I
Facultatea Istorie, Filosofie, Geografie Numărul orelor pe semestru/activităţi

Total Curs Lucrări practice
Specializarea: Geografie
56 28 28
Categoria formativă a disciplinei: DF - fundamentală, DG - generală,

DF
DS - de specialitate, DC - complementară
Categoria de opţionalitate a disciplinei: DI - impusă, DO - opţională,
DI
DF - facultativă
Obligatorii
Discipline (condiţionate)
conexe
Recomandate Geografie generală
- cunoaşterea şi înţelegerea cauzelor care au generat răspândirea geografică a

vieţuitoarelor la suprafaţa globului terestru;
- explicarea şi interpretarea distribuţiei şi diversităţii organismelor vii, în
interdependenţă cu ele însele şi cu factorii de mediu;
- dezvoltarea abilităţilor de investigare a ecosistemelor;
- cunoaşterea şi înţelegerea conceptelor privind comunităţile de organisme,
Obiective
dinamica acestora şi distribuţia lor spaţială;
- sintetizarea trăsăturilor florei şi faunei marilor formaţiuni biotice în
interdependenţă cu factorii de mediu;
- însuşirea principiilor ce stau la baza regionării biogeografice şi sintetizarea
caracteristicilor regiunilor biogeografice
- cultivarea unei atitudini corecte faţă de organismele vii
1. Biogeografia ca ştiinţă
Importanţa studierii biogeografiei
Conţinut
Istoricul şi obiectul de studiu al biogeografiei
(descriptori) Legăturile biogeografiei cu celelalte ştiinţe
Ramurile biogeografiei şi direcţii actuale de cercetare
2. Biodiversitatea
Diversitatea organismelor în timp şi spaţiu
Rolul organismelor în biosferă
3. Elemente de chorologie
Diseminarea organismelor vii. Diseminarea pasivă şi diseminarea activă. Diseminarea
antropică
4. Arealul biogeografic
3

lOMoARcPSD|7089265
Centrul biogenetic
Mărimea, forma şi orientarea arealelor
Barierele naturale
Valenţa ecologică
Tipuri de areale biogeografice
5. Influenţa factorilor ecologici distribuţiei organismelor vii
Factorii abiotici:
Factorii energetici (lumina şi temperatura)
Factorii hidrici, edafici, mecanici şi orografici
6. Factorii biotici
Competiţia, comensalismul, simbioza, parazitismul
Factorul antropic
7. Elemente de biocenologie
Comunităţi de organisme: populaţia şi biocenoza; asociaţiile vegetale. Ecosisteme
8. Biomurile - formaţiunile biotice majore ale Globului.
Domeniul acvatic:
Apele marine şi oceanice.
Flora şi fauna apelor continentale
9. Domeniul terestru:
Vegetaţia şi fauna din zonele de tundră.
Vegetaţia şi fauna din zonele aride
Stepele şi savanele
10. Pădurile tropicale umede. Pădurile tropicale cu ritm sezonier.
Pădurile şi tufărişurile cu frunze aspre
11. Pădurile cu frunze căzătoare din emisfera boreală şi emisfera australă
Pădurile de conifere din emisfera boreală
Domeniul subteran:
Biotopuri cavernicole terestre şi acvatice
12. Regionarea biogeografică
Principiile regionării, regiuni floristice şi regiuni zoogeografice.
Regiunile biogeografice ale uscatului: Regiunea Holarctică.
13. Regionarea biogeografică: Regiunea Neotropicală, Regiunea Africano-Malgaşă,
Regiunea Indo-Malayeză, Regiunea Australiană şi Polineziană, Regiunea Antarctică.
14. Regionarea biogeografică pentru teritoriul României
Forma de evaluare (E - examen, C - colocviu/test final, LP - lucrări de control) C

Stabilirea - răspunsurile la examen 60%
notei
- activităţi aplicative laborator/lucrări practice 20%
finale
(procentaje) - susţinerea referatelor şi evaluarea acestora 20%

lOMoARcPSD|7089265
BĂNĂRESCU, P., BOŞCAIU, N., (1973), Biogeografie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti

BREHM, A. E., (1964), Lumea animalelor, Editura Ştiinţifică, Bucureşti
BURNIE, D., (2003), Lumea animalelor, Editura RAO, Bucureşti
BOTNARIUC, N., VĂDINEANU, A., (1982), Ecologie, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti
CĂLINESCU, R, BUNESCU ALEXANDRA, PĂTROESCU MARIA, (1972), Biogeografie,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
COX, B., MOORE, P., WHITFIELD, P., (2001), Atlasul lumii vii, Marshall Publishing
COX, B., MOORE, P., (2005), Biogeography, Blackwell Publishing, Oxford
DEMANGEOT, J., (1998), Les milieux natures du globe, Armand Colin, Paris
DORST, J., (1970), Înainte ca natura să moară, Editura Politică, Bucureşti
DRUGESCU, C., (1995), Zoogeografia României, Editura All, Bucureşti
GASTON, K.J., SPICER, J.I., (2004), Biodiversity, Blackwell Publishing, Oxford
LUPAŞCU, A., (2001), Biogeografie, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti
Bibliografia MARINESCU E., (2007), Biogeografie. Îndrumător pentru lucrări practice, Editura
Universitaria, Craiova
MUICĂ CRISTINA, GEACU, S., SENCOVICI MIHAELA, (2006), Biogeografie generală,
Editura Transversal, Bucureşti
OZENDA, P., (1964), Biogéographie végétale, Doin, Paris
PÂRVU, C., (2001), Ecologie generală, Editura Tehnică, Bucureşti
PIŞOTA, I., (2002), Biogeografie, Editura Universitară Bucureşti
POP, I., (1977), Biogeografie ecologică, Vol. I şi II, Editura Dacia, Cluj-Napoca
PRIMACK, RH. ŞI COLAB., (2002), Conservarea diversităţii biologice – Editura Tehnică
Bucureşti
STUGREN, B., (1994), Ecologie teoretică, Casa de cultură Sarmis, Cluj-Napoca
UNGUREANU IRINA, (2005), Geografia mediului, Editura Universităţii Al. I.Cuza, Iaşi
WALTER, H., (1974), Vegetaţia Pământului în perspectivă ecologică, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti
Lista materialelor 1. Suport de curs; 2. Hărţi şi planşe color (diagrame, tabel cronologic);
didactice necesare 3. Folii pentru retroproiector; 4. Suport DVD
Coordonator de
Gradul didactic, titlul Semnătura
disciplină
Marinescu Emil Lect. univ. dr.

lOMoARcPSD|7089265

lOMoARcPSD|7089265
CUPRINS
CAPITOLUL 1. BIOGEOGRAFIA CA ŞTIINŢĂ...................................................................................11

1.1. IMPORTANŢA STUDIERII BIOGEOGRAFIEI ...........................................................................................11
1.2. ISTORICUL ŞI OBIECTUL DE STUDIU AL BIOGEOGRAFIEI .....................................................................11
1.3. LEGĂTURA BIOGEOGRAFIEI CU CELELALTE ŞTIINŢE ..........................................................................11
1.4. RAMURILE BIOGEOGRAFIEI ŞI DIRECŢII ACTUALE DE CERCETARE ......................................................12
CAPITOLUL 2. BIODIVERSITATEA .....................................................................................................13
2.1. DIVERSITATEA ORGANISMELOR ÎN TIMP ŞI SPAŢIU.............................................................................13
2.2. ROLUL ORGANISMELOR ÎN BIOSFERĂ .................................................................................................14
CAPITOLUL 3. ELEMENTE DE COROLOGIE ...................................................................................16
3.1. DISEMINAREA ORGANISMELOR..........................................................................................................16
3.1.1. Diseminarea pasivă.......................................................................................................................16
3.1.2. Diseminarea activă .......................................................................................................................18
3.1.3. Diseminarea antropică .................................................................................................................19
3.2. AREALUL BIOGEOGRAFIC ..................................................................................................................20
3.2.1. Centrul biogenetic.........................................................................................................................20
3.2.2. Mărimea şi forma arealului ..........................................................................................................20
3.2.3. Tipuri de areale.............................................................................................................................21
3.2.3.1. Areale cosmopolite.................................................................................................................21
3.2.3.2. Areale regionale .....................................................................................................................21
3.2.3.3. Areale vicariante.....................................................................................................................22
3.2.3.4. Areale endemice .....................................................................................................................22
CAPITOLUL 4. INFLUENŢA FACTORILOR ECOLOGICI ASUPRA DISTRIBUŢIEI
ORGANISMELOR VII..................................................................................................................................24
4.1. FACTORII ABIOTICI ............................................................................................................................24
4.1.1. Factorii energetici.........................................................................................................................24
4.1.1.1. Lumina....................................................................................................................................24
4.1.1.2. Temperatura............................................................................................................................26
4.1.2. Factorii hidrici..............................................................................................................................28
4.1.3. Factorii edafici..............................................................................................................................29
4.1.4. Factorii orografici ........................................................................................................................31
4.1.4.1. Altitudinea ..............................................................................................................................31
4.1.4.2. Orientarea versanţilor .............................................................................................................31
4.1.4.3. Gradul de înclinare al versanţilor ...........................................................................................32
4.1.4.4. Rolul de adăpost al reliefului..................................................................................................32
4.1.5. Factorii mecanici ..........................................................................................................................32
4.2. FACTORII BIOTICI ..............................................................................................................................34
4.2.1. Relaţii fitogene ..............................................................................................................................34
4.2.2. Relaţii zoogene..............................................................................................................................35
4.2.3. Relaţii biocenotice.........................................................................................................................35
4.3. FACTORUL ANTROPIC ........................................................................................................................36
CAPITOLUL 5. ELEMENTE DE BIOCENOLOGIE.............................................................................37
5.1. COMUNITĂŢILE DE ORGANISME .........................................................................................................37

lOMoARcPSD|7089265
CAPITOLUL 6. FORMAŢIUNILE BIOTICE MAJORE ALE GLOBULUI ...................................... 39

6.1. DOMENIUL ACVATIC ......................................................................................................................... 39
6.1.1. Apele oceanice şi marine.............................................................................................................. 39
6.1.1.1. Organismele vii din zona litorală........................................................................................... 40
6.1.1.2. Organismele vii din zona pelagică......................................................................................... 41
6.1.1.3. Organismele vii din zona abisală ........................................................................................... 42
6.1.2. Apele continentale ........................................................................................................................ 43
6.1.2.1. Organismele vegetale şi animale din apele curgătoare.......................................................... 43
6.1.2.2. Organismele vegetale şi animale din apele stătătoare ........................................................... 44
6.2. DOMENIUL TERESTRU ....................................................................................................................... 46
6.2.1. Organismele vegetale şi animale din zona de tundră .................................................................. 46
6.2.1.1. Tundra arctică ........................................................................................................................ 47
6.2.1.2. Tundra antarctică ................................................................................................................... 47
6.2.1.3. Tundra alpină ......................................................................................................................... 49
6.2.2. Organismele vegetale şi animale din zonele aride....................................................................... 51
6.2.2.1. Deşerturile zonei temperate ................................................................................................... 51
6.2.2.2. Deşerturile zonei intertropicale.............................................................................................. 51
6.2.3. Stepele........................................................................................................................................... 53
6.2.3.1. Stepele din Europa şi Asia ..................................................................................................... 53
6.2.3.2. Preeriile din America de Nord ............................................................................................... 53
6.2.3.3. Pampasurile din America de Sud........................................................................................... 54
6.2.3.4. Stepele din Africa de Nord şi stepele din Noua Zeelandă ..................................................... 54
6.2.4. Savanele........................................................................................................................................ 55
6.2.4.1. Savanele din Africa................................................................................................................ 55
6.2.4.2. Savanele din America de Sud ................................................................................................ 56
6.2.4.3. Savanele din Asia de Sud....................................................................................................... 56
6.2.4.4. Savanele din Australia ........................................................................................................... 56
6.2.5. Pădurile ........................................................................................................................................ 56
6.2.5.1. Pădurile tropicale umede (ecuatoriale) .................................................................................. 57
6.2.5.2. Pădurile tropicale cu ritm sezonier ........................................................................................ 61
6.2.5.3. Pădurile şi tufărişurile cu frunze aspre .................................................................................. 61
6.2.5.4. Pădurile temperate cu frunze căzătoare ................................................................................. 63
6.2.5.5. Pădurile de conifere din emisfera boreală.............................................................................. 65
6.2.6. Tufişurile de ericacee ................................................................................................................... 66
6.3. DOMENIUL SUBTERAN ...................................................................................................................... 67
CAPITOLUL 7. REGIONAREA BIOGEOGRAFICĂ........................................................................... 69
7.1. REGIONAREA FLORISTICĂ ŞI REGIONAREA ZOOGEOGRAFICĂ ............................................................ 69
7.2. REGIUNILE BIOGEOGRAFICE ALE USCATULUI .................................................................................... 69
7.2.1. Regiunea Holarctică..................................................................................................................... 71
7.2.1.1. Subregiunea artică.................................................................................................................. 71
7.2.1.2. Subregiunea Euro-Siberiană .................................................................................................. 71
7.2.1.3. Subregiunea Pontico-Central-Asiatică (Aralo-Caspică)........................................................ 72
7.2.1.4. Subregiunea Chinezo-Japoneză ............................................................................................. 72
7.2.1.5. Subregiunea Mediteraneană................................................................................................... 72
7.2.1.6. Subregiunea Nord Americană de Est..................................................................................... 73
7.2.1.7. Subregiunea Nord Americană de Vest................................................................................... 73
7.2.1.8. Subregiunea Sonoriană .......................................................................................................... 73

lOMoARcPSD|7089265
7.2.2. Regiunea Neotropicală .................................................................................................................74

7.2.2.1. Subregiunea Caraibilor (Antilelor).........................................................................................74
7.2.2.2. Subregiunea Braziliană...........................................................................................................74
7.2.2.3. Subregiunea Central-Americană ............................................................................................74
7.2.2.4. Subregiunea Andină-Patagoneză (Chiliano-Patagoneză).......................................................74
7.2.3. Regiunea Africano-Malgaşă .........................................................................................................75
7.2.3.1. Subregiunea Saharo-Sindiană.................................................................................................75
7.2.3.2. Subregiunea Etiopiană............................................................................................................75
7.2.3.3. Subregiunea Capului (Sud-Africană) .....................................................................................75
7.2.3.4. Subregiunea Malgaşă .............................................................................................................76
7.2.4. Regiunea Indo-Malayeză ..............................................................................................................76
7.2.4.1. Subreginea Indiană .................................................................................................................76
7.2.4.2. Subregiunea Birmano – Chineză............................................................................................76
7.2.4.3. Subregiunea Malayeză (Arhipelagul Sondelor şi Filipine) ....................................................76
7.2.5. Regiunea Australiană (Australo-Papuaşă)...................................................................................77
7.2.5.1. Subregiunea Australiei ...........................................................................................................77
7.2.5.2. Subreginea Noua Guinee........................................................................................................77
7.2.5.3. Subregiunea Insulelor Maluku, Sulawesi şi Sondele Mici.....................................................77
7.2.5.4. Subregiunea Noua Zeelandă...................................................................................................78
7.2.6. Regiunea Polineziană ...................................................................................................................78
7.2.7. Regiunea Antarctică......................................................................................................................78
7.3. REGIONAREA BIOGEOGRAFICĂ PENTRU TERITORIUL ROMÂNIEI ........................................................79
BIBLIOGRAFIE ....................................................................................................................................77

lOMoARcPSD|7089265
10

lOMoARcPSD|7089265
CAPITOLUL 1. Biogeografia ca ştiinţă
1.1. Importanţa studierii biogeografiei
Lumea modernă, datorită acţiunii omului, tinde să nimicească viaţa în forma ei sălbatică şi prin urmare să distrugă
armonia cadrului natural în care aceasta ar trebui să trăiască. Planeta noastă este supusă unei presiuni din ce în ce mai
mari iar dispariţia unor specii sau destructurarea habitatelor naturale este un lucru la ordinea zilei. Biogeografia este în
acest context una din ştiinţele implicate în evaluarea biodiversităţii şi a impactului antropic asupra ecosistemelor
terestre şi marine. Această ştiinţă interdisciplinară poate atrage atenţia asupra marilor pericole ce ameninţă omul şi
natura în epoca modernă şi are de elaborat soluţii ce privesc conservarea speciilor şi protecţia ariilor naturale.
Biogeografii caută să răspundă la întrebări precum: De ce sunt aşa multe organisme vii într-un ecosistem?; De ce
sunt distribuite în felul în care sunt?; Au ocupat acestea dintotdeauna arealul actual?; Afectează activitatea umană
aceste ecosisteme şi dacă da, care sunt previziunile ştiinţifice pentru viitor?; De ce există mai multe specii de pescăruş
şi de ce specii diferite ale acestei păsări au areale diferite, unele foarte extinse, altele foarte restrânse?; De ce sunt mai
multe specii de fluturi în Austria decât în Norvegia?; De ce introducerea iepurelui de casă în Australia a produs un
adevărat dezastru ecologic acolo?; De ce relicte glaciare s-au conservat în enclave muntoase în Carpaţi iar unele relicte
terţiare în apele termale din jud. Bihor?; Care sunt deosebirile dintre o specie endemică, una rară, una vulnerabilă şi
una periclitată?
Este sarcina biogeografului nu numai să răspundă la astfel de întrebări dar şi să caute reguli generale care să
explice răspunsurile, care să pună la dispoziţie un cadru general de înţelegere care la rândul său să poată fi folosit în
previziuni despre consecinţele modificării lumii naturale.
1.2. Istoricul şi obiectul de studiu al biogeografiei
Prezenţa şi distribuţia plantelor şi animalelor a fost înregistrată de oameni din cele mai vechi timpuri. În
însemnările şi hărţile cele mai vechi se menţiona existenţa, abundenţa sau lipsa multor specii. De-a lungul secolelor
XIX şi XX a existat un interes crescând în ceea ce priveşte înregistrarea informaţiilor despre distribuţia plantelor,
animalelor şi comunităţilor biologice. Lucrarea Originea speciilor a lui Charles Darwin a fost un moment important
care a influenţat enorm următoarele cercetări în domeniul biogeografiei chiar dacă teoria acestuia nu a fost acceptată de
toţi. Identificarea caracteristicilor faunei şi florei au loc odată cu primele încercări de clasificare a organismelor.
Printre fondatorii biogeografiei se remarcă naturalistul Alexander von Humboldt (1769-1859) care a explorat
America de Sud fiind interesat şi de modul în care plantele contribuie la fizionomia peisajelor. Deseori este numit
părintele geografiei plantelor. Primele studii asupra distribuţiei organismelor au jucat un rol important în dezvoltarea
teoriei evoluţiei. Aşa au fost observaţiile făcute de Charles Darwin în expediţia realizată cu vasul Beagle (1831-1836)
şi de Alfred Russel Wallace în timpul expediţiei în arhipelagul malayezian (1854-1862) de unde s-a întors în Anglia cu
un număr impresionant de specii noi. A.R. Wallace elaborează ,,Geografia răspândirii animalelor” devenind astfel
unul din fondatorii zoogeografiei.
În ultimul secol şi cu precădere în ultimele decenii, biogeografia s-a dezvoltat în strânsă legătură cu ecologia.
Biogeografia este ştiinţa care studiază organismele vii, plantele şi animalele, gruparea şi distribuţia acestor
organisme precum şi relaţiile lor cu factorii mediului natural şi cu societatea umană.
Prin obiectul de studiu, biogeografia este o ştiinţă interdisciplinară de contact între geografie şi biologie,
apelând la metode de cercetare ştiinţifică din ambele domenii.
1.3. Legătura biogeografiei cu celelalte ştiinţe
Deşi biogeografia este astăzi o ştiinţă de sine stătătoare, cu obiect şi metode proprii de cercetare, ea ocupă o
poziţie interdisciplinară faţă de alte ştiinţe având numeroase conexiuni cu acestea.
În primul rând, botanica şi zoologia sunt ştiinţele care oferă sistematica modernă care stabilesc relaţiile de
descendenţă şi înrudire între specii, vechimea unor taxoni, sincronizarea unor grupe de plante şi animale şi care ajută
astfel biogeografia să stabilească arealele actuale ale speciilor şi să le compare între ele. Climatologia are un rol extrem
11

lOMoARcPSD|7089265
de important în studiul plantelor şi animalelor prin variaţiile regimului termic, hidric şi eolian. Datele climatologice
explică zonalitatea florei şi faunei de la ecuator la poli, etajarea acestora pe verticală şi particularitatea unor unităţi
biogeografice ca urmarea a unor influenţe climatice aparte (influenţa continentală şi oceanică, topoclimatele).
Hidrologia studiază apele de suprafaţă şi de adâncime. Apa fiind elementul vital al alimentaţiei şi un mediu de viaţă are
o influenţă covârşitoare asupra răspândirii populaţiilor. Paleontologia studiază formele fosile (macro fosile şi
megafosile) vegetale şi animale pentru corelarea stratigrafică a unor formaţiuni sedimentare şi determinarea vârstei lor
relative. Împreună cu palinologia pune la dispoziţie biogeografiei aspecte calitative şi cantitative din istoria florei şi
faunei terestre care ajută la explicarea cauzelor genetice care au determinat actuala răspândirea a unor specii de plante
şi animale. Palinologia, ştiinţă relativ recentă, prin analiza sporilor şi polenului din diverse perioade geologice, acoperă
lacune în ceea ce priveşte geneza unor specii de plante actuale din regiunile în care lipsesc fosilele de natură vegetală.
Paleogeografia reconstituie configuraţia continentelor şi oceanelor de-a lungul erelor geologice cu ajutorul unor
argumente geologice şi se bazează pe ipoteze oferite de biogeografie în ceea ce priveşte răspândirea actuală a
organismelor. Geomorfologia care studiază relieful scoarţei terestre se află în raport de cauzalitate cu biogeografia,
plantele şi animalele stabilindu-şi arealul în funcţie de condiţiile geomorfologice. Raport dublu-cauzal există şi între
biogeografie şi pedologie (ştiinţa care studiază structura, compoziţia chimică şi prezenţa unor substanţe nutritive în
sol). Organismele folosesc solul ca suport şi sursă de săruri hrănitoare pentru procesele vitale iar la rândul lor
organismele contribuie la îmbogăţirea chimică a lui.
1.4. Ramurile biogeografiei şi direcţii actuale de cercetare
Privită ca ştiinţă geografică biogeografia are două ramuri (fitogeografia şi zoogeografia) iar în prezent
cercetările se efectuează pe mai multe direcţii: Biogeografia aplicată susţine aplicarea cunoştiinţelor biogeografice în
cadrul conservării biodiversităţii şi habitatelor naturale. Aplicarea cunoştiinţelor se face pe mai multe direcţii,
răspunzând la probleme actuale precum: ameninţări pentru biodiversitate, conservarea la nivel de specie şi populaţie,
conservarea la nivel de comunitate biologică, administrarea ariilor naturale protejate, reconstrucţia ecologică,
conservarea habitatelor naturale. Biogeografia descriptivă se ocupă cu înregistrarea datelor despre răspândirea
diverşilor taxoni. Aici intră corologia – care studiază răspândirea diverşilor taxoni (răspîndirea speciilor, genurilor,
familiilor de organisme), arealele acestora şi regionarea Globului din punct de vedere floristic şi faunistic. Biogeografia
comparativă se ocupă de stabilirea relaţiilor complexe floristice şi faunistice sau arealelor pe baza unor studii
comparative la nivel de: taxoni supraspecifici (biogeografia taxonomică); regiune biogeografică (biogeografie
regională); biocenoză sau comunitate biologică (biocenologia). Biogeografia cauzală explică condiţionarea răspândirii
geografice a plantelor şi animalelor în funcţie de complexitatea factorilor cauzali (biogeografia ecologcă şi
biogeografia istorico-genetică).
Întrebări de verificare:
1. Care dintre ştiinţele geografice se află în raporturi de interdependenţă cu biogeografia? Explicaţi aceste
raporturi.
2. Care sunt în prezent problemele la care poate răspunde biogeografia aplicată? Exemplificaţi.
3. Care este obiectul de studiu şi care este importanţa studierii biogeografiei ?
12

lOMoARcPSD|7089265
CAPITOLUL 2. Biodiversitatea
2.1. Diversitatea organismelor în timp şi spaţiu
Răspândirea organismelor în biosferă este foarte neuniformă datorită influenţei generale a factorilor abiotici şi
biotici. Zonalitatea geografică (în latitudine şi altitudine) impune condiţii ecologice diverse.
Pe suprafaţa terestră există o mare diversitate de plante şi animale. Până în prezent au fost descrise circa 1,5
milioane specii de plante şi animale. Peste 2/3 din speciile de organisme vii aparţin regnului animal.
Regnul plante (Plantae) este alcătuit din organisme pluricelulare în marea lor majoritate, autotrofe prin
fotosinteză având ca pigmenţi asimilatori clorofila. Nu au posibilitatea de liberă locomoţie ceea ce limitează
diseminarea.
Aceste organisme pluricelulare aparţin la două unităţi taxonomice cu valoare de subregn:
a) Talofite (Thallobionta) – al căror corp vegetativ (numit tal) este nediferenţiat sau slab diferenţiat. Cuprind
încrengăturile: algele (Phycophyta) – circa 35 000 specii (după unii autori acestea aparţin regnului
Protista); muşchii (Bryophyta) – circa 26 000 specii şi după unii autori lichenii (Lichenophyta) care sunt
încadraţi mai nou la ciuperci (Mycophycophyta).
b) Cormofite (Cormobionta) – plante vasculare (Plantae vasculares) cu corp vegetativ (numit corm)
diferenţiat în rădăcină, tulpină, frunză (cele mai evoluate prezentând şi floare, sămânţă, fruct). Cuprind
două încrengături: ferigi (Pteridophyta) – circa 12 000 specii şi plante cu sămânţă (Spermatophyta) –
circa 250 000 specii.
Plantele cu sămânţă (Spermatophyta) cuprind două subîncrengături: Gimnosperme (Gymnospermae) – plante
la care ovulele şi seminţele care se formează sunt neacoperite (ex: Conifere, Ginkgoaceae) şi Angiospermele
(Angiospermae) – plante la care seminţele care se formează sunt închise în carpele.
În timp ce gimnospermele (circa 10 000 specii) care au evoluat 200 milioane de ani sunt în prezent în regres, fiind
cunoscute azi numai circa 800 specii, angiospermele - apărute în urmă cu 150 milioane de ani - domină flora actuală
fiind cunoscute circa 300 familii cu 12500 genuri şi 248 000 specii.
Angiospermele cuprind două clase: monocotiledonate (Monocotyledonae, Liliatae) – plante având o singură frunzuliţă
embrionară (numită cotiledon) în sămânţă şi dicotiledonate (Dicotyledonae, Magnoliatae) – plante cu două frunzuliţe
embrionare.
Regnul animal (Animalia) este format din organisme pluricelulare, celulele fiind prevăzute cu nucleu.
Sunt heterotrofe şi prezintă locomoţie liberă, rareori fiind imobilizate ceea ce le permite dispersia în teritoriu iar la
unele dintre ele migraţia. Pot fi nevertebrate sau cordate (care includ vertebratele).
Regnul animal cuprinde 24 încrengături (Bogoescu C. şi colab., 2003) între care cele mai importante sunt:
bureţii (Porifera), celenteratele (Cnidaria), meduzele (Ctenaria), viermii laţi (Plathelminthes), viermii cilindrici
(Nematoda), viermii inelaţi (Annelida), moluştele (Mollusca), artropodele (Arthropoda), echinodermele
(Echinodermata), cordatele (Chordata).
Cordatelor le aparţin vertebratele între care supraclasa peşti (Pisces) numără circa 24 400 specii iar supraclasa
Tetrapoda cuprinde patru clase importante: amfibieni (Amphibia) – circa 5000 specii, reptile (Reptilia) – circa 7920
specii, păsări (Aves) – circa 9672 specii şi mamifere (Mammalia).
Există circa 100 de familii de mamifere cu aproximativ 1000 de genuri şi 4327 specii. (Burnie D., 2001).
În concluzie diversitatea speciilor (taxonilor) pe Glob poate fi cuantificată prin numărul speciilor descrise. Se
fac însă estimări privind totalul speciilor care ar putea exista (speciile descrise + speciile încă necunoscute) (tabelul
2.1).
În tabelul 2.1 sunt prezentate grupurile de organisme în ordinea numărului total estimat, astfel încât cele mai
numeroase organisme sunt considerate insectele (circa 8 milioane specii) iar cele mai puţin numeroase sunt vertebratele
(circa 50000 specii).
Numărul speciilor descrise creşte la fiecare evaluare periodică, astfel de exemplu în cazul mamiferelor sunt
descrise circa 100 de specii noi la fiecare 10 ani. Numai în ultimii 15 ani au fost descrise 38 specii noi de primate între
care două specii de maimuţe în bazinul Amazon în anul 2002.
13

lOMoARcPSD|7089265
Număr de specii Număr de specii Ponderea speciilor

Grupul de organisme
descrise estimate descrise (%)
Insecte 950 000 8 000 000 12
Fungi (ciuperci) 70 000 1 000 000 7
Arahnide 75 000 750 000 10
Viruşi 5 000 500 000 5
Nematode 15 000 500 000 3
Bacterii 4 000 400 000 1
Plante vasculare 250 000 300 000 83
Protozoare 40 000 200 000 20
Alge 40 000 200 000 20
Moluşte 70 000 200 000 35
Crustacee 40 000 150 000 27
Vertebrate 45 000 50 000 90
Tabel 2.1. Numărul de specii descrise la diferite grupuri de organisme,

numărul total de specii estimate şi ponderea speciilor descrise din total specii estimate
(Groombridge B. (eds), 1992)
Repartiţia organismelor în cadrul biosferei prezintă o distribuţie neuniformă pe verticală (fig. 2.1).
În litosferă, majoritatea organismelor se află răspândite în partea superioară, în sol, până la câţiva metri
adâncime, excepţie făcând flora bacteriană legată de prezenţa hidrocarburilor care poate ajunge şi la 3000 m.
În hidrosferă, populaţia organismelor o depăşeşte pe cea din litosferă. Doar un număr redus de întinderi de apă
sunt slab populate datorită unor condiţii particulare: salinitate mărită, lipsa oxigenului, temperatură ridicată. Exemple
de medii acvatice slab populate sunt: lacurile suprasărate Tuz şi Van din Turcia, Utah din SUA; lacurile meromictice
Malawi şi Tanganyika, caracterizate de două orizonturi de apă: unul superior şi activ, altul inferior, mult mai gros, mai
sărat şi bogat în hidrogen sulfurat, lipsit de viaţă (excepţie fac bacteriile anaerobe); gheizerele şi izvoarele termale cu
temperaturi de peste 50-60OC.
În mediul acvatic, plantele verzi au o răspândire mai redusă, pentru că existenţa lor depinde de procesul de fotosinteză
care poate exista numai în prezenţa radiaţiei solare. Astfel, hidrofitele fotosintetizante au condiţii favorabile doar până
la 400 m adâncime, limita de pătrundere a radiaţiei solare – în orizonturile eufotic şi disfotic.
În atmosferă concentrarea maximă a organismelor este în partea inferioară a troposferei, până la aproximativ
50-70 m înălţime, ajungând ca la 1.000 m să scadă la valoarea minimă. Există totuşi specii de organisme aerofile care
pot zbura la 400 m (albatrosul, lăstunul), la 1.000 m (vulturul) sau chiar la 7.000 m (condorul).
De la 100 m până la aproximativ 10 km în atmosferă se remarcă numai prezenţa unor organisme transportate
pasiv de curenţii de aer (larve, bacterii, spori de ciuperci) care alcătuiesc „aeroplanctonul”. Dincolo de centura de ozon
protector (la peste 25 km înălţime), datorită razelor ultraviolete care nu mai sunt absorbite nu se mai găsesc organisme
vii.
Sfera de întrepătrundere şi de interacţiune a litosferei, atmosferei şi hidrosferei constituie aşa numitul „înveliş
geografic”, unde se desfăşoară cele mai intense procese fizico-chimice, şi reprezintă zona cu cea mai mare concentrare
de organisme a biosferei. Se consideră că limita învelişului geografic poate pătrunde într-o geosferă sau alta până la
nivelul în care se mai menţin interacţiunile factorilor geografici.
2.2. Rolul organismelor în biosferă
Componentele biosferei, plantele şi animalele, exercită o influenţă majoră în transformarea scoarţei terestre.
Plantele autotrofe1 furnizează atmosferei şi mediului acvatic cantităţi mari de oxigen indispensabil vieţii.
Viaţa nu ar putea exista dacă cea mai mare parte a continentelor nu ar fi acoperită de plante verzi (2/3). Dacă
însă ar exista numai plante verzi, atunci într-un timp relativ scurt, s-ar acumula o cantitate imensă de substanţe organice
care ar face imposibilă continuitatea vieţii. Acumulări mari de substanţe organice nu pot avea loc deoarece platele
heterotrofe2, le descompun prin intermediul fermenţilor până la stadiul de substanţe minerale, redându-le astfel
circuitului biologic. În procesele de descompunere mai intervin şi unele animale (viermi, insecte, izopode, melci, etc)
1
plante autotrofe sunt plantele care sunt capabile de a se nutri prin procesul de fotosinteză utilizând apa cu sărurile minerale, bioxidul de carbon şi energia solară
2
plantele heterotrofe (bacteriile şi ciupercile) sunt plantele care nu-şi pot elabora singure substanţele nutritive, vieţuind pe organisme moarte (saprofite) ,
descompunându-le prin intermediul enzimelor sau pe organisme vii (parazite).
14

lOMoARcPSD|7089265
care consumă substanţe organice iar apoi le redau solului sub formă de dejecţii. Rezultă astfel că plantele heterotrofe
saprofite cât şi unele nevertebrate tericole contribuie la mineralizarea substanţelor organice împiedicând acumularea lor
progresivă.
Fig. 2.1. Limitele biosferei (după Călinescu R. şi colab.)

a.-limita superioară a stratosferei; b-limita superioară a existenţei sporilor, bacteriilor; c-limita superioară a troposferei;
d-limita de zbor a condorului; e-limita de zbor a insectelor; f-limita existenţei funigeilor; g-limita de zbor a păsărilor
migratoare; h-limita de zbor a păsărilor; i-nivelul mării; j-limita inferioară a vieţii în hidrosferă;
k-limita microorganismelor în apele de zăcământ (-2600 m); l-limita inferioară a vieţii în litosferă (-3000 m, 1000C).
Împreună cu factorii climatici care contribuie la modelarea scoarţei, plantele şi frunzele moarte care cad pe
suprafaţa solului se descompun sub acţiunea microorganismelor, acumulându-se sub formă de humus. Licheni saxicoli
contribuie la dezagregarea lentă a rocilor. Unele scoici sfredelesc stâncile ţărmului uşurând distrugerea lor ulterioară
prin acţiunea valurilor. Dintre nevertebrate, coralii contribuie la construcţia insulelor coraligene, deosebit de frecvente
în apele tropicale. Talofitele microscopice, anume ferobacteriile, au contribuit la formarea minereurilor de fier
(limonit), iar sulfobacteriile au generat mari zăcăminte de sulf nativ.
1. Cum poate fi cuantificată în prezent diversitatea lumii vii ?
2. Care sunt limitele de existenţă a organismelor vii în atmosferă ?
3. Exemplificaţi cum influenţează unele organisme mediul în care trăiesc ?
15

lOMoARcPSD|7089265
CAPITOLUL 3. Elemente de corologie
3.1. Diseminarea organismelor
Răspândirea plantelor şi animalelor prin mijloace proprii este cunoscută sub numele de diseminarea activă, iar
aceea care se realizează prin intermediul unor factori externi naturali sau chiar prin intervenţia omului este
diseminarea pasivă.
Dacă posibilităţile de răspândire sunt reduse, perpetuarea organismelor este asigurată prin alte mijloace: fie o
capacitatea sporită de reproducere, fie rezistenţă mărită la medii neprielnice de viaţă. De exemplu, ciuperca parazită a
porumbului Sclerospora răspândeşte aproape un miliard de spori pe lună iar regina termitelor depune un ou la fiecare
secundă.
3.1.1. Diseminarea pasivă
Organismele care îşi răspândesc fructele şi seminţele cu ajutorul unor agenţi străini se numesc allochore3.
Diseminarea pasivă este caracteristică mai mult plantelor decât animalelor, deşi şi animalele (insecte, broaşte, moluşte,
viermi, etc) pot fi răspândite cu ajutorul vântului, apei sau a altor animale mai mari. Astfel apar trei forme majore de
diseminare: anemochoria4, hidrochoria şi zoochoria.
Anemochoria
Sub acţiunea vântului, sporii, seminţele, fructele iar uneori chiar organismele în totalitatea lor sunt deplasate pe
distanţe foarte mari până ajung la condiţii prielnice de dezvoltare.
Speciile anemochore prezintă forme de adaptabilitate sporită care să le permită o astfel de diseminare pasivă
(fig.3.1):
- seminţe foarte uşoare: 0,0025 mg la smirdar (Rhododendron);
- seminţe şi fructe sferice cu anexe sub formă de: puf (păpădie - Taraxacum), coroană de peri (pufuliţă - Epilobium),
aripioare (Acer, Ulmus, Fraxinus, Betula) sau bractee (tei - Tilia).
Fig.3.1. Anemocoria la unele plante: 1- floare de tei cu bractee (Tilia platyphyllos); 2- salcie (Salix); 3 – curpen
(Clematis vitalba); 4- oţetar (Rhus typhina); 5- ulm (Ulmus campestris); 6- arţar (Acer platanoides); 7- păpădie
(Taraxacum officinale);
8 – seminţe de conifere (pin) (după Călinescu R. şi colab.)
3
allo- < allos = alt fel de (greacă); choros = răspândire
4
anemo- < vânt (greacă); -choria < khorein = a împrăştia (greacă)
16

lOMoARcPSD|7089265
Hidrochoria
Fructele şi seminţele de plante care prezintă diseminare de acest tip au adaptări speciale la transportul cu
ajutorul apei (fig.3.2):
- aerenchim5 care le asigură plutirea pe apă;
- pericarp6 şi tegument impermeabil (Carex – rogozul, Typha – papura, Salix – salcia, Populus – plopul, Cocos
nucifera – nuca de cocos);
- greutate specifică redusă.
De exemplu, existenţa lianei Periploca graeca în Delta Dunării pe grindul Letea se poate explica doar prin
diseminarea cu ajutorul apelor curgătoare. Aceeaşi explicaţie ar fi pentru ajungerea viperei cu corn (Vipera ammodytes)
din Peninsula Balcanică în Banat şi apoi în Oltenia.
Fig. 3.2 Fructe de plante hidrocore: A-nuca de cocos; 1-coajă fibroasă văzută din afară; 2-coajă fibroasă
secţionată în lungime; 3- secţiune longitudinală în fruct (sf-scoarţă fibroasă, cl-coajă lemnoasă, m-miez, cav.-cavitate);
B – fruct de cornaci (castane de baltă) (Trapa natans) (după Pişota I.)
Zoochoria
Organismele zoochore sunt organismele care se răspândesc prin transportul pasiv cu ajutorul diverselor animale (fig.
3.3). Animalele frugivore consumă diverse fructe cu seminţe, seminţele nefiind distruse prin digestie pot fi transportate
la mari distanţe. De asemenea, animalele transportă pasiv seminţe, plante, animale mici dotate cu diverse sisteme de
prindere în blană, în pene, pe picioare.
Fig. 3.3. Seminţe şi fructe răspândite cu ajutorul animalelor (zoocore) în Africa de Sud (după Pişota I.)
5
aerenchim = ţesut cu aspect spongios prevăzut cu mari spaţii intercelulare pline cu aer
6
pericarp = învelişul exterior al unui fruct
17

lOMoARcPSD|7089265
3.1.2. Diseminarea activă
Organismele care îşi răspândesc seminţele prin mijloace proprii se numesc autochore. Acest tip de diseminare
este întâlnită mai mult la animale decât la plante datorită posibilităţilor proprii de deplasare a animalelor. Totuşi
plantele autochore au adaptări şi pentru diseminarea activă prin dezvoltarea unor ţesuturi care permit deschiderea
bruscă şi aruncarea la distanţă a seminţelor. Exemple în acest sens ar fi: Impatiens noli-tangere – călătorule-nu-mă-
atinge – a cărei capsulă suculentă se desface brusc în cinci valve ce se răsucesc în spirală şi propulsează seminţele la 2
m; Ecballium elaterium – plesnitoarea – la care presiunea lichidului din fruct determină ţâşnirea lui cu seminţe la câţiva
metri distanţă (fig.3.4).
Migraţiile animalelor, în special ale păsărilor şi ale peştilor, ridică probleme deosebite biogeografiei, în sensul
stabilirii originilor unor specii şi stabilirea arealelor lor. De remarcat că există nu numai migraţii pe orizontală, adică
binecunoscutele migraţii ale păsărilor şi peştilor, dar şi migraţii pe verticală care sunt determinate tot de succesiunea
anotimpurilor dar şi de ciclul circadian zi-noapte.
Fig.3.4 Fructe de plante autocore (după Călinescu R şi colab.)

