UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

CENTRUL UNIVERSITAR DROBETA TURNU SEVERIN

FACULTATEA DE LITERE

SPECIALIZAREA: PEDAGOGIA INVATAMANTULU PRIMAR SI PRESCOLAR

ANUL II

DISCIPLINA

FILOSOFIA EDUCATIEI

1
 MITUL PEȘTERII

Din perspectivă educaţională, prin funcţia sa epistemică, „Mitul peşterii” evidenţiază

limitele cunoaşterii umane, promovând sensuri noi pentru conceptele de
cogniţieşiînvăţare.Învăţarea, în calitate de proces al construcţiei intelectuale a individului,
poate fi considerată punctul de plecare al „Mitului Peşterii”.1
Învăţarea, cu componentele ei principale, dezvoltarea cognitivă şi morală, ni se înfăţişează în
„Mitul peşterii” ca un proces complex şi ca o necesitate. Acest proces nu este însă autonom şi
continuu. Învăţarea are nevoie atât de eforturi intelectuale dificile din partea celui care învaţă
(disciplină mentală, eliberarea privirii, renunţarea la vechile puncte de vedere şi acceptarea
altor perspective), câtşi de intervenţii externe (sugerate prin dezlegarea ostaticului şi aducerea
lui la suprafaţă de către o terţă persoană). Învăţarea este, înacelaşi timp, o necesitate general
umană. Fără învăţare avem de-a face cu inadaptarea individului, cu incapacitatea acestuia de
interpretare a realităţii. Lipsa de cunoaşterereprezintă un alt fel de orbire, o „orbire cognitivă”,
cu nimic mai prejos decât veritabila orbire din abisul peşterii platoniene.
Mitul peşterii este o alegorie despre condiţia umană, despre cunoastere, despre adevărata
lumină interioară, despre adevăr, fericire şi nefericire, expusă de Platon în capitolul VII, din
opera “Republica” (realizată sub forma unor dialoguri pe teme filosofice). Alegoria, în acest
context, este o povestire, o amplă metaforă care serveşte drept pretext pentru a transmite o
idee, o abstracţiune (în cazul acesta, condiţia umană în raport cu procesul cunoaşterii), printr-
o succesiune de imagini concrete. Mitul peşterii este o pledoarie pentru adevăratele valori
umane, un îndemn, pentru fiecare om, de a porni în marea călătorie către sine însuşi.
Pentru Platon, educaţia, altfel spus, cunoaşterea adevărată a realităţii, chiar acest lucru ar
însemna: trecerea de la cunoaşterea sensibilă, care este întotdeauna subiectivă, la cea
intelectuală.2

11
Accepţiune pe care a impus-o însuşi Platon, în dialogul dintre Socrate şiGlaucon.
22
Alegoria lui Platon, din mitul peşterii, subliniază şi două moduri posibile de cunoaştere a
lumii: unul sensibil (prin simţuri) şi altul intelectual (care vizează lumea ideilor). De exemplu,
dacă cineva ne-ar cere să definim cuvântul cerc, probabil că unii ar desena un cerc, adică ar
oferi o imagine (perceptibilă vizual), alţii ar da definiţia cercului, definiţia ideii de cerc (o
abstracţiune), care corespunde cunoaşterii intelectuale.
2
Prin urmare, parcurgând Mitul Peşteriise observă legătura dintre filosofie şi
pedagogie.Profesorul reprezintă un factor educativ important prin însăşi menirea sa şi anume
aceea de îndrumător , formator al omului de orice vârstă şi condiţie.3

Bibliografie:
destepti.ro
ro.scribd.com

institutuldefilosofie.ro
pedagogiereinventata.blogspot.com

33
Eliberatorul, prin acţiunile sale şi prin influenţa exercitatã asupra prizonierilor a avut de
asemenea rolul de pedagog . Deşi astăzi „eliberatorii tinerelor generaţii” au roluri noi , în
funcţie de complexitatea societăţii şi a culturii , se poate face un salt în trecut asupra
virtualului rol al eliberatorului platonian. Prizonierii odată eliberaţi, cel puţin unii dintre ei,
vor urma aceeaşi cale, eliberându-i pe alţii se vor elibera pe ei, astfel încât se creează un lanţ
neîntrerupt de “eliberări”.

