CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN MEDICINĂ ŞI FARMACIE „R.

PACALO”

CATEDRA DISCIPLINE CHIRURGICALE

Suport teoretic

Hemotransfuzia. Sistema grupelor sangvine

AB0 şi Rhezus factor.

E.BEDICOV, profesor,
disciplina Chirurgie cu nursing specific,
grad didactic superior
 Lecţie teoretică

Hemotransfuzia. Sistema grupelor sangvine AB0 şi Rhezus factor.

1. Noţiune de hemotransfuzie. Căile de transfuzie.

2. Sistemul grupelor AB0 şi Rh-factor.
3. Determinarea grupelor sangvine cu ser izohemaglutinant uman; cu
ser izohemaglutinant monoclonal, conform Ghidului Naţional în
transfuziologie.
4. Rh-factor. Importanţa determinării lui.

1. Noţiune de hemotransfuzie. Căile de transfuzie.

Substituirea şângelui cu componentele sau cu derivatele lui în organism se
numeşte – transfuzie.
Administrarea substituenţilor sângelui se numeşte - perfuzie.
Scopurile transfuziei şi perfuziei sunt variate, dar pot fi unite în două grupuri:
1. Cantitative – constau în umplerea patului vascular şi lichidarea deficitului
volumului sângelui circulant.
2. Calitative – constau în acţiunea reologică, restabilirea capacităţii de
oxigenare şi de coagulare a lui.

Metodele de hemotransfuzie:
1. Directă – este transfuzia sângelui integral care se efectuează direct de la
donator la bolnav. Se face rar în cazuri extremale, când viaţa bolnavului este în
pericol, iar alte metode nu sunt accesibile.
2. Indirectă – transfuzia de componente sau derivate ale sângelui pregătite din
sângele donatorului şi conservate în prealabil şi administrate la necesitate.
Această metodă are o largă răspândire.
Căile de hemotransfuzie:
Sângele se administrează prin mai multe căi:
1. Intravenoasă - cea mai utilizată cale.
2. Intraarterială – în jet sub presiune în moarte clinică.
3. Intraosoasă – în cazurile când transfuzia i/v este dificilă. Se face în substanţa
spongioasă a oaselor (stern, osul calcaneu, aripa osului iliac, etc.)
Modurile de hemotransfuzie:
1. Exangvinotransfuzia – se face în intoxicaţii grave constă în emisia de sânge şi
înlocuirea lui cu sângele donatorului.
2. Reinfuzia - transfuzia propriului sânge acumulat în cavităţi, în cazul lezării
organelor parenchimatoase. Sângele se recoltează, se filtrează prin 4 straturi din
tifon în a care se adaogă heparină şi se transfuzează în jet i/v sau i/a.
3. Transfuzia de sânge cadaveric – el nu conţine fibrinogen, de aceea nu se
coagulează şi se recoltează în cantităţi mari de la persoanele decedate în urma
infarctului miocardic, hemoragie intracraniană, traumatisme grave etc. Se
recoltează în primele 6 ore după deces.
4. Autohemotransfuzia – se colectează sângele de la pacient, se conservează şi tot
acestei persoane se administrează la necesitate.