a - plesnitoare (Ecballium elaterium); b – slăbănog (Impatiens noli-tangere); c – ciocul berzei (Geranium pratense)
Migraţia păsărilor este un mecanism de adaptare a lor la mediu, care se presupune că îşi are originea în epoca
glaciaţiunii pleistocene. Astfel o parte din păsările din regiunea temperată şi rece pleacă în anotimpul rece spre zonele
calde. Cu cât ne îndepărtăm de ecuator cu atât creşte proporţia migraţiilor. Obiceiurile păsărilor migratoare diferă
foarte mult. Unele călătoresc în formaţiuni, altele individual, unele noaptea, unele ziua, unele continuu. Arealele de
cuibărit şi cele de iernat pot fi situate la distanţe uneori foarte mari. De exemplu, chira de mare (Sterna paradisaea)
care cuibăreşte în Labrador iernează la 34.000 km în apropierea Antarctidei. S-a observat că rutele de migraţie sunt
constante pentru majoritatea păsărilor. Mecanismele de orientare ale păsărilor sunt foarte complexe şi permit orientarea
acestora.
Migraţia peştilor poate să se desfăşoare în cadrul aceluiaşi mediu sau chiar să transgreseze cele două medii
acvatice: cel dulcicol şi cel marin.
- Migraţie în cadrul mediului dulcicol: păstrăvul (Salmo trutta fario) care migrează toamna spre amonte unde îşi
depune icrele;
- Migraţie în cadrul mediului marin: scrumbia (Scomber scombrus) trece primăvara din M. Mediterană în M. Neagră
pentru o hrană mai abundentă şi toamna se reîntoarce pentru reproducere.
- Migraţie din mediul marin în cel dulcicol: o practică peştii anadromi7 ca somonul (Salmo salar) care trece din
ocean în apele dulci ale fluviilor din vestul şi nordul Europei; scrumbia de Dunăre (Caspialosa pontica) care
migrează din M. Neagră în Dunăre;
- Migraţie din mediul dulcicol în cel marin: peştii catadromi8. Ţiparul european (Anguilla anguilla) prezintă o
migraţie foarte interesantă. La vârsta maturităţii indivizii înaintează din fluviile Europei în mediul marin pentru
reproducere şi ajung în Marea Sargaselor după 5-6 luni. Acolo îşi depun icrele după care indivizii mor. Larvele
7
ana- < sus, în sus (greacă); -drom < dromos = cursă (greacă)
8
cata- < kata = jos, în jos (greacă)
18

lOMoARcPSD|7089265
care ies din icre plutesc şi antrenate de Curentul Golfului ajung după 4 ani din nou pe ţărmurile Europei unde
pătrund în fluviile continentului ca ţipari tineri.
Migraţiile verticale se efectuează pe uscat sau în mediul acvatic. În mări cât şi în apele continentale adânci,
favorizate de curenţii de convecţie, animalele planctonice efectuează migraţii zilnice ridicându-se la suprafaţă noaptea
când se hrănesc iar ziua coborând în adâncuri pentru a se feri de razele solare nocive şi de animale planctonofage. În
anotimpul rece animalele ierbivore şi frugivore dar chiar şi unele carnivore care îşi au habitatul de vară la înălţimi
coboară spre altitudini mai joase pentru a-şi găsi hrana zilnică.
3.1.3. Diseminarea antropică
Omul este şi el un factor de diseminare a organismelor vii. Intervenţia antropică în diseminarea plantelor şi
animalelor poate fi voluntară sau involuntară putând dezechilibra puternic ecosisteme naturale stabile sau din contră
poate restabili un echilibru pierdut sau poate introduce într-o anume zonă geografică o specie de cultură nouă cu
potenţial economic sau peisagistic. Câteva exemple de specii a căror răspândirea a fost influenţată de om (vezi şi fig.
3.5):
- introducerea cartofului (Solanum tuberosum), a pătlăgelei roşii (Lycopersicon esculentum) şi a tutunului (Nicotiana
tabacum) din America de Sud în Europa (sec.XVI);
- tot din America sunt aduse: porumbul (Zea mays), floarea soarelui (Helianthus annus) şi salcâmul (Robinia
pseudoacacia);
- apariţia ştirului (Amaranthus retroflexus), adus din America de Nord, cultivat şi scăpat de sub control în Suedia în
sec.XVII, apoi răspândit în toată Europa şi în celelalte continente;
- introducerea iepurelui de casă în Australia (1840) care a dezechilibrat lanţul trofic şi în lipsa prădătorilor a produs
adevărate calamităţi. Introducerea graurului european (Sturnus vulgaris) în America de Nord.
Fig. 3.5 Specii de cultură, reprezentative, introduse de om şi regiunile lor de origine. În arealele de origine aceste
specii cunosc o diversitate genetică remarcabilă (după G. Wilkes, citat de R. Primack)
1. Care este diferenţa dintre diseminarea activă şi diseminarea pasivă ?
2. Prezentaţi forme de adaptare care permit speciilor să se răspândească prin anemochorie, hidrochorie şi
zoochorie ?
3. Prezentaţi şi alte exemple de specii a căror răspândire a fost influenţată de om.
4. Daţi exemple de migraţii la speciile de păsări şi la cele de peşti.
19

lOMoARcPSD|7089265
3.2. Arealul biogeografic
Arealul biogeografic reprezintă acel spaţiu geografic limitat ocupat de o anumită specie (unitate taxonomică)
de plante sau animale în mod natural. Speciile de plante şi animale introduse în mod voluntar, prin acţiunea omului pe
spaţii mai mult sau mai puţin extinse nu pot fi incluse în arealul speciilor respective. Fiecare specie, sau mai precis
fiecare unitate taxonomică, îşi are conturat arealul pe care se află răspândită. Din cercetări şi comparaţii se poate
constata că nu există două specii la care arealul să se suprapună perfect.
Ramura biogeografiei care se ocupă cu reprezentarea arealelor, cu studiul structurii acestora şi al legilor de
distribuţie şi mobilitate a populaţiilor biologice se numeşte arealogie. Cu ajutorul reprezentării grafice a arealului unei
specii se poate explica şi reda o serie de aspecte geografice referitoare la forma şi mărimea arealelor, densitatea
populaţiei în arealul respectiv, centrul biogenetic şi eventual tendinţele în evoluţia arealului acelei specii.
3.2.1. Centrul biogenetic
Orice specie ia naştere într-un singur loc pe suprafaţa terestră sau acvatică. Punctul unde ia naştere şi de unde
se răspândeşte o specie se numeşte centru biogenetic (centru fitogenetic în cazul plantelor sau centru zoogenetic în
cazul animalelor). Indivizii fiecărei specii tind să se răspândească dinspre acest centru, sub diferite forme şi prin
diverse mijloace (diseminare pasivă sau activă) cu scopul de a-şi lărgi arealul de existenţă. Arealul oricărei specii se
poate modifica în timp şi spaţiu astfel încât în funcţie de capacitatea de înmulţire, de diseminare şi de rezistenţă la
adversitatea mediului, unele specii îşi restrâng arealul, altele şi-l măresc.
Se cunosc cazuri când centrul biogenetic este în afara arealului, la o distanţă destul de mare. În această situaţie,
specia a migrat spre alte zone mai favorabile unde s-a consolidat şi vechiul areal s-a destrămat. Centrul biogenetic
poate fi determinat riguros numai pe baza fosilelor. În acest caz se pot încadra şi speciile adventive – cu origine foarte
îndepărtată faţă de arealul existent. Aceste specii pun în dificultate biogeografii pentru că arealul lor natural nu poate fi
stabilit complet decât cu greu deoarece introducerea lor în noile teritorii s-a făcut poate cu mii de ani în urmă.
În interiorul arealului indivizii unei specii nu au o repartizare uniformă. Când condiţiile de viaţă sunt omogene
(adâncurile mărilor, deşerturile) şi favorabile, densitatea indivizilor este relativ uniformă. Dar există situaţii când
densitatea nu este uniformă şi arealul prezintă un centru de densitate maximă. Centrul de densitate maximă poate
corespunde sau nu cu centrul biogenetic. Există numeroase situaţii când densitatea maximă a indivizilor unei specii nu
se plasează în centrul biogenetic. Această situaţie poate fi explicată în funcţie de obstacolele pe care le-au întâlnit în
timpul expansiunii indivizii speciilor respective. Acesta este motivul pentru care, uneori, densitatea cea mai mare a
unei specii, poate să coincidă cu locul din apropierea unui obstacol de natură fizică (munţii, marile fluvii, ţărmurile
continentelor etc.) sau de natură climatică, pe care indivizii speciei respective nu îl pot depăşi.
3.2.2. Mărimea şi forma arealului
Trebuie să avem în vedere că tendinţa generală a oricărei specii este de a-şi extinde arealul. În general cele mai
extinse areale le prezintă speciile marine, urmate de cele terestre. Cele mai mici areale le au speciile cavernicole.
Factorii care influenţează extinderea sau restrângerea arealului şi distribuţia populaţiilor sunt: valenţa
ecologică a speciei, vechimea ei geologică, modul de diseminare, barierele naturale.
Valenţa ecologică a speciei reprezintă capacitatea speciei de a se putea adapta la diversitatea mediului ambiant
(condiţii de mediu, condiţii de hrană, factor antropic, corelarea cu mijloacele de diseminare activă). Trebuie menţionat
că intervenţia antropică poate duce la un areal „artificial” care nu trebuie confundat cu cel „natural”.
Specii cu o valenţă ecologică mare sunt speciile ubicviste (cosmopolite). Acestea pot trăi în condiţii ecologice
foarte variate cum sunt lupul (Canis lupus), păpădia (Taraxacum officinale), trestia (Phragmites australis), papura
(Typha latifolia), urzica (Urtica dioica), etc.
Specii cu o valenţă ecologică mică, care nu pot trăi decât în anumite condiţii stricte sunt speciile stenobionte
sau speciile endemice. Din această categorie fac parte roua cerului (Drosera rotundifolia), plantă insectivoră, de talie
mică, care creşte numai în mlaştinile de turbă, albumiţa sau floarea de colţ (Leontopodium alpinum) strâns legată de
stâncile calcaroase din etajul subalpin şi alpin, capra neagră (Rupicapra rupicapra) populează numai munţii stâncoşi
înalţi din Europa.
În principiu, cu cât o specie are o vechime geologică mare, cu atât arealul ei este mai extins. Dar apar totuşi
excepţii frecvente pentru că în decursul evoluţiei au intervenit numeroase suprimări de taxoni.
20

lOMoARcPSD|7089265
Barierele sunt diverse obstacole de natură fiziografică, climatică sau biologică care limitează expansiunea
naturală a arealului. Funcţie de natura lor aceste bariere pot fi constante sau variabile în spaţiu sau timp. Obstacole
fiziografice sunt munţii înalţi, lacurile şi râurile, condiţiile geologice sau pedologice. De exemplu peştii care populează
apele dulci la sud de Himalaya se deosebesc de cei care se află pe flancul nordic. Fluviul Orange constituie limita
sudică a antilopei africane. Obstacolele climatice sunt date de caracteristicile climatice. De exemplu plantele
megaterme nu pot să-şi extindă arealul sub t.m.a. de 20OC. Obstacolele biologice se manifestă prin competitismul
speciilor. Lupta pentru hrană este o barieră permanentă în extinderea arealului. Intervenţia antropică prin
suprapopulare, industrializarea masivă, defrişările, şi asanările unor zone mlăştinoase duc la o exploatare excesivă a
mediului şi dezechilibre ecologice care limitează drastic arealul multor specii.
Un exemplu interesant de extindere progresivă a arealului îl are gândacul de Colorado (Leptinotarsa
decemlineata). La mijlocul secolului XIX, arealul său se limita la estul Munţilor Stâncoşi în zona în care creştea
cartoful sălbatic. Mergând pe urmele noii culturi de cartof, gândacul de Colorado a atins ţărmul Atlanticului în trei
decenii, şi de acolo, transportat involuntar cu un vapor, intră în Europa unde se răspândeşte la fel de repede în toate
ţările cultivatoare de cartof. Menţionăm că Europa este un areal „artificial” în acest caz, nefăcând parte din arealul
natural. Gândacul de Colorado este o specie adventivă în Europa.
3.2.3. Tipuri de areale
De remarcat că în funcţie de continuitatea arealului există trei tipuri de areale:

- areale continue - de formă continuă, fără întreruperi; ex: răspândirea mesteacănului în Europa
- areale disjuncte - de formă discontinuă, care prezintă fragmentări şi care pot fi situate unele faţă de altele la
distanţe mai mari sau mai mici. Motivul fragmentării poate fi de origine biologică propriu-zisă sau poate fi un
obstacol fizico-geografic. Ex: pinul negru (Pinus nigra) răspândit în sudul Europei are un areal disjunct condiţionat
de prezenţa rocilor calcaroase; magnolia (Magnolia) are o răspândire disjunctă regăsindu-se pe teritorii ca S-E
Braziliei, litoralul atlantic al SUA, bazinul Mediteranei, sudul Chinei.
- areale discrete - sub formă punctiformă. Ex: anumite specii cu răspândire în insule foarte mici
Discontinuităţi mici se întâlnesc la speciile marine, mai mari la cele terestre şi cele mai mari la speciile
cavernicole şi speciile care trăiesc la altitudine înaltă.
Extinderea şi configuraţia arealelor terestre este foarte diversă datorită diferenţierilor atât de tip fizico-
geografic cât mai ales de tip biologic care influenţează direct răspândirea unui anumit taxon.
În funcţie de caracteristicile arealului (mărime, formă, mod de formare) şi de configuraţia spaţiului
geografic (care poate introduce fragmentare geografică propriu-zisă), la nivel global, sunt reprezentative următoarele
tipuri de areale: cosmopolite; regionale; vicariante; endemice.
3.2.3.1. Areale cosmopolite
Arealele cosmopolite (ubicviste sau euricore9) sunt arealele foarte extinse ce se întind aproape pe toată
suprafaţa Globului demonstrând pentru specii o valenţă ecologică foarte mare, care le permite vieţuirea în condiţii
extrem de diverse. Aceste areale sunt de obicei de tip continuu, dar există şi areale cosmopolite de tip disjunct. Cele
mai multe specii cosmopolite (ubicviste) se întâlnesc în mediul acvatic datorită lipsei barierelor şi omogenităţii sale.
Ex: delfinul, balena comună, scrumbia de mare (Scomber scombrus). Există totuşi un număr relativ redus de specii care
au areal cosmopolit. Printre acestea enumerăm: trestia de baltă (Phragmites australis), papura (Typha latifolia), traista
ciobanului (Capsella bursa-pastoris), păpădia (Taraxacum officinale), urzica (Urtica dioica), rândunica (Hirundo
rustica), cucul (Cuculus canorus), şoimul călător (Falco peregrinus), lupul (Canis lupus).
3.2.3.2. Areale regionale
În funcţie de continuitate, arealele regionale pot fi de tip continuu sau de tip disjunct. În funcţie de orientarea
lor pe Glob acestea pot fi:
areale circumterestre (zonale)
Cele mai des întâlnite sunt arealele circumterestre. Ele includ suprafeţe terestre sau oceanice sub formă de
benzi cuprinse între anumite limite de latitudine care se suprapun peste zonele climatice. G. Lemée (1967)
distinge următoarele tipuri de areale circumterestre:
9
eurys = larg, choros = răspândire
21

lOMoARcPSD|7089265
- areale circumpolare boreale, care se întind în jurul Cercului Polar de Nord

Elemente floristice: rogozul arctic (Carex lapponica), iepurele arctic (Lepus timidus);
- areale circumtemperate boreale, care se întind între 50 şi 35Olat.N; De remarcat: calcea calului (Caltha
palustris) şi genul Ribes (coacăzul);
- areale circumtropicale, care se întind în regiunile tropicale ale Globului. Acestea sunt arealele cu cea mai
mare densitate pentru familia palmelor. Dintre mamifere, primatele sunt caracteristice.
- areale circumaustrale terestre, care sunt răspândite la sud de Tropicul Capricornului. Discontinuitatea
este caracteristica principală. Ex: fagul austral (Nothofagus).
areale meridiane (de forma unor benzi longitudinale pe direcţia nord-sud). ex.: diverse specii din continentul
american a căror distribuţie este influenţată de lanţurile muntoase de pe coasta de vest.
areale neorientate (benzi pe direcţii variate funcţie de anumite bariere locale)
3.2.3.3. Areale vicariante
Arealele vicariante apar atunci când teritorii îndepărtate unele faţă de altele sunt ocupate de specii înrudite sau
subspecii. Înlocuirea naturală a unor specii de plante sau animale pe o anumită suprafaţă, cu altele apropiate
din punct de vedere sistematic se numeşte vicariere. Speciile noi apărute (dar atenţie: în cadrul aceluiaşi gen),
datorită adaptării la condiţiile de mediu diferite care le-a izolat şi le-a determinat o dezvoltare particulară, se
numesc specii vicariante.
Exemple de specii vicariante:
- Fagus silvatica, răspândit în centrul şi vestul Europei este înlocuit în estul şi sud-estul continentului de
Fagus orientalis
- molidul comun (Picea abies) din Europa Centrală este înlocuit în nord-estul Europei şi Asia cu molidul
siberian (Picea obovata).
- rododendronul (Rhododendron hirsutum) care trăieşte pe roci calcaroase în unele părţi ale Europei este
înlocuit pe rocile silicioase cu Rhododendron ferrugineum (Alpi, Pirinei).
3.2.3.4. Areale endemice
Termenul de endemism a fost introdus de Candolle10 în 1820.

Prin areal endemic se înţelege arealul biogeografic foarte redus ca dimensiune populat de o specie care se
întâlneşte numai în acel spaţiu geografic limitat (masiv, catenă muntoasă, insulă, etc.).
În mod obişnuit, ca folosire de bază, termenul de endemism se utilizează pentru o specie, o subspecie sau o
varietate. De exemplu, o specie de gura leului (Linaria minorcensis) este răspândită în insula Menorcca din
Arhipeleagul Balearelor doar pe câţiva metri pătraţi. Lotusul caspic (Melumbium caspicum) trăieşte doar în Delta
Volgăi. Garofiţa Pietrei Craiului (Dianthus callizonus) o găsim numai în masivul Piatra Craiului.
Între endemisme şi vârsta florelor şi faunelor există o relaţie evidentă: cu cât flora este mai veche cu atât
conţine mai multe endemisme, deşi uneori frecvenţa taxonilor endemici a fost exagerată.
Unele specii au devenit endemice prin reducerea treptată a arealului iniţial (endemism conservativ), în timp
ce altele au devenit endemice prin extindere spre zone care le-au oferit condiţii mai prielnice (endemism progresiv).
Pe baza acestui considerent genetic, putem vorbi de paleoendemisme, unităţi taxonice cu origine străveche
care au reuşit să supravieţuiască tuturor schimbărilor suferite de areal din epoci străvechi şi de neoendemisme, specii
apărute „recent” (Pliocen sau Cuaternar) prin izolare geografică. Exemple de specii paleoendemice:
- arborele pagodelor (Ginkgo biloba), considerat azi o fosilă vie, este răspândit în prezent numai în China;
- arborele roşu (Sequoia sempervirens) şi arborele mamut (Sequoiadendron giganteum), de vârstă terţiară, azi se
găsesc numai în vestul SUA;
- velvicia (Welwitschia mirabilis), fosilă vie mezozoică, întâlnită numai în Deşertul Namib;
- peştii dipnoi (cu respiraţie dublă) Ceratodus din apele Australiei de nord-est, Lepidosiren din America de Sud şi
Protopterus din Africa.
Exemple de specii neoendemice (endemisme progresive):
- veveriţele (Sciurus vulgaris leucourus) şi chiţcanii (Sorex araneus castaneus) în Insulele Britanice;
10
Alphonse de Candolle 1806-1893, botanist elveţian, fiu al celebrului botanist Augustin Pyramus de Candolle, care definitivează în 1867 regulile de bază din
nomenclatura botanică.
22

lOMoARcPSD|7089265
Majoritatea endemismelor sunt unităţi taxonomice relicte care au supravieţuit erelor geologice şi ocupă areale
restrânse ca urmare a schimbării în timp a condiţiilor climatice.
În România, paleoendemisme de vârstă terţiară (au trăit în Terţiar, înaintea glaciaţiunilor): peştele Scardinius
racovitzai, melcul Melanopsis pareysii şi nufărul tropical sau dreţe (Nymphaea lotus var. thermalis) trăiesc în apele
termale ale lacului Peţea de lângă Oradea; liliacul ardelenesc (Syringa josikaea) în Carpaţii Occidentali; crucea
voinicului (Hepatica transsilvanica) în Carpaţii Estici şi Sudici.
Relictele glaciare sunt specii rămase din timpul glaciaţiunilor (Pleistocen) care trăiesc şi azi în unele enclave
din zonele muntoase Ex: arginţica (Dryas octopetala), mesteacăn pitic (Betula nana), mestecănaş (B. humilis).
Intrebări de verificare:
1. Ce reprezintă arealul biogeografic ? Cum se poate modifica în timp şi spaţiu arealul unei specii ?
2. Arealul unei specii cuprinde centrul său biogenetic ? Explicaţi acest lucru.
3. Explicaţi ce reprezintă arealele cosmopolite ? Dar arealele endemice ? Exemplificaţi.
4. Explicaţi şi exemplificaţi noţiunea de specie vicariantă ? Daţi exemple de specii paleoendemice ?
23

lOMoARcPSD|7089265
CAPITOLUL 4. Influenţa factorilor ecologici asupra distribuţiei organismelor vii
Ecologia este ştiinţa care se ocupă cu relaţiile de interdependenţă dintre organisme şi mediu. Organismele nu
trăiesc izolate ci într-o permanenţă interacţiune cu mediul. Mediul este alcătuit atât din elemente biotice (organismele
coexistente în relaţii de interdependenţă şi reciprocitate) cât şi din elemente abiotice (care constituie factorii energetici,
hidrici, edafici şi geomorfologici).
4.1. Factorii abiotici
4.1.1. Factorii energetici
4.1.1.1. Lumina
Influenţa luminii asupra plantelor

Plantele verzi prezintă un pigment verde care se cunoaşte sub numele de clorofilă. Sub influenţa luminii solare,
clorofila, în procesul de fotosinteză, reţine carbonul din bioxidul de carbon aflat în atmosferă, necesar pentru
asigurarea hranei (constituită din zaharuri şi amidon) şi pentru formarea ţesuturilor vegetale (celuloză, cutină,
lignină) şi eliberează în atmosferă oxigen. Se poate constata uşor că frunzele private parţial de expunerea la lumina
solară sunt subdezvoltate, mai subţiri şi mai puţin verzi decât cele din zonele plantei care au fost expuse luminii. Pentru
a-şi mări gradul de expunerea la lumină, plantele iubitoare de lumină prezintă adaptări diverse în funcţie de mediul de
viaţă şi de nevoile lor.
Până la un anume prag, asimilaţia clorofiliană este direct proporţională cu cantitatea şi intensitatea luminii
solare urmând ca după acest prag să scadă. Intensitatea luminii este în general direct proporţională cu temperatura.
Plantele care cresc la lumină de lungă durată sau la lumină foarte intensă, datorită rarefierii aerului, şi-au dezvoltat
adaptări fotofile care să conserve clorofila din frunze: floarea de colţ (Leontopodium alpinum) şi-a acoperit frunzele cu
perişori protectori, smirdarul (Rhododendron) a dezvoltat un strat ceros care reflectă o parte din energia solară, lăptuca
(Lactuca sativa) îşi plasează frunzele orizontal sau oblic în funcţie de cantitatea de lumină primită.
În funcţie de cantitatea de lumină necesară plantele se clasifică în:
- heliofite11 sau fotofile – plante iubitoare de lumină (majoritatea plantelor din stepă, silvostepă, savană, ţinuturi
alpine şi arctice). Exemplu: zada (Larix decidua), frasinul (Fraxinus excelsior), stejarul (Quercus), pinul (Pinus
silvestris), salcâmul (Robinia pseudoacacia);
- sciafite12 sau fotofobe – plante iubitoare de umbră. Exemplu: moldiul (Picea excelsa), carpenul (Carpinus betulus),
fagul (Fagus silvatica), arţarul (Acer platanoides), ferigile, muscineele, etc.
Datorită nevoilor diferite de lumină apare fenomenul de stratificarea vegetaţiei.
În pădurile de foioase heliofitele tind să ocupe poziţii mai la înălţime în comparaţie cu sciafitele. Astfel, la nivelul
solului, rămân să vegeteze doar sciafitele sau speciile care înfloresc primăvara timpuriu când stratul de frunziş nu este
format şi lumina poate pătrunde nestingherită: ghiocelul (Galanthus nivalis), viorelele (Scilla bifolia), tămâioara (Viola
joόi), dediţelul (Anemone pulsatilla). În pădurile de conifere, frunzişul foarte des tot timpul anului nu permite
dezvoltarea unei vegetaţii în straturile inferioare.
În mediul acvatic, în zona litoralului, la adâncimi mai reduse, unde pot pătrunde razele solare, se dezvoltă algele
verzi şi algele brune iar la adâncimi mari algele roşii.
Fotoperiodismul reprezintă totalitatea proceselor biologice şi a acţiunilor specifice ale organismelor care sunt
dependente de iluminare. În funcţie de durata luminii necesare plantele se clasifică în:
- hemeroperiodice sau plante de zi lungă specifice zonelor temperate continentale şi zonelor arctice. În general,
plantele de cultură din zona temperată sunt plante de zi lungă: grâul (Triticum vulgare), secara (Secale cereale),
spanacul (Spinacea oleracea), sfecla (Beta rubra);
11
helio- < helios = soare (greacă)
12
scia- < skia = umbră (greacă)
24

lOMoARcPSD|7089265
- nictiperiodice sau plante de zi scurtă specifice zonelor calde: bumbacul (Gossypium), trestia de zahăr (Saccharum
officinarum), tutunul (Nicotiana tabacum);
- fotoaperiodice sau plante indiferente la durata luminii: cireşul (Cerasus avium), liliacul (Syringa vulgaris).
Influenţa luminii asupra animalelor

Majoritatea animalelor au nevoie de lumină pentru desfăşurarea activităţilor vitale ca: orientare, procurarea
hranei, migraţie, reproducere, etc.
Animalele prezintă, în general, un pigment în tegument, păr sau penaj care le dă posibilitatea copierii culorii
mediului ambiant. Acest fenomen se numeşte homocromie. Homocromia este parţială sau totală, atunci când animalul
imită nu numai culoarea generală a mediului dar şi pe cea a diverselor medii accidentale în care intră temporar
(cameleonul). Se poate observa uşor că fauna polară este caracterizată de culoarea albă: ursul polar (Thalarctos
maritimus), vulpea polară (Alopex lagopus), iepurele arctic (Lepus timidus). La unele din ele culoarea albă este o
caracteristică doar a anotimpului de iarnă. În mediul forestier multe păsări au colorit verde, iar în regiunile de stepă şi
deşerturi multe animale preiau culoarea dominantă a mediului (cenuşiu sau brun). În mediul cavernicol animalele sunt
depigmentate devenind incolore sau albicioase.
Fotoperiodism. În funcţie de perioada ciclului circadian de desfăşurare a activităţii animalele se clasifică în:
- animale diurne – animalele care îşi desfăşoară activitatea în timpul zilei (85-98% din activitate), aşa cum sunt
majoritatea animalelor. Exemple: mistreţ, capra neagră, uliu, albinele, etc.
- animale nocturne – animalele care îşi desfăşoară activitatea în cursul nopţii (80-100% din activitate). Exemple:
lilieci, bufniţe, diverse animale cavernicole, abisale sau parazite, etc. Ele prezintă adaptări specifice orientării în
întuneric (pupilă mărită sau regresia şi dispariţia ochilor compensate de alte sisteme de orientare ca antene, sisteme
de ghidare cu ajutorul sunetelor emise şi recepţionate)
În mediul acvatic, pentru a se „sustrage” ritmului circadian, multe specii efectuează migraţii diurnale. De exemplu,
migraţia verticală a femelelor crustaceului copepod (Calanus finmarchicus) ce trăieşte în apele din jurul Insulelor
Britanice şi care urmăreşte păstrarea unui mediu cu lumină difuză prin migraţia între suprafaţa apei şi 120 m
adâncime.
- animale cu activitate mixtă – animalele a căror activitate se desfăşoară atât ziua cât şi noaptea: şoarecele de câmp
(Microtus arvalis).
În plus faţă de fotoperiodismul zilnic se manifestă şi fotoperiodismul sezonier legat de migraţiile specifice
anotimpurilor. De remarcat că în timpul verii boreale numeroase păsări din regiunea caldă migrează spre latitudini
nordice tocmai pentru a beneficia de o durată a luminii mai mare care le asigură condiţii benefice procurării hranei şi
reproducerii.
1. Cum influenţează lumina plantele verzi ?
2. Clasificaţi plantele în funcţie de cantitatea de lumină care le este necesară şi de durata acesteia ? Exemplificaţi
3. Care sunt categoriile de animalele în funcţie de perioada de desfăşurare a activităţii ? Exemple.
25

lOMoARcPSD|7089265
4.1.1.2. Temperatura
Temperatura influenţează metabolismul plantelor, procesul care reglează schimbul de substanţe dintre
organism şi mediu, transformarea şi circulaţia substanţelor organice în corpul organismelor. Temperaturile scăzute
încetinesc ritmul normal de viaţă iar cele ridicate îl accelerează.
Influenţa temperaturii asupra plantelor
Alături de lumină, până la un anume prag, asimilaţia clorofiliană este direct proporţională cu temperatura
urmând ca după acest prag să scadă invers proporţional:
- pentru zona temperată continentală se consideră că pragul termic este în jur de 15-20OC. Peste 30-40OC asimilaţia
scade brusc;
- pentru plantele din regiunile calde temperatura optimă este de 35-40OC. Chiar 50OC poate fi o temperatură optimă
de asimilaţie, pentru Zygophyllum din Sahara;
- pentru plantele din zona rece temperatura ideală de asimilaţie este de 5-7OC.
Variaţia temperaturii dinspre Poli spre Ecuator produce o schimbare a vegetaţiei în latitudine şi împărţirea ei pe
zone de vegetaţie (tundra, pădurile de foioase, stepele, pustiurile, pădurile tropicale umede, etc. )
Fig. 4.1. Influenţa temperaturii asupra limitelor arealului molidului, stejarului pedunculat şi fagului (după
H.Walter)
Etajele de vegetaţie sunt rezultatul direct al modificărilor altitudinale ale factorului termic. Se deosebesc: etajul
alpin, al pădurilor de răşinoase, al făgetelor, etc. Amplitudinile şi limitele termice influenţează toate procesele vitale ale
plantelor (fig. 4.1). Foarte vătămătoare pentru plante sunt variaţiile bruşte de temperatură iar dincolo de limitele
termice extreme, viaţa plantelor poate continua doar într-o plajă restrânsă de câteva grade. Temperaturile scăzute sunt
suportate mai uşor decât căldura. Câteva din adaptările plantelor la temperaturi extreme sunt:
- ţesuturile externe, în special suberul, prezintă elemente de protecţie aşa încât circulaţia se poate retrage în ţesuturi
de adâncime unde nu apare îngheţul
- prezenţa unor „rezerve”, - zone compacte care să permită păstrarea relativ constantă a temperaturii şi umezelii, care
să le compenseze pe cele ale mediului ambiant
26

lOMoARcPSD|7089265
În funcţie de necesarul termic plantele au fost clasificate în general, la nivelul Globului, în patru categorii
principale:
- megaterme – plante adaptate la o temperatură mai mare de 20OC (plantele tropicale);
- mezoterme – plante adaptate pentru temperaturi de 15-20OC (plantele de climat temperat cald);
- microterme – plantele adaptate la temperaturi între 0 şi 15OC cum ar fi plantele din ţinuturile temperate reci;
Plantele mezoterme şi microterme sunt cele care suportă cele mai mari variaţii de temperatură pentru că sunt
adaptate la succesiunea anotimpurilor. Ex: molid (Picea abies), brad (Abies alba).
- hekistoterme13 – plantele ţinuturilor polare şi alpine care pot trăi la temperaturi foarte scăzute. De obicei acestea
îngheaţă noaptea şi se dezgheaţă dimineaţa reluându-şi cursul normal fără repercursiuni. Există plante care
îngheaţă complet în timpul iernii fără să fie afectate: hreanul arctic (Cochleria arctica), merişorul (Vaccinium
vitis-idaea), răchiţelele (Oxycoccus palustris).
Influenţa temperaturii asupra animalelor
Multe animale suportă variaţiile de temperatură cu ajutorul diverselor adaptări: grosimea pielii, strat de grăsime
sub piele, penaj abundent, blană deasă, reducerea părţilor extreme ale corpului care duc la pierdere de căldură.
Scăderea temperaturii duce la animalele „cu sânge rece” la încetinirea temporară a activităţii. O formă extremă
de încetinire a activităţilor vitale, specifică mamiferelor şi reptilelor, rozătoarelor, amfibienilor, este hibernarea.
Păsările migrează în zone cu climat mai blând.
Estivarea este o altă adaptare complexă, comportamentală şi fiziologică a numeroase specii de nevertebrate şi
vertebrate care în timpul verilor călduroase şi uscate cad într-o stare de somnolenţă fără a se hrănii. Ex: popândăul cu
coadă lungă (Citellus undulatus).
În funcţie de necesarul termic animalele se pot grupa astfel:
- euriterme14 – cu o valenţă ecologică mare faţă de temperatură; Ele pot rezista la diferenţe de temperatură destul de
însemnate. Ex: puma care se poate întâlni din Ţara de Foc până în nordul Canadei.
- stenoterme15 – cu o valenţă ecologică mică faţă de temperatură. Ele sunt mai numeroase şi sunt de două feluri:
- termofile – iubitoare de căldură
- psichrofile16 – iubitoare de frig
În funcţie de temperatura corpului lor animalele sunt împărţite în:
- animale poikiloterme17 – cu „sânge rece”, la care temperatura este neconstantă depinzând de mediul înconjurător.
Ex: peştii, amfibienii, reptilele, toate nevertebratele;
- animale homeoterme18 – cu „sânge cald”, la care temperatura corpului este constantă cum sunt păsările şi
mamiferele.
1. Cum influenţează temperatura plantele ?
2. Clasificaţi plantele în funcţie de necesarul de temperatură ? Exemplificaţi.
3. Care sunt categoriile de animalele în funcţie de necesarul de temperatură ? Exemplificaţi
4. Clasificaţi animalele în funcţie de temperatura corpului ?
13
hekisto- < hekistos = cel mai slab (greacă)
14
euri < eurys = larg (greacă)
15
steno < mic (greacă)
16
psichro < psukhro = rece (greacă)
17
poikilos < variat (greacă)
18
homeo < homoio = similar (greacă)
27

lOMoARcPSD|7089265
4.1.2. Factorii hidrici
Influenţa apei asupra plantelor

Umiditatea aerului reprezintă conţinutul în vapori de apă a aerului şi se realizează prin evaporaţia apei din sol
sau din mediul acvatic şi prin procesele specifice organismelor, de transpiraţie şi apoi evaporaţie.
Plantele pot să-şi procure apa atât din sol cât şi din atmosferă. Vaporii de apă din atmosferă sunt la fel de
importanţi pentru plante ca şi apa din sol.
Precipitaţiile reprezintă pentru majoritatea plantelor cea mai importantă sursă de alimentare cu apă, prin
intermediul solului sau chiar direct din atmosferă. Apa este de mare importanţă nu numai în stare lichidă dar şi solidă,
mai ales pentru biocenozele regiunilor reci. Acumularea stratului de zăpadă, funcţie de cantitate, configuraţia reliefului
şi de caracteristicile sale fizice, poate favoriza sau nu viaţa plantelor şi animalelor.
Umiditatea solului, factor foarte important pentru viaţa plantelor, se referă la saturaţia cu apă a acestuia. Umiditatea
solului este în dependenţă directă cu umiditatea atmosferei, fiind puternic influenţată de precipitaţii. Influenţa
umidităţii este factorul guvernator în distribuţia geografică a organismelor. Se consideră că vegetaţia este produsul
esenţial a doi factori: umiditatea şi temperatura.
Plantele s-au adaptat nevoilor de apă prin metode foarte variate:
- diferite sisteme specializate de rădăcini: rădăcină pivot, rădăcină cu extensiune de suprafaţă, rădăcină ramificată,
rădăcină fasciculară, rădăcină aeriană;
- prezenţa a mici „rezervoare” de apă localizate de obicei în frunze;
- diverse adaptări funcţionale pentru a putea aduna apa de ploaie; ex: tecile frunzelor mai lăţite.
- diverse adaptări, pentru a reduce transpiraţia, în regiunile aride:
- frunzele îşi reduc numărul de stomate19 având o ritmicitatea specifică de deschidere şi închidere a osteolei
lor, în funcţie de gradul de uscăciune;
- frunzele sunt acoperite cu un strat subţire ceros (lămâi, portocal, ficus);
- unele frunze sunt transformate în ghimpi, caz în care tulpinile înverzesc şi preiau asimilarea clorofiliană
(Cactaceae);
- organele de transpiraţie pot fi chiar suprimate ex: saxaulul alb din Sahara (Haloxylon persicum);
- diverse forme de extindere a organelor de transpiraţie prin mărirea numărului de stomate pentru a putea elimina cât
mai multă apă, în regiunile umede, pentru a mări transpiraţia.
După necesarul de apă există patru tipuri majore de plante (hidrofite, higrofite, mezofite, xerofite)
(phytos=plantă). Deseori, când se face referire la organisme în general, categoriile care se disting sunt: hidrofile,
higrofile, mezofile, xerofile (phylos=iubitor de.., prieten).
Principalele categorii de plante în funcţie de necesarul de apă:

- hidrofite – plante acvatice propriu-zise submerse sau emerse. Exemple: nufărul alb (Nymphaea alba), nufărul
galben (Nuphar luteum), nufărul tropical sau dreţe (Nymphaea lotus thermalis), piciorul cocoşului de baltă
(Ranunculus aquatilis) şi specii parţial submerse ca orezul (Oryza sative) sau trestia (Phragmites communis),
papura (Typha latifolia). Un caz deosebit îl reprezintă săgeata apei (Sagittaria sagittifolia) care dezvoltă trei tipuri
de frunze: atât submerse, sub formă de pamblică, emerse, lung peţiolate şi aeriene sub forma vârfului de săgeată, cu
forma adaptată mediului în care sunt localizate.
- higrofite20 – plante terestre de umezeală (atât în sol cât şi în aer), specifice luncilor râurilor, pădurilor umede şi
zonei tropicale. Neavând nevoie să-şi reducă transpiraţia, stomatele lor sunt prezente pe ambele feţe ale limbului şi
sunt mereu deschise. Încercând chiar să-şi amplifice transpiraţia frunzele prezintă zbârcituri care să mărească
suprafaţa de evaporare (begonia). Unele plante au stomate specializate, care permit eliminarea apei nu numai sub
formă de vapori dar şi sub formă de picături prin fenomenul cunoscut sub numele de gutaţie (orezul, calcea de
baltă). Vasele conducătoare ale higrofitelor sunt slab reprezentate. Pe marginea apelor cresc higrofitele: salcia albă
(Salix alba), arinul negru (Alnus glutinosa), plopul negru (Populus nigra).
19
stomate = mică deschidere în epiderma frunzelor, servind la respiraţie şi la transpiraţie
20
higro < higro = umed (greacă)
28

lOMoARcPSD|7089265
- mezofite21 – plante de umezeală moderată specifice zonelor cu precipitaţii uniforme de-a lungul anului din zona
temperat-continentală. Frunzele lor sunt late, subţiri, flexibile şi netede şi dezvoltă stomate pe ambele feţe.
Mezofitele sunt foarte expuse ofilirii fiind afectate uneori de stresul climatic22.
Exemple: majoritatea plantelor de cultură – grâul, porumbul, sfecla de zahăr, morcovul etc. – precum şi păiuşul
(Festuca ovina), iarba câmpului (Agrostis alba) şi altele.
- xerofite23 – plante de uscăciune mai mult sau mai puţin accentuată dispunând de diverse forme de adaptare la
nivelul scăzut de umiditate şi temperatură ridicată care să le permită colectarea apei atât din sol cât şi din atmosferă
şi să le asigure o transpiraţie redusă. Exemplu xerofite: saxaulul (Haloxylon ammodendron), colilia pontico-
caucaziană (Stipa ucrainica) etc.
În categoria xerofitelor un caz particular îl reprezintă plantele suculente care prezintă în ţesuturile lor rezervoare de
apă care dau un aspect cărnos plantei. Prezintă rădăcini modeste cu extensiune de suprafaţă. Exemplu: cactuşii care au
forme adaptate pentru a obţine maximum de volum cu minimum de suprafaţă (formă de sferă, cilindru, candelabru).
În afara acestor categorii principale, se admit şi categorii intermediare (xeromezofite, mezohigrofite).
Eufitele sunt specii adaptate la oscilaţiile mari ale regimului de umiditate care adesea este alternant.
Majoritatea plantelor de la noi se încadrează în categoria xeromezofitelor, mezofitelor şi mezohigrofitelor.
Influenţa apei asupra animalelor

Animalele, ca şi plantele, nu-şi pot îndeplini funcţiile vitale fără apă. Ele îşi procură apa atât din mediul în care
trăiesc, cât şi din plantele cu care se hrănesc. Cantitatea de apă de pe suprafaţa Pământului este neuniform repartizată,
de aceea, animalele şi-au creat anumite adaptări faţă de această situaţie. Unele s-au acomodat la un grad de umiditate
mai ridicat, altele la un grad de umiditate extrem de redus.
În regiunile foarte secetoase există unele specii de animale care îşi asigură necesarul de apă, preluată de cele
mai multe ori din plantele cu care se hrănesc. Aşa este cazul unor rozătoare, păsări şi reptile din regiunile de pustiu.
Dintre mamifere ar putea fi menţionată antilopa mendas din nordul Saharei. Alte animale pentru a rezista secetei îşi fac
rezerve de apă în corp prin acumularea acesteia în timpul ploilor. Ex: broaştele (Chiroleptes, Heleioporus) din
semipustiurile Australiei.
Animalele terestre, în funcţie de modul de adaptare la gradul de umiditate, au fost grupate în două categorii:
- animale higrofile, adaptate să trăiască în regiuni cu multă umiditate. Îşi duc viaţa în jurul apelor sau biotopurilor cu
multă umiditate. Exemple ar fi unele specii de melci (Limax), insectele troglobionte care stau numai în mediul
umed al peşterilor, crocodilii, nutria, castorul, hipopotamul, salamandra şa.
- animale xerofile , adaptate la condiţiile unui mediu mai secetos. Astfel în deşerturi există unele specii de reptile cu
pielea foarte groasă pentru a rezita la temperaturile înalte din timpul zilei: varanul (Varanus deserticolus) şi unele
specii de mamifere ca antilopa de pustiu şi cămila care nu beau apă decît la intervale mari de timp. Alte specii
xerofile duc o viaţă nocturnă. Aşa sunt broasca râioasă cenuşie (Bufo cineraea) şi popândăii (genul Citellus).
1. Care sunt tipurile majore de plante în funcţie de necesarul de apă ? Exemplificaţi.
2. Prezentaţi adaptări ale unor animale în funcţie de gradul de umiditate din atmosferă şi din sol ?
3. Care sunt categoriile, în funcţie de necesarul de apă, pentru majoritatea plantelor din România ?
4.1.3. Factorii edafici
Solul şi vegetaţia
Cele mai multe plante au nevoie de sol atât ca suport fixator cât şi pentru substanţele minerale pe care le
conţine.
Pentru a se fixa mai solid în sol, plantele prezintă diferite adaptări. Unele prezintă rădăcini divers dezvoltate în
funcţie de textura şi structura solului. Plantele de mlaştină din ţinuturile tropicale şi cele din nămolul ţărmurilor cu
maree, mangrovele, au rădăcini adventive care pornesc pieziş din partea de jos a tulpinii şi fixează mai bine plantele
acolo unde solul nu este destul de solid.
21
mezo < mezzo = jumătate (latină)
22
stres climatic = proces prin care pentru scurt timp condiţiile ecologice se modifică radical având repercursiuni asupra organismelor şi generând din partea acestora
reacţii de autoapărare
23
xero < uscat (greacă)
29

lOMoARcPSD|7089265
Importanţa solului în hrănirea plantelor este îndeobşte cunoscută, toate elementele necesare hrănirii plantelor
fiind extrase din sol ca soluţie apoasă, absorbită prin rădăcini.
Caracteristicile fizico-chimice (reacţie, compoziţie chimică, structură, textură) ale solului influenţează direct
sau indirect morfologia, fiziologia şi repartiţia vegetaţiei. Ţinând seama astfel de diverse criterii plantele se împart în:
- după reacţia solului se disting:
a. plante oxifile - sunt plantele care cresc pe solurile acide cu pH mai mic de 7. Menţionăm:merişorul, păiuşul
(Festuca ovina), iarba albastră (Molinia caerulea) şi plantele din luncile şi mlaştinile acide.
b. plante neutrofile - se întâlnesc pe solurile neutre cu pH egal cu 7; în genere, ele includ plantele calcifile.
Problema plantelor calcifile este strâns legată de problema reacţiei solului. Într-adevăr carbonatul de calciu este
sarea unei baze puternice cu un acid slab şi reacţionează ca o bază slabă. Acolo unde este surplus de calciu, el
neutralizează acizii humici ce se formează prin putrezirea plantelor şi în acest caz reacţia solului este slab
bazică sau neutră. De aceea plantele care cresc pe soluri cu reacţie neutră sau slab bazică sunt calcifile. Plantele
de cultură sunt aproape toate ori neutrofile ori bazifile.
c. plante bazifile - sunt cele care preferă solurile alcaline cu pH mai mare de 7, din stepe şi pustiuri.
- după compoziţia chimică a solului:
a. plante halofile - cresc pe soluri sărate, în stepă, în semipustiuri, la ţărmurile mărilor şi oceanelor, pe locurile
unde au existat lacuri sărate. Se caracterizează prin tulpini şi frunze cărnoase, suculente sau dimpotrivă cu o
suprafaţă foliară redusă, prin presiune osmotică foarte mare, care, le pemite folosirea apei din sol cu un
conţinut de săruri mai diluat, datorită precipitaţiilor. Rădăcinile halofitelor pot fi în contact cu soluţii de clorură
de sodiu de concentraţie între 2 şi 5% şi pot suporta astfel o presiune osmotică foarte ridicată. Pentru a-i face
faţă toate celulele trebuie să conţină soluţii tot atât de concentrate. Prezenţa clorurei de sodiu în celule nu are
decât rolul de a menţine echilibrul osmotic. În ţara noastră, cresc: iarbă sărată (Salicornia herbacea), ghirin
(Suaeda maritima), săricică (Salsola soda), etc.
b. plante nitrofile - sunt plantele care cresc pe soluri bogate în azotaţi (nitraţi), cum este cazul buruienilor din
apropierea locuinţelor omeneşti: urzica (Urtica dioica, U.urens), cucuta (Conium maculatum), ştevia stânii
(Rumex alpinus), de pe solurile din jurul stânelor de la limita superioară a pădurilor. Acesta creşte în asociaţie
cu urzicile, podbalul, spanacul oilor, loboda, şa. Sărurile de potasiu absorbite de aceste plante servesc întocmai
ca şi clorura de sodiu în cazul halofitelor, să regularizeze fenomenele osmotice în ţesuturi.
c. plante calcifile (calcicole) - sunt plantele care cresc pe soluri bogate în carbonat de calciu. Ex: floarea de colţ
(Leontopodium alpinum). Astfel sunt şi numeroase specii de stepă (Stipa) etc.
- după textura şi mobilitatea solului:
a. plante psamofile - sunt plantele care cresc pe soluri nisipoase ca: garofiţa de nisip (Dianthus arenarius),
mături de nisip (Kochia arenaria), guşa porumbelului (Silene densiflora). Psamofitele prezintă adaptări în
legătură cu transpiraţia mărită şi cu mobilitatea suportului. Au capacitatea de a dezvolta muguri deasupra unui
nou val de nisip care le-a acoperit. Cele mai multe psamofite cresc în deşerturile nisipoase. Apar întâi în
depresiunile dintre dune, unde este puţină umezeală şi stratul acvifer se află la mică adâncime. Numai astfel de
plante, cu rădăcini adânci, cu stoloni lungi, cu frunze înguste şi ascuţite se pot stabili în nisipuri. Toate aceste
plante au caracter xerofil, care face să se reducă transpiraţia. Ex.: varza de mare (Crambe maritima).
b. plante saxicole - se întâlnesc pe stânci ori pe crăpăturile acestora. Forma vitală dominantă a lor este cea de
perniţă.ex: floarea de colţ (Leontopodium alpinum). Astfel ele pot reţine praful organic şi resturile vegetale,
formând încetul cu încetul o mică cantitate de humus. De obicei vegetaţia saxicolă este formată din alge,
muşchi şi licheni care au o acţiune corozivă şi de disociere asupra rocii, exercitată prin rădăcini sau prin aportul
de materie organică în descompunere.
Legat de compoziţia chimică a rocii s-a observat , în ţara noastră, că munţii calcaroşi sunt mai bogaţi în specii
decât cei formaţi din şisturi cristaline. Pe calcare, limitele superioare ale speciilor saxicole urcă mai mult în
altitudine decât pe şisturi sau alte roci. În perioada glaciaţiunilor cuaternare, multe plante de climă caldă s-au
putut menţine numai pe terenurile calcaroase, aceste zone fiind azi cele mai bogate în relicte şi endemisme. O
altă explicaţie a fenomenului prezentat sunt caracterele fizice ale calcarului, nu numai cele chimice. Calcarul se
încălzeşte mai repede şi mai puternic la soare decât şisturile, înmagazinând căldura în timpul zilei, eliminând-o
în timpul nopţii, comportându-se astfel ca un termoregulator atât pentru sol cât şi pentru aer.
c. plante litofile - sunt plantele care se dezvoltă pe grohotişuri, posedând adaptări specifice ale aparatului lor
radicular.
- plantele independente de sol se clasifică astfel:
30

lOMoARcPSD|7089265
a. parazite - trăiesc pe suporturi vii neavând nevoie de organe de nutriţie sau de fixare pe sol. Ele îşi procură
hrana de la organismele vii pe care le parazitează şi de care sunt legate. Ex: muma pădurii (Lathraea
squamaria), vâscul (Viscum album), vâsc de stejar (Loranthus europaeus) şa.
b. saprofite - trăiesc pe substanţele organice în descompunere, pe care sunt prinse adesea prin filamente
miceliene. Exemple: ciupercile, iasca (Fomes fomentarius), orhideea.
c. epifite - trăiesc pe trunchiul şi pe ramurile arborilor din păduri, fără să aibă organe speciale cu care să
penetreze ţesuturile gazdelor.Aceste gazde le servesc numai ca suport. Fenomenul de epifitism este mai extins
în ţinuturile calde şi umede intertropicale, unde există suficientă căldură şi lumină.
Solul şi animalele
Suprafaţa solului serveşte ca substrat pentru deplasarea animalelor terestre. Solurile pot fi tari, rezistente sau
nisipoase influenţând organele de deplasare ale animalelor. Mamiferele care trăiesc pe soluri tari, merg pe vârful
degetelor terminate cu copite înguste (cai, zebre). Cele care trăiesc în regiuni băltoase au copitele lăţite care le frânează
scufundarea (bivoli sălbatici, hipopotami). Unele reptile, ca o adaptare la mobilitatea nisipului, au franjuri pe marginile
degetelor.
Solul constituie pentu unele animale chiar mediu de viaţă: hârciogul, şoarecele de câmp, bursucul, vulpea,
coropişniţa. Organismul acestora este adaptat la viaţa subterană ceea ce a dus la formarea picioarelor săpătoare şi la
reducerea organelor vizuale. În sol sunt larg răspândite protozoarele, al căror număr se poate ridica la 1.5 milioane de
indivizi la un gram de sol, nematodele, miriapodele, unele insecte, şa. De sol, sunt legate şi majoritatea reptilelor şi
unele păsări tericole care îşi fac cuibul în sol: lăstunul de mal (Riparia riparia), prigoria (Merops apiaster).
În terenurile calcaroase predomină animalele care au nevoie de cantităţi mari de calcar, ca de pildă moluştele.
S-a observat că melcii tereştri preferă ţinuturile calcaroase având nevoie de calcar pentru dezvoltarea cochiliilor.
Vipera cu corn preferă tot solul calcaros, dar nu datorită compoziţiei chimice ci datorită structurii fizice care-i permite
să absoarbă căldura solară .
1. Clasificaţi plantele în funcţie de compoziţia chimică a solului ? Exemplificaţi.
2. Care sunt categoriile de plante în funcţie de textura şi mobilitatea solului ? Exemple.
3. Există plante independente de sol ? Dacă da, prezentaţi exemple.
4.1.4. Factorii orografici
4.1.4.1. Altitudinea
Prin înălţime, relieful modifică caracteristicile climatice. Cu cât altitudinea este mai mare cu atât temperatura
este mai scăzută, umezeala mai ridicată, radiaţia mai intensă, vânturile mai puternice, nebulozitatea ridicată, presiunea
atmosferică scăzută.
După exigenţele lor termice, umezeală, lumină şi condiţii edafice, vegetaţia şi în raport cu ea fauna, se etajează
în înălţime constituind anumite etaje de viaţă, cu asociaţii caracteristice. În România distingem în linii mari un etaj
nemoral (gorun, fag) şi altul boreal (al coniferelor), un etaj subalpin (al jneapănului) şi unul alpin (al pajiştilor alpine).
4.1.4.2. Orientarea versanţilor
Între expunerea versanţilor şi ceilalţi factori ecologici, ce contribuie la repartizarea organismelor în cadrul
învelişului geografic, există o relaţie directă.
În emisfera nordică la latitudinea de aproximativ 45O, coastele orientate spre sud şi est primesc cea mai multă
lumină şi căldură, fiind şi mai secetoase decît cele nordice. Pe aceste pante se formează o vegetaţie xeromorfă, iar pe
cele nordice şi vestice o vegetaţie mezofilă şi higromezofilă.
În regiunile muntoase se distinge faţa şi dosul muntelui în funcţie de orientarea versanţilor (fig. 4.2). Pe pantele
cu expunere la lumină, limita superioară a pădurilor se ridică mai sus decît pe cele nordice. Astfel pe pantele sudice ale
Alpilor, vegetaţia alpină se ridică până la 3300m, iar pe cele nordice numai la 2900m. În Carpaţii Meridionali, limita
superioară a pădurii se situează la altitudini cuprinse între 1650-1800m pe versanţii sudici, pe când pe versanţii nordici
această limită coboară la 1550-1650m.
31

lOMoARcPSD|7089265
Expunerea determină şi ritmul vieţii plantelor. Se ştie că plantele înfloresc şi ajung la maturitate mai repede pe
pantele cu expunere sudică decât pe cele nordice.
Fig. 4.2 Cantitatea de lumină primită de biocenoze diferă în funcţie de orientarea versanţilor
4.1.4.3. Gradul de înclinare al versanţilor
De înclinarea versanţilor depinde unghiul sub care cad razele solare, care determină încălzirea mai rapidă sau
mai lentă a terenului respectiv. De asemenea, depinde şi formarea solului, grosimea lui şi posibilitatea împăduririi sau
acoperirii cu vegetaţie ierboasă sau lemnoasă a terenurilor lipsite de vegetaţie.
Gradul de înclinare al pantei acţionează şi asupra mobilităţii solului ori stratului de zăpadă, determinând
prăbuşiri şi avalanşe. Pe terenurile cu pantă pronunţată plantele prezintă adaptări speciale: rădăcini dezvoltate pe
ambele direcţii atât în profunzime cât şi la suprafaţă, crengi flexibile pentru a nu fi distruse de materialele care se
rostogolesc pe pantă, ramuri dispuse radiar la suprafaţa solului. Ex: salcia pitică, jneapănul, ienupărul pitic.
4.1.4.4. Rolul de adăpost al reliefului
Relieful joacă adesea rolul unui paravan de protecţie contra vânturilor reci şi uscate, ce dăunează vegetaţiei şi
faunei aflate la baza lui. Când adăpostului i se adaugă şi o bună orientare către soare, condiţiile de viaţă sunt mult mai
prielnice.
Un important rol de adăpost îl au depresiunile deschise. Astfel, în Depresiunea subcarpatică olteană (de la Baia
de Aramă la Horezu), ca şi Depresiunea Baia Mare, vegetează castanul comestibil (Castanea sativa). În depresiunile
deschise orientate spre est (ex: Dep. Vrancei), liliacul de grădină înfloreşte mult mai timpuriu decât în ţinuturi mai
sudice.
4.1.5. Factorii mecanici
Vântul este unul din factorii cu influenţă însemnată asupra organismelor vii. Acesta poate contribui la
modificarea regimului temperaturilor şi al umidităţii, poate duce la încălzirea sau răcirea unei suprafeţe terestre,
modelează relieful din pustiuri. Exercită direct influenţe asupra organismelor având efecte pozitive sau negative asupra
acestora. Între efectele pozitive menţionăm: diseminarea plantelor prin răspândirea seminţelor la speciile anemochore,
răspândirea sporilor, polenizarea plantelor anemofile (stejar, fag, brad, salcie, papură, etc.), răspândirea insectelor, etc.
Efectele negative produse de vânt se manifestă în primul rând prin acţiunea mecanică exercitată asupra
tulpinei şi coroanei arborilor şi arbuştilor. Astfel în zonele de pădure pot să apară dezrădăcinări ale arborilor datorită
vânturilor foarte puternice. Se crează astfel doborâturi de pădure care afectează habitatele multor specii.
În etajul alpin şi subalpin vegetaţia este pitică datorită vânturilor putenice care nu permit dezvoltarea în înălţime iar la
limita superioară a pădurilor arborii cu coroana deformată au aspect de steag (arbori-drapel). Coroana acestora se
dezvoltă astfel numai pe partea opusă faţă de direcţia vânturilor dominante.
Alte efecte negative datorate vântului: evaporarea rapidă a apei din sol (deficit de apă în sol), diseminarea
buruienilor în culturile agricole, invazia unor organisme (omizi, lăcuste, ciuperci, viruşi, etc.)
32

lOMoARcPSD|7089265
Zăpada este un factor mecanic care are de asemenea efecte pozitive şi negative asupra organismelor vii. Ca efect
benefic, stratul de zăpadă protejează culturile agricole şi vegetaţia pitică având rolul de izolator termic împotriva
temperaturilor foarte scăzute care pot să apară în timpul iernii. Între efectele negative, avalanşele de zăpadă pot
provoca dezastre rupând arborii. De asemenea acoperirea solului (vegetaţiei) cu un strat persistent de zăpadă duce la
diminuarea posibilităţilor de hrană pentru unele animale.
Focul este un alt factor mecanic cu efecte negative dar uneori şi pozitive. Focul provocat de temperaturile foarte
mari din timpul verii (arşiţa), de fulgerele din timpul furtunilor, de omul neglijent şi inconştient, duce de multe ori la
incendii devastatoare, cu efecte incalculabile asupra vegetaţiei şi vieţii sălbatice în general. Cele mai afectate habitate
sunt cele situate într-un climat subtropical. Focul aplicat dirijat este util pentru introducerea în circuitul agricol a unor
specii de graminee. Aceasta înlătură însă şi o serie de organisme, mai ales animale de talie mică.
1. Cum influenţează orientarea versanţilor viaţa plantelor ?
2. Rolul de adăpost al reliefului în distribuţia plantelor ? Exemple.
3. Care sunt factorii mecanici cu influenţă asupra organismelor şi cum se manifestă aceştia ?
33

lOMoARcPSD|7089265
4.2. Factorii biotici
Prin factori biotici înţelegem totalitatea acţiunilor polivalente pe care organismele le exercită direct unele
asupra altora. Acestea nu trăiesc izolate ci într-o permanenţă interacţiune cu mediul, în cadrul unor comunităţii. Mediul
este alcătuit nu numai din elemente abiotice (care constituie factorii climatici, edafici şi geomorfologici) dar şi din
elemente biotice (organismele coexistente). Interacţiunile dintre organisme pot fi defavorabile (de competiţie), sau
favorabile (de cooperare). Din categoria factorilor biotici fac parte raporturile reciproce dintre plante (relaţii fitogene),
raporturile dintre reprezentanţii lumii animale (relaţii zoogene) şi relaţiile dintre plante şi animale (relaţii biocenotice)
4.2.1. Relaţii fitogene
Simbioza: Legăturile în care amândouă părţile, într-o măsură mai mare sau mai mică, sunt reciproc avantajate,
de pe urma convieţuirii lor se numeşte simbioză, iar plantele care convieţuiesc se numesc plante simbiotice.Astfel sunt
legăturile reciproce ce există între plantele superioare şi microorganismele libere, bazate pe emiterea unor substanţe
chimice necesare desfăşurării unui metabolism normal. Pe rădăcinile unor plante leguminoase se formează umflături
datorită unor bacterii din sol (Azotobacter), care pătrund aici. Aceste bacterii combină azotul liber din aer şi îl dau
plantei sub formă de azotaţi. Legături asemănătoare există şi între plantele superioare (aninul, sălcioara, cătina,
molidul) şi ciuperci. Convieţuirea stabilă între anumite ciuperci şi rădăcinile plantelor superioare se numeşte
micoriză24. Ciuperca se stabileşte în celulele scoarţei rădăcinilor plantelor superioare. Aici sintetizează anumite
substanţe nutritive pe care le transmite şi plantei gazdă. Ciupercile prin micoriză furnizează plantelor superioare azot şi
substanţe minerale.
Plantele inferioare, bacteriile, ciupercile, pot ridica prin simbioză vitalitatea şi capacitatea de concurenţă a
plantelor superioare, iar după moartea lor măresc fertilitatea solului îmbogăţindu-l cu azotaţi.
Parazitismul: Relaţia presupune o interacţiune între două organisme, în care una din părţi este avantajată,
consumând materie vie sau produse metabolice de pe urma celeilalte, dar fără să o distrugă. Repartiţia unui parazit este
legată de cea a plantei care îi serveşte drept gazdă. De exemplu repartiţia vâscului de stejar (Loranthus europaeus) este
legată de prezenţa stejarului, rugina grâului (Puccinia graminis) de prezenţa culturilor de grâu, muma pădurii
(Lathraea squamaria) vegetează îndeosebi pe rădăcinile alunului (Corylus avellana) etc. În pădurile tropicale umede
numărul plantelor parazite este deosebit de mare.
Allelopatia: O categorie aparte de relaţii fitogene poate fi pusă în evidenţă de substanţele emise de diferite
plante vasculare şi care inhibă dezvoltarea altora. Aceste substanţe iau naştere de pe urma excreţiilor organismelor,
care se împrăştie în mediul înconjurător, în aer sau în sol.
Astfel de exemplu, în asociaţiile cu rosmarin din ţinuturile mediteraneene nu se dezvoltă terofitele.
Relaţiile mecanice: Aceste relaţii au loc în convieţuirea apropiată a plantelor, de exemplu între liane şi arbori
sau între epifite şi arbori. Lianele folosesc alte plante numai ca suport pentru a se sprijini pe ele, fără să le dăuneze,
înfăşurându-se în jurul lor sau agăţându-se de ele. Ele ating vârful arborilor înalţi fiind în căutare de lumină. Se ridică
pasiv o dată cu creşterea în înălţime a arborilor şi arbuştilor care le poartă.
Dintre lianele lemnoase vivace se pot cita: viţa de vie (Vitis vinifera, Vitis silvestris), unele specii de curpen
(Clematis vitalba), glicina (Wistaria sinensis), iedera (Hedera helix), scara maimuţelor (Bauhinia).
La noi în ţară un aspect aparte îl oferă pădurile instalate pe grindurile din Delta Dunării, în care arborii şi
arbuştii sunt acoperiţi de liana mediteraneană Periploca graeca. La care se adaugă destul de des viţa sălbatică (Vitis
silvestris), ambele fiind liane avide de umezeală.
Alte liane se ridică activ, prin agăţarea pe suporturile lor: prezintă cârlige ce se răsucesc în jurul arborelui
gazdă, iar la unele apar chiar mici rădăcini, cu care se fixează de suport sau chiar pătrund în el cum este cazul iederei
(Hedera helix). Lianele fiind plante iubitoare de lumină au frunze puţine sub coroana pădurii, dar ajungând în vârful
arborilor prezintă un aparat foliar bine dezvoltat.
În cadrul relaţiilor mecanice sunt incluse şi cele dintre epifite şi unii arbori. Dintre epifite amintim lichenii
mătasea bradului (Usnea barbata), numeroase genuri de orhidee tropicale şi chiar ferigi (Plathycerium).
Competiţia: Relaţie existentă între plante şi caracterizată prin lupta ce se dă între ele pentru ocuparea spaţiului,
atât pe orizontală cât şi pe verticală. Această competiţie are uneori aspect de concurenţă, îndeosebi în raport cu unul sau
24
mykes = ciupercă; rhiza = rădăcină /gr.
34

lOMoARcPSD|7089265
altul, dintre factorii limitanţi ai mediului geografic. Astfel există o concurenţă a plantelor pentru lumină, de unde
rezultă stratificarea formaţiilor vegetale în funcţie de acest factor. În acest caz un rol deosebit îl are şi viteza de creştere
a plantelor în înălţime iar diminuarea ei duce la dispariţia indivizilor.
Se manifestă la plante şi o concurenţă pentru apă, în regiunile cu climat uscat sau acolo unde densitatea lor este
deosebit de mare iar cantitatea de apă conţinută în sol devine insuficientă pentru a satisface cerinţele. În aceste cazuri
se observă o stratificare a rădăcinilor pentru a putea exploata umiditatea diferitelor orizonturi de sol.
4.2.2. Relaţii zoogene
Raporturi numeroase de interacţiune se observă şi în lumea animalelor. Există astfel raporturi prin contact sau
găzduire (comensalism şi mutualism), de concurenţă, de cooperare pentru unul sau altul dintre factorii mediului, ori de
exploatare alimentară (parazitism).
Concurenţa: Similar plantelor, animalele îşi duc viaţa în anumite asociaţii, unde în căutare de hrană ori de
spaţiu intră în concurenţă. Un exemplu în acest caz poate fi dat cu moluştele coloniale (scoicile, stridiile, midiile) care
luptă pentru un loc necesar fixării lor. Cauze ale concurenţei pot fi considerate cantitatea şi natura hranei, creşterea
densităţii reprezentanţilor. Astfel, uneori la animale natalitatea este redusă datorită densităţii prea mari. De asemenea
apar migrări în masă cum ar fi la lemingi (rozătoare de tundră şi păduri de conifere), lăcuste, fluturi, libelule care din
lipsă de hrană pornesc spre alte teritorii unde intă în concurenţă cu organismele existente, sau chiar între ele pentru
obţinerea hranei.
Comensalismul: Relaţia presupune raporturi de ajutor reciproc între organisme, dar numai unul dintre ele
beneficiază de ea fără a dăuna celuilalt. Exemple de comensalism sunt numeroase în lumea animală. De exemplu,
crabul este găzduit în interiorul unei scoici vii, fiind astfel apărat de duşmani. Animalele care trăiesc în vizuina altora,
ori păsările ce îşi depun ouăle în alt cuib constituie exemple de comensalism.
Mutualismul: Reprezintă o interacţiune între organisme în care avantajele sunt reciproce. Fenomenul poate fi
înţeles şi ca o simbioză între cele două organisme. Se pot cita asocierile între păsări şi mamiferele erbivore parazitate
de insecte, păsările hrănindu-se cu aceste insecte.
Cooperarea: Cooperarea între organismele animale apare sub două aspecte: interspecifică şi intraspecifică, ea
contribuind la menţinerea unui echilibru. Exemple de cooperare pot fi date în cazul carnivorelor ce trăiesc în haite
(lupul, coiotul), care se pot apăra mult mai uşor decât ca exemplare izolate. De asemenea, insectele (albinele, furnicile,
termitele) prezintă relaţii de o deosebită complexitate în cadrul coloniilor pe care le formează.
Parazitismul: La animale parazitismul este mult mai complex decât la plante, dar presupune acelaşi fenomen:
exploatarea organismelor unele de către altele. Paraziţii sunt, mai mult sau mai puţin, organisme libere ce-şi caută
mediul optim de viaţă. Exemplu: tenia (Taenia), parazit cu mai multe gazde.
4.2.3. Relaţii biocenotice
Există în cadrul interacţiunilor multiple, o acţiune pe care o exercită animalele asupra florei şi vegetaţiei şi în
acelaşi timp o interacţiune între plante şi animale.
Influenţa animalelor asupra plantelor se exercită în primul rând prin transportul la distanţe mai mari sau mai mici,
asigurându-se dispersia lor în cadrul arealului, modificându-l.
Alteori animalele modifică mediul şi, indirect, repartiţia plantelor. Spre exemplu, locurile de odihnă ale animalelor
sălbatice în savanele africane se caracterizează printr-o bogată floră nitrofilă datorită îmbogăţirii solului în nitraţi
rezultaţi din deşeurile organice de aici.
Se ştie că smochinul (Ficus carica), introdus din regiunea mediteraneană a Europei în California, nu a putut
fructifica până ce nu a fost adusă şi insecta Blastophaga psenes ce înlesneşte polenizarea.
Asemenea plante ce sunt polenizate prin mijlocirea insectelor se numesc plante entomofile. Florile plantelor
entomofile prezintă numeroase adaptări (culoare vie, miros puternic, structura florilor specifică, etc.), dezvoltate în
decursul timpului, în urma relaţiilor dintre ele şi insecte şi prin mijlocireea selecţiei naturale. Între aceste plante cităm:
ranunculaceele, rozaceele, orchideele, liliaceele.
O serie de plante tropicale sud-americane sunt polenizate prin mijlocirea păsărelelor cunoscute sub numele de
colibri. Plantele polenizate de către păsări se numesc plante ornitofile.
Alte plante sunt polenizate de moluşte (plante malacofile), cum este cazul la vanilia sălbatică, ori de către lilieci
(plante chiropterofile), care se hrănesc cu sucul dulce din potirul florilor ori cu musculiţele ce se adună pe aceste flori.
35

lOMoARcPSD|7089265
Insectele pot servi ca hrană pentru plantele insectivore care prezintă, în acest scop, diferite adaptări. Exemple de
plante insectivore sunt roua cerului (Drosera rotundifolia), otrăţelul de baltă (Utricularia vulgaris).
În America tropicală culturile de cafea, portocali, trandafiri, sunt primejduite datorită existenţei furnicilor numite
tăietoare de frunze, care găuresc toate frunzele plantelor.
Plantele care servesc de gazdă unor asemenea furnici se numesc plante mirmecofile.
Alte furnici favorizează dezvoltarea pe plante a unor insecte, de exemplu afidele (purecii verzi), cu ale căror
secreţii se hrănesc. Fenomenul se numeşte trofobioză.
Viaţa animalelor fitofage (care se hrănesc cu plante) este direct şi strâns legată de plante, întrucât ele furnizează
animalelor substanţele nutritive cele mai importante (amidon, zahăr, albumine). În afară de relaţiile trofice, animalele
sunt legate de plante şi prin alte tipuri de relaţii. Ele furnizează material de construcţie pentru cuiburile şi vizuinile lor,
asigură adăpost şi loc de apărare împotriva răpitoarelor.
Din analiza celor prezentate putem conchide că factorii biotici influenţează direct ori indirect arealele
organismelor, precum şi evoluţia în timp a comunităţilor ce le formează.
4.3. Factorul antropic
Omul este unul din factorii cei mai importanţi care acţionează direct şi indirect asupra florei şi faunei. Omul a
modificat componenta floristică şi faunistică a diferitelor comunităţi de organisme ori a acţionat direct asupra ariei de
repartiţie a diverşilor taxoni. Folosirea focului, perfecţionarea uneltelor de muncă, domesticirea animalelor sălbatice au
favorizat schimbarea conştientă a vegetaţiei şi faunei naturale. Pădurile au fost defrişate şi arse iar locul lor ocupat de
fâneţe. Păşunatul animalelor a creat o vegetaţie nouă, secundară, de păşune, iar în urma arăturilor şi selecţiei artificiale
au apărut primele plante de cultură şi buruienile care le însoţesc.
La suprafaţa solului terestru se cunosc circa 20000 de specii de plante de cultură care ocupă 1,5 miliarde ha
teren arabil. Dintre animale sunt domesticite circa 15 specii de mamifere, 10 specii de păsări, numeroase specii de peşti
şi două specii de insecte. Numărul raselor trece însă de câteva mii.
Dacă influenţa omului asupra vegetaţiei şi lumii animale datează din timpuri străvechi, ea a cunoscut în ultima
vreme o intensificare fără precedent. Factorul antropic şi-a manifestat activitatea şi în vasta repartiţie a unor specii.
Mărirea unor areale sau reducerea altora a depins deseori de activitatea conştientă sau nu a omului. Prin astfel de
intervenţii s-a distrus un echilibru natural stabilit într-o lungă perioadă de timp.
Acţiunea distructivă a omului s-a manifestat în reducerea arealelor, uneori chiar până la dispariţia speciei, cum
ar fi:
- bizonul, care altădată se găsea în America de Nord pe o suprafaţă vastă, există astăzi numai în rezervaţii;
- zimbrul, nu mai există decât în pădurea Bielovej (Polonia) şi în Caucaz cu toate că în trecut avea o mare răspîndire
în toată Europa;
- pasărea moa a fost stârpită cu desăvârşire de băştinaşii din Noua Zeelandă;
- lupul marsupial, dispărut din Australia datorită introducerii câinelui dingo;
- marea şopârlă tuatara (Sphenodon punctatum) nimicită de porcii mistreţi introduşi în Noua Zeelandă încă de pe
vremea lui Cook (sec.18);
- marmota de stepă (Marmota bobac), care altădată trăia în stepele Euroasiei, a dispărut complet datorită desţelenirii
şi utilizării acestor zone pentru agricultură.
1. Care sunt relaţiile ce se stabilesc în cadrul raporturilor dintre organismele vii ?
2. Cum se manifestă simbioza şi parazitismul la nivelul relaţiilor dintre specii ? Exemplificaţi.
3. Ce reprezintă concurenţa, comensalismul şi mutualismul ca relaţii zoogene ?
4. Exemplificaţi relaţiile biocenotice ce există în cadrul interacţiunilor multiple dintre organisme ?
5. Care sunt principalele influenţe ale factorului antropic asupra organismelor ?
36

