AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Precedente

Este considerat cea mai mare conflagraţie a secolului al XX-lea şi din întreaga evoluţie
umană, nu doar prin magnitudinea sa, ci şi prin obiectivele urmărite de ţările agresoare.
Războiul a atras, în desfăşurarea evenimentelor, 61 de ţări, cu aproximativ un miliard şapte
sute de milioane de locuitori, din care 110 milioane au fost mobilizaţi.
Al doilea război mondial a fost unul total, adică un război al materialului
ştiinţific, al informaţiilor, implicând naţiunile în întregimea lor.
Aria sa de desfăşurare a fost planetară: în Europa, în cele mai populate regiuni
ale Asiei de Sud-Est, în Extremul Orient, în Oceanele Atlantic şi Pacific, în nordul şi nord-
estul Africii.
Pierderile umane, datorate direct operaţiunilor militare, se cifrează în jurul a
45-50 milioane de oameni.

Obiectivele:
I. - subordonarea economică, socială, politică a naţiunilor;
II - dar şi lichidarea fizică a unor populaţii,
III- pentru prima dată s-a urmărit distrugerea civilizaţiei popoarelor slave şi
lichidarea biologică a evreilor;
În realizarea acestor obiective s-a făcut apel la metodele cele mai rafinate , mai
inumane. Al doilea război mondial n-a fost doar un atentat la cultură, la viaţa unei naţiuni sau
a alteia, ci a fost un atentat la existenţa umană.

Cauzele: Principala vinovăţie pentru izbucnirea lui trebuie căutată în evoluţia şi

acţiunea statelor totalitare , care, după o perioadă de siguranţă, se simt ameninţate în interior
şi încearcă să se consolideze printr-un succes extern. La aceasta se adăugă slaba eficienţă a
tratatelor de pace , lipsite de garanţii. Regimul totalitar se impune de asemenea, a fi inclus
între cauze; tratatul Ribbentrop–Molotov a grăbit izbucnirea războiului , oferind Germaniei
libertatea de acţiune în vestul şi centrul Europei. Politica conciliatoristă a democraţiilor
occidentale, de cedare în faţa agresiunii, este o altă cauză importantă a conflagraţiei. Una din
raţiunile sale stă şi în sentimentul de frustrare manifestat în Anglia vis-a-vis de duritatea cu
care a fost tratată Germania la sfârşitul primului război mondial. La această politică a
contribuit atitudinea pacifistă a populaţiei din Franţa şi Anglia şi credinţa liderilor politici că,
indiferent de regimul politic , comportamentul conducătorilor trebuie să se încadreze între
anumite limite şi să se supună unor reguli. Conciliatorii francezi şi englezi sunt vinovaţi de
izbucnirea războiului, pentru că ei credeau (atât Chamberlain, cât şi Daladier) că e posibil
un ,,modus vivendi” cu Germania lui Hitler, oferindu-i lui Hitler Estul Europei, considerând că
astfel vor satisface apetitul acestuia.
Spre deosebire de primul război mondial , al doilea a fost unul pregătit. Hitler a
acceptat riscul unui conflict pentru realizarea scopurilor sale. El considera necesară anexarea
Austriei şi a zonei sudete , urmând a fi stabilite doar modalităţile, momentul declanşării
războiului şi mijloacele de forţă care vor fi utilizate. S-a preconizat ocuparea mai întâi a
Cehoslovaciei, apoi a Austriei, deoarece Italia nu va reacţiona iar Franţa şi Anglia, nu vor
interveni , şi vor abandona Cehoslovacia.
Doar ordinea se va schimba ( mai întâi Austria, apoi Cehoslovacia, datorită atitudinii
Italiei, ţară care, după angajarea în Etiopia, aprecia că nu se va putea menţine acolo decât cu
sprijinul Germaniei, în faţa adversităţii Franţei şi Angliei ).

1
 Astfel, Germania devine dintr-un aliat potenţial al Italiei, unul indispensabil. Ca atare,
la 6 noiembrie 1937 Italia aderă la pactul Anticomintern (încheiat în 1936, între Germania şi
Japonia), întărind Axa.