Rolul transfuziei şi perfuziei în reechilibrare hidroelectrolitică a

organismului. Indicaţiile şi contraindicaţiile în transfuzii şi perfuzii.
Rolul transfuziilor şi perfuziilor.
1. Substituirea sângelui pierdut în anemia acută posthemoragică– în funcţie de
cantitatea de sînge pierdut se transfuzează de la 500 ml pînă la 3000 ml;
2. Diminuarea intoxicaţiei organismului (detoxicarea în intoxicaţii exogene, în
intoxicaţii septice etc.). Mărirea volumului circulant de sânge duce la
micşorarea concentraţiei de toxine;
3. Stimularea forţelor de apărare ale organismului;
4. Cu scop de hemostază în hemoragii – favorizează formarea trombului în
locul lezării vasului;
5. Acţiunea nutritivă – conţine proteine, glucide, lipide în forme uşor
asimilabile.
Indicaţiile în hemotransfuzii.
1. Anemie acută posthemoragică;
2. Intoxicaţi exogene şi septice grave;
3. Pregătirea preoperatorie a bolnavilor extenuaţi;
4. Intraoperator în intervenţii ce sunt însoţite de hemoragii mari;
5. Şocul traumatic hipovolemic sau operator;
6. În anemii cronice;
7. În perioada de reanimare şi terapie intensivă.
 Contraindicaţiile în hemotransfuzii sunt legate de pătrunderea în organism a
unei cantităţi mari de produse de descompunere a proteinelor. Aceasta
interesează organele de dezintoxicare şi de excreţie (ficat, rinichi). Transfuzia
sângelui provoacă schimbări profunde în proteinele organismului, ea activează,
evoluţia proceselor în organism. Tot odată creşte brusc volumul sângelui
circulant, ce reprezintă un efort în plus asupra sistemului cardiovascular. În
legătură cu aceasta pentru transfuzii sunt şi unele contraindicaţii, ca:
1. Disfuncţii grave ale ficatului şi rinichilor (hepatite acute, pielonefrite
acute).
2. Decompensarea funcţiei sistemului cardiovascular.
3. Afecţiunile alergice (astm bronşic, eczemă acută, edemul Quinche etc.)
4. Tuberculoză activă în fază de infiltrat.
5. Afecţiunile pulmonare însoţite de stază pulmonară în circuitul sangvin mic.
În prezenţa indicaţiilor vitale pentru transfuzie, contraindicaţiile se reduc.

2. Sistemul grupelor AB0 şi Rh-factor.

Sursa principală a sângelui sunt donatorii care după proprietăţile sângelui se

împart în 4 grupe. Grupa sangvină e stabilă, în cursul vieţii nu se schimbă. Grupa
sangvină reprezintă un caracter biologic determinat genetic şi depinde de setul de
antigene (aglutinogene), conţinut în eritrocite şi în anticorpii antieritrocitari
(aglutinine) din serul sanguin.
Igr.- 0(I) Eritrocitele nu conţin aglutinogen, iar serul conţine aglutininile α şi β.
II gr.- A (II ) Eritrocitele conţin aglutinogenul A, serul aglutininile β
III gr.- B (III) Eritrocitele conţin aglutinogenul B, serul aglutininile α.
IV gr - AB (IV) Eritrocitele conţin ambii aglutinogeni AB, serul nu
conţine aglutinine.
Grupa Aglutinogen Aglutinine Frecvenţa
0(I) 0 (zero) α, β 36%
A(II) A β 40%
B(III) B α 17%
AB(IV) AB 0 (zero) 7%

Se consideră că în sistemul AB0 aglutinogenul A se uneşte numai cu aglutininele

α, iar aglutinogenul B numai cu aglutininele β.
La întâlnirea aglutinogenului A cu aglutininele α şi aglutinogenului B cu
aglutininele β se produce reacţia de aglutinare, se petrece hemoliza eritrocitelor
(distrugerea celulelor sangvine).

3. Determinarea grupelor sangvine cu ser izohemaglutinant uman; cu

ser izohemaglutinant monoclonal, conform Ghidului Naţional în
transfuziologie.

Determinarea grupelor sangvine cu serul izohemaglutinant (hemotest).

