Facultatea de Textile Pielărie și Management Industrial

Domeniul Inginerie și Management, anul I

Disciplina: Bazele economiei (II), șef de lucrări dr. ec. B. Tudose

Curs nr. 4

4. CREŞTEREA ECONOMICĂ
Obiective:
 conceptualizarea și identificarea coordonatelor creșterii și dezvoltării economice;
 înțelegerea corelaţiilor dinamice dintre variabilele creșterii economice;
 particularizarea obiectivelor politicilor publice de creștere economică;
 analiza principalelor tipuri și modele ale creșterii economice
 gruparea și particularizarea factorilor ce stau la baza creșterii economice;
 identificarea costurilor și beneficiilor creșterii economice;
 definirea și prezentarea particularităților dezvoltării durabile.

4.1. COORDONATELE CREŞTERII ECONOMICE

Creşterea economică constă în sporirea rezultatelor activităţii economice la nivel macroeconomic; se
exprimă prin ritmul de creştere a indicatorilor macroeconomici (PIB, PNB, VN). Creşterea economică este un proces
pe termen lung şi constă în creșterea producţiei potenţiale (capacităţile de producţie considerându-se deplin
utilizate).
Un indicator edificator pentru aprecierea creșterii economice este PNB pe locuitor şi creşterea acestuia de la
un an la altul; acest indicator exprimă producţia finală pe locuitor cu incidenţe directe asupra evoluţiei standardului de
trai al indivizilor dintr-o ţară. Evoluţia civilizaţiei umane depinde de asigurarea unor mijloace de trai tot mai sporite
omului pe de-o parte, şi de creşterea timpului liber, pe de altă parte. În sens larg, creşterea economică presupune
sporirea volumului de bunuri dar şi a avuţiei naţionale, a capacităţilor de producţie ale ţării respective, exprimată în
formă absolută, cât şi pe locuitor, incluzând şi modificările de structură ale economiilor respective.
Unii economişti consideră creşterea economică ca fiind scopul esenţial al ştiinţei economice. În literatura de
specialitate nu există un consens în ce priveşte definirea conceptului de creştere economică. Pentru a o defini,
specialiştii au asociat creşterea economică cu dezvoltarea, expansiunea, progresul, reproducţia.
a) Unii economişti acordă o semnificaţie identică creşterii şi dezvoltării economice, asociindu-le cu
tendinţa (pe termen lung) de sporire a venitului naţional (pe total sau pe locuitor) şi cu creşterea capacităţilor de
producţie, a volumului producţiei sau a potenţialului economic.
b) Există puncte de vedere care identifică cele două concepte cu progresul economic, care constă în
creşterea produsului social, fie global, fie pe fiecare membru al grupului social; progresul economic generează
progres social, concretizat într-o creştere considerabilă a sectorului terţiar ce se va caracteriza printr-un nivel de
viaţă foarte ridicat menţinut stabil multă vreme.
Sintetizând dezbaterile pe această temă se identifică două idei:1
- creşterea economică semnifică o sporire a producţiei totale de bunuri şi servicii într-o societate la un
moment dat; în acest sens, unul din indicatorii cei mai utilizaţi pentru măsurarea ritmului creşterii economice îl
reprezintă rata de creştere a PNB care se mai numeşte „rata de creştere” a economiei;
- dezvoltarea economică evidenţiază ansamblul transformărilor cantitative şi calitative ce survin în structurile
economico-sociale precum şi în modul de gândire şi în comportamentul economic al oamenilor.
Teoria creşterii economice explică factorii determinanţi ai acesteia şi tipurile de creştere care pot fi
adoptate fără referire la nici o economie concretă, folosind modele economice ca scheme abstracte şi formalizate.
Teoria dezvoltării economice analizează cauzele întârzierii economice, explică ritmurile diferite ale
creşterii economice între ţări, efectuează analize comparative pe baza datelor statistice, analizează posibilităţile de
aplicare a politicilor economice specifice ce contribuie la dezvoltarea unei ţări. Din această perspectivă ea furnizează
instrumentarul şi fundamentele teoretice privind teoria creşterii economice. Prin urmare, raportul dintre creşterea
economică şi dezvoltarea economică este unul de la parte la întreg. Orice dezvoltare economică presupune şi o
creştere economică, dar nu orice creştere economică înseamnă şi o dezvoltare economică. Reprezintă o dezvoltare
economică numai acea creştere economică asociată şi cu modificările structurilor economice, politice şi sociale, cu
modul de viaţă şi calitatea vieţii, a conştiinţei umane, a mediului înconjurător etc.
În concluzie, orice creştere economică presupune sacrificii. Se pune problema dacă rata de creştere
economică va fi impusă şi sprijinită de puterile publice sau ar trebui să rezulte din decizii private, sau au la bază
cererea.
1
Ignat, I., Pohoaţă, I., Clipa, N., Luţac, Gh., Pascariu G. (1998), Economie politică, Editura Economică, Bucureşti, p. 473
 Politicile autorităţilor publice de creştere a produsului intern ar trebui să conţină cel puţin următoarele
obiective:
1. Majorarea cheltuielilor cu creşterea şi dezvoltarea, prin intermediul lor mărindu-se rata schimburilor
tehnologice, factor important al creşterii economice. Practic, acest lucru este posibil prin finanţarea directă a unor
cheltuieli cu cercetarea-dezvoltarea sau prin oferirea unor facilităţi firmelor care susţin financiar programe cercetare-
dezvoltare.
2. Sporirea cheltuielilor cu educaţia şi pregătirea profesională. Printr-un nivel adecvat de pregătire a
lucrătorilor se pot deschide posibilităţi nelimitate pentru creşterea productivităţii muncii şi a capitalului. Trecând de la
educaţia forţei de muncă de mâine la reinstruirea şi recalificarea celei de azi, organismele guvernamentale îi
sprijină pe lucrători să se reintegreze în muncă, în condiţiile în care economia devine tot mai dinamică, iar
schimbarea structurilor este tot mai importantă.
3. Mărirea cheltuielilor cu investiţiile în sectorul productiv prin menţinerea la un nivel mai scăzut a ratei
dobânzii, utilizând impozitele şi taxele drept pârghii economice.
4. Aplicarea unei politici monetare şi fiscale care să conducă la reducerea şomajului. În concepţia majorităţii
economiştilor, prin utilizarea deplină a forţei de muncă are loc o creştere a indicatorilor macroeconomici,. Din
nefericire, în momentul în care economia se apropie de utilizarea deplină a forţei de muncă, apare în economie o
tendinţă de creştere a preţurilor. Prin urmare, orice demers prin care se încearcă reducerea decalajului dintre
producţia reală şi producţia potenţială duce la presiuni inflaţioniste nedorite.
5. Mobilitatea forţei de muncă este un proces care susţine creşterea economică. Pentru ca deplasarea forţei
de muncă dintr-o ramură în alta sau dintr-o zonă geografică în alta să fie cât mai eficientă este necesar ca statul să
intervină cu fonduri prin care să susţină acest proces şi să asigure adaptarea forţei de muncă. Cele mai mari
probleme le ridică deplasarea forţei de muncă de la sate spre oraşe, mai ales că populaţiei rurale i-au lipsit
calificarea şi educaţia necesară ocupării posturilor de la oraşe. De asemenea, ei au plătit un preţ ridicat în termenii
psihologici şi emoţionali. Deplasarea forţei de muncă cu calificare extrem de specializată, cum ar fi minerii, spre alte
locuri de muncă ridică probleme financiare deosebite. In aceste cazuri, lucrătorii cu vârsta de peste 45 de ani se pot
reangaja mai greu şi trebuie plătiţi pe o perioadă mai mare de timp cu ajutoare de şomaj, ridicând costurile sociale.
De asemenea, lucrătorii mai în vârstă se recalifică mai greu şi nu doresc să-şi părăsească comunitatea în care au
trăit un timp mai îndelungat.

