Scenariu eminescian. Visul cel himeric.

1. Pentru a fi prietenul lui Mihai Eminescu nu trebuie neapărat să-l vezi, ci doar să-l simți.
Nu știu exact când l-am cunoscut pe Eminescu sau, dacă atunci când l-am ascultat pentru
prima dată, l-am și înțeles. Portretul din sufletul meu se întregește cu fiecare vers citit, cu
fiecare strofă, cu fiecare poezie. Nu mai este portretul unui om, al unui prieten, ci
portretul unui suflet pur și frumos, din care se desprind stoluri de păsări, căutând cuib
din pană de înger în miezul inimii mele.

2. Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și
senină; niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului, se vedea că cineva este înăuntru;
un zâmbet blând și adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o icoană
veche, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri
viitoare. O stea cu nume mare.

3. Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și
trist; comunicativ și ursuz; blând și aspru; mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit
totdeauna de toate; aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții;
fugind de oameni și căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă.
Ciudată amestecătură! — fericită pentru artist, nenorocită pentru om!

4. Eminescu n-a existat. De curgeau doinele la vale

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.
Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan
cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii -
„Mioriţa" şi „Luceafărul" şi „Scrisoarea
III".
Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.
În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti
Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?
Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai
iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.
Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.
Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.
 5. Tu trebuie să ştii, Veronică, că pe cât te iubesc, tot aşa – uneori – te urăsc; te urăsc fără
cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc că râzi cu altul, pentru care râsul tău
nu are preţul ce i-l dau eu şi nebunesc la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău
e al meu exclusiv şi fără împărtăşire. Te urăsc uneori pentru că te ştiu stăpână pe toate
farmecele cu care m-ai nebunit, te urăsc presupunând că ai putea dărui din ceea ce e
averea mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aş fi cu tine, decât departe de lume,
unde să n-am nici a te arăta nimănui şi liniştit nu aş fi decât închizându-te într-o colivie,
unde numai eu să am intrarea.

6. De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,

Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte:
Pe bolta alburie o stea nu se arată,
Departe doară luna cea galbenă - o pată;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.
Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,
Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.
...................
Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,
Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi.

7. Un luceafăr, un luceafăr înzestrat cu mii de raze

În viaţa-mi de-ntuneric a făcut ca să se vază.
Eu privind acea lumină ca din visuri mă deştept
Şi cu braţele-amândouă cătră dânsa mă îndrept.
Ca o zână din poveste ea e naltă şi uşoară,
E subţire şi gingaşă şi din ochi revarsă pară,
Iar la faţă e bălaie, părul galben cade creţ,
Trandafiri pe faţă are şi cu zâmbetul isteţ.

8. Dac-ai cunoaște tu câtuși de puțin sufletul meu acesta, te-ai înfiora. Câteodată numai aud
bătăile pustiitului meu suflet! Câteodată mai simt și eu!... Atunci îmi place să trec prin
lume cu ochii închiși și să trăiesc sau în trecut sau în viitor. Mă transport în cer, pun aripi
umerilor mei și părăsesc pământul ca să mă dau cu totul acelor umbre divine – visuri
care mă poartă din lume-n lume și mă izbesc din gândire în gândire.

9.  Iar te-ai cufundat în stele

Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare

Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
 Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

10. Astfel zise mititica,

Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

9. - Hai în codrul cu verdeaţă,

Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

10. Femeia? Ce mai este şi acest măr de ceartă,

Cu masca ei de ceară şi mintea ei deşartă,
Cu-nfricoşate patimi în fire de copilă,
Cu fapta fără noimă, când crudă, când cu milă,
A visurilor proprii eternă jucărie?
Un vis tu eşti în minte-i — şi astăzi te mângâie,
Iar mâne te ucide. Cu acelaşi râs pe buză
Ea azi ascultă şoapta-ţi de-amor să o auză,
Iar mâni cu mii propuneri te chinuie şi ştie
Că orice nerv în tine îl rumpe şi-l sfâşie.