Contând pe atitudinea neutră a Italiei, Hitler pregăteşte realizarea Anschluss-ului
,folosindu-se de mişcarea naţional–socialistă austriacă .În iulie 1934, naziştii au încercat să
preia puterea. Atunci cancelarul Dolfuss a fost asasinat. Eşecul s-a datorat Italiei, care a
mobilizat trupe în pasul Brennero (Brenner) .Noul cancelar a fost Schuschnigg.
În 1936 relaţiile Germaniei cu Austria se reglementează printr-un acord. Germania
recunoaşte independenţa Austriei ,care se declară stat german .Se angajau să nu se amestece
în treburile interne ale celuilalt ;erau clauze vagi, care lăsau locul unor interpretări diverse.
Pentru Hitler, tratatul este o pârghie de sprijinire a naţional-socialiştilor austrieci, contra
republicii Austria.
La 25 ianuarie, poliţia a descoperit planurile unei apropiate lovituri de stat.
Schuschnigg credea că întrevederea cu Hitler va rezolva situaţia. La 13 februarie a avut loc
întâlnirea dintre cei doi cancelari, la Berchtesgaden. Timp de două ore, Hitler i-a acoperit pe
austrieci de jigniri, ameninţându-i că va veni o zi când va intra în Viena, pentru a înlătura
regimul care îndrăznea să-i oprime pe naţional-socialişti. Ameninţărilor le-a asociat apariţii
ale ofiţerilor superiori, pentru a-i arăta lui Schuschningg că va interveni militar .Acesta
acceptă pretenţiile lui Hitler, deşi atât la Viena, cât şi pe drumul spre Munchen , fusese
asigurat de contele von Papen că întâlnirea va fi amicală. Schuschningg s-a obligat să
primească în guvern naţional-socilalişti, să-i elibereze din închisori şi să accepte doar
acordarea de avantaje economice Germaniei.
S-a anunţat, la 9 martie, un plebiscit pentru 13 martie .Populaţia a fost chemată să
răspundă la întrebarea :,,Sunteţi pentru o Austrie federală , liberă, independentă şi
creştină ?”.Realizând că, între 60-80 la sută dintre austrieci ar fi spus ,,Da”, Hitler decide
ocuparea prin forţă a ţării. Goring ordonă naţional-socialiştilor să reclame, printr-un
ultimatum, anularea plebiscitului şi numirea lui Seyss-Inquart ca şi cancelar. Sub presiune,
Schuschningg cedează , dar preşedintele Miklas refuză, şi la 12 martie trupele germane se pun
în mişcare. În noaptea de 12-13 martie, Seyss-Inquart proclamă legea de reuniune. Austria
devine parte a Germaniei, sub numele de Ostmark (marca de est) .Peste câteva zile, la
referendumul organizat de nazişti şi de naţional-socialiştii austrieci rezultatul era că peste
99,7% aprobă unirea Austriei cu Germania. Occidentalii protestează, dar se întreabă
:,,Austriecii nu sunt totuşi germani?”.
Ca şi altădată, Hitler a dat asigurări că e ultima sa pretenţie, dar la Berlin se vorbea de
,,noul cal troian”, care trebuia să ducă la despărţirea Cehoslovaciei. Germanii sudeţi
aparţinuseră Austriei înainte de primul război mondial. Ei fuseseră aduşi aici de regalitatea
cehă, pentru exploatarea minelor. Au existat adversităţi între ei şi populaţia cehă, dar sudeţii
se bucurau de cele mai largi libertăţi de care beneficiau minorităţile din Europa .Hitler s-a
folosit de partidul germanilor sudeţi, condus de Konrad Henlein.
În perioada interbelică, mişcarea minorităţilor naţionale a fost semnul unei conspiraţii
a ţărilor revizioniste, care au invocat dreptul acestora de a răspunde de ele însele .Acţiunea
politică anglo-franceză a eludat această ipocrizie, în numele democraţiei. Hitler, în faţa
Cehoslovaciei, declară din nou că este ultima sa pretenţie .În faţa dezastrului, Edward Beneş
părăseşte preşedinţia, apoi Cehoslovacia, întrebându-se: ,,Care e adevărata Franţă sau
Anglie ? Cele care l-au obligat să cedeze sau cele care ar fi putut să-l ajute să
reziste ?”.Slovacia este proclamată independentă, sub conducerea lui Iosif Tiso .
