Universitatea Europeană „Drăgan” Lugoj

Facultatea de drept

Contencios fiscal
Note de curs
2020-2021

Lector univ. Dr. Minodora Vladu

1
 Capitolul I

Noțiunea și natura juridică a contenciosului fiscal

1.1. Aspecte introductive

În orice societate democratică, principiul separației puterilor în stat
este prevalent sistemului de organizare statală, care semnifică o separație în
echilibru a funcțiilor puterii publice. În structura constituțională a statului de
drept, puterea publică presupune trei funcții esențiale :
- funcția legislativă exercitată de Parlamentul României;
- funcția executivă exercitată de organele administrației publice;
- funcția judecătorească exercitată de instanțele judecătorești;
Principiul separației puterilor în stat este consacrat de Constituția
României din 1991( revizuită și republicat)în art. 1 alin. 4 care dispune: „
„Statul se organizează potrivit principiului separație și echilibrului
puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației
constituționale”.
Separația puterilor în stat nu trebuie înțeleasă în mod rigid: fiecare
dintre cele trei funcții publice are propriile prerogative și niciuna nu este
prevalentă alteia, și între ele pot apărea elemente de influențe pe un anumit
nivel de natură organizatorică, însă fiecare își îndeplinește propriile atribuții fără
nici un fel de ingerințe care ar putea proveni din partea anumitor structuri,
persoane grupuri etc.
Dreptul material recunoaște cetățenilor țării ca persoane fizice, dar și
altor entități sociale, persoanelor juridice, un ansamblu de drepturi subiective și
obligații corelative, care de regulă sunt exercitate și respectate de participanții
la viața socială, economică și culturală fără nici un fel de intervenții, din pură
conștiință civică și juridică. Dar apar și situații când drepturile sunt nesocotite,
încălcate și obligațiile nu sunt respectate în mod voluntar și este necesară
apelarea la forța de constrângere a statului pentru a se putea ajunge la
refacerea echilibrului social.
În societatea modernă sunt create organe specializate ale statului
care, prin lege, sunt chemate să soluționeze conflictele născute din
încălcare drepturilor și nerespectarea obligațiilor corelative. Diferendele
pot să intervină între persoane fizice private sau persoane juridice sau între
acesta și organe ale statului. Capacitatea de a rezolva aceste conflicte revine
autorității judecătorești, potrivit dispozițiilor constituționale.
Rezolvarea conflictelor născute din încălcare normelor care
recunosc drepturi subiective și obligații corelative, prin intermediul
organelor specializate ale statului, este cunoscută în doctrină sub

2
denumirea rezolvare contencioasă sau pur si simplu contencios, care
constituie obiectul funcției jurisdicționale a statului exercitată de autoritatea
judecătorească.
Funcția jurisdicțională se realizează printr-un act special care se
bucură de individualitate în raport cu alte forme de manifestare a puterii
publice, fiind un ac complex și cu forță juridică incontestabilă - actul
jurisdicțional.

1.2. Noțiunea de contencios

Termenul de „contencios” provine din limba franceză din cuvântul
„contentieux” care la rândul său provine din latinescul „contenciosus” care
semnifica dispută, ceartă, confruntare. Termenul „contentieux” în franceza
modernă avea înțelesul de luptă de interese, litigiu între două persoane.
În țara noastră a fost preluat și are înțelesul de conflict care trebuie
soluționat pe cale judiciară cu respectarea anumitor reguli procedurale.
Noțiunea de contencios, pe parcursul evoluției societății și-a îmbogățit
conținutul și în momentul are două accepțiuni:
- pe de o parte presupune activitatea prin care se soluționează un
diferend, un conflict de interese, conflict juridic;
- pe de altă parte semnifică organul statal, care potrivit legii este
competent să soluționeze un anumit conflict juridic;
Contenciosul, ca instituție juridică, reprezintă o formă de apărare a
drepturilor omului ,altfel rezumat, oricine se consideră vătămat în
drepturile sale legitime are posibilitatea de a se adresa organelor abilitate
ale statului ca să-i fie reparat prejudiciul generat de încălcarea drepturilor
sale și să se restabilească echilibrul juridic anterior încălcării;
În funcție de natura litigiilor care formează obiectul contenciosului , în
doctrină se distinge între :
- contencios de drept comun - constituit din ansamblul litigiilor
de competența organelor judecătorești: cele de natură civilă, comercială,
penală;
- contencios administrativ – constituit din litigiile de natură
administrativă de competența instanțelor judecătorești de drept comun, cât și
cele de competența tribunalelor administrative specializate;
În sistemul nostru de drept, organele de contencios administrativ fac
parte din sistemul organelor judecătorești și sunt reprezentate de instanțe
judecătorești specializate:
- tribunale administrativ-fiscale - funcționează la nivelul fiecărui
județ și a municipiului București
- secții de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel –
funcționează în cadrul curților de apel;

3
 - secția de contencios administrativ și fiscal și a Înaltei Curți de
Casație și Justiție – funcționează în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție în
București;
În mod similar și în Spania, Elveția și Belgia organele de contencios
administrativ fac parte din rândul organelor judecătorești. În Franța și în alte
țări, organele de contencios administrativ sunt distincte de instanțele
judecătorești de drept comun sau funcționează ca instanțe specializate
independente.

1.3. Contenciosul administrativ și contenciosul fiscal

În doctrină, contenciosul administrativ este definit ca fiind „totalitatea
mijloacelor juridice puse la dispoziția cetățenilor pentru a lupta în vederea
restabilirii ordinii de drept, tulburată prin actele juridice și faptele materiale ale
organelor administrației de stat, intervenite în aplicare legilor și în funcționarea
serviciilor publice”( a se vede T. Drăganu Introducere în teoria și practica
statului de drept, Editura Dacia , Cluj-Napoca, 1992)
Alți autori definesc contenciosul administrativ, în sens larg, ca fiind
controlul legalității actelor administrative de autoritate exercitat la cererea celor
care se consideră vătămați în drepturile recunoscute de lege, de către
instanțele judecătorești ( a se vedea V. Văraru, Tratat de drept administrativ,
București 1928).
Prin contencios administrativ, în sens restrâns înțelegem accepțiunea
dată de legiuitor în art. 2 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004:
„activitate de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ
competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este
o autoritate publică , iar conflictul sa născut fie prin emiterea sau încheierea ,
după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie prin
nesoluționarea în termenul legal ori refuzul nejustificat de a rezolva o cerere
referitoare la un drept sau un interes legitim”
Plecându-se de la definiția legală a contenciosului administrativ,
doctrinarii au formulat diferite definiții.
Potrivit unui autor, contenciosul administrativ reprezintă o
„particularizarea funcției jurisdicționale în raporturile dintre administrație și
administrați , poate fi privită din două puncte de vedere : unul organic și formal
și celălalt material”( a se vedea A. Fanu-Moca, Contenciosul fiscal, Editura
Hamangiu, București 2013), altfel spus, desemnează totalitatea litigiilor de
competența tribunalelor sau a justiției administrative și natura litigiilor juridice cu
aplicabilitatea unor reglementări de drept public.
În doctrina de drept administrativ, activitatea contenciosul
administrativ a fost clasificată în raport cu competența instanțelor
competente să rezolve litigiul administrativ în:
- contencios administrativ de anulare – constând în activitatea
jurisdicțională chemată să dispună anularea sau modificare a unui act

4
administrativ de autoritate emis cu încălcarea dispozițiilor legale sau să oblige
un organ administrativ să soluționeze o cerere privitoare la un drept sau interes
legitim recunoscut de lege;
- contencios administrativ de plină jurisdicție – constând în
activitatea de jurisdicție chemată să dispună anularea sau modificare a unui act
administrativ de autoritate emis cu încălcarea dispozițiilor legale sau să oblige
un organ administrativ să soluționeze o cerere privitoare la un drept sau interes
legitim recunoscut de lege și acorde daune pentru prejudiciul material sau
moral suferit de titularul dreptului prin conduita ilegală a organului administrativ;
Din perspectiva dispozițiilor constituționale referitoare la administrația
publică de interes central și ale Legii 215/2000 privitoare la administrația
publică locală, unii doctrinari au clasificat contenciosul administrativ în:
- contencios administrativ subiectiv – caracterizat prin controlul
judecătoresc al actului administrativ individual, atacat la cererea titularului
dreptului sau interesului legitim lezat;
- contencios administrativ obiectiv caracterizat prin controlul
judecătoresc al unui act administrativ individual, atacat la cererea unei
autorități publice care este chemată să vegheze asupra respectării drepturilor
sau intereselor legitime ale cetățenilor;
Ambele forme de contencios au ca mijloc acțiunea în justiție.
Doctrina susține și existența contenciosului administrativ indirect
prin care se urmărește înlăturarea unui act administrativ unilateral în
soluționarea unui litigiu prin mijlocul procedural al excepției de nelegalitate
invocată în cadrul unui litigiu.
Noțiunea de contencios fiscal a apărut ca o formă de individualizare a
unor litigii de contencios administrativ care aveau ca obiect anularea unor acte
cu caracter administrativ-fiscal emise de autoritățile publice fiscale.
Fiscalitatea constituie un instrument alunei politici publice organizată
de către elemente ale puterii conform dispozițiilor legale și se referă la
gestionarea serviciilor publice privitoare la colectarea unor resurse financiare. În
tr-o exprimare sintetică prin fiscalitate înțelegem totalitatea taxelor și impozitelor
reglementate prin acte normative ( a se vedea D. Drosu-Șaguna, Tratat de
drept financiar și fiscal , Editura Eminescu , București ,2000).
Ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile dintre stat
și persoanele care, potrivit legii, au obligația de a contribui la formarea
resurselor financiar, a veniturilor statului și care sunt denumite generic
contribuabili, constituie dreptul fiscal. Raporturile care se nasc în legătură cu
formarea și colectarea veniturilor publice sunt complexe și multiple și se
particularizează de alte raporturi juridice, iar reglementările juridice poartă
amprenta acestei complexități, de aceea pe bună dreptate, unii autori în
doctrină susțin autonomia dreptului fiscal ca ramură distinctă de drept.
Organele fiscale , cele care sunt implicate potrivit legii în această
activitate complexă, care în sensul generic sunt organe administrative, sunt

5
denumite printr-un termen sintetic de fisc. Fiscul reprezintă instituția de stat
care are ca atribuții stabilirea și încasarea resurselor financiare către stat,
urmărindu-i pe cei care nu și-au îndeplinit obligația de a executa aceste
obligații.
În doctrina franceză se face distincție între :
- dreptul fiscal al afacerilor;
- dreptul fiscal al particularilor;
Complexitatea relațiilor comerciale, mai ales a celor cu caracter
transfrontalier a determinat apariția unor reglementări cu caracter internațional,
dreptul fiscal internațional.
Dreptul fiscal reprezintă pe de o parte, interesul bugetar al statului în
formarea resurselor financiare și pe de altă parte, echilibrul intre interesele
acestuia și respectarea drepturilor și obligațiile contribuabililor în activitatea de
constituie a veniturilor lui, prin intermediul contenciosului fiscal ca parte
integrantă a contenciosului general ( a se vedea C. D. Popa, Noțiunea, natura
juridică și importanța contenciosului fiscal, în Rev. de Drept Comercial nr. 7-
8/2001).
Contenciosul fiscal poate fi privit în sens extensiv ca fiind
raporturile juridice de conflict care se nasc între contribuabili pe de o parte și
organele specializate ale statului.
Raporturile de conflict pot fi :
- raporturi juridice referitoare la acțiunea în justiție pentru excesul de
putere;
- contenciosul de represiune care depinde de inițiativa organelor
fiscale dacă se constată încălcarea legislației fiscale în ipoteza săvârșirii unei
infracțiuni; existența infracțiunii schimbă natura contenciosului care devine
contencios penal,
- contenciosul de responsabilitate pentru neconformări asupra
legislației fiscale;
- contenciosul de impunere;
Contenciosul de impunere este cel mai frecvent întâlni și are ca
temei dreptul contribuabililor de a ataca actele de impunere în fața organelor
competente după anumite norme procedurale prevăzute de legiuitor și respectiv
de a uza de căile de atac prevăzute de lege.
Contenciosul impunerii se poate manifesta în mai multe forme:
- contenciosul de asietă - are ca obiect materia impozabilă și calculul
impozitului;
- contenciosul de încasare – vizează pe de o parte aspecte privind
valoarea obligației de plată, exigibilitatea acesteia(ex. impozitul a fost plătit în
tranșe și se solicită plata la ultima tranșă a impozitului total); pe de altă parte
are ca obiect legalitatea formală a actelor de executare silită a impozitului;
Procedura contenciosului fiscal presupune două căi de atac una
cu caracter grațios și una cu caracter contencios propriu-zis.

6
 În privința determinării sub aspect noțional a contenciosului fiscal un
autor a reținut că acesta reprezintă o modalitate derivată de apărare a
drepturilor omului, respectiv în sens procedural ansamblul acțiunilor și
căilor de atac prin care se soluționează de către instanțele de judecată cu
putere de adevăr litigiile care sunt generate de procesul de impunere dintre
contribuabili și organele specializate ale statului( a se vedea C. D. Popa,
Noțiunea, natura juridică și importanța contenciosului fiscal, în rev. de Drept
Comercial nr. 7-8/2001, A . Fanu-Moca, op. cit).
Din perspectiva dreptului material, contenciosul fiscal desemnează
ansamblul raporturilor de conflict de drepturi sau interese legitime
intervenit între contribuabil și organele fiscale soluționate pa baza unui
proces în fața unui organ de jurisdicție.
Sub aspect formal contenciosul fiscal semnifică:
- în sens funcțional - activitatea de soluționare pe baza unei
proceduri reglementate de lege intervenită între cele două categorii de
subiecte: contribuabil și organe fiscale în procesul de impunere;
- în sens procedural - ansamblul normelor juridice care
ordonează procedura de soluționarea litigiilor dintre contribuabil și
organele fiscale;
- în sens instituțional – ansamblu de organe sau autorități
abilitate de legiuitor să cu soluționarea litigiilor de natură fiscală;
În doctrina s-a exprimat opinia potrivit căreia, în raport cu organul
competent să soluționeze un litigiu fiscal și în funcție de procedura aplicabilă
contenciosul fiscal poate fi clasificat în :
- contencios fiscal de drept comun – desemnează acțiunile și căile
de atac prin care instanțele judecătorești de drept comun soluționează litigiile
născute între contribuabili și organele fiscale ( ex. contestația la executare silită
a creanțelor fiscale);
- contenciosul administrativ fiscal – desemnează ansamblul căilor
de atac împotriva titlurilor de creanță și a altor acte administrative fiscale ( ex.
contestația împotriva unei decizii de impunere, împotriva modului de stabilirea a
materialului impozabil sau a valorii etc).

1.4.Natura juridică a contenciosului fiscal

Stabilirea naturii juridice a contenciosului fiscal este importantă pentru
a determina regimul juridic aplicabil acestuia.
În doctrina (a se vedea A. Fanu-Moca, op. cit, C. D. Popa, Executarea
silită a creanțelor bugetare, Editura Lumina Lex , București ,2000, C.D. Popa,
R. Bufanu, A. Fanu-Moca, Dreptul finanțelor publice, Editura Mirton, Timișoara,
2000) s-a statuat, cu raportare la contenciosul administrativ fiscal, că are natura
unui contencios administrativ subiectiv special. Natura sa juridică specială
este conferită de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 care prevede
două etape procedurale:

7
 - etapa căilor administrative de atac;
- etapa contenciosului judiciar
În cazul contenciosului administrativ subiectiv special, calea
administrativă de atac este reglementată de Codul de procedură fiscală,
iar calea jurisdicțională de Legea nr. 554/2004.
Calea administrativă de atac prevăzută de Codul de procedură
fiscală (adoptat prin Legea nr. 207 din 20 iulie 2015 publicată în Monitorul
Oficial nr. 547 din 23 iulie 2015)se mai numește și recurs prealabil
administrativ fiscal.
În sistemul Codului de procedură fiscală este reglementară o singură
cale de atac denumită contestația care în raport cu obiectul ei poate fi
calificată ca:
- fiind recurs grațios ( ex. când se contestă încălcarea unui drept și
este adresat organului emitent al actului vătămător);
- recurs ierarhic ( ex. contestarea titlului de creanță fiscală care se
adresează organului ierarhic).
Din punct de vedere constituțional, instituția contenciosului fiscal,
privit ca mijloc de apărare a drepturilor și intereselor legitime ale
contribuabililor, este fundamentată de dispozițiile art.21 ale Constituției
României din 1991 revizuită care prevede liberul acces la justiție: „orice
persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, libertăților și
intereselor sale legitime”.
Calea administrativă de atac este o procedură prealabilă
obligatorie și gratuită având caracterul unei jurisdicții speciale
administrative, iar contribuabilul nu este ținut să se adreseze justiției ,care
sesizată direct ,va trimite cauza pentru realizarea acestei etape fiind o cauză
specială de suspendare a judecății, iar după parcurgerea ei se realizează calea
judiciară, procedura contenciosului judiciar.

8
 Capitolul II

Actul administrativ fiscal

2.1. Noțiunea de act administrativ fiscal

Prin act administrativ fiscal înțelegem actul de autoritate, de
manifestare a voinței puteri publice prin organelor specializate ale statului și
abilitate prin lege să realizeze activitatea colectarea veniturilor publice necesare
realizării sarcinilor colective.
Codul de procedură fiscală (adoptat prin Legea nr. 207 din 20 iulie
2015 publicată în Monitorul Oficial nr. 547 din 23 iulie 2015), în Titlul, art. 1
punctul 1 definește actul administrativ fiscal ca fiind: „actul emis de organul
fiscal în exercitare atribuțiilor de administrare a impozitelor ,taxelor și
contribuțiilor sociale, pentru stabilirea unei situații individuale și în scopul de a
produce efecte juridice față de cel căruia îi este adresat”.
Textul actual a corectat definiția dată de Codul de procedură fiscală
anterior (adoptat prin O.G 92/2003 și completat și modificat prin Legea nr.
174/2004) prin conturarea în raport cu exigențele doctrinare. Definiția actuală
este în consonanță cu definiția dată de Legea nr. 554/2004 a actului
administrativ formulată în art. 2 alin.1 lit. c ca fiind „actul unilateral cu caracter
individual sau normativ, emis de o autoritate publică, cu regim de putere publică
, în vederea organizării executării ori a executării în concret a legii, care dă
naștere , modifică sau stinge raporturi juridice”
Ceea ce particularizează definiția actului administrativ fiscal redată
de Codul de procedură fiscală, de actul administrativ definit de Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004 este gradul să de concretețe: actul
administrativ fiscal este emis în exercitarea atribuțiilor de administrare
fiscală de către organele fiscale cu caracter individual și care produce
efecte juridice obligatorii față de persoana căreia îi este adresat.
Din examinarea definiției legale redată anterior rezultă care sunt
trăsăturile caracteristice ale actului administrativ fiscal:
- 1. act unilateral – reprezintă expresia manifestării de voință a uni
anumit organ al statului, organul fiscal abilitat, cu scopul de a produce efecte
juridice, respectiv de a da naștere unui raport juridic fiscal, a modifica unul
preexistent ori de a stinge un astfel de raport;
- 2. este emis în regim de putere publică – reprezintă emanația unui
organ specializat al statului organul fiscal în exercitarea unei atribuții specifice
conferită de lege , aceea de administrare a veniturilor statului, respectiv organul
emitent fiind parte a raportului juridic de drept fiscal;

9
 - 3. are un regim juridic specific – este supus unor norme speciale
privitoare la forma, procedura de emitere, condițiile de legalitate, toate
prevăzute cu caracter imperativ în conținutul Codului de procedură fiscal;
- 4. are caracter obligatoriu- reprezentat de faptul că subiectul căruia
îi este adresat trebuie să se conformeze lui , altfel se expune anumitor
consecințe juridice și la nevoie organul fiscal poate să procedeze la executarea
silită din oficiu a actului fără intervenția altui organ de stat;

2.2. Natura juridică a actului administrativ fiscal

Actul administrativ fiscal fiind un act emis de către un organ al
administrației publice în exercitarea unor atribuții legale specifice, respectiv
organele fiscale, în activitatea de administrare a taxelor, impozitelor sau
contribuțiilor obligatorii care sunt surse ale veniturilor publice, nu poate fi
calificat decât ca fiind un act administrativ.
Doctrina s-a pronunțat în sensul că actul administrativ fiscal este au
veritabil act administrativ( a se vedea A. Fanu-Moca, op. cit., B. Onica –Jarka,
C. Leaua, M. Bădescu, D. Petre, Prezentarea generală a principalelor elemente
de noutate aduse de Codul de procedură fiscală, în ”Dreptul nr. 6/2004, D.
Dascăli, C. Alexandru, Considerații teoretice și practice privind Codul de
procedură fiscală, în Rev. Rom. de Drept Administrativ nr. 3/2004).
Plecând de la acest considerent, trebuie să relevăm faptul că, spre
deosebire de actul administrativ care poate act normativ sau act individual,
actul administrativ fiscal poate fi numai individual. Din această împrejurare
decurg următoarele consecințe:
- va produce efecte juridice numai în privința unui sau unor
subiecte strict determinate: contribuabilul sau contribuabilii cărora le este
adresat. Subiectele actului administrativ fiscal, contribuabilii sunt fie împrejurare
prin exprimarea că „stabilește o situație individuală„.
- este emis în cazul un împrejurări specifice în exercitarea
atribuțiilor de administrate a taxelor, impozitelor și contribuțiilor cu
caracter obligatoriu; legiuitorul, pentru a înlătura orice echivoc, relevă expres
că actul administrativ fiscal este emis în exercitarea atribuțiilor de administrare
fiscală.
Conchidem că natura juridică a actului administrativ fiscale este de act
administrativ individual emis de organele abilitate cu destinație concretă.
Fiind un act administrativ veritabil el este un act de autoritate cu
caracter individual. Din perspectiva conținutului său , actul administrativ fiscal
poate fi.
- act administrativ prin care se stabilesc drepturi și obligații
determinate subiectului/subiectelor cărora li se adresează (ex. organul fiscal
stabilește un termen până la care subiectul trebuie să prezinte documente
pentru a obține o facilitate fiscală);

10
 - act prin care se conferă un statut personal subiectului căruia îi este
adresat (ex. actul de acordate a Codului unic de identificare);
- act prin care se aplică constrângerea administrativ ( procesul verbal
de aplicare a unei amenzi pentru comiterea unei contravenții la regimul fiscal);
- act administrativ cu caracter jurisdicțional ( ex decizia de
Concluzionăm că actul administrativ fiscal are natura unui act
administrativ de autoritate cu caracter special , individual prin care se
stabilesc, se modifică sau se sting drepturi sau obligații cu caracter fiscal
strict determinate pentru un subiect concret căruia îi este adresat (a se
vedea A. Fanu-Moca, op. cit.).