11. Şi te-ai dus, dulce minune,

Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!

12. Apoi căzu pe spate într-o atitudine visătoare, cu capul lăsat peste umere și cu mâinile
unite, astfel încât nu te-ar fi prins mirarea dacă, răpită de acel cântec ce suia la cer, ea
s-ar fi urcat încet-încet, nemișcată și tristă, ca sufletul unui înger suind, la ceruri, purtată
ca pe nesimțite, de aripile ei albe-argintii.

13. Ce nobile trăsături are tânărul, Pare un demon ... frumos, sperios, nepăsător. Un om pe
care-l cunoșteam fără a-l cunoaște, una din acele figuri ce ți se pare că ai mai văzut-o
vreodată, fără s-o fi văzut niciodată, fenomen ce se poate explica numai prin
presupunerea unei afinități sufletești.

14. - O, eşti frumos cum numa-n vis

Un demon se arată,
Dară pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodată!

Mă dor de crudul tău amor

A pieptului meu coarde,
 Şi ochii mari şi grei mă dor,
Privirea ta mă arde.

11. - Tu-mi cei chiar nemurirea mea

În schimb pe-o sărutare,
Dar voi să ştii asemenea
Cât te iubesc de tare;

Da, mă voi naşte din păcat,

Primind o altă lege;
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi să mă dezlege.

15. Tu vrei un om să te socoţi

Cu ei să te asameni?
Dar piară oamenii cu toţi,
S-ar naşte iarăşi oameni.

Îţi dau catarg lângă catarg,

Oştiri spre a străbate
Pământu-n lung şi marea-n larg,
Dar moartea nu se poate...

16. Iar când voi fi pământ,

În liniştea serii,
Săpaţi-mi un mormânt
La marginea mării.

Nu voi sicriu bogat,

Podoabe şi flamuri,
Ci-mi împletiţi un pat
Din veştede ramuri.

17. „Nu l-am cunoscut pe Eminescu. De multe ori m-am gândit însă cum ar fi fost. Au fost
sute, mii de oameni care l-au văzut și l-au auzit, și cărora asta nu li s-a părut nimic
deosebit. Căci, firește, Eminescu a devenit cu adevărat Eminescu abia după boală și
moarte. Până atunci era un ziarist în forfota bucureșteană, puteai sta lângă el în tramvai
sau într-o berărie, iar dacă cineva ți-ar fi zis: «Ăsta-i poetul Eminescu», poate că i-ai fi
aruncat o a doua privire.

Mă-ntreb dacă m-aș duce să-l văd. Dacă prin absurd tehnologia ar permite un fel de turism
temporal, închipuiți-vă: să-i vezi pe ei, cei iluștri, a căror ființă te-a schimbat interior, să-i
poți pipăi și să urli: este! Mă mulțumesc cu chinuitoarea absență care este pentru mine
Eminescu: Prietenul pe care trebuia să-l am și nu l-am avut niciodată.

18. Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,

Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
 Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!
19. Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri neexistente; carte tristă şi-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vrea a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate.
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.
20. Critici voi, cu flori deșerte,
Care roade n-ați adus -
E ușor a scrie versuri,
Când nimic nu ai de spus.
21. Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

22. Privitor ca la teatru

Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.

23. Căci aceloraşi mijloace

Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

24. Nu spera când vezi mişeii

La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.
25. Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

26. Atâta să nu uitaţi:

că el a fost un om viu,
viu,
pipăibil cu mâna.

Atâta să nu uitaţi
că el a băut cu gura lui, -
că avea piele
îmbrăcată în ştofă.

Atât să nu uitaţi, -
că ar fi putut să stea
la masă cu noi,
la masa cinei celei de taină

Atât să uitaţi! Numai atât, -

că El a trăit,
înaintea noastră...
Numai atât,
în genunchi vă rog, să uitaţi!