Munchen-ul a determinat guvernul sovietic şi pe Stalin să se
îndepărteze de Anglia şi Franţa şi să motiveze apropierea sa de Germania. Munchen-ul a
însemnat distrugerea sistemului de alianţe cristalizat de Franţa, în centrul şi sud-estul Europei,
în perioada interbelică. El a determinat o psihoză a ţărilor mici din această regiune, care văd

2
că toate obligaţiile contractate de Anglia şi Franţa nu sunt respectate, ele fiind lăsate să
suporte şocul nazist.
În această atmosferă încep tratativele anglo-franco-sovietice de la Moscova, Franţa şi
Anglia fiind convinse că orice concesie faţă de Germania nu va putea salva pacea.
S-au acordat garanţii Poloniei ,Greciei şi României.
După 15 martie 1939 (dezmembrarea Cehoslovaciei), Anglia şi Franţa renunţă la
politica conciliatoristă. Anglia oferă garanţii unilaterale Poloniei, României, Greciei. Ţările
baltice se opun acordării unei garanţii unilaterale, de frica Germaniei. Pentru ca aceste garanţii
să aibă o valoare reală ţările occidentale trebuie să intre în tratative cu U.R.S.S., pentru a o
asocia Angliei şi Franţei. În această atmosferă, în vara anului 1939 au loc la Moscova
tratativele anglo–franco–sovietice pentru o convenţie militară împotriva Germaniei.
Întâmpinând multe dificultăţi, acestea au eşuat. Neîncrederea sovieticilor faţă de occident era
foarte mare, ca de altfel şi neîncrederea occidentului faţă de Uniunea Sovietică. Litvinov era
un diplomat înclinat spre occident. Ţările din estul Europei direct ameninţate , România şi
Polonia, nu erau prea încântate de extinderea garanţiilor anglo – franco – sovietice în est şi
nici de această apropiere. Polonia, condusă de Joseph Beck (regimul coloneilor), îşi
supraestima puterea militară. Ea a ezitat între o colaborare cu Germania şi una cu Occidentul.
Polonia a urmat o politică externă dezastruoasă, optând pentru Germania.
Aceasta revendică, în 1938, Danzig-ul, plus o linie de cale ferată şi o şosea care să traverseze
coridorul polonez. Hitler începe un război al nervilor pe tema ,,maltratărilor” suferite de
populaţia germană din Danzig. El se decide să înceapă războiul. În 1939 s-a pus problema
dacă să accepte un război în est şi vest. După 15 martie a înţeles că în vestul Europei drumul îi
este închis. În această situaţie ia în considerare drumul spre est, posibil datorită menţinerii în
neutralitate a U.RS.S. În toată perioada de după 1933 a fost afirmat public scopul naţional –
socialismului : distrugerea regimului comunist. Din perspectivă sovietică , după 1934 Uniunea
Sovietică ( Litvinov mai ales) a dus o politică de încercuire a Germaniei, pentru a înlătura
posibilitatea unui conflict între Uniunea Sovietică şi Germania. Diplomaţia şi presa sovietică
au folosit invective împotriva nazismului. La
o cercetare mai atentă un asemenea acord era posibil pentru că Germania practica o politică de
conjunctură. Pentru Hitler, vital era să evite o alianţă Est–Vest ( Anglia- Franţa-U.R.S.S.).
Pentru sovietici era important să înlăture situaţia de a fi primii care suportă atacul german. Se
preliminau consecinţe grave : un consens între extremismul de stânga şi cel de dreapta.
Ambele state erau revizioniste. Din primăvara anului 1939 se putea decela posibilitatea unei
apropieri între ele . La 10 martie 1939 ,în discursul rostit la Congresul al XVIII–lea al
P.C.U.S., Stalin, condamnând politica Germaniei, acuză şi puterile occidentale care ar fi dorit
să împingă Germania împotriva U.R.S.S.: ,,Ruşii nu trebuie să se lase antrenaţi în conflicte
determinate de aţâţători la război, care caută să–i împingă pe alţii să scoată castanele din foc”.