2.3. Condițiile de validitate ale actului administrativ fiscal

Condițiile de validitate ale actului administrativ fiscal sunt similare
tuturor actelor administrative si în doctrină sunt definite ca fiind ansamblul
trăsăturilor acestora care trebuie sa asigure producerea efectelor juridice pentru
care au fost emise (a se vedea I. Santai, Drept administrativ și știința
administrației, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2004)
În literatura juridică de specialitate se menționează că sunt condiții de
validitate ale actului administrativ fiscal de autoritate următoarele:
- actul să fie emis de organul competent în limitele competențelor sale
legale;
- actul să fie emis în forma și cu procedura prevăzută de lege;
- actul să aibă conținutul prevăzut de dispozițiile legale;
- actul să corespundă scopului legii;
a. Actul să fie emis de organul competent în limitele
competențelor sale legale semnifică că legiuitorul a stabilit cu caracter
imperativ anumite competențe pe seama organelor fiscale și limite de
acțiune.
Normele de competență au caracter obligatoriu și încălcarea lor
antrenează anumite sancțiuni. Actul emis cu nesocotirea normelor legale
referitoare la competentă antrenează nulitatea actului
Titlul III, capitulul I al Codului de procedură fiscală statuează
competența materială și teritorială a organului fiscal central, capitolul II
competența materială și teritorială a organelor fiscale locale, iar capitolul III
reglementează competențele speciale.
1. Competența materială și teritorială a organului central:
- art. 29 Cod procedură fiscală stabilește competența materială a
organului fiscal central.
Alin. 1 al articolului citat dispune: „administrarea creanțelor fiscale
datorate bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetului
Fondului național unic de asigurări sociale și de sănătate și bugetul asigurărilor
pentru șomaj se realizează prin organul fiscal central, cu excepția cazului când
prin lege se prevede altfel”.

11
 Alin. 2 menționează că activitățile de administrare și pentru alte
creanțe datorate bugetului general consolidat revine aceluiași organ.
Cele două dispoziții fixează limitele competenței generală materială al
organului fiscal pentru creanțe care potrivit legii sunt datorate către bugetul de
stat, al asigurărilor sociale și de sănătate și al asigurărilor pentru șomaj.
Din examinarea conținutului dispozițiilor legale rezultă că legiuitorul a
avut în vedere în stabilirea competentei materiale a organului central,
criteriul îl constituie destinație taxei sau impozitului, contribuției cu caracter
obligatoriu datorate, respectiv cărui buget este datorat conform dispozițiilor
legale.
Art. 30 Din Codul de procedură fiscală stabilește competența
teritorială a organului fiscal central și dispune: „pentru administrarea
creanțelor fiscale și a altor creanțe datorate bugetelor prevăzute în art. 29
alin.1și 2 , competența revine acelui organ fiscal teritorial din cadrul A.N.A.F.
stabilit prin ordin al președintelui A.N.A.F. în a cărei rază se află domiciliul fiscal
a contribuabilului debitor”.
În materia competenței teritoriale legiuitorul a avut drept criteriu
domiciliul fiscal. În privința acestuia, art. 31 din Codul de procedură fiscală
stabilește criteriile prin care se poate stabili domiciliul fiscal:
- în cazul persoanei fizice , domiciliul legal sau adresa unde locuiește
efectiv;
- în cazul persoanele care desfășoară activități economice în mod
independent sau exercită profesii liberale, locul în care se desfășoară
activitatea principală;
- în cazul persoanelor juridice , sediul social sau locul unde se exercită
gestiunea administrativă și conducerea efectivă a afacerilor;
- în cazul entităților fără personalitate juridică sau al asociațiilor, sediul
acestora unde se desfășoară activitatea principală;
- în cazul contribuabililor nerezidenți care desfășoară activități pe
teritoriul României prin unul sau mai multe sedii permanente, sediul permanent
desemnat;
- în cazul contribuabililor mari și mijlocii competența organului fiscal
poate fi stabilită prin ordin al președintelui A.N.A.F.;
- pentru contribuabilii mijlocii competența revine organelor de la nivel
județean sau al municipiului București;
- în cazul grupurilor fiscale competența este stabilită prin ordin al
președintelui A. N.A.F. în sarcina anumitor organe fiscale;
- în cazul persoanelor nerezidente care nu au un sediu permanent pe
teritoriul Românei, competența revine organului financiar central, stabilită prin
ordin al președintelui A.N.A.F.;
Pentru a ușura stabilirea competenței Codul de procedură fiscală
conține reguli privitoare la înregistrarea/modificarea domiciliului fiscal, în cazul

12
sediilor secundare, în materia impozitului și contribuțiilor aferente venitului din
activități agricole.
De asemenea în cazul schimbării competenței când este schimbat
domiciliul fiscal competența transgresează la noul organ central competent
noului domiciliu fiscal. În cazul derulării unei proceduri de administrare fiscală,
schimbarea domiciliului nu determină automat stoparea procedurii, ci organul
care a început-o o va finaliza.
2. Competența materială și teritorială a organelor fiscale locale
Codul de procedură fiscală reglementează în art. 37 competența
generală materială a organelor fiscale locale, iar în art. 38 competența
teritorială.
Art. 37 Cod procedură fiscală dispune: „administrarea creanțelor
fiscale datorate bugetului local, inclusiv impozitul pe profit care se face venit la
bugetul local, potrivit Codului fiscal, se realizează prin organul fiscal local, cu
excepția cazului când prin lege se prevede altfel”
Orice venit care trebuie colectat la bugetul local, colectarea lui și toate
operațiunile și actele care-l vizează trebuie efectuate de organul fiscal al unității
administrativ-teritoriale unde se colectează.
Potrivit art. 38: „administrarea creanțelor fiscale datorate bugetului
local al unei unități administrativ-teritoriale se realizează prin organul fiscal local
al respectivei unități/subdiviziuni administrativ- teritoriale, cu excepția cazului
când prin lege se prevede altfel.”
Textul redat mai sus fixează limitele de competență teritorială.
Pentru a se putea stabili competența teritorială și materială a unor
organe fiscale în funcție de anumite categorii de contribuabili cum sunt cei
mari și mijlocii, legiuitorul a indicat drept principiu de orientare hotărârea
organului autorității deliberative care poate statua asupra criteriilor de
calificare a contribuabililor ca fiind mari sau mijlocii precum și listele cu
aceste categorii de contribuabili. În raport cu aceste crierii organul fiscal local
notifică contribuabilii mari sau mijlocii de pe teritoriul său dacă survin modificări
privind calitatea de contribuabil mic sau mijlociu.
Și în cazul competenței teritoriale a organului fiscal local, criteriul
determinant îl constituie domiciliul fiscal (art. 38 Cod de procedură fiscală),
care poate fi cel stabilit potrivit legii civile în cazul persoanei fizice sau sediul
social potrivit persoanei juridice înregistrate potrivit legii.
3. Incidentele intervenite în materia competenței organelor fiscale
Prin incidente de competență înțelegem acele situații în care unul
sau mai multe organe fiscale se declară deopotrivă competente (
conflictul pozitiv) sau dimpotrivă când unul sau mai multe organe fiscale
se consideră necompetente (conflictul negativ).
Incidentele de competență declanșează conflictele de competență
care semnifică imposibilitatea stabiliri organului competent din punct de vedere
fiscal.

13
 Art. 41Cod procedură fiscală definește conflictul de competență
și stabilește regulile care trebuie respectate pentru eliminarea conflictului:
- când un organ fiscal investit s-a declarat necompetent și ultimul
organ fiscal s-a declarat necompetent, acesta continuă procedura de
administrare în derulare și solicită organului competent să soluționeze conflictul
de competență, care va stabili care organ fiscale este competent și comunică
de îndată soluția adoptată;
- când conflictul e ivește între un organ fiscal și o instituție publică care
administrează creanțe fiscale, conflictul se soluționează de Comisia Fiscală
Centrală care funcționează în cadrul Ministerului Finanțelor Publice ( a se
vedea ordinul nr. 1318 din 25 04.2008 al M.F.P.).
- conflictul ivit între două organe fiscale centrale se soluționează de
autoritatea ierarhică superioară comună;
- când unul dintre organele în conflict este o structură A.N.A.F. de la
nivel central , conflictul se soluționează de președintele A.N.A.F.;
-. când conflictul s-a ivit între un organ central și unul local sau între
două sau mai multe organe fiscale locale se va soluționa pe cale amiabilă sub
conducerea reprezentanților Ministerului Finanțelor Publice și Ministerului
Dezvoltării Regionale și Administrației Publice; când conflictul nu se poate
soluționa amiabil atunci se soluționează de Comisia Fiscală Centrală;
- când conflictul este generat de delimitarea teritorială între două sau
mai multe unități administrative teritoriale, până la soluționarea conflictului ,
impozitele se datorează organului fiscal unde s-au plătit anterior;
Trebuie subliniat faptul că ivirea unui conflict de competență nu duce
la suspendarea procedurii de administrarea a creanțelor ci aceasta se
derulează în continuare, tocmai pentru a da eficiență principiului celerității
acestei proceduri.
d. Alte incidente privind competența
Actualul Cod de procedură fiscală reglementează conflictul de
interese și abținerea și recuzarea.
Potrivit art. 44 Cod procedură fiscală există conflict de interese
când persoana din cadrul organului fiscal implicat într-o procedură fiscală:
- este soț, rudă sau afin până la gradul III cu contribuabilul sau
plătitorul sau este reprezentant sau împuternicit al acestuia;
- când în cadrul procedurii a dobândit un avantaj sau va suporta un
dezavantaj direct sau indirect,
- există un conflict de orice natură între el, contribuabil, soțul sau
rudele sau afinii acestuia până la gradul al treilea;
- alte cazuri prevăzute de lege;
În art. 45 Cod procedură fiscală este reglementată procedura abținerii
ori recuzării.
Potrivit textului de lege, persoana din cadrul organului fiscal
implicat în derularea unei proceduri de administrare fiscală, ce știe că se

14
află într-un conflict de interese, așa cum este menționat în art. 44 este
obligată să încunoștințeze despre existența acestuia si să se abțină de la
efectuarea oricărui act de procedură.
Asupra abținerii propuse de persoana implicată se va pronunța de
îndată conducătorul organului fiscal.
Contribuabilul care cunoaște existența conflictului, în ipoteza în
care persoana nu l-a declarat și nu s-a abținut, poate cere recuzarea
persoanei respective. Cererea de recuzare se soluționează de conducătorul
organului fiscal.
Când persoana aflată în conflict este chiar conducătorul
organului fiscal declarația de abținere sau cererea de recuzare se
soluționează de organul ierarhic superior .
Declarația de abținere sau cererea de recuzare nu determină
suspendarea procedurii.
Decizia de respingere a cererii de recuzare poate fi atacată la
instanța judecătorească competentă (instanțele de contencios fiscal,
tribunalele fiscale în cazul organelor locale, secțiile de contencios administrativ
fiscal de la curțile de apel în cazul organelor fiscale centrale).
b. Actul să fie emis cu forma și procedura prevăzută e lege
Actul fiscal, având natura unui act administrativ de autoritate, ca să fie
valid, trebuie emis în forma scrisă. Această condiție este expres prevăzută în
art. 46 din Codul de procedură fiscală care dispune: „actul administrativ fiscal
se emite în scris pe suport de hârtie sau în formă electronică”.
Forma scrisă constituie o garanție a respectării legalității și dă
posibilitatea părților să cunoască drepturile și obligațiile impuse. De asemenea,
obligativitatea formei scrise reprezintă un mijloc de apărare a drepturilor
particularilor și impune modalități de probațiune clare și eficiente precum și
înlătură orice echivoc și ambiguitate.
Pentru a fi emis în mod valid, act administrativ presupune proceduri
anterioare emiterii lui, elemente de procedură concomitente precum și
proceduri ulterioare emiterii lui.
Cu referire la condițiile procedurale anterioare acestea pot fi
anumite activități care nu produc prin ele însele consecințe juridice, premerg
emiterea actului cum ar fi rapoarte, referate, avize etc. ( a se vedea A.
Trăilescu, Drept administrativ. Tratat elementar, Editura All Beck, București,
2002).
Procedurile condițiile procedurale concomitente semnifică formele
procedurale care trebuie respectate în momentul manifestării de voință a
organului administrativ în momentul emiterii actului (a se vedea T. Drăganu,
Actele de drept administrativ, Editura Științifică, București 1959).
Procedurile posterioare sunt activități specifice desfășurate după
emiterea actului: aprobarea , ratificarea, comunicarea , publicarea actului(a se
vedea A. Trăilescu op. cit.).

15
 Articolul 46 alin.2 Cod procedură fiscală precizează elementele care
trebuie să le conțină în mod obligatoriu actul administrativ fiscal care constituie
elemente de procedură concomitente ale actului și anume:
- denumirea organului fiscal emitent;
- data la care a fost emis și data la care își produce efectele;
- datele de identificare ale contribuabilului și, dacă este cazul, datele
de identificare ale împuternicitului acestuia;
- obiectul acului administrativ fiscal;
- motivele de fapt (motivarea stării de fapt);
- temeiul juridic ( motivare în drept);
- numele și calitatea persoanelor împuternicite ale organului fiscal,
potrivit legii ;
- semnătura persoanelor împuternicite ale organului fiscal, precum și
ștampila organului fiscal emitent;
- posibilitatea e a fi contestat, termenul de depunere a contestației și
organul fiscal la care trebuie depusă contestația;
- mențiuni referitoare la audierea contribuabilului în derularea
procedurii;
Legiuitorul a menționat expres elementele de conținut ale actului
administrativ.
Dacă actul a fost emis în format electronic:
- de organul central se semnează cu semnătura electronică extinsă a
Ministerului Finanțelor Publice bazată pe certificat calificat;
- de organul financiar local se semnează cu semnătura autorității
administrative publice locale din care face parte organul fiscal emitent bazată
pe un certificat calificat;
Actul administrativ fiscal emis cu respectarea cerințelor art. 46 alin 2
Cod procedură fiscală și tipărit prin intermediul unui centru de imprimare masivă
este valabil și pentru semnătura împuternicitului organului fiscal și ștampila
organului emitent. Astfel de acte emise se organul central sunt prevăzute prin
ordin al președintelui A.N.A.F., iar în cazul organelor locale fiscale categoriile
de acte mai sus menționate sunt stabilite prin ordin al ministrului de finanțe cu
avizul ministrului dezvoltării regionale și administrației.
În privința datei emiterii și înregistrării actului administrativ fiscal,
legiuitorul dispune că actul se consideră emis și înregistrat la data semnării de
către împuternicitul organului fiscal, la data aplicării semnăturii electronice sau
la data gerării actului emis și tipărit prin intermediul unui centru de imprimare
masivă.
Motivarea în fapt a și în drept a actului administrativ fiscal constă în
aceea că el trebuie să conțină referiri la faptele sau împrejurările care au
determinat emiterea sau adoptarea lui, confirmând că ele au existat ori s-au
produs, precum și indicarea textului legal care a stat la baza emiterii lui.

16
 Art. 47 Cod procedură fiscală prevede obligativitatea comunicării
actului administrativ fiscal: „actul administrativ fiscal trebuie comunicat
contribuabilului/plătitorului căruia îi este destinat. În situația
contribuabilului/plătitorului fără domiciliu fiscal în România, care ți-a desemnat
împuternicit potrivit art. 18 alin4, precum și în situația numirii unui curator fiscal,
în condițiile art.19, actul administrativ fiscal se comunică împuternicitului sau
curatorului fiscal, după caz”.
Alineatele următoare ale art. 47 Cod procedură fiscală explicitează
modalitățile concrete de comunicare ale actului administrativ fiscal:
- actul administrativ fiscal emis pe hârtie se comunică prin poștă la
domiciliul fiscal al contribuabilului/plătitorului ori împuternicitului sau curatorului ,
după caz, cu scrisoare recomandată,
- când comunicarea prin poștă nu este posibilă se procedează la
comunicarea prin publicitate, prin afișarea unui anunț că a fost emis un act
fiscal pe seama contribuabilului/ plătitorului la sediul organului fiscal sau pe
pagina de internet a A.N.A.F.; anunțul se menține 60 zile și trebuie să conțină
următoarele mențiuni: numele/prenumele sau denumirea
contribuabilului/plătitorului, domiciliul fiscal al acestuia, denumirea și numărul de
înregistrare și data emiterii actului fiscal; în cazul comunicării prin publicitate
actul se consideră comunicat în 15 zile de la data afișării; organul fiscal
întocmește un proces verbal referitor la comunicarea actului prin publicitate;
- organul fiscal poate decide ca actul administrativ fiscal emis pe hârtie
să fie comunicat contribuabilului/plătitorului sau împuternicitului ori curatorului
prin angajații proprii; dacă persoanele mai sus menționate refuză primirea
actului sau nu sunt găsiți se afișează pe ușa sediului sau domiciliului o
înștiințare, care reprezintă, în cazul refuzului data comunicării ,iar în cazul în
care nu sunt găsiți momentul comunicării va fi în termen de 15 zile de la
afișarea înștiințării;
Înștiințarea trebuie să conțină în mod obligatoriu următoarele mențiuni:
denumirea organului fiscal emitent, numele și prenumele celui care a făcut
afișarea, numele, prenumele sau denumirea și domiciliul fiscal al celui
înștiințat, denumirea, numărul și data emiterii actului fiscal, data când afișarea a
fost făcută, data când se consideră comunicat actul, semnătura persoanei care
a afișat înștiințarea.
- poate fi remis sub semnătură destinatarului la sediul organului fiscal,
atunci când acesta se prezintă la sediul organului fiscal; când destinatarul
refuză să semneze dovada de comunicare se întocmește proces-verbal;
Comunicarea prin mijloace electronice și la distanță de face cu avizul
Ministerului Comunicațiilor și Societății Informaționale.
În cazul societăților aflate în procedura insolvenței sau în dizolvare,
comunicarea actului administrativ se va face administratorului judiciar sau
lichidatorului judiciar.

17
 Actul administrativ fiscal produce efecte juridice din momentul
comunicării destinatarului sau la o dată ulterioară dacă așa s-a prevăzut în
conținutul său.
c. Actul să corespundă scopului legii
Prin sintagma de „scop la legii” , în doctrina de drept administrativ se
înțelege rezultatul care trebuie obținut, prin reglementarea pe care o conține în
consonanță cu legea (a se vedea T. Drăganu, op. cit.).
În privința actului administrativ fiscal acesta va corespunde scopului
legii în măsura în care se realizează impunerea în mod legal, echitabil, eficient
și în concordanță cu legea ( a se vedea A. Fanu-Moca, op. cit.).
Per a contrario actul emis cu încălcarea sc opului legii este ilegal.
Actul emis cu încălcarea respectării limitelor de competență și de
apreciere, prin care sunt încălcate drepturile contribuabililor, reprezintă un viciu
de legalitate și scopul legii este în acest fel deturnat.

2.4. Nulitatea actului administrativ fiscal

Principul legalității impune respectarea cu strictețe de către cetățeni,
dar și de către organele statului a dispozițiilor legale. Pentru a garanta acest
principiu, care guvernează din punct de vedere juridic activitatea societății,
legiuitorul a prevăzut anumite remedii, mijloace tehnic-juridice pentru refacerea
echilibrului afectat de încălcarea dispozițiilor legale. Unul dintre aceste mijloace
este nulitatea.
Actul administrativ fiscal trebuie să respecte întrutotul exigențele de
legalitate pentru a produce efectele juridice pentru care a fost emis, altminteri
va fi lipsit de efectele sale.
În literatura de specialitate se susține că nulitatea este o sancțiune
care operează dacă au fost încălcate dispozițiile legale și efectele ei constau în
lipsirea de efecte juridice a actelor care nesocotesc legea (a se vedea T.
Drăganu Actele administrative).
Codul de procedură fiscală reglementează regimul nulității actului
administrativ fiscal în art. 49 care dispune: „actul administrativ fiscal este nul în
oricare dintre următoarele situații:
a) este emis cu încălcarea prevederilor legale privind competența;
b) nu cuprinde unul dintre elementele acestuia referitoare la numele,
prenumele și calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal, numele,
prenumele ori denumirea contribuabilului/plătitorului, a obiectului actului
administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a organului fiscal, cu
excepția prevăzută la art. 46 alin 6,precum și organul fiscal emitent;
c) este afectat de o gravă și evidentă eroare. Actul administrativ fiscal
este afectat de o gravă și evidentă eroare atunci când cauzele care au stat la
baze emiterii acestuia sunt atât de viciate încât dacă ar fi fost înlăturate anterior
sau concomitent emiterii actului, ar fi determinat neemiterea sa;

18
 Din analiza textului legal de mai sus rezultă trei categorii de încălcări
care antrenează nulitatea absolută a actului administrativ fiscal:
- încălcarea normelor care reglementează competența organelor
fiscale,
- omisiunea unor elemente obligatorii dintre cele prevăzute de art. 46
Cod procedură fiscală;
- eroarea gravă și vădită;
Pentru a nu da naștere vreunei ambiguități, legiuitorul conturează
sintagma „eroare gravă și vădită” ca fiind acea situație în care actul este
compromis de așa manieră încât dacă ar fi fost sesizată actul nu putea să fie
emis.
Nulitatea actului administrativ fiscal se poate constata de:
- însuși organul fiscal competent;
- de organul chemat să soluționeze contestația îndreptată împotriva
actului fiscal la cerere sau din oficiu;
Când constatarea nulității se face de organul fiscal competent, atunci
acesta va emite o decizie pe care o va comunica contribuabilului/plătitorului.