3
 Filosofia post modernă și filosofia educației
 
     Filozofia educației, în calitate de nou domeniu de cercetare al științei pedagogice și al
filozofiei, a apărut în statele occidentale pe la mijlocul secolului al XIX-lea, având că izvoare
filozofia generală, experiență practicii pedagogice cu generalizarea ei conceptual-filozofică,
mișcările sociale - politice -pedagogice și concepțiile lor ideologice, științele speciale care
cercetează problemele educației legate de cele filozofice și de generalizare etc. Obiectul
disciplinei noastre îl constituie fundamentele generale ale realității educaționale, ale
metodologiei de cunoaștere a acesteia, ale interpretării ei estimative, ale metodologiei
scopurilor previzibile, ale proiectării și activității practice (pedagogice, manageriale, politice),
ale eficientizării comunicării pedagogice etc.. Filozofia educației cercetează individul în
calitate de subiect al educației din mai multe unghiuri, însa esențiale ramân următoarele două:
1. concepția empirică - analitică, ce vizează științele corespunzătoare despre om că ființă
tipologică, ființă condiționată de legi biologice, sociale s.a.;
2. concepția umanistică ce interpretează omul că personalitate, că individualitate unică prin
prisma eticii, esteticii, a concepției despre lume etc.
Ce este filozofia educației? Un nou compartiment al filozofiei sau aplicarea principiilor
diferitelor discipline filozofice în domeniul educațional? Anumiți cercetători (precum ar fi
rusul V.A. Lektorski) sprijină a două interpretare, iar noi le împartasim opiniile. Alții, mai
pesimiști, consideră că actualmente a cam dispărut și filozofia, și sistemul educației (afirmație
pe care nu o împartasim). Totodată, considerăm că înainte de a purcede la crearea unui sistem
educațional care să corespundă cerințelor vremii avem nevoie de o nouă filozofie a educației.
Aici primează conștiința. În același sens, procesele legate de infiltrarea relațiilor de piață în
sistemul educației, minimalizarea statutului acestui sistem (deci: comercializarea,
regionalizarea s.a.) nu numai că ar frâna dezvoltarea școlii, ci ar reîntoarce-o în timp cu
minimum o epoca. Ce cred studenții în legătură cu aceste afirmații? De ce?
Criză din educație despre care se vorbește astăzi în lumea întreaga trebuie diagnosticată. Dar a
stabili exact un diagnostic social este foarte complicat. Totuși fără de el e imposibilă tratarea
societății -bolnave, însanatosirea, punerea ei pe picioare. Menționăm faptul că sistemul
educației și nucleul lui - filozofia educației - sunt doar un -simptom, un -sindrom social, un
subsistem al unui sistem mult mai amplu. În mod normal, se -vindecă nu o parte, ci întregul,
nu subsistemul educațional, ci întreaga societate. Să nu uităm însa că astăzi nu se mai practică
operațiuni de felul celora de acum 50-70 de ani. Cel puțîn, în lumea civilizată. Prin urmare,

4
fără –instrument ariulcultural, educațional, filozofic modern bazat pe cel tradițional țară
noastră nu poate speră la un viitor optimist, pe care se cuvine să și-l construiască ea însasi.
Necesitatea apelării filozofiei la educație e determinată de soarta celei dintâi, de viitorul ei,
deoarece educația filozofică devine astăzi practic singurul domeniu propriu atât de realizare
filozofică, cât și de reproducere, iar educația filozofică aparține, așadar, în egală măsură
filozofiei și educației, constituind punctul de convergență al acestor două sfere de activitate.
Oricare ar fi filozofia în zilele noastre, a filozofa pe marginea educației în cadrul limitelor ei
precedente, clasice de interpretare ar însemna o filozofare despre altceva decât despre situația
actuală.
   2.Filozofia postmodernă
       Filozofia postmodernă este un curent filozofic care ia o depășire a ideilor că
modernitatea caracterizate. Începând că o critică a filozofiei continentale , a fost puternic
influențată de fenomenologie , structuralism și existențialism și de filosofii Friedrich
Nietzsche și Martin Heidegger . De asemenea, a fost parțial influențat de critică târzie
a filosofiei analitice a lui Ludwig Wittgenstein . Manifestul acestui curent este  Condiția
postmodernă a filosofului francez Jean-François Lyotard , din 1979.