4.2. CREȘTEREA ECONOMICĂ: FACTORI, TIPURI ŞI MODELE

4.2.1. Factorii creşterii economice
Pot fi abordaţi sub trei aspecte: a) cantitativ – se referă la volumul global al fiecărui factor presupunând
constant randamentul lor; b) calitativ – se referă la randamentul utilizării resurselor productive; c) structural se referă
proporţiile în care se combină factorii de producţie, reflectând contribuţiile de ordin cantitativ şi calitativ la creşterea
economică
Creşterea economică este un proces complex determinat două serii de factori:
a) factori ce sunt implicaţi direct în procesul de producţie şi generează creşterea economică: munca, factorul
material (resursele naturale şi echipamentele de producţie) la care se adaugă progresul tehnic;
b) factori cu acţiune mediată, care au rol de catalizator pentru naşterea şi combinarea factorilor nemijlociţi
sau, eventual, pot frâna această activitate (cultura; politica administrativă; politica economică şi subcomponentele
sale – politica acumulării, a investiţiilor, financiară, monetară, bugetară şi fiscală; capacitatea de absorbţie a pieţei
interne; schimburile internaţionale etc.
a1) Factorul uman influenţează mărimea venitului naţional prin cantitatea şi calitatea forţei de muncă şi prin
eficienţa utilizării acesteia, adică prin productivitatea muncii. Privind sub aspect structural populaţia, avem o structură
pe vârstă şi una pe profesii.
Latura calitativă trebuie să ia în considerare caracteristicile intrinseci ale populaţiei dependente, în principal,
de calificare şi motivaţie în muncă. Educaţia a devenit subsistemul social care însoţeşte şi alimentează dezvoltarea
tuturor celorlalte subsisteme. Creşterea şi dezvoltarea unei naţiuni trec mai întâi prin educaţie: valorile ştiinţei şi ale
tehnicii, spiritul inventiv şi aplicativ, noile atitudini şi mentalităţi, ca şi modul de a fi şi a deveni cerute de societatea
modernă se învaţă în interiorul subsistemelor educative şi al autoeducaţiei continue.
a2) Factorul material al creşterii economice cuprinde resursele naturale atrase în procesele productive,
tehnicile şi tehnologiile acumulate în decursul timpului.
Dimensiunea cantitativă a factorului material rezidă în mărirea volumului capitalului utilizat, care poate creşte
prin investiţii sau acumulare de capital. Dimensiunea calitativă a factorului material poate fluctua datorită unor
influenţe de ordin tehnologic, economic, organizaţional.
a3) Progresul tehnic are un rol deosebit în creşterea economică, el regăsindu-se încorporat în toţi factorii
de producţie: forţa de muncă, maşini, utilaje, materii prime, materiale, etc. Acest factor determină mărirea
2
randamentelor, a eficienţei utilizării forţei de muncă, capitalului, resurselor naturale şi deci a aportului acestora la
creşterea economică.
b1) Un rol deosebit în creşterea economică îl are sistemul instituţional, factorii psiho-sociologici, climatul
social şi moral. Cultura unui popor joacă un rol activ asupra creşterii şi dezvoltării economice. Cultura vizează: *
bunurile culturale şi normele; * caracteristicile spirituale ale omului (cunoştinţe, sentimente, principii, inteligenţă,
inventivitate); * aspectul tehnico-ştiinţific.
b2) Factorii politici au o incidenţă mai mare asupra creşterii şi dezvoltării economice; aceştia îşi pun
amprenta prin politica administrativă şi politica economică (respectiv, politica acumulării, politica investiţiilor, politica
fiscală, bancară, monetară etc.). Guvernul poate promova şi aplica un sistem de legi stimulative sau opresive, poate
duce o politică economică echilibrată sau dezechilibrată, austeră, prosperă sau risipitoare etc.
b3) Contextul. Creșterea economică depinde de capacitatea de absorbție a pieţei interne și de schimburile
internaționale etc.

