MINISTERUL ADMINISTRAŢIEI ŞI INTERNELOR

ACADEMIA DE POLIŢIE „ALEXANDRU IOAN CUZA”

TEZĂ DE DOCTORAT
-REZUMAT-

SECURITATEA NAŢIONALĂ
ŞI DREPTUL LA VIAŢĂ PRIVATĂ

Coordonator Ştiinţific
Prof.univ.dr.
COMAN FLORIAN

Doctorand
TIMIŞ IOAN

BUCUREŞTI – 2010
 CUPRINS
Abrevieri

Cuvânt înainte

PARTEA I
SECURITATEA NAŢIONALĂ
CAPITOLUL I CONCEPTUL DE „SECURITATE”
I.1 Delimitări conceptuale
I.2 Abordări moderne ale conceptului de „Securitate”
I.3 „Securitatea” în concepţia organizaţiilor internaţionale
I.3.1 Organizaţia Naţiunilor Unite
I.3.2 Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
I.3.3 Uniunea Europeană
I.3.4 Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
I.4 Politica de securitatea naţională
I.5 Securitatea naţională în contextul globalizării
I.6 Securitatea umană - dimensiune a securităţii naţionale

CAPITOLUL II STRATEGII DE SECURITATE

II.1 Strategia europeană de securitate
II.1.1 Securitatea NATO
II.1.2 Securitatea UE
II.1.3 Securitatea României între NATO şi UE
II.2 Strategia de securitate naţională a Statelor Unite ale Americii
II.3 Strategia de securitate naţională a Rusiei
II.4 Strategia de securitate naţională a României

CAPITOLUL III SISTEMUL INTERNAŢIONAL DE SECURITATE

III.1 Organizaţia Naţiunilor Unite
III.2 Consiliul Europei
III.3 Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
III.4 Uniunea Europeană
III.5 Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
III.6 Iniţiativa de Cooperare Sud-Est Europeană

CAPITOLUL IV AMENINŢĂRILE LA ADRESA SECURITĂŢII GLOBALE

IV.1 Delimitări conceptuale
IV.2 Ameninţările politice
IV.3 Ameninţările sociale
IV.4 Ameninţările economice
IV.5 Ameninţările militare
IV.6 Ameninţările transfrontaliere
IV.6.1 Terorismul internaţional
IV.6.2 Criminalitatea transnaţională organizată
IV.6.3 Proliferarea armelor de distrugere în masă

2
 IV.6.4 Subdezvoltarea, explozia demografică şi emigraţia clandestină

CAPITOLUL V AMENINŢĂRILE LA ADRESA SECURITĂŢII NAŢIONALE A ROMÂNIEI

V.1 Consideraţii generale
V.2 Riscurile si ameninţările prevăzute de Strategia de Securitate Naţională a României
V.2.1 Terorismul internaţional
V.2.2 Criminalitatea transnaţională organizată
V.2.3 Proliferarea armelor de distrugere în masă
V.2.4 Conflictele regionale
V.3 Riscurile, ameninţările şi vulnerabilităţile prevăzute de proiectul Strategiei Naţionale
de Apărare a României
V.4 Faptele prevăzute de Legea nr. 51/1991

CAPITOLUL VI SISTEMUL SECURITĂŢII NAŢIONALE

VI.1 Delimitari conceptuale
VI.2 Serviciile de informaţii din Statele Unite ale Americii
VI.2.1 Servicii de informaţii independente
VI.2.1.1 Agenţia Centrală de Informaţii
VI.2.2 Servicii de informaţii aflate în subordinea Departamentului de Justiţie
VI.2.2.1 Biroul Federal de Investigaţii
VI.2.2.2 Administraţia pentru Combaterea Drogurilor
VI.2.3 Servicii de informaţii aflate în subordinea Departamentului Apărării
VI.2.4 Servicii de informaţii aflate în subordinea Departamentului de Finanţe
VI.2.5 Servicii de informaţii aflate în subordinea Departamentului de Stat
VI.2.6 Servicii de informaţii aflate în subordinea Departamentului Energiei
VI.2.7 Servicii de informaţii aflate în subordinea Departamentului Comerţului
VI.2.8 Servicii de informaţii aflate în subordinea Departamentului Agriculturii
VI.2.9 Ukusa–Echelon
VI.2.10 Reorganizarea comunităţii informative americane
VI.3 Serviciile de informaţii din Marea Britanie
VI.3.1 Special Branch
VI.3.2 Military Intelligence 5
VI.3.3 Millitary Intelligence 6
VI.3.4 Gouvernment Communications Headquarters
VI.3.5 Defence Intelligence Staff
VI.4 Serviciile de informaţii din Rusia
VI.4.1 Contraspionajul şi securitatea internă
VI.4.2 Informaţiile externe
VI.4.3 Informaţiile şi contrainformaţiile militare
VI.4.4 Alte structuri de informaţii
VI.4.5 Reorganizarea comunităţii informative ruse
VI.5 Serviciile de informaţii din Israel
VI.5.1. Agenţia Israeliană de Securitate
VI.5.2 Mossad
VI.5.3 Aman
VI.5.4 Alte structuri de informaţii

CAPITOLUL VII SERVICIILE DE INFORMAŢII DIN ROMÂNIA

VII.1 Serviciul Român de Informaţii
3
 VII.2 Serviciul de Informaţii Externe
VII.3 Serviciul de Protecţie şi Pază
VII.4 Direcţia Generală de Informaţii a Apărării
VII.5 Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă
VII.6 Comunitatea Naţională de Informaţii a României

PARTEA A II-A
DREPTUL LA VIAŢĂ PRIVATĂ
CAPITOLUL I REGIMUL JURIDIC AL DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR
FUNDAMENTALE ALE PERSOANEI
I.1 Conceptul de „drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei”
I.2 Evoluţia preocupărilor internaţionale pentru protecţia drepturilor omului
I.3 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
I.4 Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
I.5 Politica legislativă a României de garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale
I.6 Limitarea exercitării unor drepturi şi libertăţi fundamentale

CAPITOLUL II VIAŢA PRIVATĂ A PERSOANEI

II.1 Sediul materiei
II.2 Natura obligaţiilor impuse statelor de art. 8 din CEDO
II.3 Conceptul de „viaţă privată"

CAPITOLUL III DREPTUL LA VIAŢĂ PRIVATĂ PERSONALĂ

III.1 Datele cu caracter personal
III.2 Dreptul la imagine
III.3 Dreptul la nume
III.4 Identitatea persoanei
III.5 Informaţiile privind starea persoanei
III.6 Dreptul la integritate fizică şi morală a persoanei
III.7 Libertatea sexuală

CAPITOLUL IV DREPTUL LA DOMICILIU, VIAŢĂ PRIVATĂ INTIMĂ ŞI VIAŢĂ PRIVATĂ

SOCIALĂ
IV.1 Dreptul la domiciliu
IV.2 Dreptul la viaţa privată intimă
IV.3 Dreptul la viaţă privată socială

CAPITOLUL V DREPTUL LA CORESPONDENŢĂ

V.1 Dreptul la corespondenţă în situaţii speciale
V.2 Controlul corespondenţei profesionale
V.3 Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor

CAPITOLUL VI LIMITAREA EXERCITĂRII DREPTULUI LA VIAŢĂ PRIVATĂ

VI.1 Conceptul de „limitare” a exercitării dreptului la viaţă privată
VI.2 Condiţiile ingerinţelor în exercitarea drepturilor garantate de art 8 din Convenţia
europeană

4
 VI.2.1 Ingerinţa să fie prevăzută de lege
VI.2.2 Ingerinţa să îndeplinească un scop legitim
VI.2.3 Ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică
VI.2.4 Ingerinţa să fie proporţională cu scopul urmărit
VI.3 Politica legislativă a României de limitare a exercitării dreptului la viaţă privată

CAPITOLUL VII JURISPRUDENŢĂ A CEDO PRIVIND LIMITAREA EXERCITĂRII

DREPTULUI LA VIAŢĂ PRIVATĂ
VII.1 Hotărârea din 6 septembrie 1978 în cauza KLASS ŞI ALŢII împotriva
GERMANIEI
VII.2 Hotărârile din 24 aprilie 1990 în cauzele KRUSLIN şi HUVIG împotriva FRANŢEI
VII.3 Hotărârea din 4 mai 2000 în cauza ROTARU împotriva ROMÂNIEI
VII.4 Hotărârea din 26 aprilie 2007 în cauza DUMITRU POPESCU împotriva
ROMÂNIEI
VII.5 Hotărârea din 1 iulie 2008 în cauza CALMANOVICI împotriva ROMÂNIEI
VII.5.1. Interceptarea şi înregistrarea convorbirilor telefonice
VII.5.2. Supravegherea de către serviciile speciale

PARTEA A III-A
ASIGURAREA SECURITĂŢII NAŢIONALE ŞI LIMITAREA
EXERCITĂRII DREPTULUI LA VIAŢĂ PRIVATĂ
CAPITOLUL I ACTIVITATEA INFORMATIVĂ – MIJLOC DE ASIGURARE A
SECURITĂŢII NAŢIONALE
I.1 Conceptul de „activitate informativă”
I.2 Principiile activităţii informative
I.2.1 Legalitatea
I.2.2 Planificarea
I.2.3 Ofensivitatea şi mobilitatea
I.2.4 Anticiparea şi previzionarea
I.2.5 Obiectivitatea evaluărilor
I.2.6 Informarea exactă, corectă şi oportună a factorilor de decizie
I.2.7 Independenţa, neutralitatea şi echidistanţa politică
I.2.8 Protecţia mijloacelor şi tehnicilor speciale de investigare
I.2.9 Cooperarea, conlucrarea şi colaborarea
I.2.10 Cooperarea internaţională
I.3 Activitatea informativă şi societatea civilă

CAPITOLUL II MIJLOACELE ACTIVITĂŢII INFORMATIVE

II.1 Delimitări conceptuale
II.2 Obţinerea informaţiilor din surse umane
II.3 Obţinerea informaţiilor din surse tehnice
II.3.1 Obţinerea informaţiilor din fotografii şi imagistică
II.3.2 Obţinerea informaţiilor din semnale
II.3.3 Obţinerea informaţiilor din comunicaţii
II.3.4 Obţinerea informaţiilor prin mijloace telemetrice
II.3.5 Obţinerea informaţiilor prin mijloace electronice

5
 II.3.6 Obţinerea informaţiilor prin măsurători şi semnături
II.3.7 Platforme pentru obţinerea informaţiilor
II.4 Comparaţie între sursele umane şi sursele tehnice

CAPITOLUL III SUPRAVEGHEREA VIEŢII PRIVATE

III.1 Conceptul de „Tehnici speciale de investigare”
III.2 Supravegherea fizică
III.2.1 Supravegherea foto-video
III.2.2 Supravegherea electronică
III.2.3 Supravegherea prin detectare şi scanare
III.2.4 Concluzii
III.3 Supravegherea prin accesarea spaţiilor private
III.4 Supravegherea comunicărilor
III.4.1 Delimitări conceptuale
III 4.2 Statele Unite ale Americii
III 4.3 Franţa
III.4.4 Marea Britanie
III 4.5 Germania
III.4.6 Italia
III.4.7 Israel
III.4.8 Concluzii
III.5 Supravegherea prin accesarea datelor cu caracter personal

CAPITOLUL IV SUPRAVEGHEREA VIEŢII PRIVATE ÎN ROMÂNIA

IV.1 Supravegherea fizică
IV.2 Supravegherea prin accesarea spaţiilor private
IV.2.1 Accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect
IV.2.2 Ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea şi
extragerea informaţiilor pe care acesta le conţine
IV.2.3 Instalarea de obiecte
IV.3 Supravegherea comunicărilor
IV.4 Supravegherea prin accesarea datelor cu caracter personal
IV.5 Condiţiile necesare utilizării tehnicilor speciale de investigare
IV.6 Procedura de autorizare a tehnicilor speciale de investigare
IV.6.1 Procedura generală
IV.6.2 Procedura specială

CAPITOLUL V TEHNICILE SPECIALE DE INVESTIGARE ŞI LIMITAREA

EXERCITĂRII DREPTULUI LA VIAŢĂ PRIVATĂ
V.1 Natura juridică a tehnicilor speciale de investigare în materia securităţii naţionale
V.2 Limitarea exercitării dreptului la viaţă privată prin utilizarea tehnicilor speciale de
investigare
V.3 Comparaţie între tehnicile speciale de investigare utilizate în domeniul securităţii
naţionale şi cele utilizate în procesul penal în România

CAPITOLUL VI SUPRAVEGHEREA ACTIVITĂŢII INFORMATIVE

VI.1 Supravegherea democratică a activităţii informative
VI.2 Mecanismele supravegherii activităţii informative
VI.2.1 Statele Unite ale Americii
6
 VI.2.2 Marea Britanie
VI.2.3 Franţa
VI.3 Supravegherea activităţii informative în România
VI.4 Politizarea serviciilor de informaţii

CAPITOLUL VII ACTIVITATEA INFORMATIVĂ ŞI DREPTUL LA VIAŢĂ PRIVATĂ

VII.1 Atribuţiile speciale ale serviciilor de informaţii
VII.2 Controlul asupra atribuţiilor speciale ale serviciilor de informaţii
VII.3 Valorificarea informaţiilor pentru securitatea naţională în procesul penal în
România
VII.3.1 Caracterul probatoriu al informaţiilor pentru securitatea naţională
VII.3.2 Caracterul clasificat al informaţiilor pentru securitatea naţională

PROPUNERI DE LEGE FERENDA

BIBLIOGRAFIE

7
 PARTEA I
SECURITATEA NAŢIONALĂ
CAPITOLUL I
CONCEPTUL DE „SECURITATE”

I.1 Delimitări conceptuale

Sursa de legitimare a unui stat este capacitatea de a garanta şi menţine drepturile cetăţenilor săi
şi de a le asigura mediul prielnic satisfacerii tuturor nevoilor. De-a lungul întregii sale istorii, omul a
simţit permanent nevoia de stabilitate şi s-a preocupat să-şi asigure agoniseala, proprietatea, hrana şi
propria viaţă. „Nu se poate trăi fără a avea sentimentul siguranţei acţiunii şi al stabilităţii”, se afirmă,
parcă la unison, din mediul sociologic. De altfel, piramida trebuinţelor formulată de Abraham Maslow
plasează nevoia de securitate pe al doilea nivel de importanţă, imediat după nevoile fiziologice. Prin
urmare, faţă de această realitate, singurul concept care poate răspunde acestor deziderate (siguranţă şi
stabilitate) este conceptul de securitate.

I.2 Abordări moderne ale conceptului de „Securitate”

În România, Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României1 defineşte în art. 1
conceptul de „siguranţă naţională” 2, acesta fiind „starea de legalitate, de echilibru şi de stabilitate
socială, economică şi politică necesară existenţei şi dezvoltării statului naţional român, ca stat
suveran, unitar, independent şi indivizibil, menţinerii ordinii de drept, precum şi a climatului de
exercitare neîngrădită a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor potrivit
principiilor şi normelor democratice statornicite prin Constituţie”. În art. 3 din aceeaşi lege, sunt
enumerate faptele şi împrejurările de fapt care sunt apreciate ca fiind ameninţări la adresa valorilor
sociale consacrate prin art.1.
Evoluţia societăţii, consolidarea democraţiei şi a instituţiilor statului de drept, respectarea
plenară a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor impun regândirea acestui concept,
termenul de „securitate naţională” apreciem ca fiind mai cuprinzător şi corespunzător necesităţilor
actuale privind definirea şi elaborarea strategiei de securitate a României, crearea codului de cooperare
şi colaborare a instituţiilor abilitate pentru realizarea ei. De altfel, acesta este şi termenul consacrat de
Constituţia României, republicată, în cadrul art. 27, alin. (2), lit.c) „apărarea securităţii naţionale sau a
ordinii publice”, art.31, alin.(3) „Dreptul la informaţie nu trebuie sa prejudicieze măsurile de protecţie
a tinerilor sau securitatea nationala”, art. 53 (1) “Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi
restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a
ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor…”şi art.119 „Consiliul
Suprem de Apărare a Tarii organizează şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea tarii şi
securitatea nationala, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în
sistemele de alianta militară, …”, dar şi de alte documente sau norme legale.3
Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate4 defineşte securitatea naţională drept “starea
naţiunii, a comunităţilor sociale, a cetăţenilor şi a statului, fundamentată pe prosperitate economică,
legalitate, echilibru şi stabilitate socio-politică, exprimată prin ordinea de drept şi asigurată prin
acţiuni de natură economică, politică, socială, juridică, militară, informaţională şi de altă natură, în
1
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163 din 7 august 1991
2
În principiu, datorită conotaţiei negative a termenului „securitate", la începutul anilor '90 a fost impusă sintagma „siguranţă
naţională". Dar, împreună cu doctrina de specialitate din acest domeniu, în lucrarea de faţă prin „siguranţă naţională"
înţelegem, de fapt, „securitate naţională”.
3
Menţionăm cu titlu de exemplu, art. 20 din Legea nr. 535/2004 “Ameninţările la adresa securităţii naţionale a României
prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României…”.
4
Aprobată prin Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr.136 din 23 iunie 2004

8
scopul exercitării neîngrădite a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, manifestarea deplină a libertăţii
de decizie şi de acţiune a statului, a atributelor sale fundamentale şi a calităţii de subiect de drept
internaţional”. Astfel prezentată, securitatea naţională reprezintă condiţia fundamentală a existenţei
naţiunii şi statului român şi are drept componente strategice fundamentale apărarea naţională, siguranţa
naţională şi ordinea publică5.

I.3 „Securitatea” în concepţia organizaţiilor internaţionale

I.3.1 Organizaţia Naţiunilor Unite
ONU, în Carta Naţiunilor Unite6, afirmă:
- Capitolul I, art. 2: „Toţi membrii trebuie să îşi resolve disputele internaţionale prin mijloace paşnice,
într-o manieră în care pacea, securitatea şi justiţia internaţionale nu sunt puse în pericol. Toţi membrii
trebuie să se abţină, în relaţiile lor internaţionale, de la ameninţarea cu forţa sau folosirea forţei
împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat sau în orice altă manieră
care contravine scopurilor ONU. Nimic din prezenta Cartă nu trebuie să autorizeze ONU să intervină
în probleme ce ţin în esenţă de jurisdicţia internă a oricărui stat, nici nu trebuie să iniţieze asemenea
pretenţii de acord întemeiate pe prezenta Cartă; acest principiu nu trebuie să prejudicieze aplicarea
măsurilor de impunere din Capitolul VII.”
I.3.2 Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord
NATO, încă de la înfiinţare, prin Tratatul Nord-Atlantic7, defineşte conceptul de securitate
astfel:
- Art. 3: „Pentru a îndeplini mai eficient obiectivele acestui Tratat, Părţile, separat sau împreună, prin
intermediul auto-ajutorării şi al sprijinului reciproc continue, îşi vor menţine şi îşi vor dezvolta
capacitatea individuală şi cea colectivă de rezistenţă în faţa unui atac armat. Părţile convin că un atac
armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat
un atac împotriva tuturor şi, în consecinţă, sunt de acord ca, dacă are loc un asemenea atac armat,
fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la auto-apărare individuală sau colectivă recunoscut prin
Articolul 51 din Carta Naţiunilor Unite, va sprijini Partea sau Părţile atacate prin efectuarea
imediată, individual sau de comun acord cu celelalte Părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră
necesară, inclusiv folosirea forţei armate, pentru restabilirea şi menţinerea securităţii zonei nord-
atlantice. Orice astfel de atac armat şi toate măsurile adoptate ca rezultat al acestuia vor trebui
raportate imediat Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după ce Consiliul de Securitate
va adopta măsurile necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.”

5
„Securitatea naţională este conceptul integrator al tuturor domeniilor de activitate, care concură la realizarea şi
apărarea sa. Componentele strategice fundamentale ale securităţii naţionale sunt:
- apărarea naţională - ansamblu de măsuri şi acţiuni desfăşurate de statul român în scopul apărării şi garantării
suveranităţii naţionale, a independenţei şi unităţii statale, integrităţii teritoriale şi democraţiei constituţionale;
- siguranţa naţională - garanţia oferită de către stat privind apărarea eficientă a democraţiei, statului de drept, ordinii
constituţionale şi valorilor supreme garantate de constituţie, prin activităţile de informaţii, contrainformaţii şi securitate,
desfăşurate de sistemul securităţii naţionale, precum şi prin deciziile şi acţiunile de realizare a siguranţei cetăţeanului şi a
naţiunii; siguranţa naţională este, în acelaşi timp, expresia nivelului de garanţii pe care statul îl poate oferi naţiunii în
legătură cu înfăptuirea şi protejarea obiectivelor şi intereselor de securitate, în condiţiile dinamice ale mediului intern şi
internaţional, prin prevenirea surprinderilor strategice, economice, politice, tehnico-ştiinţifice, ecologice sau de altă
natură.
- ordinea publică - ansamblu de norme şi măsuri politice, economice, sociale, care permit funcţionarea normală a
instituţiilor statului, menţinerea liniştii publice, garantarea siguranţei cetăţenilor, respectarea şi protejarea drepturilor
acestora‖. Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, p.4
6
Carta Naţiunilor Unite, http://www.un.org/aboutun/charter/index.html.
7
Manualul NATO, Biroul de Informaţii şi Presă al NATO, Bruxelles, 2001

9
 I.3.3 Uniunea Europeană
Astfel, la sfârşitul anului 2003, a fost lansată Strategia de Securitate Europeană, document ce
are ca punct de pornire premisa ce afirmă că răspunsul la riscurile, pericolele şi ameninţările la adresa
securităţii europene trebuie adaptat fiecărui tip al acestora, aplicându-se o strategie multifaţetată şi o
abordare comprehensivă. Strategia Solana, aşa cum mai este denumit acest document, identifică unele
ameninţări, dar şi vulnerabilităţi, pe care, însă, le enumeră, fără a le explica. Acestea derivă din
dezvoltările politice, economice, demografice, ecologice, ştiinţifice şi tehnologice şi nu sunt neapărat
exploatate împotriva unei ţări sau a unui actor internaţional anume. Astfel, Strategia identifică drept
vulnerabilităţi: încălzirea globală şi dependenţa energetică a Europei, dar şi elemente ce pot fi
categorisite mai degrabă riscuri şi pericole (sărăcia, foametea, eşecul creşterii economice etc.).
I.3.4 Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa
Concepţia de securitate a OSCE este prezentată în Carta pentru Securitate Europeană8:
„8. Fiecare stat participant are drept egal la securitate. Reafirmăm dreptul inalienabil al fiecărui stat
participant şi al tuturor statelor participante la libertatea de alegere a propriilor aranjamente de
securitate, incluzând tratatele de alianţă, aşa cum sunt emise. De asemenea, fiecare stat are dreptul la
neutralitate. Fiecare stat participant va respecta drepturile tuturor celorlalte în aceste privinţe. Ele nu
îşi vor întări securitatea în detrimentul securităţii altor state. […]

I.4 Politica de securitate naţională

În concluzie, politica de securitate naţională poate fi definită ca un ansamblu de decizii ce privesc
structurarea unei viziuni despre securitatea naţională şi interesele naţionale, determinarea unor obiective
strategice şi elaborarea unor strategii naţionale, dar şi implementarea şi evaluarea acelor strategii. Aceasta
este o definire cuprinzătoare a politicii de securitate naţională, ca politică publică.
Distincţia fundamentală între conceptul de „politică de securitate" şi cel de „strategie de
securitate" constă în faptul că politica de securitate se referă la procesul de stabilire a obiectivelor majore
ale unui stat, în timp ce strategiile se referă la modalităţile de realizare a acelor obiective; asigurarea
securităţii se realizează în strictă concordanţă cu conceptul strategic instituit prin strategiile de
securitate adoptate de către autorităţile internaţionale sau naţionale competente. În plus, politica de
securitate cuprinde, ca marcă distinctivă, o componentă politică: nivelul instituţional de decizie
politico-militară.

I.5 Securitatea naţională în contextul globalizării

În condiţiile globalizării, cu limitele şi inconvenienţele ei, direcţia care se conturează pentru
realizarea unui mediu de securitate comun propice progresului umanităţii este definită de cooperare,
dezvoltare durabilă şi realizarea unei unităţi în diversitate, în care valorile umane să se poată exprima
în plenitudinea lor.

I.6 Securitatea umană - dimensiune a securităţii naţionale

În prezent, pe plan mondial, se răspândeşte tot mai insistent concepţia potrivit căreia piesa de
rezistenţă a securităţii naţionale şi a securităţii globale o reprezintă fiinţa umană, ca parte intrinsecă a
unei comunităţi. „Omul, ca element fundamental al societăţii, reprezintă sursa şi resursa oricărei
forme de organizare socială. Omul transcende toate graniţele dintre domeniile şi nivelurile sistemului
social”9. În acest caz, ceea ce ar trebui să fie subliniat în studiile de securitate este tocmai securitatea
individului sau, altfel spus, securitatea umană10. Aceasta include o serie de drepturi şi libertăţi
8
Carta pentru Securitate Europeană, http://www.osce.org/docs/english/1990-1997summits/istachart99e.htm.
9
Alexandra Sarcinschi, Omul - subiectul securităţii naţionale şi internaţionale, în volumul „Provocări la adresa securităţii şi
strategiei la începutul secolului XXI”, Bucureşti, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, 2005, p. 61
10
A se vedea Weissberg, Matthew, Conceptualizing Human Security, în „Swords and Ploughshares. A Journal of
International Affairs” – online version http://www.american.edu, Spring 2003, Volume XIII, No. 1, pp. 3-11 şi Hampson,

10
prevăzute în diverse instrumente politice şi juridice: drepturile individuale (dreptul la viaţă;
recunoaşterea în faţa legii; protecţia faţă de formele crude sau degradante de pedeapsă; protecţia faţă de
discriminarea rasială, etnică, sexuală sau religioasă etc.), drepturile legale (accesul la mijloacele legale
de prevenire a violării drepturilor fundamentale; protecţia faţă de arestul arbitrar, detenţie sau exil),
libertăţile civile (libertatea de gândire, conştiinţă şi religie), drepturile de subzistenţă (dreptul la hrană şi
la standardele fundamentale de sănătate şi bunăstare), drepturile economice (dreptul la muncă, odihnă
şi recreere; securitatea socială) şi drepturile politice (dreptul de a lua parte la alegeri şi de a participa la
guvernare). Mai mult, în funcţie de natura drepturilor şi libertăţilor, pot fi sistematizate şi tipurile de
ameninţări la adresa securităţii umane: individuale (violenţă fizică, crimă, accidente), comunitare
(opresiune, dezintegrare, discriminare), politice (represiune, tortură, violarea drepturilor fundamentale),
economice (sărăcie, foamete, lipsa condiţiilor de locuire şi de viaţă, în general), sanitare (boli, condiţii
insalubre de trai) şi ecologice (degradarea mediului, poluare,dezastre naturale)11.