Serurile izohemaglutinante standard se pregătesc din sânge uman. Înainte de
utilizare se verifică valabilitatea după următoarele criterii:
1. Serul trebuie să fie străveziu, fără semne de descompunere;
2. Pe fiecare flacon trebuie să fie indicate: grupa, termenul de valabilitate, titrul,
locul şi timpul de preparare.
Pregătirea materialelor:
1. Seruri-hemotest etalonate (două serii de test de gr. 0(I), A(II), B(III),), pentru gr.
AB(IV) de singură serie.
 O(I) – fără culoare
 A(II) – culoare albastră
 B(III) - culoare roşie
 AB(IV) – culoare galbenă
Se verifică eticheta pe care este scrisă grupa, seria, titrul, termenul de
valabilitate, transparenţa, locul şi timpul de preparare.
2. Placa emailată pe care sînt scrise grupele sangvine şi 2 serii;
3. 7 pipete, 7 baghete de sticlă;
4. Sol. Alcool 70%, vată;
5. Seringa monouzuală, garou, pernuţă suport pentru articulaţia cotului;
6. Mănuşi.
7. Două eprubete
În prezent pentru determinarea grupelor sangvine sângele se colectează din venă cu
seringa monouzuală pentru profilaxia infecţiilor serologice.
Tehnica efectuării.
Se va determina în sala de tratamente la t° 18-22°. Se recoltează sânge din venă în
2 eprubete (una pentru determinarea grupei sangvine şi a Rhezus factorului, alta
pentru determinarea probelor de compatibilitate – se pune în frigider). Se depune
sângele cercetat în godeul al VII.
1. Se degresează placa emailată cu alcool.
 2. Pe placa emailată se scrie numele persoanei investigate.
3. Sub fiecare simbol (grupă şi seria) se depune câte 0,1 ml (o picătură mare)
de ser izohemaglutinant standard de grupa corespunzătoare cu instalarea
imediată a pipetei în flaconul respectiv.
Cele două serii de seruri standard sunt aranjate în două rânduri una
sub alta.
4. Picătura de sânge cercetat (0,01 ml) se depune cu o baghetă de
sticlă/plastic alaturi de picătura de ser izohemaglutinant standard.
Coraportul dintre picătura de sânge şi volumul serului
izohemaglutinant standard trebuie să fie 1:10.
5. Picătura de sânge se amestecă cu cea de ser cu bagheta, folosind
de fiecare dată altă baghetă pentru omogenizare. Ulterior placa
este agitată prin înclinarea repetată, cu pauze de 1-2 minute între
agitări. Reacţia este monitorizată timp de 5 minute.
6. Pentru a preveni aglutinarea aparentă, dupa 3 minute se adaugă
câte 0,05 ml soluţie fiziologică, se omogenizează, apoi se
urmăreşte reacţia până la 5 minute.
Peste 5 min se citeşte rezultatul.
Controlul şi interpretarea rezultatelor reacţiei.
Reacţia de hemaglutinare poate fi pozitivă sau negativă. În cazul reacţiei
pozitive apar aglutinate mici de culoare roşie. În cazul reacţiei negative
amestecul ramâne omogen colorat în roşu. La cercetarea cu utilizarea
serurilor izohemaglutinante standard putem obţine 4 variante a reacţiei:
1. Dacă serurile celor trei grupe au rămas omogen colorate în roşu fără
semne de aglutinare, atunci sângele cercetat aparţine grupei 0 (I).
2. În cazul apariţiei aglutinării cu serurile grupelor 0 (I) şi B (III) şi
absenţa cu serul grupei A (II), sângele aparţine grupei A (II).
3. Dacă reacţia e pozitivă cu serurile grupelor 0 (I) şi A (II), şi negativă
cu serul grupei B (III) sângele aparţine grupei B (III).
4. Rezultatele pozitive cu serurile celor trei grupe indică că sângele
cercetat aparţine grupei AB (IV). În cazul dat, e necesar un control
suplimentar cu serul standard al grupei AB (IV). Pentru aceasta pe
placă în godeul al VII se depune 0,1 ml ser grupa AB (IV) şi se
adaugă 0,01 ml sânge cercetat.
Aceste două picături se amestecă şi reacţia se monitorirzează 5 min,
periodic agitând placa. Absenţa aglutinării în această picătură denotă
că sângele cercetat este de grupa AB (IV). Această
 variantă de testare a grupei sanguine se foloseşte pentru investigare
izoserologică în instituţiile medicale ca metodă prealabilă.