4.2.2. Tipuri și modele de creştere economică

Se disting două tipuri fundamentale de creştere economică:
a) extensiv – ce presupune creşterea cantitativă a factorilor de producţie utilizaţi (a numărului de persoane,
a cantităţii de capital fix sau circulant utilizat); un asemenea tip de creştere economică este caracteristic ţărilor care
au un nivel economic relativ mai scăzut, neputând să valorifice superior resursele naţionale;
b) intensiv – ce presupune creşterea calitativă a factorilor, adică creşterea eficienţei utilizării factorilor de
producţiei (a productivităţii acestora); acest tip de creştere economică este propriu economiilor avansate, cu o
structură diversificată capabilă să folosească din plin cuceririle revoluţiei ştiinţifico-tehnice.
În practica economică există şi tipul intermediar de creştere economică, în care dimensiunea cantitativă,
respectiv cea calitativă, au contribuţii relativ comparabile la obţinerea sporului de venit naţional. Acest tip de creştere
economică se întâlneşte în ţările care au păşit mai târziu pe calea industrializării şi înfăptuiesc acest proces la un alt
nivel al dezvoltării tehnice, comparativ cu ţările mai dezvoltate.
De regulă, numim model orice teorie care stabileşte relaţii cantitative între diferite mărimi economice. Cu
toate acestea termenul de model este adesea rezervat acelei teorii care a primit o formalizare matematică.
Toate modelele care îşi propun să determine nivelul P.I.B. sau al venitului naţional pe termen scurt sunt prin
definiţie modele statice. Ele determină venitul în cadrul unei capacităţi de producţie date, lăsând fără răspuns
întrebarea cum s-a format acea capacitate de producţie şi care au fost principalii factori care au influenţat-o. Soluţia
la aceste probleme este dată din modelele ce iau în considerare creşterea venitului pe termen lung.
Obiectivul principal al modelelor creşterii economice este acela de a determina condiţiile de echilibru ale
dezvoltării. Condiţia generală de echilibru se înregistrează, deci, în momentul în care economiile şi investiţiile sunt
egale (I = S). În aceste condiţii, problema care se pune constă în a găsi rata de creştere care asigură această
egalitate.
Pentru a transforma un model static într-un model de natură dinamică, care determină nu numai nivelul
venitului naţional dar şi rata sa de creştere în timp, trebuie acceptate două precondiții: a) pentru ca un model să
descrie creşterea venitului naţional este necesar ca soluţia oferită să individualizeze nu numai valoarea venitului, ci şi
o serie de valori succesive ce le poate atinge venitul de-a lungul unui anumit interval de timp; b) introducerea în
model a unei funcţii care să lege creşterea economică (a P.I.B.) de nivelul ocupării forţei de muncă şi de acumularea
capitalului.
În casetă sunt prezentate câteva modele ale creşterii economice care iau în calcul cel puţin aceste două
postulate, modele care au intrat în teoria macroeconomică purtând numele unor economişti celebri, precum
J.Keynes, Roy Harrod, Domar, N.Kaldor, R.Solow ş.a.
Corelația utilizată în mod frecvent în modelarea procesului de creştere economică este reprezentată de raportul
capital-produs ( cunoscut şi sub denumirea de coeficient al capitalului) ce măsoară numărul de unităţi de capital necesare
a fi investite pentru a obţine o unitate de produs naţional brut. El se poate prezenta sub două forme distincte. În primul rând,
sub forma raportului mediu (K/Q) sau, în al doilea rând, sub forma raportului marginal ( ∆ K/ ∆Q). Ambele forme pun în
evidenţă un factor de producţie (capitalul) cu un flux productiv (produsul naţional brut).
Modelul lui J.M.Keynes. Ecuaţia fundamentală de la care a pornit J. M. Keynes în elaborarea teoriei sale asupra
creşterii economice se bazează pe egalitatea deplină între economii şi investiţii. În acest context, Keynes a considerat
acumularea capitalului ca fiind unul dintre cei mai importanţi factori ai creşterii economice.
Yt+1 – Yt = aYt x W
Această ecuaţie poate fi interpretată în felul următor: creşterea procentuală a venitului naţional (Y) este egală cu
fracţiunea din venit investită (aYt) multiplicată cu productivitatea investiţiilor (W).
Modelul lui Roy F.Harrod. Foloseşte trei concepte fundamentale, şi anume:
a) rata de facto a creşterii economice, respectiv cea care se realizează efectiv într-o perioadă de timp, de obicei un an;
în condiţii de echilibru, rata de creştere economică efectivă (g) ar trebui să fie egală cu rata de creştere economică dorită de
3
întreprinzători (Gw): G = Gw;
b) rata justificată (care s-ar justifica) a creşterii economice (numită şi "rata garantată"); se admite că întreprinzătorii nu
au nevoie de orice rată de creştere economică, ci de o rată care să le garanteze profiturile; dacă G ≠ Gw înseamnă că, în
economie, acţionează forţe centrifuge care provoacă îndepărtarea sistemului economic de la linia de creştere necesară;
c) „rata naturală” a creşterii economice (rata maximă de creştere a venitului naţional permisă de sporirea populaţiei şi
progresului tehnic); ea este considerată ca naturală pentru că va fi întotdeauna determinată de creşterea naturală a forţei de
muncă şi de creşterea naturală – în sensul unei variabile exogene – a progresului tehnic, respectiv a productivităţii muncii.
Modelul lui E. D. Domar este fundamentat pe modelul keynesian, dar realizează și o analiză detaliată a cererii şi a
consecinţelor pe care investiţiile o au asupra ei, ignorând însă efectele pe care aceleaşi investiţii le au asupra ofertei. În
elaborarea modelului se porneşte de la anumite ipoteze de lucru: a) economiile şi investiţiile se referă la venitul din aceeaşi
perioadă; b) sunt luate în considerare numai investiţiile nete, ceea ce înseamnă că se au în vedere numai cele care măresc
capacităţile de producţie existente şi nu şi cele care înlocuiesc capitalul fix consumat. Modelul admite că, în termeni formali,
putem avea o creştere economică bazată pe o utilizare deplină a forţei de muncă numai dacă investiţiile cresc într-un ritm egal
cu produsul dintre înclinaţia spre economii şi productivitatea marginală a investiţiilor.