CAPITOLUL II
STRATEGII DE SECURITATE

II.1 Strategia europeană de securitate

II.1.1 Securitatea NATO
În concepţia NATO “securitatea este asigurată printr-o capacitate globală de acţiune, prin luptă
activă sub conducerea militară a SUA”. Preşedintele SUA mergea şi mai departe: “Nucleul misiunii
NATO rămâne apărarea colectivă a Alianţei transatlantice şi a democraţiilor, dar NATO trebuie să-şi
dezvolte noi structuri şi capacităţi de a duce această misiune în condiţiile unor noi împrejurări […].
Alianţa trebuie să fie capabilă să acţioneze acolo unde interesele noastre sunt ameninţate, prin crearea
de coaliţii sub împuternicirea proprie a NATO”.12
II.1.2 Securitatea UE
Unul din motivele importante pentru care a fost creată Uniunea Europeană a fost acela de a
asigura pacea şi securitatea după secole de conflict pe continent. Deşi ameninţarea agresiunilor militare
s-a diminuat în Europa, de la crearea UE securitatea este o preocupare majoră pentru toate ţările de pe
continent. Aşa cum pacea şi securitatea au fost principalele obiective la constituirea UE, viitoarele
extinderi urmăresc să consolideze pacea şi securitatea într-o Europă extinsă.
Conceptul Identităţii Europene de Securitate şi Apărare s-a dezvoltat în cadrul NATO, în
strânsă corespondenţă cu alte două concepte, dezvoltate ulterior de UE. Este vorba, în primul rând, de
Politica Externă şi de Securitate Comună– PESC (Common Foreign and Security Policy– CFSP), ce
denumeşte un capitol distinct (Titlul V) al Tratatului de la Maastricht şi care reprezintă unul din cei trei
piloni ai construcţiei europene. În al doilea rând, este vorba de Politica Europeană de Securitate şi
Apărare – PESA (European Security and Defence Policy, ESDP ) sau, respectiv, Politica Europeană de
Securitate şi Apărare Comună – PESAC (Common European Security and Defence Policy, CESDP),
după varianta optimizată, prevăzută de Strategia Europeană de Securitate, concept care a dobândit în
ultimii ani tot mai multă substanţă şi care este parte componentă intrinsecă a PESC. În procesul
decizional al PESC este implicată o pleiadă întreagă de instituţii comunitare: Consiliul European,
Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană (cu precădere Comisarul pentru Relaţii Externe),
Parlamentul European, Preşedinţia UE, statele membre, Secretariatul General al Consiliului condus de
Înaltul Reprezentant pentru PESC, reprezentanţii speciali, Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi

Fen Olsen, Madness in the Multitude: Human Security and World Disorder, Ontario, Oxford University Press, 2002,
http://www.oup.com.
11
A se vedea şi Alexandra Sarcinschi, Elemente noi în studiul securităţii naţionale şi internaţionale, în „Studii de securitate
şi apărare”, volumul 2, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005, p.22-23
12
A se vedea Dr. Ioan Bidu, Dr. Cristian Troncotă, op.cit. p.116.

11
(COREPER), Comitetul Politic, Unitatea de planificare politică şi avertizare timpurie (aflată în
subordinea Secretariatului General al Consiliului).
II.1.3 Securitatea României între NATO şi UE
În Documentul de poziţie a României, referitor la Politica Externă şi de Securitate Comună, se
arăta că: „România este pregătită să accepte şi să aplice acquis-ul în domeniul Politicii Externe şi de
Securitate Comune (PESC) a Uniunii Europene (UE). Structurile necesare transpunerii acesteia în
practică au fost create, iar politica externă şi de securitate a României se bazează pe aceleaşi principii şi
are aceeaşi orientare cu cea promovată de Uniunea Europeană”. România nu a avut ulterior mari
dificultăţi în transpunerea în practică a acquis-ului în domeniul Politicii Externe şi de Securitate
Comune, după aderare urmărind şi implementând în continuare cerinţele ulterioare ale acquis-ului în
domeniul PESC.
Calitatea de membru al NATO şi UE consolidează capacitatea României de protejare a
securităţii sale, într-un mediu în care "securitatea naţională" înseamnă mai mult decât putere militară
sau apărare, înseamnă şi cooperare, valori comune, capacităţi noi, implicare activă a tuturor palierelor
societăţii.13
România, integrată în structurile politice, economice, de securitate europene şi euroatlantice,
prin apartenenţa la UE şi NATO, are şansa de a se afirma într-o zonă centrală faţă de Europa
Occidentală, Federaţia Rusă şi Balcani, putând să reprezinte o adevărată verigă de legătură regională,
dacă realizează şi valorifică un astfel de potenţial. Desigur, depinde de noi să găsim calea favorabilă
pentru a promova şi a ne păstra interesele naţionale.

II.2 Strategia de securitate naţională a SUA

Noua strategie de securitate naţională a SUA din 2010 se distanţează de doctrina loviturilor
preventive din 2002, a fostului preşedinte George W. Bush, doctrină care a condus la războiul din Irak.
Cea mai mare prioritate a noii strategii de securitate naţională o constituie siguranţa şi securitatea
americanilor, sens în care documentul cere SUA să îşi consolideze puterea prin eforturi diplomatice şi
dezvoltare. Creşterea economică şi punerea în ordine a sistemului fiscal al SUA sunt priorităţi naţionale
de securitate ale preşedintelui Barack Obama.
Principala ameninţare rămâne terorismul, însă dacă până în prezent, documentul făcea referire
doar la ameninţările care veneau din exteriorul statului american, noua Strategie evidenţiază pericolul
sporit ce ar putea veni chiar din interiorul ţării.

II.3 Strategia de securitate naţională a Rusiei

Documentul prevede faptul că un pericol major pentru securitatea Rusiei îl constituie „politica
unor ţări străine vizând o superioritate militară covârşitoare”. Sunt deplânse eforturile NATO de a
„avansa infrastructura militară a alianţei până la graniţele Rusiei”. NATO si politica externă şi militară
a SUA reprezintă o ameninţare importantă pentru stabilitatea internatională şi pentru puterea Rusiei.
Documentul subliniază influenţa negativa pe care o constituie recidiva abordarilor unilaterale în
relaţiile internaţionale, făcând referire în special la problema proiectului american de a instala un scut
antiracheta în Europa. Potrivit stategiei ruse, existenţa unui astfel de scut are ca scop asigurarea unei
supremaţii în domeniul militar, fapt ce reprezinta un pericol pentru securitatea rusă şi riscă să conducă
la o noua cursă a înarmării".

II.4 Strategia de securitate naţională a României

Principalele interese de securitate sunt identificate ca fiind: „integrarea deplină în Uniunea
Europeană şi asumarea responsabilă a calităţii de membru al Alianţei Nord-Atlantice; menţinerea
integrităţii, unităţii, suveranităţii, independenţei şi indivizibilităţii statului român; dezvoltarea unei

13
Pentru mai multe amănunte a se vedea Nicuşor Moldovan, Mihai Rică, op.cit., p. 113-125.

12
economii de piaţă competitive, dinamice şi performante; modernizarea radicală a sistemului de
educaţie şi valorificarea eficientă a potenţialului uman, ştiinţific şi tehnologic; creşterea bunăstării
cetăţenilor, a nivelului de trai şi de sănătate a populaţiei; afirmarea şi protejarea culturii, identităţii
naţionale şi vieţii spirituale, în contextul participării active la construcţia identităţii europene"14.
Precum se poate vedea, logica liberală a securităţii cade din nou în subsidiar, din acest punct de vedere
strategia din 2006 fiind la fel de regresivă ca cea din 2001. Globalizarea este considerată ca fiind
fenomenul cu impactul cel mai mare asupra sistemului internaţional şi a parametrilor acestuia. Acestea
sunt în mare măsură elementele de continuitate cu politicile de securitate naţională alături de
reafirmarea rolului României de factor de stabilitate şi promovare a valorilor şi principiilor democraţiei,
a păcii şi securităţii.
Elementul central în această versiune din 2006 intervine sub forma unei echilibrări a importanţei
strategice a braţelor securităţii naţionale identificate ca fiind: statutul de membru al NATO şi UE ;
parteneriatul strategic cu SUA, reforma sistemului militar român (pentru a satisface standardele de
interoperabilitate şi eficienţă prevăzute de NATO şi UE). Ameninţările de tip clasic revin în prim-plan
mai degrabă sub forma necesităţii consolidării frontierelor estice şi nordice (mai ales în condiţiile în
care acestea sunt şi graniţele instituţiilor mai sus menţionate). Pentru prima oară de la căderea
regimurilor comuniste, se stabileşte ca paramentru important de politică externă şi de securitate o
relaţie privilegiată (diferită însă de un parteneriat strategic) cu Republica Moldova, în asistarea şi
sprijinirea acesteia în drumul spre democratizare şi spre o viitoare integrare în structurile europene şi
nord-atlantice.

CAPITOLUL III
SISTEMUL INTERNAŢIONAL DE SECURITATE

III.1 Organizaţia Naţiunilor Unite

Crearea acestei noi instituţii internaţionale trebuie plasată în contextul euforiei, idealismului şi
marilor aşteptări ale popoarelor lumii în 1945, anul victoriei, al sfârşitului celui mai sinistru coşmar din
istoria omenirii, care durase aproape şase ani. Un martor ocular din acea vreme spunea „Cu Europa în
ruine, cu mizeria populaţiilor răvăşite de război, oamenilor nu le mai rămâneau decât speranţele”15.
ONU împreună cu celelalte instituţii internaţionale şi alături de organizaţiile neguvernamentale au fost
o parte importantă a acestui vis, a acestor speranţe şi idealuri.
ONU s-a născut la 24 octombrie 1945, succedând Societatea Naţiunilor, a cărei dizolvare a
devenit efectivă la 31 iulie 1947. ONU, care are 192 de state membre16, are drept sarcină asigurarea
menţinerii păcii, favorizarea cooperării între popoare şi apărarea drepturilor omului în lume. Pentru
îndeplinirea acestor obiective, ONU intervine îndeosebi prin Consiliul de securitate, pe de o parte
pentru a reglementa diferendele într-o manieră pacifistă, iar pe de alta pentru a lua măsuri coercitive.
Toate evenimentele internaţionale de după 1945 se reflectă în viaţa ONU.

III.2 Consiliul Europei

Fondat în 1949, Consiliul Europei este o organizaţie politică interguvernamentală continentală
care reuneşte la ora actuală 47 de state membre17, activitatea sa răsfrângându-se – direct sau indirect –

14
Idem, p.6
15
A se vedea în acest sens Dr. Ioan Bidu, Dr. Cristian Troncotă, op.cit., p.31
16
Cu excepţia Statului Cetăţii Vaticanului, toate statele lumii suverane şi independente au calitatea de state membre ONU.
17
Cele 47 de state membre sunt: Albania, Andora, Austria, Armenia, Azerbaidjan, Belgia, Bulgaria, Bosnia şi Herzegovina,
Croaţia, Cipru, Republica Cehă, Danemarca, Elveţia, Estonia, Finlanda, Franţa, Georgia, Germania, Grecia, Islanda, Irlanda,
Italia, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Malta, Macedonia, Marea Britanie, Moldova, Monaco, Muntenegru,
Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, România, Federaţia Rusă, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Serbia, Turcia,
Ucraina, Ungaria.

13
asupra a 800 de milioane de locuitori cât însumează populaţia acestor ţări. Potrivit statutului, Consiliul
Europei acţionează pentru realizarea unităţii europene prin apărarea şi întărirea democraţiilor pluraliste
şi a drepturilor omului, prin definirea unor soluţii comune în problemele cu care se confruntă societatea
contemporană şi prin accentuarea conştiinţei şi valorilor identităţii culturale europene. Practic,
Consiliul Europei este forumul în care se dezbat preocupările, speranţele şi aspiraţiile popoarelor şi
persoanelor care trăiesc în spaţiul ce se întinde de la Atlantic pînă la frontiera extrem-orientală a Rusiei.

III.3 Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord

În 1948, SUA au pus în aplicare „Planul Marshall”, care a adus infuzii masive de ajutor
economic pentru ţările din Vestul şi Sudul Europei, cu condiţia ca acestea să coopereze şi să se ajute
reciproc pentru a-şi grăbi refacerea. S-a ştiut însă curând că puterile Tratatului de la Bruxelles nu
puteau contrapune o putere militară adecvată cu cea a Uniunii Sovietice fără ajutorul şi asistenţa
Statelor Unite, astfel că în martie 1948, SUA, Franţa şi Ţările de Jos au încheiat, prin Tratatul de la
Bruxelles, o alianţă defensivă colectivă. Acest lucru a determinat ca statele semnatare să înceapă
imediat - după o lună – negocierile cu SUA şi Canada în vederea unui aranjament defensiv mai larg. Ca
urmare, în 1949, Tratatul Nord-Atlantic a fost semnat în Washington D.C. de către membrii fondatori
ai NATO.
Prin urmare, NATO este o organizaţie apărută pentru a aplica Tratatul Nord-Atlantic, semnat pe
4 aprilie 1949 – şi care a intrat în vigoare din 24 august 1949. Organizaţia, care în prezent are 28 de
state membre, încearcă să stabilească o contra-putere militară la cea sovietică, prezentă în Europa estică
postbelică.

III.4 Uniunea Europeană

Unul din motivele importante pentru care a fost creată Uniunea Europeană a fost acela de a
asigura pacea şi securitatea după secole de conflict pe continent. Deşi ameninţarea agresiunilor militare
s-a diminuat în Europa, de la crearea UE securitatea este o preocupare majoră pentru toate ţările de pe
continent. Aşa cum pacea şi securitatea au fost principalele obiective la constituirea UE, viitoarele
extinderi urmăresc să consolideze pacea şi securitatea într-o Europă extinsă. Aşa cum am arătat18,
PESA presupune dezvoltarea unei capacităţi de decizie autonome şi, în cazul în care Alianţa Nord-
Atlantică, ca întreg, nu este angajată, lansarea şi coordonarea unor operaţii militare sub autoritatea UE,
ca răspuns la situaţii de criză, angajarea resurselor de către statele membre la astfel de operaţiuni
bazându-se pe decizii suverane. Misiunea de bază a Uniunii Europene este organizarea relaţiilor între
statele membre şi între popoarele lor într-o manieră coerentă şi pe baza solidarităţii dintre ele.

III.5 Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa

OSCE a fost şi este în mod tradiţional un forum pentru consultare şi negociere între statele
membre. El are câteva instituţii care negociază deciziile şi obligaţiile care sunt apoi impuse statelor prin
decizie politică: Reuniunile la nivel înalt (summit-urile), mai numite şi Conferinţele şefilor de stat sau
de guvern ai statelor membre, se desfăşoară cu participarea şefilor de state ori de guverne ale ţărilor
participante, Consiliul Ministerial (iniţial denumit Consiliul de Miniştri), Consiliul Superior (iniţial
Consiliul Funcţionarilor Superiori), Consiliul Permanent (iniţial Comitetul Permanent), Forumul pentru
Cooperare în domeniul Securităţii. Pe măsură ce Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa a
evoluat spre forma instituţionalizată reprezentată de organizaţie, în cadrul său s-au dezvoltat mai multe
instituţii şi structuri care permit luarea măsurilor necesare implementării şi dezvoltării măsurilor
stabilite de statele participante.

18
A se vedea în acest sens Cap.II

14
III.6 Iniţiativa de Cooperare Sud-Est Europeană
În cadrul Centrului funcţionează şapte grupuri specializate de lucru pentru: 1) combaterea
traficului de droguri-coordonat de Bulgaria; 2) combaterea traficului de fiinţe umane-coordonat de
România; 3) combaterea fraudei financiare şi informatice-coordonat de Macedonia; 4) combaterea
traficului de maşini furate-coordonat de Ungaria; 5) combaterea contrabandei-coordonat de Albania şi
Croaţia; 6) combaterea terorismului-coordonat de Turcia; 7) asigurarea securităţii containerelor–
coordonat de Grecia. La reuniunea JCC (Bucureşti, 9-10 decembrie 2009) s-au aniversat 10 ani de la
înfiinţarea Centrului SECI. În marja reuniunii, reprezentanţii statelor membre au semnat textul
Convenţiei SELEC.19

CAPITOLUL IV
AMENINŢĂRILE LA ADRESA SECURITĂŢII GLOBALE

IV.1 Delimitări conceptuale

Ameninţarea este definită în Dicţionarul Explicativ al Limbii Române20 drept acţiunea de a
constitui o primejdie pentru cineva sau ceva ori ca o paradigmă, a prevesti ceva rău. În sensul Legii
siguranţei naţionale21, ameninţarea este manifestarea de orice fel a unei capacităţi ori intenţii de a
materializa un pericol de natură a suprima ori ştirbi oricare dintre atributele fundamentale sau calităţile
existenţiale ale statului român, baza economică a societăţii, ordinea constituţională, drepturile sau
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Denumită ca atare sau nu „ameninţare”, fie că a fost exprimată
prin cuvinte, fie prin gesturi, întotdeauna a reprezentat un pericol potenţial22.
Ameninţarea asimetrică semnifică „ameninţarea reieşită din posibilitatea de a întrebuinţa
mijloace sau metode diferite pentru a lovi sau neutraliza punctele forte ale unui adversar exploatând
slăbiciunile sale în scopul de a obţine un rezultat disproporţionat”.23

IV.2 Ameninţările politice

Ameninţările politice pot avea caracter ideologic sau naţional şi pot fi intenţionale
şi structurale. Din categoria ameninţărilor intenţionale se disting24:
-generate de natura regimului politic (dictatorial, fundamentalist);
-nerecunoaşterea diplomatică a statului respectiv;
-intervenţiile politice specifice din partea unui stat în afacerile interne ale altui stat;
-propagandă ostilă;
-sprijinul multilateral acordat unor grupări politice antistatale;
-crearea de grupări interne, ostile statului naţional;
-suspendarea sau excluderea din diferite organisme de securitate;
-influenţarea elaborării unor recomandări şi rezoluţii ale unor organisme internaţionale
defavorabile pentru statul vizat.

19
http://www.mae.ro
20
Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.
21
Legea nr. 51 / 1991 privind siguranta naţională a României
22
Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Mic dicţionar academic, A-C, Ed. Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2001, p. 67.
23
Dictionnaire interarmees Francaise/Roumanian/Anglais deRelations Internationales et Strategiques, Ed. Universităţii
Naţionale de Apărare, 2004, p. 146. A se vedea col. (r.) dr. Grigore Alexandrescu, Ameninţări la adresa securităţii, Ed. Universităţii
Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004, p. 5-7
24
Col. prof. univ. dr. Ion Irimia, Aspecte ale insecurităţii naţionale, în Buletinul AISM/2002, p. 105

15
IV.3 Ameninţările sociale
Aspectul ameninţărilor sociale şi obiectivele acestora se apropie de cele politice Ele se produc
pe fondul nemulţumirilor socialedeoricenatură. Nerezolvarea sau tergiversarea soluţionării conflictelor
de muncă, a conflictelor interetnice sau interconfesionale constituie tot atâtea surse de ameninţare la
adresa securităţii naţionale.

IV.4 Ameninţările economice

Puterea politică este dependentă de baza economică a statului şi influenţează sistemul de
relaţii cu ceilalţi parteneri. Declinul economic se poate datora atât unor cauze interne precum
incompetenţa managerială, cât şi unor cauze externe precum apariţia unor noi puteri economice
rivale. „Războaiele viitorului nu vor mai fi motivate atât de ideologii sau de conflicte identitare, ci mai
degrabă de accesul la resurse”, conchide preşedintele României, domnul Ion Iliescu25. Epuizarea
resurselor de către naţiunile sărace, în condiţiile menţinerii unor ritmuri ridicate de creştere
demografică şi a unor creşteri economice modeste va determina mari fluxuri migratoare, generatoare
de noi surse de tensiuni şi stări conflictuale, de pericole mari la adresa stabilităţii şi păcii la nivel
global.

IV.5 Ameninţările militare

În condiţiile noului statut al României de membru NATO o categorie importantă de ameninţări
militare la adresa noastră o constituie şi ameninţările îndreptate, în mod direct, asupra unor aliaţi sau
alianţei, în general. Deşi semnalele sunt receptate în mod indirect ele conduc la declanşarea unor
mecanisme de apărare şi securitate care aparţin întregului sistem, din care România nu poate să
lipsească ca urmare a obligaţiilor asumate prin semnarea Tratatului de la Washington.

IV.6 Ameninţările transfrontaliere

Ameninţările nu mai pot fi analizate numai din perspectivă geografică, ci în primul rând, din
perspectivă funcţională. Fiind îndeobşte de natură transnaţională nu pot fi gestionate de o singură ţară,
sau numai de un grup restrâns de ţări.Gama ameninţărilor transfrontaliere este surprinzător de mare,
iar ordinea de importanţă nu poate fi stabilită decât pentru o perioadă scurtă de timp, datorită vitezei
mari de schimbare şi inovaţie şi datorită existenţei disparate şi indistincte a parametrilor
predictibilitate. 26 În cele ce urmează ne-am propus o analiză succintă a principalelor forme de ameninţare transfrontalieră.
IV.6.1 Terorismul internaţional
Terorismul a devenit „inamicul public nr. 1” al stării de securitate a statelor lumii. Groaznicele
atentate din 11 septembrie 2001 din SUA, cele din 11 martie 2004 din Spania, ori acţiunile teroriste din
alte puncte ale lumii (Oklahoma, Moscova, Nairobi, Istanbul, Khobar, Londra, Aman etc.) ne-au
demonstrat cât de devastatoare pot fi consecinţele acestui fenomen. Prin posibila utilizare a unor arme
de distrugere în masă (nucleare, chimice sau biologice), terorismul este cel mai periculos fenomen
pentru securitatea naţiunilor. Statele Unite ale Americii şi întreaga lume au declarat un război de
lungă durată împotriva terorismului de orice fel, încercând să preia în felul acesta iniţiativa
strategică şi să treacă la o ofensivă complicată şi necruţătoare.
IV.6.2 Criminalitatea organizată transnaţională
Criminalitatea organizată reprezintă acel segment infracţional la care se raportează activităţi
ilegale de natură să afecteze grav anumite sectoare ale vieţii economice, sociale şi politice, desfăşurate
prin diverse metode şi mijloace, în mod constant, planificat şi conspirat, de către grupuri de indivizi, cu
o ierarhie internă bine determinată, cu structuri specializate şi mecanisme de autoapărare, în scopul
obţinerii de profituri ilicite, la cote deosebit de ridicate. Crima organizată, în ansamblul ei, dispune de

25
www.roembus.org/english/journal/Vizita_Iliescu_10_2003.
26
Gl.bg.(r) dr. Octavian Dumitrescu, Fenomenul militar. Evoluţii în perspective, Ed. Semn E, Bucureşti, 2004, p. 65

16
structuri diferenţiate, în sensul ca se pot întâlni grupuri restrânse de persoane formate din infractori bine
instruiţi, ce acţionează în mod independent unele de altele, dar şi structuri de tip mafiot cu o larga arie
de răspândire pe plan intern şi internaţional.
Principalele reţele ale crimei organizate sunt: Mafia italiană (cu precădere siciliană), Cartelurile
columbiene, Reţelele ruse, Triadele chineze şi Yacuza japoneză27.
V.6.3 Proliferarea armelor de distrugere în masă
Proliferarea armelor de distrugere în masă, scăparea de sub control a comerţului cu tehnologii
duale şi materiale strategice, precum şi mişcarea necontrolată a armamentelor convenţionale reprezintă
un alt important factor de risc din mediul internaţional de securitate. Cantitatea de uraniu, produsă în
lume după cel de-al doilea război mondial, care poate fi întrebuinţată în sens distructiv, este de câteva
mii de tone, iar cea de plutoniu este de ordinul sutelor de tone, în condiţiile în care un proiectil nuclear
de artilerie, cu puterea echivalentă de o kilotonă de trotil (TNT), necesită doar 75 de grame de material
fisionabil. Această acumulare, asociată cu gravele deficienţe în depozitarea, mânuirea şi evidenţa
materialelor fisionabile, deficienţe manifestate îndeosebi în fosta Uniune Sovietică, dar nu numai, a
alimentat o serie de fluxuri ilegale de astfel de materiale, un trafic “subteran”, practicat pe scară tot mai
largă. Aceste date dau o semnificaţie aparte atenţionării făcute recent de către directorul Agenţiei
Internaţionale pentru Energie Atomică, care preciza în ianuarie 2004 că "pericolul unui război nuclear
nu a fost niciodată atât de mare"28.
IV.6.4 Subdezvoltarea, explozia demografică şi emigraţia clandestină
Menţinerea subdezvoltării în lume şi accentuarea unor dezechilibre economice este, de
asemenea, un factor de risc la adresa securităţii oricărei naţiuni. În ciuda unor mari realizări economice
ale omenirii din ultimele decenii (creşterea producţiei mondiale de bunuri şi servicii, a venitului mediu
pe locuitor, scăderea ponderii populaţiei sărace), numărul celor săraci, în cifre absolute, a crescut.
Subdezvoltarea rămâne, deci, un flagel caracteristic pentru numeroase ţări şi popoare, iar contradicţia
dintre statele bogate şi cele sărace (Nord-Sud), ori între cele sărace (Sud-Sud), devine una din
dominantele registrului marilor tensiuni internaţionale.

CAPITOLUL V
AMENINŢĂRILE LA ADRESA SECURITĂŢII NAŢIONALE A ROMÂNIEI

V.1 Consideraţii generale

Statutul de membru al Alianţei Nord-Atlantice şi al Uniunii Europene, acţionând într-un spaţiu
de securitate bazat pe valori, interese şi obiective comune, pe principiile şi normele democraţiei,
statului de drept şi economiei de piaţă, oferă ţării noastre condiţii favorabile de dezvoltare economică şi
socială durabilă, de participare activă la acţiunile de menţinere a păcii şi securităţii în plan regional şi
global, la contracararea eficientă atât a riscurilor şi ameninţărilor clasice, cât şi a celor de tip
asimetric29.
Conform Strategiei de Securitate Naţională a României, „o serie de ameninţări noi, asimetrice,
de natură militară sau non-militară, inclusiv cele ce se manifestă sub forma agresiunilor informatice
sau informaţionale, generate preponderent din mediul internaţional, dar şi - într-o anumită măsură -
de cel intern, tind să sporească sub raportul gradului de pericol şi al probabilităţii de producere, şi pot
afecta grav starea de securitate a cetăţenilor români, a statului român sau a organizaţiilor din care
România face parte”30

27
A se vedea Paolo Pezzino, Mafiile, Editura Bic All, Bucureşti, 2003.
28
„Gardianul”, 27 ianuarie 2004.
29
Strategia de Securitate Naţională a României, p.8
30
Idem., p.23.