 Concepte de filozofie postmodernă 

       Termenul „postmodernitate” a fost folosit în diferite domenii disciplinare (arhitectură,
literatură, artă, sociologie, filosofie) în funcție de semnificații diferite. În domeniul filosofic, 
averea să este legată de textul de Jean-François Lyotard intitulat Condiția postmodernă și
difuzarea să a fost stabilit aproximativ în anii 1980 . Pentru Lyotard, termenul postmodern, în
ciuda faptului că dă ideea unei periodizări istorice, nu indică corect o fază a istoriei care vine
după epoca modernă, ci o condiție care face deja parte din modernitate. În ochii lui, între
modern și postmodern nu există atât o discontinuitate, cât o relație de complexitate, aproape
că și cum a două ar fi deja inclusă în prima .
Schematic, conform postmodernilor, modernitatea (adică perioada care merge aproximativ de
la Descartes la Nietzsche ), ar fi calificată de anumite linii directoare fundamentale, cum ar fi: 
tendința de a crede în toate - cuprinzând concepții despre lume (idealism, marxism etc.)
capabile să ofere legitimitate filosofică cunoașterii și acțiunii;

   tendința de a gândi în termeni de „noutate” și „depășire” , adică tendința de a

identifica ceea ce este „nou” cu ceea ce este „cel mai bun” și ceea ce este „trecut” cu ceea ce
este „învechit”;

5
  tendința de a concepe istoria în termeni de „emancipare” , adică că o cale progresivă a
cărei intelectualități cunosc scopurile (libertate, egalitate, bunăstare etc.) și mijloacele
potrivite pentru realizarea lor ( difuzarea iluminării , revoluția proletară, realizările tehnologiei
etc ...)
  tendința de a concepe omul drept „conducătorul” naturii și exaltarea concomitentă a
științei, cu reducerea consecventă a realității la un obiect care poate fi aprobat și formalizat
după criterii ipotetico-experimentale și cu identificarea paralelă a rațiunii cu rațiunea
științifică ;
tendința de a gândi în funcție de categoriile de „unitate” și „totalitate” , pentru a
subordona
La aceste idei-mamă ale modernității, postmodernii contrastează o constelație de idei care,
deși nu poate fi redusă la o simplă răsturnare dialectică a modernului, este totuși o alternativă
la acesta: 
  neîncrederea în macro-cunoștințe cuprinzătoare și legitimarea și propunerea
(Lyotard) forme de raționalitate, bazată pe convingerea a inexistenței final „slab“ (Vattimo)
sau „instabil“ - și unitare - fundații de cunoaștere și acțiune;
  respingerea accentul pe „noi“ și categoria de avangardă a „depășirea“. Atât de mult
încât postmodernul, mai degrabă decât cel mai recent avangardist, intenționează să fie
sfârșitul tuturor avangardelor;
  renunțarea la istorie concepe că un proces universal sau este necesar , capabil să
acționeze că un „garantat“ platformă pentru omenire spre emancipare și progres:
renunțare , care este însoțită de elaborarea unui „gând fără răscumpărare“, adică
o neîncredere programatică față de orice terapie „salvifică” (politică, existențială, artistică
etc.) care vizează realizarea unei condiții umane „transparentă” și „reconciliată” dialectic cu
sine;
  refuzul de a identifica un motiv cu un motiv tehnico-științifică și omul concepe că
necontestat „maestru“ , a naturii și a mediului: un refuz care se conectează sensibilitatea
postmodernă la ecologism , înțeleasă că o mișcare de reacție la efectele distructive ale
dominației tehnologie asupra naturii și că o căutare a unei noi culturi a vieții;
  privilegierea paradigmă multiplicitate peste paradigmă unității, adică, conștiința că
„lumea nu este una , ci mai multe“ (Vattimo).