Determinarea grupelor de sânge cu ajutorul anticorpilor monoclonali

anti-A, anti-B si anti–AB. (Ţoliclon)
Altă metodă de determinare a grupelor de sânge este cu anticorpi
monoclonali anti-A, anti-B şi anti–AB. (Ţoliclon). Ei sunt obţinuţi din
conţinutul ascitic ai şoarecilor imunizaţi, care conţin anticorpi specifici.
Pregătirea materialelor:
1. 1 flacon cu anticorpi monoclonal anti - A.
2. 1 flacon cu anticorpi monoclonal anti - B.
3. 1 flacon cu anticorpi monoclonal anti – AB.
4. placa emailată cu godeuri.
5. 3 pipete, 3 baghete de sticlă.
6. sol. Alcool, vată.
7. Seringa monouzuală, garou, pernuţă suport pentru articulaţia cotului;
8. Mănuşi.
9. 2 eprubete, suport pentru ele.
Tehnica efectuării.
1. Placa emailată se degresează, se înscrie numele persoanei investigate.
2. Se folosesc numai 3 godeuri de pe placa emailată.
3. În primul godeu se picură o picătură mare (0,1 ml) de reagent cu anticorpi
monoclonali anti-A.
4. În al doilea godeu se picură o picătură mare (0,1 ml) de reagent cu anticorpi
monoclonali anti- B.
5. În al treilea godeu se picură o picătură mare (0,1 ml) de reagent cu anticorpi
monoclonali anti-AB.
6. Alături se amplasează o picătură mică de sânge cercetat (0,03 ml)
7. Se amestecă picaturile cu baghete, se omogenizează conţinutul picăturilor
prin înclinarea plăcii.
8. Pentru a evita aglutinarea aparentă se picură 0,05 sol. NaCl 0,9%
9. Evaluarea rezultatul se face peste 3 min.
Controlul şi interpretarea rezultatelor reacţiei.
1. În cazurile absenţei aglutinării cu anticorpii monoclonali anti-A, anti-B şi anti-
AB se constată apartenenţa sângelui cercetat la grupa 0 (I);
2. Dacă hemaglutinarea este constatată cu anticorpii monoclonali anti-A şi
anti- AB, se apreciază apartenenţa sângelui cercetat la grupa A (II);
3. Aglutinarea eritrocitelor cu anticorpii monoclonali anti-B şi anti-AB
denotă apartenenţa sângelui la grupa B (III);
4. În cazurile aglutinării eritrocitelor cu anticorpii monoclonali anti-A, anti-
B şi anti-AB se constată apartenenţa sângelui la grupa AB (IV).
Pentru a exclude aglutinarea spontană nespecifică a eritrocitelor se
amestecă o picătură mare de soluţie fiziologică (0,1 ml) cu o picătură
mică (0,01 ml) de sânge al pacientului. Absenţa aglutinării în această
proba martor, confirmă corectitudinea reacţiei.
5. Placa se arată medicului, se scrie pe formular, se semnează de medic.
6. Formularul şi eprubeta cu sânge colectat se trimite în laboratorul clinic.

3. Rh-factor. Importanţa determinării lui.

Factorul Rhezus: este o substanţă antigenă de origine proteică străină, care
se conţine în sângele a majoritatea oamenilor planetei - 85%. Aceşti oameni se
numesc Rhezus factori pozitivi (Rh+). Iar restul 15% a populaţiei globului
pământesc nu au în sânge această substanţă antigenă şi se numesc Rhezus factori
negativi (Rh-). Acest factor a fost depistat pentru prima dată în eritrocitele
maimuţei Macacus rezus. De aici provine denumirea lui.
Dacă se transfuzează sânge Rh pozitiv bolnavilor cu sânge Rh negativ, în sângele
lor se formează Rh-anticorpi (adică organismul se sensibilizează). Transfuziile
repetate de sânge Rh pozitiv celor cu Rh negativ duce la o reacţie gravă
posttransfuzională, care poate duce la moarte (Rhezus-conflict).
De aceea persoanele cu Rh pozitiv pot transfuza sânge numai persoanelor cu Rh
(+) Cei cu Rh(-) pot transfuza atât celor cu sânge Rh (-), cât şi cu sânge Rh (+).
O însemnătate deosebită o au gravidele cu Rh negativ. Fătul poate prelua Rh-
pozitiv şi atunci în organismul gravidei se formează Rh-anticorpi manifestat prin
icterul hemolitic al nou-născutului sau eritroblastoza. La sarcinile repetate (a doua,
a treia) titrul Rh-anticorpilor se măreşte şi poate provoca naştere prematură sau
moarte intrauterină a fătului.
Determinarea factorului Rh se face în laboratorul clinic.
CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN MEDICINĂ ŞI FARMACIE „R. PACALO”