lOMoARcPSD|7089265
CAPITOLUL 5. Elemente de biocenologie
5.1. Comunităţile de organisme
Biocenologia25 se ocupă cu studiul organizării şi structurării floristice şi faunistice, al relaţiilor cu factorii de

mediu, al dinamicii şi repartiţiei spaţiale a comunităţilor biotice.
Gruparea organismelor în natură se face foarte divers în variate comunităţi în funcţie de necesităţile biologice ale
acestora. Delimitarea comunităţilor de organisme poate fi stabilită atât după criteriul fizionomic, taxonomic, ecologic,
cât şi o delimitare complexă ţinând cont de mai multe criterii.
După criteriul fizionomic se pot delimita anumite suprafeţe cu o vegetaţie uniform constituită din populaţii care
aparţin de acelaşi tip biologic (biohora de pajişte sau fâneaţă, biohora de pădure, biohora de savană, biohora de deşert).
Acestea au un ritm sezonier asemănător. Pentru comunităţile de organisme caracterizate printr-o fizionomie specifică
s-a introdus noţiunea de formaţie vegetală.
Criteriul taxonomic se bazează exclusiv pe speciile dominante sau pe un ansamblu de câteva specii de plante sau
de animale, care prin constanţa, fidelitatea, abundenţa sau frecvenţa lor caracterizează comunităţile de organisme.
Acestor comunităţi, privite sub aspect taxonomico-ecologic, li s-a dat denumirea de asociaţii.
Având în vedere criteriul ecologic se pot delimita anumite habitate cu proprietăţi fizico-chimice asemănătoare,
cum sunt mlaştinile eutrofe sau oligotrofe, terenurile sărăturate, nisipoase, stâncăriile calcaroase sau silicoase populate
de comunităţi vegetale şi animale specifice. Deoarece comunităţile de organisme sunt constituite prin gruparea de
plante şi de animale, legate trofic şi ecologic, ele pot fi studiate sub raport floristic, faunistic sau în comun (floristic şi
faunistic).
În natură, plantele se asociază după necesităţile ecologice formând grupări caracteristice numite fitocenoze.
Fitocenoza
Fitocenoza reprezintă o grupare de mai multe populaţii de plante, legate de un anumit mediu de trai având ca
trăsături principale organizarea sub formă de pâlcuri, cu contur şi mărimi variate; compoziţia floristică, structura,
fizionomia şi relaţiile de interdependenţă între populaţiile de plante şi între plante şi biotop se menţin timp îndelungat;
între diferitele componente – cormofite şi talofite – se stabilesc relaţii de interdependenţă atât pe bază trofică cât şi
ecologică; părţile structurale ale fitocenozei se numesc sinuzii.
Totalitatea fitocenozelor care au o compoziţie floristică şi necesităţi ecologice asemănătoare formează o asociaţie
vegetală. Exemplu: Totalitatea fitocenozelor de fag (Fagus silvatica) cu brustur negru (Symphytum cordatum), de pe
substrat bogat în calcar, alcătuiesc asociaţia făget cu brustur negru (Symphyto-Fagetum) iar fitocenozele de fag cu
horşti (Luzula luzuloides), de pe substrat silicios, formează asociaţia acidofilă făget cu horişti (Luzulo-Fagetum).
Colectivităţile naturale sunt cunoscute la noi din vechime fiind denumite după specia edificatoare căreia îi
adăugăm anumite sufixe (-iş, -et, -işte). Amintim astfel stejăriş, molidiş, ariniş, făget, pinet, cornet etc.
Asemănător geobotanişti au denumit asociaţiile vegetale, prin adăugarea, la rădăcina genului plantei edificatoare, a
sufixului –etum, urmată de genitivul speciei. Astfel pajiştile de iarba câmpului (Agrostis stolonifera), sunt denumite
Agrostietum stoloniferae. Când în denumirea asociaţiei intervin două plante caracteristice, atunci la rădăcina primului
gen se adaugă sufixul –o, iar la al doilea –etum, despărţindu-le printr-o linie. Astfel, pădurile edificate de stejar
(Quercus robur) şi carpen (Carpinus betulus) sunt încadrate în asociaţia Querco (robori)-Carpinetum; asociaţia între
colilie şi păiuş este Stipo-Festucetum.
Zona de tranziţie sau de suprapunere între două asociaţii vegetale, marcată de obicei prin competiţie între acestea
se numeşte ecoton. Ex: molidişurile de limită dintre etajul boreal şi cel subalpin.
Zoocenoza reprezintă o grupare sau o comunitate de animale între care se stabilesc relaţii de interdependenţă în
strânsă legătură cu factorii de mediu. Relaţiile cenotice dintre animale sunt foarte slabe în comparaţie cu cele existente
între plantele din fitocenoze. Îngrămădirile de muşte şi ţânţari din grajduri nu pot fi considerate zoocenoze deoarece
între ele nu se stabilesc conexiuni multilaterale şi relativ stabile în timp, şi nici nu reacţionează uniform faţă de mediul
lor de trai. Pe de altă parte, comunităţile de animale, respectiv zoocenozele nu sunt studiate separat ci în ambianţa
fitocenozelor împreună cu care alcătuiesc biocenoze.
25
bios= viaţă, koinosis=împreună, comunitate, logos=ştiinţă
37

lOMoARcPSD|7089265
Biocenoza, ca unitate fundamentală de studiu în biogeografie, reprezintă o comunitate complexă şi unitară de

plante (fitocenoză) şi de animale (zoocenoza) între care se statornicesc relaţii de interdependenţă în strânsă legătură cu
mediul lor de trai numit biotop26. Biocenoza corespunde deci prin răspândirea sa, prin numărul de specii şi de indivizi
la anumite condiţii de mediu.
Biotopul constituie un complex de factori naturali (climatici şi edafici) subordonat biocenozei. Formele de
relief, împreună cu factori de mediu (climatici şi edafici) care acţionează asupra lui în afara organismelor, formează
ecotopul sau staţiunea. Biotopul mai este definit ca gruparea elementelor litosferei, pedosferei, hidrosferei, atmosferei
şi energiei solare cu rol în existenţa vieţii.
În general, biocenoza nu poate fi concepută în afara raporturilor sale reciproce cu mediul de trai – în afara
biotopului – pe care îl crează chiar ea însăşi.
Ecosistemul reprezintă o comunitate de organisme situată într-un anumit cadru geografic, fiind constituită, pe
de o parte, din plante şi animale, orânduite în lanţuri trofice, iar, pe de altă parte, din factorii abiotici, între care se
statornicesc relaţii de interdependenţă, formând împreună un tot inseparabil.ex: ecosistemul lacustru; ecosistemul de
pădure; ecosistemul de pajişte.
Ecosistemul este alcătuit deci din biocenoză şi biotop.
Biomul reprezintă un nivel de organizare a materiei vii (formaţiune biotică majoră) ce cuprinde totalitatea
biocenozelor de pe un teritoriu relativ mare, caracterizat printr-o structură asemănătoare şi valori apropiate ale
factorilor fizico-geografici (indeosebi temperatură şi umiditate). Această zonă majoră de viaţă este determinată în
general de macroclimă. Exemple de biomuri pe Glob: pădurea ecuatorială, taigaua, tundra, savana, stepa etc.
Descrierea acestor formaţiuni se va face într-un capitol separat.
1. Ce reprezintă fitocenoza şi care sunt principalele trăsături ale acesteia ?
2. Ce este o asociaţie vegetală ?
3. Daţi exemple de asociaţii vegetale menţionând zonele sau etajele de vegetaţie în care sunt întâlnite.
4. Explicaţi utilizarea termenilor de biocenoză, biom, ecosistem.
5. Ce reprezintă biotopul şi ecotonul ?
6. Ce reprezintă ecotopul ?
26
bios=viaţă, topos=loc
38

lOMoARcPSD|7089265
CAPITOLUL 6. Formaţiunile biotice majore ale Globului
6.1. Domeniul acvatic
6.1.1. Apele oceanice şi marine
Apele oceanice şi marine prezintă variate condiţii de viaţă, funcţie de salinitate, temperatură, lumină, presiunea
şi dinamica apelor, substanţe nutritive, etc.
Condiţiile de mediu în apele oceanice şi marine
Salinitatea: Salinitatea Oceanului Planetar prezintă variaţii regionale, pe verticală şi pe latitudine.
Salinitatea medie a Oceanului Planetar este de circa 34‰. Salinitatea oceanelor variază în limite destul de
restrânse: 32-37‰, dar salinitatea mărilor are o variaţie foarte mare, având o limită inferioară foarte mică 1‰ iar limita
superioară 42‰. De exemplu, Marea Baltică are o salinitate care variază între 1 şi 22‰. Salinitatea medie cunoaşte
valori diferite. Ex: Marea Neagră-17%, Marea Moartă-40%, Marea Roşie-42‰.
Salinitatea din apa mărilor şi oceanelor joacă un rol foarte important în dezvoltarea condiţiilor de viaţă. Unele
organismele marine sunt adaptate unui anume procent de salinitate (stenohaline) dar altele suportă variaţii ale
procentului de salinitate (eurihaline). Exemple de organisme stenohaline sunt: echinodermele, gasteropodele, stavrizii,
tonul. Speciile eurihaline trăiesc de obicei în zonele în care salinitatea este susceptibilă de schimbări bruşte, cum ar fi
zona ţărmurilor, care este foarte influenţată de aportul apelor continentale. Multe din ele migrează în mediul dulcicol,
de pildă, scrumbia de Dunăre (Caspialosa pontica), morunul, păstruga, somonii, anghilele.
Temperatura: Temperatura apelor oceanice şi marine, ca şi salinitatea, prezintă o variaţie regională, pe verticală şi
pe latitudine. În plus, variază funcţie de energia solară, deci de anotimp şi de momentul zilei. Mai ales în mările
interioare, temperatura apei până la câţiva zeci de metri adâncime variază puternic cu anotimpul. De exemplu în Marea
Neagră temperatura variază funcţie de anotimp până la 80 m.
Temperatura medie anuală a oceanului planetar este de circa 17OC, mai mare în emisfera nordică (19OC) şi mai
mică în emisfera sudică (16OC). În general, în regiunea ecuatorială temperatura medie a apei oceanice este de 27OC, în
regiunea tropicală 25,4OC, în zona temperată 10,5OC iar în zona rece 1,5 OC.
Pe verticală, temperatura apei oceanice scade cu adâncimea, fenomen cunoscut sub numele de stratificare
termică directă. La adâncimi mai mari de 1000 m temperatura scade sub 40C. În unele zone polare, apare prezenţa
unui strat de apă mai cald între două straturi mai reci (mezotermie). Distribuţia termică verticală a apelor mărilor
depinde de legătura pe care o au cu Oceanul planetar: mările cu legătură directă au aceeaşi stratificaţie termică directă
ca şi oceanele (temperatura scade cu adâncimea) dar mările separate de apa oceanului planetar prin diferite praguri
submarine prezintă o stratificaţie termică proprie (ex. Marea Mediterană).
Lumina: În funcţie de gradul de pătrunderea a razelor solare în mediul marin se delimitează, pe verticală,
câteva straturi (orizonturi) de apă populate cu forme de vegetaţie care în comparaţie cu cele de pe uscat sunt mai reduse
ca densitate şi ca număr de specii. Până la adâncimea de 80 m, unde stratul de apă este bine luminat, au loc cele mai
intense procese de asimilaţie clorofiliană. Aici se întâlneşte grupa algelor verzi, albastre şi brune, iar planctonul este
foarte bogat. Stratul acesta de apă formează orizontul eufotic. Sub acest strat de apă, între 80 şi 400 m se află dispus
orizontul disfotic, cu o vegetaţie săracă, fiind prezente doar câteva specii iubitoare de semiîntuneric (alge brune şi
roşii). De aici şi până la adâncimea maximă unde domneşte întunericul, lipseşte viaţa vegetală. Stratul acesta are cea
mai mare grosime şi formează stratul afotic.
Organismele care se dezvoltă în diferitele orizonturi de lumină tind să primească culoarea în funcţie de mediul în
care trăiesc. Cele care îşi duc viaţa în orizontul de apă eufotic primesc adesea o culoare argintie ori albăstruie, în
schimb organismele care îşi duc viaţa pe fundurile mâloase primesc o culoare închisă, cenuşie.
Presiunea: În viaţa animalelor marine un rol deosebit de important îl are presiunea apei faţă de care corpul lor
prezintă adaptări speciale, căpătând cele mai variate forme, uneori chiar cu aspect monstruos. Presiunea exercitată de
apă este totdeauna echilibrată prin presiunea internă din corpul organismelor marine. În raport cu presiunea
atmosferică, presiunea apei este cu mult mai mare. Speciile de animale care îşi desfăşoară viaţa într-un strat de apă cu
adâncime mare suportă variaţii diferite ale presiunii apei. Aceste specii alcătuiesc grupa animalelor euribare. Din
39

lOMoARcPSD|7089265
această categorie fac parte delfinul cu plisc care coboară până la 800 m şi poate să reziste la această adâncime timp de
două ore şi caşalotul care se scufundă până la circa 200m şi revine la suprafaţă fără a suporta consecinţe. Există însă
animale marine care nu pot suportă variaţii de presiune şi în consecinţă formează grupa animalelor stenobare. De
exemplu, animalele din zona abisală adaptate la presiuni mari ale apei, atunci când sunt aduse spre straturile de la
suprafaţă mor.
În baza relaţiilor ecologice dintre organismele marine şi în baza particularităţilor pe care le prezintă mediul
acvatic, suprafaţa Oceanului Planetar a fost divizată în trei zone (fig. 6.1): zona litorală, zona pelagică şi zona abisală,
fiecare dintre ele caracterizându-se printr-un anumit specific în distribuţia vieţuitoarelor. Pe lângă această grupare,
plantele şi animalele marine au fost împărţite în: organisme din largul mării (pelagice) şi organisme de fund
(bentonice). Organismele pelagice se împart la rândul lor în organisme inferioare, foarte mici, ce plutesc la suprafaţa
apei şi alcătuiesc planctonul şi organisme care se mişcă singure şi formează nectonul.
Fig. 6.1 Zonele ecologice marine şi asociaţiile lor principale (după Călinescu R. şi colab.)
6.1.1.1. Organismele vii din zona litorală
Zona litorală se desfăşoară, în general, pe platforma continentală marină, până la adâncimea de 200 m şi este
influenţată, într-o mare măsură, de condiţiile mediului ambiant şi de dinamica apelor. Relieful submarin, caracterizat
prin diferite biotopuri, asigură dezvoltarea unei flore şi faune strâns legată de configuraţia acestuia. Astfel, unele
animale preferă relieful stâncos, altele relieful nisipos sau mâlos.
Pe biotopurile stâncoase se află organisme fixate prin organe special adaptate. Frecvent se întâlnesc alge de
diferite culori: algele brune (Fucus şi Laminaria) care cresc sub forma unor desişuri marine. În afară de alge brune, la
adâncimi ceva mai mari, cresc şi algele roşii. La adâncimi mai mici, cresc şi alge verzi frecvent folosite în consumul
alimentar. Tot pe substratul stâncos se întâlneşte şi iarba de mare (Zostera marina). Pe alge şi pe biotopuri stâncoase se
află fixaţi spongierii, celenteratele, crustaceii, midiile şi unele moluşte. Tot aici trăiesc numeroşi melci erbivori.
Speciile de peşti sunt într-un număr redus. Se întâlneşte guvidul de mare.
Unele specii de animale acţionează în mod distructiv asupra faciesului în care şi duc viaţa. Perforează stâncile
sau îşi crează diferite canale pentru a-şi asigura adăpostul.
Pe biotopurile nisipoase şi mâloase trăiesc animale care prezintă adaptări specifice în sensul că au crusta
externă slab dezvoltată şi pot să se îngroape în aceste mâluri sau pot să sape în faciesul nisipos. De aceea, pe acest
substrat moale şi mobil vor fi frecvente lamelibranhiate şi anume: scoica comestibilă (Cardium edule), care suportă
mari variaţii de salinitate, scoica de nisip (Mya arenaria) care se înfige adânc în nisip şi trimite la suprafaţă tuburi lungi
numite sifoane, numeroase echinoderme ca stelele de mare şi aricii de mare precum şi diverşi crustacei cum este crabul
de ţărm şi creveta de nisip.
În apele mai adânci lipsite de influenţa curenţilor creşte iarba de mare de care se prind spongieri, meduze,
melci, ariciul de mare şi căluţul de mare. Dintre peştii adaptaţi la condiţiile substratului nisipos-mâlos menţionăm
calcanul (Rhombus maeoticus).
În regiunile calde, tropicale, în zona litorală unde se manifestă acţiunea valurilor mareice se găsesc păduri şi
tufişuri de mangrove şi recife de corali:
40

lOMoARcPSD|7089265
Mangrovele alcătuiesc formaţiunile arborescente sau arbustive cu aspect de păduri de tufişuri. Sunt adaptate să
trăiască în mediul acvatic hipersalin cu temperaturi medii ridicate. Pădurile de mangrove denumite şi păduri de
paletuvieri se dezvoltă sub formă de hăţişuri dese de arbuşti, uneori sub formă de arbori de 30 m care sunt totdeauna
verzi. Ele ocupă locurile adăpostite de bătaia valurilor, adică golfurile şi estuarele liniştite unde în timpul fluxului
mareic se acoperă cu apă până aproape de coroană. La retragerea apelor, în faza de reflux mareic, trunchiurile şi
rădăcinile ies de sub apă. Una din particularităţile pădurilor de mangrove este faptul că prezintă rădăcini adventive în
formă de catalige, de propte ce se desprind de pe trunchiuri, crescând în jos până se înfig în nămol. Aceste rădăcini au
rol de fixare. Arborii prezintă şi rădăcini respiratorii (pneumatofori), care ies deasupra solului pentru a absorbi aerul
prin nişte orificii speciale.
Pădurile de mangrove, funcţie de speciile din care sunt alcătuite, se află răspândite în două mari regiuni
geografice: a) regiunea de est care include ţărmurile tropicale umede din sudul şi sud-estul Asiei, nord-estul Australiei
şi sud-estul Africii; b) regiunea de vest care cuprinde ţărmurile tropicale din estul Americii Centrale şi Americii de Sud
şi din vestul Africii şi Americii de Sud.
Fauna pădurilor de mangrove nu este prea bogată fiind adaptată la condiţiile apelor sărate şi calde.
Aici se întâlnesc unele specii de crabi. Aceştia trăiesc în solurile mâloase unde îşi sapă galerii. Pe rădăcinile copacilor
se află fixate diferite animale cu cochilii. Tot aici întâlnim peştele săritor (Periophtlamus koelreuteri), care urcă pe
rădăcinile copacilor şi sare prin aer pentru a vâna diverse insecte. El prezintă o respiraţie dublă, atât branhială cât şi
cutanee. Pentru a se adapta la lumina zilei are ochii mari, telescopici.
Recifele coraligene (madreporice) sunt animale din clasa antozoarelor. Trăiesc în colonii sub formă de schelete
calcaroase arborescente şi au culoarea roză, roşie sau albă. Acest schelet este îmbrăcat de o pătură cărnoasă pe care stau
înfipţi numeroşi indivizi.
Coralii se dezvoltă în apele calde din zona litorală a mediului marin unde temperatura apei nu scade niciodată
sub 20OC. Preferă apele bine luminate şi aerisite, cu mare transparenţă şi cu salinitate, în general crescută 27-37‰.
Aceste condiţii sunt specifice apelor tropicale situate între 30O latitudine nordică şi sudică. Coralii preferă apele cu
mişcări moderate, deoarece spală mâlul care se poate aşeza pe polipi, înlesnind astfel posibilitatea acestora de a-şi
procura hrana şi oxigenul necesar. Cresc în înălţime cu circa 20 mm pe an şi stau aşezaţi pe propriile soluri calcaroase.
Nu trăiesc la adâncimi mai mari de 40 m.
Coralii care formează recife aparţin de ordinul madreporilor edificaţi prin schelete calcaroase de dimensiuni
variate şi forme cu aspect dentritic. La formarea recifelor mai iau parte şi unele briozoare cu schelet calcaros, unii
viermi tubicoli, moluşte cu cochilii groase, precum şi alge roşii calcaroase.
Recifele de corali sunt răspândite în Oceanul Indian şi în mările sale mărginaşe, precum şi în partea vestică a oceanelor
Pacific şi Atlantic.
Printre ramurile de corali se află o faună foarte variată şi bogată datorită condiţiilor optime de viaţă
(luminozitate şi transparenţă, cantitate mare de oxigen, hrană şi locuri de adăpost). Dintre speciile mai numeroase
menţionăm: spongieri, stridiile, scoici producătoare de perle (Meleagrina), scoica uriaşă (Tridacna gigas) care
cântăreşte peste 250 kg, arici de mare, etc.
6.1.1.2. Organismele vii din zona pelagică
Această zonă se dezvoltă până la adâncimea în care pătrunde lumina adică până la 400-500 m. Flora şi fauna
care populează apele din largul mărilor trăieşte într-un mediu acvatic mult mai omogen spre deosebire de mediul litoral
care este mult mai eterogen. Organismele superioare prezintă o structură deosebită prin faptul că ele sunt forţate să se
afle într-o permanentă stare de suspensie. Din lipsa adăposturilor, aceste organisme sunt bune înotătoare pentru a se
putea feri de atacatori. Organismele inferioare nu au mijloace proprii de locomoţie şi ca urmare ele ocupă orizontul
superior al apei, formând planctonul. Planctonul este format din fitoplancton constituit din mici organisme vegetale şi
din zooplancton format din organisme fitofage, considerate consumatori primari.
Fitoplanctonul este format din numeroase organisme vegetale dintre care algele sunt cele mai frecvente.
Zooplanctonul este format din animale foarte mici care plutesc la suprafaţa apelor şi care adesea constituie hrana pentru
multe animale nectonice. Corpul lor este moale, cu aspect gelatinos şi adesea transparent. În zooplancton intră
protozoarele (foraminifere, globigerine, radiolari); celenteratele, meduze care sunt transparente, diafane şi de culori
diferite şi capepode (crustacei). Nectonul cuprinde, în special, fauna înotătoare care prezintă anumite adaptări pentru
a-şi putea procura hrana şi a se apăra de duşmani. În general, fauna pelagică este extrem de bogată şi variată (21.000
specii de peşti, numeroase mamifere acvatice, moluşte, etc.).
41

lOMoARcPSD|7089265
Dintre peştii ce populează apele Oceanului Planetar menţionăm pe cei care prezintă o valoare economică
deosebită: 1) clupeidele şi scombruidele, larg răspândite în zona temperat-boreală, care cuprind: heringii, scrumbriile,
tonul; 2) salmonidele – cuprind peşti solzoşi care pentru reproducere migrează în apele dulci, cum ar fi somonul; 3)
sturionii – se află răspândiţi în Marea Neagră, Marea Azov şi Marea Caspică. Dintre aceştia menţionăm: nisetrul,
păstruga şi morunul; 4) rechinii – alcătuiesc grupa peştilor răpitori. Majoritatea speciilor sunt vivipare27 şi la maturitate
ajung la lungimi de 2-12 m. În zona pelagică se găsesc şi mamifere. Interes economic îl reprezintă pinnipedele (foca,
morsa, leul de mare) şi cetaceele (balena, delfinul, caşalotul).
6.1.1.3. Organismele vii din zona abisală
Această zonă cuprinde întreaga masă a apelor oceanice, unde nu pătrunde lumina şi mişcarea apei are o relativă
stabilitate. Temperatura apelor se menţine în jur de 2OC iar salinitatea variază în funcţie de adâncime variază între 32-
34‰. În aceste condiţii, fauna caracteristică zonei a dezvoltat adaptări specifice. Datorită întunericului permanent,
plantele lipsesc cu desăvârşire, cele mai multe animale şi-au pierdut vederea şi şi-au dezvoltat simţul tactil. Unele
specii prezintă ochi foarte mari (telescopici) pentru a putea înregistra eventualele licăriri ale luminii fosforescente
produse de unele animale abisale. În general, animalele abisale au o structură fină, fără schelet solid şi fără muşchi
puternici. Sunt incolore sau colorate în roşu, alb sau negru. Aici putem întâlni: foraminifere colorate în negru,
numeroase celenterate care de obicei trăiesc în colonii, gasteropode şi echinoderme. Modul lor de hrănire este foarte
diferit: unele sunt necrofage (consumă cadavre), altele coprofage (consumă dejecţiile animalelor vii) iar altele
carnivore hrănindu-se cu pradă vie. Peştii sunt puţini numeroşi.
1. Cum este stratificat mediul marin în funcţie de gradul de pătrundere al razelor solare ?
2. Explicaţi termenii de zonă litorală, zonă pelagică şi zonă abisală (limite, condiţii ecologice)
3. Care sunt organismele ce frecventează biotopurile stâncoase marine ?
4. Care sunt organismele adaptate la condiţiile biotopurilor mâloase şi nisipoase din mediu marin ?
5. Precizaţi răspândirea şi caracteristicile pădurilor de mangrove ?
6. Care este alcătuirea şi răspândirea recifelor de corali ?
7. Ce specii reprezentative de organisme populează zona pelagică ? Dar zona abisală ?
27
vivipare = organisme care nasc pui vii
42

lOMoARcPSD|7089265
6.1.2. Apele continentale
Apele continentale cuprind mai multe tipuri de formaţiuni biotice care se pot clasifica astfel: ecosisteme de
izvoare şi ape curgătoare (biomul lotic), de exemplu: un fluviu cu izvoarele, pâraiele şi râurile pe care le drenează;
ecosisteme de ape stătătoare: biomul lacustru (al lacurilor) şi biomul palustru (al bălţilor); ecosisteme de mlaştini
(biomul mlaştinilor); ecosisteme de deltă (biomul deltaic). Ecosistemele acvatice conţin doi biotopi (masa de apă –
pelagialul şi substratul - bentalul) care sunt populate de pelagos şi respectiv bentos. Vegetaţia şi animalele din apele
continentale sunt foarte variate şi bogate ca urmare a influenţei pe care o exercită factorii ecologici (chimismul apei,
salinitatea, regimul termic, dinamica apelor precum şi natura habitatului).
Salinitatea apelor variază de la mai puţin de 1 mg/l în apele dulci până la câteva sute de grame la litru de apă în
apele hiperhaline. Unităţile acvatice care au salinitate până la la 1g/l aparţin categoriei apelor dulci; cele cu
mineralizarea între 1 şi 24,7g/l aparţin apelor salmastre, cu salinitatea între 24,7-37 g/l alcătuiesc categoria apelor
sărate iar când salinitatea este mai mare de 37g/l intră în categoria apelor suprasărate.
Regimul termic al apelor este în funcţie de zonele climatice în care se află situate diversele bazine hidrografice.
La apele stătătoare întâlnim mai multe tipuri de stratificaţie termică, în funcţie de aşezarea lor geografică şi de gradul
de salinitate pe care îl reprezintă. Lacurile situate în zona temperat-continentală evoluează, în funcţie de anotimpuri,
printr-o stratificaţie de tip dimictic, adică cu două faze de homotermii (primăvara şi toamna) şi două faze de
stratificaţie termică (una directă vara şi alta inversă iarna).
6.1.2.1. Organismele vegetale şi animale din apele curgătoare
Compoziţia floristică şi faunistică a apelor curgătoare este funcţie de viteza curentului de apă, de substratul
albiei minore, de proprietăţile fizico-chimice ale apelor, de debit, de unităţile traversate, etc.
Cursul superior a apelor
În cursul superior al apelor, unde frecvent sunt străbătute unităţi muntoase, panta albiei minore este mare,
scurgerea are caracter permanent şi constant, viteza curentului are valori crescute, temperatura apelor este scăzută iar
cantitatea de oxigen este mare. Flora şi fauna cursurilor superioare are caracter reofil, adică prin forma şi adaptările
care le prezintă rezistă la acţiunea curentului de apă.
Flora reofilă28 este în general săracă şi este formată din alge şi bacterii filiforme în direcţia curentului. Alteori
fundul pietros al albiei minore este acoperit cu o biodermă29 subţire de culoare verde-cafenie şi lunecoasă formată din
alge foarte mici. Tot în forma unui strat subţire, pe fundul albiei se întâlnesc muşchi reofili. Dintre plantele cu flori:
piciorul cocoşului (Ranunculus), rogoaze (Carex), broscariţă (Potamogeton).
Fauna este formată din trei grupe de animale: 1. animalele reobionte – adaptate la râuri cu repezişuri şi
cascade; 2. animale reofile – specifice apelor curgătoare cu viteza ceva mai redusă. Dintre animalele reobionte şi
reofile menţionăm: larve de efemeride, cleoptere, gasteropode fixate pe pietre precum şi unele relicte glaciare ca
Planaria; 3. animale reoxene – ajunse întâmplător în apele curgătoare.
Nectonul este alcătuit din mai multe specii de peşti adaptaţi la condiţiile dinamice, fizice şi chimice menţionate
mai sus. În Europa şi mai ales în România, se poate delimita – în cursul superior al râurilor şi mai cu seamă la râurile
de munte – zona păstrăvului (Salmo trutta fario) sau domeniul salmonidelor. Mulţi zoogeografi împart zona
păstrăvului în două subzone: subzona păstrăvului şi subzona lipanului. În zona păstrăvului pătrund şi trăiesc în
asociaţie două mici ciprinide şi anume: boişteanul şi zglăvoaca. În subzona lipanului se întâlneşte lipanul şi în asociaţie
lostriţa şi cleanul.
Cursul mijlociu al apelor
De regulă acest curs se asociază cu regiunile deluroase şi de podiş. Pe acest sector se întâlneşte o floră şi o
faună ceva mai variată şi mai bogată. Panta albiei minore este mai redusă, curentul de apă prezintă o viteză moderată
iar patul albiei este dominat de mâluri şi uneori de pietriş grosier.
Organismele reobionte rămân foarte puţine fiind dominate de cele reofile. Fauna şi flora este adaptată la
condiţiile şi constituţia substratului din albia minoră. Astfel, pe paturile albiilor nisipoase creşte piciorul cocoşului
fluviatil laolaltă cu muşchiul de apă (Fontinalis antipyretica). Aici se dezvoltă unele specii de lamelibranhiate,
28
reofilă = care preferă apele curgătoare
29
biodermă = peliculă de alge, protozoare, etc care acoperă părţile scufundate în apă ale plantelor
43

lOMoARcPSD|7089265
microcrustacei şi larvele unor insecte. Pe paturi mâloase cu pantă redusă creşte ciuma apelor (Elodea canadensis) şi
broscăriţa (Potamogeton).
Fauna piscicolă este adaptată la condiţiile hidrografice ale acestui sector. Aici se dezvoltă zona mrenei cu
subzona grindelului şi subzona mihalţului. În subzona grindelului întâlnim mreana vărgată, grindelul şi cleanul care
coboară din subzona lipanului. În subzona mihalţului trăieşte mihalţul, mreana şi scobarul.
Cursul inferior al apelor
În cursul inferior, râurile drenează frecvent regiuni de câmpie. Ele prezintă o albie cu pantă foarte mică, cursul
devine meandrat, patul albiei este căptuşit cu mâluri şi nisipuri, iar temperatura apelor în anotimpul de vară este foarte
ridicată. Viteza curentului de apă este foarte mică, ceea ce favorizează dezvoltarea unei vegetaţii higrofile. La malurile
convexe unde adîncimea apei este mică şi viteza foarte redusă cresc câteva specii de plante submerse (brădiş,
broscăriţă) şi plutitoare (nuferi, cornaci). În albia majoră se întâlnesc păduri formate din esenţe albe numite la noi
zăvoaie alcătuite din: sălcii, răchită, plop şi anini. Uneori, în amestec cu esenţele albe, se semnalează prezenţa redusă a
unor esenţe tari ca stejarul, frasinul, cornul, părul şi mărul sălbatic.
Fig. 6.2 Stratificarea învelişului vegetal în mediul acvatic: 1-zona microfitelor; 2-zona macrofitelor; 3-zona
broscăriţei;
4-zona nuferilor; 5-zona stufului
În sectorul de câmpie râurile au faună bogată şi variată. Aici este domeniul ciprinidelor30. La pantă ceva mai
mare se dezvoltă subzona plăticii, iar la pantă mică subzona crapului. În subzona plăticii trăiesc frecvent plătica,
bibanul, ţiparul. În subzona crapului întâlnim crapul (Cyprinus carpio), linul, ştiuca, considerată rechinul apelor
continentale, somnul şa. În râurile şi fluviile foarte mari, pe lângă fauna cu caracter stabil de apă dulce migrează şi
unele specii care trăiesc în apele marine şi care vin să se reproducă în apele dulci .
6.1.2.2. Organismele vegetale şi animale din apele stătătoare
Viaţa din apa lacurilor se află sub directa influenţă a regimului de salinitate, temperatură, transparenţă, lumină,
dinamica apelor precum şi natura reliefului sublacustru. Funcţie de gradul de mineralizare lacurile au fost împărţite în
două categorii: lacurile cu apă dulce şi lacurile cu apă sărată.
Lacurile cu apă dulce
Salinitatea lacurilor cu apă dulce este sub 1 g/l . Ele se află răspîndite în zonele de climă temperată şi rece, precum
şi în climatul regiunii ecuatoriale.
Din punct de vedere al regimului termic, lacurile dulci, în marea lor majoritate fac parte din grupa lacurilor
holomictice iar un număr redus fac parte din categoria celor meromictice:
30
familie de peşti de apă dulce cu reprezentanţi crapul, caracuda, linul etc. (ciprin = crap)
44

lOMoARcPSD|7089265
- lacurile holomictice, indiferent de adâncimea lor, se consideră că au un singur strat de apă unde circulaţia se
produce în permanenţă de la suprafaţă până la fund sub influenţa mişcărilor de convecţie liberă (conductibilitate
termică) şi impusă (valuri, curenţi). În felul acesta se creează condiţii de împrospătare continuă a oxigenului şi de
creştere a rezervelor de hrană în toată masa apei.
- lacurile meromictice alcătuiesc o categorie aparte a lacurilor, atât prin procesul de circulaţie a apelor, cât şi prin
structura lor termică pe verticală. În aceste lacuri se delimitează două straturi de apă: stratul superior unde are loc o
circulaţie normală a apelor prin mişcările de convecţie, unde se dezvoltă o viaţă acvatică normală şi stratul inferior
lipsit de circulaţie, unde viaţa lipseşte aproape total. Exemple de lacuri meromictice sunt: Malawi, Tanganyika din
Africa, Sinmiyo şi Miyaco din Japonia etc.
Din punct de vedere al potenţialului trofic, limnologii au grupat lacurile în trei categorii:
- lacuri oligotrofe conţin foarte puţine săruri nutritive, au temperaturi scăzute, transparenţă şi cantitate mare de
oxigen dizolvat. Vegetaţia este rară şi apare pe biotopuri stâncoase cum sunt algele verzi (Nitella) şi muşchiul de
lac (Fontinalis). Din fauna foarte săracă amintim păstrăvul, bibanul.
- lacurile distrofe sunt sărace în săruri nutritive şi cuprind de obicei lacurile de mlaştină. Au transparenţă redusă şi o
culoare brună-cafenie. Apare frecvent vegetaţia de turbă.
- lacurile eutrofe au o largă răspândire şi prezintă o mare importanţă pentru bogăţia faunei piscicole. Organismele se
află distribuite în trei zone principale: zona litorală, pelagică şi zona de adâncime.
Stratificarea învelişului vegetal în mediul acvatic evidenţiază mai multe zone şi subzone (fig. 6.2):
a. zona litorală
Are apele transparente, bine luminate, temperaturi moderate în funcţie de succesiunea anotimpurilor şi
salinitate redusă. Circulaţia apelor pe verticală asigură aerisirea continuă şi cantitatea de săruri dizolvate în apă
este optimă.
În funcţie de proprietăţile fizico-chimice ale apei şi de gradul de colmatare al cuvetelor lacustre începe să apară
vegetaţia care înconjură lacul diferenţiată în cercuri concentrice:
- subzona rogozului - acolo unde adâncimea apei este sub 1 m creşte rogozul (Carex riparia), neghina (Juncus
effusus), brădişorul sau muşchiul de lac (Fontinalis antipyretica), pipirigul (Scirpus lacustris);
- subzona trestiei şi păpurişului – la adâncimi de 2-3 m începe să crească trestia de baltă (Phragmites communis),
papura (Typha latifolia). Tulpinile trestiei constituie o barieră pentru valuri.
- subzona nuferilor – la o adâncime ceva mai mare cresc plante fixate pe fundul lacustru. Florile şi majoritatea
frunzelor se găsesc deasupra apei: nufărul alb (Nymphea alba), nufărul galben (Nuphar luteum), săgeata apei
(Sagittaria sagittifolia). Frunzele plantelor acvatice care plutesc la suprafaţa apei se numesc frunze natante.
- subzona broscăriţei cu frunză lată – alături de broscăriţă (Potamogeton natans) cresc plante fixate sau nu. Plante
fixate: cornacii (Trapa natans), troscotul de baltă (Polygonum amphibium), piciorul cocoşului (Ranunculus aquatilis).
Plante nefixate: lintiţa (Lemna minor), peştişoara (Salvinia natans);
- subzona vegetaţie acvatice – aici plantele sunt complet scufundate în apă: broscariţa cu frunză îngustă (Potamogeton
pusillus), brădişul (Myriophyllum spicatum), muşchi acvatici. Pe substratul lacustru trăiesc diferite celenterate,
spongieri, lamelibranhiate, crustacei inferiori şi superiori, etc. Tot aici îşi depun icrele cei mai mulţi peşti. Ştiuca îşi
prinde icrele de piciorul cocoşului care este o plantă mai rezistentă, bibanul şi le depune în brădiş iar plătica în
broscăriţă. Zvârlugile şi ţiparul preferă apele cu substrat mâlos.
b. zona pelagică
Zona pelagică cuprinde organismele din adâncul şi din largul lacurilor. În lacurile cu adâncimi mari există trei
straturi:
- un strat superior unde există cantitatea cea mai mare de lumină, căldură şi oxigen. Fitoplanctonul lacustru este
format din flagelate, diatomee, alge verzi, alge albastre iar zooplanctonul cuprinde specii de protozoare,
celenterate, briozoare;
- un strat de tranziţie unde temperatura şi transparenţa apei scad iar cantitatea de oxigen este mai redusă.
Planctonul este sărac. Nectonul este dominat de peşti mai ales din familia crapului: crapul (Cyprinus carpio),
linul (Tinca tinca), plătica (Abramis brama). Din categoria altor peşti se află bibanul, somnul, păstrăvul de lac
(Salmo trutta lacustris).
- un strat de adâncime care prezintă o floră şi o faună săracă. Pe substratul pietros se întâlnesc frecvent muşchi
de apă (Fontinalis) şi alge verzi. Animalele stau mai mult fixate: melci, lipitori, larve, melcişori, scoici,
protozoare, bacterii, ciuperci inferioare.
45