17
 CAPITOLUL VI
SISTEMUL SECURITĂŢII NAŢIONALE

VI.1 Delimitări conceptuale

Realizarea securităţii naţionale este atributul fiecărui stat independent şi suveran, aceasta
însemnând că fiecare stat naţional are obligaţia de a realiza toate condiţiile ca cetăţenii săi să se simtă în
siguranţă, la adăpost de orice risc, pericol sau ameninţare. Prin urmare, realizarea securităţii naţionale
este atributul tuturor instituţiilor statului de drept care, potrivit competenţelor specifice atribuite de
lege, constituie sistemul naţional de securitate. Prin urmare, putem defini sistemul naţional de
securitate ca reprezentând ansamblul organelor legislative, executive şi judecătoreşti, a instituţiilor,
organismelor economice, organizaţiilor neguvernamentale şi cetăţenilor care, potrivit legii ori liber
consimţit, îşi asumă obligaţii sau manifestă preocupări şi iniţiative civice în legătură cu realizarea,
protejarea ori afirmarea valorilor şi intereselor de securitate.
Asigurarea securităţii naţionale reprezintă ansamblul măsurilor necesare menţinerii condiţiilor
favorabile, interne şi internaţionale, ecologice, sociale, economice, militare, diplomatice, politice,
informaţionale şi culturale în care fiinţează şi activează orice comunitate umană. Asigurarea securităţii
naţionale înseamnă cunoaşterea şi prevenirea oricăror ameninţări la adresa securităţii naţionale a
statului de drept.31
Asigurarea securităţii naţionale presupune astfel, desfăşurarea de activităţi informative în
vederea obţinerii datelor şi informaţiilor necesare cunoaşterii, prevenirii şi combaterii oricăror
ameninţări la adresa securităţii naţionale. Aşadar, rolul primordial în asigurarea securităţii naţionale
revine autorităţilor şi instituţiilor publice care au competenţa legală să desfăşoare activităţi de
informaţii, contrainformaţii şi securitate care poartă astfel, denumirea generică de servicii de informaţii
(intelligence)32 şi constituie sistemul securităţii naţionale33.

VI.2 Serviciile de informaţii din SUA

SUA posedă unele dintre cele mai puternice şi sofisticate comunităţi informative din lume, fapt
pentru care constituie un exemplu semnificativ în ceea ce priveşte procesul de restructurare a serviciilor
de informaţii în epoca post Războiului Rece.

31
În ceea ce priveşte definiţia securităţii naţionale prevăzută de Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate (“starea
naţiunii, a comunităţilor sociale, a cetăţenilor şi a statului, fundamentată pe prosperitate economică, legalitate, echilibru şi
stabilitate socio-politică, exprimată prin ordinea de drept şi asigurată prin acţiuni de natură economică, politică, socială,
juridică, militară, informaţională şi de altă natură, în scopul exercitării neîngrădite a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,
manifestarea deplină a libertăţii de decizie şi de acţiune a statului, a atributelor sale fundamentale şi a calităţii de subiect
de drept internaţional”), apreciem că, datorită sinonimiei parţiale, termenului „asigurată” i s-a conferit în context,
semnificaţia de „asigurată şi realizată”.
32
În viaţa cotidiană, termenul anglo-saxon de intelligence este folosit cu mai multe înţelesuri. În procesul de guvernare,
termenul are, de obicei, un sens restrâns. El este asociat cu relaţiile internaţionale, apărarea, securitatea naţională,
informaţiile clasificate sau cu instituţiile specializate, numite „servicii de informaţii" şi în acelaşi timp, el defineşte „un tip de
cunoaştere": activitatea serviciilor de informaţii. Termenul „servicii de informaţii” este cel pe care îl vom utiliza în continuare,
cu precădere, în cuprinsul prezentei lucrări. Potrivit doctrinei de specialitate, serviciile de informaţii sunt cunoscute însă, şi
sub denumirea de „servicii de informaţii şi securitate”, servicii de securitate”, „agenţii de securitate”, „agenţii de informaţii”
„servicii secrete”, „structuri informative”, etc.
33
Cu privire la accepţiunea acestui termen a se vedea şi dr. Ioan Bidu, dr. Cristian Troncotă, op.cit., p.14. Termenul este
utilizat cu acelaşi înţeles şi în cadrul Strategiei de securitate naţionale a României, p.31 („Activitatea serviciilor de
informaţii, contrainformaţii şi securitate reprezintă o componentă esenţială a sistemului securităţii naţionale pentru
prevenirea şi avertizarea oportună asupra riscurilor şi ameninţărilor‖). În această accepţiune, pe care o vom avea în
vedere în lucrarea de faţă, termenul este sinonim cu cel de „comunitate de informaţii” asupra înţelesului căruia recomandăm
a se vedea şi Ionel Marin, Comunitatea de Informaţii – soluţia problemelor de securitate, Editura ANI, Bucureşti, 2004, p.
283 şi urm.

18
 Cea mai simplă schemă de prezentare a comunităţii informative a SUA distinge trei segmente
principale: organisme cu sarcini de conducere, coordonare şi control; agenţii civile, independente sau
departamentale; agenţii aflate în subordinea Departamentului Apărării.
VI.2.9 Ukusa–Echelon. La începutul anilor „90 Australia, SUA, Marea Britanie, Canada şi
Noua Zeelandă au pus la punct un sistem sofisticat de interceptare a comunicaţiilor, denumit Echelon.
Cu ajutorul acestuia, în fiecare oră milioane de mesaje sunt interceptate automat, fiind triate după un set
de criterii stabilite de agenţiile de informaţii din ţările membre ale acordului Ukusa.
VI.2.10 Reorganizarea comunităţii informative americane
Momentul 11 septembrie 2001 a determinat în plan mondial o reanalizare a locului şi rolului
serviciilor de informaţii în combaterea ameninţărilor atipice la adresa securităţii statelor, cu precădere a
terorismului internaţional. Prin prisma învăţămintelor desprinse din tragicele evenimente produse pe
teritoriul Statelor Unite în urmă cu trei ani şi jumătate, numeroase state cu tradiţie în activitatea de
informaţii au procedat la elaborarea în regim de urgenţă a unor acte normative menite să
îmbunătăţească conlucrarea în interiorul comunităţilor informative naţionale, să confere competenţe
sporite serviciilor de informaţii şi să le eficientizeze activitatea. Cele mai substanţiale modificări în
domeniul intelligence-ului s-au înregistrat, după cum era şi firesc, în Statele Unite ale Americii34.

VI.3 Serviciile de informaţii din Marea Britanie

Statutul de referinţă pentru organizarea şi funcţionarea comunităţii informative britanice îl
constituie Legea Serviciului de Securitate (Security Service Act) din 1989. Este prima lege care
reglementează structura şi activitatea serviciilor secrete britanice, întrucât din 1883, anul înfiinţării
Serviciului Special (Special Branch), respectiv 1909, anul înfiinţării celebrului MI5 (Millitary
Intelligence 5), guvernele au păstrat o discreţie totală în acest domeniu, nerecunoscând existenţa
vreunui serviciu secret şi, prin urmare, nici funcţionarea unui cadru juridic care să reglementeze
activitatea în acest domeniu. Legea Secretelor Oficiale (Oficial Secrets Act) din 1911, amendată în
1920, 1939, 1946, 1964 şi 1972 sancţiona aspru orice divulgare a secretelor, inclusiv referirile publice
la activitatea serviciilor secrete. Este de reţinut faptul că tradiţia britanică în domeniul serviciilor
secrete înseamnă discreţie totală.
British Intelligence Community (comunitatea informativă a Marii Britanii) este formată din
organe de stat cu rol de coordonare şi control, servicii independente şi structuri departamentale. Din
datele publicate în ultimii ani rezultă următoarea compoziţie a comunităţii informative britanice:
Special Branch, Military Intelligence 5 (MI5), Military Intelligence 6 (MI6), Governemment
Communications Headquarters (G.C.H.Q.), Defence Intelligence Staff (D.I.S.), Joint Intelligence
Committee (J.I.C.), Defence Intelligence Committee (D.I.C.), Coordinator of Intelligence and Security
(C.I.S.).

VI.4 Serviciile de informaţii din Rusia

VI.4.1 Contraspionajul şi securitatea internă
Pe 12 aprilie 1995, F.S.K. s-a transformat în Serviciul Federal de Securitate (Federalnaia Slujba
Bezopasnosti – F.S.B.), organ executiv federal la conducerea căruia în iulie 1998 a fost numit Vladimir
Putin, fost ofiţer acoperit al K.G.B. în cadrul rezidenţei din Dresda, între 1985 şi 199035.
VI.4.2 Informaţiile externe

34
Horaţiu Blidaru, Impactul atentatelor din 11 septembrie asupra comunităţii informative americane, în "Psihosociologia &
mass media", nr. 3/2002, Editura ANI, Bucureşti, 2002
35
Natalya Givorkyan, Andre Kolisnikov, Natalia Timakova, La persoana întâi. Convorbiri cu Vladimir Putin, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 2000, p. 60.

19
 În afară de Ministerul Securităţii, din vechiul KGB au mai luat naştere alte patru servicii:
Serviciul de Informaţii Externe, Agenţia Federală pentru Comunicaţii Guvernamentale, Serviciul
Federal de Protecţie şi Serviciul Federal de Grăniceri.
VI.4.3 Informaţiile şi contrainformaţiile militare
Serviciul de informaţii cel mai puţin afectat de tulburările din 1991 a fost Direcţia Principală de
Informaţii (Glavnoe Razvedivatelnoe Upravlenie - G.R.U.), care a urmat, pur şi simplu, Ministerul
Apărării al U.R.S.S. atunci când a devenit Ministerul Apărării al Comunităţii Statelor Independente şi,
apoi, Ministerul Rus al Apărării.
VI.4.4 Alte structuri de informaţii
În afara serviciilor prezentate anterior, în cadrul Federaţiei Ruse îşi desfăşoară activitatea şi alte
servicii sau instituţii guvernamentale autorizate să desfăşoară activităţi de informaţii şi
contrainformaţii.
VI.4.5 Reorganizarea comunităţii informative ruse
Atentatul de la Moscova din 2002 a declanşat numeroase critici la adresa serviciilor de
informaţii ale Federaţiei Ruse, care nu au reuşit să prevină producerea unui atentat de asemenea
proporţii. Cele mai multe acuzaţii au fost aduse Serviciului Federal de Securitate (Federalnaia Slujba
Bezopasnosti – FSB), care din luna ianuarie 2001 este direct responsabil în ceea ce priveşte
coordonarea operaţiunilor din republica separatistă.
În acest context, pe 11 martie 2003 preşedintele Federaţiei Ruse, Vladimir Putin, a anunţat o
reorganizare majoră a comunităţii informative. Principalul beneficiar al acestei noi organizări a fost
Serviciul Federal de Securitate, „moştenitorul” privilegiat al fostului KGB. Analiştii specializaţi în
domeniul serviciilor de informaţii au apreciat că FSB este pe cale de a prelua aproape integral controlul
asupra serviciilor care s-au desprins din KGB după colapsul Uniunii Sovietice.

VI.5 Serviciile de informaţii din Israel

În prezent, Comunitatea Informativă Naţională a Israelului cuprinde două servicii de informaţii
subordonate direct primului ministru (Shin Beth şi Mossad) şi trei structuri informative departamentale
(Aman, Misrad Hanut şi Mitsara). În subordinea Forţei de Apărare a Israelului funcţionează, în afară de
Aman, încă trei structuri cu atribuţii în domeniul culegerii de informaţii.
Organismul de coordonare a tuturor serviciilor secrete israeliene este Comitetul Şefilor de
Servicii (Vaadat Rashei Hasherutium), prezidat de directorul Mossad, care are titulatura de memune
(patriarh)36. Subordonat primului-ministru, acest comitet îi reuneşte pe şefii Aman-ului şi Shin Beth-
ului, inspectorul general al poliţiei, miniştrii de externe şi ai apărării, şeful marelui stat major,
consilierii primului-ministru pe probleme politice, de apărare şi antiterorism.37

CAPITOLUL VII
SERVICIILE DE INFORMAŢII DIN ROMÂNIA

În ceea ce priveşte sistemul securităţii naţionale din România, conform art.6 din Legea nr.
51/1991, „organele de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale sînt: Serviciul Roman de
Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Paza, precum şi Ministerul
Apărării Naţionale, Ministerul de Interne şi Ministerul Justiţiei, prin structuri interne specializate.
Activitatea pentru realizarea siguranţei naţionale este organizată şi coordonata de către Consiliul

36
„Evenimentul zilei“, 18 iunie 1997.
37
În privinţa serviciilor de informaţii ale Israelului, a se vedea pe larg Thomas Gordon, Istoria secretă a Mossadului.
Spionii lui Ghedeon, Editura Allfa, Bucureşti, 2003; Cristian Troncotă, Horaţiu Blidaru, op.cit.; Ioan Bidu, Cristian
Troncotă, Horaţiu Blidaru, op.cit.

20
Suprem de Apărare a Tarii”. Aşadar, în prezent38, componentele sistemului securităţii naţionale39 din
România, denumite în continuare servicii de informaţii, sunt:
- serviciile naţionale de informaţii: Serviciul Român de Informaţii (SRI) şi Serviciul de Informaţii
Externe (SIE);
- serviciul de securitate — Serviciul de Protecţie şi Pază (SPP);
- structurile departamentale de informaţii: Direcţia Generală de Informaţii a Apărării din cadrul
Ministerului Apărării Naţionale şi Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă din cadrul
Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Aşa cum am arătat în Capitolul VI, rolul primordial în asigurarea securităţii naţionale revine
instituţiilor din cadrul sistemului securităţii naţionale40. În mod evident, cele trei servicii de informaţii
independente şi cele două structuri specializate departamentale sunt singurele organe de stat îndrituite
de lege să desfăşoare activitate informativă în domeniul securităţii naţionale.
Componentele sistemului securităţii naţionale se organizează şi funcţionează potrivit legii, sunt
coordonate unitar de către Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, sunt supuse controlului parlamentar
prin comisiile de specialitate, finanţate de la bugetul de stat şi acţionează integrat pentru asigurarea
securităţii naţionale.
Deşi au luat fiinţă şi au funcţionat în primii ani în condiţii de excepţie, structurile informative
s-au străduit să-şi plaseze activitatea sub însemnele normalităţii, proprii oricărei instituţii similare din
ţări cu îndelung exerciţiu al democraţiei legalitate, echidistanţă, transparenţă.
Pentru exercitarea atribuţiilor legale, serviciile de informaţii sunt autorizate să folosească
metode, să creeze şi să deţină mijloace adecvate pentru obţinerea, verificarea, evaluarea, valorificarea
şi stocarea datelor referitoare la securitatea naţională. Aceste structuri organizează şi desfăşoară
activităţi informative calificate de culegere de informaţii, utilizează în condiţiile legii mijloacele din
dotare în obiectivele, locurile şi mediile pe care le au în competenţă şi folosesc metode specifice de
lucru, cu respectarea conspirativităţii activităţii informative. Personalul serviciilor de informaţii îşi
desfăşoară activitatea deschis sau acoperit, în raport cu nevoile de asigurare a securităţii naţionale.
Sursele de informare, metodele şi mijloacele de muncă nu pot fi dezvăluite faţă de nimeni şi în nici o
împrejurare.
Activitatea serviciilor de informaţii are caracter secret de stat, acestea organizând, potrivit legii,
activitatea proprie de apărare a secretului de stat şi de prevenire a scurgerii de date sau informaţii care
nu sunt destinate publicităţii, documentele create păstrându-se în arhiva proprie şi putând fi consultate,
în condiţiile legii, cu aprobarea şefilor acestora.

VII.6 Comunitatea Naţională de Informaţii a României

În România, după numeroase şi intense controverse, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării a
adoptat Hotărârea nr. 146/2005 privind unele măsuri de coordonare a activităţii de informaţii pentru
securitate naţională, prin care s-au pus bazele Comunităţii naţionale de informaţii. Hotărârea
menţionată stipulează : „În cadrul Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, funcţionează Comunitatea
38
Directia Generală de Protectie si Anticoruptie (DGPA), serviciul de informatii al Ministerului Justiţiei, a fost desfiinţată
în anul 2006 prin Hotărârea de Guvern nr. 127/2006 privind desfiinţarea Direcţiei Generale de Protecţie şi Anticorupţie din
subordinea Ministerului Justiţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 125 din 9 februarie 2006;
39
Conform Doctrinei Naţionale a Informaţiilor pentru Securitate, componentele principale ale sistemului naţional de
securitate sunt Parlamentul României, Preşedintele României, Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, Guvernul României,
Organele judiciare (instanţele de judecată, Ministerul Public), instituţii şi organisme economice, organizaţii
neguvernamentale.
40
Pe lângă structurile din cadrul sistemului securităţii naţionale al României, un rol important îl au şi instituţiile cu atribuţii
în domeniul monitorizării problemelor de securitate naţională Oficiul Registrului Naţional pentru Informaţii Secrete de Stat
(ORNISS); Agenţia Naţională de Control al Exporturilor (A.N.C.Ex.) Comisia Naţională pentru Controlul Activităţii
Nucleare (C.N.C.A.N.); Agenţia Română pentru Securitatea Alimentului (ARSA); Agenţia Naţională pentru Deşeuri
Radioactive; Oficiul Naţional pentru Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor, etc.

21
naţională de informaţii (CNI). Aceasta reprezintă reţeaua funcţională a autorităţilor publice din
sistemul securităţii naţionale bazată pe unitatea de scop, obiective şi strategie, asigurata prin
informaţiile furnizate de următoarele structuri, denumite si componente ale CNI: Serviciul Roman de
Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Direcţia Generala de Informaţii a Apărării si Direcţia
Generala de Informaţii si Protecţie Interna din Ministerul Administraţiei şi Internelor.‖

PARTEA A II-A
DREPTUL LA VIAŢĂ PRIVATĂ
CAPITOLUL I
REGIMUL JURIDIC AL DREPTURILOR ŞI LIBERTĂŢILOR FUNDAMENTALE ALE
PERSOANEI

I. 1 Conceptul de „drepturi şi libertăţi fundamentale ale persoanei”.

Primele documente de drept constituţional care garantează drepturile omului au apărut în Anglia,
„Magna Charta" - dată de Ioan fără de Ţară, la 15 iunie 1215, baronilor şi episcopilor englezi - având din
acest punct de vedere o prioritate absolută asupra tuturor celorlalte acte care s-au elaborat în lume, în
decursul timpurilor, în această materie. Marea Britanie a cunoscut înaintea altor ţări încă trei importante
documente privind drepturile omului: „Petiţia drepturilor" din 7 iunie 1628, „Habeas Corpus Act" din
26 mai 1679 şi „Bill of Rights" din 13 februarie 1689. În Franţa, la 26 august 1789, un document
celebru, care şi-a păstrat actualitatea peste veacuri, „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului”, înscrie
chiar în primul său articol ideea că „oamenii se nasc şi rămân liberi şi egali în drepturi‖.
În România, concepţiile privind drepturile omului s-au cristalizat şi afirmat în procesul înfăptuirii
aspiraţiilor de libertate şi unitate naţională. În Transilvania, sub influenţa Renaşterii, s-au dezvoltat încă
de timpuriu idei umaniste, însumate în operele lui Nicolaus Olahus, M.Halici, loan Honterus, l.Sommer,
Oprea Diacul şi alţii. În Moldova şi în Ţara Românească, începând cu secolul al XVl-lea, se afirmă idei
umaniste în operele lui lacob Heraclid (Despot Vodă), Neagoe Basarab, Matei al Mirelor, Petru Cercel şi
alţii.
Documentul ce interesează în cea mai înaltă măsură drepturile omului este Constituţia din 1866
- inspirată din Constituţia belgiană din 1831, considerată la timpul respectiv cea mai liberală din
Europa. Ea consfinţeşte o serie de idei democratice, printre care: principiul suveranităţii naţionale,
principiul guvernământului reprezentativ, separaţia puterilor, responsabilitatea ministerială,
recunoaşterea drepturilor omului şi cetăţeanului.

I. 2 Evoluţia preocupărilor internaţionale pentru protecţia drepturilor omului

În perioada care a urmat constituirii Organizaţiei Naţiunilor Unite au fost adoptate numeroase
documente internaţionale care au dat expresie preocupărilor comunităţii statelor pentru apărarea,
garantarea şi respectul drepturilor omului. În rândul acestor documente se cuvine a menţiona, în
primul rând, „Declaraţia universală a drepturilor omului", document care a avut o însemnătate
excepţională pentru elaborarea şi dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan naţional şi
internaţional şi care înscrie, chiar în primul său alineat, ideea că „recunoaşterea demnităţii inerente tuturor
membrilor familiei umane şi a drepturilor egale şi inalienabile constituie fundamentul libertăţii, dreptăţii
şi păcii în lume.‖

I.3 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

Instrument juridic de largă rezonanţă, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adoptată la 4
noiembrie 1950, a reprezentat - la timpul respectiv - un document fundamental pe linia protecţiei şi

22
garantării drepturilor omului, atât prin procedura pe care a instituit-o, cât şi prin larga arie de drepturi şi
libertăţi cărora li se consacră recunoaşterea şi garantarea. În textele Convenţiei sunt proteguite dreptul la
viaţă, interzicerea sclaviei, dreptul la libertate şi siguranţă, dreptul la un proces echitabil, principiul
legalităţii încriminării, respectul dreptului la o viaţă privată, libertatea de gândire şi conştiinţă, libertatea
de expresie, etc.
Este de remarcat că, înscriind o serie de drepturi care apar şi în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, Convenţia Europeană aduce totuşi o serie de precizări şi dezvoltări demne de relevat
dacă ne gândim la faptul că ea a fost adoptată la numai doi ani de la proclamarea Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului. Remarcăm, de pildă, că interzicând munca forţată sau obligatorie,
Convenţia precizează totodată şi acele situaţii care nu pot fi considerate munci forţate sau obligatorii
(art.4, pct.3.).
Referitor la relaţia dintre Convenţia europeană a drepturilor omului şi normele juridice
comunitare, menţionăm faptul că în faţa Curţii de Justiţie au fost puse în discuţie probleme privind
protecţia drepturilor fundamentale ale omului în legătură cu care nici unul dintre tratatele
comunitare de bază adoptate nu a cuprins prevederi exprese sau cu caracter general. Numai Tratatul
de la Maastrict prevede în art. 6 că Uniunea Europeană se întemeiază pe principiile libertăţii,
democraţiei, respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, precum şi al statului de
drept, principii care sunt comune statelor membre şi respectă drepturile fundamentale aşa cum sunt
ele garantate prin Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale semnată la Roma, la 4 noiembrie 1950, şi aşa cum ele rezultă din tradiţiile
constituţionale comune statelor membre.
Prevederile art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeana, cu modificările aduse de Tratatul de
la Lisabona de modificare a Tratatului privind Uniunea Europeana si a Tratatului de instituire a
Comunitatii Europene prevăd ca Uniunea va adera la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, competenţele Uniunii, astfel cum sunt definite în tratate, nefiind
modificate de această aderare.
Tratatul privind Uniunea Europeană, după modificările aduse de noul Tratat, arată că drepturile
fundamentale, astfel cum sunt garantate prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale şi astfel cum rezultă din tradiţiile constituţionale comune statelor membre,
constituie principii generale ale dreptului Uniunii.

I.4 Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

În cadrul Consiliului European de la Koln s-a hotărât, la 3 şi 4 iulie 1999, elaborarea unei Carte
Europene a Drepturilor Fundamentale41. După un proces destul de rapid de elaborare, preşedinţii
Parlamentului european, Consiliului şi Comisiei au semnat şi recunoscut oficial Carta în data de 7
decembrie 2000, în cadrul Conferinţei Interguvernamentale (C.I.G.) de la Nisa.42
Carta cuprinde, într-un text unic, pentru prima dată în istoria U.E., ansamblul drepturilor civile,
politice, economice şi sociale ale cetăţenilor europeni, precum şi ale tuturor persoanelor care trăiesc pe
teritoriul Uniunii. Carta a fost inclusă şi în cadrul proiectului de Constituţie europeană, în cadrul unui
capitol separat, însă nici în acel loc şi nici în formularea iniţială de la Nisa nu se prevedea pentru acest
document o forţă obligatorie de aplicare, ci se dorea ca el să fie mai mult un „ghid" cu privire la
drepturile fundamentale ale cetăţenilor europeni.
Tratatul de la Lisabona modifică în mod fundamental această concepţie, arătând că Uniunea
recunoaşte drepturile, libertăţile şi principiile prevăzute în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene din 7 decembrie 2000, astfel cum a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg, aceasta

41
Gilbert Gornig, Ioana Eleonora Rusu, Dreptul Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 108.
42
Proclamarea a fost făcută împreună de către preşedinţii Consiliului, Parlamentului şi Comisiei în 7 dec. 2000 - Bull. UE nr.
12/2000, p. 171-177.

23
urmând să aibă aceeaşi valoare juridică cu cea a tratatelor.43 Dispoziţiile cuprinse în cartă însă nu extind
în niciun fel competenţele Uniunii astfel cum sunt definite în tratate.

I.5 Politica legislativă a României de garantare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale

Cât priveşte România, în primul rând amintim Titlul II din Constituţia României, intitulat
„Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale", care constituie unul dintre domeniile cele mai
importante ale reglementărilor constituţionale. El cuprinde nu numai o enumerare clară şi
corespunzătoare a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale, dar, în acelaşi timp, enunţă
garanţii de natură să asigure respectul ferm al acestora. Elaborarea textelor a avut în vedere în primul rând
convenţiile internaţionale privind drepturile omului: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
şi cele două Pacte internaţionale ale drepturilor omului (Pactul privind drepturile civile şi politice şi
Pactul privind drepturile economice şi sociale). Totodată, au fost avute în vedere şi modalităţile
principale prin care aceste drepturi sunt enunţate în constituţiile principalelor state democratice.
În al doilea rând, reţinem că potrivit art. 11 alin. (2) din Constituţia revizuită, tratatele ratificate de
Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Este şi cazul Convenţiei europene a drepturilor omului,
ratificată de România prin Legea nr. 30 din 18 mai 199444. Aceasta înseamnă că, după ratificare, Convenţia a
devenit parte integrantă a sistemului român de drept şi a dobândit, în cadrul acestuia, aplicabilitate directă. Ca
principiu general, dispoziţiile Convenţiei au forţă constituţională şi supralegislativă.

I.6 Limitarea exercitării unor drepturi şi libertăţi fundamentale

În privinţa drepturilor apărate şi garantate de Convenţia europeană a drepturilor omului, se ştie
că unele, cum ar fi dreptul la viaţă şi la a nu fi supus la tortură, tratamente inumane sau degradante, sunt
socotite intangibile, deoarece nu comportă nici o derogare, pe când altele, printre care dreptul la viaţă
privată, de familie, la domiciliu şi la corespondenţă, libertatea de asociere, de informare şi exprimare, de
gândire, de conştiinţă şi de religie sunt denumite condiţionale, având în vedere împrejurarea că pot cunoaşte
anumite limitări. Aceste limitări îşi au originile în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată sub
egida O.N.U.