2.5. Anulabilitatea, desființarea și modificarea actului

administrativ fiscal
Alte încălcări de conținut sau de altă natură antrenează
anulabilitatea actului care este supusă unor norme de procedură prevăzute de
art. 50-51 Cod procedură fiscală.
Art. 50 Cod procedură fiscală dispune de principiu că actul
administrativ fiscal poate fi anulat, desființat sau modificat de către
organul fiscal competent în condițiile legii.
Anularea și desființarea actului administrativ fiscal sunt procedee de
distrucți, înlăturare a lui și pot fi totale când întregul act este desființat sau
anulat și în consecință el nu produce nici un fel de efecte juridice și parțiale
când sunt păstrate anumite dispoziții ale lui.
În mod practic, procedura anulării, desființării sau modificării se
realizează prin emiterea de către organul fiscal competent, din oficiu sau
la cererea contribuabilului, a unui nou act administrativ prin care actul
inițial este anulat, modificat sau desființat total sau parțial. Noul act menține
dispoziții din care rezultă caracterul anulării sau desființării ori al modificării.
Regula care se aplică în această materie o constituie este aceea că
anularea ,desființarea sau modificare actului inițial prin care s-au stabilit creanțe
fiscale principale se extinde și asupra actelor subsecvente potrivit principiului
„accesorium sequitur principale”, respectiv și aceste acte emise în temeiul
actului anulat, desființat sau modificat sunt la rândul lor anulate, desființate sau
modificate. Din categoria actelor subsecvente amintim actele accesoriile
creanței fiscale principale.

19
 Regula anulării, desființării sau modificării se aplică și actelor care au
fost contestate și au rămas definitive în sistemul căilor de atac administrative
sau judiciare sau nu au fost contestate de contribuabili.
Emiterea unui act administrativ fiscal de anulare nu mai este posibilă
atunci când:
- a intervenit termenul de prescripție a creanței fiscale;
- viciile actului vizează fondul cauzei pentru că în această ipoteză actul
este lovit de nulitate absolută

2.6. Îndreptarea erorilor materiale din actul administrativ fiscal

Actul administrativ fiscal care conține anumite erori materiale poate fi
îndreptat, din oficiu sau la cererea contribuabilului, de către organul fiscal
emitent (a se vedea art. 53 din Codul de procedură fiscală).
Legiuitorul a definit sintagma „erori materiale” ca fiind anumite greșeli
de redactare,, omisiuni sau mențiuni greșite altele decât cele care antrenează
nulitatea actului administrativ.
Procedeul specific de înlăturare a erorilor materiale îl constituie
actul de îndreptare a actului administrativ greșit, care este emis de organul
emitent al acestuia, când eroarea a fost observată de însuși organul fiscal
după comunicarea actului.
Actul de îndreptare înlătură greșeala și face corp comun cu actul
îndreptat.
Dacă îndreptarea erorii materiale este solicitată de
contribuabil/plătitor, acesta o solicită printr-o cerere organului emitent.
Acesta este obligat să o analizeze:
- dacă cererea de îndreptare a erorii materiale este apreciată ca
fiind întemeiată, organul fiscal emite actul de îndreptarea a erorii, pe care-l
comunică celui care a solicitat îndreptarea erorii;
- dacă cererea de îndreptare a erorii este apreciată ca fiind nefondată,
organul emitent o respinge printr-o decizie care , de asemenea se comunică
celui care a solicitat;
Atât actul de îndreptare , cât și decizia de respingerea a îndreptării
erorii materiale au același regim juridic ca și actul inițial putând fi contestat
potrivit procedurilor legale de contestare.

20
 Capitolul III

Actul administrativ fiscal – titlu de creanță fiscală

3.1. Administrarea creanțelor fiscale

În art. 1 din Codul de procedură fiscală este conturată noțiunea de
administrare fiscală ca fiind „orice activitate desfășurată de organele fiscale în
legătură cu:
a) înregistrarea a contribuabililor/plătitorilor și a altor subiecte ale
raporturilor fiscale;
b) declararea, stabilirea, controlul și colectarea creanțelor fiscale;
c) soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative fiscale;
d) asistențe/îndrumarea contribuabililor/plătitorilor, la cerere sau din
oficiu;
e) aplicarea sancțiunilor în condițiile legii;
Sintagma „administrare fiscală” în accepțiunea legiuitorului are
caracter complex și semnifică toate activitățile care finalmente contribuie la
formarea resurselor destinate funcționării organelor statului și satisfacerii
trebuințelor colective la întregii comunități. Altfel spus. administrarea fiscală
este o noțiune legată de legislația fiscală, are o largă sferă de acoperire și
vizează:
- înregistrarea, fiscală
- declarațiile de impozitare;
- inspecția fiscală;
-contenciosul fiscal;
Realizarea administrării fiscală presupune cu necesitate și în mod
succesiv efectuarea anumitor activități.
1. Înregistrarea fiscală constituie activitatea de atribuire a codului de
identificare fiscală, de organizare a registrului contribuabililor/plătitorilor și de
eliberare a certificatului de înregistrare fiscală (a se vedea art. 81 Cod
procedură fiscală).
Orice persoană fizică sau juridică sau orice entitate care posedă
bunuri sau realizează venituri, datorează taxe și impozite în conformitate cu
dispozițiile legale și este subiect al unui raport juridic fiscal. Acesteia îi revine
obligația legală să se înregistreze fiscal în sensul de a-i fi atribuit un cod de
identificare fiscală.
Nicio activitate producătoare de venit nu poate fi exercitată în condiții
de legalitate, decât dacă prestatorului i s-a emis codul de identificare fiscală și

21
dacă nu și-a îndeplinit această obligație de a se fi adresat organelor fiscale în
acest sens.
În conformitate cu dispozițiile legale , orice persoană care dobândește
bunuri care sunt supuse impozitării, are obligația de a le declara organelor
fiscale.
Codul de identificare fiscală este atribuit:
- a) de organul fiscal:
pentru persoanele juridice, asocierile sau alte entități fără
personalitate juridică;
- pentru persoanele fizice care desfășoară activități economice în mod
independent sau exercită profesii liberale;
- pentru persoanele fizice care nu posedă cod numeric personal;
- pentru persoanele care nu dețin cod numeric personal și pentru
persoanele nerezidente care realizează venituri supuse regulilor de impozitare
la sursă , iar impozitul reținut este final; codul de identificare fiscală se atribuie
la solicitarea plătitorului de venit;
b) persoanele fizice și juridice precum și alte entități care se
înregistrează conform legilor speciale la registrul comerțului , codul unic de
înregistrare constituie și cod de identificare fiscală;
c) codul numeric personal al persoanei fizice care este contribuabil
constituie și cod de identificare fiscală;
Persoanele fizice și juridice au obligația declarației de înregistrare
fiscală. De asemenea și persoanele împuternicite ale contribuabililor care au
calitatea de angajatori au aceiași obligație de a depune declarație de
înregistrare fiscală.
Legiuitorul a instituit în art. 82-83 Cod de procedură fiscală procedura
înregistrării fiscale ,a obligație de înregistrare prin depunerea declarației de
înregistrare a persoanelor care nu sunt rezidente în Româna și a altor persoane
care au obligații fiscale. Declarația de înregistrare fiscală trebuie însoțită de
copii ale actelor doveditoare ori a altor informații.
Pentru persoanele nerezidente în România și care realizează venituri
în țară, legiuitorul a prevăzut un regim distinct de înregistrare fiscală.
Contribuabilii/plătitorii sunt identificați în relația cu organul fiscal prin:
- codul numeric personal pentru persoanele fizice cărora le-a fost
atribuit acest cod în baza unor legi speciale;
- numărul de identificare fiscală atribuit de organul fiscal pentru
persoanele fizice care nu posedă cod numeric personal;
- codul de înregistrare fiscală atribuit de organul fiscal pentru
persoanele juridice , care poate fi codul unic identificare (C.U.I.) sau codul de
identificare atribuit de organul fiscal;
Contribuabilul are obligația de a declara organului fiscal sediul
principal precum și sedile secundare, filialele și alte locuri în care desfășoară
activități.

22
 În temeiul declarației de înregistrare organul fiscal eliberează
certificatul de identificare fiscală.
Procedura similară se parcurge și în ipoteza în care contribuabilul
realizează activități economice supuse t.v.a., când acesta trebuie să se
înregistreze ca plătitor al acestui impozit indirect.
Orice schimbare intervenită în privința sediului principal, sediilor
secundare ori a altor date din declarația de înregistrare trebuie notificată
organului fiscal prin completarea și depunerea declarației de mențiuni.
De asemenea , orice alte modificări survenite ulterior datei înregistrării
în privința persoanelor juridice care sunt înregistrate l registrul comerțului sunt
notificate organului fiscal.
Radierea înregistrării fiscale intervine atunci când încetează calitatea
de subiect de drept fiscal și reprezintă activitatea de retragere
Registrul contribuabililor
Codul de procedură fiscală a reglementat instituirea registrului
contribuabililor care constituie un sistem de evidență a contribuabililor/plătitorilor
care conține:
- date de identificare ale contribuabilului/plătitorului;
- date referitoare la vectorul fiscal ( domeniul de activitate care
antrenează plata de impozite și taxe);
-alte informații necesare administrării creanțelor fiscale;
Datele din registru se completează pe baza informațiilor furnizate de
contribuabil, de oficiul registrului comerțului, pe baza constatărilor proprii ale
organului fiscal etc.
Organul fiscal ține și evidența contribuabililor inactivi care:
- nu au furnizat nicio declarație din cele prevăzute de lege;
- se sustrag controalelor organelor fiscale;
- se află în inactivitate temporară înscrisă la registrul comerțului;
- durata de funcționare a expirat;
- persoana juridică nu mai are organe de conducere statutare;
- nu mai are sediu
2. Declarațiile de impozitare
Potrivit art. 93 din Codul de procedură fiscală: „ stabilirea creanțelor
fiscale reprezintă activitatea de determinare a materiei impozabile ,de calculare
a bazei de impozitare și a creanțelor fiscale”
Din analiza conținutul textului legal rezultă că activitatea de stabilire a
creanțelor fiscale constituie o activitate articulată de acțiuni succesive:
- stabilirea materiei impozabile respectiv a venitului realizat din diferite
activități și de diferite persoane fizice sau juridice sau de deținerea de bunuri
care generează obligația de plată a impozitului; Codul fiscal și alte legi
statuează care sunt activitățile generatoare de venituri care intră în sfera de
aplicare a impozitelor și taxelor;

23
 - metodele de calcul de stabilire a bazei de impozitare și respectiv a
obligației bugetare propriu-zise individualizată prin creanța fiscală reprezentată
de o sumă concertă în lei care trebuie ca să fie plătită de contribuabil/plătitor;

Texul art. 93 alin 2 Cod procedură fiscală indică faptul că obligație

fiscală care este denumită creanță fiscală pentru se prezintă ca fiind un drept al
organelor fiscale de a o percepe, se stabilește prin:
- declarația de impunere ;
- decizia de impunere;
Aceste acte constituie titluri de creanță bugetară, respectiv
individualizează întinderea obligației de plată în sarcina unui
contribuabil/plătitor.

3.2. Noțiunea de actul administrativ fiscal - titlu de creanță fiscală

Din punct de vedere noțional, titlul de creanță fiscală nu este altceva
decât actul juridic prin care se stabilește întinderea obligației de plată care
revine persoanei fizice sau juridice care are calitatea de contribuabil ( a se
vedea D. Drosu-Șaguna , Tratat...op. cit.).
În doctrina se subliniază că titlurile de creanță fiscală sunt acte de
constare și individualizare a sumelor care sunt datorate cu titlu de impozite,
taxe sau alte contribuții la bugetul public ( a se vedea M.-Ș. Minea, E.
Iordăchescu, A.-M. Georoceanu Dreptul Finanțelor publice, Editura Accent,
Cluj-Napoca, 2002)
Codul de procedură fiscală, în art.1 punctul 37, definește titlul de
creanță fiscală ca fiind „actul prin care, potrivit legii se stabilește și se
individualizează creanța fiscală.”
Termenul de „titlu de creanță fiscală„ este sinonim cu cel de „titlu de
creanță bugetară”.
Actul administrativ fiscal – titlu de creanță fiscală reprezintă o aplicare
a legii fiscale în concret, care evidențiază dreptul organelor fiscale de a percep
o anumită sumă de bani de la un contribuabil concret, exprimată în obligația de
a plăti o sumă de bani;
Actul administrativ fiscal – titlu de creanță fiscală prezintă anumite
particularități care justifică și denumirea sa ca fiind titlu de creanță fiscală și
anume:
- este un act juridic declarativ drepturi și obligații în sensul că,
după confirmare sau emitere de către organele fiscale, constată dreptul statului
de a încasa sumele de bani datorate bugetului și obligația corelativă a
contribuabilului de a plăti creanța. Titlul de creanță fiscală nu dă naștere
dreptului de creanță, care se naște prin efectul legii, el îl constă și-l
particularizează;
- are caracter executoriu de drept în sensul că poate fi pus
executare fără nicio încuviințare specială, fără intervenția vreunui organ de stat,

24
spre deosebire de alte acte de creanță care pot fi executate silit numai prin
intervenția unor organe de stat specializate. În art. 152 alin.2 Cod procedură
fiscală legiuitorul dispune; „colectarea creanțelor fiscale se face în temeiul unui
titlu de creanță fiscală sau altui titlu executoriu”. Din analiza textului menționat
rezultă că titlul de creanță fiscală are caracter executoriu. Actualul Cod de
procedură fiscală nu mai prevede expres această particularitate, dar ea rezultă
implicit pe cale de interpretare.

3.3. Clasificarea titlurilor de creanță fiscală

În literatura de specialitate, titlurile de creanță fiscală sunt clasificate:
- titluri explicite – sunt acele sunt actele juridice care sunt întocmite
cu scopul de a constata o obligație fiscală cu vocația expresă prevăzută de
legea are reglementează un anumit venit impozabil (a se vedea D. Drosu-
Șaguna, Tratat op. cit. ); cu titlu de exemplu menționăm că sunt titluri de
creanță fiscală actele de impunere: decizia de impunere, declarația de
impunere;
- titluri implicite – sunt acte juridice care au un alt conținut principal,
fiind întocmite în alt scop, dar care conțin și individualizarea unei obligații
fiscale; sunt titluri de creanță implicită statele de plată (conțin impozitul pe
salariu, contribuțiile cu caracter obligatoriu către asigurările sociale și fondul
unic de sănătate), procesul verbal de sancționare contravențională întocmit de
organele de poliție sau alte organe ale statului abilitate să constate contravenții,
conțin și amenda contravențională care este plătită bugetului), ordonanța
procurorului, încheierea instanței prin care s-au aplicat măsura sancționării
procesuale a unei persoane cu amendă judiciară (care se plătește în contul
bugetului);
Aceste acte care conțin date privitoare la o creanță fiscală prezintă
aceleași caracteristici ca orice titlu de creanță fiscală în privința creanței fiscale
individualizate.

3.4. Actele administrativ fiscale de impunere – titluri explicite de

creanță fiscală
În conformitate cu Codul de procedură fiscală ( art. 94 alin. 2) sunt
titluri de creanță fiscală explicite:
- declarația de impunere;
- decizia de impunere întocmită de organul fiscal competent;
Aceste două acte administrative fiscale constituie modalități legale de
individualizate a unei creanțe fiscale și, în principiu se bucură de prezumția de
autenticitate sub aspectul cuantumului.
Prezumția de autenticitate are caracter relativ pentru că ea poate fi
modificată sub aspectul întinderii în urma verificării ulterioare de către organul
fiscal, cu excepția situației când individualizarea creanței a fost făcută ca
urmare a unei inspecții fiscale sau a verificării situației fiscale personale

25
 a) Decizia de impunere – este actul administrativ fiscal, titlu de
creanță fiscală emis de organul fiscal competent. Sediul legal al deciziei de
impunere îl constituie capitolul II al Titlului V Cod de procedură fiscală ( art. 95-
100).
Condițiile de emitere sunt generate de:
- modificarea bazei de impunere ca urmare a verificării documentare;
- efectuarea unei inspecții fiscale;
- verificarea unei situație fiscale personale în condițiile legii;
În mod excepțional se poate emite decizie de impunere și atunci
când nu s-a emis decizie de impunere referitoare la baza de impunere, sub
rezerva unei verificări ulterioare.
Forma și conținutul deciziei de impunere sunt prevăzute de art. 97
Cod procedură fiscală , care dispune că trebuie să conțină în mod obligatoriu
elementele menționate în art. 46 și în plus concretizarea tipului de creanță
fiscală (denumirea impozitului care a generat obligația de plată), baza de
impozitare, cuantumul acestei, precum și perioada impozitabilă.
Sunt asimilate deciziei de impunere și actele administrative fiscale
emise de organele fiscale în următoarele situații:
- deciziile privind soluționarea cererilor de rambursare de taxă pe
valoare adăugată;
- deciziile privind soluționarea cererilor de restituire de creanțe
fiscale,
- deciziile referitoare la bazele de impozitare;
- deciziile referitoare la obligațiile fiscale accesorii;
- deciziile referitoare la nemodificarea bazei de impunere;
- declarația de impunere când pentru un anumit tip de impozit,
legiuitorul nu prevede obligația de calcul a acestui; (art. 95 alin. 5 Cod
procedură fiscală);
În privința deciziei referitoare la bazele de impozitare, legiuitorul
specifică că sunt stabilite separat:
- când venitul impozabil este realizat de mai multe persoane;
- sursa venitului impozabil se află pe baza altui organ fiscal;
Decizie de impunere se emite și în ipoteza:
- recuperării unor creanțe bugetare reprezentând prejudicii
cauzate fondurilor publice;
-recuperării unor plăți nelegale din fonduri publice;
Prejudiciile și plățile nelegale trebuie recuperate de la persoanele care
au cauzat prejudiciul sau au efectuat plata nelegală (conducători, manageri
economici sau alte persoane abilitate să administreze sau să gestioneze
fonduri publice sau patrimoniul public ai unor instituții publice).
Decizia se emite de autoritățile competente, respectiv conducătorii
ierarhici și poate fi contestată potrivit dispozițiilor Codului de procedură fiscală.

26
 Organul fiscal renunță la emiterea deciziei de impunere în următoarele
situații:
- se constată încetarea persoanei juridice sau decesul persoanei fizice
și nu există succesori;
- creanța fiscală este mai mică de 20 lei și este datorată organului
fiscal central; chiar dacă sunt datorate mai multe creanțe sub 20 lei fiecare,
renunțarea le vizează separat;
În cazul creanțelor datorate organul fiscal local, organul deliberativ
poate să hotărască asupra renunțării.
b) Declarația de impunere – potrivit art. 1 ptc. 18 Cod procedură
fiscală - este actul întocmit de contribuabil/plătitor care se referă la:
- impozitele și taxele și contribuțiile obligatorii pentru care, potrivit
legii revine obligația calculării de către contribuabil /plătitor; (obligații fiscale
care se colectează prin procedeul tehnico-financiar al plății directe de către
contribuabil)
- impozitele, taxele și contribuțiilor sociale colectate în cazul în
care plătitorul are obligația de a calcula, reține și plăti conform procedeului
tehnico-financiar al reținerii la sursă);
- bunurile și veniturile impozabile precum și alte elemente pentru
care este prevăzută procedura legală a declarării acestora;
Actualul Cod de procedură fiscală , în materia stabilirii creanțelor
fiscale menționează că acesta sunt decizia e impunere și declarația de
impunere. Dar declarația de impunere reprezintă parte integrantă a declarației
fiscale alături de declarația de informare. De altfel, art. 1 ptc.17 Cod procedură
fiscală definește declarația fiscală ca fiind: „actul întocmit de contribuabil/plătitor
în condițiile și situațiile prevăzute de lege reprezentând declarația de impunere
și declarația informativă”.
Vechilul cod de procedură fiscală enumera declarația fiscală, alături de
decizia de impunere și alte acte administrative fiscal ca fiind titluri de creanță
fiscală. Declarația fiscală este actul generic prin care sunt stabilite în condițiile
legii creanțele fiscale, iar declarația de impunere este parte componentă.
Sfera de suprapunere între declarația fiscală și declarația de impunere
este aproape completă cu referire la obligațiile fiscale ale unui
contribuabil/plătitor
În privința declarației de fiscale, în doctrină se arată că este actul
administrativ fiscal, care constă în angajamentul de plată sau documentul
întocmit de contribuabil/plătitor prin care declară obligațiile fiscale care se
stabilesc de către contribuabil/plătitor (a se vedea A. Fanu-Moca).
Alți autori, cu referire la declarația fiscală arată că este un act
unilateral „o manifestare de voință unilaterală a contribuabilului ” ( a se vedea
R. Bufanu, D. Bîtea, F. Popa, Introducere în dreptul fiscal, Editura Mirton,
Timișoara, 2000) . În cazul în care nu este supus verificării de către organul
fiscal, actul devine bilateral prin acceptul tacit și când este supus verificării,

27
actul devine bilateral prin acordul expres. În ambele situații constituie titlu de
creanță fiscală.
Declarația informativă, potrivit art.1 ptc. 19 Cod procedură fiscală
constituie actul întocmit de contribuabil referitor la orice informații în legătură
cu impozitele, taxele și contribuțiile sociale, bunurile și veniturile impozabile
pentru cele legiuitorul prevede declararea lor, altele decât cele menționate
anterior.
Declarației fiscale, legiuitorul i-a consacrat capitolul al III lea din titlul V
al Codului de procedură fiscală.
Declarația fiscală trebuie depusă de către persoanele obligate
conform legii la:
- termenele legale prevăzute;
- la termenul prevăzut prin ordin al ministrului finanțelor publice pentru
declarațiile care se depun la organul fiscal central și pentru care legiuitorul nu a
prevăzut un termen
- la termenul prevăzut prin ordin al ministrului dezvoltării regionale și
administrației publice cu avizul Ministerului Finanțelor Publice pentru
declarațiile care se depun la organul fiscal local;
Declarația fiscală se depune și în ipoteza în care contribuabilul:
- a făcut plata obligației fiscale;
- obligația fiscală este scutită;
- și in cazul obligației declarative;
- veniturile sunt obținute în România de contribuabili nerezidenți și
care nu sunt impozabile în țară, în baza convențiilor de dublă impozitare;
- inactivitate temporară sau obținerea unor venituri scutite de impozit;
Declarația se face și când plătitorul unor venituri salariale se face
pentru prestații desfășurate la sedii secundare.
Rezidenții care obțin venituri prin mai multe sedii permanente în
România trebuie să-și desemneze un sediu permanent unde vor depune
declarația fiscală.
Privitor la forma și conținutul declarației fiscale legiuitorul dispune că
se întocmește prin:
- completarea unui formular care este pus la dispoziție gratuit de
organul fiscal; contribuabilul/plătitorul trebuie să completeze toate rubricile
formularului în mod corect și cu bună-credință și să semneze formularul.
În ipoteza în care transmiterea declarației se efectuează: în sistemul
electronic de plăți sau în sisteme electronice de transmitere la distanță ,
momentul transmiterii semnifică și momentul semnării.
Declarația fiscală trebuie însoțită și de documentele prevăzute de
lege.
Președintele A.N.A.F. poate stabili tipurile de creanțe fiscale pentru
care organul fiscal trimite contribuabilului /plătitorului formulare de declarare a
creanțelor , instrucțiuni de completare și alte informații utile.