Hitler, în discursurile sale, va da prioritate atacurilor împotriva plutocraţiilor occidentale
(Anglia mai ales ). Fapt semnificativ, pentru schimbarea de orientare în politica externă a
U.R.S.S., la 3 mai 1939 ,Litvinov este înlocuit cu Viaceslav Molotov.
S–a ajuns astfel la Pactul Ribbentrop–Molotov, semnat la 23 august 1939. Stalin
fusese exclus de la Acordul de la Munchen, aşa că el îşi putea pune problema dacă apropierea
de Germania nu era motivată şi profitabilă. După episodul Munchen, el manifesta o
neîncredere profundă în Occident, la care se adăuga dispreţul faţă de politica lui de slăbiciune
după 1936 (Spania, remilitarizarea Rhenaniei, Cehoslovacia).El era convins că Chamberlain
nu va vedea cu neplăcere un atac german în est. El judeca că, în cazul în care s-ar fi ajuns la o
înţelegere cu Occidentul iar războiul va izbucni, va suporta primul şoc, mai ales că Anglia îşi
Franţa nu erau pregătite de război. Din acest motiv, pentru Stalin era preferabilă evitarea
şocului, iar dacă războiul ar fi izbucnit între Germania şi ţările Occidentale, acesta ar fi slăbit

3
considerabil, dacă nu chiar zdrobit cele două tabere, facilitând răspândirea comunismului în
lume şi servind astfel cauza sa.
Hitler, cu toată adversitatea sa faţă de Uniunea Sovietică, avea nevoie de un acord cu
Stalin pentru a-şi diviza adversarii. Divizarea putea conduce la lichidarea celor doi adversari
din Vest şi Est, pe rând. El considera că, dacă nu se va ajunge la un acord Uniunea Sovietică –
Occident , iar Uniunea Sovietică nu se va alătura Angliei şi Franţei în cazul unui atac
împotriva Poloniei , Anglia şi Franţa vor rămâne deoparte. Această manieră de a judeca
lucrurile a lui Stalin explică în parte de ce tratativele anglo-franco-sovietice din 1939 au trenat
şi ,în cele din urmă, au eşuat. Suspiciunea lui Stalin s-a acutizat în momentul în care a văzut
delegaţiile militare engleză şi franceză, formate din personalităţi de mâna a doua .La 11
august, când au fost întrerupte, tratativele avansaseră destul de mult, rămânând în discuţie
poziţiile Poloniei şi României, ale căror teritorii urmau a fi trecute de sovietici . Problema se
punea mai ales pentru Polonia. Intervine momentul 23 august 1939. Deşi convins de cruciada
germană în est, Stalin asistă, în noaptea de 23-24 august, la semnarea pactului de neagresiune.
Hitler decisese, încă din vara anului 1939, să lichideze Polonia ca putere europeană. De aceea,
îşi asumă riscul semnării unui pact cu marele adversar al Germaniei , U.R.S.S.. Pactul a fost
una din cauzele războiului. Atitudinea U.R.S.S. era singurul element de reţinere a Germaniei
în atacarea Poloniei. Pactul a făcut posibil şi a grăbit acest atac. O consecinţă a semnării sale a
fost şi faptul că, din toamna anului 1939, partidele comuniste europene şi-au îndreptat atacul,
la comanda Moscovei, împotriva plutocraţiilor şi imperialismului anglo-francez. Mişcarea
comunistă ajunge la situaţii paradoxale. Partidul Comunist Francez critică politica guvernului
francez, în condiţia în care Franţa era grav ameninţată de atacul german. Asistăm la o
împărţire, în secolul XX, a sferelor de influenţă între Germania şi Rusia. Germania recunoaşte
drepturile Rusiei asupra Finlandei, Estoniei, Letoniei şi interesele particulare ale Rusiei în
Basarabia, în Polonia şi Lituania. Pactul a şocat lumea, dar explică ,,moralitatea” regimurilor
totalitare. Nu există nici o moralitate, nici un principiu.