lOMoARcPSD|7089265
Lacurile cu apă sărată

Lacurile cu apă sărată se împart, în funcţie de gradul lor de mineralizare, în două categorii:
- lacuri cu apă salmastră – Apa salmastră are salinitatea între 1 şi 24 g/l.
- lacuri cu apă sărată propiu-zisă – Apa sărată are salinitatea peste 24 g/l. Fauna este foarte săracă, fiind
stenohalină. Se întâlnesc câţiva crustacei mici, nematode, etc.
Mlaştinile
Mlaştinile se formează în condiţiile unui exces de apă care se acumulează în formele de relief negative. Pe
spaţiul lor se dezvoltă o vegetaţie hidrofilă ce favorizează procesul de turbificare. În luncile râurilor datorită
inundaţiilor şi revărsărilor se crează un plus de umiditate care favorizează dezvoltarea unei vegetaţii abundente
higrofile. Aceasta cu timpul este înlocuită de muşchi şi rogoaze şi transformată în mlaştină. De asemenea pe terenurile
împădurite, tot ca urmare a excesului de umiditate rezultat din precipitaţiile bogate, din menţinerea unei evaporaţii
reduse şi a unei infiltraţii aproape inexistente din cauza solurilor impermeabile, iau naştere tinoavele sau mlaştinile
oligotrofe formate din sphagnete. Tinoavele se mai pot forma la baza versanţilor muntoşi şi pe interfluvii.
După modul de alimentare cu apă, după forma suprafeţei şi componenta vegetaţiei, mlaştinile se împart în două
grupe: mlaştini eutrofe şi mlaştini oligotrofe.
Mlaştinile eutrofe (bogate în substanţe nutritive) se află răspândite în cuvetele lacurilor colmatate, pe luncile
râurilor frecvent inundate şi în jurul izvoarelor. Suprafaţa lor este plană sau concavă. Se alimentează din precipitaţiile
atmosferice, din apele care provin din albia minoră a râurilor şi din apele freatice bogate în săruri minerale. Când se
alimentează în principal din ape subterane alcătuiesc tipul de mlaştini topogene, iar când alimentarea are ca surse apele
râurilor sau izvoarelor alcătuiesc mlaştinile soligene.
În mlaştinile din zona temperat continentală, formate pe substrat suprasaturat cu apă şi bogat în substanţe
hrănitoare, se dezvoltă o vegetaţie de baltă alcătuită mai ales din numeroase fanerogame: Phragmites communis, Typha
latifolia, Carex vulpina, Ranunculus flammula. Pe lângă vegetaţia ierboasă cresc specii lemnoase ca: salcia (Salix
repens, Salix fragilis), specii de mesteacăn (Betula pubescens, Betula verrucosa), plopul (Plopulus tremula), arinul
negru (Alnus glutinosa) şa.
Mlaştinile oligotrofe (sărace în săruri nutritive) se dezvoltă în regiunile cu climat umed şi rece. La noi în ţară
se numesc tinov, molhaşă, mlacă şi se află situate în regiunile carpatice şi subcarpatice între 500 şi 1500 m. Se
alimentează din precipitaţiile atmosferice, iar solul unde se formează este sărac în săruri nutritive. Predomină specii ca
sphagnum (Sphagnum), bumbăcăriţa (Eriophorum vaginatum), rogozuri (Carex pauciflora), răchitele (Oxycoccus
palustris), afinul (Vaccinium myrtillus), roua cerului (Drosera rotundifolia).
6.2. Domeniul terestru
Biomurile domeniul terestru ocupă o suprafaţă de 149 mil.km2, iar diversitatea componenţilor peisajului
geografic (relief, condiţiile climatice, soluri, reţeaua hidrografică) se reflectă în adaptarea şi răspândirea diferitelor
specii de plante şi animale. Sub influenţa acestor factori fizico-geografici s-a stabilit o distribuţie zonală a organismelor
atât în latitudine cât şi în altitudine.
Asociaţiile vegetale sunt răspândite pe vaste teritorii dispuse aproximativ în fâşii sau benzi orizontale ce
urmează liniile latitudinale. Aceste zone de vegetaţie se suprapun, într-o bună măsură, cu marile zone climatice stabilite
de către W.Köppen. În funcţie de asociaţiile floristice se află răspândită şi o faună specifică acestora.
Zonarea vegetaţiei în altitudine este influenţată de condiţiile orografice, edafice şi climatice. Pentru regiunile
muntoase, în vederea evitării unor confuzii, s-a renunţat la termenul de "zonă de vegetaţie", adoptându-se propunerea
botanistului C.Flahault (1905), de etaj de vegetaţie. În acest sens se poate vorbi de etajul gorunului, etajul pădurilor de
fag, etajul pădurilor de molid, etajul subalpin şi etajul alpin. De asemenea, pentru zonele de vegetaţie unii biogeografi
utilizează termenii de comunităţi, asociaţii sau tipuri de vegetaţie în ideea de a sublinia elementele lor fizionomice,
floristice, ecologice şi dinamice caracteristice.
6.2.1. Organismele vegetale şi animale din zona de tundră
Tundra este alcătuită din asociaţii de vegetaţie ierboasă şi din tufişuri pitice răspândite de la limita nordică a
formaţiunilor arborescente (pădurea tip taiga) până la gheţurile perene. Tundra se află răspândită în ambele emisfere:
tundra arctică şi tundra antarctică. De asemenea, în regiunile muntoase, în etajul alpin se desfăşoară tundra alpină care
diferă, din punct de vedere floristic, în funcţie de latitudinea locului.
46

lOMoARcPSD|7089265
6.2.1.1. Tundra arctică
Condiţii ecologice şi răspândire. Tundra arctică se află situată în ţinuturile polare unde condiţiile climatice se
caracterizează prin temperaturi scăzute tot timpul anului. Aici, valorile termice medii variază între OO şi –14OC. Luna
iulie prezintă de regulă temperaturi medii mai mari de 10OC iar în luna ianuarie se pot înregistra geruri foarte aspre de
–40OC. Verile sunt în general răcoroase şi durează circa trei luni când are loc şi dezgheţul ce dă naştere la fenomene de
solifluxiune şi de crioturbaţie, respectiv de formare a mlaştinilor de tip oligotrof.
Precipitaţiile au valori scăzute variind între 200 mm (tundra siberiană) şi 300-400 mm (tundra europeană).
Grosimea stratului de zăpadă este mică şi neuniform depusă datorită faptului că este spulberată de vânt. Vânturile bat
aproape tot timpul anului. În funcţie de aceste condiţii ecologice perioada de vegetaţie durează numai trei luni (iunie-
septembrie) când plantele fiind supuse unei lumini continue realizează o asimilaţie puternică de clorofilă.
Tundra arctică ocupă circa 3 mil.km2 şi se întinde în Europa (Islanda, nordul Scandinaviei, peninsula Kola),
Asia (nordul Siberiei până în Peninsula Kamceatka) şi în nordul Canadei. N.Polunin (1967) caracterizează tundra ca o
câmpie acoperită cu ierburi. Totuşi, relieful în care se desfăşoară tundra nu este uniform. Pe suprafaţa lui se întâlnesc
locuri mai înalte dar şi locuri şi denivelări accentuate unde se acumulează apa dând naştere la mlaştini. Prezenţa acestor
mlaştini se datorează slabului drenaj deoarece dezgheţul din timpul verii are loc până la adâncimea de 1,5m. Sub acest
nivel solul stă continuu îngheţat (permafrost, pergelisol) oprind orice circulaţie a apelor.
Vegetaţia tundrei arctice este variată prezentându-se ca un mozaic de plante, cu înălţimi reduse (sub 50cm).
Întâlnim de la formaţiuni arbustive în care predomină tufişurile de sălcii şi mesteceni pitici până la landele de ericacee
sau pajiştile de tundră. Răspândirea acestei vegetaţii este în funcţie de gradul de umiditate al solului, precum şi de
latitudine. Se poate vorbi astfel de o tundră cu arbuşti şi subarbuşti, o tundră higrofilă, o tundră mezofilă şi o tundră
secetoasă.
Tundra cu arbuşti şi subarbuşti este dispusă la nord de pădurile de conifere, preferând solurile umede şi
impermeabile de la marginea râurilor şi lacurilor. Dintre arbuştii care cresc în tundră menţionăm: mesteceni pitici
(Betula nana, Betula exilis), salcii pitice (Salix arctica, Salix glauca, Salix lapponum) şi pâlcuri de arini pitici (Alnus).
Subarbuştii se întind mai la nord de formaţiunile arbustive care sunt dominate de landele de ericacee de înălţimi reduse.
Din acestea menţionăm: afinul (Vaccinium uliginosum), merişorul (Vaccinium vitis-idaea), Loiseleuria procumbens şi
Empetrum nigrum.
Tundra higrofilă este caracterizată de o umiditate sporită datorită denivelărilor unde se acumulează apă. Aici se
formează suprafeţe mlăştinoase, turba de sphagnum şi creşte salcia şi mesteacănul pitic.
Tundra mezofilă se desfăşoară pe soluri permeabile şi bine drenate şi este dominată de formaţiuni ierboase.
Aici cresc multe specii de graminee (Deschampsia arctica, Poa abreviata, Trisetum spicatum), ciperacee (Carex
rigida) şi, în locurile foarte umede, muşchi verzi.
Tundra secetoasă este caracteristică solului cu umiditate foarte redusă, în general reliefului calcaros şi nisipos.
Lichenii care domină aceste tundre sunt din speciile: lichenul renului (Cladonia rangiferina), lichenul islandez
(Cetraria islandica). Deasupra covorlui de licheni apare un strat de ierburi şi tufişuri rare şi scunde. Dintre ierburi se
pot menţiona gramineele, ciperacee (Carex rigida) şi juncacee (Luzula) iar dintre tufişuri, arginţica (Dryas octopetala)
şi mesteacănul pitic (Betula nana).
Fauna tundrei arctice. Mamiferele care trăiesc în zona de tundră sunt adaptate la condiţiile climatice, aspre,
prin blana mare şi deasă şi prin stratul gros de grăsime; păsările au penaj dens de culoare albă, dar în timpul iernii cele
mai multe specii de mamifere şi păsări migrează spre sud, în pădurile de taiga.
Dintre mamiferele tundrei menţionăm: boul mascat (Ovibos moschatus) răspândit în nordul Canadei şi Groenlandei,
renul european (Rangifer tarandus), renul groenlandez (Rangifer groenlandicus), ursul alb (Thalarctos maritimus),
vulpea polară (Alopex lagopus), iepurele polar (Lepus timidus). Cele mai frecvente păsări sunt: gâsca polară care
cuibăreşte în tundra Canadei şi Groenlandei, gâsca gulerată, raţa de gheţuri. Tot aici se întâlnesc păsări răpitoare ca:
şoimul călător (Falco peregrinus) şi şorecarul încălţat (Buteo lagopus). Alte păsări caracteristice tundrei sunt:
pescăruşul de mare (Larus hiperboreus), chira de mare (Sterna paradisaea), potârnichea de tundră (Lagopus mutus).
Reptilele lipsesc dar sunt frecvente insectele.
6.2.1.2. Tundra antarctică
Tundra antarctică se caracterizează prin condiţii climatice aspre. Temperaturile sunt foarte scăzute. În luna cea
mai caldă temperatura medie creşte puţin peste 0OC iar în cea mai rece poate atinge –88OC. Precipitaţiile sunt reduse la
250-300 mm iar vânturile sunt puternice manifestându-se frecvent ca furtuni violente.
47

lOMoARcPSD|7089265
Vegetaţia de tundră este răspândită pe continentul Antarctida numai în zona ţărmurilor şi pe insulele din jur
unde climatul are o nuanţă oceanică. Dintre speciile cele mai frecvente numim: păiuşurile (Poa flabellata, Festuca
erecta, Deschampisa antarctica), unele specii de muşchi şi licheni şi arbuşti pitici (Empetrum rubrum).
Fauna este adaptată la condiţiile de climă aspră. Mamiferele terestre lipsesc în totalitate. Se întâlnesc însă
câteva specii de păsări care nu zboară ca pinguinii sau manşoţii şi o varietate de albatroşi sau pescăruşi.
48

lOMoARcPSD|7089265
6.2.1.3. Tundra alpină
Vegetaţia alpină din Europa şi Asia

Vegetaţia tundrei alpine prezintă unele asemănări cu vegetaţia tundrei arctice. Şi anume, pajiştile alpine se
aseamănă cu vegetaţia ierboasă din tundră prin faptul că au o perioadă scurtă de vegetaţie, de asemenea creşterea în
înălţime este limitată între 10 şi 30 cm.
Vegetaţia şi fauna etajului alpin este strâns legată de condiţiile climatice şi edafice ale fiecărei unităţi
muntoase. Se întâlneşte mai ales în regiunea Holartică, în Munţii Pirinei, Alpi, Carpaţi, Caucaz, Himalaya, Munţii
Japoniei, etc, la diverse altitudini în funcţie de latitudine (fig. 6.3).
Fig. 6.3 Altitudinile etajului vegetaţiei alpine în funcţie de latitudine (după Körner Cr., 2003)
Se disting mai multe subetaje ale vegetaţiei alpine ale căror limite altitudinale variază de la un sistem montan
la altul. Condiţiile climatice în care se dezvoltă vegetaţia alpină diferă de cele din zona de tundră. Cantitatea de
precipitaţii este mai mare (depăşeşte 1000 mm/an), mai ales sub formă de zăpadă. Temperatura medie a aerului scade
în raport cu altitudinea. În Alpii Centrali scade cu 1OC la 140 m, în Anzii Ecuatoriali 1OC la 200 m, iar în Carpaţii
Meridionali cu 1OC la 180m. Temperatura medie anuală diferă de la un sistem muntos la altul. În Carpaţii Româneşti
variază între 0OC pentru altitudinea de 2000m până la - 2,6OC pentru altitudinea de 2505m (Vf. Omu). În etajul alpin
aerul se rarefiază direct proporţional cu creşterea altitudinii.
În funcţie de condiţiile climatice menţionate, plantele sunt pitice, au flori viu colorate din cauza intensităţii
mari a luminii, iar frunzele lor cresc aproape de rădăcină, reducându-le astfel tulpina. Prezintă o mare rezistenţă la
temperaturi scăzute. Unele plante au frunzele acoperite cu o pâslă de perişori ceea ce reduce procesul de transpiraţie.
Alte plante, din cauza vânturilor puternice şi a temperaturilor scăzute, îşi formează rozete sau perniţe cu rădăcini bine
fixate în pământ, cum sunt: garofiţa alpină (Dinathus spiculifolius) şi guşa pormbelului alpin (Silene acualis).
Pajiştile alpine au o largă răspândire. Sunt alcătuite din unele graminee ca iarba câmpului (Agrostis alba),
păiuşul (Festuca ovina, Festuca supina, Festuca rubra), firuţa (Poa alpina), unele ciperacee (Carex firma, Carex
curvula). La acestea se adaugă şi o mare varietate de flori cu un colorit viu: viorelele alpine (Viola alpina), garofiţele
(Dianthus glacialis), genţianele (Gentiana nivalis) şi campanulele (Campanula alpina).
Vegetaţia lemnoasă se întâlneşte în partea inferioară a etajului alpin şi este alcătuită din tufe pipernicite de
bujor de munte (Rhododendron kotschyi), afin (Vaccinium myrtillus), merişor (Vaccinium vitis idaea), azalee târâtoare
de munte (Loiseleuria procumbens) şi din câteva specii de arbuşti şi subarbuşti : jneapănul (Pinus mugo), ienupărul
pitic (Juniperus sibirica) şi salcia pitică (Salix reticulata, Salix retusa şi Salix herbacea).
Pe locurile goale şi bătute de vânt cresc plante cu caracter xerofil: licheni (Centaria islandica, Centaria
cuculata) şi tufe de arginţică (Dryas octopetala). În denivelările de relief cu grad mare de umiditate apare covorul de
muşchi (Sphagnum şi Polytrichum).
Vegetaţia din munţii situaţi în regiunile tropicale şi ecuatoriale este dispusă pe mai multe etaje. Vom face o
trece în revistă a principalelor unităţi muntoase cu principalele lor caractere:
Platoul muntos din Mexic se caracterizează prin înălţimi între 800 şi 5000m şi cu o vegetaţie tropicală aliniată
pe mai multe etaje:
- etajul tropical-rece până la 800 m numit Tierra Caliente;
- etajul tropical montan între 800 şi 2000m, Tierra Templada, în care predomină pădurile de stejar (Quercus
albocincta, Quercus tuberculata)
49

lOMoARcPSD|7089265
- etajul rece între 2000-4000m, Tierra Fria, unde până la 3000m apar pădurile de brad (Abies religiosa, Abies
guatemalensis) şi un strat gros de graminee (Festuca, Stipa, Calamagrostis) iar la peste 3000 m întâlnim pâlcuri
rare de pin (Pinus hartwegii, Pinus montezumae);
- etajul alpin, Tierra Helada, se situează la peste 4000m şi este dominat de graminee (Festuca) şi de unele plante din
genul Lupinus, Senecio. La peste 4500 m se află stratul de zăpadă permanentă.
Anzii din zona ecuatorială a Americii de Sud se întind în Venezuela, Columbia şi Ecuador. Etajele se
delimitează astfel:
- până la 2500m este etajul format de pădurea tropicală umedă;
- între 2500-3000m se întinde o centură de subarbuşti pitici numită ceja;
- între 3000-4500m se află etajul numit paramos unde sunt pajişti ierboase formate din graminee şi unele specii cu
aspect arborescent de până la 3 m înălţime (Espeletia)
Munţii Asiei de Sud-Est includ munţii din Indonezia şi Filipine cu înălţimi de peste 5000m. Etajele sunt:
- până la 1200m se află pădurile pluviale;
- între 1200-2500m se întinde pădurea montană rece cu specii de lauracee, myrtacee, palme, ferigi arborescente şi
centuri de bambus;
- între 2500-3500m cresc pădurile cu arbori scunzi precum arbuştii de Rhododendron;
- la peste 3500m se află etajul alpin unde se întâlnesc plante asemănătoare cu cele din Alpi.
Africa Ecuatorială cuprinde câteva masive muntoase dispuse izolat cu înălţimi între 5000 şi 5895m. În
Kilimandjaro între 4000-4500m creşte o pajişte secundară formată din graminee iar la peste 4500m cresc frecvent
muşchi şi licheni formând o adevărată tundră nivală.
Fauna etajului alpin prezintă adaptări pentru a putea rezista condiţiilor climatice neprielnice aşa cum se
întâmplă cu animalele tundrei. Între etajul alpin şi etajul pădurilor, numeroase animale execută o migraţie pe verticală.
În sezonul rece coboară pentru a găsi adăpostul necesar în pădure, vara urcă pe înălţimi. Carnivorele sunt cele mai
tipice migratoare pe verticală . Aşa este lupul, ursul tibetan (Ursus arctos pruinosos), ursul himalayan, ursul brun
(Ursus arctos), puma (Puma concolor).
În etajul alpin se întâlnesc multe mamifere precum: capra neagră (Rupicapra rupicapra), ţapul alpin sau ibexul
(Capra ibex), ţapul pirenaic (Capra pyrenaica), ţapul alb din Munţii Stâncoşi, berbecul de zăpadă din Munţii Siberiei
Orientale, oaia de Pamir, lama guanaco, etc.
Dintre păsările etajului alpin menţionăm: vulturul pleşuv (Gyps fulvus), stăncuţa alpină (Pyrrhocorax
pyrrhocorax), brumăriţa alpină (Prunella collaris), condorul (Vultur gryphus), etc. Reptilele ajung şi ele la altitudini
foarte mari putând fi întâlnite: şopârla vivipară (Lacerta vivipara), vipera comună (Vipera berus), tritonul de munte
(Triton alpestris) şi salamandra neagră (Salamandra atra). Dintre rozătoare amintim: iepurele alpin (Lepus varronis),
marmota alpină (Marmota marmota), şoarecele alpin (Microtus nivalis). Tot în etajul alpin trebuie să menţionăm
existenţa numeroaselor insecte.
1. Care sunt tipurile de tundră pe Glob şi care este răspândirea acestora?
2. Care sunt condiţiile ecologice şi caracterele vegetaţiei în tundra arctică?
3. Care sunt condiţiile ecologice şi caracterele vegetaţiei în tundra antarctică?
4. Ce diferenţe există între fauna tundrei arctice şi cea a tundrei antarctice?
5. Prezentaţi vegetaţia şi fauna tundrei alpine?
50

lOMoARcPSD|7089265
6.2.2. Organismele vegetale şi animale din zonele aride
Zonele aride care cuprind pustiurile şi semipustiurile se caracterizează printr-un peisaj uscat unde vegetaţia este
rară şi xerofilă iar viaţa animală foarte restrânsă. În funcţie de condiţiile climatice ale pustiurilor acestea se împart în
două categori:
- pustiurile reci răspândite în ţinuturile arctice şi antarctice înzăpezite (deşerturile reci arctice şi antarctice) şi
regiunile înălţimilor muntoase (deşerturile reci alpine) unde solul este îngheţat tot timpul anului. Aceste pustiuri
primesc o cantitate moderată de precipitaţii, în general sub formă solidă, iar temperatura medie anuală este sub
0OC. Pe spaţiile stâncoase şi nisipoase neacoperite de zăpadă, creşte o vegetaţie extrem de săracă alcătuită din
asociaţii de tundră uscată, petece de pajişti unde se remarcă florile galbene ale macului arctic (Papaver radicatum),
păiuşul antarctic (Deschampsia antarctica) şi unele specii de muşchi şi licheni.
- pustiurile calde şi uscate care se află situate în zona temperat-continentală boreală şi în zona intertropicală.
Pustiurile din zona temperat-continentală se caracterizează printr-un climat excesiv, unde verile sunt extrem de
călduroase, cu temperatura medie mai mare de 30OC, iar iernile foarte reci, cu media lunii ianuarie sub –5OC.
Pustiurile din zona intertropicală se caracterizează prin temperaturi medii ridicate tot timpul anului. Apar în
schimb diferenţe termice importante între zi şi noapte. De exemplu, Sahara înregistrează temperaturi de 78OC ziua
iar noaptea 0OC. Precipitaţiile sunt foarte reduse şi total neregulate. Cantitatea anuală de precipitaţii în Sahara este
de numai 15-90 mm.
6.2.2.1. Deşerturile zonei temperate
Deşerturile zonei temperate sunt răspândite în Asia Centrală: Karakum, Kâzâlkum, Takla-Makan, Alaşan şi
Gobi. Aceste deşerturi se caracterizează printr-un continentalism excesiv, cu veri foarte călduroase şi ierni extrem de
geroase. Precipitaţiile sunt foarte reduse şi cad în sezonul de primăvară.
Vegetaţia este sărăcăcioasă fiind în funcţie de condiţiile edafice şi climatice locale. În deşerturile de nisip se
află unele specii de subarbuşti xerofili precum saxaulul alb (Haloxylon persicum) şi specii ierboase de drin (Aristida
karelini) înalte de 1 m, rogoz de câmp (Carex physodes), cârcelul (Ephedra alata), şa. În depresiunile sărăturoase cresc
plante halofile.
Mamiferele care s-au putut adapta la aceste condiţii de secetă sunt: antilopa cu guşă, asinul sălbatic, cămila cu
două cocoaşe etc.
6.2.2.2. Deşerturile zonei intertropicale
Deşerturile din Africa Ocupă cele mai întinse suprafeţe, dintre care numai Sahara are circa 9 mil.km2. În
afara Saharei se află şi semipustiurile Kalahari şi Namib din Africa de Sud.
Pustiul Sahara are o floră relativ bogată care îşi are originea în regiunea mediteraneană şi tropicală. Vegetaţia
acestui pustiu se întinde de o parte şi de alta a Tropicului Cancerului. În ergurile de nisip creşte drinul (Aristida),
retamul (Retam), caligonum (Calligonum), cârcelul (Ephedra) şa. Pe platourile stâncoase de tipul hamadelor vegetaţia
este extrem de săracă, acomodându-se doar câteva specii de plante ca saxaulul pitic (Haloxylon scoparium). O
vegetaţie mai bogată, dar tot cu tendinţe de xerofilism o întâlnim pe văile şi depresiunile cu umiditate temporară din
Sahara. Aici se întâlnesc unele specii de subarbuşti spinoşi (Acacia) şi arborele de fistic (Pistacia atlantica). Ierburile
sunt formate din specii din genurile Panicum, Pennisetum, Agropyron. Pe văile sărăturoase cresc plante halofile. În
zonele cu umiditate permanentă se dezvoltă o vegetaţie de oază: curmalul (Phoenix dactylifera), leandrul (Nerium
oleander), arborele de fistic (Pistacia atlantica).
Deşerturile Namib şi Kalahari se caracterizează prin specii de tufişuri xerofile (Acacia giraffae, Acacia
horrida), plante cărnoase cu flori frumos colorate, plante xerofile suculente din genurile Euphorbia şi Aloe. Un interes
ştiinţific deosebit îl reprezintă un endemism mezozoic Welwitschia mirabilis.
Deşerturile tropicale din Asia Deşerturile tropicale din Asia se întind aproape pe tot teritoriul Peninsulei
Arabia (Deşertul Marele Nefud, Micul Nefud, Rub al Khali), parte din Siria şi Iran şi în nord-vestul Indiei (pustiul
Thar). Deşerturile din Arabia şi deşertul Thar prezintă cam aceleaşi condiţii climatice cu deşertul Sahara. Dintre
plantele specifice acestor pustiuri menţionăm: euforbiaceele suculente, tufişuri de acacii şi lichenii comestibili. Fauna
nu este prea bogată şi s-a adaptat la condiţiile existente. Cele mai multe animale au culoarea gălbuie deschisă sau
51

lOMoARcPSD|7089265
roşiatică. Unele au însă şi culoarea cenuşie. Gura, nările şi ochii acestor animale se pot proteja împotriva pătrunderii
nisipului. Cele mai cunoscute specii sunt: cămila de pustiu sau dromaderul, antilopa de deşert, iepurele egiptean.
Deşerturile din America de Nord Aceste deşerturi se află răspândite în partea de sud-vest a SUA şi în nordul
Mexicului. Sunt formate din semipustiurile Marele Bazin, Mohave, Sonora, Arizona şi pustiurile Chihuahua şi
Tamaulipan. Semipustiul Marele Bazin ocupă regiunea aridă cuprinsă între Munţii Stâncoşi, Munţii Cascadelor şi
Munţii Sierra Nevada. Precipitaţiile variază între 100-250mm. Vegetaţia este dominată de pelin (Artemisia). În
semipustiurile Mohave, Sonora, Arizona şi pustiurile Chihuahua şi Tamaulipan climatul este mai aspru. Precipitaţiile
medii anuale variază între 50 şi 150 mm. Predomină o vegetaţie alcătuită din plante suculente din care unele au caracter
arborescent. Cactusul uriaş (Carnegia gigantea), cereusul (Cereus) îşi întind ramurile în sus sub formă de candelabru.
Dintre speciile de animale mai caracteristrice sunt câteva rozătoare, unele animale carnivore: coiotul şi skonksul.
Deşerturile din America de Sud Se desfăşoară în provincia aridă de pe coasta Pacifică, între 50 şi 300
lat.sudică, denumite Garuas în Peru şi Camanchacas în Chile. Precipitaţiile cad într-o cantitate extrem de redusă. În
cadrul acestor provincii pacifice aride se desfăşoară de la nord la sud deşertul Costero, deşertul Cardonales şi deşertul
Coquimbano. Vegetaţia se caracterizează prin prezenţa cacteelor arborescente şi a arbuştilor în deşertul Cardonales;
varietăţi de sălcii (Salix humbolditiana), acacii (Acacia) şi plante adaptate la terenuri sărăturoase (Salicornia) în
deşertul Costero (,,de coastă”). Fauna deşerturilor din America de Sud este adaptată la ariditate excesivă. Aici trăiesc
câteva specii de carnivore: vulpea zorro, unele rozătoare ca: şoarecele de pustiu şi tuko-tuko.
Deşerturile din Australia Ocupă cel mai întins spaţiu din partea centrală a acestui continent. Vegetaţia este
formată din câteva specii ierboase adaptate la condiţii de xerofilism excesiv. Acestea sunt cunoscute sub numele de
ierburi arici (Spinifex). Tot aici cresc unele specii de arbuşti (Atriplex) şi semiarbuştii (Casaurina). Fauna este săracă şi
adaptată la condiţiile de climă existente extrem de secetoase (precipitaţii sub 100 mm/an). Aici se pot întâlni câteva
animale marsupiale cum sunt cârtiţa de deşert şi şobolanul-cangur.
1. Care sunt categoriile de pustiuri în funcţie de condiţiile climatice pe Glob ?
2. Caracterizaţi deşerturile zonei temperate (răspândire, condiţii ecologice, floră şi faună caracteristică).
3. Care sunt condiţiile ecologice din pustiului Sahara ? Caracterizaţi flora acestui pustiu.
4. Caracterizaţi din punct de vedere biogeografic pustiurile din America de Nord şi din America de Sud.
52

lOMoARcPSD|7089265
6.2.3. Stepele
Formaţiunile de vegetaţie ierboase sub forma stepelor ocupă teritorii foarte întinse unde condiţiile climatice şi
edafice diferă de la o zonă la alta. Pe suprafeţe foarte întinse din zona temperat-continentală a Europei, Asiei, Americii
de Nord şi Americii de Sud se dezvoltă o vegataţie ierboasă cu caracter xerofil. Acest tip de vegetaţie este caracteristic
stepelor.
În Europa şi Asia vegetaţia de stepă se întinde, sub forma unei benzi continue, din bazinul Dunării inferioare şi
până la Munţii Urali şi de aici în Siberia occidentală până în Mongolia orientală. În Ungaria poartă numele de pustă, iar
la noi în ţară, o mare parte din suprafaţa ei poartă numele de Bărăgan.
În America de Nord formaţiunile stepice cuprind o mare suprafaţă dispusă în nord pe o bandă dintre statele
Manitoba şi Saskatchewan şi până la Golful Mexic în sud. Aceste stepe poartă numele de preerii.
În America de Sud, mai ales, în bazinul inferior al fluviului Parana, se află o întinsă câmpie denumită pampas.
Stepe cu suprafeţe foarte restrânse se întâlnesc în Africa de Nord şi în Noua Zeelandă.
6.2.3.1. Stepele din Europa şi Asia
Stepele din Europa şi Asia se caracterizează printr-un climat temperat-continental unde temperaturile medii
anuale oscilează între 0,50C (Siberia), 90C (Ucraina), şi 110C în bazinul inferior al Dunării. Cantitatea de precipitaţii
este redusă, în general, variază între 300 şi 600 mm/an. Solul stepelor este alcătuit din cernoziomuri de diferite tipuri,
bogate în humus. Datorită condiţiilor de climă şi sol, vegetaţia de stepă, prezintă caractere de adaptare la xerofilism atât
în perioada caldă cât şi în perioada rece a anului.
Formaţiunile ierboase care domină stepele sunt alcătuite, în cea mai mare parte, din graminee: păiuş (Festuca
sulcata), năgara (Stipa capillata), iarba ovăzului (Bromus secalinus), bărboasă (Andropogon ischaemum) şa. Apoi
numeroase plante viu colorate ca: păpădia (Taraxacum officinale), nu-mă-uita (Myosotis sylvatica), anemonele
(Anemone sylvestris), etc. Alături de aceste specii cresc şi plante cu bulb: brânduşa de toamnă (Colchicum autumnale)
cu flori roşii liliachii, laleaua pestriţă (Fritillaria imperialis), laleaua galbenă (Tulipa silvestris). Tot aici cresc pelinul
(Artemisia pontica) şi unele plante cu ţepi ca ghimpele (Cirisium lanceolatum) şi ciulinii (Carduus nutans).
În stepele din Asia rolul predominant îl au unele specii siberiene ca: colilia (Stipa rubens), pelinul negru
(Artemisia vulgaris) şi ovăsciorul (Avenastrum desertorum), şa.
Fauna este bogată şi foarte variată datorită abundenţei de hrană.
Insectele sunt reprezentate de gândaci, din care cei mai mulţi dăunători: gândacul ghebos, cărăbuşul de stepă,
gândacul de Colorado, cărăbuşul de câmp.
Reptilele sunt şi ele destul de numeroase: agama (Phrinocephalus), guşterul (Lacerta viridis), şarpele lui
Esculap, viepra comună (Vipera ursini), etc.
Păsările au o largă răpândire, cele mai multe cuibărind la sol şi migrând în timpul iernii spre regiuni mai calde:
vulturul de stepă (Aquila nipalensis), uliul găinilor (Accipiter gentilis), şoimul rândunelelor (Falco subbuteo),
potârnichia (Perdix perdix), dropia mare (Otis tarda), ciocârlia de câmp (Alauda arvensis), cioara cenuşie (Corvux
cornix), graurul (Sturnus vulgaris), vrabia de câmp (Passer domesticus).
Dintre mamifere mai răspândite sunt rozătoarele: cârtiţa europeană (Talpa europaea), iepurele comun (Lepus
europaeus), popândăul comun (Citellus citellus) şi carnivorele: lupul, vulpea comună, dihorul de stepă (Mustela
eversmanni), bursucul (Meles meles), nevăstuica (Mustela mustela), etc.
6.2.3.2. Preeriile din America de Nord
Ca şi stepele din Euroasia prezintă un climat cu caracter excesiv temperat-continental în care iernile sunt
friguroase (0-5OC), iar verile foarte călduroase (18-21OC). Precipitaţiile variază din punct de vedere cantitativ scăzând
de la est (unde este o medie de 1000 mm/an) la vest (unde media este de 300 mm/an).
Formaţiunile forestiere lipsesc aproape în totalitate şi aceasta nu din cauza condiţiilor pedoclimatice şi datorită
defrişărilor şi incendiilor. Preeriile se află răspândite în statele Dakota de Nord şi de Sud, Nebraska, Kansas, Colorado,
Missouri, Iowa şa.
Preeriile nord americane se caracterizează prin formaţiuni ierboase a căror înălţime variază în raport cu
condiţiile climatice şi edafice. Spre est preeriile au iarba mai înaltă, iar spre vest mai scundă. Partea estică se desfăşoară
53

lOMoARcPSD|7089265
din vestul Munţilor Appalachi şi până la meridianul de 93OV. Aici ierburile pot atinge 1,5 m înălţime aşa cum sunt
câteva specii de graminee (Andropogon) care depăşesc 2 m şi se folosesc în hrana cornutelor mari. Alături de aceste
specii creşte iarba indiană (Sorghastrum nutans), Poa pratensis, Stipa spartea, şa. Ierburile cu talie mai mică sunt
caracteristice regiunilor vestice adică zona cuprinsă între 93O şi 104OV. Aşa sunt: iarba bizonului, iarba grama, negara
(Stipa pectinata), Andropogon precum şi unele plante cu mare rezistenţă la umiditate (Artemisia, Aristida). Animalele
din preerii au fost supuse, în secolul al XIX-lea, unui vânat necruţător care a redus numărul de specii. Bizonul (Bison
bison), un mare erbivor, astăzi este exterminat, găsindu-se numai în rezervaţii. În preeria americană astăzi mai trăieşte
antilopa de preerie (Antilocapra americana), câinele de preerie, iepurelele de preerie, lupul de preerie, vulpea de
preerie, curcanul sălbatic.
6.2.3.3. Pampasurile din America de Sud
Acestea sunt cunoscute şi sub numele de Pampeana (provincia care ocupă bazinul inferior al fluviului Parana)
şi regiunile învecinate. Pampasurile se desfăşoară între 30O şi 38O latitudine sudică, cuprinzând o suprafaţă de circa
0,5 mil.km2. Condiţiile climatice se caracterizează prin temperaturi medii anuale ce oscilează între 13 şi 17OC.
Precipitaţiile anuale scad cantitativ de la est la vest (de la 1200 la 600 mm/an). Vegetaţia pampasurilor este dominată
de graminee ce cresc între 60-100 cm. Aceste pajişti cresc sub formă de tufe cu aspect de mănunchi denumite tussock.
Genul cel mai frecvent este Stipa asociat cu Poa şi Melica. În partea vestică a pampasurilor unde precipitaţiile sunt mai
reduse (600 mm/an) vegetaţia ierboasă are un caracter xerofil şi este dominată de specia Stipa tenuissima.
Fauna este caracteristică formaţiunilor de stepă. Se întâlneşte struţul de câmpie sau nandul de pampas (Rhea
amecicana), cerbul de pampas şi diferite specii de rozătoare ca: viscaşa, mara care înlocuieşte iepurele, tuko-tuko.
6.2.3.4. Stepele din Africa de Nord şi stepele din Noua Zeelandă
Stepele din Africa ocupă spaţii restrânse în sudul Tunisiei şi Algeriei. Aici predomină specia de graminee alfa
(Stipa tenacissima), rozmarinul (Rosmarinus officinalis), pelinul alb (Artemisia herba alba) şi sub formă mai rară apar
tufele de ienupăr. Stepele din Noua Zeelandă ocupă o suprafaţă întinsă în estul Insulei de Sud. Sunt dominate de
graminee scunde de tip tussock.
5. Unde se întâlnesc principalele zone de stepă pe Glob şi ce denumiri specifice poartă acestea ?
6. Care sunt condiţiile ecologice ale stepelor din Euroasia ? Flora şi fauna stepelor euroasiatice ?
7. Răspândirea, condiţiile ecologice, flora şi fauna preeriilor din America de Nord ?
8. Caracterizaţi pampasurile din America de Sud din punct de vedere biogeografic.
54