28
 Depunerea declarației fiscale însoțită de documentația necesară se
face:
- la sediul organului fiscal competent;
- prin poștă cu confirmare de primire;
- prin mijloace electronice și și sisteme electronice de transmitere la
distanță;
Organele fiscale , potrivit legii sunt obligate să acorde asistență în
scopul completării sau depunerii declarațiilor fiscale.
Când contribuabilul/plătitorul este în imposibilitate fizică de a scrie,
organul fiscal poate redacta declarația fiscală sub forma uni proces verbal.
Declarația fiscală se consideră depusă:
- în momentul înregistrării la registratura organului fiscal;
- în momentul depunerii la poștă;
- în momentul înregistrării acesteia pe portal;
- în momentul înregistrării acesteia pe pagina de internet a organului
fiscal;
Declarația depus în teren la u organ necompetent se consideră
depusă în termen și se transmite organului competent în termen de 5 zile
lucrătoare.
Potrivit dispozițiilor legale, contribuabilul care a depus declarație
fiscală poate solicita certificarea declarație făcute. Certificarea poate fi acordată
numai de un consultant fiscal în concordanță cu normele de certificare
aprobate, care este înscris în Camera consultanților fiscali.
Actul certificării creanței fiscale are semnificația unui criteriu de
evaluare în analiza de risc efectuată de organul fiscal în scopul selectării
contribuabililor pentru inspecția fiscală.
Declarația fiscală sau declarația de impunere poate fi corectată de
către contribuabil pe perioada termenului de prescripție a creanței fiscale (
5ani). În mod similar și declarația informativă poate fi corectată. Procedeul
practic îl constituie depunerea unui nou formular de declarație care corectează
erorile strecurate în declarația inițială și se numește declarație rectificativă.

3.5. Stabilirea bazei de impozitare prin estimare (art. 106-107 Cod

procedură fiscală)
Dreptul de a stabili baza de impozitare și creanța fiscală aferentă
prin estimarea rezonabilă a bazei de impozitare, se face de către organul
fiscal în anumite situații folosindu-se orice mijloace de probă prevăzute de lege
ori de câte ori nu se poate determina situația fiscală corectă.
Stabilirea bazei de impunere prin estimare se face atunci când
organul fiscal nu poate determina situația fiscală corectă pentru că:
- evidențele contabile sau fiscale sunt incorecte, incomplete;
- evidențele contabile nu există;
- evidențele contabile nu au fost puse la dispoziția organelor fiscale.

29
 Cuantumul creanței poate fi modificat ulterior, dacă în urma verificării
ulterioare rezultă alte date.
Stabilirea din oficiu a creanței fiscale se face atunci când
contribuabilul/plătitorul nu a depus declarația de impunere; stabilirea se face în
termen de 15 zile de când contribuabilul a fost notificat cu privire la întârzierea
depunerii declarației fiscale.
Dacă s-a dispus efectuarea unei inspecții fiscale fie pentru că nu a
fost depusă declarația fiscală sau evidențele contabile sau fiscale sunt incorecte,
incomplete, nu există ori nu au fost puse la dispoziția organelor fiscale, nu se
poate proceda la stabilirea creanței fiscale prin estimare.
În ipotezele de mai sus organul fiscal procedează la emiterea actului de
impunere (decizia de impunere) prin stabilirea bazei de impunere prin estimare.
Contribuabilul poate depune declarație de impunere pentru
creanțele fiscale care au făcut obiectul deciziei de impunere în termen de 60
zile de la comunicarea actului e impunere
Termenul e 60 zile este calificat de legiuitor ca fiind de decădere (art.
107 alin.5 Cod procedură fiscală). Efectul depunerii declarației de impunere îl
constituie faptul antrenează anularea deciziei de impunere care se dispune
de către organul fiscal.
Chiar dacă termenul de 60 zile se împlinește după prescrierea
dreptului organului fiscal a stabili creanța fiscală, depunerea declarației de
impunere întrerupe prescripția.

30
 Capitolul IV

Reglementarea actuală a contenciosului fiscal

4.1. Câteva repere privind evoluția legislației contenciosului fiscal

În literatura juridică , contenciosul fiscal a fost definit: „ansamblul căilor
de atac împotriva actelor de impunere prin care se solicită diminuarea sau
anularea impozitelor, taxelor, a contribuțiilor la fondurile speciale, a majorărilor
de întârziere sau a penalităților și amenzilor ori a altor sume constatate și
aplicate de către organele fiscale centrale și locale, abilitate, potrivit legii, să
efectueze acte de control sau de impunere, care se soluționează după o
procedură specială de către organele administrative și/sau instanțele
judecătorești”(a se vedea C.-D. Popa, Noțiunea, natura juridică și importanța
contenciosului fiscal, Rev. de Drept Comercial nr. 7-8/2001, p. 302).
O altă definiție din doctrina interbelică consideră contenciosul fiscal ca
fiind totalitatea regulilor referitoare la modul de derulare a litigiilor în care sunt
puse în discuție actele administrative cu caracter fiscal săvârșite de puterea
publică ( a se vedea T. Al. Bălan, Contenciosul fiscal, București 1937).
Contenciosul fiscal a cunoscut o evoluție sinuoasă dea lungul timpului.
În perioada anilor 1990 și până în 2004 legislația fiscală, ca de altfel întreaga
legislație a cunoscut o anumită instabilitate și incoerență care s-a reflectat și în
privința contenciosului fiscal.
Prima reglementare mai consistentă care a încercat să unifice
procedura contenciosului administrativ fiscal a reprezentat-o Legea nr.
105/1997 pentru soluționarea obiecțiunilor, contestațiilor și a plângerilor
împotriva actelor de control sau de impunere ale organelor Ministerului
Finanțelor. Legea a fost parțial declarată neconstituțională prin Decizia nr.
208/2000 a Curții Constituționale.
Ulterior, contenciosul fiscal a cunoscut o nouă reglementare prin
O.U.G.13/2001 privind soluționarea contestațiilor împotriva măsurilor dispuse
prin acte de control și de impunere ale organelor Ministerului Finanțelor, act
normativ aprobat și modificat prin Legea nr. 506/2001.
Acest act normativ se referea la actele de control și impunere ale
organelor centrale ale Ministerului Finanțelor. În privința actelor emise de
organele locale în materie de impunere a fost adoptată O.G. 39/2003.
Prin adoptarea Codului de procedură fiscală prin O.G. 92/2003 care a
intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004 ( publicat în Monitorul oficial nr. 941 din 29
decembrie 2003) și adoptat prin Legea nr 174/2004 au fost abrogate dispozițiile
din legile anterioare și a reglementat o procedură unică și simplă de soluționare
a contestațiilor împotriva actelor de impunere.

31
 Codul de procedură fiscală adoptat prin O.G. 92/2003 a avut marele
merit că a unificat procedura de soluționare a contestațiilor în privința căilor
administrative de atac, precum și competența și normele de procedură
aplicabile procedurii judiciare în funcție de natura venitului public căruia îi
alocată impunerea, respectiv bugetului de stat sau bugetului local.
Actualul Cod de procedură fiscală adoptat prin Legea nr. 207/20 iulie
2015 ( publicată în Monitorul Oficial nr. 547 din 23 iulie 2015) conține
reglementări semnificative privind contenciosul fiscal în privința căilor
administrative de atac. Titlul III conține dispoziții privind competența organelor
fiscale în capitolele I-IV, iar capitolul V este consacrat administrării și aprecierii
probelor în materie fiscală. Titlul VIII este consacrat soluționării contestațiilor
formulate împotriva actelor administrativ fiscale. Capitolul I reglementează
dreptul la contestație, capitolul II se referă la competența de soluționare a
contestațiilor și la decizia de soluționare, capitolul III statuează procedura de
soluționare, iar capitolul IV conține dispoziții privitoare la soluțiile asupra
contestației în calea administrativă de atac.
Contestarea judiciară a acelor administrative fiscale se realizează în
temeiul Legii nr. 554/2004 și procedura în fața instanțelor judecătorești este cea
prevăzută de Codul de procedură civilă.

4.2. Natura juridică a contestației împotriva actelor administrative

fiscale
În cadrul sistemului nostru de drept, calea de atac împotriva actelor
administrative fiscale, natura acesteia a constituit motiv de controversă, în
doctrină fiind calificată diferit.
Unii autori au susținut că în materia căilor de atac împotriva actelor de
impunere constituie recursuri administrativ-jurisdicționale ( a se vedea M. Ș.
Minea, L. T. Chiriac, C. F. Costaș, Dreptul finanțelor publice, Editura Accent,
Cluj-Napoca, 2005, p. 470-471, I. Lazăr, Jurisdicții administrative în materie
financiară, Editura Universul juridic, București, 2011, p. 152-153).
Alți autori au arătat că aceste căi de atac împotriva actelor
administrative fiscale sunt recursuri administrative pure ( a se vedea I.
Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. I, Editura Servo-Sat, Arad 2001, p.
235, D.C. Dragoș, Recursul administrativ și contenciosul administrativ, Editura
All Beck, București, 2001, p.108, I. Condor, S. Cristea, Căile de atac în dreptul
fiscal, în Rev. de Drept Comercial nr. 9/2002, p. 151, C.D Popa, Procedura
contenciosului administrativ în Rev. de drept comercial nr. 11/2001,p. 141, C.
Dascălu, C. Alexandru, Explicații teoretice și practice ale Codului de procedură
fiscală, Editura Rosetti, București, 2005, p. 483).
Pentru clarificări se impune să se expliciteze noțiunea de recurs
administrativ si recurs contencios.
Recursul administrativ este înțeles ca fiind cererea formulată de o
persoană și adresată unei autorități administrative prin care se solicită luarea

32
unei/unor măsuri administrative cu privința unui act dăunător, măsuri care
vizează anularea, modificarea sau emiterea unui act atunci când solicitarea
adresată unui organ administrativ a fost refuzată.
Recursul contencios este calea jurisdicțională, acțiunea în justiție
promovată de o persoană nemulțumită de soluția primită din partea unui organ
administrativ căruia a adresat o cerere. În sistemul nostru de drept recursul
contencios este sinonim cu contenciosul administrativ în înțeles strict.
Recursul administrativ poate fi :
- recurs grațios – reprezintă o formă a controlului administrativ
intern declanșat la plângerea unei persoane, adresată unei autorități
administrative care a emis actul apreciat de petiționar vătămător;
- recurs ierarhic – reprezintă o formă a controlului administrativ
extern, a controlului ierarhic , declanșat la plângerea unei persoane
adresată autorității administrative ierarhice celei care a emis actul
apreciat de petiționar vătămător și prin care se solicită anularea,
modificarea actului sau îndeplinirea unei prestații refuzate;
În doctrină s-au formulat diferite opinii privitoare la natura juridică a
contestației în cadrul procedurii administrative.
Un autor a susținut, cu referire la contestația în calea administrativă
că are semnificația unei proceduri administrativ-judiciare. În argumentare
s-a invocat faptul că, potrivit dispozițiilor legale, contestația trebuie motivată în
fapt și în drept și respectiv decizia de soluționare trebuie și ea la rândul ei
motivată în fapt și în drept a se vedea D. C. Popa, Recursul administrativ și
contenciosul administrativ, Editura All Beck, București , 2001, p. 114).
Impedimentele majore care umbresc susținerea sunt:
- soluția este pronunțată de către aceleași organe fiscale, împrejurare
care pune în discuție contradictorialitatea, independența în soluționare si
obiectivitatea soluției;
- organul emitent potrivit legii poate el însuși să revină asupra actului
dispus
Într-o altă opinie s-a susținut în privința contestației, că aceasta
reprezintă un act adresat unui organ de jurisdicție desemnat , în
conformitate cu dispozițiile legale, să soluționeze un diferend, din chiar
prima etapă de soluționare ( a se vedea I. Deleanu, tratat, op. cit. vol. I, p.
235). În argumentare s-a invocat faptul că procedura , chiar dacă se realizează
în sistemul organelor fiscale, nu este lipsită de contradictorialitate, pentru că
legiuitorul prevede că organul emitent formulează și depune referatul cu
propuneri asupra actului contestat, care nu are caracter obligatoriu, ci reflectă
pur si simplu opinia părții adverse privitoare la contestație ,iar organul de
soluționare nu este obligat să respecte concluziile conținute de acesta. Un al
argument îl reprezintă faptul că decizia de soluționare trebuie motivată în fapt și
în drept asemenea unui act jurisdicțional, respectiv trebuie să conțină motivele

33
care au format convingerea organului de soluționare, altfel spus , trebuie să
aibă o structură similară unei hotărâri judecătorești.
Codul de procedură fiscală dispune în art. 268 alin.1 „contestația este
o cale administrativă de atac” care nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se
consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal”, iar doctrina i-
a adus un plus de clarificare reținând că este o cale administrativ-jurisdicțională.
De altfel, chiar Codul de procedură fiscală anterior conținea dispoziții similare.
O altă opinie exprimată în doctrină nuanțează și susține în privința
contestației că ea este un recurs administrativ propriu –zis ( a se vedea A.
Fanu-Moca, op. cit., p.177-184) . În argumentare s-a relevat împrejurarea că ea
nu este un act administrativ jurisdicțional propriu zis pentru că independența
organului fiscal de soluționare este diferită de cea a organelor judiciare, iar actul
nu se bucură de aceiași autoritate precum o hotărâre judecătorească, iar actul
administrativ jurisdicțional în sistemul dreptului administrativ are caracter de
excepție și intervine în materii riguros reglementate și de strictă reglementare.
Același autor invocă și împrejurarea că principiul contradictorialității, specific
căilor jurisdicționale, nu este realizat pentru că presupune dreptul părților de a
participa activ la prezentarea și argumentarea drepturilor lor, ori în procedura
administrativ –fiscală părțile prezintă numai concluziile lor în scris. Nici sub
aspect probator, principiul contradictorialității nu este satisfăcut pentru că
probele nu sunt supuse discuției contradictorii ale contestatorului și organului
fiscal. De asemene, se mai susține că principiul contradictorialității specific
jurisdicțiilor de orice fel , dă posibilitatea părților să atace soluția adoptată într-
un grad inferior de jurisdicție, dar în calea de atac administrativ-fiscală , organul
fiscal nu este îndreptățit să atace decizia de soluționare pronunțată în această
procedură. Dreptul de ataca decizia este prevăzut numai în privința
contestatorului.
În concluzie ne raliem opiniei exprimate în privința contestației actelor
administrative fiscale în fața orgasmelor fiscale, că ea are natura juridică a
recursului pur administrativ, respectiv o procedură administrativă
prealabilă obligatorii. O clarificare în acesta sens că procedura administrativ-
fiscală nu este o procedură jurisdicțională o dă și Decizia Curții Constituționale
nr. 188/2004.

4. 3. Domeniul de aplicare a contestației

Potrivit dispozițiilor legale conținute de art. 268 alin. 1 și 2 Cod
procedură fiscală: „împotriva titlului de creanță, precum și împotriva altor acte
administrative fiscale se poate formula contestație. Contestația este o cale
administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră
lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal. Este îndreptățit la
contestație numai cel care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act
administrativ fiscal”

34
 Legiuitorul, în articolul susmenționat , explicitează care anume acte
administrative fiscale sunt supuse contestării : titlurile de creanță fiscală și alte
acte administrative fiscale. De asemenea, se mai menționează că este supus
contestație actul prin care se stabilește baza de impunere, dar numai odată cu
decizia de impunere., în consecință decizia de stabilire a bazei de impunere nu
poate fi atacată separat. Termenul utilizat de textul legal arată că, în principiu,
orice acte administrative fiscale pot fi contestate:
- deciziile sau dispozițiile de impunere,;
- actele administrative fiscale asimilate deciziilor de impunere;
- deciziile de regularizare
- măsura de diminuare a pierderilor fiscale;
- deciziile de reverificare;
- măsurile dispuse de organele fiscale;
Rezultă că alte acte de impunere cum sunt taxele de timbru, amenzile
contravenționale sau judiciare, confiscările etc., nu pot fi contestate prin
procedura contenciosului fiscal, împotriva actelor de stabilire a acestora
legiuitorul a prevăzut alte căi de atac.

4.4.Forma și conținutul contestației

Contestația fiind o cale de atac, în conformitate cu art. 269 Cod
procedură fiscală, trebuie să îndeplinească anumite exigențe cu caracter
obligatoriu. Sub aspect formal, contestația trebuie formulată în scris și în
mod imperativ trebuie să cuprindă următoarele mențiuni:
- datele de identificare a contestatorului;
- obiectul contestației;
- motivele de fapt și de drept;
- dovezile pe care se întemeiază;
- semnătura contestatorului sau a împuternicitului acestuia; dovada
calității de împuternicit se va face conform dispozițiilor legale prin depunerea
procurii de împuternicire în original sau a copiei legalizate ori a duplicatului
după procura notarială; când contestatorul se află în procedura insolvenței
contestația va purta semnătura administratorului judiciar;
Calitatea de titular al dreptului de contestare se realizează prin:
- copia actelor de constituire a persoanei juridice;
- copia autorizației de funcționare și copia actului de identitate în cazul
persoanelor fizice independente și al asociațiilor familiale care desfășoară
activitate autorizată;
- copia actului de identitate și a altor documente din care să rezulte
calitatea de proprietar sau al bunului sau la materiei impozabile;
Când contestația este introdusă de avocatul angajat de contestator ,
acesta va depune în original delegația avocațială.
În cazul contestatorului persoană fizică se impune ca acesta să și
menționeze explicit numele și prenumele, domiciliul sau reședința.

35
 Lipsa semnăturii contestatorului, a împuternicitului sau
reprezentantului său lipsește de eficiență contestația.
Contestatorul poate depune documente în dovedirea susținerilor
sale din contestației va specifica în mod obligatoriu natura obligațiilor fiscale și
sumele pe care le contestă, cuantumul lor, actul de individualizare a creanței
fiscale contestate.
Atunci când contestația nu îndeplinește cerințele privitoare la
depunerea documentelor care dovedesc calitatea de împuternicit, organul
fiscal, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire îi solicită
contestatorului ca în termen de 5 zile să complinească aceste cerințe.
Motivarea în fapt și în drept se poate face în interiorul termenului
de depunere a contestației sub sancțiunea decăderii.
Lipsa unora dintre elementele obligatorii poate avea drept consecințe
în sensul respingerii contestației.
Contestația se depune la organul fiscal emitent al actului
administrativ fiscal atacat și nu este supusă vreunei taxelor extrajudiciare de
timbru.