Reacţii imediate :
Hitler se felicita şi credea că diplomaţia occidentală a primit o lovitură foarte dură,
determinând Anglia şi Franţa să nu reacţioneze, să sară în ajutorul Poloniei. A fost surprins
de declaraţia categorică a Angliei care, imediat după publicarea textului, declară că ,, pactul
de neagresiune nu va avea nici o influenţa asupra relaţiilor Angliei cu Polonia”. Din această
cauză Hitler a amânat puţin, declanşarea războiului. Semnarea pactului a însemnat eşecul
tratativelor anglo- franco-sovietice.
Au urmat câteva zile de maximă tensiune, încercări de negocieri. Suedezii încearcă să
evite războiul printr-un du-te-vino de la Berlin la Londra. Se pare că unele cercuri din Anglia
s-au gândit la o formulă ca şi cea de la Munchen (1938), asupra problemei Danzigului şi a
coridorului. Importantă pentru Hitler era înlăturarea oricărui obstacol, pentru a putea zdrobi
Polonia. Hitler a căutat o nouă situaţie critică, în care Germania să aibă justificarea pentru a
declanşa operaţiunile militare. Preşedintele american Franklin Delano Roosevelt încearcă , de
asemenea, o evitare a războiului.
La 1 septembrie 1939, ora 4,45, Germania lui Hitler lansează Wehrmachtul asupra
Poloniei, înscenând atacul asupra postului de radio de la Gleiwitz, la graniţa cu Polonia.
La 3 septembrie, Anglia şi Franţa, după încercări nereuşite de a stopa războiul, declară
război Germaniei. Războiul european devenea mondial. Europa e confruntată cu cea mai
gravă conflagraţie. Depăşită de supremaţia aeriană şi de tactica blitz-krieg-ului (războiul-
fulger) , rezistenţa poloneză încetează la 28 septembrie , după ce, la 17 septembrie 1939,
armata sovietică ocupă Estul Poloniei, incluzând în Uniunea Sovietică Bielorusia de Vest şi
Ucraina de Vest. Această înfrângere rapidă a uimit Europa, provocând un dezastru psihologic
în statele mici din sud-estul Europei .

4
 Tactica războiului fulger era singura şansă a Germaniei. În Europa interbelică se
confruntă două tactici: cea occidentală, anglo-franceză, care promova tactica războiului
static, explicabil prin faptul că ele erau adepte ale menţinerii păcii, neavând în vedere un
război ofensiv, ci doar unul de apărare. Pornind de la experienţa Verdunului, în primul război
mondial, s-a considerat că fundamental pentru ele era construirea unor zone şi puncte
fortificate, adică pregătirea pentru un război static.
Germania preconiza o recucerire a teritoriilor pierdute în primul război mondial,
folosind tactica războiului în mişcare. Aceasta presupunea construirea unor corpuri masive de
blindate , care, în cooperare cu aviaţia, trebuiau să producă breşe în linia de apărare inamică,
să înainteze profund în teritoriul inamic, apoi să realizeze învăluirea pe flancuri.
În 1934, Charles de Gaulle a fundamentat teoria ,,berbecelui strategic” , dar ea a fost
pusă în practică de Germania. Petain l-a marginalizat pe de Gaulle.
Trupele anglo-franceze trebuiau să vină în sprijinul Poloniei, la şase săptămâni de la
începutul operaţiilor. La 28 septembrie Varşovia cade, Polonia este dezmembrată, Germania
include teritoriul deţinut în primul război mondial. Restul se constituie în Guvernământul
General al Poloniei ,condus de generalul Frank.
Chiar de la ocuparea Poloniei se observă lipsa unei strategii clar elaborate. Singura
constantă a Germaniei a fost dorinţa de cucerire şi stăpânire a Europei, apoi a lumii. În
acţiunile ei se poate observa o constantă politică de risc care a impus , sub aspect strategic, o
improvizaţie (o armată are iniţiativa strategică atunci când ea determină operaţiunile
militare.) S-au remarcat ofiţerii superiori: von Rundstedt, Guderian şi Manstein.