CAPITOLUL II
VIAŢA PRIVATĂ A PERSOANEI

II.1 Sediul materiei

Potrivit art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului nimeni nu va fi obiectul unor imixtiuni
arbitrare în viaţa sa particulară, în familia sa, în domiciliul său ori în corespondenţa sa, nici al unor atingeri
ale onoarei sau reputaţiei sale; orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea
imixtiuni sau atingeri. O formulare aproape identică este dată protecţiei dreptului la viaţă privată de art. 17 al
Pactului internaţional privitor la drepturile civile şi politice.
Avându-şi originea în prevederile mai sus menţionate din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, art.8 din Convenţia europeană a drepturilor omului instituie faptul că „orice persoană are dreptul
la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Nu este
admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest
amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este

43
România a ratificat Tratatul de la Lisabona prin Legea nr. 13/2008 pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona de
modificare a Tratatului privind Uniunea Europeana si a Tratatului de instituire a Comunitatii Europene, semnat la Lisabona
la 13 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 107 din 12 februarie 2008 şi, ca urmare a acestui fapt, Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a devenit parte integrantă a sistemului român de drept.
44
Pentru discuţia privitoare la data intrării în vigoare, în general, a dispoziţiilor unui tratat internaţional ratificat de România şi a Convenţiei
analizate, în special, a se vedea C.-L. Popescu, Protecţia internaţională a drepturilor omului-surse, instituţii, proceduri, Ed.All Beck,
Bucureşti, 2000, p. 259 şi urm.

24
necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea
ordinii şi prevenirii faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi
libertăţilor altora.‖
De asemenea, amintim prevederile art. 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene, potrivit cărora „Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, a
domiciliului şi a secretului comunicaţiilor.‖
Avându-şi originea în prevederile art.8 din Convenţia europeană a drepturilor omului, art. 26 din
Constituţia României, republicată, sub denumirea marginală “Viata intimă, familială şi privată”
prevede faptul că “Autorităţile publice respecta şi ocrotesc viata intima, familială şi privată. Persoana
fizica are dreptul sa dispună de ea însăşi, dacă nu incalca drepturile şi libertăţile altora, ordinea
publica sau bunele moravuri”, art. 27 dispune că “Domiciliul şi resedinta sunt inviolabile. Nimeni nu
poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în resedinta unei persoane fără învoirea acesteia”, iar art.
28 instituind secretul corespondentei, prevede că “Secretul scrisorilor, al telegramelor, al altor
trimiteri poştale, al convorbirilor telefonice şi al celorlalte mijloace legale de comunicare este
inviolabil”.

II.2 Natura obligaţiilor impuse statelor de art. 8 din CEDO

Impunerea numai a unor obligaţii negative autorităţilor statale, care să apere individul împotriva
ingerinţelor de orice natură ale autorităţilor publice în sfera vieţii sale private nu este suficientă pentru
garantarea efectivă a tuturor componentelor acesteia, astfel cum sunt enumerate în art. 8 al Convenţiei. După
cum a subliniat adeseori instanţa de contencios european al drepturilor omului, art. 8 reclamă din partea
statelor îndeplinirea unor obligaţii pozitive, inerente asigurării respectului efectiv al vieţii private şi familiale,
care pot implica şi necesitatea adoptării de măsuri de protecţie a vieţii private, chiar cu privire la relaţiile
dintre indivizi45. Aşa fiind, fiecare stat contractant este ţinut să se doteze cu un arsenal juridic adecvat şi
suficient care să aibă ca scop tocmai îndeplinirea acestor obligaţii pozitive care îi incumbă pe temeiul art. 8
al Convenţiei46.

II.3 Conceptul de „viaţă privată”

După cum a decis instanţa europeană, noţiunea de „viaţă privată" este cuprinzătoare, nu se pretează la o
definiţie exhaustivă. Factori precum numele, identitatea, orientarea, viaţa sexuală sunt elemente importante ale
sferei personale, protejate de art. 8. Această dispoziţie protejează, de asemenea, dreptul la identitate şi la dezvoltare
personală, precum şi dreptul oricărui individ de a lega şi dezvolta relaţii cu membrii săi şi cu lumea exterioară; ea se
poate întinde asupra activităţilor profesionale şi comerciale. Există, aşadar, o zonă de interacţiune între individ
şi ceilalţi membri ai societăţii, care, chiar într-un context public, poate ţine de „viaţa privată"47.
Faţă de cele expuse mai sus şi ţinând cont de caracterul complex al acestei noţiuni, considerăm că termenul „viaţă
privată”, în înţelesul art. 8 al Convenţiei, astfel cum acest text este interpretat de instanţa de contencios european, are un
sens larg şi cuprinde dreptul la viaţă privată personală, dreptul la domiciliu, dreptul la viaţă privată intimă, dreptul la
viaţă privată socială, dreptul la corespondenţă şi dreptul la un mediu înconjurător sănătos48. De altfel, acesta este şi
înţelesul termenului, pe care l-am avut în vedere la elaborarea acestei lucrări.49

45
CEDO, 22 octombrie 1996, Stubbings şi alţii împotriva Marii Britanii; 28 iunie 2001, Verliere împotriva Elveţiei
46
CEDO, 25 ianuarie 2000, Ignaccolo-Zenide împotriva României
47
CEDO, 28 ianuarie 2003, Peck împotriva Marii Britanii.
48
A se vedea în acest sens şi Corneliu Bîrsan, op.cit, p.598 şi urm.
49
Deşi îl considerăm parte componentă a dreptului la viaţă privată, în cadrul acestei lucrări nu vom face referire la dreptul la un
mediu înconjurător sănătos, deoarece nu se pune problema de a se limita exercitarea acestui drept de către serviciile de informaţii în scopul
asigurării securităţii naţionale.

25
 CAPITOLUL III
DREPTUL LA VIAŢĂ PRIVATĂ PERSONALĂ

III.1 Datele cu caracter personal

Un aspect „modern" al vieţii private, care intră în domeniul de aplicare a noţiunii de „viaţă
privată personală”, este acela al deţinerii şi comunicării de date cu caracter personal. Este de reţinut faptul
că, încă din anul 1981, Consiliul Europei a adoptat Convenţia pentru protecţia persoanelor în materia
prelucrării automatizate de date cu caracter personal, prin care sunt definite atât asemenea date, cât şi
deţinătorul fişierului. Astfel, potrivit art. 2 al acestui tratat internaţional, datele cu caracter personal
reprezintă „orice informaţie privitoare la o persoană fizică identificată sau identificabilă", iar deţinătorul
fişierului este definit ca fiind „orice persoană fizică sau juridică, autoritate publică, serviciu sau orice alt
asemenea organism competent, potrivit legii naţionale, să decidă care este destinaţia fişierului
automatizat, ce categorii de date cu caracter personal trebuie să fie înregistrate şi ce operaţii le vor fi
aplicate".
De asemenea, Articolul 8 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene prevede că
„orice persoană are dreptul la protecţia datelor cu caracter personal care o privesc. Asemenea date
trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate şi pe baza consimţământului persoanei interesate
sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege. Orice persoană are dreptul de acces la datele
colectate care o privesc, precum şi dreptul de a obţine rectificarea acestora. Respectarea acestor
norme se supune controlului unei autorităţi independente.”

III.2 Dreptul la imagine

Această componentă a vieţii private are ca scop protejarea identităţii persoanei, a relaţiilor sale
personale, a libertăţii sexuale, dar şi a sferei vieţii sale intime. Dreptul la imagine este garantat de art. 8 al
Convenţiei, dar deţinerea unor fotografii de către autorităţile competente în cadrul fişierului de
identificare judiciară nu constituie o atingere a acestui drept, dacă acestea sunt conservate în arhive
oficiale şi nu servesc organelor de poliţie decât în cadrul unei anchete pornite pe temeiul dispoziţiilor
procesual penale în materie50. De asemenea, fosta Comisie a decis că nu constituie o atingere a dreptului
persoanelor la imagine, ca aspect al vieţii private, existenţa unor sisteme video de supraveghere a unor
locuri publice sau a unor locuri în care se găsesc persoane private, dacă asemenea imagini nu sunt
destinate stocării şi nu sunt aduse la cunoştinţă publică51.

III.3 Dreptul la nume

Contrar altor instrumente internaţionale de protecţie a drepturilor omului52 art. 8 al Convenţiei
europene nu conţine dispoziţii explicite privitoare la dreptul la nume. Curtea a decis că numele, ca atribut
de identificare a persoanei şi de evidenţiere a unei legături familiale determinate, intră în conţinutul
noţiunii de „viaţă privată personală" proteguite de acest text. Împrejurarea că statul şi societatea în
ansamblul ei sunt interesate în reglementarea dreptului la nume nu poate conduce la o altă concluzie
pentru că, în această materie, interesele publice trebuie îmbinate armonios cu cele personale.

III.4 Identitatea persoanei

Identitatea unei persoane face parte, netăgăduit, din viaţa privată a acesteia; ea ţine însă şi de
interesul general reflectat în organizarea evidenţei populaţiei de către fiecare stat contractant. Astfel, în
general, statele membre ale Consiliului Europei, implicit părţi la Convenţia europeană, au reglementat

50
Comis.EDO, 29 noiembrie 1993, Doorson împotriva Marii Britanii
51
Comis.EDO, 14 ianuarie 1998, Herbecq, Association Ligue des Droits de 1"Homme împotriva Belgiei.
52
A se vedea Pactul Internaţional O.N.U. privitor la drepturile civile şi politice (art. 24 parag. 2), Convenţia O.N.U. din 20
noiembrie 1989 privitoarei la drepturile copilului (art. 7 şi art. 8), Convenţia interamericană a drepturilor omului (art. 18),

26
identificarea cetăţenilor lor pe baza unui sistem naţional în materie. Această practică nu încalcă art. 8 al
Convenţiei, astfel că obligaţia fiecărei persoane de a avea o carte naţională de identitate şi de a o arăta la
cererea organelor de poliţie nu constituie o ingerinţă în viaţa ei privată, prohibită de acest text53.
Un aspect de noutate asupra căruia ne-am propus să facem referire este reprezentat de
introducerea în România a actelor de identitate biometrice. Acestea diferă de actele de identitate de până
acum prin încorporarea unui cip electronic de tip RFID - dispozitiv de identificare prin unde radio -
care conţine date cu caracter personal, printre care imaginea facială şi amprentele.

III.5 Informaţiile privind starea persoanei

Informaţiile privitoare la sănătatea unei persoane intră în noţiunea de „viaţă privată". De aceea,
Curtea a decis că respectul caracterului confidenţial al informaţiilor privitoare la sănătatea persoanei
constituie un principiu esenţial al sistemului juridic din statele semnatare ale Convenţiei. El este fundamental
nu numai pentru protejarea vieţii private a persoanelor bolnave, dar şi pentru a apăra încrederea lor în
corpul medical şi în serviciile de sănătate în general. În lipsa unei asemenea protecţii, persoanele care
necesită îngrijire medicală nu ar mai fi dispuse să furnizeze informaţii cu caracter personal şi intim,
necesare prescrierii tratamentului apropriat pentru boala de care suferă sau să consulte un medic, ceea
ce ar fi de natură să le pună viaţa în pericol, iar în caz de boli transmisibile, un asemenea pericol poate
exista pentru colectivitate. De aceea, legislaţia internă a statelor trebuie să cuprindă garanţii adecvate
pentru a împiedica orice comunicare sau divulgare de date cu caracter personal privitoare la sănătatea
persoanei, în conformitate cu dispoziţiile art. 8 al Convenţiei54.

III.6 Dreptul la integritate fizică şi morală a persoanei

Problema de a se şti în ce măsură dreptul la integritate fizică şi morală a unei persoane intră în
domeniul vieţii private personale protejate de art. 8 este mai delicată şi impune anumite precizări.
Astfel, cât priveşte integritatea fizică, primul text al Convenţiei, invocat de regulă, este art. 3 care
interzice tratamentele inumane sau degradante. Or, atingerea adusă acestei integrităţi reprezintă, în primul
rând, o încălcare a acestei dispoziţii. Nu mai puţin, nu sunt de exclus anumite situaţii în care atingerea
adusă integrităţii fizice a persoanei să nu ajungă la nivelul de gravitate impus de art. 3 al Convenţiei, dar
să cadă sub incidenţa art 8.

III.7 Libertatea sexuală

Din moment ce respectarea dreptului la viaţă privată semnifică posibilitatea pentru un individ de a
întreţine relaţii cu alte fiinţe umane, în special în domeniul afectiv, pentru dezvoltarea şi împlinirea
propriei sale personalităţi, acesta include şi viaţa sa sexuală. În concepţia Curţii Europene, libertatea
sexuală îşi găseşte fundamentul în toleranţa şi pluralismul social, valori cardinale ale unei societăţi
democratice. Ea recunoaşte dreptul fiecărei persoane de a avea o viaţă sexuală la alegerea sa, în conformitate
cu identitatea sa profundă55. De aceea, actele homosexuale care se produc în sfera privată, între adulţi care
consimt liber la aceasta, nu pot face obiectul unei represiuni penale, chiar dacă ar fi de natură „să lovească,
să şocheze sau să neliniştească alte persoane care socotesc homosexualitatea ca fiind imorală".56

53
Comis.EDO, 9 septembrie 1992, Reyntjens împotriva Belgiei
54
CEDO, 25 februarie 1997, Z împotriva Finlandei, Recomandarea nr. R (89) 14 a Consiliului Europei cu privire la
incidenţele etice ale infecţiei cu HIV în cadrul social şi sanitar, adoptată la 24 octombrie 1989
55
CEDO, 10 mai 2001, Mata Estevez împotriva Spaniei
56
CEDO, 22 aprilie 1993, Modinos împotriva Ciprului

27
 CAPITOLUL IV
DREPTUL LA DOMICILIU, VIAŢĂ PRIVATĂ INTIMĂ ŞI VIAŢĂ PRIVATĂ SOCIALĂ

IV.1 Dreptul la domiciliu

Articolul 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului protejează dreptul la domiciliu în mod
distinct. De asemenea, jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului a extins
noţiunea de „domiciliu" la locul unde o persoană îşi desfăşoară activitatea profesională, iar recent ea a
decis că, în anumite limite, noţiunea de „domiciliu", în sensul art. 8, poate privi sediile şi agenţiile unei
societăţi comerciale. Toate aceste elemente caracterizează sfera intimităţii vieţii unei persoane fizice sau
sfera activităţii specifice a unei persoane juridice, care trebuie protejate împotriva oricărei ingerinţe
exterioare.

IV.2 Dreptul la viaţa privată intimă

În cadrul dreptului la viaţă privată un loc aparte ocupă dreptul la intimitate adică recunoaşterea
unei sfere mai restrânse de libertate în cadrul căreia persoana să-şi exercite dreptul său la singurătate, la
secret asupra gândurilor, planurilor, dorinţelor sale, o sferă în care acesta să se manifeste în modul în
care doreşte, necenzurată de nimeni, de a-şi exprima gândurile cele mai ascunse faţă de persoanele în
care are deplină încredere, de a-şi desfăşura în mod liber activităţile domestice într-un spaţiu
determinat, de a fi stăpâna propriei vieţi pe o anumită durată de timp neinfluenţată şi nedominată de
nimeni.
Conceptul următor asupra căruia înţelegem să ne oprim este bineînţeles, cel de „intimitate”.
Dreptul persoanei la singurătate constituie o parte componentă a dreptului la intimitate, sfera primului
concept cuprinzându-se integral în sfera acestuia din urmă. Dreptul la intimitate, ca un concept mai
cuprinzător, presupune, pe lângă manifestările legate de singurătatea persoanei, şi unele note specifice,
anume existenţa unor relaţii cu alte persoane, chiar dacă este vorba numai de persoane admise în
intimitate şi faţă de care subiectul se simte ca şi când ar fi numai cu propria sa persoană. Acest minim
de relaţii, în afară de persoana proprie, distinge după părerea noastră cele două concepte. Relaţiile cu
persoanele admise în intimitate ar putea fi concepute ca desfăşurându-se în prezenţa interlocutorilor lor
(convorbiri, discuţii, confidenţe) dar ar putea să se desfăşoare şi în lipsa interlocutorilor. În acest caz
relaţiile ar putea lua o formă scrisă (scrisori, telegrame cu conţinut confidenţial) sau forma unor
comunicări, convorbiri prin mijloace de transmitere la distanţă.

IV.3 Dreptul la viaţă privată socială

Cu referire la problema pusă în discuţie, judecătorii europeni resping orice viziune restrictivă
privitoare la viaţa privată, în favoarea unei concepţii care integrează dimensiunea ei comunitară şi socială.
Dreptul la viaţă privată nu reprezintă numai dreptul de a sta închis în propriul „univers", cu excluderea
celorlalţi; el este, de asemenea, dreptul de a ieşi din acest „univers", pentru a merge spre ceilalţi membri ai
societăţii; există, aşadar, o viaţă privată socială, care completează noţiunea clasică de „viaţă privată
personală"57. De aceea, Curtea a decis că efectuarea unei percheziţii şi ridicarea unor documente de la
cabinetul unui avocat, pe baza unui mandat vag, imprecis, emis fără garanţii procedurale adecvate,
reprezintă o atingere adusă dreptului la viaţa privată a acestuia, prohibită de art. 8 din Convenţie58.

57
A se vedea J.-P. Margenaud, La Cour europeenne des droits de l'homme renouvellee, Chronique Dalloz, 1999, p. 66.
58
Corneliu Bîrsan, op.cit, p.618 şi urm.

28
 CAPITOLUL V
DREPTUL LA CORESPONDENŢĂ

Referitor la noţiunea de corespondenţă, există „corespondenţă" în sensul art. 8 din Convenţie în

toate situaţiile în care două sau mai multe persoane schimbă, pe orice cale ar fi, pe orice suport, un mesaj sau o
idee; ea cuprinde atât comunicarea scrisă, cât şi pe cea telefonică59 sau pe cale radio-telefonică60, iar în zilele
noastre, trebuie să adăugăm comunicarea prin mijloace electronice. La rândul ei, Curtea a statuat în sensul
că, deşi parag.1 al art. 8 nu menţionează conversaţiile telefonice, ele se subînţeleg cuprinse în noţiunile
de „viaţă privată" şi de „corespondenţă" avute în vedere de text. Ingerinţa autorităţilor statale în exerciţiul
acestui drept constă în interceptarea, pe orice cale, a comunicărilor de orice fel. Dacă documentele sau
mesajele care fac obiectul comunicării n-au plecat de la expeditor sau au ajuns la destinatar, ingerinţa statului
în sesizarea lor ar putea ţine de nerespectarea dreptului la viaţă privată.

V.1 Dreptul la corespondenţă în situaţii speciale

Exerciţiul dreptului la corespondenţă de către persoane aflate în detenţie sau internate în instituţii
medicale specializate, datorită stării lor psihice, poate pune unele probleme prin raportare la dispoziţiile
art. 8 al Convenţiei.

V.2 Controlul corespondenţei profesionale

Practica aplicării Convenţiei a fost confruntată şi cu probleme legate de controlul corespondenţei
profesionale, în primul rând cea purtată de avocat cu clientul său, prin raportare la prevederile cuprinse în
art. 8. În mod firesc, ca principiu general, Curtea nu face nici o distincţie între diferitele categorii de
corespondenţă a avocatului. El se bucură de protecţia dreptului său de a comunica, în calitatea sa de titular
al unei libertăţi individuale recunoscute tuturor persoanelor, oricare ar fi conţinutul acesteia, de natură privată
sau profesională. Această protecţie priveşte nu numai scrisorile misive care oricum sunt protejate de secretul
profesional, dar şi corespondenţa efectuată prin mijloace moderne de comunicaţii.

V.3 Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor

Numeroase probleme s-au pus în jurisprudenţa europeană de contencios al drepturilor omului cu
privire la aplicarea dispoziţiilor art. 8 al Convenţiei în materia interceptărilor convorbirilor telefonice de
către autorităţile statale. Datorită mijloacelor tehnice actuale trebuie să avem în vedere aici şi corespondenţa
electronică; este îndeobşte cunoscut faptul că această corespondenţă se pretează cel mai uşor la a fi
interceptată atât de autorităţile statale, cât şi de particulari.

CAPITOLUL VI
LIMITAREA EXERCITĂRII DREPTULUI LA VIAŢĂ PRIVATĂ

VI. 1 Conceptul de „limitare” a exercitării dreptului la viaţă privată.

Dreptul la viaţă privată este inclus în categoria drepturilor condiţionale, deoarece, potrivit normelor
legale care îl reglementează, este permisă ingerinţa unei autorităţi publice în limita în care o asemenea
ingerinţă este prevăzută de lege şi constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară
pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii (publice) şi
prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei (publice), ori protejarea drepturilor şi
intereselor altor persoane.

59
Comis.EDO, 5 martie 1991, A. împotriva Franţei
60
Comis.EDO, 13 mai 1980, X împotriva Belgiei

29
VI.2 Condiţiile ingerinţelor în exercitarea drepturilor garantate de art 8 din Convenţia
europeană
VI.2.1 Prima condiţie este ca ingerinţa să fie prevăzută de lege, adică să aibă o bază legală.
Nu este nici pe departe vorba despre accepţiunea formală a noţiunii de „lege", ci de sensul ei material,
adică de normă indiferent de situarea ei în ierarhia internă a normelor de drept prin care sunt reglementate,
ordonate relaţiile sociale.
VI.2.2 A doua condiţie este ca ingerinţa să îndeplinească un scop legitim. Articolul 8, parag.
2 al Convenţiei enumera scopurile care pot da caracter legitim încălcărilor unuia sau mai multor drepturi
garantate de primul paragraf. Acestea sunt: securitatea naţională, securitatea publică, bunăstarea
economică a ţării, apărarea ordinii publice şi prevenirea săvârşirii unor fapte penale, protecţia sănătăţii şi a
moralei publice, protecţia drepturilor aparţinând altor persoane. Enumerarea evocată se aseamănă foarte
mult cu dispoziţiile corespunzătoare din celelalte drepturi condiţionale reglementate de Convenţie, în special
libertatea de gândire, conştiinţă şi religie (art. 9), libertatea de exprimare (art. 10) şi libertatea de asociere (art.
11).
VI.2.3 A treia condiţie impune ca ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică. În
materia exerciţiului drepturilor şi libertăţilor care asigură dezvoltarea personalităţii umane, o societate
democratică se caracterizează prin toleranţă şi deschidere spre modul în care îşi organizează viaţa socială şi
personală membrii ei. De aceea, art. 8 parag. 2 dispune că asemenea ingerinţe nu numai că trebuie să fie
prevăzute de lege şi să urmărească un scop legitim, dar ele trebuie să fie necesare într-o societate
democratică.
VI.2.4 Ultima condiţie are în vedere ca ingerinţa să fie proporţională cu scopul urmărit. Aspectul
esenţial care este necesar a fi subliniat cu privire la această condiţie pe care au a o îndeplini eventualele
ingerinţe ale autorităţilor statale în exerciţiul drepturilor garantate de art. 8 din Convenţie este acela că ea nu
este înscrisă în cel de-al doilea paragraf al textului analizat, fiind o creaţie a jurisprudenţei organelor
Convenţiei.

VI.3 Politica legislativă a României de limitare a exercitării dreptului la viaţă privată

În privinţa limitării exerciţiului dreptului la viaţă privată, menţionăm, cu titlu de exemplu,
anumite norme legale care se materializează în ingerinţele cele mai semnificative în exerciţiul acestui
drept. Astfel, precizăm faptul că potrivit normelor generale de procedură, organele de urmărire penală
au posibilitatea de a obţine fără autorizarea instanţei de judecată o gamă variată de date care pot privi
viaţa privată a persoanei (referitoare de exemplu la evidenţa informatizată a persoanelor, înmatricularea
autoturismelor, contribuţii de asigurări sociale etc). Amintim în acest sens, prevederile art.65 C.p.pen.
conform cărora la cererea organului de urmarire penala ori a instantei de judecata, orice persoana care
cunoaste vreo proba sau detine vreun mijloc de proba este obligata sa le aduca la cunostinta sau sa le
infatiseze, ale art. 97 C.p.pen. care dispun că orice persoana fizica sau persoana juridica, in posesia
careia se afla un obiect sau un inscris ce poate servi ca mijloc de proba, este obligata sa-l prezinte si sa-
l predea, sub luare de dovada, organului de urmarire penala sau instantei de judecata, la cererea
acestora şi ale art. 99 C.p.pen. care consacră dreptul organului de urmarire penala şi a instantei de
judecata de a dispune ridicarea silita de obiecte sau de inscrisuri.

CAPITOLUL VII
JURISPRUDENŢĂ A CEDO PRIVIND LIMITAREA EXERCITĂRII DREPTULUI LA VIAŢĂ
PRIVATĂ

În prezentul capitol ne-am propus să facem o prezentare succintă a unora dintre cauzele aflate
pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului, pe care le considerăm dintre cele mai relevante şi în
privinţa cărora Curtea de la Strasboug a constatat violarea art.8 din Convenţie de către statele pârâte.

30
 PARTEA A III-A
ASIGURAREA SECURITĂŢII NAŢIONALE ŞI LIMITAREA
EXERCITĂRII DREPTULUI LA VIAŢĂ PRIVATĂ
CAPITOLUL I
ACTIVITATEA INFORMATIVĂ – MIJLOC DE ASIGURARE A SECURITĂŢII
NAŢIONALE

I.1 Conceptul de „activitate informativă”

Activitatea informativă reprezintă ansamblul operaţiunilor şi acţiunilor desfăşurate de către
structuri specializate, legal constituite, în mod planificat, sistematic, unitar, ofensiv şi în secret, prin
folosirea mijloacelor şi metodelor specifice, pentru căutarea, culegerea, verificarea, prelucrarea şi
valorificarea informaţiilor referitoare la riscuri de securitate, precum şi în vederea controlului
tendinţelor şi evoluţiilor acestora în scopul prevenirii, contracarării, înlăturării lor sau aplicării legii,
după caz. Activitatea informativă este reglementată prin norme specifice, emise în baza şi pentru
aplicarea legii, se desfăşoară în secret, cu asigurarea protecţiei surselor, mijloacelor, metodelor şi
tehnicilor utilizate. Componentele de bază ale activităţii informative sunt: activitatea de informaţii şi
activitatea de contrainformaţii.61

I.2 Principiile activităţii informative

Avînd în vedere perioada relativ scurtă de activitate a instituţiilor româneşti care compun
comunitatea informativă naţională într-un cadru democratic, o abordare teoretică a principiilor
activităţii informative de realizare a securităţii naţionale ar putea fi uşor amendabilă în ceea ce priveşte
credibilitatea. De asemenea, o astfel de întreprindere ar mai putea fi considerată ca fiind lipsită de
substanţă, atâta timp cât în activitatea de informaţii practica are întâietate în faţa teoreticului, sau, într-o
altă formulare, o teorie solidă nu se poate construi decât pe o bogată tradiţie istorică.
Dacă e să depăşim orgoliile, resentimentele şi teama de adevăr, considerăm că o construcţie
teoretică a fost deja întreprinsă chiar şi în actuala fază a evoluţiei serviciilor de informaţii româneşti, iar
efortul analitic a avut în vedere întreaga experienţă istorică a instituţiilor româneşti şi a celor străine
care au activat de-a lungul timpului, în diferite epoci istorice. Este evident că, într-o astfel de situaţie,
valorificarea trecutului a ţinut seama doar de aspectele preponderent pozitive.
Prin urmare, putem afirma, fără teama de a greşi, că în momentul actual există principii bine
fundamentate care stau la baza activităţii informative cu valoare de universalitate, acestea regăsindu-se
clar şi ferm exprimate în ordine şi reglementări. Principiile statuate ale activităţii informative de
realizare a securităţii naţionale sunt în număr de zece, mai numite în limbajul uzual de către cadrele de
informaţii şi „Decalogul” (cele zece porunci)62.