4.5. Termenele de contestație

a. Termenul de introducere a contestației în cadrul procedurii
administrative fiscale
Contestația se depune în termen de 45 zile de la comunicarea
actului administrativ fiscal , așa cum dispune art. 270 Cod procedură
fiscală.
Termenul prevăzut de art. 270 Cod procedură fiscală este un termen
de decădere și se calculează pe zile libere, neintrând în calcul ziua când a
început și nici când s-a sfârșit (a se vedea A. Fanu-Moca , op. cit., p. 200)
Dacă termenul se sfârșește într-o zi de sărbătoare sau într-o zi când serviciul
este suspendat, el se va proroga (prelungi) până în prima zi lucrătoare.
Autoritatea la care se depune contestația este organul fiscal emitent al
actului contestat. Când contestația se depune prin poștă, sau printr-un
serviciu de curierat ori alt serviciu de specializat de comunicare trebuie ca
predarea ei să se facă în interiorul termenului de 45 zile.
Depunerea greșită a contestației la alt organ decât organul fiscal
emitent al actului administrativ fiscal contestat, antrenează obligația acestuia,
potrivit art. 270 alin. 3 Cod procedură fiscală, să o trimită organului
emitent în termen de 5 zile.
În scopul protejării drepturilor și intereselor legitime ale contribuabililor,
art. 270 alin. 4 Cod procedură fiscală dispune că atunci când actul
administrativ fiscal nu conține elementele prevăzute de art. 246 Cod
procedură fiscală, contestația se poate introduce în terne de 3 luni de la
comunicarea actului. Situația poate interveni atunci când actul administrativ
fiscal este:

36
 - incomplet ( nu conține anumite elemente);
- nu prevede expres posibilitatea contestării;
- nu prevede termenul de contestare;
-nu prevede organul competent să soluționeze contestația.
Când contestația nuna fost depusă în termen intervine decăderea, dar
aceasta trebuie constată de instanța de judecată pentru a produce efecte
juridice. Decăderea poate duce indirect la pierderea dreptului la acțiune.
Termenul de decădere este și un termen imperativ.

b. Termenul de introducere a acțiunii în contencios administrativ

fiscal
Acțiunea împotriva deciziei de soluționare a contestației în procedura
administrativ-fiscală având caracterul unei acțiuni în contencios administrativ, în
conformitate cu dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ,
termenul este cel prevăzut de aceste norme legale, respectiv de art. 11 alin. 1:
„cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui
contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei
cauzate se pot introduce în germen de 6 luni de la:
a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;
b) data comunicării refuzului nejustificat de soluționare a cererii;
c) data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile;
d) data expirării terenului prevăzut la articolul 2 alin.1 lit. h, calculat de
la comunicarea actului administrativ emis în soluționarea favorabilă a cererii
sau, după caza plângerii prealabile;
e) data încheierii procesului- verbal de finalizare a procedurii
concilierii, în cazul contractelor administrative;
Art. 281 alin.3 Cod de procedură fiscală prevede că decizia emisă
în soluționarea contestației poate fi atacată de contestator sau de
persoanele introduse în procedura de soluționare la instanța
judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.
Contestația la instanța de contencios administrativ competentă
împotriva a deciziei prin care s-a dispus desființarea, încheierea unui nou
act administrativ în procedura administrativ-fiscală este supusă
termenului de 60 zile în cazul contribuabililor mari și mijlocii și 30 de zile
în cazul celorlalți contribuabili.
Dacă în procedura administrativ-fiscal nu se emite nicio soluție în
termen de 6 luni, contestatorul se poate adresa instanței de contencios și după
introducerea acțiunii în contencios procedura administrativ-fiscală încetează.
Când organul fiscal, în procedura administrativ-fiscală a respins
contestația fără să fi cercetat fondul acesteia, instanța de contencios va intra în
cercetarea fondului raportului juridic fiscal.

37
 4.6. Retragerea contestaţiei
Potrivit art. 271 Cod procedură fiscală, contestația poate fi retrasă de
către contestatorul care a formulat-o până la soluţionarea acesteia prin
emiterea deciziei/dispoziţiei de soluționare.
Cererea de retragere sau renunțare trebuie semnată de contestator
sau de împuternicitul/reprezentantul judiciar al acestuia. În cazul
persoanelor juridice cererea trebuie să poarte ştampila (sigiliul) persoanei
juridice. Fiind o manifestare de voinţă din partea contestatorului, organul
de soluţionare, va lua act de cererea de retragere a contestaţiei.
Decizia/dispoziția prin care organul de soluţionare va lua act de
renunţarea la contestaţie se va comunica contestatorului.
Retragerea contestaţiei nu are semnificaţia juridică a renunţării la
dreptul pretins, astfel încât, contestatorul are posibilitatea de a formula o
nouă contestaţie în interiorul termenului general de depunere a acesteia.

38
 Capitolul V

Soluționarea contestației în sistemul organelor administrative

fiscale

5.1. Competența organelor administrative fiscale

a. Competența materială
Potrivit prevederilor legale în materie, competența materială a
organelor administrative fiscale de soluționare este stabilită în funcție de
valoarea obiectului contestației, de natura acesteia, precum si de calitatea
contestatorului:
- 1. contestațiile care au ca obiect impozite, taxe, contribuții,
datorii vamale, precum și accesorii ale acestora, al căror cuantum este sub
3 milioane de lei, se soluționează de către organele competente
constituite la nivelul direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice în
a căror rază teritorială își au domiciliul fiscal contestatarii (conform Legii
nr 212/2018 din 2.08.2018, care a modificat dispozițiile art. 272 ale Codului
de procedură fiscală);
- 2. contestațiile care au ca obiect impozite, taxe, contribuții,
datorii vamale, accesorii ale acestora, al căror cuantum este de 3 milioane
de lei sau mai mare, precum și cele formulate împotriva actelor emise de
organe centrale se soluționează de către Direcția Generală de
Administrare a Marilor Contribuabili din cadrul Agenției Naționale de
Administrare Fiscală.
- 3. contestațiile formulate de către cei care se consideră lezați de
refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal se soluționează
de către organul ierarhic superior organului fiscal competent să emită
actul.
- 4. contestațiile având ca obiect un act administrativ fiscal emis
de către un organ central, competența de soluționare aparține întotdeauna
organelor competente de soluționare constituite la nivel central; astfel,
legiuitorul a consacrat aici un corolar al principiului subordonării ierarhice
care guvernează activitatea organelor administrative;
- 5. Contestațiile formulate împotriva actelor administrative fiscale
emise de autoritățile administrației publice locale se soluționează de către
acestea.
b. Competențe teritorială

39
 În ceea ce privește competența teritorială a organelor administrative
fiscale de soluționare a contestației, la stabilirea acesteia, se va avea în vedere
domiciliul fiscal al contestatorului.

5.2. Procedura administrativă fiscală de soluționare a contestației

împotriva actelor administrative fiscale
a. Referatul cu propuneri
Contestația trebuie depusă, potrivit art. 269 alin. Cod procedură
fiscală, la organul fiscal emitent al actului atacat. Conform cu Instrucțiunile
emise de Ministerul Finanțelor Publice pentru aplicarea Codului de procedură
fiscală, la primirea contestației, va întocmi dosarul contestației, precum și
referatul cu propuneri
Dosarul contestației cuprinde următoarele înscrisuri:
- contestația în original, cu semnătura persoanei îndreptățite;
- actul administrativ fiscal atacat în copie și anexele acestuia;
- copii ale documentelor care au legătură cu cauza supusă
soluționării;
- documentele depuse de contestator;
- decizia de instituire a măsurilor asigurătorii (dacă s-au dispus
astfel de măsuri);.
În situația în care competența de soluționare nu aparține organului
emitent al actului contestat, acesta va înainta întreg dosarul contestației,
precum și referatul cu propuneri de soluționare, organului competent să
soluționeze contestația, însă numai după verificarea îndeplinirii cerințelor
procedurale (dacă s-a respectat termenul formulare a contestației, dacă
aceasta îndeplinește condițiile de fond și formă, dacă a fost formulată de
persoana îndreptățită etc)
În cazul în care contestația este depusă direct la organul
competent de soluționare, acesta o transmite organului emitent al actului
atacat în vederea constituirii dosarului contestației, a verificării condițiilor
procedurale și a întocmirii referatului cu propuneri de soluționare.
Potrivit Instrucțiunilor pentru aplicarea art. 270 Cod procedură fiscală,
referatul cu propunerile de soluționare a contestației, cuprinde:
- precizări privind îndeplinirea condițiilor de procedură;
- mențiuni privind instituirea măsurilor asigurătorii sau sesizarea
organelor de urmărire și cercetare penală, după caz;
- propuneri de soluționare a contestației, având în vedere toate
argumentele și documentele contestatorului.
Referatul se aprobă de către conducătorul organului fiscal care a emis
actul atacat.

40
 În cazul în care contestația este depusă prin postă, organul emitent
este obligat să anexeze la dosarul contestației plicul prin care a fost
transmisă.
Persoanelor care nu respectă prevederile legale privind comunicarea
actelor administrativ fiscale și nu anexează la dosar dovada comunicării actului
contestat, precum și dovada depunerii contestației le poate fi antrenată
răspunderea disciplinară, civilă după caz.
In ceea ce privește natura juridică a referatului cu propuneri de
soluționare a contestației, în doctrina de drept administrativ se susține că este
act de voință al autorităților administrației publice întreprins în vederea
îndeplinirii de către acestea a atribuțiilor legale, care nu produce prin el însuși
efecte juridice, ci reprezintă o operațiune materială tehnică cu caracter
intelectual ( a se vedea T. Drăganu, Actele administrative și faptele asimilate
lor supuse controlului judecătoresc potrivit Legii nr. 1/1967, citat de A. Fanu-
Moca, op. cit. p. 222).
Referatul cu propuneri de soluționare a contestației nu produce prin el
însuși efecte juridice, ci doar pregătește emiterea deciziei care va produce
efecte juridice. Referatul cu propuneri este o operațiune tehnico-materială, fiind
o formă procedurală anterioară emiterii actului administrativ. Organul de
soluționare nu este obligat să țină seama de punctul de vedere exprimat
în acesta, are doar valoare informativă (a se vedea A. Fanu-Moca op. cit.
p.121).
b. Alte solicitări ale organului care soluționează contestația
Organul de soluționare a contestației poate solicita în procedura de
soluționare următoarele
- să efectueze o constatare la fața locului, care va fi consemnată
într-un proces-verbal de constare la fața locului; de către organul fiscal
competent;
- punctul de vedere al direcțiilor de specialitate din cadrul Ministerului
Finanțelor Publice, A.N.A.F. sau al altor instituții și autorități publice competente
să se pronunțe în cauză;
Procesul-verbal și punctele de vedere au caracterul unor operațiuni
tehnico-materiale și va fi semnat de organul care a efectuat inspecția fiscală,
ori instituția, direcția, autoritatea emitentă, urmând să fie comunicat și
contestatorului. Împotriva acestor operațiuni nu se vor putea formula
contestație separat, ci vor fi atașate la dosarul contestației;
Organul competent, nu se poate substitui contestatorului cu
privire la motivele de fapt și de drept pentru care a contestat actul
administrativ fiscal, iar în soluționarea contestației, organul competent va
verifica motivele de fapt și de drept care au stat la baza emiterii actului
administrativ fiscal atacat, având obligația de a analiza contestația în raport
de susținerile contestatorilor, de dispozițiile legale invocate și de
documentele existente la dosarul cauzei.

41
 Contestația se soluționează în limitele sesizării, respectiv cu
respectarea principiul disponibilității.
De asemenea, în conformitate cu prevederile din Codul de procedură
fiscală (republicat), prin soluționarea contestației nu se poate crea o situație
mai grea contestatorului în propria cale de atac.
c. Pronunțarea asupra excepțiilor
Potrivit Codului de procedura fiscală, organul de soluționare se va
pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond, iar
când se constată că acestea sunt întemeiate, nu se va mai proceda la analiza
pe fond a contestației.
Cu referire la excepțiile de procedură care pot avute în vedere:
- nerespectarea termenului de depunere a contestației;
- lipsa calității procesuale, active (cel care a formulat contestația nu
era îndreptățit să formuleze, nu avea împuternicire legală etc.);
- lipsa capacității;
- lipsa unui interes legitim;
- contestarea altor sume și măsuri decât cele care au făcut obiectul
actului atacat;
Excepțiile de fond pot fi avute în vedere:
- necompetența organului care a încheiat actul contestat;
- prescripția dreptului la acțiune;
- autoritatea de lucru judecat etc.
În materia procedurii fiscale capătă eficiență două principii corelative
din procedura civilă:
- principiul conform căruia efectul devolutiv al oricărei căi de atac
este mărginit de principiul disponibilității, neputându-se proceda la
judecarea căii de atac decât în limitele stabilite de către partea care a
promovat-o:
- principiul neagravării situației în propria cale de atac exprimat
prin adagiul latin non reformatio in pejus.
d. Introducerea altor persoane
În cursul soluționării contestației administrativ-financiare pot fi atrase și
altor persoane în procedura de soluționare. În art. 275 alin. 1 Cod de procedură
fiscală este reglementată instituția introducerii altor persoane în procedura de
soluționare a contestațiilor: „organul de soluționare competent poate introduce,
din oficiu sau la cerere, în soluționarea contestației, după caz, alte persoane ale
căror interese juridice de natură fiscală sunt afectate în urma emiterii decizi de
soluționare a contestației”.
Potrivit dispozițiilor legale, vor fi introduse:
- din oficiu persoanele care au participat la realizarea venitului și nu
au formulat contestație;
- la cerere celelalte persoane ale căror interese fiscale ar putea fi
afectate;

42
 Legiuitorul, pentru a înlătura orice echivoc a dispus expres că
dispozițiile Codului de procedură civilă referitoare la intervenția forțată și
voluntară fiind aplicabile, având caracter completator.
Potrivit doctrinei de drept procesual civil, intervenția reprezintă forma
de participare a terților într-un proces.
În funcție de modul cum se exprimă voința terților intervenția poate
poate fi:
- voluntară;
- forțată (silită).
Intervenția voluntară în procesul civil, reprezintă cererea unui terț de
a intra într-un proces pornit de alte părți, pentru a-și apăra un drept propriu
(intervenție principală) sau pentru a apăra dreptul unei părți în proces
(intervenție accesorie).
Prin intervenția forțată, în procesul civil, se înțelege introducerea
unei terțe persoane în procesul care se poartă între alte persoane, împotriva
voinței ei sau a părților.
Organul de soluționare competent poate introduce, din oficiu sau la
cerere, în soluționarea contestației, după caz, alte persoane ale căror interese
juridice de natură fiscală sunt afectate în urma emiterii deciziei de soluționare a
contestației. Ascultarea prealabilă a contestatorului este obligatorie în acest
caz.
Intervenția voluntară, în cazul soluționării contestației în procedura
administrativă, este forma de participare la cerere, a terților ale căror interese
juridice de natură fiscală sunt afectate în urma emiterii deciziei.
Intervenția forțată este forma de participare a terților în soluționarea
contestației, ei fiind introduși de către organele de soluționare din oficiu sau la
cererea contestatorului.
În cazul în care cererea de intervenție forțată este formulată de
contestator, aceasta va fi motivată în fapt și în drept.
În cazul în care mai multe persoane participă la realizarea venitului,
însă numai una sau unele dintre acestea au depus contestație, conform Codului
de procedură fiscală ( art. 275), organul de soluționare va introduce din oficiu
toate subiectele de drept care sunt înregistrate din punct de vedere fiscal ca
participanți la realizarea în comun a unui venit impozabil. În acest caz are loc o
extindere a efectelor contestației cu privire la ceilalți participanți la obținerea
venitului impozabil.
Organul de soluționare competent se va pronunța asupra
admisibilității cererii de intervenție, iar în situația în care nu e admisibilă, va
fi înștiințat contestatorul printr-o adresă.
Dacă cererea de intervenție formulată de contestator este admisă,
aceasta se va comunica intervenientului.
Introducerea din oficiu a intervenienților se realizează printr-o
adresă a organului de soluționare a contestației.

43
 Când intervenția este făcută pentru apărarea dreptului uneia dintre
părți, aceasta are caracter accesoriu, iar atunci când intervenția urmărește
realizarea sau conservarea unor interese de natură juridică fiscală proprii,
intervenția are caracter principal.
În ceea ce privește condițiile de formă, în cazul cererii de intervenție
principală, aceasta trebuie să îndeplinească cerințele prevăzute pentru forma și
conținutul contestației.
Intervenția se poate depune la organul competent de soluționare
până la momentul emiterii deciziei de soluționare a contestației.
Persoanei introduse în procedura contestației i se vor comunica toate
cererile și declarațiile celorlalte părți, aceasta persoană având drepturile și
obligațiile părților rezultate din raportul de drept fiscal care formează obiectul
contestației, precum și dreptul de a înainta propriile sale cereri și chiar de a
depune probe noi. De asemenea, toate actele de procedură ulterioare
momentului introducerii în procedura de soluționare urmează a fi îndeplinite și
față de această persoană.
e. Conexarea contestațiilor.
În situația în care organele competente au de soluționat două sau mai
multe contestații, formulate de aceeași persoană fizică sau juridică
împotriva unor titluri de creanță sau alte acte administrativ fiscale încheiate
de aceleași organe sau de alte organe fiscale, vizând aceeași categorie de
obligații fiscale sau tipuri diferite, dar care sub aspectul cuantumului se
influențează reciproc, se va proceda la conexarea dosarelor, dacă prin
aceasta se asigură o mai bună administrare și valorificare a probelor în
rezolvarea cauzei.
Prin conexarea contestațiilor, nu se poate stabili o altă competență de
soluționare decât cea care rezultă din contestarea fiecărui act administrativ
fiscal luat individual.
Legiuitorul nu a prevăzut expres regimul conexării contestațiilor, dar
prin Instrucțiunile de aplicare ale art.276 Cod procedură fiscală și în consonanță
cu dispozițiile procesual civile, care au caracter completator al normelor
procesual fiscale, s-a prevăzut și instituția conexării contestațiilor.
f. Susținerea contestației
Potrivit art. 276 alin. 6 Cod procedură fiscală, contestatorul poate
solicita organului de soluționare în scris că dorește să-și exercite dreptul
de a-și susține oral contestația. Cererea scrisă trebuie formulată în cel mult
30 de zile de la înregistrarea contestației. Legiuitorul a calificat expres acest
termen procedural ca fiind de decădere.
Organul de soluționare, luând act de această solicitarea
contestatorului, fixează un termen și-l convoacă pe contestator, intervenienți
sau împuterniciți, dacă este cazul, pentru susținerea orală a contestației. În
cursul procedurii administrativ-fiscale, susținerea orală se poate solicita o

44
singură dată și contestatorul poate aduce lămuriri suplimentare cu privire la
argumentele din conținutul contestației.

5.3. Mijloacele de probă

În conformitate cu prevederile din Codul de procedură fiscală, care
consacră rolul activ ca un principiu general de conduită în administrarea
impozitelor și taxelor, pe parcursul instrumentării cauzei, organele de
soluționare a contestației sunt îndreptățite să examineze din oficiu starea de
fapt, să obțină și să utilizeze toate informațiile și documentele necesare, având
în vedere toate circumstanțele edificatoare ale fiecărui caz, fiind, totodată
obligate să examineze în mod obiectiv starea de fapt.
Contestatorul, intervenienții sau împuterniciții acestora, în fața
organelor de soluționare a contestațiilor, se pot folosi de orice probe noi
relevante, chiar dacă acestea anterior nu au fost cercetate de organele fiscale.
Codul de procedură fiscală dispune că pentru determinarea stării de
fapt fiscale, organul fiscal, în condițiile legii, administrează mijloace de probă,
putând proceda la:
- a. solicitarea informațiilor de orice fel din partea contribuabililor
și a altor persoane;
- b. solicitarea de expertize;
- c. folosirea înscrisurilor;
- d. efectuarea de cercetări la fața locului.
- efectuarea, în condițiile legii , de controale curente, operative și
inopinate sau controale tematice;
În ceea ce privește aprecierea probelor administrate, acestea vor fi
coroborate și valorizate ținându-se seama de forța lor doveditoare
recunoscută de lege. Având în vedere faptul că prevederile Codului de
procedură fiscală se completează cu cele ale Codului de procedură civilă, forța
probantă a acestor mijloace de probă este cea stabilită în sistemul probator
procesual civil.
În privința forței probantă a documentelor justificative și a evidențelor
contabile, Codul de procedură fiscală prevede că documentele justificative și
evidențele contabile ale contribuabilului constituie probe la stabilirea
bazei de impunere. În cazul în care există și alte acte doveditoare, acestea
vor fi luate în considerare la stabilirea bazei de impunere.
Potrivit Codului de procedură fiscală, sarcina de a dovedi prin actele
și faptele care au stat la baza declarațiilor sale și a oricăror cereri adresate
organului fiscal incumbă contribuabilului.
Dispozițiile Codului de procedură fiscală privind sarcina probei care-i
revine contestatorului, reprezintă o consacrare a principiului sarcinii probei din
dreptul procesual civil, care este dreptul comun.
În consonanță cu aceste dispoziții care nu derogă de la dreptul comun,
contestatorul trebuie să arate în cuprinsul contestației care sunt probele pe care

45
se sprijină motivele invocate și să producă aceste probe în fața organului de
soluționare a contestației. Dacă este vorba despre o expertiză, o cercetare la
fața locului sau orice alt mijloc de probă care presupune o mai mare
complexitate, contestatorul are obligația de a solicita încuviințarea acestuia prin
contestația formulată. Organul de soluționare dispunând admiterea sau
respingerea acestei probe în urma aprecierii utilității și pertinenței probei
propuse. Prin urmare, sistemul probator reglementat în Codul de procedură
fiscală, republicat, a consacrat principiul libertății probațiunii, apropiindu-se
foarte mult de cel reglementat de Codul de procedură civilă.
Problematica probelor, respectiv administrarea și aprecierea lor este
reglementată minuțios de Codul de procedură fiscală în Titlul III , capitolul V, de
al art.55 la art. 71.
a. Informațiile solicitate contribuabililor și a altor persoane
Organul fiscal poate solicita, printr-o adresă scrisă, prezența
contribuabilului la sediul său pentru a da informațiile și lămuririle necesare
stabilirii situației fiscale reale , indicându-i ce anume documente trebuie să
prezinte ( art.56 Cod procedură fiscală).
Termenul de prezentare trebuie să fie rezonabil, iar contestatorul are
dreptul să solicite amânarea prezentării pentru motive întemeiate și pentru a fi
în măsură să prezinte documentele necesare.
Organul de soluționare poate solicita informații și e la late persoane.
b. Expertiza
Unul dintre mijloacele utilizate este expertiza, care trebuie efectuată
de un expert , persoană specializată și autorizată potrivit dispozițiilor legale.
Expertiza poate fi dispusă de organul fiscal, dar contribuabilul are
dreptul să-și numească un expert propriu pe cheltuiala sa ( art. 63 Cod
procedură fiscală).
Când concluziile expertizei nu sunt lămuritoare, se poate dispune
completarea ei sau se poate recurge la o nouă expertiză.
Cheltuielile pentru onorariul de expertiză se suportă de organul fiscal.
c. Înscrisurile
Potrivit art. 64 Cod procedură fiscală: „în vederea stabilirii stării de fapt
fiscale contribuabilul are obligația să pună la dispoziția organului fiscal registre ,
evidențe, documente de afaceri și orice alte înscrisuri ”
Organul fiscal poate reține aceste înscrisuri în scopul protejării lor cel
mult 30 de zile, eliberând copii ale lor la cerere contribuabilului. Reținerea poate
fi prelungită, în situații excepționale, până la 90 zile cu aprobarea
conducătorului organului fiscal.
d. Constatarea la fața locului
Constatarea la fața locului se poate efectua pentru a observa o
anumită situație faptică. Ea va fi consemnată într-un proces verbal care trebuie
să conțină următoarele mențiuni:
- data și locul unde este întocmit;