Fiecare ţară caută să combine cât mai bine principalii factori ai creşterii în scopul obţinerii unor ritmuri mai
înalte ale creşterii economice. Pe această bază urmează a fi ridicat standardul de trai al populaţiei şi să fie
îmbunătăţită calitatea vieţii. Performanţele economice, însă, diferă foarte mult. Diferenţele între ritmurile de creştere
economică înregistrate de diferite state au condus, în cele din urmă, la decalaje economice şi tehnologice. În
plus, tocmai în aceste ţări unele obstacole ivite în calea dezvoltării provoacă alte greutăţi greu de depăşit. Este
cunoscut în această privinţă aşa-numitul „cerc vicios al sărăciei”, remarcat de Nurske. Un produs intern brut redus
conduce la un volum redus de economii şi investiţii. La rândul lor, acestea îngreunează procesul de acumulare a
capitalului. Insuficienţa acumulării de capital atrage după sine imposibilitatea introducerii maşinilor moderne, ceea ce,
pe plan practic, înseamnă ritmuri foarte mici ale productivităţii. În fine, o productivitate redusă determină un P.I.B.
mic. În felul acesta, cercul vicios se închide, antrenând şi alte elemente ale sărăciei, care, de obicei, sunt
acompaniate de niveluri foarte reduse ale calificării şi instruirii.
Fiecare model de creștere economică generează modele specifice de dezvoltare economică și socială.
Modelele naționale ale dezvoltării social-economice
Modelul liberal american. Așa cum îl descria P. Samuelson, sistemul economic american este un sistem
mixt al întreprinzătorului liber și al controlului economic din partea societății și din partea unor institute particulare, cu
tendințe monopoliste. Particularitățile acestui model sunt: orientarea în masă spre realizarea succesului personal;
încurajarea multilaterală a activității antreprenoriale; participarea statului este destul de limitată; crearea unui nivel
decent de trai prin înlesniri și subsidii, acordate păturilor sociale cu un venit redus; ignorarea problemei echității
sociale. În acest model, schimbări esențiale au loc în relațiile de piață. Majoritatea veniturilor din economia SUA sunt
generate de companiile pe acțiuni. Există o "diviziune a muncii" specifică: businessul privat predomină în sfera de
producție, iar statul îndeplinește funcții sociale importante, precum ocrotirea mediului ambiant, susținerea științelor
fundamentale, a infrastructurii sociale etc..
Modelul corporativ japonez. Se caracterizează prin faptul că, în economie, predomină proprietatea
corporativă; modelul este bazat pe tradiții naționale în organizarea relațiilor de muncă (atunci când firma se prezintă
ca o familie, iar patronul ei – un "părinte" grijuliu); statul ocupă o poziție activă în economie (prin intermediul bugetului
de stat se distribuie până la 50% din PIB); băncile au legături strânse cu companiile industriale (având rol de
coordonare în dezvoltarea economiei naționale). Acest model a asigurat o creștere economică accelerată și
soluționarea cu succes a problemelor sociale (nivel înalt de ocupare a populației prin sistemul de ”angajare pe viață”,
creșterea continuă a nivelului de remunerare a muncii și o diferențiere moderată a veniturilor).
Modelul economiei sociale de piață. A fost considerat drept o "a treia cale” atunci când a fost comparat cu
economia de piață liberă (piață "pură") și cu economia centralizată (sistem totalitar). Modelul combină libertatea
economică și egalitatea socială. Acest model este specific Germaniei, Austriei, Elveției, Olandei, cu diferențe
culturale notabile, echilibrat și echitabil. Modelul se bazează pe o reglare dublă: pe piață și pe intervenționismul statal
economico-financiar, ce oferă posibilitatea programării economice.
Modelul economiei de piață negociate – "socialismul suedez", numit și ”socialism funcțional” bazat
pe filosofia „capitalismului cu față umană”. Mecanismul de adoptare a deciziilor se bazează pe negocieri pentru
diferite categorii de activități: fiscale, reglementarea relațiilor de ocupare, prestarea serviciilor sociale. Se aplică în
țările scandinave (Danemarca, Norvegia, Suedia). Particularitățile acestui model sunt: cultură înaltă; nivel ridicat de
calificare a muncitorilor și funcționarilor; tradiții serioase în privința disciplinei și rodniciei muncii; puternic sentiment
de solidaritate; profund consens social și dorință de cooperare, exprimată în gradul înalt de sindicalizare a
muncitorilor (cca 80%). Un rol important îl au: biserica, regele, aristocrația, proprietarii funciari.
Modelul "etatist" francez. Sistemul economic francez îmbină armonios liberalismul și protecționismul,
libertățile economice și centralismul statal, sistem numit convențional "capitalism statal". Acest model include un șir
4
de elemente caracteristice celorlalte modele (american, japonez și german), dar cu o pronunțată tentă dirijistă
(sectorului de stat îi revine 30-35% din volumul producției industriale). În cadrul modelului, se utilizează pe larg
mecanismul planificării indicative și orientative pe baza prognozării curente și a prognozării strategice. Statul
investește substanțial în dezvoltarea cercetărilor științifice în vederea majorării productivității. Planificarea strategică
are scopul de a susține concurența, businessul mic și mijlociu, de a dirija prețurile și procesul de control asupra
sistemului fiscal și a celui de remunerare a muncii. Principalele instituții ale modelului francez sunt băncile (capitalul
bancar este în proporție de 50% la sută al statului) și sistemul fiscal (care aduce 90% din veniturile bugetare). Acest
model oferă un exemplu de structură mixtă de capitalism dirijat și liberal, care obține avantaje din constrângeri sau
de pe urma insuficienței de resurse pentru realizarea cu succes a unui "capitalism statal".