lOMoARcPSD|7089265
6.2.4. Savanele
Savanele sunt răspândite în Africa, unde ocupă cea mai întinsă suprafaţă, în Asia de Sud aflată sub influenţa
musonică, în Australia de nord-est şi în America de Sud (fig 6.4).
Savanele sunt asociaţii de ierburi megaterme a căror înălţime variază între 80 cm şi câţiva metri. Ele se
prezintă sub forma unui strat continuu alcătuit mai ales din graminee. Dezvoltarea maximă a vegetaţiei are loc în
timpul verii, adică în sezonul ploios, iar în sezonul secetos plantele se usucă. Printre această vegetaţie se află răspândiţi
arbori şi arbuşti izolaţi sub formă de boschete. Clima este caracteristică regiunii tropicale unde temperaturile medii
anuale oscilează între 18 şi 24OC, iar cantitatea medie de precipitaţii este între 900 şi 1500 mm. În savane predomină
solurile feruginoase cu bogat conţinut de fier şi solurile negre de savană.
Fig. 6.4 Răspândirea savanelor pe Glob (după Pişota I.)
6.2.4.1. Savanele din Africa
Savanele din Africa se consideră a fi cele mai tipice şi ocupă circa 40% din teritoriul acestui continent. Ele se
află dispuse sub forma unei benzi ce se desfăşoară între pădurile tropicale şi zona deşertică începând din vest de la
Oceanul Atlantic (Senegal) şi până în estul Africii la Marea Arabiei (Somalia). Savanele, în funcţie de constituţia
solului, şi mai ales în funcţie de prezenţa anumitor specii de arbori, au fost împărţite în: savane cu baobabi, savane cu
acacii şi savane cu palmieri.
Savana cu baobabi este cea mai caracteristică în sensul că este dominată de câteva specii de graminee din
genurile Pennisetum şi Imperata, adică se întâlneşte frecvent iarba elefanţilor (Pennisetum purpurem), iarba imperata
(Imperata cylindrica), Andropogon, Panicum şa. Aceste graminee în timpul ploios cresc până la câţiva metri înălţime,
adăpostind marile animale erbivore. În sezonul secetos se menţin numai ierburile mai scunde dând peisajului o
fizionomie de pseudostepă tropicală. Apare baobabul (Adansonia digitata) denumit şi arborele de pâine. Uneori este
însoţit şi de acacii (Acacia spirocarpa) şi arborele capoc (Ceiba pentranda).
Savana cu acacii se caracterizează prin prezenţa unui strat ierbos de înălţime mai mică (1-1,5 m) alcătuit din
specii de Aristida şi Panicum. Cresc specii de acacii (Acacia albida, Acacia arabica, Acacia giraffe, Acacia
spirocarpa) dând acestei formaţii o nuanţă de xerofilism accentuat.
Savana cu palmieri este specifică Africii occidentale. Aici creşte palmierul Borassus flambelifera adaptat la
condiţii de xerofilism. Fauna este foarte abundentă, este de talie mare şi cele mai multe animale pasc în turme, pentru a
se putea apăra de animalele carnivore puternice.
Dintre erbivorele ce populează savanele menţionăm: rinocerul alb care este pe cale de dispariţie şi rinocerul
negru, girafa, antilopa kudu, antilopa cal, antilopa suliţă, zebrele, bivolul negru. Animalele carnivore, foarte puternice,
atacă antilopele, gazelele, zebrele şi chiar speciile erbivore de talie mare. În savană mai trăiesc: leul (Panthera leo),
leopardul (Panthera pardus), ghepardul, hiena etc.
55

lOMoARcPSD|7089265
Păsările sunt reprezentate prin genul numidelor, al bibilicilor şi nectarinidelor (mâncătoare de nectar). Pe solul
savanelor abundă insectele, mai ales termitele care îşi construiesc conuri de pământ ce pot ajunge până la 5-6 m
înălţime.
6.2.4.2. Savanele din America de Sud
Se află situate în Brazilia (platourile Matto Grosso şi Minas Gerais), Venezuela, bazinul fluviului Orinocco
unde poartă diferite denumiri.
În Brazilia savanele ocupă circa 2 milioane km2 şi sunt alcătuite dintr-o vegetaţie ierboasă cu înălţimea de 30-
50 cm în care predomină speciile de Paspalum, Panicum, Andropogon, Aristida etc. Foarte rar apar şi arbori cu înălţimi
până la 3 m. Acest tip de savană poartă numele de campos limpios (câmp curat).
Când stratul erbaceu atinge înălţimi mai mari (1-2 m) şi creşte la umbra arbuştilor şi arborilor mai înalţi (5-8
m) alcătuiesc savanele numite campos cerrados. În depresiunile ceva mai umede vegetaţia ierboasă a savanelor este
asociată cu palmierul Mauritia vinifera, formând astfel tipul de savană pantanaes.
O savană asemănătoare, cu denumirea de llanos (lianos) care semnifică loc neted se întinde în Venezuela,
Guyana şi bazinul Orinocco. Aici precipitaţiile sunt foarte bogate (1300 mm/an), iar stratul erbaceu atinge o înălţime de
50 cm. Lianosurile situate pe un relief mai înalt, unde drenajul apelor este mai activ, sunt dominate de graminee şi de
prezenţa mai multor specii de arbori.
Lianosurile situate în regiuni mai joase, unde se adună apa de ploaie şi se menţine până în perioada secetoasă,
se prezintă sub forma unui strat ierbos de 50-60 cm înălţime. Acest tip de savană poartă numele de palmares. Fauna
este foarte variată. Aici trăiesc unele ierbivore ca cerbul suliţar cenuşiu şi mai multe specii de păsări: nandul american,
păunul american şi papagalul ara. De asemenea, trăiesc şi câteva specii de animale carnivore: vulpea de câmp şi tigrul
yaguarete (Felis onca). Tot aici trăieşte şarpele cascabel şi şarpele boa.
6.2.4.3. Savanele din Asia de Sud
Se află răspândite în India, Sri Lanka şi Indochina. Ele sunt dominate de asociaţii ierboase însoţite în India de
arbori din genul Shorea iar în Indochina de bambuşi. Aceste savane sunt cutreierate de animale erbivore ca: rinocerul
cu corn (Rhinocerus unicornis), Antilopa cervicapra, considerată un animal sfânt de către indieni, antilopa cu patru
coarne, bivolul indian, precum şi de animale carnivore: tigrul de Bengal (Panthera tigris), ghepardul şi hiena.
6.2.4.4. Savanele din Australia
Se găsesc răspândite pe o suprafaţă foarte întinsă în partea nordică a continentului şi în bazinul hidrografic
Darling-Murray. La începutul sezonului ploios vegetaţia ierboasă încolţeşte repede devenind o pajişte prospătă şi
suculentă. Pe spaţiul acestui covor ierbos spre nord apar hăţişuri de eucalipţi pitici, iar în bazinul inferior al fluviului
Murray cresc eucalipţi mai mari formând savana cu eucalipţi. Cele mai frecvente animale sunt marsupialele: cangurul
mare (Macropus giganteus) şi cangurul uriaş roşu (Macropus rufus). Dintre păsările mari, bune alergătoare amintim
pasărea emu şi casuarul.
1. Care sunt condiţiile ecologice generale şi trăsăturile vegetaţiei de savană ?
2. Ce reprezintă savana ? Care este răspândirea savanelor pe Glob ?
3. Descrieţi principalele categorii de savane din Africa ?
4. Descrieţi caracteristicile biogeografice ale savanelor din America de Sud, Asia de Sud şi Australia.
6.2.5. Pădurile
Pădurile sunt formate din arbori şi arbuşti de diferite înălţimi la care uneori se adaugă liane şi epifite. Pe
parterul pădurilor cresc plante ierboase, muşchi, ciuperci etc.
La cele mai multe formaţiuni apare o stratificaţie pe verticală. În funcţie de zonalitatea climatică şi de succesiunea
anotimpurilor, speciile de arbori care formează pădurile au frunzele persistente (sempervirescente) sau au frunze
căzătoare (caducifoliate). Pădurile au cea mai largă răspândire în zonele temperate (boreală şi australă), precum şi în
regiunile ecuatoriale.
56

lOMoARcPSD|7089265
6.2.5.1. Pădurile tropicale umede (ecuatoriale)
Pădurile tropicale umede se mai numesc păduri pluviale, păduri ecuatoriale, păduri ombrofile sau păduri
virgine. Pădurile pluviale se dezvoltă în regiunile calde şi cu umiditate bogată. Cea mai mare extindere o au în bazinul
Amazonului unde se numesc selvas, hyleas sau bosanes, în America centrală, în Africa centrală şi occidentală, ceea ce
corespunde bazinului Zair (Congo) şi în sudul şi sud-estul Asiei (fig.6.5).
Clima este umedă şi se caracterizează prin temperaturi medii foarte ridicate (25-300C) şi prin precipitaţii medii
anuale ce oscilează între 2000 şi 4000 mm. Ploile au o distribuţie uniformă în timpul anului.
Solurile lateritice, bogate în oxizi de fier, au cea mai largă răspândire. Ele sunt sărace în substanţe nutritive.
Bogăţia vegetaţiei se explică pe baza substanţelor minerale care se produc anual din fitomasa care moare. Plantele
moarte căzute pe parterul pădurilor se transformă repede în substanţe nutritive care sunt absorbite de rădăcini.
Vegetaţia pădurilor tropicale umede
Pădurea tropicală umedă este o pădure foarte deasă, sempervirescentă şi prezintă un mare număr de specii care
cresc tot timpul anului fără perioadă de repaus.
Pădurea este dispusă în mai multe straturi sau etaje de vegetaţie. Pe trunchiurile copacilor se fixează o
abundentă vegetaţie alcătuită din liane şi epifite. De asemenea, pe parterul pădurii cresc numeroase ferigi adaptate la
condiţiile umbrofile.
Diversitatea floristică a pădurii ecuatoriale este marcată de numărul extraordinar de mare de specii, mai ales
specii arborescente. Excepţie fac pădurile din Malayezia care au specii arborescente mai puţine. Pe suprafaţa unui
hectar se găsesc peste 40 specii de arbori, în timp ce pe aceeaşi suprafaţă, în pădurile boreale nu cresc decât 10-12
specii de arbori.
Fig. 6.5 Răspândirea pădurilor tropicale umede (după Pişota I.)
Pădurile din America de Sud se deosebesc de cele din Asia sau Africa din punct de vedere floristic. De
exemplu, în pădurile pluviale sud-americane este foarte frecventă familia palmelor. În pădurile ecuatoriale africane
această familie este mai puţin numeroasă.
Stratul arborilor, care de fapt este alcătuit din mai multe etaje sau nivele de vegetaţie, atinge înălţimi de 50 m şi
mai rar 60 m. În comparaţie, în pădurile din zona temperată nu se întâlnesc decât unul sau două etaje de vegetaţie
arborescentă iar arborii au în general înălţimi de 20-30 m.
Arborii din pădurile ecuatoriale sunt zvelţi, au scoarţa trunchiului subţire, netedă şi uneori lucioasă. Nu au inele
prin care să se aprecieze vârsta, dar din analiza înălţimii aceştia pot atinge 250 ani. Trunchiul arborilor este drept şi are
o circumferinţă de 1 m. Ramificaţia ramurilor este mică, de regulă de ordinul 3 în comparaţie cu pădurile temperate
unde arborii au ramificaţia coroanei de ordinul 5-8. Pentru menţinerea stabilităţii, trunchiurile înalte prezintă rădăcini
tabulare sau rădăcini sub formă de contrafort (lungi de 8-10 m). În pădurile ecuatoriale cresc şi arbori care nu au deloc
ramuri, cum sunt palmierii. Ei au un trunchi drept, înalt şi cu frunze mari spre coroană.
Frunzele arborilor au un limb foarte mare şi prezintă o structură xerofilă datorită intensităţii mari de lumină.
Sunt bogate în siliciu, par scorţoase, au tentă strălucitoare şi par a fi acoperite cu lac.
57

lOMoARcPSD|7089265
Un fenomen frecvent la numeroşi arbori ecuatoriali este caulifloria, adică creşterea florilor direct pe trunchiul
copacului, iar după polenizarea lor apar fructele. Florile sunt foarte colorate strălucind la razele luminoase (ex: arborele
de cacao – Theobroma cacao).
Durata medie de viaţă a unei frunze este de 12-13 luni după care se vestejeşte şi moare. La fiecare arbore există
un proces continuu de creştere şi cădere a frunzelor, fapt ce face ca el să se menţină în permanenţă verde
(sempervirescent).
O altă particularitate a pădurii ecuatoriale este abundenţa lianelor şi epifitelor.
Lianele sunt plante agăţătoare care se servesc de trunchiul arborilor numai pentru suport. Aparţin de grupa
plantelor fotofite şi de aceea se rulează în jurul trunchiului, până ajung la etajul superior la lumină intensă. Lungimea
lor, având în vedere şi gradul lor de rulare, ajunge până la 200-250 m, iar grosimea este în jur de 15-20 cm. Palmierul
căţărător (Calamus) care este o formă de liană are 240 m. Lianele aparţin de familii floristice foarte diverse şi dispun
de variate moduri de a se acroşa, de a se învălui în jurul arborilor, datorită tijei lor foarte volubile, a cârligelor şi a
cerceilor pe care le au.
Epifitele sunt şi ele foarte numeroase ca urmare a condiţiilor de umiditate ridicată şi constantă. Ele se fixează
de alte plante. Aparţin diferitelor familii, cele mai frecvente fiind Orhideele, Araceele, Bromeliaceele. Cele situate în
parterul pădurilor, la baza arborilor, sunt alcătuite în general din muşchi şi ferigi şi formează grupa plantelor sciofile.
Epifitele dornice de lumină sau grupa plantelor heliofile, tind să se fixeze la înălţimea marilor arbori.
Plantele parazite sunt lipsite de clorofilă. Au culoarea roşie şi galbenă şi uneori un aspect monstruos. De
exemplu Rafflesia arnoldi din Malayezia.
În lungul râurilor şi fluviilor care traversează savanele creşte o fâşie îngustă de pădure virgină care se
aseamănă cu cea ecuatorială, denumită pădure galerie.
Fauna pădurilor tropicale umede prezintă, ca urmare a bogatelor resurse alimentare, caractere originale, în
sensul că este foarte variată şi foarte numeroasă populând diferitele strate de vegetaţie, precum şi parterul pădurii. În
pădurea ecuatorială trăiesc astfel două tipuri de animale: unele numai arboricole care foarte rar coboară pe sol şi altele
tericole care îşi duc viaţa pe parterul pădurii la umbra arborilor extrem de deşi.
În funcţie de mediul în care trăiesc, cele mai multe animale prezintă adaptări specifice. Unele au coada lungă şi
prehensilă31 (maimuţele din genurile Lagothrix, Ateles), altele prezintă gheare foarte dezvoltate cu care se agaţă de
arbori (Bradypus). Există şi animale care au degetele opozabile (papagali, maimuţe) sau degetele lor sunt prevăzute cu
discuri adezive (brotăcelul african, lemurienii, liliecii). În pădurile ecuatoriale din Malayezia trăiesc unele animale care
au dispozitive speciale sub forma unor paraşute de zbor (veveriţa zburătoare).
Păsările duc şi ele tot viaţă arboricolă, au un colorit viu, talie mare şi voce vibrantă (papagalii, tucanii, păsările
rinocer, păsările indicatoare de miere, etc.).
Reptilele sunt de dimensiuni foarte mari, mai frecvente fiind boidele şi pitonii.
Fauna tericolă este ceva mai săracă şi este alcătuită din câteva specii de erbivore (Okapi, Tragalus) şi unele
suide (porcul moscat, porcul babirusa).
Pădurile tropicale umede din America de Sud
Se află răspândite în cea mai mare parte a bazinului Amazon, zona occidentală a Anzilor Columbieni şi
Ecuadorieni (provincia Pacifică) şi coasta Atlantică de Est (70-300S) pe o lăţime de 50-100 km.
Clima este caldă şi umedă cu temperaturi medii ce variază între 19 şi 250C în provincia Atlantică, 260C în
provincia Amazoniană şi 23-300C în provincia Pacifică. Precipitaţiile sunt foarte bogate oscilând între 2600 şi 10000
mm.
Vegetaţia caracteristică este selva pluvială. Pe malurile râurilor şi fluviilor se ridică varzea, pădurea inundabilă
care se continuă cu pădurea neinundabilă (Terra firme). Pădurea Amazoniană are mai multe straturi de vegetaţie. În
primul strat se află arbori înalţi de 30-50 m, cu trunchiuri drepte şi rădăcini tabulare de susţinere. Al doilea strat este
format din arbori mai mici şi palmieri. Stratul inferior este constituit din numeroase specii de ierbacee, palmieri pitici şi
arbuşti.
De asemenea, în aceste păduri se află răspândite numeroase liane ca scara maimuţelor (Bauhinia), epifite
(Nidularium) şi orhidee epifite (Vanda).
Vegetaţia din stratul superior este alcătuită dintr-o mare varietate de specii de arbori. Mulţi dintre aceştia
prezintă o importanţă economică deosebită. De exemplu, arborele de cauciuc (Hevea braziliensis) de 30-40 m înălţime,
din latexul căruia se obţine pe cale industrială cauciucul, arborele de cacao (Theobroma cacao) cu fructul care conţine
31
cu ajutorul căreia se prinde de ramurile copacilor
58

lOMoARcPSD|7089265
seminţe din făina cărora se prepară cacao, arboraşul de coca din care se extrage cocaina folosită în industria
farmaceutică, palmierul de vin (Mauritia vinifera), palmierul de fibre textile, palmierul de cocos (Cocos nucifera),
arborele de capoc, arborele de balsam, ferigi arborescente.
Fauna s-a adaptat de-a lungul anilor de existenţă la diferite circumstanţe. Cea mai mare parte din ea este
adaptată la viaţa arboricolă şi numai o anumită parte duce viaţă tericolă.
Din rândul faunei arboricole amintim: maimuţele agăţătoare şi cu coadă prehensilă de genul Ateles, maimuţa
păianjen şi maimuţa urlătoare.
Păsările sunt reprezentate prin numeroase specii de papagali de Amazonia, de talie mare şi mijlocie, cei mai
mulţi fiind de culoare verde. Din rândul lor se pot menţiona: papagalul cu fruntea albăstruie, ara cu pieptul galben, ara
verde, etc. Tot în pădurile tropicale ale Americii de Sud trăiesc şi tucanii, păsări cu ciocul foarte mare şi păsările
colibri.
În stratul arborescent se află unele specii de iguane mari (Iguana), furnici negre şi roşii care ating 4 cm
lungime. Tot aici trăiesc numeroase specii de lepidoptere32 (Morpho, Papilio), păianjeni uriaşi, specii de albine cu
rezistenţă mare la zbor.
Fauna tericolă este ceva mai redusă, fiind alcătuită din câteva specii de ierbivore şi carnivore. Dintre acestea
amintim: tapiru american, tatuul mare, specii de marsupiale (opussum american). Apoi unele animale carnivore ca:
jaguarul sau tigrul Yaguarete (Felis onca), puma sau leul american (Felis concolor), leopardul (Felis pardales), vulpea
sud-americană (zorros).
Pădurile tropicale umede din Africa
Pădurile africane au un număr relativ redus de specii de arbori (circa 3000); sunt dispuse în 4-5 straturi de
vegetaţie, iar arborii cei mai înalţi ajung până la 50 m. Se află răspândite în bazinul fluviului Zair (Congo), sudul
Nigeriei, Liberia, Coasta de Fildeş, etc., acoperind o suprafaţă de 800 000 km2.
Printre arborii înalţi şi etajaţi se etalează numeroase liane (Landolphia), epifite dominate de orhidee şi ferigi
(Platycerium, Polypodium) etc. De asemenea, între arborii care alcătuiesc straturi dense de vegetaţie se întâlnesc şi
unele specii de mare interes economic. Între acestea se pot enumera palmierii africani: palmierul de vin (Raphaia
vinifera), palmierul de ulei (Elaeis guinensis) din care se prepară uleiul industrial, palmierul de cocos (Cocos nucifera)
al cărui fruct este folosit în industria alimentară şi numeroşi bananieri cultivaţi pe scară largă. Tot aici creşte arborele
de cafea (Coffea arabica) din fructele căruia se obţine cafeaua; arboraşul cola (Cola) cu seminţele utilizate la
prepararea băuturii Coca-Cola. Alţi arbori cu întrebuinţare în industria forestieră sunt: mahonul de Senegal, palisandru,
arborele capoc (Ceiba guinensis).
Fauna, ca şi cea din pădurea sud-americană, este repartizată pe diferite nivele de vegetaţie. O întâlnim în
spaţiul arboricol şi cel tericol.
Pe coroana arborilor este frecventă maimuţa diavol (Colobus satanas). În etajul următor de vegetaţie unde
coroanele arborilor sunt uşor umbrite se găsesc mai multe specii de maimuţe: babuinii cu subspeciile pavianul cu
mantie, pavianul pitic, maimuţa husar, maimuţa cu mantie (Colobus palliatus) şi cimpanzeul (Pan chimpanse). Tot aici
trăiesc veveriţa zburătoare şi liliacul cu pungă.
Păsările sunt reprezentate de acvila cu coroană care se hrăneşte cu antilope şi maimuţe, papagalul jako a cărui
arie coincide cu cea a palmierului de ulei, întrucât preferă fructele acestui arbore, papagalul cu colier şi familia
păsărilor indicatoare de miere (Indicator). Acestea scot sunete vivace călăuzindu-i pe oameni către stupul albinelor.
În etajul inferior al pădurilor trăiesc animale căţărătoare ca veveriţa vărgată şi unele reptile ca vipera şi pitonul
african.
Pe parterul întunecat al pădurilor africane se întâlnesc câteva specii de antilope (antilopa okapi). Tot aici apar
hipopotamul pitic, elefantul african (Loxodonta africana) şi gorila (Gorilla gorilla).
Pădurile tropicale umede din Asia de Sud şi Sud-Est
Sunt răspândite în India, Birmania, Thailanda, Vietnam, Peninsula Malacca, Insulele Indoneziei şi nord-estul
Australiei. În aceste păduri pluviale cresc numeroase specii de arbori ce aparţin familiei palmelor, moraceelor,
myrtaceelor, lauraceelor, etc.
Familia palmelor este reprezentată prin speciile de Borasus flambellifera, Phonix silvestris, Caryota urens,
palmierul de zahăr (Arenga saccharifera), sagotierul, şa. Foarte frecvent este bambusul (Bambus), o graminee
arborescentă ce ajunge la 40 m înălţime cu lemn foarte tare folosit în industria mobilei şi a hârtiei. Familia moraceelor
32
lepidoptere = ordin de insecte care cuprinde fluturii, circa 100 000 specii pe Glob (lepis = solz; pteron = aripă/gr.)
59

lOMoARcPSD|7089265
cuprinde numeroase specii din care numai genul Ficus are circa 600 de specii, unele cu importanţă în industria
cauciucului. În Malayesia creşte ficusul de cauciuc (Ficus elastica) iar în India smochinul indian (Ficus bengalensis).
Fauna este variată şi bogată. În arborii pădurii pluviale trăiesc numeroase specii de maimuţe cum ar fi
orangutanul (Pongo pygmaeus). Păsările sunt extrem de numeroase şi au colorit foarte viu. Menţionăm: păunul asiatic,
pasărea rinocerului, pasărea ţesătoare din India şa. Animalele tericole sunt şi ele destul de numeroase. Dintre acestea
menţionăm speciile de erbivoare: cerbul axis, taurul albastru, elefantul indian (Elephas maximus), rinocerul indian.
Dintre animalele carnivore: ursul jder şi pantera neagră de Djawa. Reptilele sunt reprezente de pitonul uriaş, şarpele cu
ochelari, cobra regală.
1. Care sunt principalele condiţii ecologice specifice pădurii tropicale umede ?
2. Cum caracterizaţi vegetaţia pădurilor tropical umede ?
3. Prezentaţi caracteristicile faunei din pădurea ecuatorială ?
4. Pădurea tropical umedă din America de Sud: răspândire, condiţii ecologice, floră şi faună caracteristice
?
5. Descrieţi condiţiile ecologice din pădurea ecuatorială din Africa şi prezentaţi răspândirea acesteia
precum şi flora şi fauna caracteristică ?
60

lOMoARcPSD|7089265
6.2.5.2. Pădurile tropicale cu ritm sezonier
Se află răspândite în America de Sud, Asia de Sud-Est şi parţial în Australia în zona formaţiunilor vegetale
unde predomină un anotimp ploios şi altul uscat-secetos. De exemplu, în America de Sud şi în Africa pe flancul
marginal al pădurilor pluviale, în sezonul secetos care de regulă ţine 1-3 luni pe an o parte din arbori îşi leapădă
frunzele alcătuind bordura de păduri tropicale sezoniere semisempervirescente.
În Asia de Sud-Est unde se face simţită influenţa climatului musonic apar pădurile de tip musonic. De
asemenea în unele regiuni ale Africii şi în nordul Americii de Sud, unde sezonul secetos are o durată mai mare (6 luni),
apar pădurile tropicale sezoniere de tip xerofil.
a. Pădurile musonice
Pădurile musonice se întâlnesc în Asia de Sud-Est şi în câteva insule din arhipelagul Sondelor. Aici, cantitatea
de precipitaţii este mare (1500 mm) şi cade, în cea mai mare parte, în anotimpul ploios (aprilie-septembrie). Iarna se
caracterizează printr-o secetă accentuată (octombrie-martie).
În Asia se deosebesc trei tipuri de păduri musonice: păduri mixte, păduri de teck şi păduri de sal.
Pădurile mixte au o largă răspândire şi sunt alcătuite din specii de arbori cu lemn foarte preţios. Aşa este
arborele din care se valorifică lemnul trandafiriu de India (Dalbergia latifolia), santalul est-indian care dă un lemn
foarte rezistent, frumos şi bogat în nuanţe, ce se poate lucra relativ uşor. Apoi abanosul cu lemnul negru strălucitor cu
varietatea de Bombay şi Sri Lanka, precum şi santalul alb ori galben (Santalum).
În subarboretul acestor păduri se întâlnesc bambuşi şi palmieri pitici de natură sempervirescentă.
Pădurile de teck (Tectona grandis) sunt dominate de specii de teck, un arbore zvelt, de 30-40 m înălţime, cu
frunze mari pe care le scutură în perioada secetoasă a anului. Are un lemn foarte tare ce se întrebuinţează în construcţia
navelor. Aceste păduri sunt răspândite în Gaţii de Vest, partea centrală a Indiei şi în peninsula Indochina.
Pădurile de sal (Shorea robusta) sunt alcătuite dintr-o singură specie lemnoasă care poartă denumirea locală de
sal. Este un arbore ce atinge o înălţime de 35 m şi o circumferinţă de 2 m. Este răspândit în Podişul Decan, Indochina şi
Malayezia.
b. Pădurile tropicale de tip xerofil

Sunt specifice regiunilor unde seceta se menţine mai multe luni (4-8 luni). Precipitaţiile care cad sunt mult mai
reduse, de circa 500-700 mm /an. Ele se află răspândite în Africa tropicală, America de Sud şi în partea centrală a
Indiei. În cadrul acestor păduri se disting două formaţiuni mai importante: pădurile savane şi tufişurile ghimpoase
xerofile.
Pădurile-savane sau savane-parcuri prezintă zona de tranziţie către savane. Aici cresc arbori mici, noduroşi şi
distanţaţi unul de altul. Coroana arborilor nu formează o boltă compactă încât lumina pătrunde până la sol favorizând
dezvoltarea unui strat ierbaceu format din specii de Andropogon şi Penissetum. Vara arborii rămân fără frunze, iar
iarba se usucă şi se decolorează.
Tufişurile xerofile ghimpoase se întâlnesc în Africa şi America de Sud. În Africa aceste formaţiuni de tufişuri
se numesc bruse, iar în Etiopia kola. Ele sunt formate din arbuşti de mică înălţime cu frunzele penate şi ţepoase. De
exemplu, speciile de acacii umbrelă (Acacea).
În America de Sud pădurile şi tufişurile xerofile poartă numele de Caatinga. Aici cantitatea cea mai mare de
precipitaţii ajunge până la 700 mm /an., iar în unii ani seceta durează 9 luni. Arborii sunt scunzi, cresc distanţaţi unii de
alţii, iar tufişurile sunt spinoase. În componenţa Caatingăi intră arbori din familia Bombacaceelor care îşi fac rezerve
de apă pentru a o consuma în sezonul secetos. De asemenea, mai cresc specii de leguminoase, palmieri de ceară
(Copernicia cerifera), precum şi numeroase cactacee (Pilocerosus, Cereus, Opuntia, Melocactus) etc.
6.2.5.3. Pădurile şi tufărişurile cu frunze aspre
Sunt alcătuite din arbori şi arbuşti, în majoritatea lor cu frunze sempervirescente. Aceste frunze au culoarea
cenuşie-verde, ştearsă sau mată din cauza reacţiilor răşinoase. La anumiţi arbuşti frunzele pot fi foarte puţine şi reduse
ca mărime, aşa încât funcţiile lor sunt preluate de către trunchiurile arbuştilor (spartierul spaniol). De asemenea, unii
arbuşti prezintă frunze ţepoase.
Formaţiunile acestea de vegetaţie au un caracter semixerofil şi se află răspândite în regiunea Mării Mediterane,
în California, în Africa de Sud (regiunea Capului), partea centrală a statului Chile şi Australia de Sud-Est. Regiunea cea
61

lOMoARcPSD|7089265
mai importantă o constituie ţărmul de nord şi de sud al Mării Mediterane. Aici condiţiile climatice se caracterizează
prin veri calde şi secetoase cu temperaturi medii în luna iulie între 22 şi 280 C, iar în ianuarie între 5 şi 120 C.
Precipitaţiile cad într-o cantitate medie anuală de 500-700 mm, fiind mai frecvente în timpul iernii.
În regiunea Mării Mediterane cresc păduri semixerofile, sempervirescente până la înălţimea de 1500 m,
alcătuite în special din quercinee. Arborele cel mai tipic pentru aceste păduri este stejarul mereu verde sau stejarul de
stâncă (Quercus ilex), cu frunzele tari, scorţoase şi ovale, stejarul de plută (Quercus suber) şi micul stejar de kermes
(Quercus coccifera). În aceeaşi zonă, mai ales în partea occidentală a Mării Mediterane cresc câteva specii de pin:
pinul maritim (Pinus maritima), pinul de Alep (Pinus halpensis), iar pe coastele mai însorite şi pe câmpii creşte Pinus
pinea şi Pinus pinaster.
În Munţii Atlasul Telian, între 1000 şi 2000 de metri se întâlnesc pâlcuri de cedri cu specia cedrul de Atlas
(Cedrus atlantica). Tot în Munţii Atlasului se află şi bradul numida (Abies numidica). La înălţimi mai mari cresc
formaţiuni arbustive de ienuperi (Juniperus) şi cimişir (Buxus sempervirens). În Munţii Libanului, pe areale restrânse
întâlnim cedrul de Liban (Cedrus libanotica).
În regiunile mai calde din jurul Mării Mediterane se află răspândiţi măslinul (Olea europaea) şi roşcovul
(Ceratonia siliqua).
Formaţiunile arbustive care de regulă însoţesc pădurile de stejar sunt alcătuite din specii veşnic verzi ca mirt,
leandru, palmier pitic, fisticul. De asemenea, mai sunt prezente tufe de ericacee (Erica) şi specii de levănţică
(Levandula). Alături de aceste formaţiuni cu caracter xerofil cresc şi specii de arbori cu frunzele căzătoare: castanul
dulce (Castanea), platanul (Platanus orientalis), stejarul macedonian etc.
Formaţiunile de tufişuri xerofile mediteraneene care au o răspândire destul de largă, au un caracter
sempervirescent şi poartă diferite denumiri după aşezarea lor geografică: maquis, garriga, frigana, tomilare, chaparral,
mattoral.
Maquis-ul este o formaţiune de arbuşti şi hăţişuri de înălţime joasă şi cu arbori ce ajung până la câţiva metri (3-
8 m). Este răspândit în Corsica şi în nordul Mării Mediterane. În componenţa lui intră mielăreaua (Arbutus unedo) şi
palmierul pitic (Chamerops humilis).
Garriga este formată din desişuri de arbuşti şi de arbori nu prea înalţi, alcătuiţi de regulă din stejarul de kermes
(Quercus coccifera). Se mai întâlnesc specii de erica (Erica arborea), rosmarin (Rosmarinus officinalis), cimbru etc.
Frigana este o altă formaţiune de arbuşti cu ghimpi şi ţepi (Genista, Poterium, Cistus), răspândit în Grecia şi în Asia
Mică.
Tomilare este denumirea spaniolă pentru desişuri şi arbuşti de mică înălţime în care predomină plantele
aromate. În unele tomilare predomină cimbru (Thymus vulgaris). În altele rosmarinul şi levănţica. În Spania şi pe
ţărmul mediteranean din nord-vestul Africii cresc tufişuri de ericacee. Chaparral-ul este alcătuit din desişuri de arbuşti
şi din păduri de stejar sempervirescente. Se află răspândit în nordul Californiei unde condiţiile climatice se aseamănă
cu cele din bazinul Mediteranei. În pădurile de stejar predomină stejarul verde american (Quercus agrifolia) cu înălţimi
de până la 30 m şi stejarul pasania (Pasania densifiora). Desişurile de arbuşti sunt permanent verzi. Mattoral-ul se
desfăşoară în partea centrală a statului Chile, între 23 şi 380S (cu excepţia Cordilierei înalte). Este constituit dintr-o
vegetaţie arbustivă ce alternează cu boschete de mică înălţime. Formaţiunile arbustive formează hăţişuri mai mult sau
mai puţin dense, presărate cu arbori ceva mai înalţi şi specii de acacii (Acacia) ce formează asociaţii xerofile. Întâlnim
şi unele specii de cactuşi (Cereus).
62

lOMoARcPSD|7089265
6.2.5.4. Pădurile temperate cu frunze căzătoare
Pădurile temperate cu frunze căzătoare (pădurile caducifoliate) se află răspândite în zona temperată boreală şi în
emisfera australă. Pădurile boreale caducifoliate ocupă un spaţiu mai larg în Europa, Asia (China, Pen. Coreea,
Japonia) şi în America de Nord. Pădurile din climatul temperat umed din emisfera australă le întâlnim în Noua
Zeelandă, sudul statului Chile şi Patagonia.
Pădurile cu frunze căzătoare din Europa
Se află răspândite pe o bună parte din suprafaţa Europei occidentale şi centrale, iar la răsărit de Nipru pădurile
se întind sub forma unei benzi subţiri până în apropierea Munţilor Urali.
Climatul în care se dezvoltă aceste formaţiuni vegetale se caracterizează prin veri călduroase unde temperatura
medie variază într 13-220 C şi ierni friguroase şi chiar geroase. Precipitaţiile au valori moderate, în general, între 700 şi
1000 mm/an. Gradul de pluviozitate scade de la vest către est. Iarna precipitaţiile cad sub formă de zăpadă.
Pădurea se prezintă de regulă sub formă stratificată. Stratul superior este alcătuit din arbori înalţi de 20-40 m;
trunchiurile şi ramurile sunt protejate de un ritidom (scoarţă) gros, iar coroana arborilor poate să ajungă până la gradul
8 de ramificare. Sub el urmează un strat arbustiv cu înălţimea de câţiva metri şi apoi un strat ierbos edificat prin diferite
specii de plante.
Stratul arboricol este dominat de fag (Fagus sylvatica), stejar (Quercus robur), gorun (Quercus petraea), cer
(Quercus cerris), gârniţă (Quercus frainetto). În asociaţie cu stejărişurile mai creşte frasinul (Fraxinus excelsior),
plopul tremurător (Populus tremula), ulmul (Ulmus foliacea), paltinul de câmp (Acer platanoides), mesteacănul
(Betula verruscosa), mărul pădureţ (Pyrus pyraster), cireşul (Prunus avium), vişinul turcesc (Prunus mahaleb), teiul
pucios (Tilia cordata), teiul argintiu (Tilia tomentosa), teiul cu frunza mare (Tilia platyphyllos). Spre estul Europei
pădurile de foioase sunt dominate de carpen (Carpinus betulus).
Stratul arbustiv este alcătuit din arbuşti şi subarbuşti de câţiva metri înălţime. Speciile sunt variate şi
neuniform repartizate. Dintre acestea mai frecvente sunt: păducelul (Crataegus monogyna), porumbarul (Prunus
spinosa), cătina albă (Hippoophae rhammoides), cornul (Cornus mas), sângerul (Cornus sanguinea), alunul (Coryllus
avellana), socul (Sambucus nigra), murul (Rubus idaeus) etc.
Stratul ierbos se dezvoltă în raport cu gradul de lumină care pătrunde pe parterul pădurii, de condiţiile edafice
şi termice. Primăvara, când arborii sunt desfrunziţi apar primele plante iubitoare de lumină: ghiocei, brebenei şi
toporaşi. Apoi, în timpul verii, sub influenţa căldurii şi a umidităţii moderate în luminişuri sau la umbra arborilor creşte
iarba moale (Stellaria holostea), păiuşul de pădure (Festuca silvatica), firuţa de pădure (Poa nemoralis), vinariţa
(Asperula odorata) etc.
Fig. 6.6 Răspândirea fagului (Fagus sylvatica) în Europa (după Pişota I.)
63

lOMoARcPSD|7089265
Fauna pădurilor de foioase este bogată şi variată. În cuprinsul lor trăiesc numeroase mamifere: cerbul (Cervus
elephus), căprioara (Capreolus capreolus), lupul (Canis lupus), vulpea (Vulpes vulpes), ursul brun (Ursus arctos),
mistreţul (Sus scrofa), jderul (Martes martes), pisica sălbatică (Felis silvestris), veveriţa (Sciurus vulgaris), ariciul
(Erinaceus europaeus), bursucul sau viezurele (Meles meles) etc. Dintre păsări întâlnim: mierla (Turdus merula),
privighetoarea (Luscinia luscinia), sturzul-mare (Turdus viscivorus), grangurul (Oriolus oriolus), ciocănitoarea verde
(Picus viridis), pupăza (Upupa epops).
Pădurile cu frunze căzătoare din Asia Orientală
Se află răspândite în nord-estul Chinei, peninsula Coreea şi Japonia. Aici trăiesc câteva specii de arbori cu
caracter endemic: stejari (Quercus mongolica), frasini (Fraxinus), arborele de catifea (Phellodendron amurense),
magnolia (Magnolia), salcâmul japonez (Sophora japonica) etc.
Fauna este reprezentată prin cerbul pătat (Cervus nippon), tigrul manciurian, marele jder, câinele enot, raţa
mandarin, fazanul manciurian, etc.
Pădurile cu frunze căzătoare din America de Nord
Ocupă partea de sud-est a Americii de Nord şi sunt alcătuite din câteva specii de arbori cu largă răspândire:
stejarul alb (Quercus alba), stejarul roşu (Quercus rubra), stejarul negru (Quercus velutina), fagul cu frunza lată
(Fagus grandifolia), castanul (Castanea dentata), arţarul de zahăr (Acer saccharum), arborele de lalele (Liriodendron
tulipifera) etc. Stratul arboricol atinge o înălţime de 30-35 m.
În aceste păduri trăieşte o faună caracteristică. Aici se întâlneşte cerbul vapati (Cervus elaphus canadensis),
cerbul de Virginia, castorul, râsul roşu (Lynx canadensis), veveriţa zburătoare, etc.
Pădurile climatului temperat umed din emisfera australă
Sunt specifice regiunii dispuse în sudul statului Chile şi insulei sudice a Noii Zeelande. În Chile aceste păduri
se desfăşoară de la paralela de 340 S până la Capul Horn. Aici se întâlnesc păduri de fag din genul Nothofagus care
cuprind specii caducifoliate în amestec cu specii cu frunze persistente. Această pădure de fag mai poartă denumirea de
pădurea Valdeviană. În asociaţie cu ea mai găsim laricele valdevian (Fitzroya patagonica) de 50 m înălţime şi
coniferul Podocarpus nubigenus.
Între paralela de 450 şi Capul Horn apar păduri cu Nothofagus betuloides înalt de 35 m cu frunze persistente şi
specii de fag cu frunze căzătoare (Nothofagus antarctica). În amestec cu fagul creşte şi cedrul chilian (Astrocedrus
chilensis).
În insula sudică a Noii Zeelande se află, de asemenea, păduri de fag cu frunze persistente (Nothofagus). Tot
aici se întâlnesc şi câteva genuri de conifere: Podocarpus, Dacridium, libocedrul neozeelandez (Libocedrus).
1. Care este răspândirea pădurilor cu frunze căzătoare în emisfera boreală ?
2. Unde se întâlnesc pădurile caducifoliate în Europa ? Care sunt condiţiile ecologice specifice ?
3. Cum caracterizaţi din punct de vedere biogeografic structura pădurii cu frunze căzătoare din Europa ?
4. Care este fauna reprezentativă pentru pădurile de foioase din Europa, Asia Orientală şi America de Nord ?
5. Menţionaţi specii de arbori cu frunze căzătoare în America de Nord.
6. Pădurile climatului temperat umed din emisfera australă: răspândire şi floră specifică.
64