46
 - numele, prenumele, calitatea persoanei împuternicite, denumirea
organului fiscal din care face parte;
- temeiul legal care a justificat constatarea;
- conținutul constatărilor;
- susținerile contribuabilului/contestatorului ori a altor persoane;
- semnătura participanților și a altor persoane dacă este cazul;
- alte mențiuni
Contestatorul trebuie să permită accesul organelor fiscale în orice
incită, teren etc, iar în cazul opoziției organele fiscale se vor adresa instanței
judecătorești care prin intermediul procedurii ordonanței președințiale vor
obține accesul de a pătrunde în spațiul deținut de contribuabil , la nevoie
putând să recurgă la forțele de ordine publică , organele de poliție, jandarmerie.
e. Efectuarea, în condițiile legii , de controale curente, operative
și inopinate sau controale tematice
În cursul contestației pot fi dispuse controale fiscale curente,
operative, inopinate și tematice, dar în cazuri excepționale. Acestea vor fi
efectuate cu respectarea dispozițiilor Titlului VI al Codului de procedură fiscală
(art. 113-147 Cod procedură fiscală)
f. Dreptul de a refuza furnizarea de informații
Codul de procedură fiscală reglementează dreptul anumitor categorii
de persoane de a refuza furnizarea de informații , efectuarea de expertize, și
prezentarea de înscrisuri în art. 66-67.
Din categoria persoanelor care pot uza de dreptul de refuz fac parte:
- soțul/soția;
- rudele și afinii contribuabilului până la gradul al III lea;
- persoanele care au luat cunoștință în exercitarea profesie despre
astfel de informații: preoții, avocații, consultanții fiscali, auditorii, experții
contabili, medicii, psihoterapeuții, precum și asistenții acestora care au
participat la activitatea profesională a lor;
Persoanele mai susmenționate cu excepția preoților pot furniza
informații, în cazul în care contribuabilul și a dat acordul în acest sens

5.4. Suspendarea soluționării contestației și suspendarea

executării actului administrativ fiscal
În doctrinei de drept procesual civil, suspendarea reprezintă un
incident în cursul soluționării unei acțiuni în justiție.
Suspendarea contestației în procedura administrativ-fiscală oprirea
cursului procedurii administrative datorită unor împrejurări voite de părțile
litigiului sau independente de voința acestora. Suspendarea apare atât ca o
garanție a respectării interesului public, precum și ca o garanție a dreptului
la un proces echitabil, respectiv a consecințelor acestuia:
- realizarea dreptul la apărare;
- realizarea principiul contradictorialității;

47
 -realizarea principiul egalității părților.
Având în vedere natura cauzelor și a normelor prin care ele sunt
stabilite, doctrina a clasificat suspendarea:
- suspendare obligatorie, care este impusă prin norme imperative;
- suspendare facultativă, care este reglementată prin norme permisive.
In materia contenciosului administrativ fiscal, Codul de
procedură fiscală a reglementat:
-suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe cale
administrativă;
- suspendarea executării actului administrativ fiscal contestat;
a. Suspendarea procedurii de soluționare a contestației
În materia contestației reglementate de Codul de procedură fiscală,
suspendarea este întotdeauna facultativă, legiuitorul lăsând pronunțarea
acesteia la latitudinea organului competent de soluționare, care uneori se
poate sesiza din oficiu, iar alteori numai la cererea contestatorului.
Suspendarea contestației poate interveni când organul de
soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, suspendarea:
-.organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele
în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei
constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să
fie dată în procedura administrativă;
- soluționarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența sau
inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți;
Organul de soluționare competent poate suspenda procedura la
cerere, dacă sunt invocate motive temeinice Prin decizia/dispoziția de
suspendare a contestației organul de soluționare competent va stabili și
termenul până la care se suspendă procedura.
Suspendarea poate fi solicitată o singură dată. În acest caz ne aflăm
în prezența suspendării facultative la cererea persoanei interesate.
Procedura de soluționare a contestației este reluată la încetarea
motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului
stabilit de organul de soluționare competent în situația suspendării la cerere,
indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat sau nu
Hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează
acțiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluționarea
contestației cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.
b. Suspendarea actului administrativ fiscal
Introducerea contestației în procedura administrativă de atac nu
suspendă executarea actului administrativ fiscal. Prin urmare, introducerea
contestației nu are efect suspensiv de executare, având în vedere că titlurile de
creanță fiscală devin titluri executorii ope legis la data scadenței obligației
fiscale. Pornindu-se executarea silită în baza titlului de creanță devenit

48
executoriu, chiar înainte de parcurgerea procedurii administrative prealabile, se
pot crea grave prejudicii contestatorului și de aceea pe o cale separată și
subsidiară se poate solicita și obține suspendarea executării actului
contestat.
Conform art. 278 Cod procedură fiscală, contestatorul poate solicita
instanței de contencios administrativ suspendarea executării actului
contestat, dacă se depune cauțiunea, care se stabilește în cote procentuale
crescătoare în raport cu valoarea impunerii

5.5. Decizia sau dispoziția de soluționare

În soluționarea contestației, organul competent se pronunță prin
decizie sau dispoziție, după caz .
În soluționarea contestației, organele de soluționare competente se
pronunță prin:
- decizie - când competența aparține organelor fiscal din cadru
ale Agenției Naționale de Administrare Fiscală;
- dispoziție - când competența aparține autorităților administrației
publice locale;
Prin urmare, atunci când se contestă acte administrativ- fiscale
care au ca obiect venituri alocate bugetului de stat, contestația se va
soluționa prin decizie.
Când se contestă acte administrative fiscale care se referă la
venituri bugetare locale, contestația se va soluționa prin dispoziție.
Codul de procedură fiscală, stabilește că decizia de soluționare a
contestației se emite în formă scrisă și cuprinde: preambulul,
considerentele, dispozitivul.
Decizia trebuie semnată de către conducătorul direcției generale,
directorul general al organului competent constituit la nivel central,
conducătorul organului fiscal emitent al actului administrativ atacat sau de
înlocuitorii acestora, după caz.
a. Conținutul deciziei/dispoziției
Art. 274 Cod procedură fiscală prevede forma și conținutul
deciziei/dispoziției de soluționare
Preambulul va cuprinde:
- denumirea organului învestit cu soluționarea;
- numele sau denumirea contestatorului;
- domiciliul fiscal al acestuia;
- numărul de înregistrare a contestației;
- obiectul cauzei;

49
 -sinteza susținerilor părților atunci când organul de soluționare a
contestației nu este organul emitent al actului.
Considerentele trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care
au format convingerea organului de soluționare competent în emiterea deciziei.
În considerente se vor:
- arăta punctele de vedere ale părților;
- probele care au fost administrate,
- temeiurile pentru care unele dintre ele au fost reținute, iar altele
înlăturate;
- normele legale aplicate la situația de fapt stabilită;
- răspunsurile la fiecare capăt de cerere;
Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, astfel
încât, în baza tuturor probelor administrate în cauză, a argumentelor și
raționamentelor juridice, a principiilor și a regulilor de drept substanțial și
procesual, să asigure justețea soluției date.
Dispozitivul cuprinde:
- soluția pronunțată (admiterea sau respingerea contestației);
- calea de atac;
- termenul în care aceasta poate fi exercitată;
- instanța competenta.
În toate cazurile, este obligatoriu ca organul de soluționare
competent să menționeze în dispozitivul deciziei soluția pronunțată care
poate fi de admitere, în totalitate sau în parte, ori de respingere a
contestației.
b. Soluțiile asupra contestației
At. 279-280din Codul de procedură fiscală reglementează soluțiile
care pot fi adoptate de organul de soluționare.
Prin decizie, contestația poate fi admisă în totalitate sau în parte
ori respinsă.
1. Admiterea contestației
În cazul admiterii contestației se decide, după caz anularea totală
sau parțială a actului atacat.
Prin decizia prin care se desființează total sau parțial actul
administrativ atacat, poate fi obligat organul fiscal să încheie un nou act care
va avea în vedere strict considerentele deciziei pronunțate.
În situația în care se pronunță o soluție de desființare totală sau
parțială a actului atacat, în considerentele deciziei de desființare se vor
prezenta numai motivele care au condus la această soluție.
Decizia de desființare va fi pusă în executare în termen de 30 de
zile de la data comunicării, iar verificarea va viza strict aceiași perioadă și

50
același obiect al contestației pentru care s-a emis decizia, inclusiv pentru
calculul accesoriilor aferente.
Prin noul act administrativ fiscal nu se pot stabili în sarcina
contestatorului sume mai mari decât cele din actul desființat, acesta
putând fi contestat din nou.
Contestația poate fi admisă și actul administrativ fiscal atacat
anulat și în următoarele cazuri:
- se constată existenței unei excepții de fond sau de procedură;
- lipsa unuia dintre elementele referitoare la nume, prenume și
calitatea persoanei împuternicite a organului fiscal; -
- numele și prenumele ori denumirea contribuabilului, a
obiectului actului administrativ sau a semnăturii persoanei împuternicite a
organului fiscal, cu excepția actelor administrative fiscale emise prin
intermediul mijloacelor informatice.
2. Respingerea contestației
Contestația poate fi respinsă ca:
- neîntemeiată - în situația în care argumentele de fapt și de drept
prezentate în susținerea contestației nu sunt de natură să modifice cele dispuse
prin actul administrativ fiscal atacat;
- nemotivată - în situația în care contestatorul nu prezintă argumente
de fapt și de drept în susținerea contestației sau argumentele aduse nu sunt
incidente cauzei supuse soluționării;
- fiind fără obiect - în situația în care sumele și măsurile contestate
nu au fost stabilite prin actul administrativ fiscal atacat sau dacă prin reluarea
procedurii administrative, luându-se act de soluția pronunțată de instanța
penală, se constata că cererea rămâne fără obiect;
- inadmisibilă -în situația contestării deciziilor de impunere emise în
temeiul deciziei referitoare la baza de impunere.
În situația neîndeplinirii unor condiții procedurale, contestația
poate fi respinsă ca:
- nedepusă în termen - în situația în care aceasta a fost depusă
peste termenul prevăzut de lege;
- fiind depusă de o persoană lipsită de calitatea de a contesta - în
situația în care aceasta este formulată de o persoană fizică sau juridică lipsită
de calitate procesuală;
- fiind depusă de o persoană lipsită de capacitate de exercițiu,
potrivit legii;
- lipsită de interes - în situația în care contestatorul nu demonstrează
că a fost lezat în dreptul sau interesul său legitim;
- prematur formulată - în situația în care sumele contestate nu sunt
stabilite cu titlu definitiv în sarcina acestuia sau în cazul în care contribuabilul
contestă un act premergător care stă la baza emiterii unui act administrativ
fiscal.

51
 Prin decizie se poate lua act de renunțarea la contestație, în cazul
în care contestatorul solicită retragerea acesteia.
De asemenea prin decizie se poate constata autoritatea de lucru
judecat atunci când există identitate de obiect, părți și cauză.
În cazul în care procedura administrativă nu se finalizează prin
pronunțarea unei soluții pe fond, instanța de contencios administrativ, în
ipoteza admiterii ca întemeiată a acțiunii formulate de reclamant privind
anularea deciziei de respingere a contestației, se va putea substitui
autorității administrative competente să soluționeze pe fond cauza (a se
vedea art. 281 alin. 7 Cod procedură fiscală).
c. Comunicarea deciziei/dispoziției de soluționare
Decizia se comunică contestatorului, persoanelor introduse și
organului fiscal emitent al actului administrativ atacat.
Decizia se comunică în următoarele modalități:
- prin prezentarea contribuabilului la sediul organului fiscal
emitent și primirea acesteia sub semnătură, data comunicării fiind data ridicării;
- prin persoanele împuternicite ale organului fiscal, potrivit legii;
- prin poștă la domiciliul fiscal al contestatorului, cu scrisoare
recomandată cu confirmare de primire, precum și prin fax, telefon, e-mail, dacă
se asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia, data
comunicării fiind dovedită prin semnătura destinatarului;
- site-ul organului fiscal
Comunicarea deciziei de soluționare a contestației
contestatorului și organului fiscal emitent reprezintă un aspect deosebit
de important întrucât din acest moment începe să curgă termenul în care
poate fi introdusă acțiunea în contencios administrativ.
d. Natura juridică a decizie/dispoziției de soluționare a
contestației
În privința naturii juridice a deciziei prin care este soluționată
contestația, în procedura administrativ-fiscală, doctrina nu este unitară.
Unii autori consideră că are natura juridică a unui recurs
administrativ-jurisdicțional (a se vedea D. C. Popa, Recursul…, op. cit. p.
116, A. Trăilescu, Drept administrativ. Tratat, op.cit. p. 331)
Opinia majoritară susține că, decizia prin care este soluționată
decizia/dispoziția de soluționare a contestației îmbracă forma unui act
administrativ fiscal, care are natura juridică a unui act administrativ
unilateral, de autoritate, cu caracter individual (a se vedea A. Fanu-Moca,
op. cit. p. 253)

52
 Capitolul VI

Faza jurisdicțională a contenciosului fiscal

6.1. Instanța competentă

Pentru a asigura liberul acces la justiție consfințit de art. 21 din
Constituție, legiuitorul a prevăzut în art.281 Cod procedură fiscală dreptul de a
ataca deciziile emise în procedura administrativ fiscală în fața instanței de
contencios administrativ
Referitor la faza jurisdicțională sau judiciară a contenciosului
administrativ fiscal, aceasta este reglementată de prevederile Legii
contenciosului administrativ ( Legea nr. 554/2004 cu modificări), cu specificarea
că prezintă anumite particularități.
a. Competența materială a instanței de contencios administrativ
Codul de procedură fiscală (republicat), statuează că deciziile emise în
soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestator sau de către
persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației, la instanța
judecătorească de contencios administrativ competentă potrivit legii.
Potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă:
- tribunalul este competent să judece în primă instanță procesele
și cererile în materie de contencios administrativ, în afară de cele date în
competența curților de apel,
- curțile de apel judecă în prima instanță procesele și cererile în
materia contenciosului administrativ privind actele autorităților
administrației publice centrale.
Din interpretarea acestor norme de competență în materia
contenciosului administrativ statuate de Codul de procedură civilă se
desprinde un singur criteriu care determină competența materială de fond,
respectiv poziționarea autorității publice emitente a actului administrativ în
sistemul administrației publice - autorități centrale sau locale - neavând
relevanță valoarea obiectului cererii.
Art.10 al Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 (modificat prin
Legea nr.212/2018) a introdus criteriul valoric în privința competenței
materiale de soluționare a litigiilor având ca obiect creanțele fiscale
privind impozite , taxe și alte contribuții obligatorii :
- sunt de competente să judece litigiile ale căror cuantum de
impunere este până la 3.000.000 lei tribunalelor administrativ-fiscale;
- sunt de competente să judece litigiile ale căror cuantum de
impunere este peste 3.000.000 lei secțiile de contencios administrativ și
fiscal ale curților de apel;

53
 Normele de competență material au caracter imperativ
b. Competența teritorială
Art. 10 din Legea contenciosului administrativ dispune că este
competent să judece în materia contenciosului fiscal:
- tribunalul respectiv secția de contencios administrativ și fiscal
în a cărui rază teritorială își are domiciliul fiscal contestatarul atunci când
în procedura prealabilă s-a pronunțat direcția generală regională a finanțelor
publice (când obiectul impunerii este până la 3.000.000 lei)
- curtea de apel în a cărei rază teritorială își are domiciliul fiscal
contestatarul, atunci când în procedura prealabilă s-a pronunțat Direcția
specializată din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală (când
obiectul impunerii este peste 3.000.000 lei).

6.2.Subiectele procesuale ale acțiunii în contencios fiscal

În conformitate cu prevederile art. 1 din Legea nr. 554/2004, poate fi
reclamant, subiect activ într-o acțiune în contencios administrativ:
- persoana vătămată într-un drept sau interes legitim;
- Avocatul Poporului pentru apărarea intereselor generale ale
cetățenilor;
- Ministerul Public pentru apărarea drepturilor și intereselor
persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu: minori sau interziși judecătorești;
- autoritatea publică emitentă a actului administrativ;
- prefectul pentru apărarea drepturilor și intereselor cetățenilor sau
instituțiilor publice afectate din unitatea administrativă unde își desfășoară
activitatea;
- Agenția Națională a Funcționarilor Publici pentru apărarea acestei
categorii socio-profesionale;
- orice subiect de drept public.
În ceea ce privește subiectul procesual pasiv, pârâtul acesta este
autoritatea publică administrativă emitentă a actului administrativ fiscal
atacat.
În cazul acțiunilor împotriva actelor administrative fiscale, vor fi
citați în calitate de pârât atât organul emitent al deciziei în soluționarea
contestației, cât și organul care a emis actul administrativ fiscal atacat în
procedura prealabilă.

6.3. Reguli procedurale

a. Activități procedurale anterior judecății propriu –zise
Conform dispozițiilor Legii nr. 554/2004, reclamantul are obligația de a
anexa la acțiune:

54
 - copia actului administrativ pe care îl atacă sau, după caz,
răspunsul autorității publice prin care i se comunică refuzul soluționării
cererii sale.
- în cazul în care reclamantul nu a primit nici un răspuns la cererea sa,
va depune la dosar copia cererii, certificată prin numărul și data
înregistrării la autoritatea publică;
- orice înscris care face dovada îndeplinirii procedurii prealabile.
La primirea cererii, instanța de contencios fiscal va dispune:
- citarea părților: contestatorul în calitate de reclamant și organul
emitent al actului, precum și organul de soluționare a contestației, ambele
organe în calitate de pârâți; citarea se va face potrivit normelor prevăzute de
Codul de procedură civilă;
- va cere autorității al cărei act este atacat să îi comunice de urgență
acel act, împreună cu întreaga documentație care a stat la baza emiterii lui;
- orice alte lucrări necesare pentru soluționarea cauzei.
Acțiunile în contencios administrativ se judecă de urgență și cu
precădere, în ședință publică, în completul stabilit de lege, hotărârile
urmând a fi redactate și motivate în mod urgent.
b. Condiții de fond și formă ale acțiunii în contencios fiscal
Acțiunea în contencios fiscal, în conformitate cu Codul de procedură
civilă, trebuie să îndeplinească toate cerințele unei acțiuni în justiție. Cererea
de chemare în judecată se formulează în scris fiind o condiție de formă
absolută și trebuie să conțină următoarele elemente obligatorii:
- datele de identificare a contestatorului;
- obiectul contestației;
- motivele de fapt și de drept;
- dovezile pe care se întemeiază; probele trebuie cuprinse în cererea
introductivă de instanță, altfel, reclamantul va fi decăzut din dreptul de a solicita
suplimentarea sau administrarea unor noi probe; în mod excepțional se poate
suplimenta probatoriul în cursul judecății numai dacă necesitatea administrării
probei rezultă din derularea judecății;
- semnătura contestatorului sau a împuternicitului acestuia; dovada
calității de împuternicit se va face conform dispozițiilor legale prin depunerea
procurii de împuternicire în original sau copie legalizată ori duplicat după
procura notarială;
Lipsa unora dintre elementele obligatorii poate avea consecințe în
sensul anularea contestației.

6.4. Suspendarea executării actului administrativ fiscal atacat

Art. 15 din Legea 554/2004 reglementează posibilitatea suspendării
executării actului administrativ unilateral prin cererea adresată instanței
competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat.
Cererea de suspendare se poate formula:

55
 - odată cu acțiunea principală;
- printr-o acțiune separată introdusă până la soluționarea acțiunii în
fond;
- independent de faptul dacă anterior contribuabilul a formulat sau nu
o cerere de suspendare în baza art. 14 din lege și fără a avea vreo importanță
modul de soluționare a acesteia.
Legătura indisolubilă dintre acțiunea principală în anulare și
cererea accesorie de suspendare rezultă din interpretarea prevederilor art. 15
din Legea 554/2004. Prin urmare, în cazul renunțării la acțiunea principală,
cererea de suspendare va fi respinsă ca fiind fără obiect.
Caracterul accesoriu al cererii de suspendare a executării este
confirmat și de faptul că hotărârea prin care se soluționează cererea de
suspendare este, de regulă, o încheiere.
Motivele care trebuie să fundamenteze cererea de suspendare
trebuie să fie temeinice, să creeze de la început o îndoială asupra legalității și
temeiniciei actului contestat și să fie cuprinse în considerentele hotărârii.
Momentul până la care poate fi cerută suspendarea executării actului
administrativ este cel al soluționării în fond a acțiunii în contencios administrativ
al cărei accesoriu este.

6.5. Soluțiile pe care le poate pronunța instanța de contencios

administrativ
Instanța de contencios administrativ poate să dispună:
- a) admiterea acțiunii și anularea actului în totalitate sau în parte
urmată de instituirea obligației autorității fiscale să emită un act
administrativ fiscal ori să elibereze un certificat, o adeverință sau orice alt
înscris;
- b). respingerea acțiunii.
Instanța de contencios administrativ este competentă să se
pronunțe asupra.
- asupra legalității actelor sau operațiunilor administrative care au
stat la baza emiterii actului dedus judecății;
- asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale
cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru și au fost administrate
probe în acest sens.