ROLUL FILOSOFIEI ÎN EDUCAȚIE

6
Studierea sistematica a gândirii filosofice a constituit punctul de plecare în conturarea
necesității, trebuinței de filosofie îneducațieşi publicarea unor lucrări de referinţă în domeniu,
simultan cu introducerea disciplinei respective ca obiect de studiu înînvatamântul universitar.
Educația are nevoie de premise filosofice pentru a se exercita. Educaţia corectă formează şi
transformă totodată fiinţa umană.
De-alungul timpului s-a afirmat faptul că rolul educației este acela de a face posibilă ieşirea la
suprafaţă a calităţilor intrinseci ale individului. Platon spunea că filosoful este asemeni unei
moaşe: moaşa ne ajută propriu-zis să venim pe lume, iar filosoful ne dă viaţă în ziua când ne
ajută să extragem ce avem înăuntrul nostru, să unim într-un singur fir vieţile, să punem ordine
în sentimentele noastre şi să ne conducem viaţa cu suficientă siguranţă; Pedagogia adevărată
este „aceea care trezeştepotenţialul de a învăţa: educă fără să deformeze, informează fără să
mintă, trezeşte sufletul şiforţele interioare prezente în toate fiinţele umane.”
Filosofiei i se acordă un statut de busolă, de acel far, care are menirea şitendinţă să ne salveze,
să ne arate calea, să ne dea o speranţă de salvare. Filosofia este o ştiinţă ce diferă de celelalte
disciplini. Filosofia iniţiază gândirea critică, creativă, iniţiază gândirea individuală, astfel
acordă posibilitatea creării criteriilor de apreciere a ideilor şi ideologiilor. Filosofia
întotdeauna era şi este legată de interesele şi problemele oamenilor. Ea este orientată spre
salvarea omului de la decădere, haos. Menirea ei este de a asigura existenţa omului ca fiinţă.
Filosoful are menirea să schimbe, transforme aceasta lume.
Educaţia este permanenta constituire a sinelui, filosofia permite perceperea sinelui, mediului
exterior a lumii la general în devenire şi permanenta sa schimbare. Filosofia crează şi acordă
posibilitatea omului de a deveni liber, prin judecata sa care impune
îndoialaşicăutareaadevărului. Acest principiu este străin celor care au intenţia să manipuleze
sau să creeze valori.
Prin urmare, filosofiei îi este rezervat un rol educativ, care perfectează omul în materia
conduitei şi a mentalităţii. Potenţialul educativ a disciplinei filosofice înuniversităţile
moderne, ar trebui să deschidă, pe de o parte, studenţiloresenţa metodologiei filosofice, a
căreiînsuşire asigură integritatea gândirii viitorilor profesionişti cât
şiîmbunătăţireacompetenţelor profesionale; capacitatea de a rezolva creativ probleme
complexe, în practică, şi să interpreteze, să determine alternative optime de acţiuneîncondiţiile
de schimbare constantă a proceselor sociale, politice, economice şi culturale; trebuie să vizeze

7
dezvoltarea unor trăsături de personalitate creatoare şi să aibă capacitatea de a acţionaşi de a
lua decizii autonom; de a reflecta multilateral.