lOMoARcPSD|7089265
6.2.5.5. Pădurile de conifere din emisfera boreală
Pădurea de conifere din emisfera boreală se desfăşoară în Europa de Nord, Siberia şi America de Nord. Este
delimitată la nord de asociaţiile de tundră, iar la sud de pădurile de foioase, iar în unele locuri de stepă şi silvostepă. Pe
înălţimile muntoase pădurile de conifere se plasează între etajul subalpin şi pădurile de foioase.
Condiţiile ecologice în care se dezvoltă pădurea se caracterizează prin ierni aspre cu temperaturi care ajung până la
–600 C în Canada sau –700 C în Siberia şi veri oarecum răcoroase, cu temperaturi ce variază între 10 şi 200 C.
Perioada de vegetaţie ţine doar câteva luni (1-4 luni). Precipitaţiile medii anuale variază între 400 şi 1000 mm şi cad
mai mult sub formă de zăpadă. În general domină un climat temperat continental. Pădurea boreală de conifere este tot
timpul verde şi rezistă la temperaturi foarte scăzute fără a suporta deshidratări excesive. Există specii ca laricele (Larix
decidua) din Europa care îşi pierde acele iarna, rezistă până la –400 C, iar Larix dahurica din Asia rezistă până la –
600C. Solurile pe care se dezvoltă aceste păduri sunt podzolite. Se întâlnesc însă şi soluri turboase, mlăştinoase şi
nisipoase.
Pădurea de conifere este săracă din punct de vedere floristic, având un număr redus de specii. Uneori pe întinse
suprafeţe se întâlneşte o singură specie de arbore. În funcţie de gradul de umiditate şi de cantitatea de lumină, în
pădurea de conifere apare o stratificaţie a vegetaţiei. Arborii cei mai înalţi ajung la înălţimea de 30-35 m, sunt drepţi şi
se termină cu o coroană de regulă piramidală ascuţită. Urmează stratul arbuştilor şi subarbuştilor cu înălţimi mai mici
(Juniperus, Vaccinium, Empetrum, Ledum) şi conifere mai tinere.
Pădurile de răşinoase boreale ocupă cam o treime din suprafaţa împădurită a Globului. După continentele în care
sunt repartizate se împart în: pădurea boreală de conifere euro-asiatică (taiga); pădurea de conifere canadiană şi
pădurea de conifere de pe litoralul Pacific.
Pădurea de conifere din Europa şi Asia
Se întinde din peninsula Scandinavică şi până în Kamceatka. Unele specii de conifere sunt mai bine adaptate în
Europa, altele în Asia.
În Europa, fiind un climat mai puţin excesiv vom întâlni frecvent molidul european sau molidul roşu (Picea
abies sau Picea excelsa), molidul siberian (Picea obovata), molidul finlandez (Picea fennica), pinul de pădure (Pinus
silvestris). În asociaţie cu pădurile de conifere intră mesteacănul (Betula verruscosa) şi plopul tremurător (Populus
tremula). Datorită climatului mai aspru în Siberia pădurile de molid sunt mai restrânse în suprafaţă fiind înlocuite în
Siberia centrală şi estică de păduri de brad (Abies sibirica, Abies jezoensis), de zâmbru (Pinus cembra) şi de zadă
(Larix sibirica, Larix dahurica). Laricele siberian atinge cel mai nordic punct din lume. În Manciuria şi în Japonia de
nord (Hokkaido) cresc varietăţile de brad (Abies) şi specia de larice japonez (Larix leptolepis). În etajele montane
ale Europei şi Asiei întâlnim de asemenea, molidul (Picea abies), pinul (Pinus sylvestris), laricele (Larix decidua),
zâmbrul (Pinus cembra) şi unele specii de brad (Abies alba, Abies pectinata).
Fig. 6.7 Răspândirea molidului (Picea abies) în Europa (după Pişota I.)
Fauna din taiga este răspândită pe o mare suprafaţă. Prezintă o anumită omogenitate, dar este săracă ca număr
de specii.
65

lOMoARcPSD|7089265
Mai frecvente sunt: elanul (Alces alces), renul de pădure (Rangifer sibiricus), ursul brun (Ursus arctos), zibelina
(Martes zibelina), hermelina (Mustela erminea), nevăstuica (Mustela nivalis), iepurele (Lepus europaeus), lupul (Canis
lupus), vulpea (Vulpes vulpes), vidra (Lutra lutra), veveriţa comună (Sciurus vulgaris), râsul (Lynx lynx) etc. Păsările
sunt reprezentate prin forfecuţă (Loxia curvirostra), ciocănitoarea cu trei degete (Picoides tridactilus), cocoşul de
munte (Tetrao urogallus), ierunca (Tetrastes bonasia), ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius), mugurarul (Pyrrhula
pyrrhula), mătăsarul (Bombycilla garullus). Reptilele sunt foarte puţine. Se întâlneşte vipera comună (Vipera berus) şi
şopârla vivipară (Lacerta vivipara).
Pădurea de conifere canadiană
Ocupă cea mai mare parte din suprafaţa Canadei, regiunea Marilor Lacuri americane şi Alaska.
În Alaska predomină pădurile de pini (Pinus murrayana), de molizi (Picea nigra) la care se adaugă şi specii de ţuga
(Tsuga).
În Canada pădurile de conifere sunt alcătuite, în cea mai mare parte din specii de molid alb (Picea alba sau
Picea glauca), molid negru (Picea mariana), laricele american (Larix americana), bradul de balsam (Abies balsamea),
tuia (Thuja occidentalis) şi specii de pin (Pinus). În pădurile de răşinoase cresc, în asociaţie şi specii de foioase. Aşa
este şi plopul tremurător (Populus tremula) şi mesteacănul de hârtie (Betula papyrifera).
Pădurile de conifere din regiunea Marilor Lacuri americane se află în amestec cu specii de foioase. Dintre
speciile de răşinoase frecvent apar: pinii (Pinus strobus), ţuga (Tsuga canadensis) şi tuia (Thuja occidentalis), iar dintre
foioase se întâlneşte plopul tremurător şi arţarul de zahăr (Acer saccharum).
Fauna este reprezentată prin cerbul canadian (Cervus canadensis), renul sau caribul de pădure (Rangifer
caribou), elanul american, ursul negru sau baribal (Ursus americanus), veveriţa roşie (Sciurus hudsonicus), castorul
canadian (Castor canadensis), etc.
Pădurea de conifere de pe litoralul Pacific
Se întinde pe o lungime de peste 3500 km, din sudul pen. Alaska şi până în partea centrală a Californiei şi
prezintă o lăţime de circa 500 km. Condiţiile climatice se caracterizează prin veri răcoroase unde temperaturile în
august au un ecart de variaţie între 13,70C şi 15,70C. Temperaturile lunii ianuarie oscilează între 1,50C şi 40C. În toate
anotimpurile temperaturile au valori pozitive. Precipitaţiile, care cad în cea mai mare parte iarna, variază între 1000 şi
3000 mm/an.
Pădurile de conifere au o mare densitate şi omogenitate şi sunt reprezentate prin câteva specii caracteristice:
arborele vieţii (Thuja gigantea, Thuja plicata), arborele hemlock (Tsuga heterophylla), bradul lui Duglas (Pseudotsuga
douglassi), diferite specii de brazi cu înălţimi de până la 60 m (Abies magnifica, Abies grandis, Abies concolor).
În Munţii Coastei creşte arborele roşu (Sequoia sempervirens) care poate să ajungă până la vârsta de 2000 de
ani, iar în Munţii Sierra Nevada este prezent arborele mamut (Sequoiadendron giganteum).
1. Care sunt condiţiile ecologice ce caracterizează pădurile de conifere din emisfera boreală ?
2. Prezentaţi răspândirea, flora şi fauna din pădurea de conifere euro-asiatică ?
3. Caracterizaţi flora şi fauna din pădurea de conifere canadiană ?
4. Descrieţi răspândirea, condiţiile climatice şi specificul vegetaţiei pentru pădurea de conifere de pe
litoralul Pacific al Americii de Nord.
6.2.6. Tufişurile de ericacee
Aceste tufişuri, care sunt în tot timpul anului verzi, sunt alcătuite din arbuşti şi subarbuşti din familia ericaceelor.
Dezvoltarea acestor formaţiuni de vegetaţie este legată de condiţiile climatice şi de cele edafice. Clima este
temperat-oceanică, unde iernile sunt relativ blânde, iar verile oarecum răcoroase. Precipitaţiile au o repartiţie
neuniformă în cursul anului. Temperaturile medii anuale evoluează între 10 şi 180C.
Solurile pe care cresc aceste tufişuri sunt adesea foarte sărace, unele fiind alcătuite din nisipuri, iar altele conţin un
humus brut foarte bogat datorită frunzelor care cad şi putrezesc.
Tufişurile de ericacee denumite şi lande au o largă răspândire în partea vestică şi nord-vestică a Europei (nordul
Spaniei, Franţei, Belgiei, Olanda, Irlanda, Anglia, Germania, Danemarca, sudul Norvegiei). În afară de aceste regiuni,
formaţii înrudite cu ericaceele întâlnim în tundra arctică şi în etajele alpine ale munţilor înalţi.
Speciile care intră în componenţa tufişurilor de ericacee au frunzele de tip ericoid, adică în formă de ace cu vârfuri
încovoiate şi puţin răsucite. Sunt şi tufişuri de ericacee a căror frunze au o formă lată cum este cazul la strugurii ursului
66

lOMoARcPSD|7089265
(Arctostaphylos uva-ursi). De regulă, frunzele tufişurilor de ericacee au caractere, aproximativ, xeromorfe. Structura
lor xeromorfă este influenţată de vânturile care bat în aceste teritorii, mai ales în anotimpul de toamnă. Din această
cauză, frunzele primesc o adaptare anemomorfă nu pentru a le opri intensitatea procesului de evapo-transpiraţie, ci
pentru a rezista vânturilor. Totuşi şi procesul de evaporare se caracterizează printr-o intensitate crescută datorită atât
condiţiilor climatice cât şi celor edafice.
În componenţa landelor sau a tufişurilor de ericacee intră specii de mărtăloagă (Calluna vulgaris) care înfloresc
mai ales la sfârşitul verii şi se află răspândite aproape în toată Europa vestică cu climat temperat-oceanic; apoi iarba
neagră (Erica tetralix), mai frecventă pe teritoriul Angliei, înfloreşte în timpul verii formând un covor de tufişuri de
culoare roşie aprinsă. În Irlanda cresc tufişuri de Ulex galii, caracterizate în timpul înfloritului de un colorit auriu.
Alături de tufişurile de ericacee mai cresc şi alte plante: dediţelul (Pulsatilla vulgaris), o plantă ierbacee
otrăvitoare, drobul (Genista) un mic arbust din familia leguminoaselor din ale cărui frunze se obţine o substanţă de un
colorit galben.
Tufişuri asemănătoare ericaceelor atlantice se întâlnesc şi în America de Nord într-o provincie situată la sud de
golful Sf. Laurenţiu, precum şi în Patagonia şi pe insula Falkland. Aici, aceste tufişuri sunt alcătuite dintr-o specie de
vuietoare (Empetrum rubrum).
În ţinuturile arctice şi alpine (inclusiv în ţinuturile alpine din Carpaţi), găsim, de asemenea, tufişuri de ericacee:
afinul (Vaccinium myrtillus), merişorul (Vaccinium vitis-idaea), strugurii ursului (Arctostaphylos uva-ursi), bujorul de
munte (Rhododendron kotschyi), ruginare (Andromeda polifolia) în asociaţie cu arginţica (Dryas octopetala) şi
mesteacănu pitic (Betula nana).
1. Ce reprezintă tufişurile de ericacee şi care sunt condiţiile ecologice unde sunt răspândite ?
2. Unde întâlnim tufişuri de ericacee ?
3. Prezentaţi specii care intră în componenţa tufişurilor de ericacee ?
4. Se întâlnesc tufişuri de ericacee în ţara noastă ? Unde sunt răspândite acestea ?
6.3. Domeniul subteran
În mediul subteran condiţiile ecologice se deosebesc fundamental de cele de la suprafaţă. Aici, temperatura
este aproape constantă. Gradul de umiditate tinde spre saturaţie. Vegetaţia lipseşte în totalitate datorită întunericului.
Câteva plante verzi se întâlnesc la gura peşterilor iar puţin spre interior cresc câteva ciuperci şi alge. Animalele
troglobite trăiesc numai în peşteri.
Biotopuri cavernicole se împart în două categorii:
- biotopuri cavernicole terestre
Comunităţile care populează pereţii şi tavanul peşterilor sunt active şi bogate. Aici trăiesc numeroase insecte ce
aparţin mai multor familii dintre care unele specii de insecte estivale sau hibernale. Pe pereţii de la intrare se află
numeroşi păianjeni atraşi de prezenţa dipterelor. Pereţii peşterilor sunt folosiţi de unele păsări care îşi fac cuibul
aici, cum ar fi pasărea murracca sau guacharo din Peştera Cueva (Venezuela) care şi cloceşte în peşteră iar
noaptea iese la o distanţă de 20 km în căutarea hranei. Gasteropodele sunt foarte puţine. Mamiferele sunt ceva mai
numeroase cum ar fi de exemplu liliecii (Ord.Chiroptere) care totalizează circa 970 specii pe Glob.
Pe parterul peşterilor, pe acumulările organice (guano33), de dezvoltă o faună formată din miriapode, coleoptere,
etc.
- biotopuri cavernicole acvatice
Aceste biotopuri sunt formate din cursuri de apă subterane cu debit variabil şi lacuri de diferite mărimi. Adăpostesc
o faună bogată alcătuită din anelide, crustacei, insecte, amfibieni34 şi peşti. Din rândul anelidelor fac parte lipitorile,
râmele şi viermii plaţi. Crustaceii, toţi depigmentaţi şi orbi, sunt cele mai frecvente nevertebrate din apele peşterilor.
Frecvent se întâlnesc şi colembolele35 acvatice. Amfibienii sunt reprezentaţi dintr-un număr redus de specii. De
exemplu, specia Proteus anguinus care trăieşte în peşterile din Alpii Dinarici este considerată o fosilă vie de 30 cm
lungime, cu 4 picioare scurte şi fără ochi.
33
guano = acumularea dejecţiilor liliecilor şi a altor organisme pe podeaua peşterilor
34
amfibieni = primele vertebrate care s-au adaptat la viaţa de uscat, ocupând un loc intermediar între peşti şi celelalte grupe de vertebrate
35
colembole = ordin de insecte primitive, fără aripi, care se deplasează prin salturi cu ajutorul unor apendici
67

lOMoARcPSD|7089265
Peştii sunt reprezentaţi de circa 50 de specii cavernicole, din care cele mai cunoscute sunt mreana cavernicolă
specifică izvoarelor arteziene din Algeria; mreana oarbă frecventă în peşterile din Congo şi peştele orb cavernicol din
peştera Mamut din SUA. Caracterele faunei cavernicole sunt dictate de obscuritate. Astfel, la insecte, crustacei şi lilieci
organele tactile sunt foarte dezvoltate. Depigmentarea este un caracter genetic, animalele fiind lipsite de pigmenţi
coloraţi. De asemenea, pierderea organelor de văz este o particularitate frecventă pentru animalele ce trăiesc în mediul
subteran.
68

lOMoARcPSD|7089265
CAPITOLUL 7. Regionarea biogeografică
7.1. Regionarea floristică şi regionarea zoogeografică
Subordonat factorilor paleogeografici şi factorilor de mediu, în decursul evoluţiei biologice s-au conturat anumite
teritorii cu o floră şi faună specifică şi oarecum asemănătoare.
Până în prezent se cunosc mai multe sisteme independente de regionare biogeografică a uscatului (din punct de
vedere fitogeografic sau zoogeografic).
Din punct de vedere fitogeografic, botanistul german Adolf Engler este primul care în 1879 realizeză o regionare
floristică, delimitând 4 regiuni majore prin identificarea unor familii sau genuri de plante dominante în fiecare regiune
şi explică evoluţia florei acestora. Cu toate acestea 86 din cele 302 familii de plante de pe Glob au un areal cosmopolit.
În prezent sunt acceptate 6 regiuni floristice majore: Boreală (Holarctică), Paleotropicală, Neotropicală, Sud Africană
(Regiunea Capului), Australiană şi Antarctică (Good, 1947, 1964; Takhtajan, 1978, 1986). Provincia floristică este o
zonă geografică cu o compoziţie relativ uniformă de specii de plante. Provinciile floristice învecinate de obicei nu au
graniţe foarte strict trasate, existând zone de tranziţie în care se regăsesc specii din ambele regiuni. Botanistul Ronald
Good a identificat 6 Imperii Floristice: Boreal, Paleotropical, Neotropical, Sud African (Regiunea Capului), Australian
şi Antarctic (Good, 1947, 1964). Cele şase imperii (regiuni mari) sunt divizate în unităţi mai mici, numite provincii.
Imperiul Paleotropical este divizat în trei sub-imperii (subregiuni) care fiecare sunt divizate în provincii floristice.
Celelalte cinci imperii sunt divizate direct în provincii. Good delimitează astfel un total de 37 provincii floristice.
Botanistul armean A. Takhtajan (1978, 1986) într-o schemă frecvent folosită care pleacă de la lucrarea lui R. Good,
a identificat 8 subimperii, 35 de regiuni floristice fiecare fiind divizată în provincii floristice, în total rezultând 152 de
provincii floristice. Sub nivelul de provincie Takhtajan a folosit districtul.
Din punct de vedere zoogeografic, ornitologul britanic Philip Sclater în 1858 realizează o regionare zoogeografică
luând în considerare distribuţia grupurilor de păsări. Zoologul Alfred Russel Wallace care a studiat îndeosebi fauna din
arhipelagul Indoneziei a extins regionarea lui Sclaret incluzând şi distribuţia mamiferelor şi altor vertebrate.Au rezultat
astfel 6 regiuni zoogeografice separate de mari bariere naturale (oceane, lanţuri montane, deşerturi).
Singura zonă unde apărea o suprapunere semnificativă între fauna regiunilor adiacente era zona de studiu a lui
Wallace, adică şirul de insule dintre Asia şi Australia. Wallace pune în evidenţă o linie de demarcaţie pe direcţia NE-
SV care separă insulele vestice (Filipine, Borneo, Sumatra, Jawa) cu o faună asiatică de insulele din est (Noua Guinee,
Sulawesi, Sondele Mici) cu o faună preponderent australiană.
Linia de separaţie a fost acceptată până în prezent de toţi zoogeografii şi poartă denumirea de linia Wallace iar
regionarea zoogeografică propusă de Wallace (1876) şi Sclaret (1858), modificată foarte puţin de Darlington (1957),
este valabilă şi astăzi în cadrul acesteia delimitându-se regiunile: Palearctică, Nearctică, Neotropicală, Africană,
Orientală, Australiană.
Unele sisteme de regionare i-au în calcul atât speciile de plante cât şi de animale - regionarea biogeografică (G.
Lemèe, 1967)
7.2. Regiunile biogeografice ale uscatului
Avându-se în vedere cei mai reprezentativi taxoni (ordine, genuri, familii), endemismele şi centrele lor biogenetice,
vârsta organismelor şi distribuţia acestora, uscatul a fost împărţit în unităţi de rangul I, denumite în literatura străină
Imperii (Kingdom, Empire). În literatura ştiinţifică românească aceste unităţii sunt denumite regiuni având ca
subdiviziuni: subregiunile (uneori pentru acestea folosindu-se şi termenul de regiune, de exemplu regiunea euro-
siberiană în loc de subregiunea euro-siberiană), provinciile, domeniile şi districtele biogeografice.
Lemèe, 1967 (citat de Călinescu şi colab., 1972, Pop, 1979, Lupaşcu, 2001, Muică şi colab., 2006) elaborează o
regionare biogeografică generală. Delimitează astfel şapte regiuni biogeografice (imperii biogeografice): 1. Regiunea
holarctică (cu subregiunile: arctică, euro-siberiană, mediteraneeană, pontico-central-asiatică, chino-japoneză,
est-americană, vest-americană, sonoreană); 2.Regiunea neotropicală; 3.Regiunea africano-malgaşă; 4.Regiunea
indo-malayeză; 5.Regiunea australiană; 6.Regiunea polineziană; 7.Regiunea antarctică.
69

lOMoARcPSD|7089265
70

lOMoARcPSD|7089265
7.2.1. Regiunea Holarctică
Această regiune este cea mai vastă şi mai complexă regiune biogeografică şi cuprinde uscatul emisferei nordice
situat aproximativ la nord de Tropicul de Nord precum şi insulele din nord vestul Africii (Azore, Madeira, Canare) şi
insulele Japoniei. Datorită condiţiilor heterogene regiunea prezintă o mare diversitate vegetală şi animală ceea ce
conduce la separarea mai multor subregiuni. Limita sudică a acestei zone este contactul dintre zonele de climat
temperat şi cald, care nu este foarte bine diferenţiat.
Climatul regiunii variază de la cel polar la cel subtropical cu influenţă oceanică în est şi excesivitate
continentală în vest. Flora şi fauna holarctică este urmaşa celei arctoterţiare, bogată şi variată, care actualmente este
diminuată de glaciaţiunea cuaternară, dar prezintă totuşi o remarcabilă diversitate şi evidentă dispunere zonală datorită
adaptărilor treptate la noile condiţii de mediu şi datorită prezenţei refugiilor glaciare şi a repopulării postglaciare.
7.2.1.1. Subregiunea artică
Se suprapune de fapt peste zona de tundră, flora şi fauna prezentând adaptări specifice acestul climat şi fiind în
consecinţă foarte săracă, speciile arborescete lipsind cu desăvârşire.
Elementul floristic dominant îl constituie formaţiunile ierboase şi semiarbustive cu un număr redus de specii.
Caracteristici sunt arbuştii din familiile Salicaceae (Salix artica, S. reticulata, S.lapponum, S.glauca), Betulaceae
(Betula nana, B.glandulosa, B.exilis) şi Ericaceae (Vacciunum vitis idaea, V.uliginosum). Din plantele ierbacee şi
semilemnoase amintim genurile Carex (rogozul), Ranunculus (piciorul cocoşului), Cochelearia (hreanul artic), Dryas
(arginţica), Rubus (murul arctic). Din speciile de muşchi: Aulacomnium palustris, A.turgidum iar din cele de licheni:
Cladonia rangiferina, Cetraria islandica.
Fauna reprezentativă este reprezentată de specii endemice ca: renul (Rangifer tarandus, R.caribou, R.arcticus),
lupul (Canis lupus), vulpea polară (Alopex lagopus), ursul polar (Thalassarctos maritimus), iepurele polar (Lepus
timidus), popândăul de tundră (Citellus parryi), dihorul polar (Putorius arcticus). Dintre păsările sedentare amintim
pinguinii nordici iar din cele migratoare raţele şi gâştele sălbatice.
7.2.1.2. Subregiunea Euro-Siberiană
Este cea mai mare subregine şi cuprinde Europa vestică, centrală şi estică şi o parte extinsă din Asia. Climatul
temperat-ontinental favorizează vegetaţia de tip taiga şi pădurile de foioase, dispuse de la nord la sud. Particularităţile
floristice şi faunistice ale acestei subregiuni au determiat diferenţierea următoarelor domenii:
- domeniul circumboreal – se situează în sudul tundrei arctice şi este reprezetat de pădurea de conifere de tip taiga
cu specii din familia Pinaceae: molidul siberian (Picea obovata), bradul siberian (Abies sibirica), pinul siberian
(Pinus sibirica), pinul silvestru (Pinus silvestris), larice siberian (Larix sibirica), zada (Larix decidua), zâmbrul
(Pins cembra). Fauna: elanul (Alces alces), hermelina (Mustela erminea), cocoşul de munte (Tetrao urogallus)
- domeniul central-european – se situează în zona central-europeană unde este centrul biogenetic al esenţelor de
foioase din care menţionăm familiile Fagaceae (Quercus petraea, Q.robur, Fagus silvatica), Betulaceae (Carpinus
betulus), Aceraceae (Acer pseudoplatanus), Ulmaceae (Ulmus levis), Tiliaceae (Tilia cordata, T.platyphyllos).
Animalele reprezentative sunt: ursul brun (Ursus arctos), râsul (Lynx lynx), cerbul comun (Cervus elaphus), pisica
sălbatică (Felix silvestris), jderul (Martes martes), veveriţa (Sciurus vulgaris), etc. Dintre păsări amintim:cocoşul
de mesteacăn, ciocănitoarea verde (Picus viridis), sturzul mare (Turdus viscivorus), etc. iar dintre reptile vipera
comună (Vipera berus). În acest domeniu se încadrează şi România cu excepţia masivelor înalte şi a stepei din
sudul ţării.
- domeniul atlantic european – ocupă teritoriile vest-europene cu climat oceanic unde predomină formaţiunile de
tufărişuri ericacee (Ulex europaeus), iarba-neagră (Erica), mirica (Myrica gale), drobiţă (Genista angelica)
- domeniul alpin – se referă la masivele de peste 1900 m din Europa şi Asia: Pirinei, Alpi, Apenini, Carpaţi,
Balcani, Caucaz, Himalaya, Tianşan care prezintă fitogeneze etajate: păduri de foioase, de conifere, tufărişuri şi
pajişti alpine.Aici se întâlnesc neoendemisme datorită izolării anumitor populaţii de specii. Din speciile
caracteristice marilor înălţimi întâlnim: capra neagră (Rupicapara rupicapra), marmota (Marmota marmota), ţapul
pirenaic (Capra pyrenaica), iakul din Asia (Poëphagus grunniensis), oaia din Pamir (Ovis ammonpolii)
71

lOMoARcPSD|7089265
7.2.1.3. Subregiunea Pontico-Central-Asiatică (Aralo-Caspică)
Ocupă stepele din Câmpia Panonică, Bărăgan, Ucraina, partea europeană a Rusiei şi Siberia; centrul Asiei
Mici, Iranul, Asia centrală, Mongolia şi Podişul Tibet.
Există amplitudini termice foarte mari, precipitaţii reduse şi secetă îndelungată în unele regiuni. Plantele şi
animalele se află sub influenţa climatului excesiv continental şi a climatului deşertic. În nordul şi estul subregiunii
stepele sunt dominate de un climat mai puţin arid iar în sudul şi sud-estul subregiunii există un climat mai arid,
deşertic.
Flora este săracă în specii. Domină familiile de Poaceae (genurile cele mai frecvente sunt Stipa, Poa, Festuca,
Agropyron, Koeleria, Bromus etc.), Cyperaceae (genul Carex), Liliaceae (Tulipa, Allium), Zygophyllaceae (genul
Zygophyllum), Polygonaceae (Calligonum) etc.
Subregiunea Pontico-Central-Asiatică este dominată de elementele pontic, mediteranean-pontic, turanic,
central-asiatic etc. Flora provinciilor cu vegetaţie de stepă cuprinde circa 1500 de specii în timp ce flora deşerturilor
are maxim 600-700 de specii (deşerturile central-asiatice, Tibetul).
Fauna caracteristică provinciilor stepice este formată în special din rozătoare (popândăul – Citellus citellus,
iepurele european – Lepus europaeus), carnivore (dihorul de stepă – Mustela eversmanni), reptile (vipera de stepă –
Vipera ursini, broasca ţestoasă) şi unele păsări (dropia, fazanul).
7.2.1.4. Subregiunea Chinezo-Japoneză
Ocupă sud-estul Chinei, sud-estul Rusiei, partea de est a munţilor Himalaya, peninsula Coreea şi Japonia. Are
un climat cu precipitaţii anuale de 500-1500 mm, ierni blânde în sud şi aspre în nord. În nord domină pădurile de
foioase orientale diferite de cele euroasiatice iar în sud şi est domină pădurile subtropicale umede. Formaţiunile biotice
de aici nu au fost afectate de glaciaţia pleistocenă iar vegetaţia de aici este considerată urmaşa vegetaţiei terţiare.
Există relicte şi endemisme din rândul gimnospermelor: arborele pagodelor (Ginkgo biloba), cicas (Cycas
revoluta), cedrul himalayan (Cedrus deodara).
Angiospermele endemice relicte prezintă o diversitate remarcabilă între care Magnolia şi Liriodendron au o
semnificaţie biogeografică recunoscută.
Plante cultivate sunt: meiul, hrişca, dudul, camforul, bambusul etc.
Câteva exemple de specii din fauna subregiunii: cerbul japonez (Cervus nippon), ursul negru himalayan
(Ursus tibetanus), câinele enot (Nyctereuteus procyonoides). Fauna sa are evidente legături cu regiunea Indo-Malayeză
prin tigru şi leopard.
7.2.1.5. Subregiunea Mediteraneană
Ocupă aria din jurul Mării Mediterane adică cea mai mare parte a peninsulei Iberice, sudul Franţei, ţărmurile
Italiei şi a peninsulei Balcanice, sudul Crimeei, Caucazul în cea mai mare parte, ţărmurile Asiei Mici, Siriei, Israelului,
Egiptului, Algeriei şi Marocului. Subregiunea mai cuprinde şi insulele din Marea Mediterană: Sardinia, Corsica,
Baleare, Sicilia, Creta, Cipru etc.
Clima mediteraneană prezintă veri aride şi ierni blânde în vest şi mai aspre în est iar precipitaţiile sunt variate.
Flora este omogenă şi este dominată de elementul mediteranean. Există relicte terţiare precum palmierul pitic
(Chamaerops humilis), laurul (Laurus nobilis), roşcovul (Ceratonia siliqua), arborele lui Iuda (Cercis siliquastrum).
Plantele lemnoase tipice subregiunii mediteraneene sunt pini mediteraneeni (Pinus pinea, P. pinaster, P. halepensis),
cedri (Cedrus atlantica, Cedrus libani), chiparoşii (Cupressus), stejarul de plută (Quercus suber), stejarul de stâncă
(Quercus ilex), stejarul de cârmâz (Q. coccifera), măslinul (Olea europaea), mirtul (Myrtus communis), leandru
(Nerium oleander), arbusierul (Arbutus unedo), cimişirul (Buxus sempervirens), castanul bun (Castanea sativa),
platanul (Platanus orientalis).
Plantele cultivate tipice pentru această subregiune sunt măslinul, smochinul şi roşcovul.
Din fauna mediteraneană menţionăm: muflonul (Ovis musimon), hiena vărgată (Hyaena hyaena), şacalul auriu
(Canis aureus). Păsări specifice sunt: egreta mică (Egretta garzetta), stârcul (Ardea purpurea), cormoranul pitic
(Phalacrocorax pygmaeus), inariţa verde (Serinus serinus), prigoria (Merops apiaster), vulturul pleşuv (Gyps fulvus).
Reptile: vipera cu corn (Vipera ammodytes), broasca ţestoasă de uscat (Testudo hermanni). Arahnide: scorpionul
(Euscorpius europaeus). Insulele Azore, Madeira, Canare, din nord-vestul Africii sunt insule vechi, de origine
72

lOMoARcPSD|7089265
vulcanică şi aparţin subregiunii Macaroneziene de tranziţie între subregiunea Mediteraneană şi regiunea Africano-
Malgaşă.
7.2.1.6. Subregiunea Nord Americană de Est
Se întinde între aproximativ 550 – 1100 long. V. Climatul diferit datorită vastului teritoriu acoperit de această
subregiune impune dezvoltarea în partea de nord a pădurilor de conifere, în partea de sud a pădurilor caducifoliate iar
în centru a preeriilor. Aceste biomuri au fost grupate în tot atâtea provincii biogeografice.
Flora provinciei nordice (Canada şi Alaska) conţine: gimnosperme endemice precum molidul alb (Picea alba),
molidul negru (Picea nigra), bradul de balsam (Abies balsamea), pini nord-americani (Pinus banksiana, Pinus
murrayana, Pinus strobus), zadă americană (Larix americana), ienupăr american (Juniperus occidentalis), chiparos de
baltă (Taxodium distichum); caducifoliate endemice: salicaceae (Populus tremuloides, P. balsamifera), betulaceae
(Betula papyrifera), aceraceae (Acer saccharinum, A. pennsylvanicum) etc.
Flora provinciei sudice conţine endemisme din familia fagaceae (Fagus grandifolia, Quercus alba, Quercus
rubra, Castanea dentata), salicaceae (Populus canadensis), aceraceae (Acer negundo), magnoliaceae (Magnolia
acuminata, Liriodendron tulipifera).
În culturile forestiere sunt folosite specii autohtone precum: pinul-strob (Pinus strobus), nucul nord-est
american (Juglans cinerea), arţarul american (Acer negundo), glădiţa (Gleditsia triacanthos), salcâmul (Robinia
pseudoacacia).
Fauna autohtonă a pădurilor este formată din specii precum: oposum (Didelphis virginiana), cerbul wapiti
(Cervus canadensis), elanul (Alces gigas), ursul baribal numit şi ursul negru american (Euarctos americanus), curcanul
sălbatic (Meleagris gallopavo).
Fauna provinciei stepice (preeriile nord-americane) cuprinde specii precum: bizonul (Bison bison), antilopa
americană (Antilocapra americana), lupul preeriilor sau coiotul (Canis latrans), vulpea de preerie (Vulpes velox) etc.
7.2.1.7. Subregiunea Nord Americană de Vest
Ocupă teritoriul dintre Munţii Stâncoşi şi litoralul pacific desfăşurându-se sub forma unei fâşii din sudul
peninsulei Alaska până în nordul Californiei. Climatul poartă amprenta condiţiilor orografice. Litoralul are o climă
oceanică în timp ce teritoriile interioare au un climat continental arid. Aici domină formaţiunile forestiere
sempervirescente cu frunze dure şi mate care în ţinuturile aride şi pietroase sunt reprezentate de tufărişuri xerofile.
În teritoriile cu relief accidentat dintre Sierra Nevada şi Munţii Stâncoşi apar semideşerturile cu formaţiuni
deschise de pelin (Artemisia tridentata). Spre sud deşerturile au caracter de tranziţie. Pe versanţii umezi ai munţilor şi
litoralul nordic apar pădurile de conifere pluviale cu diverse gimnospeme endemice ca: molizi (Picea stichensis), brazi
(Abies grandis), arborele vieţii (Thuja plicata), arborii mamut (Sequoiadendron giganteum, Sequoia sempervirens).
Pădurea de conifere pluvială (temperat umedă) este alcătuită din specii endemice precum: cerbul cu coadă
neagră (Otelaphus columbianus), capra zăpezilor (Oreamnus ameicanus), berbecul zăpezilor (Ovis nivicola), ursul din
Munţii Stâncoşi (Ursus cinnamomum), veveriţa castor (Aplodontia rufa), marmota c pântecul galben (Marmota
flaviventer).
7.2.1.8. Subregiunea Sonoriană
Denumită astfel după deşertul Sonora, acoperă o parte din sudul S.U.A.. nordul şi centrul Mexicului şi Pen.
California cu excepţia extremităţii sudice.
Relieful este muntos în mare parte - lanţul muntos vestic şi estic Sierra Madre beneficiind deci de un climat
temperat şi friguros. În NV regiunii muntoase apar pădurile cu frunze dure sempervirescente de tip mediteranian iar pe
versaţii masivelor centrale stejărişe şi pinete adăpostind numeroase genuri holarctice (Pirola, Galium, Valeriana,
Senecio). Caracteristic acestei subregiunii este chiparosul de baltă (Taxodium mexicanum)
Cea mai mare parte a subregiunii este acoperită de deşerturi şi semideşerturi: Arizona, Sonora, Chihuahuan.
Flora are trăsături originale. Se distige familia Cactaceae cu 1500 de specii şi genuri care chiar aici îşi au
centrul biogenetic: Opuntia, Cereus, Carnegiea, Echinocactus, Ferocactus. Aceste cactacee s-au adaptat cu succes
înăţimilor munţilor. Din Mexic s-au răspândit numeroase plante de cultură ca: porumbul, floarea soarelui, fasolea,
ardeiul gras, ş.a.
73