Simon Kuznets, laureat al Premiului Nobel pentru economie, a avansat conceptul de creştere economică
echilibrată. Examinând economiile a 13 state dezvoltate de-a lungul unei lungi perioade de timp, a ajuns la
concluzia că modelul creşterii moderate şi echilibrate este cel mai consistent pentru aceste ţări, în sensul că nu
trebuie să se înregistreze nici creşteri prea bruşte şi înalte, nici căderi ale producţiei prea spectaculoase.
Nu pot fi elaborate teorii comprehensive care să ofere explicaţii universal valabile istoriei economice a
umanităţii. De aceea, fiecare ţară trebuie să fie analizată ca un caz individual, particular, cu resursele şi
trebuinţele sale specifice, fără a i se aplica prescripţii de ordin general.
Datorită antrenării pe o scară din ce în ce mai largă în comerţul mondial, o serie de ţări au căutat să-şi
elaboreze unele strategii de acţiune. În această ordine de idei, au apărut cel puţin două căi de urmat, şi anume:
- fie să-şi dezvolte producţia internă încorporându-i doar un import de completare, cale cunoscută şi sub
denumirea strategiei importurilor de substituţie (aplicată în unele state ale Americii Latine); strategia s-a
materializat în ridicarea unor puternice bariere tarifare în calea produselor manufacturate străine, astfel încât firmele
locale să poată produce şi să poată vinde mărfuri care, altfel, ar fi trebuit să fie importate; strategia a fost criticată
deoarece importurile de substituţie limitează concurenţa, obstrucţionează invenţiile şi inovaţiile, menţinând venitul
naţional la cote destul de reduse;
- fie să acţioneze de la început în direcţia îmbunătăţirii eficienţei şi competitivităţii, orientând producţia spre
export; spre deosebire de strategia anterior menționată, orientarea producţiei spre exterior se bazează pe
adoptarea unor stimulente pentru export şi mai puţin pe instituirea unor obstacole tarifare; important, în acest
caz, este menţinerea unui curs de schimb competitiv, pentru a încuraja firmele să producă pentru export; o astfel de
strategie au adoptat unele state din Asia de Est, unde a cunoscut un succes deosebit.