EDUCAȚIA SI IDEOLOGIILE TOTALITARE

8
Regimul totalitar încearcă să transforme societatea pentru a-și atinge obiectivele ideologice,
care presupun lipsa claselor sociale ori guvernarea de către o rasă superioară. Modalitatea de
acțiune a statului totalitar este diferită de cea a statului democratic, statul totalitar împingând
limitele controlului în zone ale vieții private și de familie, în școli, ori în zonele activităților de
recreere. Toate instituțiile sunt controlate de partidul-stat, dar nu prin intermediul legii, ci prin
intermediul puterii discreționare, care poate trimite pe oricine în lagărul de concentrare sau în
Siberia Gulagului, ori la moarte, după o sumară verificare într-un simulacru de proces.
În anul 1948 au fost eliminate toate reformele educaționale „burghezo-moșiereșți”. După
ce regimul comunist s-a instalat la putere, în România a început o adevărată vânătoare a
profesorilor și a intelectualilor care criticau modelul sovietic impus în educație. Întreg
sistemul de învățământ se afla sub controlul direct al Partidului Comunist Român. Omul nou
era obiectivul lui central.Valorile, elitele țării au ajuns în închisori. În perioada 1948-1950,
mii de educatori și profesori au fost arestați și exterminați prin bătaie, frig și foame în
penitenciare. În locul lor au fost aduse cadre didactice necalificate, care trebuiau să facă un
singur lucru: să asculte de ordinele venite de la Partid.Profesorii cu experiență au fost
înlocuiți, iar materiile au fost profund schimbate. 1Filosofia și sociologia aproape că au fost
interzise. În locul acestor discipline au apărut cele care aveau un singur scop: propagarea
doctrinei comuniste.Cele mai multe universități au devenit simple institute tehnice, iar
absolvenții, indiferent de specializare, erau nevoiți să treacă mai întâi peste un examen
susținut în fața reprezentanților Partidului Comunist.După absolvirea studiilor, tinerii erau
obligați să își arate devotamentul față de Partidul Comunist.
Diferenţele dintre regimurile totalitare sunt minime şi apar datorită condiţiilor istorice în care
acestea s-au manifestat. În esenţă însă, toate manifestările totalitare încearcă să „transforme
natura omului” recurgând laun învățământ bazat pe frică și reguli stricte, dar cu o direcție, cu
o viziune. Totalitarismul, comunist și nazist, este un tip de regim situat la antipodul tradiției
raționaliste și umaniste. Scopul totalitarismului comunist nu era doar să planifice economia,
ci, mai important, era să modifice condiția umană. Niciun sacrificiu nu era prea costisitor
pentru a atinge acest scop. 
Totalitarismul este definit ca o formă de autoritarism prin care toate aspectele vieţii sunt
controlate de stat prin violenţă şi prin represiune. În toate regimurile totalitare are loc acest tip
de control şi de supraveghere permanentă a manifestărilor din societate şi de impunere a
principiilor care guvernează ideologia politică promovată prin mijloace represive. Hannah
Arendt identifică particularităţile regimurilor totalitare care folosesc „ideologia şi teroarea ca
formă de guvernare”. Caracteristicile acestor doctrine totalitare înglobează izolarea societăţii
prin dezorganizare, distrugerea tradiţiilor culturale, centralizarea, propaganda, formarea unor
noi elite.
În secolul al XX-lea, majoritatea statelor europene au avut, în perioade diferite, parte de
guverne autoritare, conduceri despotice, totalitare. În toate cazurile, indiferent că a fost vorba
despre fascism, nazism sau comunism, instituţiile bibliotecare au avut de suferit. Mai mult
decât atât, colecţiile bibliotecilor au fost distruse în bună parte, iar bibliotecile utilizate ca
centre de îndoctrinare.
Fascismul în Italia2, nazismul în Germania şi comunismul în statele din blocul ţărilor aflate
sub dominaţia sovietică, au recurs la metode identice de impunere a ideologiei, de folosire a
11
Dictatura legionar-fascistă și al doilea război mondial au marcat sistemul educațional, mulți
profesori universitari fiind uciși sau forțați să se pensioneze. Cu toate acestea, ocupația
sovietică, a schimbat fundamental sistemul de învățământ românesc, rotind-o de la un sistem
liberal, de inspirație franceză, la un sistem educațional de tip stalinist.