CATEDRA DISCIPLINE CHIRURGICALE

Suport teoretic

Etapele hemotransfuziei.

E.BEDICOV, profesor,
disciplina Chirurgie cu nursing specific,
grad didactic superior
 Lecţie teoretică

Etapele hemotransfuziei.
Planul lecţiei

1. Hemotransfuzia. Pregătirea pacientului pentru hemotransfuzie.

2. Algoritmul hemotransfuziei.
3. Probele compatibilităţii. Tehnica efectuării.

1. Hemotransfuzia. Pregătirea pacientului pentru hemotransfuzie.

Informarea pacientului despre necesitatea tratamentului transfuzional, scopul
acestui tratament, riscul posibil şi tratamentul de alternativă. Acordul pacientului la
hemotransfuzie trebuie să fie documentat. Se îndeplinesc forme de acord elaborate
pentru tipul de tratament transfuzional propus de medic: acordul pacientului pentru
transfuzia sângelui şi a componentelor de sânge de la donator.
a) Până la operaţia programată cu o posibilă necesitate de transfuzie a sângelui sau
a hemocomponentelor, medicul curant sau anesteziologul informează pacientul
despre posibilitatea autohemotransfuziei şi despre metodele de alternativă. Dacă
pacientul este de acord, se completează acordul de informare a pacientului la
autohemotransfuzie sau a componentelor de sânge de la donator. Pacientul
semnează acordul sau refuzul de la transfuzia sângelui şi a componentelor de sânge
de la donator.
b) În situaţii extremale, când este necesară o decizie imediată, când pacientul ezită
să se pronunţe, iar intervenţia medicală nu mai poate întârzia, problema se rezolvă
prin consiliu. Dacă nu este posibilă organizarea consiliului, decide medicul curant
(de gardă) cu informarea ulterioară a persoanelor de conducere a instituţiei medico-
sanitare publice.
2. Algoritmul hemotransfuziei.

Pregătirea bolnavului pentru transfuzie:

De la bolnav se ia:
1. Temperatura corpului; Ps, TA;
2. Se observă culoarea tegumentelor şi prezenţa/lipsa erupţiilor cutanate;
3. Se pregăteşte psihologic;
4. Se colectează urina şi sînge pentru examenarea în laboratorul clinic.
Transfuzia de sânge se face într-o ordine strictă.
 1. Se determină grupa sangvină şi factorul rhezus al primitorului. Pentru aceasta se
colectează sânge din venă în 2 eprubete. Dintr-o eprubetă se va determina grupul
sanguin, apoi se va trimite în laborator pentru verificarea grupei şi determinarea
Rh-factor. Cealaltă eprubetă se pune în frigider pentru a determina probele
compatibilităţii;
2. Se comandă sîngele corespunzător rezultatului primit din laborator în secţia de
transfuziologie, se scoate recipientul (containerul) cu component al sângelui din
frigider (t°+4-6°), se face analiza macroscopică a sângelui din recipient
(container):
a) se citeşte eticheta – gr. sangvin, factorul Rezus, data colectării, NP
donatorului, semnătura persoanei responsabilă de conservare,
termenul valabilităţii;
b) Se verifică ermeticitatea şi integritatea recipientului;
c) Controlul conţinutului recipientului – culoarea, transparenţa. Orice
modificare a componentului sângelui (cheaguri, scimbarea culorii şi
transparenţei) îl face să fie contraindicat. Dacă recipientul a fost o
perioadă în frigider, se formează 3 straturi – la fund eritrocitele de
culoare brună, la mijloc – leucocitele de culoare cenuşie, deasupra plasma
de culoare galbenă transparentă.
3. Se determină grupul sanguin din recipient, pentru siguranţă;
4. Se efectuiază probele compatibilităţii
 Proba (testul) compatibilităţii individuale (AB0) ;
 Proba (testul) compatibilităţii după sistemul Rezus factor;
 Proba biologică.