4.3. BENEFICII, COSTURI ŞI LIMITE ALE CREŞTERII

Toate statele industrializate pun în discuţie cât trebuie să crească economia unei ţări, care sunt avantajele
dar şi costurile acestui proces. Dintre avantaje pe primul loc se află creşterea standardelor de trai prin sporirea
producţiei şi a consumului. Dar, şi această opţiune este studiată cu precauţie. Oamenii sunt conştienţi că
îmbunătăţirea bunăstării înseamnă şi ocuparea cât mai deplină a mâinii de lucru şi nu în exclusivitate creşterea
producţiei. De asemenea, este oare, considerată o stare sănătoasă a economiei, creşterea producţiei în condiţiile
sporirii inflaţiei? Este necesară o creştere economică cu orice preţ?
Mulţi oameni de ştiinţă pun un accent tot mai mare pe „sacrificiile” creşterii economice şi pe faptul că ne
îndreptăm spre o epocă în care nu se va avea în vedere numai cât şi cum creşte bogăţia ci şi timpul liber al omului şi
necesitatea păstrării nealterate a mediului înconjurător.

4.3.1. Beneficiile creșterii economice

Creşterea economică, înţeleasă ca sporirea venitului naţional pe total sau pe locuitor, aduce beneficii
agenţilor economici, gospodăriilor familiale, statului şi instituţiilor publice. Din acest motiv, autorităţile publice şi cele
economice sunt preocupate, în permanenţă, de realizarea unor rate înalte de creştere economică.
Principalele beneficii ale creşterii economice sunt:
A. Creşterea standardului de viaţă. Sporirea volumului de bunuri şi servicii finale la nivelul unei ţări este
echivalentă, de regulă, cu modificarea în sens favorabil a consumului. Creşterea economică pe termen lung aduce o
sporire nu numai a cantităţii, ci şi a calităţii bunurilor şi serviciilor consumate. Acest efect este sustenabil atât timp cât
economia continuă să crească cu o rată mai mare decât rata creşterii populaţiei. 2

2Conform analizelor efectuate, chiar şi cea mai modestă rată de creştere a venitului naţional cu 2% pe an şi pe locuitor, înseamnă mai puţin
de 5 ani pentru a creşte venitul personal cu 10% şi mai mult de 9 ani pentru a spori standardele de viaţă ale fiecăruia cu 20%. Această rată
de creştere dublează standardele de viaţa la fiecare 35 de ani, ceea ce înseamnă că, neavând loc nici o schimbare în eficienţa economică şi
distribuţia veniturilor, standardele de viaţă ale cetăţenilor se vor tripla (vor creşte cu 300%) la 70 ani.
5
 B. Creşterea încasărilor la nivelul resurselor financiare publice. Când venitul naţional creşte în termeni
reali, autorităţile economice pot să obţină încasări mai mari prin intermediul impozitelor fără a recurge la majorarea
cotelor de impunere. Pe seama sporului de resurse fiscale se asigură o finanţare corespunzătoare a serviciilor
publice şi prestaţiilor sociale dorite de cetăţeni.
C. Creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă şi atenuarea sărăciei. Creşterea capacităţii de
producţie generează mai multe locuri de muncă şi, deci, surse de venit mai numeroase pentru gospodării.
D. Modificări în structura consumului. În ultimele decenii, creşterea economică a făcut ca, în statele cu
economie de piaţă matură, partea din venit destinată satisfacerii nevoilor inferioare să scadă în favoarea celei
destinate satisfacerii nevoilor superioare (cultură, recreere, comunicare etc.).