9
bibliotecilor ca centre de propagandă. În Italia s-au înfiinţat organisme de control al cărţilor
(Divizia Cărţii) ce aveau rolul de a verifica şi selecta producţia editorială. Giuseppe Bottai1,
Ministru al Educaţiei, a creat un comitet care se ocupa de achiziţia cărţilor pentru bibliotecile
şcolare din întreaga ţară, iar în anul 1938 a interzis accesul evreilor în şcoli şi biblioteci şi a
ordonat scoaterea din biblioteci a tuturor cărţilor ai căror autori erau evrei.Scopul Partidului
Muncitoresc Naţional Socialist German a fost să controleze toate instituţiile de cultură şi
educaţie şi să promoveze, prin intermediul acestora, ideile fasciste în rândul populaţiei.
În România, ca în celelalte state cu regim totalitar, toate bibliotecile urmau să servească
politicii partidului, aceea de îndoctrinare a maselor. Din acest motiv, se iau măsuri pentru
organizarea cât mai multor tipuri de biblioteci: şcolare, de sindicate, de comitete de partid, de
întreprinderi şi instituţii, orăşeneşti, comunale, săteşti. Toate urmau să fie aprovizionate
constant cu noi materiale, care constau în majoritatea lor în cărţi de ideologie sau provenite
din U.R.S.S. Unul din instrumentele principale în această operă de modelare a omului nou,
așa cum prevedea Lenin, a fost „revoluția culturală” sovietică, care presupunea un „salt
gigantic de la înapoierea culturală a majorității populației țării la o înaltă alfabetizare generală
şi crearea unei noi intelighenții numeroase, populare şi socialiste”. 3Acestor deformații
culturale şi educative statul sovietic i-a opus o creștere extensivă, cantitativă, a posibilităților
„instrumentale” în domeniul educației, științei, artei – numărul impresionant de școli,
biblioteci, muzee, teatre, cinematografe.
Efectele sistemului educațional din perioadele Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu s-au făcut
resimțite și după anul 1989. Unele dintre ele există și astăzi, în 2018, la aproape 30 de ani
distanță.

Bibliografie:

Arendt, Hannah. 2014. Originile totalitarismului. Ed. a 3-a. Traducere Ion Dur, Mircea
Ivănescu. Bucureşti: Humanitas.

istoriastazi.wordpress.com

www.contributors.ro

ciccre.uvt.ro

ro.wikipedia.org

europalibera.org

33
Cu toate acestea, au existat unele realizări - unul, tipic pentru regimurile totalitare,
alfabetizarea în masă, fiind realizate campanii de educație pentru adulți (alfabetizarea a sărit
la peste 90% în această perioadă) precum și apariția (reintroducerea) educației în limbile
minorităților (în special în limba maghiară).

10
11
22
Mussolini a utilizat operele lui Platon, Georges Sorel, Nietzsche și ideile socialiste  și economice
ale lui Vilfredo Pareto în crearea fascismului. “Republica”, opera lui Platon,  conținea o serie de
idei pe care fascismul le-a promovat ca legi , opoziţia fata de democrație ,  protejarea sistemului de
clase,  respingerea egalitarismului( se spune ca una dintre marile rușini la care a fost supus Il Duce
ca si copil este faptul ca in tinerețe, deși părinții lui îi plătiseră studiile, a fost obligat să învețe
laolaltă cu copiii proveniți din familii mai sărace, existând dovezi de micile rebeliuni pe care le
organizase, dovendindu-și charisma si spiritul de conducător încă de copil) si  intervenția statului  în
educație pentru a promova crearea de razboinici si a viitorilor conducători ai statului. A fost creată
astfel Balillas, organizație fascistă pentru copii intre 8 si 14 ani, denumită astfel în memoria  unui
tânăr genovez care și-a salvat orașul de ocupație austriaca in anul 1766.
Iată ce ne spune G, Bonomi despre educația in cadrul fascismului in lucrarea sa „Il Maestro del
regime”:
” Mai există încă părinți reticenți, din pricina prejudecaților, în a-și înscrie copiii în Balillas.[…]
erau convinși că în cazul unui viitor război Balillas vor fi cei care vor ataca si vor muri printre
primii. Dar binefacerile fascismului sunt atât de evidente si de actuale încât nu este dificil de
explicat chiar si spiritelor cele mai inculte. Profesorii nu trebuie decât să afișeze, într-un cadru
demn, portretul Ducelui, care, in ipostazele sale de profet, ghid, om de stat si minunat organizator al
forțelor națiunii, de răzbunător și constructor, rezuma trăsăturile cele mai caracteristice ale rasei,
domina și antrenează poporul spre cel mai pur ideal, reface o patrie glorioasă, respectată,
puternică.Balillas trebuie să se supună disciplinei militare, forței regulilor, lanțurilor legilor, și
aceasta fără discuție. Regulamentul este sacru, supunerea trebuie sa fie oarbă, deplină, totală.”