Efectuarea testului de compatibilitate după sistemul AB0 înainte de

hemotransfuzii (in vitro).
Materiale şi utilajul necesar:
1. Pentru determinarea compatibilităţii cu componente eritrocitare se
pregăteşte serul pacientului şi eritrocite din containeul destinat
transfuziei;
2. Pentru determinarea compatibilităţii cu componente de plasmă – se
pregăteşte eritrocitele pacientului şi plasma din containerul destinat
transfuziei.
3. Soluţie 0,9% NaCl
4. Plăci albe de plastic sau faianţă (cu suprafaţa hidrofilă, aderentă)
5. Pipete Pasteur
 6. Baghete de plastic (capace de la ace) sau sticlă
7. Cronometru sau ceas.
Tehnica determinării:
 Se marchează în partea de sus a plăcii Numele, Prenumele, grupul
AB0 al pacientului şi Numarul şi grupul AB0 al componentului din
container.
Pentru compatibilitatea componentelor eritrocitare.
 Aplicati o picatură mare (0,1 ml) de ser al pacientului şi alaturi o
picatură mică (0,01 ml) de eritrocite din containerul destinat
transfuziei în proporţie 1:10
Pentru compatibilitatea componentelor de plasmă.
 Aplicaţi o picătură mare (0,1 ml) de plasmă din containerul destinat
transfuziei şi alături o picătură mică (0,01 ml) eritrocitele
pacientului în proporţie 1:10.
 Amestecaţi eritrocitele cu serul (plasma) cu baghetă separată,
curată, uscată până la omogenitate.
 Agitaţi lent, periodic placa până la expirarea a 5 min.
Citirea rezultatelor:
 Dacă picătura după 5 minite rămâne omogen colorată, fără semne
de aglutinare sângele este compatibil după AB0.
 Dacă în picătură dupa 5 min apar semne de aglutinare care nu
dispar la adăugarea sol. NaCl de 0,9% (excluderea fenomenului
agregării) sângele este incompatibil dupa AB0.

Efectuarea testului de compatibilitate după sistemul Rh înainte de

hemotransfuzii (in vitro).
Materiale şi utilajul necesar:
1. Pentru compatibilitate cu componente eritrocitare - serul pacientului si
eritrocite din container destinat transfuziei;
2. Pentru compatibilitate cu componente de plasma - eritrocitele
pacientului şi plasma din container destinată transfuziei;
3.Sol. 10% gelatină;
4. Sol. 0,9% NaCl;
5. Baie de apă sau termostat la 46-48°C;
6. Pipete Pasteur;
7. Eprubete 10 ml;
8. Cronometru sau ceas.
 Tehnica determinării:
Se marchează pe eprubetă Numele, Prenumele, grupul AB0 al pacientului
şi Numarul şi grupul AB0 al componentului din container.
Pentru determinarea compatibilităţii componentelor eritrocitari.
 Plasaţi o picătură (0,05 ml) de eritrocite din containerul destinat
transfuziei, două picături (0,1ml) de jelatină încălzită prealabil până la
stare lichidă şi două picături (0,1 ml) de ser al pacientului.
Pentru determinarea compatibilităţii componentelor de plasmă.
 Plasaţi două picături (0,1 ml) de gelatină încălzită prealabil până la
stare lichidă, o picătură (0,05ml) de eritrocite ale pacientului, două
picături (0,1 ml) din containerul cu plasmă destinat transfuziei.
 Eprubeta se agită pentru a omogeniza conţinutul.
 Plasaţi eprubeta în baie de apă pentru 10 min, (sau în termostat pentru
30 min) la 46-48°C.
 După incubare eprubeta se extrage şi se adaogă 5-8 ml sol. NaCl 0,9%.
• Conţinutul se agită prin răsturnarea repetată a eprubetei.
• Rezultatul se citeşte vizual cu ochiul liber sau cu lupa.
Citirea rezultatelor:
 Dacă în eprubetă se observă aglutinarea eritrocitelor sub forma de
suspensie de aglutinate mici pe fundal transparent – Testul este
incompatibil.
 Dacă în eprubetă lichidul ramâne uniform colorat fără semne de
suspensie de aglutinare – Testul este compatibil.