6.6. Căile e atac în faza jurisdicțională

Legea contenciosului administrativ care reglementează controlul
judecătoresc asupra actelor administrative, ca procedură specială, a prevăzut
în art. 20 că partea nemulțumită are la dispoziție calea de atac a recursului.
În doctrină s-au exprimat puncte de vedere diferite privitoare la calea
de atac instituită ce lege. Unii autori au susținut că ea este o cale de atac
ordinară , pentru că omisio medio legiuitorul nu a prevăzut și altă cale ordinară

56
( a se vedea D.C. Dragoș, Legea contenciosului administrativ. Comentarii și
explicații, Editura All Beck, București, 2005, p. 296)
Alți autori au susținut că această cale de atac este o cale
extraordinară pentru că în sistemul nostru de drept procesual civil recursul este
prevăzut ca o cale extraordinară și în consecință se poate exercita numai în
condiții restrictive , respectiv dacă sunt îndeplinite exigențele art. 483-496 Cod
procedură civilă și suspus unor reguli restrictive privitoare la probațiune ( a se
vedea A. Fanu-Moca, op. cit., p. 275). Ne raliem acestei opinii și apreciem că
recursul împotriva unei hotărâri pronunțate de instanța de contencios
administrativ este o cale de atac extraordinară.
Calea de atac a recursului poate fi declarată în termen de 15 zile de la
comunicarea hotărârii
Instanța competentă să judece recursul:
- curtea de apel în a cărei rază are domiciliul sau sediul
contestatorul când în primă instanță s-a pronunțat tribunalul ;
- Înalta Curte de Casație și Justiție când în primă instanță s-a
pronunțat curtea de apel, secția de contencios administrativ și fiscal;

57
 Capitolul VII

Contenciosul fiscal de drept comun

7.1. Aspecte generale privind executarea silită a creanțelor fiscale

Executarea silită a fost definită în doctrina ca fiind procedura prin care
creditorul, titular al dreptului recunoscut printr-o hotărâre judecătorească sau
prin alt titlu executoriu recurge la constrângerea debitorului, care nu și-a
executat voluntar obligațiile, prin intermediul organelor abilitate, să obțină
îndeplinirea acelor obligații ( a se vedea S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Principi
și instituții de drept procesual civil, vol. III, Editura Lumina Lex, București, 1999,
p. 266). Executarea silită mai este cunoscută și sub denumirea de „urmărire
silită”.
Art. 220 Cod procedură fiscală dispune: „în cazul în care debitorul nu
plătește de bunăvoie obligațiile fiscale datorate , organul fiscal competent,
pentru stingerea acestora, procedează la acțiuni de executare silită, potrivit
prezentului cod, cu excepția cazului în care există o cerere de
restituire/rambursare în curs de soluționare , iar cuantumul sumei solicitate este
egal cu sau mai mare decât creanța fiscală datorată”
Executarea silită a creanțelor bugetare este un mijloc de stingere
a obligațiilor fiscale atunci când debitorul nu le execută voluntar.
Procedura executării silite în materie fiscală nu este fundamental
deosebită de executarea silită din dreptul civil, ea reprezintă un mijloc
excepționale la care recurg organele fiscale pentru a-l constrânge pe
contribuabil să-și execute obligațiile fiscale.
Sediul materiei în privința instituției executării silite îl găsim în Codul
de procedură fiscală în Titlul VII, capitolul VIII-XI de la art. 220 și până la
art.219.
Executarea silită a creanțelor fiscale, este, în linii generale,
asemănătoare cu executarea silită a creanțelor civile
Trăsăturile particulare ale executării silite în materie fiscală sunt:
- este efectuată în întregime de persoane autorizate din cadrul
organelor fiscale și nu se realizează prin executori judecătorești;
- titlul de creanță bugetară este titlu executoriu și nu are nevoie de
nicio investite din partea instanțelor judecătorești.
Executarea silită presupune trei forme de realizare:
- poprirea asupra sumelor aflate în conturi, a veniturilor pecuniare etc.;
- urmărire bunurilor mobile;
- urmărirea bunurilor imobile;

58
 Cheltuielile generate de executarea silită, în principiu, sunt suportate
de către debitor. Pe cale de excepție , în cazul creanțelor fiscale administrate
de organul fiscal central, cheltuielile generate de somație și înființarea popririi
sunt suportate de către acesta. Cheltuielile sunt stabilite de organul de
executare prin proces-verbal, acre potrivit dispozițiilor legale ( art. 256 Cod
procedură fiscală) constituie titlu executoriu și este însoțit de documente
doveditoare. Sumele sunt suportate din bugetul organului fiscal și după
recuperarea lor se fac venit la bugetul din care au fost suportate.

7.2. Organele de executare silită

Pentru efectuarea procedurii de executare silită este competent
- organul de administrare a creanței fiscale:
- organul de executare în a cărui rază teritorială se găsesc
bunurile urmăribile, coordonarea întregii executări revenind organului de
executare în a cărui rază teritorială îți are domiciliul fiscal debitorul sau
organul de executare competent.
În cazul în care executarea silită se face prin poprire, aplicarea
măsurii de executare silită se face de către organul de executare coordonator.
Atunci când se constată că există pericolul evident de înstrăinare,
substituire sau de sustragere de la executare silită a bunurilor și
veniturilor urmăribile ale debitorului, organul de executare în a cărui rază
teritorială se află domiciliul fiscal al debitorului, poate proceda la
indisponibilizarea și executarea silită a acestora, indiferent de locul în care
se găsesc bunurile.
Executarea silită se face de organul de executare competent prin
intermediul executorilor fiscali, persoane specializate care-și desfășoară
activitatea la serviciul/biroul de executare silită, compartiment aflat în structura
organelor fiscale.
În exercitarea atribuțiilor ce le revin și pentru aplicarea procedurilor de
executare silită, executorii fiscali au următoarele atribuții:
- să intre în orice incintă de afaceri a debitorului, persoană
juridică, sau în alte incinte unde acesta își păstrează bunurile, în scopul
identificării bunurilor sau valorilor care pot fi executate silit, precum și să
analizeze evidența contabilă a debitorului în scopul identificării terților
care datorează sau dețin în păstrare venituri ori bunuri ale debitorului;
- să intre în toate încăperile în care se găsesc bunuri sau valori
ale debitorului, persoană fizică, precum și să cerceteze toate locurile în
care acesta își păstrează bunurile;
- să solicite și să cerceteze orice document sau element material
care poate constitui o probă în determinarea bunurilor proprietate a
debitorului;

59
 Executorul fiscal poate intra în încăperile ce reprezintă domiciliul sau
reședința unei persoane fizice, cu consimțământul acesteia, iar în caz de refuz,
organul de executare va cere autorizarea instanței judecătorești competente
potrivit dispozițiilor Codului de procedură civilă (pe calea ordonanței
președințiale).
Accesul executorului fiscal în locuință, în incinta de afaceri sau în orice
altă încăpere a debitorului, persoană fizică sau juridică, se poate efectua între
orele 6,00 - 20,00, în orice zi lucrătoare. Executarea începută va putea continua
în aceeași zi sau în zilele următoare.
În cazuri temeinic justificate de pericolul înstrăinării unor bunuri,
accesul în încăperile debitorului va avea loc și la alte ore decât cele menționate,
precum și în zilele nelucrătoare.
În absenta debitorului sau dacă acesta refuză accesul în oricare dintre
încăperi, executorul fiscal poate să pătrundă în acestea în prezența unui
reprezentant al poliției ori al jandarmeriei sau a altui agent al forței publice și în
prezența a doi martori majori
În cazul instituțiilor publice care sunt finanțate de la buget și care pot
colecta astfel de drepturi pe seama bugetului și nu au în componența lor
executori fiscali, transmit titlurile de creanță fiscală care nu au fost executate
voluntar, către organele fiscale centrale sau locale, în vederea începerii
procedurii executării silite și derulării acesteia. Organele fiscale de executare
silită trebuie să confirme primirea acestor titluri executorii în termen de 30 zile.

7.3. Condițiile începerii executării silite

Regulile cu caracter general care ordonează executarea silită a
creanțelor fiscale sunt prevăzute în art. 227-232 Cod procedură fiscală
Executarea silită a creanțelor fiscale se efectuează doar în temeiul
unui titlu executoriu emis de organul de executare competent în a cărui rază
teritorială își are sediul sau domiciliul debitorul, persoană fizică sau juridică ori
unde acesta este luat în evidența fiscală.
Titlul executoriu trebuie să conțină următoarele elemente:
- antetul organului emitent;
- numele și prenumele sau denumirea debitorului;
- codul unic de înregistrare şi/sau codul numeric personal al
debitorului;
- domiciliul sau sediul acestuia, precum şi orice alte date de
identificare;
- cuantumul și natura sumelor datorate şi neachitate;
- temeiul legal al puterii executorii a titlului;
- data întocmirii titlului;
- ștampila și semnătura organului de executare.
Titlurile executorii emise de organele competente, care privesc
creanțe fiscale, se transmit în termen de cel mult 30 de zile de la emitere

60
spre executare silită, potrivit legii, organelor de executare, acestea din
urmă fiind obligate să confirme primirea în termen de 30 de zile.
Executarea silită se poate întinde asupra veniturilor și bunurilor
proprietate a debitorului, urmăribile potrivit legii, iar valorificarea acestora
se efectuează numai în măsura necesară pentru realizarea creanțelor
fiscale și a cheltuielilor de executare. Executarea silită a bunurilor
proprietate a debitorului, urmăribile potrivit legii, se efectuează, de regulă, în
limita a 150% din valoarea creanțelor fiscale, inclusiv a cheltuielilor de
executare.
Sunt supuse sechestrării și valorificării bunurile urmăribile proprietate
a debitorului, prezentate de acesta și/sau identificate de către organul de
executare, în următoarea ordine:
- bunurile mobile și imobile care nu sunt direct folosite în activitatea ce
constituie principala sursă de venit;
- bunuri care nu sunt nemijlocit predestinate pentru desfășurarea
activității care constituie principala sursă de venit;
- bunurile mobile și imobile ce se află temporar în deținerea altor
persoane în baza contractelor de arendă, de împrumut, de închiriere, de
concesiune, de leasing și altele;
- ansamblul de bunuri;
- mașini-unelte, utilaje, materii prime și materiale și alte bunuri mobile,
precum și bunuri imobile ce servesc activității care constituie principala sursă
de venit;
- produse finite.
În cadrul procedurii de executare silită se pot folosi succesiv sau
concomitent modalitățile de executare silită prevăzute de lege.
Executarea silită a creanțelor fiscale nu se perimă (lăsarea în
nelucrare sau suspendarea nu antrenează perimarea, respectiv imposibilitatea
de a finaliza executarea începută).
Executarea silită se desfășoară până la stingerea creanțelor fiscale
înscrise în titlul executoriu, inclusiv a majorărilor de întârziere ori a altor sume,
datorate sau acordate potrivit legii prin acesta, precum și a cheltuielilor de
executare.
Procedura de executarea silită începe prin comunicarea somației.
Dacă în termen de 15 zile de la comunicarea somației nu se stinge debitul,
se continuă măsurile de executare silită.
Somația este însoțită de un exemplar al titlului executoriu și va
cuprinde următoarele:
- numărul dosarului de executare;
- suma centru care se începe executarea silită;
- termenul în care cel somat urmează sa plătească suma prevăzută în
titlul executoriu, precum și indicarea consecințelor nerespectării acesteia.

61
 Înaintea valorificării bunurilor, acestea vor fi evaluate. Evaluarea se
efectuează de organul de executare prin experți evaluatori proprii sau prin
experți evaluatori independenți, iar organul de executare va actualiza prețul de
evaluare ținând cont de rata inflației.
Cheltuielile de executare sunt în sarcina debitorului.
Nicio terță persoană nu se poate opune sechestrării unui bun sau
bunurilor debitorului invocând un drept de gaj, ipotecă sau privilegiu întrucât
creanțele fiscale sunt privilegiate în raport cu alte creanțe Pentru valorificarea
unor drepturi , terți vor participa la distribuirea sumelor rezultate din valorificarea
bunurilor

7.4. Modalități de executare silită

a. Poprirea ( art. 236-237 Cod procedură fiscală)
Poprirea se poate dispunea asupra:
- oricăror sume urmăribile reprezentând venituri și disponibilități
bănești în lei și în valută;
- titlurilor de valoare sau imobile necorporale deținute și/sau datorate
cu orice titlu debitorului de către terțe persoane sau pe care aceștia le vor
datora și/sau deține în viitor în temeiul unor raporturi juridice existente;
- sumele ce reprezintă venituri bănești ale debitorului persoană fizică,
realizate ca angaja;
-pensiile de orice fel;
- ajutoarele sau indemnizațiile cu destinație specială care sunt supuse
urmăririi numai în condițiile prevăzute de Codul de procedură civilă (ex.
veniturile din salarii se urmăresc numai până la jumătate, dacă debitorul nu are
și alte creanțe față de alte persoane care sunt privilegiate în raport cu creanțele
fiscale, cum ar fi contribuțiile de întreținere pentru copii);
Sunt exceptate de la poprire sumele reprezentând credite
nerambursabile sau finanțări primite de la instituții sau organizații internaționale
pentru programe ori proiecte.
Poprirea asupra veniturilor debitorilor persoane fizice sau
persoane juridice se înființează de către organul de executare printr-o
adresă care va fi trimisă prin scrisoare recomandată, cu dovada de primire,
terțului poprit, împreună cu o copie certificată de pe titlul executoriu.
Debitorul va fi înștiințat despre înființarea popririi în mod obligatoriu.
Poprirea nu este supusă validării.
Poprirea înființată anterior, ca măsură asiguratorie, devine executorie
prin comunicarea copiei certificate de pe titlul executoriu, făcută terțului poprit,
și înștiințarea despre aceasta a debitorului.
Poprirea se consideră înființată din momentul primirii adresei de
înființare de către terțul poprit.
Terțul poprit este obligat:

62
 - să înregistreze atât ziua cât și ora primirii adresei de înființare a
popririi.
- să plătească, de îndată sau după data la care creanța devine
exigibilă organului fiscal, suma reținută și cuvenită, în contul indicat de
organul de executare;
- să indisponibilizeze bunurile mobile necorporale poprite,
înștiințeze despre aceasta organul de executare.
Pentru stingerea creanțelor fiscale, debitorii titulari de conturi bancare
pot fi urmăriți prin poprire asupra sumelor din conturile bancare. În acest caz,
odată cu comunicarea somației și a titlului executoriu, făcută debitorului, o copie
certificată de pe acest titlu va fi comunicată băncii la care se află deschis contul
debitorului.
Dacă terțul poprit face opoziție la poprire, respectiv comunică
organului de executare că nu datorează nicio sumă debitorului sau invocă orice
neregularitate privind înființarea popririi, dar din informațiile și documentele de
ținute de organul fiscal rezultă contrar, acesta sesizează instanțe
judecătorească în a cărei rază se află domiciliul sau sediul terțului poprit.
Instanța, primind cererea organului fiscal de executare, o soluționează cu
precădere și urgență, analizând în baza probelor administrate susținerile părților
și se pronunță cu privire la menținerea sau desființarea popriri.
b. Executarea silită a bunurilor mobile
Executarea silită asupra bunurilor mobile ale debitorului vizează orice
fel de bunuri mobile ale debitorului, cu excepțiile prevăzute de lege.
Sunt exceptate de la executarea silită mobiliară următoarele
categorii de bunuri ale persoanei fizice:
- bunurile necesare vieți și muncii debitorului, precum și ale
membrilor de familiei;
- bunurile mobile de orice fel care servesc la continuarea studiilor
și la formarea profesională,:
- bunurile strict necesare exercitării profesiei sau a altei ocupații
cu caracter permanent (ex. bunurile necesare desfășurării activității agricole
cum sunt uneltele, semințele, îngrășămintele, furajele și animalele de producție
și de lucru);
- bunurile strict necesare uzului personal sau casnic al
debitorului și familiei sale;
- obiectele de cult religios, dacă nu sunt mai multe de același fel;
- alimentele necesare debitorului și familiei sale pe timp de două
luni, iar dacă debitorul se ocupă exclusiv cu agricultura, alimentele strict
necesare până la noua recoltă;
- combustibilul necesar debitorului și familiei sale pentru încălzit
și pentru prepararea hranei, socotit pentru 3 luni de iarnă;

63
 - obiectele necesare persoanelor cu handicap sau destinate
îngrijirii persoanelor bolnave;
- bunurile declarate neurmăribile prin alte dispoziții legale;
Executarea silită a bunurilor mobile se face prin sechestrarea și
valorificarea acestora, chiar dacă acestea se află la un terț
Sechestrul se instituie printr-un proces-verbal. Procesul-verbal de
sechestru va cuprinde:
- denumirea organului de executare, indicarea locului, a datei și a orei
când s-a făcut sechestrul;
- numele și prenumele executorului fiscal care aplica sechestrul,
numărul legitimației și al delegației;
- numărul dosarului de executare, data și numărul de înregistrare a
somației, precum și titlul executoriu în baza căruia se face executarea silită;
- temeiul legal în baza căruia se face executarea silită;
- sumele datorate pentru a căror executare silită se aplică sechestrul,
inclusiv cele reprezentând majorări de întârziere, menționându-se și cota
acestora, precum și actul normativ în baza căruia a fost stabilită obligația de
plată;
- numele, prenumele și domiciliul debitorului persoană fizică ori, în
lipsa acestuia, ale persoanei majore ce locuiește împreună cu debitorul sau
denumirea și sediul debitorului;
- numele, prenumele și domiciliul altor persoane majore care au fost
de față la aplicarea sechestrului, precum și alte elemente de identificare a
acestor persoane;
- descrierea bunurilor mobile sechestrate și indicarea valorii estimative
a fiecăruia, după aprecierea executorului fiscal, pentru identificarea și
individualizarea acestora, menționându-se starea de uzură și eventualele
semne particulare ale fiecărui bun, precum și dacă s-au luat măsuri spre
neschimbare, punerea de sigilii, custodia ori ridicarea de la locul unde se află,
administrare ori conservare a acestora, după caz;
- mențiunea că evaluarea se va face înaintea începerii procedurii de
valorificare, în cazul în care executorul fiscal nu a putut evalua bunul deoarece
acesta necesită cunoștințe de specialitate;
- mențiunea făcută de debitor privind existența sau inexistența unui
drept de gaj, ipotecă ori privilegiu, după caz, constituit în favoarea unei alte
persoane pentru bunurile sechestrate;
- numele, prenumele și adresa persoanei căreia i s-au lăsat bunurile
precum și locul de depozitare a acestora, după caz;
- eventualele obiecții făcute de persoanele prezente la aplicarea
sechestrului;

64
 - mențiunea că, în cazul în care în termen de 15 zile de la data
încheierii procesului-verbal de sechestru debitorul nu plătește obligațiile fiscale,
se va trece la valorificarea bunurilor sechestrate;
- semnătura executorului fiscal care a aplicat sechestrul şi a tuturor
persoanelor care au fost de prezente la sechestrare;
Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau nu vrea să
semneze, executorul fiscal va menționa această împrejurare în procesul verbal.
Câte un exemplar al procesului-verbal de sechestru se predă
debitorului sub semnătură sau i se comunică la domiciliul ori la sediul
acestuia și, atunci când este cazul, custodelui. Custodele semnează
procesul verbal și va atesta că a primit în custodie bunurile sechestrate.
Bunurile mobile sechestrate vor putea fi lăsate:
- în custodia debitorului;
- în custodia creditorului;
-în custodia unui terț (custodele) desemnat de organul de executare
sau de executorul fiscal și după caz, ori vor fi ridicate și depozitate de către
acesta.
Atunci când bunurile sunt lăsate în custodia debitorului sau a altei
persoane desemnate conform legii și când se constată că există pericol de
substituire ori de degradare, executorul fiscal poate aplica sigiliul asupra
bunurilor.
În cazul în care bunurile sechestrate constau în sume de bani în lei
sau în valută, titluri de valoare, obiecte de metale prețioase, pietre prețioase,
obiecte de artă, colecții de valoare, acestea se ridică și se depun, cel târziu a
doua zi lucrătoare, la unitățile specializate:
- bănci în cazul sumelor de bani și valută,
-muzee sau galerii în cazul obiectelor de artă;
-unități specializate în prelucrarea bijuteriilor;
Cel care primește bunurile în custodie va semna procesul-verbal de
sechestru, iar în cazul în care custodele este o altă persoană decât debitorul
sau creditorul, organul de executare îi va stabili acestuia o remunerație ținând
seama de activitatea depusă în vederea depozitării etc.
c. Executarea silită a bunurilor imobile
Executarea silită imobiliară se întinde asupra bunurilor imobile
proprietate a debitorului.
În situația în care debitorul deține bunuri în proprietate comună cu
alte persoane, executarea silită se va întinde numai asupra bunurilor
atribuite debitorului în urma partajului judiciar, respectiv asupra sultei,
dacă bunul a fost atribuit celuilalt coproprietar.
Executarea silită imobiliară se întinde de plin drept și asupra bunurilor
accesorii bunului imobil, prevăzute de Codul civil. Bunurile accesorii nu pot fi
urmărite decât odată cu imobilul.

65
 Sunt exceptate de la executarea silită imobiliară imobilul locuit de
debitorul persoană fizică și familia sa în limita respectării normei locative
legale.
Dispozițiile mai susmenționate nu sunt aplicabile în cazurile în
care executarea silită se face pentru stingerea creanțelor fiscale rezultate
din săvârșirea de infracțiuni ( ex: în caz de condamnare a debitorului pentru
evaziune fiscală este urmărită silit și casa de locuit cu condiția a aceasta să fie
proprietate sa ).
Executorul fiscal care aplică sechestrul încheie un proces-verbal
de sechestru, acesta constituind în ipotecă legală.
La instituirea sechestrului și în tot cursul executării silite, organul
de executare poate numi un administrator-sechestru, dacă această măsură
este necesară pentru administrarea imobilului urmărit.
Administratorul sechestru urmărește:
- încasarea chiriilor, a arendei și a altor venituri obținute din
administrarea acestui;
- organizarea apărării în litigii privind imobilul respectiv;
- consemnarea veniturile produse de imobil și încasate la unitățile
abilitate;
- depune recipisa de consemnare la organul de executare;
- ia măsuri de efectuare a lucrărilor de reparații și întreținere a
imobilului
Administrator-sechestru poate fi numit: creditorul, debitorul ori
altă persoană fizică sau juridică.
După primirea procesului-verbal de sechestru, debitorul poate solicita
organului de executare, în termen de 15 zile de la comunicare, să îi aprobe ca
plata integrală a creanțelor fiscale să se facă din veniturile bunului imobil
urmărit sau din alte venituri ale sale pe timp de cel mult 6 luni.