I.3 Activitatea informativă şi societatea civilă

Relaţia dintre serviciile de informaţii şi societatea civilă are caracter bidimensional,
caracterizându-se pe de-o parte, prin sprijinul societăţii civile în desfăşurarea activităţii informative, iar
pe de altă parte, prin controlul societăţii civile exercitat asupra activităţii informative.
Cea mai importantă dimensiune a relaţiei dintre activitatea informativă şi societatea civilă
constă în rolul atribuit societăţii civile în vederea obţinerii de către serviciile de informaţii a

61
Acesta este înţelesul pe care l-am atribuit termenului „activitate informativă” în lucrarea de faţă. Având în vedere faptul
că în centrul activităţii informative stă culegerea de informaţii, în doctrina de specialitate, precum şi în prezenta lucrare, cu
acelaşi înţeles este utilizat şi termenul „activitate de informaţii”.
62
A se vedea în acest sens Bidu Ioan, Cristian Troncotă, op.cit., p.20-29

31
informaţiilor de interes, deoarece puterea şi eficienţa celor mai redutabile servicii de informaţii sunt
date în ultimă instanţă de respectul şi sprijinul popoarelor lor.
Art. 54 din Constituţia României prevede că fidelitatea faţă de ţară este sacră, iar art. 55 că
cetăţenii au dreptul şi obligaţia să apere România. De asemenea, art. 2, al. 2 din Legea 51/1991 prevede
că „cetăţenii români, ca expresie a fidelităţii lor faţă de ţară, au îndatorirea morală de a contribui la
realizarea siguranţei naţionale”. Acest alineat a suscitat pe parcursul dezbaterii legii în Parlamentul
român numeroase controverse, toate determinate de refuzul înţelegerii că, în toată lumea, activitatea de
informaţii şi respectiv de securitate naţională se fundamentează pe ajutorul substanţial al cetăţenilor63.

CAPITOLUL II
MIJLOACELE ACTIVITĂŢII INFORMATIVE

II.1 Delimitări conceptuale

Noua abordare a activităţii informative presupune utilizarea de către serviciile de informaţii, în
vederea obţinerii informaţiilor de interes, a unui ansamblu de mijloace specifice activităţii informative.
Mijlocul activităţii informative desemnează sursa de la care provin informaţiile, în urma aplicării
diverselor tehnici speciale de investigare. Principalul criteriu de clasificare, care stă la baza analizei
noastre efectuate în lucrarea de faţă, asupra mijloacelor activităţii informative, are în vedere natura
sursei de la care se obţin informaţiile, mijloacele activităţii informative clasificându-se astfel, după cum
urmează:
1. surse umane (la care se face referire utilizând termenii: spionaj, culegere de informaţii din surse umane
sau, în jargonul american, humint);
2. surse tehnice (informaţii tehnice sau techint);

II.2 Obţinerea informaţiilor din surse umane

Culegerea informaţiilor din surse umane, sau spionajul, reprezintă primul lucru la care se gândeşte cineva
când vine vorba de „serviciile de informaţii”. Aceasta implică de obicei identificarea şi recrutarea unei
persoane care, prin poziţia pe care o ocupă, are acces la informaţii valoroase şi care doreşte, din anumite
motive, să le transmită ofiţerilor unui serviciu de informaţii.

II.3 Obţinerea informaţiilor din surse tehnice

Culegerea informaţiilor din surse tehnice (sau techint, în jargonul serviciilor americane) se referă la
un set de metode prin care informaţiile sunt culese folosind mai degrabă tehnologia avansată decât agenţi
umani. Limitate în ultimă instanţă numai de ingeniozitatea umană şi de legile fizicii, aceste tehnici presupun
fotografierea de la mare distanţă şi interceptarea unor unde electromagnetice, deşi sunt exploatate şi alte
mecanisme (de exemplu, semnale acustice).
II.3.1 Obţinerea informaţiilor din fotografii şi imagistică
Informaţiile rezultate din fotografii şi imagistică (photint sau imint), aşa cum relevă denumirea, se
referă la fotografierea în vederea culegerii de informaţii. Mai exact, se realizează fotografii de la distanţă
pentru a obţine imagini ale unor locaţii sau obiecte la care nu este posibil accesul direct. Această idee a fost
pusă în practică sub forma unei supravegheri aeriene, tehnică apărută aproape în acelaşi timp cu inventarea
avionului64.
II.3.2 Obţinerea informaţiilor din semnale
Culegerea informaţiilor din semnale (sau sigint) reprezintă procesul de extragere a informaţiilor din unde
63
A se vedea Ion Arbore, Siguranţa naţională nu e un atribut facultativ, în „Spionaj-Contraspionaj”,nr.12, 1991.
64
Chiar şi anterior, baloanele au fost folosite ca posturi de observaţie aeriene de către Prima Republică Franceză, în 1794, şi
de către Armata Unionistă în Războiul Civil American. În nici unul din cazuri nu s-a obţinut nici un succes notabil şi
ambele armate şi-au abandonat mai târziu „forţele aeriene" în formare. A se vedea William E. Burrows, Deep Black: Space
Espionage and National Security Berkley, New York, 1988, p. 26-28.

32
electromagnetice interceptate, denumite în general semnale.
II.3.3 Obţinerea informaţiilor din comunicaţii (comint).
Din această varietate de informaţii obţinute din semnale, cea mai veche este comint, contemporană
practic cu utilizarea undelor radio pentru comunicaţiile militare şi diplomatice65.
II.3.4 Obţinerea informaţiilor prin mijloace telemetrice (telint).
Celelalte forme de sigint sunt mai noi decât comint, reflectând utilizarea tot mai largă în
domeniul militar a fenomenelor electromagnetice. Activitatea de culegere a informaţiilor prin mijloace
telemetrice sau telint este asemănătoare cu comint, cu excepţia faptului că respectivele comunicaţii care
sunt interceptate au loc între un vehicul-test (ca, de exemplu o rachetă) şi o staţie aflată la sol şi nu
constau în cuvinte, ci în indicaţiile primite de la diverşi senzori şi alte echipamente aflate la bord.
II.3.5 Obţinerea informaţiilor prin mijloace electronice (elint).
Activitatea de culegere a informaţiilor prin mijloace electronice, sau elint, presupune
monitorizarea şi analizarea radiaţiilor electromagnetice utilizate în alt scop decât transmiterea unor
mesaje şi care sunt emise de echipamentele militare străine.
II.3.6 Obţinerea informaţiilor prin măsurători şi semnături (masint).
Pe lângă photint şi sigint, au mai fost folosite şi alte tehnici pentru a culege informaţii. Acestea
au fost grupate sub denumirea culegere a informaţiilor prin măsurători şi semnături sau masint, deşi nu
au prea multe în comun unele cu altele (în afară de faptul că nu sunt nici photint, nici sigint). 66
II.3.7 Platforme pentru obţinerea informaţiilor
Astfel, deşi activitatea de recunoaştere spaţială prezintă numeroase avantaje importante, există
şi alte tipuri de platforme care continuă să joace roluri semnificative în sfera exploatării tehnice.
Avioanele, de exemplu, pot efectua misiuni la periferia teritoriului unui adversar; pot intercepta
comunicaţii imposibil de interceptat din spaţiu; pot fotografia zone aflate în apropierea graniţelor
teritoriale, rămânând în acelaşi timp în siguranţă în afara spaţiului aerian al ţării-ţintă; şi pot intercepta
semnalele radar provenite de la radarele antiaeriene ale adversarului, ce ar fi activate tocmai în scopul
identificării traiectoriei avionului.

II.4 Comparaţie între sursele umane şi sursele tehnice

Prin urmare, humint şi techint pot avea roluri complementare; separat, pot oferi diverse tipuri de
informaţii. De asemenea, necesitatea culegerii anumitor informaţii despre state, actori politici şi preocupări
noi este satisfăcută cel mai bine de datele furnizate de surse umane. Deşi amestecul corect de humint şi
techint va fi, aşa cum a fost şi în trecut, un subiect dezbătut pe larg, este foarte probabil ca inclusiv o
putere globală ca Statele Unite să continue să aibă nevoie de amândouă.67

65
Practica interceptării mesajelor antedatează folosirea radioului ca mijloc de comunicare; curierii erau prinşi şi scrisorile
deschise înainte ca radioul să fi existat. În plus, comunicaţiile prin telegraf puteau fi interceptate. În timpul Primului Război
Mondial, britanicii au avut un avantaj în domeniul informaţiilor deoarece companiile lor deţineau şi operau multe din liniile
internaţionale importante de comunicaţii.
66
A se vedea Abram N. Shulsky, Gary J. Schmitt, op.cit., p. 65. Conform definiţiei oficiale dată de SUA, senzorii masint
„includ, dar nu se limitează la sisteme radar, laser, infraroşii, acustice, nucleare, de detectare a radiaţiilor,
spectroradiometrice şi seismice, precum şi sisteme de recoltare a unor materiale lichide, solide şi gazoase" ale căror date,
„când sunt colectate, procesate şi analizate, generează informaţii care detectează, recoltează, identifică sau descriu
semnăturile (caracteristicile distincte) ale surselor-ţintă fixe şi dinamice". Masint a fost clasificat formal ca un domeniu al
culegerii de informaţii în 1986, iar în 1993 DCI şi secretarul apărării au creat Central Masint Office (CMO) în cadrul
Defence Intelligence Agency pentru a supraveghea şi a monitoriza activităţile de apărare masint.
67
A se vedea în acest sens Abram N. Shulsky, Gary J. Schmitt, op.cit., p.68-74.

33
 CAPITOLUL III
SUPRAVEGHEREA VIEŢII PRIVATE

III.1 Conceptul de „Tehnici speciale de investigare”

Potrivit Recomandării (2005) 10 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, prin noţiunea
de „tehnici speciale de investigare" se înţeleg tehnicile aplicate de autorităţile competente în cadrul
anchetelor penale, vizând depistarea sau anchetarea unor infracţiuni grave şi a unor suspecţi în vederea
strângerii de informaţii, de aşa manieră încât persoanele în cauză să nu aibă cunoştinţă de acest lucru.
În general, având în vedere sensul larg al termenului, sunt considerate tehnici speciale de
investigare68: 1. interceptarea şi înregistrarea convorbirilor şi comunicaţiilor; 2. supravegherea video,
audio sau prin fotografiere; 3. localizarea sau urmărirea prin GPS sau prin alte mijloace tehnice de
supraveghere; 4. monitorizarea convorbirilor telefonice (obţinerea listei apelurilor telefonice efectuate
de la un anumit post telefonic); 5. reţinerea, predarea sau percheziţionarea trimiterilor poştale; 6.
conservarea imediată a datelor informatice ori a datelor referitoare la traficul informaţional; 7. accesul
într-un sistem informatic; 8. utilizarea investigatorilor sub acoperire; 9. realizarea flagrantului, de pildă,
în situaţia infracţiunilor de corupţie; 10. livrarea supravegheată; 11. percheziţia etc.
Având în vedere noua abordare a activităţii de informaţii şi scopul exclusiv de obţinere a
informaţiilor privind ameninţările la adresa exercitării libere şi neîngrădite a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale persoanei, în domeniul securităţii naţionale, principalele metode specifice activităţii
informative, denumite în continuare tehnici speciale de investigare, sunt următoarele: 1.
supravegherea fizică; 2. supravegherea prin accesarea spaţiilor private; 3. supravegherea
comunicărilor; 4. supravegherea prin accesarea datelor personale69.
În România nu există un cadru unitar de desfăşurare a activităţii informative, tehnicile speciale
de investigare, specifice activităţii informative desfăşurate, sunt reglementate prin acte normative
interne cu caracter clasificat, emise de către şefii serviciilor de informaţii, iar în cazul structurilor
informative departamentale de către miniştrii ministerelor din care fac parte. Legea nr. 535/2004 nu
reglementează tehnicile speciale de investigare utilizate de către serviciile de informaţii din România,
ci stabileşte măsurile aplicabile în cazul unora dintre ele, adică a celor care necesită autorizare
prealabilă; de altfel, aşa se justifică şi denumirea secţiunii a II-a a Capitolului II din Legea nr. 535/2004,
„Măsuri privind desfăşurarea „unor‖ activităţi în scopul culegerii de informaţii”.
Utilizarea tehnicilor speciale de investigare trebuie să se facă cu respectarea legii şi a drepturilor
şi libertăţilor fundamentale ale omului, sens în care cele care exploateaza noile tehnologii şi care, prin
urmare, sunt de natură a produce ingerinţe în exerciţiul dreptului la viaţă privată beneficiază de anumite
dispoziţii legale, în cadrul art. 20-22 din Legea nr. 535/2004 pentru prevenirea şi combaterea
terorismului. Potrivit art. 20 din acest act normativ organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii
naţionale pot solicita, în cazuri justificate şi în scopul culegerii de informaţii, autorizarea efectuării
următoarelor activităţi: interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor, căutarea unor informaţii,
documente sau înscrisuri pentru a căror obţinere este necesar accesul într-un loc, la un obiect sau
deschiderea unui obiect; ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui,
extragerea informaţiilor pe care acesta le conţine, cât şi înregistrarea, copierea sau obţinerea de

68
A se vedea M.Udroiu, R. Slăvoiu, O.Predescu „Tehnici speciale de investigare în justiţia penală”, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti 2009, p. 1-3.
69
Enumerarea nu este şi nu se vrea a fi limitativă, însă în ceea ce ne priveşte considerăm că cele patru categorii de tehnici
speciale de investigare încorporează principalele tehnici utilizate în prezent de către serviciile de informaţii din întreaga
lume. Referitor la denumirea acestora, am optat pentru termenul „supraveghere” pe care îl considerăm pertinent în context,
aceste categorii de tehnici reprezentând de fapt componente/forme de manifestare a activităţii de „supraveghere a vieţii
private”.

34
extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile în
care au fost depuse.70

III. 2 Supravegherea fizică

Termenul “supraveghere fizică” presupune observarea in timp real sau detectarea miscarilor,
activitatilor sau altor conditii. Potrivit Legii privind secretele de stat din Marea Britanie, supravegherea
reprezintă „observarea vizuală" a vectorilor, în scopul obţinerii de informaţii referitoare, de exemplu, la
deplasările pe care le fac, precum şi la identitatea celor cu care obiectivele se află în legătură.
În ceea ce priveşte restrângerea exerciţiului dreptului la viaţă privată, menţionăm faptul că
simpla supraveghere, în locuri publice, a activităţilor unei persoane ce se desfăşoară pe o durată scurtă
de timp, fără ca autorităţile să înregistreze imagini sau să facă fotografii, nu constituie prin ea însăşi o
ingerinţă în viaţa privată71, motiv pentru care majoritatea legislaţiilor naţionale nu conţin prevederi
exprese în această materie. Totuşi, anumite state au optat pentru includerea în legislaţia lor naţională a
unor dispoziţii referitoare la supravegherea fizică, mai ales în contextul în care obiectul reglementării îl
constituia supravegherea fizică asistată tehnologic.
III.2.1 Supravegherea foto-video
a) Supravegherea foto-video a zonelor private
Dintre metodele de urmarire asa numite hiperinvazive ce folosesc noile tehnologii,
supravegherea foto-video ascunsa efectuata în zone private merita o atentie speciala. Inregistrarile de
imagini ale oamenilor in spatiile lor private (acasa sau in alte locuri private), in timp ce isi desfasoara
activitatile zilnice sunt mult mai agresive ca invadare a spatiului privat decat inregistrarile telefonice
sau amplasarea microfoanelor de ascultare. Motivul este simplu si evident: înregistrarea imaginilor este
o amenintare la adresa demnitatii umane, a decentei si a intimitatii. Asa ca nu ne ramane decat sa ne
intrebam cum si daca acest tip de supraveghere trebuie sa fie supus legii. Se poate dispune o astfel de
supraveghere fara nicio restrictie (constitutionala sau legislativa)? Si daca nu, ce garantii sunt necesare?
b) Supravegherea foto-video în spaţii publice
Daca in ceea ce priveste supravegherea foto-video ascunsa in spatii private curtile americane si
italienesti s-au substituit temporar în agentii care aplica legea, pentru ca ele au imprumutat cerintele
legii inregistrarilor, in ceea ce priveste supravegherea foto-video conspirata efectuata in spatii publice
(sau locuri private deschise campului vizual), curtile nu par a dori sa impuna restrictii agentilor
guvernamentali. Prin urmare, in absenta legislatiei specifice, practica este neunitară.
III.2.2 Supravegherea electronică
Monitorizarea deplasarilor cuiva poate avea loc in timp real cu ajutorul dispozitivelor precum
beepere electronice, GPS (Sistemul Pozitionarii Globale) sau prin monitorizarea telefonului celular.
Sigur, se poate argumenta ca tehnicile investigative care fac uz de astfel de mijloace sunt echivalentul
tehnic al filajului. Dar sunt diferente semnificative: filajul (urmarirea) electronic al unei persoane este
realizat indirect deoarece vizeaza obiectele aflate asupra persoanei. Apoi, dispozitivele electronice
permit supravegherea cu acuratete chiar si in spatii inchise, acolo unde observatia vizuala nu este
posibila.
Si, in plus fata de supravegherea in timp real, oficialii guvernamentali pot reconstitui “ex post”
miscarile unui suspect sau ale unor persoane care au legatura cu activitatea infractionala aflata in
investigatie. În acest sens, supravegherea tranzactională, la care vom face referire într-un capitol viitor,
poate fi foarte utila, ea incluzând obtinerea unor inregistrari pre-existente (date detinute de servicii
speciale sau entitati publice) care includ jurnalul apelurilor, plati prin carduri bancare, rezervari de
calatorie, plata taxelor sau alte date culese de aceste dispozitive care monitorizeaza traficul si
transportul.

70
Aceste activităţi urmează să fie supuse unei analize distincte în cadrul Capitolului IV a prezentei Părţi a lucrării.
71
A se vedea CEDO, 1 iulie 2008, Calmanovici împotriva României, precit.

35
 III.2.3 Supravegherea prin detectare şi scanare
Dispozitivele de scanare sunt “instrumente care permit autorităţilor sa detecteze informatii
printr-o bariera opaca, fie un zid, o poseta, o masina, sau hainele unei persoane. Spre deosebire de
supravegherea prin satelit, care este o metoda de observare mai eficienta (si mai ascunsa) a unei zone
in care agentii de aplicare a legii au avut voie sa observe, dispozitivele de scanare pot oferi acestor
autorităţi accesul in zone si la informatii pentru care pana atunci ar fi avut nevoie de o autorizare.”72
Asa dupa cum s-a vorbit in cazul Kyllo vs. SUA73 si in cel R vs. Tessling74 “imagistica in
infrarosu reprezinta detectarea radiatiei infrarosii emise de orice corp dar care nu este vizibila
ochiului omenesc. Aparatul transforma radiatia in imagini pe baza caldurii relative – negru este rece
si alb este fierbinte, nuante de gri denota diferente relative; adica functioneaza oarecum ca o camera
video care arata imagini ale caldurii.” De aceea sunt dispozitive “pasive”: atunci cand sunt orientate
catre un anumit obiect, de exemplu o cladire, nu patrund in interior, ci inregistreaza imagini ale
energiei termice sau caldurii radiata de suprafata externa a acelui obiect. Ele nu pot stabili natura sursei
de caldura din interiorul cladirii si nu pot vedea prin suprafetele externe.
III.2.4 Concluzii
Din analiza comparativa efectuată a reiesit ca tehnicile electronice de supraveghere genereaza
probleme identice sau asemanatoare, dar raspunsurile date de aceste sisteme legale sunt foarte diferite.
In fiecare sistem, datorita lipsei legislatiei, curtile si-au asumat rolul temporar de a se substitui
legislativului, generand standarde pentru a hotarî cand si cum pot fi regularizate aceste noi tipuri de
investigatii tehnologice, si astfel sa hotarasca cand pot fi admise ca probe in procese penale
supravegherile electronice. Uneori, desi curtile de justitie si expertii au sugerat nevoia imperioasa
pentru un cadru de reglementare, legiuitorii au ramas pasivi, asa ca standardele furnizate curtilor sunt
singurele restrictii aplicabile. In aceasta situatie, curtile nu au reusit sa adopte o abordare consistenta si
unitara, cateodata ajungându-se la concluzii contrare asupra acelorasi probleme.

III.3 Supravegherea prin accesarea spaţiilor private

Supravegherea prin accesarea spaţiilor private reprezintă o tehnică specială de investigare
utilizată de către serviciile de informaţii în vederea căutării unor informaţii, documente sau înscrisuri
pentru a căror obţinere este necesar accesul într-un spaţiu privat, la un anumit obiect sau deschiderea unui
obiect.
Aplicarea acestei tehnici speciale de investigare presupune restrângerea exercitării dreptului la
viaţă privată, motiv pentru care legislaţiile naţionale trebuie să reglementeze modalitatea de punere a sa în
aplicare, conferind totodată garanţiile corespunzătoare.

III.4 Supravegherea comunicărilor

III.4.1 Delimitări conceptuale
Termenul “supravegherea comunicărilor” se refera la interceptarea in timp real a comunicărilor
orale, scrise si electronice şi înregistrarea acestora. În prezent sunt folosite cel puţin trei noţiuni
generice diferite - comunicaţii, convorbiri, comunicări - la care se adaugă şi o serie de specii ale
acestora (convorbiri şi comunicări telefonice, convorbiri şi comunicări efectuate prin alte mijloace
electronice de comunicare decât telefonul, convorbiri şi comunicări efectuate în mediul ambiental).

72
Standardul 2-9.2. of ABA (Standardele supravegherii fizice asistate tehnologic) specifica faptul ca dispozitivele de
detectie sunt „acele dispozitive care detecteaza prezenta unui obiect (explozibili, droguri, arme sau anumite substante
chimice) sau a unei caracteristici (forma, marime, densitate, duritate, material, textura, temperatura, miros) ascunsa de
bariere opace neanimate. Un astfel de dispozitiv este specific contrabandei cu conditia sa indentifice prezenta unui obiect a
carui posesiune sau intrebuintare in atari situatii este intotdeauna ilegala. Un astfel de dispozitiv este specific armelor
dacapoateindetifica prezenta unei arme”, http://www.abanet.org/crimjust/standards/taps_toc.html.
73
Kyllo v. United States, 2001.
74
R.vs Tessling, 2004, http//scc.lexum.umonmtreal.ca/en /2004/ 2004scc67/2004scc67.html.

36
 III.4.2 Statele Unite ale Americii
Agenţia pentru Securitate Naţională (NSA) are ca obiectiv principal acela de a supraveghea orice
semnale electronice, scop în care ascultă toate convorbirile telefonice. În subordinea sa se află
sistemele americane globale de interceptare a comunicaţiilor altor naţiuni. Toate comunicaţiile de pe
glob pot fi captate de sateliţi sincronizaţi, care retransmit semnalele printr-un cablu la Centrul de
Telecomunicaţii.
În practica FBI obţinerea de informaţii prin interceptări se realizează numai cu aprobarea
Procurorului General. Solicitarea autorizaţiei se face de către judecători şi procurori special desemnaţi.
Raportul judecătorului cuprinde: motivaţia, mijlocul tehnic utilizat, durata şi identitatea oficialităţilor
guvernamentale care cere supravegherea.
III.4.3 Franţa
În Franţa, Legea interceptărilor nr. 91-646 a fost promulgată la 10 iulie 1991, astfel încât aria
interceptărilor a fost limitată scopurilor privind securitatea naţională. Art. 1(2) din Lege prevede că se
poate aduce atingere secretului corespondenţei dacă există o necesitate a interesului public. Art. 4
precizează că autorizaţia este acordată prin decizie „scrisă şi motivată a prim-ministrului sau a uneia
dintre persoanele special delegate de acesta". Această autorizaţie este dată pe propunerea scrisă şi
motivată a ministrului apărării naţionale sau a ministrului de interne. Activităţile care au ca obiect
interceptarea corespondenţei sunt supuse controlului Comisiei Naţionale de Control a Interceptărilor de
Securitate, autoritate administrativă şi independentă. Practica demonstrează ca acolo unde serviciile de
informaţii nu pot pătrunde legal cu mijloace de interceptare, se poate recurge la diverse structuri private.
III.4.4 Marea Britanie
În Marea Britanie, Legea privind secretele de stat a împiedicat permanent publicarea unor
informaţii despre serviciile secrete. Principalele surse de informaţii secrete sunt ascultarea şi
interceptarea comunicaţiilor, supravegherea, precum şi agenţii sau informatorii. Ascultarea înseamnă
interceptarea secretă a convorbirilor, fiind posibilă interceptarea atât a comunicaţiilor poştale, cât şi a celor
telefonice. Interceptarea comunicaţiilor poştale şi telefonice se poate efectua numai în baza emiterii, în
mod expres, a unui mandat special, în conformitate cu Legea nr. 56/1985 privind interceptarea
comunicaţiilor. In plus, în cazul în care se apreciază că operaţiunile de ascultare reprezintă un amestec
ilegal în proprietatea unei persoane, este necesară, în conformitate cu Legea Serviciului de Securitate,
obţinerea unui „mandat cu drept de intrare într-o proprietate privată".
III.4.5 Germania
În Germania, o lege specială cunoscută sub denumirea de G-10 reglementează condiţiile în care se
poate uza de interceptări, şi anume, existenţa unor infracţiuni sigure şi grave, precum înalta trădare,
constituirea unor organizaţii teroriste, imposibilitatea ca activităţile secrete ori periculoase să poată fi
descoperite pe altă cale. Autorizarea interceptării este dată de ministrul de interne. Înainte de aplicarea
autorizării, Comisia G-10 (organism independent, compus dintr-un preşedinte, un judecător şi doi
membri) hotărăşte cu privire la oportunitatea măsurilor de limitare a drepturilor. În situaţie de urgenţă,
autorizarea se pune în aplicare fără hotărârea Comisiei, aceasta fiind informată ulterior. Dacă nu este de
acord, măsura luată trebuie să înceteze.
III.4.6 Italia
Autorizaţia este solicitată judecătorului de către procuror, putând fi acordata numai printr-o
decizie motivată, atunci când există indicii serioase ale unei infracţiuni şi interceptarea este absolut
indispensabilă (art. 267, alin. 1). În cazuri de urgenţă, când există un motiv întemeiat, procurorul dispune
interceptarea cu o decizie motivată, care trebuie imediat comunicată, dar nu mai târziu de douăzeci şi
patru de ore, judecătorului (art. 267, alin. 2).
În sistemul juridic italian, este prevăzută „interceptarea preventivă"; astfel, ministrul de interne,
responsabilii la nivel central ai serviciilor centrale şi interprovinciale sau procurorul Republicii pot
autoriza printr-o decizie interceptarea comunicaţiilor telefonice şi a altor forme de comunicare, când

37
acestea sunt necesare pentru activitatea de prevenire şi informare. De subliniat că interceptările
preventive sunt lipsite de orice valoarea procesuală.
III.4.7 Israel
Departamentul Tehnic de Interceptare (SHIKLUT) realizează interceptarea comunicaţiilor sau a
convorbirilor de interes, în orice loc din lume este necesar, după care înregistrările care se impun a fi
traduse ori decodificate sunt transmise pentru procesare la centrala Tel Aviv. Unitatea 8200 specializată în
interceptările din ţările arabe are acces total la ce se transmite prin cablul submediteranean, care este
conectat la Palermo cu reţeaua de comunicaţii prin satelit.
Cadrul legal al interceptărilor îl constituie Legea privind interceptările, din 1979. Potrivit acestei
legi, ministrul apărării va prezenta, în fiecare an, un raport în faţa Comisiei Comune a Kneset-ului pentru
probleme constituţionale, de drept şi justiţie şi în faţa Comisiei pentru Securitate şi Afaceri Externe, cu
privire la numărul de autorizaţii emise în conformitate cu prevederile acestei legi.
III.4.8 Concluzii asupra legislaţiei în materia supravegherii comunicărilor
În cele din urmă, în privinţa punerii în aplicare a actelor autorizate de interceptare a
comunicărilor efectuate prin sisteme tehnice de comunicaţii (convorbirile telefonice, sms, e-mail etc.)
amintim normele europene privind reglementarea interceptării comunicaţiilor, aşa cum sunt acestea
prevăzute de Rezoluţia Consiliului Uniunii Europene asupra interceptării legale a comunicaţiilor din 17
ianuarie 1995: „Agenţiile (naţionale de securitate) de aplicare a legii solicită accesul la totalitatea
telecomunicaţiilor transmise sau care urmează să fie transmise, către şi de la număr, sau un alt mod de
identificare al serviciului obiectiv folosit de subiectul interceptării. Agenţia solicită, de asemenea,
accesul la datele asociate apelului, care sunt generate pentru prelucrarea apelului.
Agenţiile de aplicare a legii solicită o capacitate de monitorizare în timp real şi totală pentru
interceptarea telecomunicaţiilor. Trebuie, de asemenea, furnizate în timp real date asociate apelului.
Dacă aceste date nu pot fi făcute disponibile în timp real, agenţiile de aplicare a legii solicită ca datele
să fie furnizate cât mai curând posibil, până la încheierea apelului.
Agenţiile solicită operatorilor publici/furnizorilor de servicii să pună la dispoziţie una sau mai
multe interfeţe, prin care comunicările interceptate să poată fi transmise la serviciul de monitorizare a
agenţiilor. Aceste interfeţe trebuie să fie definite de comun acord de către autorităţile care realizează
interceptarea şi operatorii/furnizorii de servicii.