4.3.2. Costurile creşterii economice

Creşterea economică, privită ca finalitate a eforturilor efectuate de instituţiile statului are şi costuri specifice.
A. Sacrificiul prezent pentru o perspectivă mai bună. Cu toate că investiţia reprezintă un factor important
al creşterii, aceasta presupune ca oamenii să fie dispuşi să-şi sacrifice în prezent nivelul de viaţă. Consumul de
bunuri şi servicii trebuie redus în prezent astfel încât consumul viitor să fie mai mare (apare costul de oportunitate).
B. Alocarea resurselor pentru creştere Dacă economia se află într-o situaţie de ocupare deplină a
resurselor, producţia de bunuri de capital va putea creşte numai dacă se vor deplasa factorii de producţie de la
producţia bunurilor de consum spre producţia bunurilor de capital. Cu alte cuvinte, numai investiţiile generează
venituri viitoare, iar acestea pot creşte numai pe seama reducerii consumului (apare costul de oportunitate).
C. Externalităţi negative. Poluarea reprezintă unul din costurile majore ale creşterii economice din ultimele
secole.
D. Costuri personale şi sociale induse de migraţia forţei de muncă. O politică de creştere economică
susţinută îi face pe oameni să-şi părăsească viaţa simplă de la ţară sau din micile oraşe pentru zonele urbane unde
ritmul vieţii este infernal. Declinul agriculturii şi migraţia spre oraş au costurile lor, iar ritmul acestora aduce bucuria
unora, pentru alţii constituind o adevărată tragedie.

4.3.3. Limitele creșterii

Încă din anul 1970, Clubul de la Roma, luând act de epuizarea rapidă a resurselor naturale, a propus ca
rezultatele economice absolute să sporească în aceeaşi măsură cu populaţia totală, astfel încât rezultatele pe
locuitor să rămână constante. Aceasta este cunoscută ca fiind creşterea economică zero. Susţinătorii creşterii
economice zero considerau că în planul politicii economice, aceasta ar fi singura reacţie raţională pentru prezervarea
resurselor pe un termen cât mai lung.
Preocupările actuale sunt focalizate pe dezvoltarea durabilă, care este concepută în viziunea reconcilierii
dintre economie şi mediul înconjurător, pe o nouă cale de dezvoltare care să susţină progresul uman, nu numai în
câteva locuri şi pentru câţiva ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat.
Punctul de vedere larg acceptat este de dezvoltare durabilă sau viabilă, sustenabilă, în cadrul căreia se
urmăreşte interacţiunea compatibilităţii a patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic, astfel încât să se
asigure satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi asigura propriile
nevoi. Pentru realizarea condiţiei de compatibilitate a celor 4 sisteme care se intercondiţionează strategia dezvoltării
durabile include, ca element esenţial, indispensabil, simultaneitatea progresului în toate cele patru dimensiuni.
Prin răspunsul care trebuie dat la tendinţele ce se manifestă – creşterea rapidă a populaţiei, industrializarea
accelerată, subnutriţia larg răspândită, dispariţia unor resurse care nu se refac şi un mediu natural în curs de
deteriorare – dezvoltarea durabilă îşi propune să creeze, în timp şi spaţiu, condiţiile depăşirii limitelor progresului.
Dezvoltarea durabilă (sustenabilă), văzută ca un gen nou de strategie umană ce răspunde necesităţilor
prezentului, fără a compromite posibilităţile de satisfacere a trebuinţelor generaţiilor viitoare, trebuie să vizeze:
a) compatibilitatea permanentă şi sigură a mediului creat de om cu mediul natural;
b) egalitatea şanselor generaţiilor care coexistă şi se succed în timp şi spaţiu;
c) interpretarea prezentului prin prisma viitorului, prin focalizarea dezvoltării durabile pe securitatea
ecologică în locul maximizării profitului.
d) introducerea compatibilităţii strategiilor naţionale de dezvoltare ca urmare a interdependenţelor, tot mai
puternice, în plan geoeconomic şi ecologic;
e) mutarea centrului de greutate în asigurarea bunăstării generale, de la cantitatea şi intensitatea creşterii
economice, la calitatea acesteia.

6
 Tema 4
Întrebări de autoevaluare
Definiţi următoarele concepte: creştere/dezvoltare/progres economic; creştere intensivă şi extensivă.
Punctați asemănările și deosebirile dintre creșterea economică și dezvoltarea economică.
Identificați avantajele fiecărui tip de creștere economică.
Prezentaţi care sunt beneficiile, costurile şi limitele creşterii economice.

Teme de discuţie
Explicați acțiunea conjugată a factorilor de influență ai creșterii economice.
Analizați limitele principalelor modele de creștere economică.
Explicați interacțiunea dezvoltare economică – mediu înconjurător.
Analizați actualul tip de dezvoltare economică.
Identificați rolul capitalului uman și al inovării tehnologice în creșterea economică a României.
Prezentați coordonatele contemporane ale dezvoltării durabile.