7.4. Valorificare bunurilor sechestrate

Dacă în termen de 15 zile creanța în raport cu care s-a pornit
executarea silită nu a fost stinsă se procedează al întocmirea
formalităților de valorificare a bunurilor sechestrate.
Valorificarea bunurilor se va face cu respectarea interesului și a
drepturilor și obligațiilor debitorului.
Modalități de realizare a valorificării bunurilor sunt:
- înțelegerea părților;
- vânzarea în regim de consignație a bunurilor mobile;
- vânzarea directă;
- vânzarea l licitație, inclusiv prin mijloace electronice;
- alte modalități prevăzute de lege;

66
 a. Valorificarea bunurilor sechestrate prin înțelegerea părților se
realizează prin acordul dintre debitor și organul de executare așa încât să se
realizeze o recuperare corespunzătoare a creanței. Debitorul va depune la
organul de executare, în scris, propunerea de vânzare care i s-a făcut și
numele potențialului cumpărător. Prețul propus de debitor nu poate fi mai mic
decât prețul de evaluare. După examinarea propunerii , organul de executare
indică în ce cont se va plăti prețul bunului de către cumpărător. Încheierea
tranzacției și plata prețului în contul organului de executare impune ridicarea
indisponibilizării care greva bunul.
b. Valorificarea bunurilor sechestrate prin vânzare directă se
poate realiza în următoarele cazuri:
- înaintea procedurii de valorificare prin licitație dacă se recuperează
integral creanța;
- după finalizarea licitației dacă bunurile sechestrate nu au fost
vândute;
Vânzarea directă se realizează prin încheierea unui proces verbal care
constituie titlu de proprietate.
c. Vânzarea bunurilor sechestrate la licitație presupune ca organul
de executare trebuie să procedeze publicitatea de cu cel puțin 10 zile înainte de
data fixată pentru vânzare. Publicitatea se afișează la primăria în a cărei rază
teritorială în care se află bunul sechestrat.
Licitația se ține la locul unde se află bunurile sechestrate sau la locul
stabilit de organul de executare silită.
Ofertele de cumpărare pot fi depuse direct sau prin poștă.
Bunurile se vor adjudeca de către persona care va oferi prețul cel mai
mare. Valoarea bunul la prima licitație se diminuează cu 25%, iar la cea de a
doua se diminuează cu 50%.Fiecare participant oferă o taxă de participare de
10%.
Comisia de licitare este formată din 3 persoane desemnată de organul
fiscal. Modul de desfășurare a licitației se consemnează într-un proces verbal
întocmit și semnat de comisia de licitație.
După adjudecarea bunului și plata prețului de către adjudecatar,
organul de executare în termen de 5 zile încheie procesul verbal de adjudecare,
care constituie titlu de proprietate. Dacă prin licitație a fost vândut un imobil,
procesul verbal de adjudecare se servește la înscrierea în cartea funciară a
adjudecatarului ca proprietar.
Procesul verbal de adjudecare trebuie să conțină următoarele
mențiuni:
- numărul și dosarul de executare silită;
- numărul și data procesului verbal de desfășurare a licitației;
- datele de identificare ale cumpărătorului;
- datele de identificare ale debitorului;
- prețul la care s-a adjudecat bunul și tva dacă este cazul;

67
 - modalitatea de plată a prețului (integral sau în tranșe);
- mențiunea că acest document constituie titlu de proprietate;
- semnătura cumpărătorului sau al reprezentantului său;
Dacă bunurile supuse valorificării nu au putut fi valorificate prin
modalitățile analizate mai sus, organul de executare fiscală procedează :
- a. în cazul imobilelor:
- menține măsura indisponibilizării lor până la prescrierea creanței
fiscale (5 ani), dar periodic poate relua procedura de valorificare;
- numește/menține sau dispune schimbarea administratorului
sechestru,
Cu ocazia reluării procedurii de valorificare, dacă este necesar, se va
face o nouă reevaluare a bunului imobil, iar prețul de pornirea al licitației nu
poate fi mai mic decât jumătate din valoarea bunului. Bunul va fi vândut la cel
mai mic preț care nu poate fi inferior taxei de licitare;
- b. în cazul mobilelor:
- se consideră că acestea nu mai au valoare de piață și se restituie
debitorului totodată fiind ridicată și măsura sechestrului;
- dacă nu se cunoaște domiciliul debitorului se procedează la afișarea
unui anunț în sensul că bunul se află în păstrarea organului fiscal și proprietarul
este încunoștințat că trebuie să-l ridice
Bunul se păstrează până la împlinirea termenului de prescripție. Dacă
proprietarul nu ridică bunul mobil după împlinirea termenului de prescripție,
acesta este valorificat ca bunul intrat în proprietatea privată a statului;
Aspectele legate de bunurile care nu au putut fi valorificate și nu
au fost ridicate de proprietar se consemnează într-un proces-verbal
întocmit de organul de executare.
În cazul imobilelor, în temeiul procesului –verbal, se sesizează
instanța de judecată cu o acțiune prin care să se dispună trecerea bunului în
proprietatea privată a statului. Prin hotărâre judecătorească se dispună trecerea
bunului în proprietatea privată a statului și i se va da o utilizare.

7.5. Contestația la executare

a. Natura juridică a contestației la executare silită a creanțelor
fiscale
Contestația la executare este remediul procesual de care pot uza
persoanele interesate împotriva oricărui act de executare efectuat cu
încălcarea dispozițiilor Codului de procedură fiscală de către organele de
executare, precum și în cazul în care aceste organe refuză să
îndeplinească un act de executare în condițiile legii.
În doctrină, contestația la executare a fost definită ca fiind mijlocul
procesual pus la dispoziția debitorului, a terților interesați și a procurorului, prin
intermediul căruia se realizează cenzura de către instanță a procedurii
executării silite ( a se vedea A. Fanu-Moca , op. cit., p. 294).

68
 Alți autori arată că prin contestația la executare, legiuitorul a pus la
dispoziția debitorului, terților interesați și procurorului un mijloc procedural
special în scopul garantării legalității actelor de executare silită ( a se vedea S.
Zilberstein, V.M. Ciobanu, op. cit., p. 251).
O definiție a contestației la executare redată în literatura juridică relevă
faptul că reprezintă mijlocul procedural specific fazei de executare silită prin
care persoana interesată sau procurorul solicită instanței desființarea actelor de
executare silită nelegale sau clarificarea înțelesului, întinderii și aplicării
dispozitivului titlului executoriu (a se vedea A. Fanu –Moca, op. cot. P. 295).
Contestația la executare în materia executării silite a creanțelor fiscale
are caracterul unei contestații speciale pentru că este supusă atât dispozițiilor
din Codul de procedură civilă cât și dispozițiilor din Codul de procedură fiscală,
capitolul XI al titlului VII, respectiv art. 260-262, dar și pentru că prezintă
anumite particularități care o individualizează:
- poate di exercitată numai în faza de executare silită;
- poate fi exercitară de către persoana supusă proceduri executare
silită, dar și de alte persoane interesate ori de procuror;
- poate viza două aspecte desființarea actelor de executare efectuate
ilegal fiind un remediu care asigură respectarea dispozițiilor legale și poate fi
exercitată și pentru explicitarea titlului executoriu, respectiv al întinderii și
înțelesul dispozitivului;
- este guvernată de două categorii de norme juridice procesuale cele
procesual civile și cel procesual fiscale și din acest punct de vedere are
caracter derogator de la contestația la executare civilă.
Dacă analizăm contestația la executare împotriva executării silite a
creanțelor civile, care constituie o cale de atac generală, ea se prezintă ca o
contestație când este exercitată de creditor sau debitor ca subiecte ale
raportului obligațional din care s-a născut creanța civilă.
Când este exercitată de un terț interesat care pretinde că bunul
asupra căruia s-a exercitat urmărirea silită este proprietatea sa, are caracterul
unei veritabile acțiuni în justiție prin care terțul solicită constatarea dreptului
său asupra bunului, fiind o acțiune în revendicare (a se vedea S. Zilberstein,
V.M. Ciobanu, op. cit., p. 264).
Literatura juridică a relevat faptul că titularul dreptului de proprietate
asupra bunului suspus procedurii executării silite poate uza de acțiunea în
revendicare propriu-zisă, de acțiunea posesorie sau de contestația la
executare. Avantajul pe care-l prezintă contestația la executare îl constituie
faptul că se bucură de celeritate în soluționare.
În privința contestației la executare promovate de procuror în temeiul
art. 92 din Codul de procedură civilă s-au exprimat puncte de vedere diferite.
Unii autori au susținut că în raport cu aspectele invocate, neregularități ale
actelor de executare, poate fi calificată drept cale de atac prin care se
urmărește înlăturarea actelor nelegale. Dacă este exercitată pentru apărarea

69
unui drept al unui terț (persoană incapabilă: minor sau interzis judecătoresc),
atunci constituie o acțiune în revendicare.( a se vedea V.M. Ciobanu, G. Boroi,
Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grilă, Editura All Beck, București,
2003, p. 503-504).
Alți autori au susținut că și în ipoteza în care procurorul promovează
contestație la executare pentru că bunul supus executării silite aparține unui
terț, acest aspect reprezintă pentru procuror tot o neregularitate privind
executare și contestația păstrează caracterul unei căi de atac (a se vedea V.
pătulea, Determinare naturii juridice a contestației la executare în procesul civil
și implicațiile rezultând din această operație în plan procesual și procedural, în
Dreptul nr. 6/2004,p. 122, A. Fanu-Moca, op. cit. p. 300).
În privința contestației la executare în materie fiscală doctrina susține
că este un mijloc procesual de realizare a contenciosului fiscal de drept
comun(a se vedea C. D. Popa, Executarea silită a creanțelor bugetare, Editura
Lumina Lex, București, 2000, p. 227-228, C.D. Popa, A. Fanu-Moca,
Contestația la executare reglementată de O.G.11/2002, în Rev. de Drept
comercial nr. 6/2002, p. 15).
b. Subiectele și domeniul de aplicare al contestației la executare
Potrivit art. 260 Cod procedură fiscală:
- alin.1 „persoanele interesate pot face contestație împotriva oricărui
act de executare efectuat cu încălcarea prevederilor prezentului cod de către
organele de executare silită, precum și în cazul în care aceste organe refuză să
îndeplinească un act de executare în condițiile legii.”
- alin. 2 „dispozițiile privind suspendarea provizorie a executării
silite,prevăzute de codul de procedură civilă, republicat,nu sunt aplicabile”.
- alin.3 „contestația poate fi făcută și împotriva titlului executoriului în
temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în acest titlu nu este o
hotărâre dată de instanța judecătorească sau alt organ jurisdicțional și dacă
pentru contestarea lui nu există o altă procedură prevăzută de lege”.
- alin.4 „contestația se introduce la instanța judecătorească
competentă să judece în procedură de urgență”
Din conținutul textului legal rezultă singurul criteriu care
condiționează promovare contestației la executare este interesul care trebuie
să-l justifice un subiect de drept.
Persoanele interesate sunt cele care au fost vătămate prin
declanșarea executării silite, le-au fost încălcate drepturile și care nu au la
dispoziție și alte căi procesuale cum ar fi suspendarea provizorie a
executării silite prin ordonanţa preşedinţială prevăzute de Codul de procedură
civilă (art.. 260 alin. 2 Cod procedură fiscală).
Sunt persoane interesate:
- soții, copii, frați, coproprietari care dețin bunuri în comun cu debitorul
fiscal;

70
 - alte persoane are au anumite drepturi asupra bunurilor supuse
procedurii de executare silită;
- debitorii creanței fiscale;
- participanți la procedurile de valorificare a bunurilor;
O poziție specială în sfera subiectele o are procurorul, care nu poate
fi considerată persoană interesată pentru că nu este lezat în nici un fel prin
actele de executare ori prin refuzul organului de executare de a îndeplini un act
de executare. Temeiul posibilității de a uz de contestație la executare îl
reprezintă art. 92 Cod procedură civilă și cel constituțional prevăzut în art. 131
din Constituție, potrivit căruia acesta acționează pentru salvgardarea ca
intereselor generale ale intereselor, a ordinii publice și ca apărător al drepturilor
fundamentale și intereselor legitime ale cetățenilor.
Pe calea contestației la executare pot fi atacate:
- orice acte de executare silită care sunt întocmite/efectuate cu
încălcarea dispozițiilor legale;
- orice neregularități procedurale comise în cursul urmării silite: ne
aducerea la cunoștința debitorului despre începerea executării silite, alegerea
unei forme de executare neadecvate, prescrierea dreptului de a cere
executarea silită, modul de realizare al publicității pentru realizarea licitației,
instituirea nelegală a măsurilor asiguratorii etc.;
- împărțirea bunurilor deținute de debitor în proprietate comună cu alte
persoane;
- titlul executoriu care trebuie să nu fie o hotărâre judecătorească sau
un act emis de un organ de jurisdicție și pentru care legiuitorul a prevăzut o
procedură specială de contestare;
În privința contestației împotriva titlului executoriu se poate uza de
calea de arac a contestației la executare atunci când un contribuabil a devenit
debitor urmărit în raportul execuțional aflându-se direct în faza de executare
silită și nemaiputând să poată exercita calea de atac a titlului instituită potrivit
art.268-281 Cod procedură fiscală. De pildă, dacă datorită unui viciu de
procedură privind comunicarea titlului, debitorul nu a cunoscut existența lui și
organele de executare, în lipsa contestației, au declanșat procedură executării
silite.
Această posibilitate a fost acordată de legiuitor pentru a da eficiență
drepturilor debitorului împotriva titlului emis împotriva sa și pe care dintr-un viciu
de procedură nu l-a putut contesta ( a se vedea C.D. Popa, A. Fanu-Moca,
Contestația la executare…op. cit. p. 19-20).
c. Competența de soluționare
Textul art. 260 Cod procedură fiscală dispune că este competentă să
judece contestația la executare de instanțe judecătorească competentă să
judece în procedură de urgentă. Textul nu este clarificator și poate da naștere
unor interpretări.

71
 Potrivit art. 713 Codul de procedură civilă, este competentă material
să judece contestația la executare în materie civilă instanța de executare,
respectiv judecătoria în a cărei rază se află biroul executorului judecătoresc
care efectuează executarea.
Pe cale de interpretare, instanța competentă să judece contestația
la executare în materie fiscală este judecătoria în a cărei rază de
competență se află organul fiscal care efectuează executarea silită (a se
vedea A. Fanu-Moca, op. cit., p. 312).
Codul de procedură civilă dispune că în ipoteza în care domiciliul
sau sediul debitorului se află în circumscripția altei curți de apel decât cea
în care se află sediul biroului executorului judecătoresc, contestația la
executare se introduce și se soluționează de judecătoria în a cărei rază se
află sediul sau domiciliul debitorului.
Dacă bunul asupra s-a declanșat urmărirea silită este un imobil ,
instanța competentă sa soluționeze contestația la executare în materie
fiscală este judecătoria în a cărei rază de competență se află imobilul.
Contestația privind lămurirea înțelesului întinderii sau aplicării titlului
executoriu în materie civilă se judecă de instanța care a pronunța hotărârea
pusă în c pe cale silită sau instanța de executare, în cazul titlului executoriu în
materie fiscală de judecătoria în a cărei circumscripție se află a fiscal
competent.
Legiuitorul procesual fiscal, a lăsat această ambiguitate și credem că
de lege ferenda ar trebui ca textul să fie mandat în sensul de a clarifica și
aceste aspecte.
d. Termenul de introducere a contestației
În conformitate cu dispozițiile art. 261 Cod procedură fiscală
contestația poate fi introdusă în termen de 15 zile, sub sancțiunea decăderii.
Acest termen curge prin raportare la anumite momente:
- de la data la care a luat cunoștință de executare;
- de la data efectuării actului de executare contestat;
- de la comunicarea somației,sau o altă înștiințare primită;
- de la data efectuării executării;
- de la data la care contestatorul a luat cunoștință de refuzul organului
de executare de a efectua un act de executare;
- de la data când cel interesat a lut act de distribuirea/eliberarea
sumelor pe care le contestă;
- de la data efectuării executării asupra unui bun cu privire la care
terțul contestator pretinde că are un drept real;
Cu referire la acest ultim caz, terțul poate exercita și o acțiune civilă de
drept comun cum ar fi acțiunea în revendicare, dar care este mult mai strictă și
se taxează la valoarea bunului revendicat și nu se bucură de soluționarea cu
celeritate.

72
 Nerespectarea termenului de introducere a contestației antrenează
decăderea din dreptul de a mai putea valorificarea dreptului.
Pentru motive temeinice, când contestatorul demonstrează că s-a
aflat într-o imposibilitate absolută care l-a împiedicat să depună
contestația, el va putea fi repus în termen de către instanța competentă să
judece contestația ( a se vedea I. Deleanu, op. cit., vol. III, p. 159).
e. Judecarea contestației la executare
Regulile privitoare la judecata contestației sunt prevăzute de art. 262
Cod procedură fiscală și completate cu dispozițiile art. 715 Cod procedură
civilă.
Judecarea contestației se face în regim de urgență pentru a nu
tergiversa procedura executării silite, fiind o cauză de suspendare a acesteia.
Contestația la executare trebuie să fie formulată în scris și să cuprindă
toate condițiile și mențiunile prevăzute de art. 194 Cod procedură civilă:
- numele, prenumele, codul numeric personal în cazul persoanei fizice
contestatoare sau sediul, codul unic de înregistrare sau identificare fiscală , nr.
de înregistrare în registrul comerțului, contul bancar în cazul persoanei juridice;
- numele,prenumele, calitatea reprezentantului ,sediul profesional al
acestuia;
- obiectul contestației și valoarea lui dacă are caracter
patrimonial,indicarea bunului asupra căruia a fost pornită executarea silită,
elemente de identificare etc.;
- Indicarea motivelor de fapt și de drept ale contestației;
-Înscrisurile dacă este cazul pe car-și fundamentează susținerile;
Instanţa va cita
-pe contestator și organul de executare în a cărui rază teritorială se
desfășoară executarea;
- în cazul popriri se citează și terțul poprit;
La cererea părţii interesate, instanţa poate decide, în cadrul
contestaţiei la executare, asupra împărţirii bunurilor pe care debitorul le
deţine în proprietate comună cu alte persoane.
Prin contestație, contestatorul poate solicita și suspendarea
executării silite potrivit dispozițiilor art. 718 Cod procedură civilă. Cererea
de suspendare va fi condiționată de plata unei cauțiuni care va fi plătită de
acesta, ea fiind fixată de judecătorul investit cu soluționarea contestației.
Cauțiunea se stabilește în raport cu valoarea obiectului contestației,
reprezentând o cotă procentuală din valoarea obiectului (a se vedea art. 718
alin. 2 din Codul de procedură civilă). De asemenea cererea de suspendare a
executării silite este supusă și taxelor judiciare de timbru.
Cererea de suspendare se judecă cu precădere și cu citarea părților.
În cazuri urgente, judecătorul poate dispune prin încheiere, fără
citarea părților suspendare provizorie a executării silite, care nu este supusă
niciunei căi de atac.

73
 În privința probațiunii care poate fi administrată în cadrul contestației la
executare , textele legale care o reglementează nu conțin dispoziții exprese în
acest sens și așa cum s-a subliniar în literatura de specialitate, pot fi
administrate orice mijloace de probă ( a se vedea I. Leș op. cit. p. 915). Când
contestația este introdusă de un terț care pretinde un anumit drept asupra unui
bun suspus executării, trebuie să facă dovada dreptului pretins.
f. Soluțiile pe care le poate pronunța instanța:
1. Admiterea contestației
- admiterea contestaţiei la executare și după caz, poate dispune
anularea actului de executare contestat sau îndreptarea acestuia;
- admiterea contestației și anularea ori încetarea executării silite;
- admiterea contestației și lămurirea titlului executoriu ori
îndreptarea lui când aceasta a fost refuzată de organul de executare;
- admiterea contestației și obligarea organului de executare să
îndeplinească actul refuzat
În cazul anulării actului de executare contestat sau chiar a executării
silite, instanţa poate dispune prin aceiaşi hotărâre să i se restituie celui
îndreptăţit suma ce i se cuvine din valorificarea bunurilor sau din
reţinerile prin poprire.
- 2. Respingerea contestaţiei, situație în care contestatorul poate fi
obligat, la cererea organului de executare, la despăgubiri pentru pagubele
cauzate prin întârzierea executării;
Când contestaţia a fost exercitată cu rea-credinţă, contestatorul
va fi obligat şi la plata unei amenzi de la 50 lei la 1000 lei.
g. Căile de atac
În conformitate cu dispozițiile art. 717 Cod procedură civilă , împotriva
hotărârii judecătorești prin care a fost soluționată contestația la executare
se poate exercita calea de atac a apelului, cale de atac ordinară care poate
fi exercitată în termen de 30 zile de la comunicarea hotărârii.
Pe cale de excepție, potrivit art. 418 Cod procedură civilă, se poate
exercita și calea de atac a recursului (după epuizarea căii de atac a apelului):
- când hotărârilor privind soluționarea unei contestații la executare a
acut ca obiect partajarea bunurilor comune le debitorului și terțului
contestator;
- hotărârile pronunțate în contestație la executare care au avut ca
obiect valorificarea unui drept real al unui terț asupra bunului suspus
executării;

74
 Bibliografie

1. Codul de procedură fiscală adoptat prin Legea nr.207/2015

2. .D. Dascălu, Tratat de contencios fiscal, Editura Hamangiu, 2014;
3. A. Fanu-Moca, Contenciosul fiscal, Editura C. H. Beck, București
2013;
4. V. M. Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, Editura
Național, București, 1999, vol. I și II;
5. C. D. Popa Executarea silită a creanțelor bugetare, Editura Lumina
Lex, București, 2000;
6. D. Drosu-Șaguna, Tratat de drept financiar și fiscal, Editura All
Beck, București, 2001;
7. I Deleanu, Tratat de procedură civilă , Editura Servo sat., Arad,
2001

75
76