III.5 Supravegherea prin accesarea datelor cu caracter personal

În mod evident, cea mai mare parte a activităţii autorităţilor implică reţinerea informaţiilor
privind acţiuni şi intenţii ale unor persoane, iar mare parte dintre acestea conţin date cu caracter personal.
Datele cu caracter personal reprezintă orice informaţii referitoare la o persoană fizică identificată sau
identificabilă (nume şi prenume, data naşterii, adresă, datele din actele de stare civilă, seria şi nr. C.I.,
codul numeric personal, funcţia, adresa de e-mail, imaginea, etc.). Datele personale oferă informaţii despre
fiecare dintre noi, despre obiceiurile şi opiniile noastre, despre anumite aspecte ale personalităţii fiecăruia.
Datele personale pot dezvălui ce relaţii avem fiecare dintre noi cu alţi oameni, care ne este starea de
sănătate sau stilul de viaţă.
Dincolo de activitatea de utilizare a datelor cu caracter personal în vederea prevenirii
ameninţărilor sau combaterii infracţiunilor, există pericole evidente asociate cu crearea, păstrarea şi
utilizarea documentelor ce conţin astfel de date. Acestea sunt: riscul abundenţei (generat de faptul că
informaţiile sunt culese pentru că pot fi utile şi nu pentru un scop bine definit), riscul ca informaţiile
deţinute să fie false, neconfirmate sau să poată conduce pe piste greşite, riscul de a fi divulgate în mod
necorespunzător (către persoane neabilitate, în scopuri greşite) şi riscul ca şansele sau cariera unor
cetăţeni să fie afectate. Bazele de date publice sau private pot reduce/ingradi drepturile individului,
intai de toate dreptul la intimitatea informatională.
Aceste tipuri de pericole au condus la stabilirea standardelor internaţionale privind păstrarea datelor
personale.
38
 CAPITOLUL IV
SUPRAVEGHEREA VIEŢII PRIVATE ÎN ROMÂNIA

IV.1 Supravegherea fizică

Raportând aceste concluzii la modul în care legislaţia internă în materia securităţii naţionale
reglementează înregistrarea de imagini, considerăm că, în prezent, serviciile de informaţii ar trebui să
recurgă la acest procedeu numai cu respectarea cumulativă a două condiţii:
- înregistrarea să fie efectuată în mod ocazional;
- înregistrarea să fie efectuată exclusiv pentru supravegherea activităţilor desfăşurate de suspect în
spaţiul public.
La fel ca înregistrările de imagini, montarea si/sau folosirea dispozitivelor electronice de
supraveghere de către serviciile de informaţii nu este controlată prin legislatia din România. Dacă
fotografierea şi filmarea au fost analizate prin raportare la dreptul la imagine al persoanei,
supravegherea prin satelit impieteaza speranta la intimitate a unei persoane. Intimitatea mai include si
controlul asupra nedezvaluirii deplasarilor noastre şi această libertate nu poate fi protejata in mod
corect daca localizarile prin satelit sunt permise fara restrictii, datorita diferentei dintre filajul
traditional si monitorizarea electronica a deplasarilor cuiva.
Având în vedere concluziile relativ asemănătoare desprinse din analiza efectuată asupra celor
două categorii de supraveghere fizică în capitolul precedent şi ţinând cont de faptul că acestea
beneficiază, potrivit legislaţiei în vigoare, de tratament juridic identic, opinăm că în prezent, în mod
similar, serviciile de informaţii ar trebui să recurgă la acest procedeu numai cu respectarea cumulativă a
aceloraşi două condiţii, aplicabile în cazul înregistrărilor de imagini:
- supravegherea electronică să fie efectuată în mod ocazional;
- supravegherea să fie efectuată exclusiv pentru monitorizarea activităţilor desfăşurate de suspect în
spaţiul public.

IV. 2 Supravegherea prin accesarea spaţiilor private

Această tehnică specială de investigare este reglementată în legislaţia naţională de prevederile
art. 20 din Legea nr. 535/2004 şi poate îmbrăca una sau mai multe dintre următoarele trei forme: 1.
accesul într-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; 2. ridicarea şi repunerea la loc a unui
obiect sau document, examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acesta le conţine, cât şi
înregistrarea, copierea sau obţinerea de extrase prin orice procedee; 3. instalarea de obiecte,
întreţinerea şi ridicarea acestora din locurile unde au fost depuse.

IV. 3 Supravegherea comunicărilor

Potrivit art. 20 din Legea nr. 535/2004 una dintre tehnicile speciale de investigare utilizate de
către serviciile de informaţii şi securitate din România este interceptarea şi înregistrarea comunicaţiilor.
Acest procedeu se regăseşte de fapt şi în materie procesual-penală, însă terminologia este diferită şi a
oscilat în decursul timpului.
De lege ferenda, se impune înlocuirea terminologiei folosite, întrucât, dacă actuala confuzie nu
produce efecte în cazul acelor comunicări ce se realizează prin intermediul unor sisteme tehnice de
comunicaţii (convorbirile telefonice, sms, e-mail etc), în schimb situaţia se complică în cazul
convorbirilor purtate nemijlocit între indivizi. Aceasta cu atât mai mult cu cât art. 20 din Legea nr.
535/2004 nu enumera nici măcar exemplificativ tipurile de „comunicaţii" ce pot fi interceptate şi
înregistrate, astfel că este sarcina doctrinei şi jurisprudenţei să le determine, în timp ce legislaţia
procesual-penală face vorbire în mod distinct despre convorbirile/comunicările purtate prin telefon sau
prin orice alt mijloc electronic de comunicare, adică prin sisteme de comunicaţii, faţă de
convorbirile/comunicările purtate în mediul ambiental, adică nemijlocit.

39
 În ceea ce ne priveşte, ţinând cont de faptul că pe de-o parte, Legea nr. 535/2004 nu
reglementează toate tehnicile speciale de investigare utilizate în România, ci le prevede doar pe cele
care necesită autorizare prealabilă75, iar pe de altă parte, până la intrarea în vigoare a noului Cod penal,
efectuarea neautorizată de înregistrări în mediul ambiental (la fel ca şi efectuarea de înregistrări de
imagini) nu este incriminată de legea penală în vigoare, opinăm că, în mod similar înregistrărilor de
imagini şi supravegherii prin mijloace electronice, în mod deliberat legiuitorul nu a inclus în cadrul art.
20 din Legea nr. 535/2004 înregistrarea comunicărilor în mediul ambiental, motiv pentru care, în
domeniul securităţii naţionale sunt admisibile aceleaşi interceptări şi înregistrări ca în materie
procesual-penală (art. 91.1, art. 91.4 şi art. 493.4-493.5 C.proc.pen.), însă interceptarea şi înregistrarea
comunicărilor (confidenţiale) efectuate în mediul ambiental nu necesită autorizare. 76 Însă, de lege
ferenda, nu există motive pentru care legiuitorul să excludă înregistrarea comunicărilor confidenţiale
efectuate în mediul ambiental din cadrul tehnicilor speciale de investigare prevăzute de Legea nr.
535/2004, cu atât mai mult cu cât această activitate, în lumina jurisprudenţei CEDO, constituie
ingerinţă în exerciţiul dreptului la viaţă privată, motiv pentru care, deşi permisă în materie procesual-
penală, necesită autorizare prealabilă. Propunem astfel, ca, într-o viitoare reglementare, înregistrarea
comunicărilor confidenţiale din mediul ambiental, efectuată în spaţiul public sau privat să fie inclusă
printre tehnicile speciale de investigare în materia securităţii naţionale, supuse procedurii de autorizare
prealabilă de către judecător.
O precizare se impune însă, în legătură cu interceptarea corespondenţei poştale. Uneori, în
literatura de specialitate77 acest tip de interceptare este tratat nu ca o parte componentă a interceptării
comunicărilor, ci ca o aplicaţie a unei alte tehnici speciale de investigare, de asemenea reglementată la
art. 20 din Legea nr. 535/2004, şi anume „ridicarea şi repunerea la loc a unui obiect sau document,
examinarea lui, extragerea informaţiilor pe care acestea le conţin cât şi înregistrarea, copierea sau
obţinerea de extrase prin orice procedee".

IV. 4 Supravegherea prin accesarea datelor cu caracter personal

În lumina Convenţiei europene a drepturilor omului, înafara textului constituţional, legislaţia
internă din România oferă cadrul necesar protecţiei dreptului la viaţă privată personală. Astfel,
informaţiile privitoare la imagine, nume, identitate sau starea persoanei, conţinând date cu caracter
personal, sunt protejate de prevederile Legii nr. 677/2001 pentru protectia persoanelor cu privire la
prelucrarea datelor cu caracter personal si libera circulatie a acestor date 78, care au ca scop garantarea si
protejarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale persoanelor fizice, in special a dreptului la viata
intima, familiala si privata, cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi se aplică
prelucrarilor de date cu caracter personal, efectuate, in tot sau in parte, prin mijloace automate, precum
si prelucrarii prin alte mijloace decat cele automate a datelor cu caracter personal care fac parte dintr-un
sistem de evidenta sau care sunt destinate sa fie incluse intr-un asemenea sistem.
În ceea ce priveşte accesul serviciilor de informaţii şi securitate din România la datele cu
caracter personal stocate în bazele de date constituite de către autorităţi sau persoane private, legislaţia
naţională recunoaşte dreptul de acces al acestora la datele cu caracter personal şi prevede obligaţia
corelativă în sarcina deţinătorilor de a le pune la dispoziţie, la solicitarea organelor cu atribuţii în

75
Aşa cum am arătat în Capitolul III din Partea a III-a a acestei lucrări, Legea nr. 535/2004 nu reglementează toate tehnicile
speciale de investigare utilizate în România, ci stabileşte măsurile aplicabile în cazul unora dintre ele (a celor care necesită
autorizare prealabilă n.n.).
76
Pentru un punct de vedere diferit a se vedea M.Udroiu, R.Slavoiu, O.Predescu, op.cit., p.15-16
77
A se vedea D.I. Cristescu, op. cit., p. 219-220.
78
Publicată în Monitorul Oficial nr.790 din 12 decembrie 2001. Legea nr. 677/2001 transpune Directiva Parlamentului
European şi a Consiliului U.E. nr. 95/46/CE referitoare la protecţia persoanelor fizice în privinţa prelucrării datelor cu
caracter personal şi libera circulaţie a acestor date;

40
domeniul securităţii naţionale şi în lipsa oricărei alte autorizări prealabile, motiv pentru care această
activitate nu este prevăzută de art. 20-22 din Legea nr. 535/200479.
Astfel, potrivit art. 17 lit.a) din Legea nr. 51/1991, în scopul realizarii securităţii nationale,
ministerele, toate celelalte organe ale statului, organizatiile din sectoarele public sau privat au, potrivit
legii, indatorirea de a acorda sprijinul necesar la cererea organelor cu atributii in domeniul securităţii
nationale in indeplinirea atributiilor ce le revin si sa permita accesul acestora la datele detinute, care pot
furniza informatii privitoare la securitatea nationala. Această normă legală trebuie coroborată cu cea
prevăzută de art.2, alin.(7) din Legea nr. 677/2001 potrivit căreia legea nu se aplica prelucrarilor si
transferului de date cu caracter personal80, efectuate in cadrul activitatilor in domeniul apararii
nationale si securităţiii nationale, desfasurate in limitele si cu restrictiile stabilite de lege, respectiv cu
cea instituită de art. 1, alin. (4), lit.a) din Legea nr. 506/2004 conform căreia condiţiile specifice de
garantare a dreptului la protecţia vieţii private în privinţa prelucrării datelor cu caracter personal în
sectorul comunicaţiilor electronice nu se aplică prelucrărilor efectuate în cadrul activităţilor în
domeniul apărării naţionale şi securităţii naţionale, desfăşurate în limitele şi cu restricţiile stabilite de
lege.

IV. 5 Condiţiile necesare utilizării tehnicilor speciale de investigare

Din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 535/2004 şi ale art. 53 alin. (2) din
Constituţie rezultă că tehnicile speciale de investigare în materia securităţii naţionale prevăzute de lege
pot fi dispuse numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele trei condiţii:
- să existe una dintre faptele ce constituie ameninţare pentru securitatea naţională, inclusiv o
faptă de terorism dintre cele prevăzute de Legea nr. 535/2004;
- ingerinţa să fie necesară într-o societate democratică;
- ingerinţa să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o81.

IV.6 Procedura de autorizare a tehnicilor speciale de investigare

Tehnicile speciale de investigare implică restrângeri ale exerciţiului unor drepturi sau libertăţi
fundamentale ale individului, motiv pentru care organele de stat cu atribuţii în domeniul securităţii
naţionale pot recurge la asemenea măsuri numai cu respectarea unei proceduri judiciare de autorizare.
Două observaţii preliminare se impun cu privire la procedura aplicabilă în materia securităţii
naţionale.
În primul rând, deşi majoritatea faptelor ce constituie ameninţări în sensul art. 3 din Legea nr.
51/1991 sunt în acelaşi timp şi infracţiuni, iar procedura în materia securităţii naţionale prezintă unele
asemănări cu cea din Codul de procedură penală, raportul dintre ele nu este totuşi cel dintre norma
specială şi cea generală. În literatura de specialitate anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 535/2004 -

79
Art. 20-22 din Legea nr. 535/2004 prevăd doar tehnicile speciale de investigare care sunt de natură a produce ingerinţe în
exerciţiul dreptului la viaţă privată şi necesită a fi autorizate de către magistrat, celelalte activităţi specifice competenţei
serviciilor de informaţii urmând a fi desfăşurate potrivit legii, în condiţiile stabilite prin acte normative interne aplicabile
fiecărei autorităţi informative.
80
Potrivit art. 3 lit. a) din Legea nr. 677/2001, datele cu caracter personal desemnează orice informaţii referitoare la o persoană
fizică identificată sau identificabilă (o persoană identificabilă este acea persoană care poate fi identificată, direct sau indirect, în
mod particular prin referire la un număr de identificare ori la unul sau mai mulţi factori specifici identităţii sale fizice, fiziologice,
psihice, economice, culturale sau sociale. Tot astfel, potrivit art. 3 lit. b) din acelaşi act normativ, prin prelucrare a datelor cu
caracter personal se înţelege orice operaţiune sau set de operaţiuni care se efectuează asupra acestor date, prin mijloace automate
sau neautomate, cum ar fi colectarea, înregistrarea, organizarea, stocarea, adaptarea ori modificarea, extragerea, consultarea,
utilizarea, dezvăluirea către terţi prin transmitere, diseminare sau în orice alt mod, alăturarea ori combinarea, blocarea, ştergerea
sau distrugerea.
81
Dispoziţiile constituţionale fac referire şi la cerinţa ca măsura să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce
atingere dreptului sau libertăţii. În ceea ce ne priveşte, apreciem că această condiţie nu ţine de autorizarea măsurii, ci de
aplicarea ei.

41
pornind de la dispoziţiile fostului art. 13 alin. (1) din Legea nr. 51/1991 care arătau în mod expres că
„situaţiile prevăzute la art. 3 constituie temei legal pentru a se solicita procurorului, în cazuri justificate,
cu respectarea prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor acte în scopul
culegerii de informaţii" - s-a susţinut argumentat că procedura în materia securităţii naţionale se
complineşte cu cea în materie procesuală 82. Însă, ulterior, prevederile art. 13 din Legea nr. 51/1991 au
fost abrogate implicit, fiind înlocuite cu cele ale art. 21 din Legea nr. 535/2004, care nu fac nicio
trimitere la normele de procedură penală83. Astfel, de lege lata nu există nicio dispoziţie care să permită
interpretarea conform căreia procedura în materia securităţii naţionale ar reprezenta norma specială în
raport cu procedura penală, care ar fi norma generală.
În al doilea rând, sesizăm - chiar în lipsa unei prevederi exprese - că dispoziţiile art. 21-22 din
Legea nr. 535/2004 reglementează, de fapt, două proceduri de autorizare a tehnicilor speciale de
investigare în materia securităţii naţionale. Prima, procedura generală, de drept comun în materie, consacrată
în art. 21, este specifică situaţiilor în care pericolul la adresa securităţii naţionale există, dar nu este
iminent; Cea de-a doua, procedura specială, prevăzută în art. 22, se aplică exclusiv în ipoteza pericolelor
iminente la adresa securităţii naţionale. Raportul dintre cele două este guvernat de regula specialia
generalibus derogant, procedura specială aplicându-se cu prioritate, fiind completată de regulile generale
stipulate în art. 21.

CAPITOLUL V
TEHNICILE SPECIALE DE INVESTIGARE ŞI LIMITAREA EXERCITĂRII DREPTULUI
LA VIAŢĂ PRIVATĂ

V.1 Natura juridică a tehnicilor speciale de investigare în materia securităţii naţionale

Natura juridică a tehnicilor speciale de investigare utilizate în materia securităţii naţionale
constituie o problemă doctrinară controversată. Majoritatea autorilor apreciază că aparţin procedurii
penale, optând fie pentru încadrarea lor exclusiv în faza actelor premergătoare urmăririi penale84, fie în
faza actelor premergătoare sau în cea a urmăririi penale, după caz 85 , fie chiar şi în faza judecăţii86 .
Fără a contesta valabilitatea celor de mai sus, opinăm totuşi că tehnicile investigative speciale
de securitate naţională nu pot fi incluse în sfera procesului penal.

V.2 Limitarea exercitării dreptului la viaţă privată prin utilizarea tehnicilor speciale de
investigare
Tehnicile speciale de investigare sunt instrumente vitale în lupta împotriva ameninţărilor la
adresa securităţii naţionale şi infracţiunilor grave, motiv pentru care acestea trebuie să fie în măsură să
asigure cunoaşterea, prevenirea şi combaterea faptelor de natură a materializa ameninţările la adresa
exercitării neîngrădite a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei. În vederea realizării
acestui deziderat, tehnicilor speciale de investigare utilizate de către servicile de informaţii le este tot

82
A se vedea, în acest sens, D. Ciuncan, Autorizarea judiciară a înregistrărilor audio şi video, Pro Lege nr. 2/1998, p. 85-
86; A. Ţuculeanu, Garanţiile inviolabilităţii convorbirilor telefonice, Pro Lege nr. 1/1997, p. 46-47;
83
Întrucât art. 13 din Legea nr. 51/1991 a fost înlocuit cu art. 21 din Legea nr. 535/2004, opinăm că în acelaşi sens trebuie
interpretat şi art. 14 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 191/1998, cu toate că formularea este tributară vechii reglementări (potrivit
textului „Serviciul de Protecţie şi Pază, prin structurile sale specializate, solicită procurorului, în cazuri justificate, cu respectarea
prevederilor Codului de procedură penală, autorizarea efectuării unor activităţi potrivit Legii nr. 51/1991, în scopul culegerii de
informaţii pentru îndeplinirea misiunilor specifice").
84
A se vedea, în acest sens D.I. Cristescu, Discuţii în legătură cu conţinutul actelor premergătoare, Dreptul nr. 3/1995, p. 64;
D.I. Cristescu, op. cit., p. 233; Gh. Mateuţ, Sinteză a discuţiilor purtate în literatura de specialitate în materia actelor
premergătoare necesare începerii urmăririi penale, Dreptul nr.12/1997, p. 50-52.
85
A se vedea L. Popescu, Înregistrările audio-video, Pro Lege, nr.3/2001. Autorul apreciază că „în mod categoric, ne situăm în
domeniul procedurilor şi soluţiilor penale, nu extra penale”.
86
A se vedea C.L. Popescu, op. cit., p.15.

42
mai des asigurat suportul tehnologic modern necesar aplicării la care, de altfel, pot avea acces şi
persoanele a căror activitate reprezintă ameninţări la adresa securităţii naţionale. Sabia tehnologiei are
doua taisuri ascutite. In timp ce unul poate fi angajat sa pastreze securitatea nationala, altul ii poate
periclita insasi esenta. Libertatile constitutionale pot fi diminuate considerabil, chiar distruse, prin
folosirea si abuzarea instrumentelor de progres.
În continuare vom proceda la o analiză succintă a relaţiei existente între activitatea informativă
a serviciilor de informaţii şi exercitarea dreptului la viaţă privată, în special a modului în care tehnicile
speciale de investigare, prin modalitatea acestora de aplicare şi manifestare, produc ingerinţe în
exercitarea dreptului la viaţă privată.

V.3 Comparaţie între tehnicile speciale de investigare utilizate în domeniul securităţii naţionale şi
cele utilizate în procesul penal în România
Tehnicile speciale de investigare sunt deopotrivă cunoscute atât în materia securităţii naţionale,
cât şi în activitatea procesual-penală. Astfel cum rezultă din analiza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr.
535/2004, procedeele de culegere de informaţii în domeniul securităţii naţionale prezintă multiple
asemănări cu cele specifice procesului penal, dintre care relevante sunt următoarele:
- indiferent de materia căreia îi aparţin, ele constituie ingerinţe ale autorităţii în exerciţiul unor
drepturi fundamentale ale individului şi, pe cale de consecinţă, au caracter de excepţie;
- fie că sunt utilizate în domeniul securităţii naţionale, fie în procesul penal, procedeele
investigative speciale reprezintă modalităţi pentru culegerea de informaţii. Chiar dacă dispoziţiile art.
91 alin. (1) C.proc.pen. vorbesc despre stabilirea situaţiei de fapt ori despre identificarea sau localizarea
participanţilor la săvârşirea infracţiunii, fiind procedee probatorii, tehnicile speciale de investigare în
materie procesual penală au rolul de a evidenţia probele pe care le conţin mijloacele de probă. Or,
probele sunt „elemente cu relevanţă informativă asupra tuturor laturilor cauzei penale"87 , „elemente de
informaţiune (notitia certae rei) care pot arunca o lumină asupra existenţei infracţiunii sau asupra
vinovăţiei făptuitorilor"88, cu alte cuvinte, informaţii;
Între cele două materii există şi numeroase deosebiri, motiv pentru care, în continuare, vom
proceda mai întâi la o scurtă trecere în revistă a principalelor aspecte diferite, aferente fiecărei tehnici
speciale de investigare din domeniul securităţii naţionale, ulterior urmând a prezenta succint
diferenţierile existente între cele două domenii.

CAPITOLUL VI
SUPRAVEGHEREA ACTIVITĂŢII INFORMATIVE

VI.1 Supravegherea democratică a activităţii informative

Într-o societate democratică se poate ajunge la o relativă stare de tensiune atunci când acţiunile
serviciilor de informaţii conduc la situaţii în care drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor ar
putea fi încălcate, sub pretextul prezervării securităţii naţionale. Există pericolul ca ideea de securitate
naţională să eclipseze voinţa populară, exprimată prin vot, cu voinţa unei „elite” din cadrul serviciilor
de informaţii, condiţii în care democraţia ar putea fi înlocuită de oligarhie, în toate formele de
manifestare a acesteia.
În acest context, se ridică principala problemă: cine şi cum controlează activitatea informativă
pentru a preveni abuzurile. Pe baza unor cercetări anterioare, o clasificare în cinci categorii a actorilor
guvernamentali şi non-guvernamentali implicaţi în supraveghere surprinde cel mai bine diferitele niveluri de
supraveghere a serviciilor de informaţii:

87
I. Neagu, op. cit., vol. I, p. 357.
88
V. Dongoroz ş.a., Noul Cod de procedură penală şi Codul de procedură penală anterior. Prezentare comparativă, Ed.
Politică, Bucureşti, 1969, p. 59.