Teste grilă
1. Creşterea economică
a) presupune sporirea rezultatelor activităţii economice la nivel macroeconomic
b) se exprimă prin ritmul de creştere a indicatorilor macroeconomici
c) trebuie abordată ca proces pe termen lung
d) semnifică o sporire a producţiei totale de bunuri şi servicii într-o societate la un moment dat
A(a+c+d) B(b+d) C(a+c+d) D(a+b+c+d)
2. Selectaţi varianta corectă
a) teoria creşterii economice furnizează instrumentarul şi fundamentele teoretice privind teoria dezvoltării economice
b) teoria dezvoltării economice furnizează instrumentarul şi fundamentele teoretice privind teoria creşterii economice
3. Factorul uman influenţează mărimea venitului naţional (creşterea economică) în calitate de
a) factor cantitativ b) factor calitativ c) factor structural d) a + b + c
4. Factorul material şi progresul tehnic fac parte din categoria
a) factor cantitativ b) factor calitativ c) a + b
5. Factorul politic influenţează mărimea venitului naţional (creşterea economică) în calitate de
a) factor cantitativ b) factor calitativ c) factor structural d) b + c
6. Creşterea cantitativă a factorilor de producţie utilizaţi este specifică
a) creşterii extensive b) creşterii intensive
7. Creşterea eficienţei utilizării factorilor de producţiei este specifică
a) creşterii extensive b) creşterii intensive
8. Creșterea productivității muncii este
a) un factor intensiv de creștere economică b) un factor extensiv de creștere economică
9. Unei țări cu un nivel scăzut de dezvoltare economică nu îi corespunde
a) un PNB scăzut pe locuitor b) o rată scăzută a șomajului c) o rată scăzută de economisire
10. Fenomenul creșterii economice este ilustrat prin
a) creșterea PNB în termeni reali b) creșterea PNB în termeni nominali c) creșterea PGB
11. Într-o economie slab dezvoltată, cercul vicios al sărăciei pornește de la
a) rata natalității b) insuficiența economisirii c) calificarea forței de muncă
12. Care din elementele de mai jos reprezintă elementul primordial a diferențierii creșterii și dezvoltării
a) finalitatea b) schimbările structurale c) aspectele cantitative
13. Creșterea economică este un obiectiv prioritar al oricărei politici economice deoarece
a) influențează gradul de ocupare și nivelul veniturilor
b) resursele sunt limitate
c) asigură sporirea masei monetare
14. Printre beneficiile creşterii economice se pot enunţa
a) creşterea standardului de viaţă b) creşterea încasărilor la nivelul resurselor financiare publice
c) creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă d) atenuarea sărăciei
e) modificări în structura consumului A(a+c+d) B(b+d+e) C(a+c+d) D(a+b+c+d+e)

7
15. Printre costurile creşterii economice se pot enunţa
a) sacrificarea prezentului b) sacrificarea viitorului
c) creşterea alocărilor de resurse d) scăderea alocărilor de resurse
e) externalităţi pozitive f) externalităţi negative
A(a+c+f) B(b+d) C(a+c) D(a+b+c+d+e+f)
16. Creşterea economică zero presupune
a) rezultatele economice absolute să sporească mai lent decât populaţia totală
b) rezultatele economice absolute să sporească în aceeaşi măsură cu populaţia totală
c) rezultatele pe locuitor să rămână constante d) b + c
17. În care din situațiile de mai jos se poate vorbi de creștere economică
a) venitul național crește mai încet decât populația
b) crește venitul național pe locuitor
c) venitul național crește în același ritm cu creșterea populației
18. Între creștere și dezvoltare economică se creează o relație de cauzalitate
a) pe termen scurt b) pe termen lung c) numai în agricultură
19. Diferența dintre asigurarea creșterii economice prin impulsionarea ofertei agregate și asigurarea creșterii
economice prin impulsionarea cererii agregate se exprimă prin
a) decalajul dintre rata posibilă și rata reală de creștere economică
b) nivelul productivității muncii d) nivelul de trai
20. Finalitatea socială a creșterii economice se exprimă în mod direct prin
a) creșterea populației totale b) creșterea speranței de viață
c) îmbunătățirea calității vieții pe ansamblul populației
21. Potențialul factorilor extensivi de susținere a creșterii economice este
a) nelimitat ca dimensiune și durată a acțiunii b) limitat ca dimensiune și durată a acțiunii
22. Tipul intensiv de creștere economică este caracteristic acelor economii naționale care
a) au resurse naturale abundente b) pot genera/absorbi progresul tehnic c) au inflație scăzută
23. Dezvoltarea durabilă vizează
a) compatibilitatea mediu uman – mediul natural
b) egalitatea, în timp şi spaţiu, a şanselor generaţiilor
c) interpretarea viitorului prin prisma prezentului A (a+c+d) B (b+d) C (a+c) D (a+b+d)
d) interpretarea prezentului prin prisma viitorului
24. Fluctuaţiile induse de influenţa factorilor climatici fac parte din categoria
a) fluctuaţiilor întâmplătoare b) fluctuaţiilor sezoniere

Teme pentru referate/proiecte

1. Analiza creșterii economice în România;
2. Rolul factorului uman în procesul creșterii economice;
3. Creșterea economică bazată pe consum vs. creșterea economică bazată pe ofertă.

Studiu de caz 1.
Analiza dinamicii creșterii economice în Uniunea Europeană (Anexa 1).
Creșterea economică Rata inflației (IPC- indicele prețurilor de consum)
Țara Dinamica PIB Proiecții Dinamica IPC Proiecții
Cauze Cauze
2017 2018 2019 2020 2017 2018 2019 2020

8
9