Proba biologică (in vivo).

Proba biologică se efectuează în modul următor:
Sângele se încălzeşte la t° 37° - prin expunere la temperatura camerei, sau
în echipament special pentru încălzire (dispozitiv specific conceput
pentru încălzire). Se montează trusa pentru transfuzie, se umple sistemul
pentru perfuzii cu ser. Fiziologic. Apoi se face venepuncţia, se fixează
sistemul pe corp cu benzi din leucoplast, se schimbă acul în recipientul cu
component sanguin. În jet se transfuzează 10-15 ml de concentrat de
eritrocite, plasmă şi alte componente.
După 3 minute de la începutul transfuziei se micşorează pe 3 min jetul sangvin
la minimum şi se determină starea bolnavului:
• culoarea şi umiditatea tegumentelor;
• ritmul şi amplituda respiraţiei;
• frecvenţa şi amplitudinea pulsului;
• lipsa sau prezenţa dispneei, hiperemiei şi cianoza feţei;
• lipsă de acuze etc.
Dacă lipsesc aceste semne procedura se efectuează încă de 2 ori. Lipsa reacţiei
la bolnav dupa 3 reprize de control dă dovadă că sângele este compatibil şi se
fefectuează în continuare hemotransfuzia.
La sfârşitul hemotransfuziei containerul cu restul de conţinut transfuzat (10-15
ml) se păstrează în frigider 48 ore (pentru verificare în caz de apariţie a
complicaţiilor).
În caz de apariţie a unor semne clinice de reacţie la transfuzie, aceasta din urmă
se întrerupe, şi bolnavului i se acordă ajutorul necesar.
CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN MEDICINĂ ŞI FARMACIE „R. PACALO”

CATEDRA DISCIPLINE CHIRURGICALE

Suport teoretic

Reacţiile şi complicaţiile în hemotransfuzie.

E.BEDICOV, profesor,
disciplina Chirurgie cu nursing specific,
grad didactic superior
 Lecţie teoretică

Reacţiile şi complicaţiile în hemotransfuzie.

Planul lecţiei

1. Complicaţiile posttransfuzionale:
a) transfuzia sângelui sau a concentratului de eritrocite incompatibile;
b) transfuzia sângelui alterat;
c) erori în procedura de transfuzie (embolismul cu aer,
tromboembolismul,upraîncărcarea circulaţiei).
2. Componentele şi substituenţii sângelui.

Complicaţiile posttransfuzionale

Majoritatea complicaţiilor în transfuzii de sânge sânt cauzate de greşelile

comise în procesul de pregătire sau realizare a transfuziei.
Complicaţiile în transfuzie:
a) transfuzia sângelui sau a concentratului de eritrocite incompatibile.
b) erori în procedura de transfuzie (embolismul cu aer, tromboembolismul,
supraîncărcarea circulaţiei).
c) transfuzia sângelui alterat.