lOMoARcPSD|7089265
Fauna are caractere de tranziţie regiunea Neoarctică şi cea Neotropicală. Întâlnim numeroase endemisme
marsupiale, rozătoare, chiroptere şi reptile; diverse animale ca: pisica veveriţă (Bassariscus astutus), vulpea cu urechi
lungi (Vulpes macrotis); diverse păsări: Dryobates scalaris, Carpodactus mexicanus ş.a.
7.2.2. Regiunea Neotropicală
Se întinde în America de Sud până la 400 latitudine sudică, Amercica Centrală, Ins. Galapagos, Juan Fernandez
şi Antile având un relief variat şi prezentând o variaţie a climatului de la tropical la temperat.
Înaintea Pliocenului se cunoşteau în America de Nord 27 familii de mamifere şi în America de Sud un număr
de 29 familii, nici una însă comună. În Pleistocen după realizarea legăturii dintre cele două continente, faunele lor s-au
întrepătruns în aşa fel încât 22 familii aveau reprezentanţi comuni, dintre care 14 nord-americane, 7 sud-americane, iar
una de origine neclară (G. Simpson).
Dintre animalele nord-americane care au pătruns în America de Sud, enumerăm: jaguarul, puma, ursul andin
(Tremarctos ornatus), tapirii, lamele etc. Unele din aceste animale după ce au pătruns în America de Sud au dispărut
din America de Nord, devenind endemice pentru regiunea Neotropicală (tapirii, lamele, ursul andin etc.).
Flora şi fauna neotropicală actuală este deosebit de bogată în comparaţie cu cea holarctică, variată şi omogenă.
Varietatea biomurilor (pădure tropicală umedă, savane, deşerturi, păduri montane, pajişti alpine) au determinat
diversitatea faunei sud-americane.
7.2.2.1. Subregiunea Caraibilor (Antilelor)
Cuprinde insulele Antilele Mari (Cuba, Jamaica, Haiti, Puerto Rico) şi Antilele Mici. Aceste insule sunt
acoperite cu păduri tropicale umede şi păduri caducifoliate în alternanţă cu savanele.Aproximativ 50 % din cele 6300
specii de plante vasculare din Cuba reprezintă endemisme pentru această insulă. Vegetaţia Cubei este dominată de
pădurile tropicale umede sempervirescente şi semicaducifoliate şi de savane. Litoralul nisipos se caracterizează prin
formaţiuni semideşertice. În savane domină graminee din genurile: Panicum, Paspalum, Aristida, Sporobolus peste
care se ridică palmieri din genurile Copernicia, Sabal, Roystonea.
Fauna este săracă având un caracter insular. Păsările numără circa 300 specii dintre care 70 specii sunt
endemice.
7.2.2.2. Subregiunea Braziliană
Ocupă cea mai mare parte a Americii de Sud (partea de nord a continentului, centrul şi estul) cu climat tropical.
Flora braziliană este foarte bogată în specii şi în endemisme. Endemisme pentru subregiunea braziliană sunt ferigile
arborescente (Cyathea caesariana) împreună cu arbori precum arborele de cauciuc (Hevea brasiliensis), arboraşul de
cacao (Theobroma cacao), arborele de chinină (Cinchona), arborele de balsam (Balsamum copaiferum) etc.
Fauna este bogată în endemisme: maimuţa urlătoare (Alouatta), maimuţele agăţătoare (Ateles), maimuţele
mătăsoase (Hapale), maimuţele capucini (Cebus), tapirii (Tapirus terestris), cerbul de pampas (Odocoileus
bezoarticus), cerbii suliţari (Mazama nemorivaga), ursuleţul cu nas (Nasua rufa), leneşi (Choloepus, Bradypus), tatu
(Priodontes giganteus), furnicari (Myrmecophaga), curcanul de mlaştină (Chauna torquata), papagali (Ara, Amazona
amazonica) etc.
7.2.2.3. Subregiunea Central-Americană
Ocupă sudul Mexicului, sudul Californiei, sudul Floridei şi istmul Panama. Estul subregiunii este acoperit de
păduri tropicale sempervirescente şi savane iar vestul subregiunii este acoperit de păduri tropicale caducifoliate. Flora
este alcătuită din ferigi arborescente, palmieri, bananieri, arborele de balsam, arborele de cauciuc etc.
Fauna are în compunere specii precum porcul spinos arboricol, ursul cu trompă, şarpele boa imperial iar dintre
păsările endemice avem quetzalul (Pharomachrus mocinno).
7.2.2.4. Subregiunea Andină-Patagoneză (Chiliano-Patagoneză)
Este localizată în sudul şi vestul Americii de Sud şi se prelungeşte spre nord sub forma unei fâşii lungi şi
înguste de-a lungul ţărmului pacific şi a Anzilor până în zona Ecuatorului. Pădurile tropicale umede ocupă partea de
nord a regiunii iar în vest, de-a lungul litoralului, avem o vegetaţie de deşert. În pădurile tropicale submontane (yungas)
74

lOMoARcPSD|7089265
cresc arbori de chinină (Cinchona), arboraşul de coca (Erythroxylon coca). În zonele înalte domină pajiştile şi
tufărişurile spinoase (puna). În pajiştile alpine întâlnim colilia (Stipa ichu), tufe spinoase (Acacia, Colletia), cactuşi şi
câteva specii cu aspect deosebit (Espeletia grandiflora, Espeletia argentea, Pourettia). În sudul subregiunii se găsesc
pădurile de foioase de climat temperat unde predomină fagul austral (Nothofagus).
Plantele de cultură cele mai cunoscute sunt cartoful, tutunul, pătlăgele roşii, dovleacul, arborele de chinină,
arboraşul de coca etc.
Fauna subregiunii cuprinde 26 genuri de mamifere endemice (35%). Specii endemice: mara (Dolichotis
patagonica), tuco-tuco (Ctenomys magellanicus), ursul negru cu ochelari (Tremarctos ornatus), câinele lui Magellan
(Canis magellanicus), lama guanaco (Lama guanicoe), vicunia (Vicugna vicugna) struţul lui Darwin (Rhea penata),
papagalul de Patagonia (Microsittace ferruginea) etc.
7.2.3. Regiunea Africano-Malgaşă
Regiunea include Africa (mai puţin teritoriile nordice din jurul Mării Mediterane), insulele vestice (Capul
Verde) şi estice (Madagascar, Seichelles, Comore, Mascarene), peninsula Arabică, Irakul, litoralul Iranului, Pakistanul
şi nord-vestul Indiei.
Deşerturile calde, savanele, pădurile tropicale caducifoliate, pădurile ecuatoriale se succed de la nord la sud, iar
de la Ecuator spre sudul Africii se succed aceleaşi formaţiuni vegetale însă în mod invers încheindu-se cu pădurile cu
frunze mate şi dure de tip mediteranean.
7.2.3.1. Subregiunea Saharo-Sindiană
Se suprapune peste deşerturile şi semideşerturile calde din nordul Africii, aproape întreaga peninsulă Arabă
(deşertul Rub-El-Hall), deşertul Irakului, litoralul Iranului şi Pakistanului de vest, precum şi nord-vestul Indiei
(deşertul Tharr).
Flora este caracterizată de graminee (genurile Aristida, Panicum, Pennisetum), alte genuri precum Haloxylon,
Ziziphus, Tamarix, Calligonum, Acacia, Retama, Ephedra etc..
Culturile de plante se găsesc de-a lungul Nilului (orezul, trestia de zahăr, bumbacul, arboraşul de cafea,
curmalul, palmierul Borassus).
Din fauna caracteristică menţionăm: ariciul alb (Erinaceus algirus), şoarecele săritor de deşert (Jaculus
jaculus), iepurele egiptean (Lepus aegypticus), cămila cu cocoaşă (Camelus dromedarius), vulpea de deşert (Fennecus
zerda), câinele-hienă (Lycanon pictus), leul (Pantera leo) etc.
7.2.3.2. Subregiunea Etiopiană
Se întinde în Africa centrală, insulele est-africane şi sudul Arabiei. Relieful este de podiş presărat cu numeroşi
munţi înalţi. Aici întâlnim savana, pădurea tropicală caducifoliată, pădurea tropicală umedă. Cea mai mare suprafaţă
este ocupată de savane.
Flora cuprinde circa 12 000 specii de plante dintre care cele mai caracteristice genuri sunt: Adansonia, Acacia,
Ficus, Musanga, Ceiba, Coffea, Pennisetum, Raphia etc.
Fauna endemică cuprinde specii precum: gorila (Gorilla gorilla), cimpanzeul (Pan troglodytes), elefantul
african (Loxodonta africana), girafa de savană (Giraffa camelopardalis), struţul african (Struthio camelus) etc.
7.2.3.3. Subregiunea Capului (Sud-Africană)
Subregiunea Capului nu are o limită nordică bine delimitată. Se întinde în extremitatea sudică a Africii, cu
relief de podişuri, dealuri şi munţii (Munţii Scorpiei) dispuşi în mai mlte şiruri paralele despărţite prin depresiuni
longitudinale. La nord Munţii Scorpiei se învecinează cu deşertul Karroo, la vest cu deşertul Namib, iar la est cu
litoralul deluros.
Climatul subtropical prezintă două anotimpuri, vară caldă şi uscată şi iarnă umedă. În deşerturi şi semideşerturi
(Kalahari, Namib, Karroo) amplitudinile termice diurne şi anuale sunt foarte mari.
Subregiunea Capului are o floră bogată cu numeroase endemisme. Flora numără circa 12 000 specii. Dintre
plantele endemice cele mai reprezentative genuri sunt: Welwitschia, Stangeria, Protea, Pelargonium, Lobelia etc.
Plante cultivate diseminate antropic în toată lumea sunt: muşcata, siminocul, asparagus, lobelia, gladiola, frezia
etc.
75

lOMoARcPSD|7089265
Fauna cuprinde o serie de endemisme precum: cârtiţe aurii (Chrysochloridae), iepuri săritori (Pedetes
capensis), antilopa de munte (Antidorcas marsupialis), zebra montană (Hippotigris zebra), păsări ţesătoare sud-
africane (Ploceus capensis), dropia uriaşă (Choriotis kori).
7.2.3.4. Subregiunea Malgaşă
Subregiunea include insula Madagascar şi alte insule mai mici (Seychelles, Amirante, Comore, Mascarene).
Partea de est a Madagascarului este acoperită cu păduri tropicale umede, mărginite la vest de păduri tropicale
caducifoliate, păduri subtropicale umede şi savane. Pe ţărmul sud-vestic, sud-estic şi sudic se găsesc semideşerturi cu
tufărişuri xerofile şi plante suculente (Aloe).
Flora insulelor cuprinde 7000 specii dintre care 5900 sunt endemice. Printre arborii endemici se numără prunul
de Madagascar, abanosul de Madagascar (Diospyros perrieri), palmierul de rafie (Raphia ruffia). Insula Madagascar
constituie centrul biogenetic al lemurienilor şi al tenrecilor (insectivore primitive acoperite cu păr ţepos sau aspru,
aricii).
7.2.4. Regiunea Indo-Malayeză
Regiunea Indo-Malayeză ocupă teritoriile tropicale din sudul şi sud-estul Asiei şi anume India, Peninsula
Indochina, Sri Lanka, Arhipelagul Sondelor şi Filipine. Munţii Himalaya mărginesc la nord această subregiune în timp
ce spre sud, est şi vest limitele sunt mai puţin precise constituind zone de tranziţie spre celelalte regiuni.
În această regiune cea mai mare dezvoltare au atins-o muridele, bovidele, cervidele, varanidele, ranidele,
bufonidele.
Plantele de cultură tropicale care se cultivă sunt: orezul, trestia de zahăr, bananierul, citricele, piperul,
scorţişoara, cuişoarele, ghimberul, unele specii de bumbac, iuta etc.
7.2.4.1. Subreginea Indiană
Cuprinde India şi Sri Lanka. Pădurile musonice dau nota dominantă a acestei subregiuni. Ţărmul vestic al
Indiei este acoperit cu păduri tropicale umede. În partea de sud-vest a Indiei, cât şi în centrul insulei Sri Lanka domină
savanele.
Flora conţine numeroase specii caracteristice: palmieri (Corypha, Coryota, Phoenix), aracee (Caladium),
dipterocarpacee (Shorea), lauracee (Cinnamomum), mimozacee (Acacia), moracee (Ficus) etc.
Plantele cultivate sunt reprezentate de arboraşul de cafea, bananieri, orez, trestie de zahăr, manioc. Originale
din America de sud dar cultivate şi în India sunt cartoful dulce sau batalul (Ipomoea batatas), arboraşul de pepene
(Carica papaya), arborele de cauciuc.
Fauna subregiunii are numeroase endemisme precum: maimuţa anatana (Anathana), vulpea-zburătoare
(Pteropus giganteus), veveriţa-palmierilor (Funambulus palmarum), porcii-spinoşi indieni (Hystrix, Atherurus), porcul
indian (Sus cristatus), antilopa cu patru coarne (Tetracerus quadricornis), ursul-buzat (Melursus ursinus), pasărea-
rinocer cu două coarne (Dichoceros bicornis), cobra-regală (Naia hannah), crocodilul de mlaştină (Crocodylus
palustris) etc.
7.2.4.2. Subregiunea Birmano – Chineză
Este localizată în sud-stul Asiei (Peninsula Indochina cu excepţia peninsulei Malacca; sudul Chinei; insula
Taiwan şi Hainan). Subregiunea este intens antropizată, pădurea tropical umedă fiind înlocuită în mare parte de culturi
tropicale.
Specii caracteristice subregiunii sunt: palmierul de zahăr (Arenga saccharifera), tekul (Tectona grandis), areca
(Areca catechu), corifa (Corypha) etc.
Din fauna caracteristică menţionăm maimuţele duk (Pygathrix), maimuţele cu nas (Rhinopithecus), pangolinul
chinezesc (Manis pentadactyla), mistreţul pitic (Porcula salvania) etc.
7.2.4.3. Subregiunea Malayeză (Arhipelagul Sondelor şi Filipine)
Ocupă peninsula Malacca, Arhipelagul Sondele Mari (Sumatera, Djawa, Borneo sau Kalimantan) şi insulele
Filipine. Diversitatea pădurii tropicale umede este mai mică decât a Americii de Sud dar mai mare decât a Africii.
76

lOMoARcPSD|7089265
Dintre speciile caracteristice acestei subregiuni menţionăm palmierii (Metroxylon rumphii, Areca, Calamus),
bananierii, bambuşii, ferigile arborescente, stejari tropicali (Lithocarpus) etc.
Dintre grupele de animale caracteristice regiunii avem marsupiale agăţătoare, maimuţe (orangutanul – Pongo
pygmaeus, maimuţa cu nas mare – Nasalis larvatus), câinii-zburători (Pteropodidae), veveriţa de Sumatera (Lariscus),
cerbul cu coamă (Rusa hippelaphus), cerbul-cal malayez (Rusa unicolor equinus), ursul malayez (Helarctos
malayanus), pisica de Kalimantan, pisica de Sumatera (Felis temmincki), acvila-maimuţelor (Pithecophagusianus
argo), păsări rinocer (Rhynoplax, Buceros rhinoceros) etc.
7.2.5. Regiunea Australiană (Australo-Papuaşă)
Regiunea include insulele Maluku, Sulawesi, Sumbawa, Sumba, Flores, Timor, Noua Guinee, Solomon,
Australia, Noua Zeelandă.
Mamiferele care populează uscaturile australe sunt dominate de monoterme cu două familii endemice şi de
marsupiale cu şapte familii endemice.
Păsările sunt grupate în 13 familii (Casuariidae, Dromaeidae, Menuridae, Paradiseidae etc.) iar reptilele doar
într-una singură (Pygopodidae).
Flora dar mai ales fauna regiunii devine din ce în ce mai bogată în endemisme pe măsură ce ne deplasăm de la
nord la sud, unele dintre acestea menţinându-se încă din mezozoic.
7.2.5.1. Subregiunea Australiei
Pe ţărmul nord-estic şi mai puţin pe cel nordic datorită precipitaţiilor abundente (până la 2000 mm anual) se
găsesc păduri tropicale umede asemănătoare celor indo-malayeze. Acestea se învecinează cu savane şi cu păduri
tropicale caducifoliate. Ţărmul sud-estic este acoperit cu păduri subtropicale umede, iar cel sud-vestic cu păduri
subtropicale umede şi cu păduri cu frunze dure şi mate. În interiorul continentului, savanele, tufărişurile spinoase
(scrub) şi stepele încercuiesc marele deşert Victoria care se desfăşoară până la ţărmul de vest şi cel de sud al Australiei.
Insula Tasmania are păduri subtropicale constituite din ferigi arborescente, eucalipţi înalţi şi fag austral (Nothofagus).
Numărul de specii din flora Australiei este de circa 12 000 specii dintre care 70% sunt endemice.Majoritatea
speciilor se găsesc în estul continentului şi mai puţine în vest. Teritoriile nordice ale Australiei au legături floristice cu
regiunea Indo-Malayeză, iar teritoriile vestice cu Africa de Sud şi cu America de Sud.
Dintre plantele caracteristice Australiei foarte cunoscuţi sunt eucalipţii (Eucalyptus) cu peste 350 specii, a
căror înălţimi variază între câţiva metri şi 150 metri. Sunt cei mai înalţi arbori de pe Glob atingând recordul de 165 m
înălţime. Vegetează în toate formaţiunile din Australia, începând cu pădurile tropicale umede şi terminând cu
deşerturile calde. Casuarina este un alt gen de arbori străvechi cu ramurile verzi şi frunzuliţe foarte mici şi solzoase
care cresc în deşerturi.
Fauna australiană este dominată de marsupiale şi monoterme. Ordinul marsupialelor cuprinde aproximativ 150
specii de mamifere. Din acest orin fac parte jderii-marsupiali, lupul-marsupial, diavolul-marsupial, şoarecele-săritor
marsupial, furnicari-marsupiali, bursuci-marsupiali, ursuletul-marsupial (koala), veveriţa-marsupială, cangurii
(Macropodidae) dintre care cangurul comun (Macropus giganteus) este foarte răspândit.
Câinele dingo (Canis dingo) se presupune că a fost introdus de omul preistoric şi apoi s-a sălbăticit.
7.2.5.2. Subreginea Noua Guinee
Vegetaţia acestei mari insule, dominată de pădurile tropicale umede, are datorită compoziţiei sale floristice un
caracter de tranziţie între Indo-Malayezia şi Australia având în comun mai multe specii de Eucalyptus şi Malaleuca.
Fauna este bogată în endemisme precum mistreţul papuaşilor (Sus papuensis), cangurul-arboricol
(Dendrolagus), echidna cu ciocul lung (Zaglossus), pasărea paradisului (Paradisea apoda) etc.
7.2.5.3. Subregiunea Insulelor Maluku, Sulawesi şi Sondele Mici
Insulele Malaku (Moluce), dominate de păduri tropicale umede cu mulţi palmieri (Kentia) posedă un număr
mai mare de animale australo-papuaşe decât Sulawesi (Celebes), a cărei faună prezintă multe afinităţi indo-malayeze.
77

lOMoARcPSD|7089265
Dintre endemismele insulelor Sulawesi menţionăm macacul negru (Cynopithecus niger), bivolul-capră (Anoa
depressicornis), babirusa (Babirussa babirussa), pasărea-rinocer mică (Penelopides escavatus).
În insula Komodo este ocrotită cea mai mare şopârlă carnivoră din lume, varanul uriaş (Varanus komodoensis).
Insulele Malaku şi Sulawesi reprezintă o subregiune de tranziţie cu o floră şi o faună alcătuite din elemente
indo-malayeze şi australiene.
7.2.5.4. Subregiunea Noua Zeelandă
Această subregiune are o climă oceanică umedă. O mare parte din teritoriu este acoperit de păduri subtropicale
umede, edificate de gimnosperme şi fagi australi, învecinate la sud-est cu stepe. Flora şi fauna sunt relativ sărace.
Ferigile arborescente (Alsophila, Dicksonia) au înălţimi de peste 20 m şi imprimă peisajului o nuanţă cu totul originală.
Mamiferele autohtone sunt foarte puţine la număr fiind reprezentate de două specii de lilieci şi o specie de şobolan. Din
lipsa mamiferelor răpitoare, păsările neozeelandeze s-au putut dezvolta nestingherit. Există un număr de 87 specii
încadrate în 7 familii endemice.Păsările kiwi (Apteryx australis) trăiesc în ecosistemele de pădure hrănindu-se noaptea.
Papagalul-kea (Nestor notabilis)este o pasăre dăunătoare atacând oile.
7.2.6. Regiunea Polineziană
Cuprinde toate insulele Oceaniei (Noua Caledonie, Noile Hebride, Fiji, Carolina, Mariane, Marshall, Hawai,
insula Paştelui, Touamotou etc.). Majoritatea acestor insule sunt de origine vulcanică sau coraligene. Insulele joase au
o floră şi o vegetaţie săracă în care caracteristic este cocotierul (Cocos nucifera) în timp ce insulele mai înalte,
stâncoase, sunt acoperite cu păduri tropicale umede.
Insulele Hawai au o floră tropicală constituită din 860 specii autohtone, dintre care aproximativ 700 sunt
fanerogame. Ferigile arborescente şi cocotierii imprimă vegetaţiei hawaiene prin abundenţa lor un aspect caracteristic.
7.2.7. Regiunea Antarctică
Se desfăşoară în Antarctida, sudul Americii de Sud şi insulele aferente (Falkland, Georgia de Sud, Kerguelen
etc.)
Flora şi fauna regiunii Antarctica cuprinde specii înrudite cu cele din Noua Zeelandă, Australia, regiunea
Capului din Africa şi America de Sud, teritorii cu care în trecut era legată.
În sudul Americii de Sud, cu climat umed şi răcoros, domină pădurile de răşinoase (Araucaria, Libocedrus,
Fitzroya patagonica) şi cele de fag austral (Nothofagus betuloides, N. Antarctica, N. pumilio).
Fauna din sudul Patagoniei şi din Insula Tierra del Fuego cuprinde păsări patagoneze (Cincloides, Rhea
darwini), lama, viscaşa, tuco-tuco, câinele lui Magellan etc.
Flora insulară antarctică este foarte săracă fiind constituită din câteva specii endemice: Ranunculus biternatus,
Colobanthus crassifolius, Galium antarcticum, Deschampsia antarctica, Agrostis antarctica, Festuca kerguelensis etc.
Fauna cuprinde mamifere marine, pinguini, albatroşi, pescăruşi etc.
1. Care sunt diferenţele între regionarea fitogeografică şi regionarea zoogeografică pe Glob?
2. Prezentaţi subdiviziunile regiunii biogeografice Holarctice?
3. Caracterizaţi flora subregiunii Capului (Sud-Africană)?
4. Care au fost consecinţele marelui schimb american între fauna terestră?
5. Prezentaţi liniile de separaţie între fauna australiană şi cea sud-est asiatică şi descrieţi semnificaţia
acestora.
78

lOMoARcPSD|7089265
7.3. Regionarea biogeografică pentru teritoriul României
În cadrul regiunilor biogeografice ale Globului, România aparţine regiunii holarctice iar ca o consecinţă a
interferenţelor climatice, edafice şi bio-istorice se pun în evidenţă două subregiuni (Călinescu R., 1969):
- Subregiunea euro-siberiană;
- Subregiunea pontico-central-asiatică.
Datorită faptului că pe teritoriul României se manifestă astfel influenţe cum ar fi cea panonică, ilirică,
mediteraneană, pontică, etc., fiecare subregiune are în compunere mai multe provincii biogeografice (fig. 7.2).
SUBREGIUNEA EURO-SIBERIANĂ suprapune pe teritoriul românesc trei provincii biogeografice:
I. Provincia Dacică cuprinde aria carpatică, bazinul Transilvaniei, o parte din podişul Getic şi ţinutul păduros
al Podişului Bârlad. Flora şi fauna central-europeană cuprinde un mare număr de endemisme (dacice). Relieful
provinciei conduce la o etajare pe verticală. Apar astfel elemente de origine alpină şi arctică.
II. Provincia Panonică, ocupă Câmpia Dunării de Mijloc (Ungaria) şi se întinde spre est până în Câmpia de
Vest a României. Mai exact provincia se suprapune peste Câmpia Someşului, a Crişurilor, a Mureşului şi a Timişului.
Vegetaţia este în mare parte de silvostepă şi mai puţin de pădure. Dintre plante endemice se remarcă nufărul tropical,
dreţe (Nymphaea lotus thermalis) în lacul Peţea din jud. Bihor; laurul (Ilex aquifolium), etc.
Din faună menţionăm: popândăul, orbetele şi dropia (Zalău, Timişoara).
III. Provincia Moesică, ocupă teritoriul Bulgariei (Moesia inferioară) până aproape de graniţa cu Grecia, iar
de la vest la est se desfăşoară din Serbia până la Marea Neagră.
În România ocupă Podişul Getic, silvostepa Câmpiei Române de vest, sud-vestul Dobrogei şi sudul Banatului.
La elementele moesice se adaugă cele ilirice1 şi formaţiuni proprii: păduri de cer (Quercus cerris) şi gârniţă
(Quercus frainetto), şibleacul cu stejar pufos (Quercus pubescens), cărpiniţa (Carpinus orientalis) şi scumpia
(Cotinus coggygria) şi frăsinete (Fraxinus).
Climatul submediteranean se manifestă în Banat, Oltenia, sudul Câmpiei Române şi sudul Dobrogei. Apar
astfel mojdreanul (Fraxinus ornus), alunul turcesc (Corylus corulna) şi liliacul sălbatic.
Fauna central-europeană de pădure (căprioară, mistreţ, pisică sălbatică) este completată cu specii termofile
moesice: specii de lilieci, potârnichea de stâncă, broasca ţestoasă de uscat, vipera cu corn, scorpioni.
SUBREGIUNEA PONTICO-CENTRAL-ASIATICĂ suprapune două provincii biogeografice:
IV. Provincia Pontică se întinde în sudul Rusiei europene iar la noi ca prelungiri tentaculare în Bărăgan,
Dobrogea şi sud-estul Moldovei, ocupând ţinuturile de stepă şi silvostepă.
Formaţiunile de bază sunt cele de stepă cu specii reprezentative precum colilia, păiuşul de stepă, bujorul de
stepă (Paeonia tenuifolia), etc.
Din fauna provinciei Pontice menţionăm: dihorul de stepă, dropia, broasca ţestoasă de uscat, vipera cu corn
dobrogeană.
O notă aparte o constituie formaţiunile Masivului Dobrogean, cele ale bălţilor şi Deltei Dunării. Munţii
Dobrogei formează o insulă de pădure într-o mare de stepă. Pădurile sunt amestecuri de gorunete (Quercus petraea,
Q.dalechampii, Q.polycarpa) cu gârniţă şi fag oriental de Caucaz. Se adaugă mojdreanul, cărpiniţa, vişinul turcesc,etc.
Balta şi Delta Dunării posedă o floră acvatică situată sub influenţa climei de stepă. Pe dunele de la Letea şi
Caraorman creşte o floră pontică tipică. Răspândite sunt stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora), viţa sălbatică
(Vitis silvestris) şi liana dobrogeană (Periploca graeca).
V. Provincia Sarmatică ocupă o porţiune mică din nord-estul ţării, în depresiunea Jijia-Bahlui, având caracter
de silvostepă (prezenţa stejarului pedunculat) cu multe elemente sarmatice. Vegetaţia se caracterizează prin lipsa
fagului şi printr-un amestec de elemente de stepă şi de pădure. Plantele de stepă sunt colilia şi negara iar spre nord se
întinde o pajişte cu caracter de fâneaţă formată din ierburi înalte. Din faună menţionăm: orbetele podolic, dihorul de
stepă, vipera de stepă.
Regionarea fitogeografică pentru teritoriul României
Prezenţa principalelor categorii de elemente floristice din flora României se explică prin aşezarea geografică a
României, la întretăierea şi întâlnirea influenţelor climatice central-europene, cu cele continentale din est şi cu
influenţele sudice, submediteraneene, de mai mică importanţă. Prezenţa lanţului Carpatic contribuie la diversitatea
tipurilor de elemente floristice. Evoluţia paleogeografică a României îşi are rolul său în formarea tipurilor de flore.
1
iliri- populaţie indo-europeană din antichitate răspândită pe ţărmul de N-E al M. Adriatice
79

lOMoARcPSD|7089265
Regionarea ţine cont de mai multe criterii (criteriul floristic, criteriul pedogeografic, criteriul climatic, criteriul
geomorfologic, criteriul ecologic).
Regionarea în viziunea floristică cuprinde: regiuni – subregiuni - provincii – subprovincii – districte -
subdistricte.
Avem astfel din punct de vedere strict floristic trei regiuni (Central Europeană, Pontico-sud-siberiană,
Mediteraneană) şi o subregiune (Submediteraneană). Unităţile floristice sunt prezentate în Harta provinciilor floristice
din România (Ciocârlan V., 2000) (fig. 7.3).
Fig. 7.2 Regionarea biogeografică a României (după Călinescu R. şi colab., 1972)
80

lOMoARcPSD|7089265
Fig. 7.3 Provinciile floristice ale României (după Ciocârlan V., 2000)
A. Regiunea Central-europeană: 1- Provincia Panonică; 2- Provincia Piemonturilor vestice; 3- Provincia Transilvană; 4-

Provincia Carpatică: 4.1 Subprovincia Carpatică (4.1.1- Districtul Munţilor Centrali Nordici; 4.1.2.- Districtul Munţilor Rodnei şi
Maramureşului; 4.1.3.- Districtul Munţilor Bistriţei; 4.1.4. - Districtul flişului transilvano-moldavic; 4.1.5.- Districtul Călimani-
Harghita; 4.1.6.- Districtul Carpaţilor de Curbură; 4.1.7. Districtul Munţilor Bucegi; 4.1.8.- Districtul Carpaţilor Meridionali cu
subdistrictele: Făgăraş, Parâng, Godeanu; 4.1.9.- Districtul Munceilor Cernei şi ai Mehedinţilor; 4.1.10.- Districtul Munţilor
Banatului şi Poiana Ruscă; 4.1.11.- Districtul Munţilor Apuseni). 4.2 Subprovincia Subcarpatică (4.2.1.- Districtul Subcarpaţilor
Moldovei; 4.2.2.- Districtul Subcarpaţilor de Curbură; 4.2.3.- Districtul Subcarpaţilor Getici); 5-Provincia Danubiano-Getică (5.1.-
Districtul Podişului Getic; 5.2.- Districtul Câmpiei Danubiene); 6- Provincia Podişului Moldovei. B. Regiunea Pontico – sud –
siberiană: 7- Provincia Danubiano-pontică (7.1.- Districtul Silvostepei Bărăganului, Moldovei şi Dobrogei; 7.2.- Districtul
Silvostepei Jijiei; 7.3.- Districtul stepa Bărăganului; 7.4.- Districtul stepa Dobrogei; 7.5.- Districtul Păduros al Dobrogei de Nord;
7.6.- Districtul Delta Dunării) C. Regiunea mediteraneană – Subregiunea Submediteraneană: 8- Provincia Euxinică (8.1.-
Districtul Litoralului Mării Negre)
Structura fitogeografică pentru un anumit teritoriu poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul spectrelor
fitogeografice (diagrame circulare sau în coloane) care semnifică ponderea elementelor floristice din acel teritoriu.
Prin elemente floristice (sau elemente faunistice) numite şi geoelemente sau elemente arealografice se înţeleg
acele categorii de specii care au arealul actual într-o anumită regiune geografică (uneori pot fi biregionale sau
pluriregionale). Exemple: elemente europene, elemente pontice, elemente central-europene, elemente eurasiatice,
elemente carpato-balcanice, elemente arcto-alpine etc.
Specii care cunosc aceeaşi răspândire actuală pot să aibă o origine diferită sau specii care au aceeaşi origine pot
avea în prezent areale diferite astfel încât uneori se caută identificarea elementelor genetice, luându-se în considerare
locul unde au luat naştere speciile respective (centrele biogenetice).
• Clasificarea propusă de Al. Borza (1960, 1965) a elementelor floristice pentru România este
următoarea:
- elementul nordic şi alpin (14%) (arctic, arcto-alpin, subarctic, altaic)
- elementul eurosiberian şi european (40%)
- elementul sudic (8%) (tropical, submediteranean, mediteranean)
- elementul sud-estic (10%) (iliric, balcanic, moesic, caucazic-anatolic-crimean)
- elementul estic sau continental (20%) (pontic, sarmatic, ponto-panonic, ponto-siberian, ponto-mediteranean)
- elementul vestic (1%) (atlantic, subatlantic, atlantic-mediteranean)
81

lOMoARcPSD|7089265
- elementul endemic (4%)

- elementul cosmopolit şi adventiv (1-3%).
• Clasificarea propusă de Al. Beldie (1979) a elementelor floristice pentru România cuprinde 66 de
elemente floristice circumscrise în 9 grupe de elemente. Aceste elemente au următoarea pondere:
- elementul eurasiatic şi european (29%) (eurasiatic general, eurasiatic alpin, eurasiatic arcto-alpin, eurasiatic
arcto-alpin şi european, eurasiatic boreal, euro-siberian, european general, central-european, carpatic-sudetic)
- elementul continental şi pontic (21%) (european-continental, eurasiatic-continental, pontic general, pontic-
balcanic, pontic-balcanic-panonic, pontic-caspic, pontic-caucazian, pontic-mediteranean, pontic-panonic, pontic-
panonic-mediteranean, pontic-podolic, altaic-est-mediteranean, sarmatic, siberian, podolic, est-european-turanic)
- elementul sud şi sud-est european (18%) (european-submediteranean, central-european-submediteranean,
continental european-submediteranean, sud şi sud-est european, eurasiatic-submediteranean, balcanic, balcanic-
anatolic, balcanic-apeninic, carpato-balcanic, carpato-balcanic-anatolic, carpato-balcanic-caucazic, carpato-balcanic-
caucazic-anatolic, carpato-balcanic-panonic, carpato-balcanic-mediteranean, carpato-caucazic-anatolic, carpato-
caucazic, caucazic, central asiatic-caucazic, tauric, tauric-caucazic)
- elementul circumpolar şi alpin (14%) (circumpolar general, circumpolar alpin, circumpolar arcto-alpin,
circumpolar arcto-alpin-euramerican, circumpolar boreal)
- elementul mediteranean (6%)
- elementul endemic (4%)
- elementul atlantic (3%) (atlantic general, atlantic-boreal, atlantic-central-european, atlantic-mediteranean,
atlantic-mediteranean-central-european)
- elementul cosmopolit (3%)
- elementul adventiv (2%) (american, asiatic, mediteranean, african) (după Beldie Al., 1979)
Datorită poziţiei geografice se observă că România cunoaşte anumite influenţe floristice si faunistice la nivel
continental (fig. 7.4)
elemente endemice
4%
elemente adventive elemente atlantice
2% 3%
elemente
elemete
circumpolare si
euroasiatice şi
alpine
europene
14%
29%
elemente
mediteraneene
6%
elemente elemente sudice şi

cosmopolite sud-est europene
3% elemente 18%
continentale şi
pontice
21%
Fig. 7.4. Spectrul fitogeografic pentru România (după Beldie Al., 1979)
Temă de lucru:
Utilizând Harta vegetaţiei României (Atlasul geografic, Editura Academiei) şi datele din Flora ilustrată a
României să se noteze principalele elemente floristice care apar pe teritoriul României prezentând câteva exemple din
fiecare. Să se noteze exemple de endemisme din provincia biogeografică Dacică.
82

Biogeografie

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Biogeografie

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

lOMoARcPSD|7089265

Geografia continentelor (Universitatea din Bucuresti)

StuDocu nu este sponsorizat sau avizat de nicio universitate

UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

Lect.univ.dr. Marinescu Emil

Desc?rcat de Papa John (redfuryturbo@yahoo.com)

Desc?rcat de Papa John (redfuryturbo@yahoo.com)

Facultatea Istorie, Filosofie, Geografie Numărul orelor pe semestru/activităţi

Categoria formativă a disciplinei: DF - fundamentală, DG - generală,

- cunoaşterea şi înţelegerea cauzelor care au generat răspândirea geografică a

Desc?rcat de Papa John (redfuryturbo@yahoo.com)

Forma de evaluare (E - examen, C - colocviu/test final, LP - lucrări de control) C

Desc?rcat de Papa John (redfuryturbo@yahoo.com)

BĂNĂRESCU, P., BOŞCAIU, N., (1973), Biogeografie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti

Desc?rcat de Papa John (redfuryturbo@yahoo.com)

Desc?rcat de Papa John (redfuryturbo@yahoo.com)

CAPITOLUL 1. BIOGEOGRAFIA CA ŞTIINŢĂ...................................................................................11

Desc?rcat de Papa John (redfuryturbo@yahoo.com)

CAPITOLUL 6. FORMAŢIUNILE BIOTICE MAJORE ALE GLOBULUI ...................................... 39

Desc?rcat de Papa John (redfuryturbo@yahoo.com)

7.2.2. Regiunea Neotropicală .................................................................................................................74

Desc?rcat de Papa John (redfuryturbo@yahoo.com)

Desc?rcat de Papa John (redfuryturbo@yahoo.com)

CAPITOLUL 1. Biogeografia ca ştiinţă

1.1. Importanţa studierii biogeografiei

1.2. Istoricul şi obiectul de studiu al biogeografiei

1.3. Legătura biogeografiei cu celelalte ştiinţe

Desc?rcat de Papa John (redfuryturbo@yahoo.com)

1.4. Ramurile biogeografiei şi direcţii actuale de cercetare

Desc?rcat de Papa John (redfuryturbo@yahoo.com)

2.1. Diversitatea organismelor în timp şi spaţiu

Desc?rcat de Papa John (redfuryturbo@yahoo.com)

Număr de specii Număr de specii Ponderea speciilor

Tabel 2.1. Numărul de specii descrise la diferite grupuri de organisme,

2.2. Rolul organismelor în biosferă

Desc?rcat de Papa John (redfuryturbo@yahoo.com)

Fig. 2.1. Limitele biosferei (după Călinescu R. şi colab.)

Desc?rcat de Papa John (redfuryturbo@yahoo.com)

CAPITOLUL 3. Elemente de corologie

3.1. Diseminarea organismelor

3.1.1. Diseminarea pasivă

Desc?rcat de Papa John (redfuryturbo@yahoo.com)

Desc?rcat de Papa John (redfuryturbo@yahoo.com)

3.1.2. Diseminarea activă

Fig.3.4 Fructe de plante autocore (după Călinescu R şi colab.)

Desc?rcat de Papa John (redfuryturbo@yahoo.com)

3.1.3. Diseminarea antropică

Desc?rcat de Papa John (redfuryturbo@yahoo.com)

3.2. Arealul biogeografic

3.2.1. Centrul biogenetic

3.2.2. Mărimea şi forma arealului

Desc?rcat de Papa John (redfuryturbo@yahoo.com)

3.2.3. Tipuri de areale

De remarcat că în funcţie de continuitatea arealului există trei tipuri de areale:

3.2.3.1. Areale cosmopolite

3.2.3.2. Areale regionale

Desc?rcat de Papa John (redfuryturbo@yahoo.com)

- areale circumpolare boreale, care se întind în jurul Cercului Polar de Nord

3.2.3.3. Areale vicariante

3.2.3.4. Areale endemice

Termenul de endemism a fost introdus de Candolle10 în 1820.

Desc?rcat de Papa John (redfuryturbo@yahoo.com)

Desc?rcat de Papa John (redfuryturbo@yahoo.com)