43
- controlul Executivului;
- supravegherea parlamentară;
- supravegherea sau evaluarea juridică;
- controlul intern;
- supervizarea independentă.
Există patru motive pentru includerea puterii legislative în procesul general de responsabilizare a
serviciilor de informaţii. În primul rând, există pericolul ca şefii serviciilor de informaţii să abuzeze de
instituţii. Parlamentarilor li se asigură un mijloc de prevenire a abuzurilor, prin dreptul de a primi
rapoarte. În al doilea rând, un scenariu la fel de plauzibil şi, de obicei, mai periculos este abuzul din
partea executivului asupra serviciilor. Politizarea serviciilor de informaţii în scopuri partizane a devenit
o temă centrală după declanşarea războiului din Irak, în 2003, cu toate că pericolul există şi a existat şi
înainte, necesitând mecanisme de apărare instituţională. Parlamentarii sunt obligaţi să garanteze un
sistem de monitorizare viabil pentru prevenirea dominaţiei uneia dintre puterile statului. În al treilea
rând, parlamentarii -aleşi prin vot universal - autorizează bugetul pentru serviciile de informaţii. Cum
asta îi interesează pe cei ce plătesc taxe şi impozite, este, bineînţeles, important ca parlamentarii să fie
incluşi în matematica bugetului. Nu în ultimul rând, instutuţia parlamentară, în numele cetăţenilor pe
care îi reprezintă, trebuie să verifice dacă în operaţiunile serviciilor de informaţii sunt respectate
drepturile fundamentale, atât în teorie, cât şi în practică.

VI.2 Mecanismele supravegherii activităţii informative

Din analiza reglementărilor existente pe plan internaţional rezultă că obiectivul principal al
comitetelor speciale pentru serviciile de informaţii constă în realizarea efortului necesar pentru ca
structurile informative să furnizeze informaţii documentate şi la timp executivului şi legislativului
pentru ca acestea să poată lua deciziile cele mai adecvate referitoare la securitatea şi interesele vitale
ale naţiunii.
Un alt obiectiv al controlului parlamentar, nu mai puţin important, este acela de a se asigura
supravegherea de către legislativ a activităţii serviciilor de informaţii, pentru a se asigura conformitatea
acestora cu Constituţia şi legile ţării. Demn de reţinut este faptul că obiectivul controlului nu îl
constituie informaţiile sau documentele operative, ci propunerile legislative, mesajele, petiţiile,
memoriile şi alte materiale referitoare la activitatea structurilor comunităţii informative, existând şi din
acest punct de vedere excepţii riguros reglementate.
Majoritatea statelor occidentale au început să-şi creeze mecanisme parlamentare de control
asupra serviciilor de informaţii şi securitate la începutul anilor '70. Formulele alese au îmbrăcat o plajă
largă, de la instituirea unui sistem de control riguros, la legiferarea unor modalităţi de control strict
limitate, care permit serviciilor de informaţii o largă libertate de acţiune.

VI.3 Supravegherea activităţii informative în România

În România principala formă de control a serviciilor de informaţii este controlul parlamentar
exercitat în conformitate cu prevederile art. 8, alin. (3) şi 9, alin. (2) din Legea nr. 51/1991 privind
siguranţa naţională a României, potrivit cărora activitatea serviciilor naţionale de informaţii şi a
structurilor departamentale de informaţii este controlată de către Parlament.
Reglementarea activităţii de control a serviciilor naţionale de informaţii este reiterată şi în
cadrul legilor de organizare şi funcţionare, în aplicarea cărora au fost emise hotărâri parlamentare
privind organizarea si functionarea Comisiilor comune permanente ale Camerei Deputatilor si
Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activitatii Serviciului Roman de Informatii
şi Serviciului de Informaţii Externe.
În ceea ce priveşte controlul parlamentar asupra activităţii structurilor departamentale de
informaţii, acesta se exercită de către comisiile pentru aparare, ordine publica, siguranta nationala din
Camera Deputaţiilor şi Senat. Deşi acestea nu beneficiază de act normativ propriu de constituire,
44
organizare si functionare, competenţa şi atribuţiile acestora în privinţa activităţii structurilor
departamentale de informaţii sunt similare cu cele ale Comisiilor comune permanente ale Camerei
Deputatilor si Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activitatii Serviciului Roman
de Informatii şi Serviciului de Informaţii Externe, iar componenţa numerică şi nominală este stabilită
prin hotărâre a Camerei Deputaţilor, respectiv a Senatului.89

VI.4 Politizarea serviciilor de informaţii

Se poate considera că serviciile de informaţii sunt politizate dacă:
- deservesc politicienii, şi nu politicile publice (de exemplu, dacă avertizările despre ameninţări sunt folosite
în sprijinul unei „campanii a fricii" organizate de către Guvern în timpul campaniei electorale) ;
- administraţia modifică rapoartele primite de la serviciile de informaţii;
- sunt înfiinţate departamente ale serviciilor de informaţii în scopuri politice ;
- ofiţerii de informaţii şi şefii lor sunt numiţi politic sau afiliaţi partidelor politice;
- nu există un sistem echilibrat între puterile publice, conducând la o situaţie în care una dintre aceste puteri
ar putea domina serviciile de informaţii.

CAPITOLUL VII
ACTIVITATEA INFORMATIVĂ ŞI DREPTUL LA VIAŢĂ PRIVATĂ

VII.1 Atribuţiile speciale ale serviciilor de informaţii

Culegerea de informaţii poate face necesară deţinerea de către serviciile de informaţii a unor
atribuţii excepţionale sau speciale care să permită limitarea drepturilor omului, în special cele referitoare
la dreptul la viaţă privată. În acest sens, se pot distinge următoarele tipuri de atribuţii90:
- derularea acţiunilor de supraveghere, înregistrare şi urmărire a informaţiilor;
- desfăşurarea acţiunilor de investigare a spaţiilor (incintelor) sau a obiectelor închise;
- deschiderea corespondenţei sau a altor pachete, fără consimţământul expeditorului sau al
destinatarului;
- folosirea unor identităţi false sau furate, chei, soft-uri speciale sau aparate optice pentru a
corupe, copia sau penetra, în mod clandestin, în baze de date;
- interceptarea, înregistrarea, recepţionarea şi monitorizarea conversaţiilor, a telecomunicaţiilor
sau a altor transferuri şi transporturi de date pe teritoriul ţării sau în străinătate;
- solicitarea prestatorilor de servicii şi reţele publice de telecomunicaţii de a furniza informaţii
referitoare la identitatea clienţilor şi la traficul existent;
- acces, în toate locurile, pentru a instala echipamente tehnice de supraveghere.
În urma evenimentelor de la 11 septembrie 2001, Consiliul Europei a simţit nevoia formulării
unei liste a standardelor minime care ar trebui să reglementeze îndeplinirea atribuţiilor speciale în
eforturile de luptă împotriva terorismului internaţional91.

VII.2 Controlul asupra atribuţiilor speciale ale serviciilor de informaţii

O direcţie practică, în cazul uneia dintre cele mai importante arii de acţiune - supravegherea - a
fost realizata de către Comisia McDonald (Comisia de anchetă asupra abuzurilor Poliţiei Călare Regale

89
A se vedea Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 43 din 19 decembrie 2008 pentru aprobarea componenţei nominale a
comisiilor permanente ale Camerei Deputaţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23
decembrie 2008; Hotărârea Senatului nr. 71 din 19 decembrie 2008 privind aprobarea componenţei numerice şi nominale a
comisiilor permanente ale Senatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 863 din 20 decembrie 2008.
90
Richard Best, Intelligence Issues for Congress, Serviciul de Cercetare al Congresului, 12 septembrie 2001, Washington DC.
91
A se vedea Liniile directoare privind drepturile omului şi lupta împotriva terorismului, adoptate de Comitetul de Miniştri
al Consiliului Europei la 11 iulie 2002, http://www.coe.int/T/E/Com/Files/Themes/terrorism/MGuidelines_200 20628.asp

45
Canadiane) în 1980. În scopul asigurării protejării împotriva amestecului în viaţa privată, prin operaţiuni
de supraveghere, Comisia McDonald a propus următoarele patru principii generale:
- Domnia statului de drept;
-Tehnicile de investigare trebuie să fie proporţionale cu ameninţarea la adresa securităţii aflate în
cercetare şi la un nivel la care să nu fie periclitate libertăţile civile şi structurile democratice;
- Soluţii alternative care să fie mai puţin intruzive trebuie să fie folosite de câte ori este posibil;
- Controlul nivelului de discreţie trebuie să fie structurat astfel încât, cu cât este mai mare amestecul în
viaţa privată, cu atât să fie mai mare nivelul autorizaţiei necesare92.

VII.3 Valorificarea informaţiilor pentru securitatea naţională în procesul penal în România

Referitor la calitatea organelor de urmărire penală de beneficiar al informaţiilor de securitate,
menţionăm faptul că legislaţia română cuprinde atât dispoziţii cu caracter general (art. 65 alin. 2,
C.pr.pen.), cât şi prevederi speciale (avem în vedere art. 66 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, art. 14 alin. 3
şi 4 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie şi art.
13 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul
Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism93)
care consacră îndatorirea autorităţilor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale de a pune la dispoziţia
organelor de urmărire penală toate informaţiile ce pot constitui probe în procesul penal, fără a face
distincţie în raport de mijlocul prin care acestea au fost obţinute. Se impune deci, concluzia că, în
măsura în care informaţiile obţinute de către serviciile de informaţii şi securitate conţin şi elemente
informative cu relevanţă pentru stabilirea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, pentru identificarea
persoanei care a comis-o şi, în general, pentru lămurirea împrejurărilor cauzei, acestea vor fi furnizate
organelor de urmărire penală competente.
VII.3.1 Caracterul probatoriu al informaţiilor pentru securitatea naţională
Aşadar, ca şi orice alte probe, informaţiile din domeniul securităţii naţionale nu pot fi
administrate în procesul penal decât prin intermediul mijloacelor de probă prevăzute limitativ la art. 64
C.pr.pen. Care ar putea fi deci, mijlocul de probă?
Din considerentele mai sus prezentate, având în vedere faptul că ofiţerii de informaţii nu au
calitatea de organ de urmărire penală, activitatea acestora desfăşurându-se înafara cadrului procesual-
penal, concluzionăm faptul că informaţiile obţinute de către serviciile de informaţii şi securitate nu
constituie probă în procesul penal, ci indicii temeinice care stau la baza sesizării de oficiu a organelor
de urmărire penală asupra săvârşirii anumitor infracţiuni, excepţiile mai sus prezentate fiind în mod
expres şi limitativ prevăzute de lege.
VII.3.2 Caracterul clasificat al informaţiilor pentru securitatea naţională
De asemenea, referitor la valorificarea în procesul penal a informaţiilor obţinute de către
serviciile de informaţii şi securitate, care, în condiţiile mai sus menţionate, pot constitui probă în
procesul penal, se pune problema utilizării ca probă a informaţiilor cu caracter clasificat.
Prin urmare, problema ireconciliabilului între garantarea dreptului la apărare al inculpatului şi
obligaţia de protecţie a informaţiilor clasificate pare, la prima vedere, insurmontabilă. În realitate însă,
identificăm două soluţii: declasificarea informaţiei, respectiv obţinerea probei dintr-o altă sursă,
neclasificată.
În cazul în care nici declasificarea informaţiei şi nici „dublarea" probei nu sunt posibile, ne aflăm
în faţa unui conflict între două principii ale statului de drept, cel al apărării securităţii naţionale şi cel al
înfăptuirii actului de justiţie, soluţionat de legiuitor prin faptul de a da câştig de cauză primului dintre
ele, apreciind, că prevenirea materializării unor pericole la adresa securităţii naţionale primează faţă de
sancţionarea infracţiunilor.

92
Comisia pentru Cercetarea acţiunilor RCMP, Freedom and Security under the Law, Otttawa, 1980, vol.1, p. 513
93
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.1089 din 23 noiembrie 2004, cu modificările şi completările ulterioare.

46
 PROPUNERI DE LEGE FERENDA
I. Propuneri de modificare, completare sau abrogare a Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a
României
II. Propuneri de modificare şi completare a Legii nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea
terorismului
III. Propunere de completare a Legii nr.346/2006 privind organizarea şi funcţionarea
Ministerului Apărării Naţionale şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.30/2007 privind
organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor sau adoptare a unor acte normative
privind activitatea informativă desfăşurată de către structurile departamentale de informaţii
IV. Propunere de adoptare a Legii privind activitatea informativă în România

BIBLIOGRAFIE
I. LEGISLAŢIE INTERNAŢIONALĂ
1. Decizia-cadru nr.977 a Consiliului privind protecţia datelor cu caracter personal prelucrate în cadrul
cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală, 2008
2.Tratatul de la Lisabona, 2007
3.Decizia nr.533 a Consiliului privind înfiinţarea, funcţionarea şi utilizarea Sistemului de Informaţii
Schengen de a doua generaţie (SIS II), 2007
4.Directiva nr. 24 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor
de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice şi de modificare a
Directivei 2002/58/CE, 2006
5.Directiva nr.126 a Parlamentului European şi a Consiliului privind permisele de conducere, 2006
6.Regulamentul nr. 1987 al Parlamentului European şi al Consiliului privind instituirea, funcţionarea şi
utilizarea Sistemului de Informaţii Schengen din a doua generaţie, 2006
7.Regulamentul nr. 1986 al Parlamentului European şi al Consiliului privind accesul la Sistemul de
Informaţii Schengen din a doua generaţie (SIS II) al serviciilor competente, în statele membre, pentru
eliberarea certificatelor de înmatriculare a vehiculelor, 2006
8.Recomandarea nr. 10 a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei, 2005
9.Regulamentul (CE) nr. 2.252 privind standardele pentru elementele de securitate şi elementele
biometrice integrate în paşapoarte şi în documente de călătorie emise de statele membre, 2004
10.Declaraţia Comună pentru Integrarea Apărării Europene, 2004
11.Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, 2000
12.Carta pentru Securitate Europeană, 1999
13.Recomandarea Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1402 privind controlul serviciilor de
securitate internă în ţările membre ale Consiliului Europei, 1999
14.Convenţia penală privind corupţia, 1999
15.Directiva Parlamentului European şi a Consiliului U.E. nr. 95/46/CE referitoare la protecţia
persoanelor fizice în privinţa prelucrării datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date,
1995
16.Tratatul de la Maastricht, 1992
17.Convenţia europeană privind spălarea, descoperirea, sechestrarea şi confiscarea produselor
infracţiunii, 1990
18.Convenţia de aplicare a Acordului Schengen, 1990
19.Convenţia internaţională cu privire la drepturile copilului, 1989
20.Recomandarea nr. 14 a Consiliului Europei cu privire la incidenţele etice ale infecţiei cu HIV în
cadrul social şi sanitar, 1989

47
21.Recomandarea nr. 15 a Comitetului Miniştrilor Consiliului Europei, 1987
22.Acordul Schengen, 1985
23.Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante,
1984
24.Convenţia Consiliului Europei pentru protecţia persoanelor în legătură cu prelucrarea automată a
datelor cu caracter personal, 1981
25.Actul Final de la Helsinki, 1975
26.Convenţia internaţională cu privire la eliminarea şi reprimarea crimei de apartheid, 1973
27.Convenţia interamericană a drepturilor omului, 1969
28.Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, 1968
29.Protocolul cu privire la statutul refugiaţilor, 1967
30.Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, 1966
31.Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, 1966
32.Convenţia internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, 1965
33.Declaraţia Naţiunilor Unite asupa înlăturării oricăror forme de discriminare rasială, 1963
34.Convenţia privind lupta împotriva discriminării în domeniul învăţământului, 1960
35.Declaraţia privind acordarea independenţei ţărilor şi popoarelor coloniale, 1960
36.Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală, 1959
37.Convenţia cu privire la drepturile politice ale femeii, 1952
38.Convenţia relativă la statutul refugiaţilor, 1951
39.Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, 1950
40.Convenţia cu privire la prevenirea si reprimarea crimei de genocid, 1948
41.Declaraţia universală a drepturilor omului, 1948
42.Carta Naţiunilor Unite, 1945
43.Convenţiile de la Geneva privind îmbunătăţirea soartei răniţilor din armatele în campanie sau
tratamentul prizonierilor de război, 1929
44.Protocolul de la Geneva privind interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, otrăvitoare, a altor
gaze şi a mijloacelor bacteriologice, 1925

II. LEGISLAŢIE NAŢIONALĂ

1.Constituţia României, 1991, republicată
2.Codul penal
3.Codul de procedură penală
4.Legea nr.141/2010 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Sistemului Informatic Naţional de
Semnalări şi participarea României la Sistemul de Informaţii Schengen
5.Legea nr. 286/2009 privind Codul penal
6.Legea nr. 13/2008 pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului privind
Uniunea Europeana si a Tratatului de instituire a Comunitatii Europene
7.Legea nr. 298/2008 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate dee furnizorii de servicii de
comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, precum şi pentru
modificarea Legii nr. 506/2004, privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în
sectorul comunicaţiilor electronice
8.Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii
administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali
9.Legea nr. 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale
10.Legea nr.86/2006 privind Codul Vamal al României
11.Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor si a măsurilor dispuse de organele judiciare în
cursul procesului penal
48
12.Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulatii a cetatenilor romani in strainatate
13.Legea nr.535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului
14.Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a
Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism
15.Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor,
16.Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor
17.Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară
18.Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu caracter personal si protectia vietii private in
sectorul comunicatiilor electronice
19.Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate
20.Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei
21.Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate
22.Legea nr. 677/2001 pentru protectia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter
personal si libera circulatie a acestor date
23.Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie
24.Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri
25.Legea nr. 1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe
26.Legea nr. 191/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Protecţie şi Pază
27.Legea nr. 111/1996 privind desfăşurarea în siguranţă, reglementarea, autorizarea şi controlul
activităţilor nucleare
28.Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă
29.Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive
30.Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii
31.Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale
32.Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională a României
33.Legea nr.40/1990 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului de Interne
34.Legea nr. 41/1990 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale
35.Decretul-Lege nr. 12/1990 privind abrogarea si modificarea unor dispozitii din Codul penal si din
Codul de procedura penala
36.Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice
37.Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului
Administraţiei şi Internelor
38.Ordonanta de urgenta a Guvernului nr. 97/2005 privind evidenta, domiciliul, resedinta si actele de
identitate ale cetatenilor romani
39.Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie
40.Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.79/2002 privind cadrul general de reglementare a
comunicaţiilor
41.Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România
42.Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu
caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor
infracţiuni contra păcii şi omenirii
43.Ordonanţa Guvernului nr. 69/2002 privind regimul juridic al cartii electronice de identitate
44.Ordonanţa Guvernului nr. 29/1997 privind Codul aerian civil
45.Hotărârea Guvernului nr. 1408/2008 privind clasificarea, ambalarea şi etichetarea substanţelor
periculoase
46.Hotărârea de Guvern nr. 127/2006 privind desfiinţarea Direcţiei Generale de Protecţie şi
Anticorupţie din subordinea Ministerului Justiţiei

49
47.Hotărârea Guvernului nr. 557/2006 privind stabilirea datei de la care se pun în circulaţie
paşapoartele electronice, precum şi a formei şi conţinutului acestora
48.Hotărârea Guvernului nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a
informaţiilor clasificate în România
49.Hotărârea Camerei Deputaţilor nr. 43/2008 pentru aprobarea componenţei nominale a comisiilor
permanente ale Camerei Deputaţilor
50.Hotărârea Senatului nr. 71/2008 privind aprobarea componenţei numerice şi nominale a comisiilor
permanente ale Senatului
51.Hotărârea Parlamentului României nr.44/1998, privind constituirea, organizarea şi funcţionarea
Comisiei parlamentare speciale pentru controlul activităţilor Serviciului de Informaţii Externe
52.Hotarârea Parlamentului nr. 30/1993 privind organizarea si functionarea Comisiei comune
permanente a Camerei Deputatilor si Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra
activitatii Serviciului Roman de Informatii
53.Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 62/2006 pentru aprobarea Strategiei de
Securitate Naţională a României
54.Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 146/2005 privind unele măsuri de coordonare a
activităţii de informaţii pentru securitate naţională
55. Hotărârea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării nr. 136/2004 pentru aprobarea Doctrinei naţionale
a informaţiilor pentru securitate
56.Decizia Curţii Constituţionale nr. 1258/2009 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a
prevederilor Legii nr. 298/2008 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate dee furnizorii de
servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau de reţele publice de comunicaţii, precum şi
pentru modificarea Legii nr. 506/2004, privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii
private în sectorul comunicaţiilor electronice
57.Decizia Curţii Constituţionale nr. 766/2006 referitoare la exceptia de neconstitutionalitate a
dispozitiilor art. 10, art. 11 alin. 1 lit. d), art. 13 si 15 din Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala
a Romaniei si art. 24 alin. (4) din Legea nr. 182/2002 privind protectia informatiilor clasificate
58.Decizia Autorităţii Naţionale pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii nr. 1333/2003
privind regimul de autorizare generală pentru furnizarea reţelelor şi a serviciilor de comunicaţii
electronice

Notă: Actele normative din prezenta Bibliografie vor fi avute în vedere în forma lor actualizată, cu
toate modificările şi completările ulterioare adoptării acestora.

III. DOCTRINĂ INTERNAŢIONALĂ

1.American Law Institute, Model Penal Code, Philadelphia, 1985
2.Andrew, Christopher, Gordievski Oleg, KGB. Istoria secretă a operaţiunilor sale externe de la Lenin
la Gorbaciov, Ed. All, Bucureşti, 1994;
3.Andrew, Cristopher Her Majesty's Secret Service : The Making of the British Intelligence
Community, Viking, New York, 1986
4.Andrew, Christopher, CIA şi Casa Albă. Serviciul Secret şi preşedinţia americană de la George
Washington la George Bush, Ed. All, Bucureşti, 1998.
5.Aristotel, Politique, vol.I-II, cărţile I-IV, Paris, 1968, 1971.
6.Barry, Apud Buzan, Popoarele, statele şi teama. O agendă pentru studii de securitate internaţională
în epoca de după Războiul Rece, Ed. Cartier, Chişinău, 2000
7.Berger, Vincent Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ed. a 5-a în limba română,
2005
8.Baud, Jacques Encyclopedie du renseignement et des services secrets, Nouvelle Edition, Lovangelle,
1998,
50
9.Best, Richard, Intelligence Issues for Congress, Serviciul de Cercetare al Congresului, 12 septembrie
2001, Washington DC.
10.Blitz, Marc Jonathan, Video surveillance and the constitutional public space: fitting the fourth
amendment to a world that traks image and identity, Texas law review, 2004
11.Boulding, Kenneth, Stable Peace, University of Texas Press, Austin, 1978
12.Bolşaia Sovetskaia Enţilopedia, ed. II, vol. 43, Ed. Ştiinţifică, Moscova, 1956
13.Brandon, Henry, The Retreat of American Power, Doubleday, New York, 1973,
Britanica, Macropedia, vol. 27
14.Camon, Alberto, Le sezioni unite sulla videoregistrazione come prova penale: qualche chiarimento
e dubbi nuovi, în Riv.it.dir.proc.pen., 2006.
15.Camon, Alberto, L’acquisizione dei dati sul traffico delle comunicazioni, Riv. it. dir. proc. pen.,
2005
16.Cline, Ray S. The CIA under Reagan, Bush and Casey, Acropolis Book, Washington D.C., 1981
17.Cloud, Morgan, Rube Goldberg meets the Constitutions: the Supreme Court, technology and the
fourth Amendment, Miss.Law Journal, 2003
18.Comisia pentru Cercetarea acţiunilor RCMP, Freedom and Security under the Law, Otttawa, 1980
19.Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, Liniile directoare privind drepturile omului şi lupta
împotriva terorismului, 2002
20.Department of Defense, Conduct of the Persian Gulf War: Final Report to Congress, US
Government Printing Office, Washington, DC, 1992
21.Dictionaire de la Langue Francaise, Ed. Alpha, Paris, 1995
22.Faligot, Roger, Kauffer, Remi Istoria mondială a serviciilor secrete, Ed. Nemira, Bucureşti, 2002
23.Feodorov, Andrei, Homeland Security: Russia`s Challenges. A Russian Perspective, în “Readings in
European Security”, vol.3/2005
24.Galeotti, Mark Putin reintroduces centralised intelligence, in „Jane's Intelligence Review”, 2003
Galtung, Johan, Violence, Peace, and Peace Research, în „Peace: Research, Education, Action.
25.Essays in Peace Research. Volume 1”, Copenhaga, 1975
26.Gardels, Nathan, Schimbarea ordinii globale, Bucureşti, Ed. Antet, 1998
27.Gibbon, Constantin Fitz Secret Intelligence in the Twentieth Century, London, 1976
28.Givorkyan, Natalya, Kolisnikov,Andre, Timakova, Natalia, La persoana întâi. Convorbiri cu
Vladimir Putin, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2000
29.Graciov, Andrei Naufragiul lui Gorbaciov. Adevărata istorie a destrămării URSS, Ed. Nemira,
Bucureşti, 1995.
30.Glancy, Dorothy, Viaţa privată pe drumul public, Ohio Northern Univ.Law Review, 2004
31.Gordon, Thomas Istoria secretă a Mossadului. Spionii lui Ghedeon, Ed. Allfa, Bucureşti, 2003
32.Harvard Journal of Law & Technology, 2002
33.Kent, Sherman Strategic Intelligence for American World Policy, Princeton University Press, 1949
34.King, Neil Jr., As Technology Evolves, Spy Agency Struggles to Preserve lts Hearing, Wall Street
Journal, 23 mai 2001
35.Knight, Amy KGB dupa KGB. Scurtă istorie a eternei securitati de stat, Ed. Elit, Bucureşti, 2000
36.Knightley, Phillip The second Oldest Profession Spies and Spying in the Twentieth Century, N.Y.
Penguin Books, 1988
37.Lafave, Wainer J, Search and Seizure, A treatise on the fourth Amendement, vol.I, Thompson-West,
2004
38.Le Gunehec, Frederic Desportes, Nouveau Code penal, mode d1emploi, Paris, 1993,
39.Margenaud, J.-P., La Cour europeenne des droits de l'homme renouvellee, Chronique Dalloz, 1999
40.Mason, Stephen Electronic Evidence: Disclosure, Discovery and Admissibility, Lexisnexis
Butterwoths, 2007

51
41.Mitrochin,Vasili, Andrew,Cristopher, Afacerea de spionaj a secolului. Arhiva Mitrochin. KGB în
Europa şi în Vest, Ed. Orizonturi, Sirius, Bucureşti, 2003;
42.Montesquieu, Despre spiritul legilor, vol.I, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1964
43.NATO, Biroul de Informaţii şi Presă, Manualul NATO, Bruxelles, 2001
44.OSCE, Codul de conduită privind aspectele politico-militare ale securităţii, 1994
45.Ostrovski, Victor, Claire Hoy, Mossad top secret. Devenirea şi sfârşitul unui agent Mossad,
Ed.Globus, Bucureşti, 1998
46.Pezzino, Paolo, Mafiile, Ed. Bic All, Bucureşti, 2003
47.Platon, Oeuvres completes, vol.I, Librairie Garnier Freres, Paris, 1936
48.Queller, Donald E. The Office of Ambassador in the Middle Ages, Princeton University Press,
Princeton, 1967
49.Richelson, Jeffrey T. The U.S. Intelligence Community, Third Edition, 1996;
50.Richelson, Jeffrey T. Un secol de spionaj, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000;
51.Richelson, Jeffrey Sword and Shield: The Soviet Intelligence and Security Apparatus, Ballinger,
Cambridge, 1986
52.Romer, Jean Christophe Le monde en crises depuis 1973 – triomphe et decadence de la bipolarite,
Ed. Ellipses, 1997
53.Rosenau, James N., Many Damn Things Simultaneously: Complexity Theory and World Affairs,
Conference on Complexity, Global Politics, and National Security, Rand Corporation, 1996
54.Rousseau, Jean Jacques Contractul social, Ed. ştiinţifică, Bucureşti, 1957
55.Samar, Vincent. I. The right to privacy, Gays, Lesbians and the Constitution, Temple, University
Press, Philadelphia, 1991
56.Saperstein, Alvin M., Complexity, Chaos and National Security Policy: Metaphors or Tools?,
Conference on Complexity, Global Politics and National Security, RAND Corporation, 1996
57.Shulsky, Abram N., Schmitt, Gary J., Războiul tăcut, Introducere în universul informaţiilor secrete,
Ed.Polirom, Bucureşti, 2008.
58.Simmons, Ric The powers and pitfalls of technology, Technology-enhanced surveillance by law
enforcement officials, 60, NYU Ann. Survey of American Law, 2005
59.Slobogin, Martin Marcus-Christopher ABA stabileşte standarde pentru supravegherea fizică şi
electronică, Criminal Justice, 2003;
60.Slobogin, Christopher, Technologicaly-assisted physical surveillance, Harvard Journal of Law and
Technology, 1997
61.Slobogin, Christopher, Public Privacy: camera surveillance of public spaces and the right to
anonimity, Miss.Law Journal, 2003
62.Stanford Law Review, 2001
63.Strategia Europeană de Securitate, 2003
64.Suvorov,Victor Inside the Soviet Army, Ed. Macmillan, New York, 1982
65.The Times, 10 noiembrie 1997
66.Tomkovicz, James J., Technology and the threshold of the Fourth Amendment: a tale of two futures,
Miss.Law Journal, 2003
67.Trechsel, S. Human Rights in criminal proceedings, Oxford University Press, 2006
68.Turner, Stansfield Secrecy and Democracy: The CIA in Transition, Houghton Mifflin, Boston, 1985
69.Tzu, Sun Arta războiului, Editura Militară, Bucureşti, 1976
70.Webster‟s Third New International Dictionary of the English Language Unabridged, vol. III, Ed.
Merriane, Webster, 1993
71.Wright, Peter Spycatcher, The Candid Autobiography of a Senior Intelligence Officer, Viking, New
York, 1987
72.Zaykin, V. Secret Classification Removed, Izvestiya, 1988

52
IV. DOCTRINĂ NAŢIONALĂ
1.Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Mic dicţionar academic, A-C, Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001
2.Alexandrescu, Grigore Ameninţări la adresa securităţii, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare,
Bucureşti, 2004
3.Amza, T., D.I. Moraru, Unele aspecte criminologice privind terorismul religios, Criminalistica nr.
5/2006
4.Arbore, Ion Siguranţa naţională nu e un atribut facultativ, în „Spionaj-Contraspionaj”,nr.12, 1991
5.Avram, Maneta Numele soţilor în dreptul român şi în lumina Convenţiei europene pentru protecţia
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în C.J. nr. 10/2002
6.Bălan,G. Poziţia specială a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti în procesul de apărare a
securităţii naţionale, Criminalistica nr. 5/2006
7.Bîrsan, Corneliu Convenţia europeană a drepturilor omului, Comentariu pe articole, Ed.C.H.Beck,
Bucureşti, 2005
8.Bidu, Ioan, Horaţiu Blidaru, Strategia americană de combatere a terorismului, în „Psihosociologia şi
mass media”, nr. 1 şi 2/2004
9.Bidu, Ioan, Cristian Troncotă, Horaţiu Blidaru, Serviciile secrete de informaţii şi securitate după
încheierea războiului rece- SUA, Marea Britanie, Rusia, Israelul, Editura ANI, Bucureşti, 2002
10.Bidu, Ioan Riscuri în analiza decizională de siguranţă naţională, Editura ANI, Bucureşti, 2004
11.Bidu, Ioan, Troncotă, Cristian „Coordonate de Securitate”, Ed.ANI, Bucureşti, 2005
12.Bidu, Ioan Crima organizată transfrontalieră – ameninţare la adresa securităţii internaţionale, Ed.
ANI, Bucureşti, 2004
13.Blidaru, Horaţiu Impactul atentatelor din 11 septembrie asupra comunităţii informative americane,
în „Psihosociologia şi mass media”, nr. 3/2002, Editura ANI, Bucureşti, 2002
14.Blidaru, Horaţiu Adaptarea comunităţii informative americane la mediul internaţional de securitate
după 11 septembrie 2001, în "Securitate şi societate: provocările mileniului trei", secţiunea Securitate
şi siguranţă naţională, Editura ANI, Bucureşti, 2004
15.Blidaru, Horaţiu The American Intelligence Community after 9/11, Revista „Studii de securitate”,
nr. 3(4)/2004
16.Bodunescu, I. Terorismul - fenomen global, Ed. Odeon, Bucureşti, 1997
17.Boroi, A., Popescu, M. Dreptul la intimitate şi la viaţă privată. Elemente de drept comparat, în
„Dreptul" nr. 5/2003
18.Braşoveanu, Vasile, Traian-Valentin Poncea, Istoria serviciilor secrete, Editura I.N.I., Bucureşti,
1999
19.Bulai,C. Mijloacele materiale de probă, în „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală
român. Partea generală", de V. Dongoroz, ş.a., vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1975
20.Buzatu, Gh. Razboiul mondial al spionilor, (1936 - 1989), Ed.B.A.I., Iaşi, 1991
21.Cerneak, E. Cinci secole de război secret. Din istoria spionajului, Ed.Politica, Bucureşti, 1968
22.Ciuncan,D. Autorizarea judiciară a înregistrărilor audio şi video, Pro Lege nr. 2/1998;
23.Ciuncan, D. Discuţii în legătură cu condiţiile în care procurorul competent poate autoriza o
înregistrare audio-video (I), Dreptul nr. 1/2002
24.Coca, G. Interceptarea şi înregistrarea comunicărilor de unele organe speciale, R.D.P. nr. 4/2006
25.Comisia Prezidenţială de Analiză a Dictaturii Comuniste, Raport final, 2006
26.Cristescu, D.I. Investigarea criminalistică a infracţiunilor contra securităţii naţionale şi de terorism,
Ed. Solness, Timişoara, 2004.
27.Cristescu, D.I. Interceptarea comunicărilor, înregistrările audio-video, filmările şi fotografierile -
procedee probatorii în procesul penal român, Pro Lege, nr.2/2001
28.Cristescu, D.I. Discuţii în legătură cu conţinutul actelor premergătoare, Dreptul nr. 3/1995
29.Curierul naţional, 19 ianuarie 2001
53
30.Curentul, 31 iulie 1998
31.Deac, Aron Liviu, Irimia, Ion Securitatea României la răscruce de milenii, Editura AISM,
Bucureşti, 2000
32.Diaconescu, O. Interceptarea, între informare şi dezinformare, Ed. Globus, Bucureşti, 1999
33.Diaconescu, H. Infracţiunile în legi speciale şi legi extrapenale, Ed. All, Bucureşti, 1996
34.Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1975
35.Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998
36.Dicţionar explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti 1998
37.Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1975
38.Djuvara, Mircea Puterea legiuitoare, în „Noua Constituţie a României şi noile constituţii europene"
, Institutul Social Român, Cultura naţională, Bucureşti, 1927
39.Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate, 2004
40.Doltu, I. Natura juridică şi efectele pe plan procesual penal ale actelor premergătoare, Dreptul nr.
10/2003
41.Dongoroz, V. ş.a., Noul Cod de procedură penală şi Codul de procedură penală anterior.
Prezentare comparativă, Ed. Politică, Bucureşti, 1969
42.Dosare ultrasecrete, 4 martie 2000
43.Dragomir, Eduard, Niţă, Dan Tratatul de la Lisabona, Ed.Nomina Lex, 2009
44.Dumitrescu, Octavian Fenomenul militar. Evoluţii în perspective, Editura Semn E, Bucureşti,
2004
45.Duculescu, Victor “Protecţia juridică a drepturilor omului”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2008
46.Duţu, Petre, Globalizarea şi raportul dintre securitatea naţională şi securitatea internaţională, în
Revista “Impact Strategic”, nr. 1/2005
47.Evenimentul zilei, 15 decembrie 2000
48.Frunzăverde, Sorin şi Constantin Onişor, Europa de Sud-Est. Dimensiuni principale de securitate,
Editura A‟92, Iaşi, 2004
49.Frunzeti, Teodor România şi Politica europeană de securitate şi apărare, în „Securitatea şi
apărarea spaţiului sud-est european, în contextul transformărilor de la începutul mileniului III”, Ed.
Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I“ Bucureşti, 2006
50.Gardianul, 27 ianuarie 2004
51.Gârbea, Titus Direcţia Informaţii Militare între ficţiune şi adevăr, Bucureşti, 1994
52.Ghica, Luciana Alexandra, Zulean, Marian Politica de securitate naţională, ed. Polirom, 2007
53.Groza, Anamaria Uniunea Europeană. Drept instituţional, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
54.Ilie, Gheorghe, Urdăreanu, Tiberiu Securitatea deplină, Editura UTI, Bucureşti, 2001
55.Iliescu, Ion Integrare şi globalizare. Viziunea românească, Ed. Presa Naţională, Bucureşti, 2003
56.Institutul Român pentru Drepturile Omului, Din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
omului, Cazuri cu privire la România, 2005
57.Ionescu,Voichiţa, Dicţionar latin-român, Ed. II, Editura Orizonturi, 1993
58.Ionescu, Victor De la Drumul somonilor la Drumul Mătăsii, în “Balcanii şi Europa”, nr. 48-49,
2004
59.Iorgovan, Antonie Drept constituţional şi instituţii politice. Teorie generală, Ed. „Galeriile
J.L.Calderon", Bucureşti, 1994
60.Irimia, Ion Aspecte ale insecurităţii naţionale, în Buletinul AISM/2002
61.Jarka, B. Onica Terorismul - crimă sau delict internaţional, Dreptul nr. 2/2002
62.Jurnal Naţional, 15 septembrie 1997
63.Kahane, S. Dreptul procesual penal în România, E.D.P., Bucureşti, 1963
64.Kovesi, L.C. Accesul şi supravegherea sistemelor de telecomunicaţii şi informatice. Mijloace de probă,
Dreptul nr. 7/2003
65.Lupaşcu, D. Unele observaţii privind interceptările şi înregistrările audio sau video, Dreptul nr. 2/2005,
54
66.Maior, George Cristian Concepte de drept public european, Ed. enciclopedică,Bucureşti, 1997
67.Manolache, Octavian Tratat de drept Comunitar, ediţia 5, Ed. C H Beck, Bucureşti 2006
68.Marin, Ionel Comunitatea de Informaţii – soluţia problemelor de securitate, Editura ANI, Bucureşti,
2004
69.Mateuţ, Gh. Sinteză a discuţiilor purtate în literatura de specialitate în materia actelor
premergătoare necesare începerii urmăririi penale, Dreptul nr.12/1997
70.Moldovan, Nicuşor, Mihai Rică, „Securitatea României între NATO şi UE”, în „Apărare şi
Securitate Naţională‖, Ed.Universităţii Naţionale de Apărare „Carol I”, Bucureşti 2006
71.Muram, I. Drept constituţional şi instituţii politice, Ed. Actami, Bucureşti, 1997
72.Muram, I., E.S. Tănăsescu, Constituţia României. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, 2008
73.Mureşan Mircea, Duţu, Petre Societatea civilă – actor nonstatal major, Ed. Universităţii Naţionale
de Apărare „Carol I” Bucureşti, 2006
74.Neagoe, Visarion ―Consideraţii teoretice asupra conceptului homeland security, în „Strategii de
apărare şi securitate la frontiera răsăriteană a NATO şi UE”, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare
„Carol I”, Bucureşti, 2006
75.Neagu, I. Tratat de procedură penală, Editura Pro, Bucureşti, 1997
76.Neagu, I. Drept procesual penal. Tratat, Ed.Global Lex, Bucureşti, 2007
77.Negulescu, Paul, Constituţia Romaniei, în „Enciclopedia României”, vol.I, Imprimeria Naţională,
Bucureşti, 1938
78.Observatorul militar, nr.18/2001
79.Olaru, Al. Sistemul probator în procesul penal, Ed. ANI, Bucureşti, 2004
80.Patrichi, Viorel Câteva calcule despre Balcanii ―integraţi‖, în “Balcanii şi Europa”, nr. 48-49, 2004
81.Paul, Vasile Noul terorism, ameninţare asimetrică, în „Dosare ultrasecrete”, 24 noiembrie 2001
82.Pătulea,V. Delimitarea sferei noţiunii de „constatare a infracţiunilor" de către organele
administrative abilitate în acest scop, Dreptul nr. 6/1999
83.Pârlog, Adriean Activitatea de informaţii în era cunoaşterii, în „Securitatea şi apărarea spaţiului
sud-est european, în contextul transformărilor de la începutul mileniului III”, Ed.Universităţii Naţionale
de Apărare „Carol I“, Bucureşti, 2006
84.Pelin, Mihai O meserie de seniori, în „Almanah Flacăra”, 1985
85.Popescu,C.-L. Protecţia internaţională a drepturilor omului-surse, instituţii, proceduri, Ed.All Beck, Bucureşti,
2000
86.Popa, Vasile Implicaţiile globalizării asupra securităţii naţionale, Ed. Universităţii Naţionale de
Apărare „Carol I”, Bucureşti, 2005
87.Popescu, C.-L. Protecţia internaţională a drepturilor omului-surse, instituţii, proceduri, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2001
88.Popescu, L. Înregistrările audio-video, Pro Lege, nr.3/2001
89.Rădoi, Mireille Serviciile de Informaţii şi Decizia Politică, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003
90.Roman, Viorel Religiile – surse de conflict, în „Situaţia statelor într-o lume în curs de
mondializare‖, Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1992
91.România liberă, 21 martie 2000
92.Rusu, Ioana Eleonora, Gilbert Gornig, Dreptul Uniunii Europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2006
93.Sarcinschi, Alexandra Elemente noi în studiul securităţii naţionale şi internaţionale, în „Studii de
securitate şi apărare”, vol. 2, Editura Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005
94.Sarcinschi, Alexandra „Homeland Security‖ sau securitatea spaţiului de interes, în Impact
Strategic, nr.3/2006
95.Sarcinschi, Alexandra Omul - subiectul securităţii naţionale şi internaţionale, în volumul
„Provocări la adresa securităţii şi strategiei la începutul secolului XXI”, Bucureşti, Ed. Universităţii
Naţionale de Apărare, 2005,
55
96.Sarcinschi, Alexandra Elemente noi în studiul securităţii naţionale şi internaţionale, în „Studii de
securitate şi apărare”, volumul 2, Ed. Universităţii Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2005
97.Sava, Ionel Nicu Studii de securitate, Editura Centrului Român de Studii Regionale, Bucureşti, 2005
98.Slăvoiu, Radu, Dumitrescu, Cătălin Consideraţii în legătură cu modul de utilizare în procesul penal
a rezultatelor activităţii de informaţii pentru realizarea securităţii naţionale, în „Dreptul”, nr. 1/2008
99.Strategia de securitate naţională a României, 2006
100.Strategia Naţională de Apărare, proiect, 2010
101.Suhăneanu, N. Tihu Securitatea prezidenţială americană, Editura Z, Bucureşti, 1996
102.Ştefănescu, Paul Istoria secreta a serviciilor secrete, Editura Alux, Bucureşti, 1992
103.Tanislav, E. Dreptul la intimitate, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1997
104.Tanislav, E. Ocrotirea penală a dreptului la intimitate, în „Revista de drept penal" nr. 3/1998
105.Tanislav, E. Protecţia penală a dreptului la intimitate în perspectiva noului Cod penal, în
„Dreptul" nr. 8/2003
106.Tănăsescu, E.S. Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, în „Constituţia
României. Comentariu pe articole”, Ed. C.H.Beck, Bucuresti 2008
107.Theodoru, Gr. Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007
108.Troncotă, Cristian Culturi instituţionale-Curs pentru forma de pregătire masterat, Ed. A.N.I.,
Bucureşti 2004
109.Troncotă, Cristian Eugen Cristescu, asul serviciilor secrete româneşti- memorii, mărturii,
documente, Ed. Roza Vânturilor, Bucureşti, 1994
110.Troncotă, Cristian Glorie şi tragedii. Momente din istoria Serviciilor de informaţii şi
contrainformaţii române pe Frontul de Est (1941-1944), Ed. Nemira, Bucureşti, 2003
111.Troncotă, Cristian, Horaţiu Blidaru, Careul de aşi. Serviciile secrete ale Marii Britanii, SUA,
Rusiei şi Israelului. O cronică a frontului secret la sfârşit de milenii, Ed. Eliot, Bucureşti, 2003
112.Ţuculeanu, A. Garanţiile inviolabilităţii convorbirilor telefonice, Pro Lege nr. 1/1997
113.Udroiu,M., Slăvoiu, R., Predescu, O. Tehnici speciale de investigare în justiţia penală, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2009
114.Udroiu, M., Predescu, O. Protecţia europeană a drepturilor omului şi procesul penal român. Tratat,
Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2008
115.Udroiu, Mihail, Slăvoiu, Radu Tehnici Speciale de investigare în domeniul securităţii naţionale,
Dreptul, nr. 9/2008
116.Ungureanu, A., Ciopraga A. Dispoziţii penale din legi speciale române, Ed.Lumina Lex, Bucureşti,
1996
117.Ureche, Marian, Aurel Rogojan, Servicii secrete străine. Retrospectivă şi actualitate. Interferenţe
în spaţiul românesc, vol. I, Ed. Paco, Bucureşti, 1998
118.Ureche, Marian, Aurel, Rogojanu, Servicii secrete străine, vol. 2, Ed.Paco, Bucureşti, 2000
119.Văduva, Gheorghe Terorismul, dimensiune geopolitică şi geostrategică. Războiul terorist.
Războiul împotriva terorismului, Academia de Înalte Studii Militare, Centrul de Studii Strategice de
Securitate, Bucureşti, 2002
120.Vitalis, Eduard, Globalizare şi efecte ale proiectării acesteia în mediul de securitate regional, în
„Impact Strategic”, nr. 2/2005
121.Xenopol, A.D. Istoria partidelor politice în România, vol.I, Bucureşti, 1910
122.Zamfir, Dumitru Respectarea drepturilor omului în activitatea serviciilor de informaţii, Ed.Rao,
Bucureşti, 2007
123.Ziua, 23 octombrie 2004
124.Ziua, 9 septembrie 2004
125.Ziua, 16 octombrie 2003

56
V. JURISPRUDENŢĂ INTERNAŢIONALĂ
1.Prisco, Italia, 2006
2.R.vs Tessling, Canada, 2004
3.State vs. Jackson, SUA, 2003
4.Osburn vs. State, SUA, 2002
5.Bresciani, Italia, 2002
6.Kyllo vs. United States, SUA, 2001
7.R. vs. Wise, Canada, 1992
8.R vs Wong, Canada, 1990
9.R vs. Duarte, Canada, 1990
10.State vs. Campbell, SUA, 1988
11.California vs.Ciraolo, SUA, 1986
12.United States vs. Karo, SUA, 1984
13.United States vs. Torres, SUA, 1984
14.United States vs. Knotts, SUA, 1983
15.United States vs. Bobisink, SUA, 1976
16.Hester vs. United States, SUA, 1929

VI. JURISPRUDENŢĂ A CEDO

1.4 decembrie 2008, S. şi Marper împotriva Marii Britanii şi Irlandei de Nord
2.25 septembrie 2008, P.G. şi J.H. împotriva Marii Britanii şi Irlandei de Nord
3.1 iulie 2008, Calmanovici împotriva României
4.28 iunie 2007, A.E.I.H.R. şi Ekimdzhiev împotriva Bulgariei
5.26 aprilie 2007, Dumitru Popescu împotriva României
6.2 noiembrie 2006, Volokhy împotriva Ucrainei
7.20 decembrie 2005, Wisse împotriva Franţei
8.31 mai 2005, Velter împotriva Franţei
9.31 august 2004, Demades împotriva Turciei
10.1 iunie 2004, Van der Graaf împotriva Olandei
11.13 noiembrie 2003, Elci ş.a. împotriva Turciei
12.22 iulie 2003, Y.F. împotriva Turciei
13.3 iunie 2003, Cotleţ împotriva României
14.25 februarie 2003, Roemen şi Schmit împotriva Luxemburgului
15.28 ianuarie 2003, Peck împotriva Marii Britanii
16.11 iulie 2002, Christine Goodwin împotriva Marii Britanii
17.14 mai 2002, Zehnalova şi Zehnal împotriva Republicii Cehe
18.29 aprilie 2002, Pretty împotriva Marii Britanii
19.16 aprilie 2002, Societe Colas Est şi alţii împotriva Franţei
20.7 februarie 2002, Mikulic împotriva Croaţiei
21.18 ianuarie 2002, Chapman împotriva Marii Britanii
22.8 ianuarie 2002, Keslassy împotriva Franţei
23.25 septembrie 2001, P.G. şi J.H. împotriva Marii Britanii
24.28 iunie 2001, Verliere împotriva Elveţiei
25.10 mai 2001, Mata Estevez împotriva Spaniei
26.18 ianuarie 2001, Chapman împotriva Marii Britanii
27.31 iulie 2000, A.D.T. împotriva Marii Britanii
28.4 mai 2000, Rotaru împotriva României
29.28 martie 2000, Baranowski împotriva Poloniei
30.16 februarie 2000, Rowe şi Davis împotriva Marii Britanii şi Irlandei de Nord
57
31.16 februarie 2000, Amann împotriva Elveţiei
32.25 ianuarie 2000, Ignaccolo-Zenide împotriva României
33.27 septembrie 1999, Smith şi Grady împotriva Marii Britanii
34.23 septembrie 1998, Petra împotriva României
35.30 iulie 1998, Valenzuela Contreras împotriva Spaniei
36.25 martie 1998, Kopp împotriva Elveţiei
37.19 februarie 1998, Guerra şi alţii împotriva Italiei
38.14 ianuarie 1998, Herbecq şi alţii împotriva Belgiei
39.24 octombrie 1997, Johnson împotriva Marii Britanii
40.25 iunie 1997, Halford împotriva Marii Britanii
41.25 februarie 1997, Z împotriva Finlandei
42.15 noiembrie 1996, Domenichini împotriva Italiei
43.22 octombrie 1996, Stubbings şi alţii împotriva Marii Britanii
44.19 ianuarie 1995, Cirakar împotriva Turciei
45.27 iunie 1994, Christie împotriva Marii Britanii
46.6 aprilie 1994, Peters împotriva Olandei
47.2 martie 1994, X împotriva Finlandei
48.22 februarie 1994, Burghartz împotriva Elveţiei
49.29 noiembrie 1993, Doorson împotriva Marii Britanii
50.23 noiembrie 1993, A împotriva Franţei
51.8 iulie 1993, Chrysostomos, Papachtysostomos împotriva Greciei
52.22 aprilie 1993, Modinos împotriva Ciprului
53.9 septembrie 1992, Reyntjens împotriva Belgiei
54.16 decembrie 1992, Niemietz împotriva Germaniei
55.25 martie 1992, Campbell împotriva Marii Britanii
56.25 februarie 1992, Pfeifer şi alţii împotriva Austriei
57.5 martie 1991, A împotriva Franţei
58.30 august 1990, Fox Campbell şi Hartley împotriva Marii Britanii
59.17 mai 1990, Chester împotriva Marii Britanii.
60.24 aprilie 1990, Kruslin împotriva Franţei
61.24 aprilie 1990, Huvig împotriva Franţei
62.21 februarie 1990, Powell şi Rayner împotriva Marii Britanii
63.30 martie 1989, Chappell împotriva Marii Britanii
64.3 martie 1986, Stevens împotriva Marii Britanii
65.14 octombrie 1985, M.S. şi P.S. împotriva Elveţiei
66.11 martie 1985, Asociation de Aviatores de la Republica împotriva Spaniei
67.6 martie 1985, Boyle împotriva Marii Britanii
68.2 august 1984, Malone împotriva Marii Britanii
69.10 octombrie 1983, Leander împotriva Suediei
70.4 februarie 1982, Goodfrey împotriva Marii Britanii
71.22 octombrie 1981, Dudgeon împotriva Marii Britanii
72.13 mai 1980, X împotriva Belgiei
73.13 mai 1980, X împotriva Marii Britanii
74.7 iulie 1979, Glaskin împotriva Marii Britanii
75.4 mai 1979, X împotriva Austriei
76.4 decembrie 1978, X împotriva Olandei
77.13 decembrie 1978, X împotriva Belgiei
78.6 septembrie 1978, Klass şi alţii împotriva Germaniei
79.30 mai 1974, X împotriva Belgiei
58
VII. SURSE DE DOCUMENTARE ON-LINE
1.http://www.un.org
2.http://www.nato.int.
3.http://www.osce.org
4.http://www.american.edu
5.http://www.oup.com.
6.http://www.er.uqam.ca
7.http://www.deza.admin.ch
8.http://generis.fr.st
9.http://www.studiidesecuritate.ro
10.http://www.infoeuropa.ro
11.http://www.mae.ro
12.http://www.presidency.ro
13.http://www.mapn.ro
14.http://cssas.unap.ro
15.http://www.mapn.ro
16.http://www.roembus.org
17.http://cssas.unap.ro
18.http://ro.wikipedia.org
19.http://www.aclu.org
20.http://www.aclu.org
21.http://www.9-11commission.gov.
22.http://www.whitehouse.gov
23.http://www.sri.ro
24.http://www.sie.ro
25.http://www.spp.ro
26.http://www.dgipi.mai.gov.ro.
27.http://en.wikipedia.org
28.http://www.abanet.org.
29.http://jolt.law.harvard.edu
30.http://scc.lexum.umontreal.ca
31.http://www.guaranteprivacy.it
32.http://www.abanet.org
33.http//scc.lexum.umonmtreal.ca
34.http://romania.indymedia.org
35.http://www.oecd.org
36.http://assembly.coe.int
38.http://www.coe.int
39.http://www.publika.md
40.http://www.europalibera.org
41.http://www.presidency.ro

59