I. În cazul transfuziei sângelui sau a concentratului de eritrocite incompatibile

se declanşează:
1. Şocul transfuzional (hemotransfuzional, hemolitic) – este cea mai gravă
complicaţie cauzată de incompatibilitatea individuală AB0 sau Rh-
incompatibilitate. Complicaţie cauzată de greşeli comise:
1. în determinarea grupei sangvine;
2. în determinarea factorului Rhezus;
3. în determinarea compatibilităţii individuale;
4. în determinarea compatibilităţii de Rh factor;
 5. în determinarea probei biologice.
În aşa caz apare hemoliza eritrocitelor, incompatibilitatea componenţilor proteici
ai plasmei sângelui donatorului şi a primitorului, ceea ce duce la dereglări grave
ale funcţiilor vitale a organelor.
Manifestările clinice:
În timpul transfuziei sau peste un timp oarecare (mai des în primele 1-30 minute,
mai rar la sfîrşitul a 48 ore ) apar:
1. Semne de nelinişte;
2. Cefalee, vertije;
3. Senzaţia de constricţie şi apăsare în piept;
4. Frison puternic;
5. Dureri puternice în regiunea lombară (reg. rinichilor);
6. Dureri în reg. inferioară a abdomenului;
7. Greaţă, vomă;
8. Hiperimia feţei care trece în paloarea tegumentelor;
9. Cianoză, transpiraţii reci;
10.Ps se accelerează, T/A scade;
În majoritatea cazurilor peste 1-2 ore starea bolnavului se ameliorează, însă
această ameliorare este aparentă şi de scurtă durată, după care starea bolnavului
se agravează brusc:
11. Apoi se constată pierderea conştiinţei;
12. Creşte t° corpului;
13. Apare icterul progresiv;
14. Paralizia sfincterelor;
15. Uneori survine moartea din cauza insuficienţei renale acute ca rezultat al
intoxicaţiei cu produse ale hemolizei eritrocitelor şi distrugerii proteinelor
plasmei.
Asistenţa de urgenţă:
1. Întreruperea imediată a transfuziei, cu menţinerea unei linii venoase şi
administrarea, sol. perfuzionale (ser fiziologic, sol. Glucoza 5%, soluţii
macromoleculare - Refortan, Gelofuzin, Reopoliglucină);
2. A/m cheamă de urgenţă medicul şi îndeplineşte cu stricteţe indicaţiile;
3. Efectuarea imediată a blocajului novocainic paranefral;
4. Efectuarea măsurilor antişoc:
 Administrarea sol. Adrenalină hidrocloridă 0,1% 0,5- 0,75 s/c sau 1,0 i/v în
perfuzii.
  Administrarea corticosteroizilor – Dexametazon 8-12-16mg i/v, Prednizolon
i/v în perfuzii;
 Administrarea antihistaminicilor - Taveghil, Suprastin;
 Administrarea preparatelor cardiotonice şi spasmolitice;
 Este indicată sangvinotransfuzia şi transfuzii de plasmă;
 Încălzirea bolnavului prin administrarea sol. CaCl 10%-10,0 i/v, termofoare,
învelirea pacientului etc;
5. Dacă tratamentul de mai sus nu este efectiv se face hemodializa cu
aparatul rinichi artificiali.

Altă variantă corectă....

Pacientul necesită măsuri de asistenţă medicală urgentă:
1. Sistarea transfuziei;
2. Chemarea medicului şi a altor a/m în ajutor;
3. Pregătirea unei perfuzii cu sol. Fiziologică şi conectarea ei la cateterul
venos;
4. Pregătirea unei perfuzii cu sol. Glucosă 10% - 500ml (în rezultatul
hemolizei eritrocitelor Kaliul din ele difundează în sânge. Se
instalează o hipercaliemie care poate induce aritmii cardiace cu
dezvoltarea stopului cardiac. Glucoza leagă Kaliul);
5. Administrarea i/v urgentă a
- sol. Suprastin 20 mg,
- sol. Prednizolon 90 -120 mg;
- analgetic opioid sol. Promedol 20mg (cu decontarea ulterioară);
- sol. Ca gluconat 1% - 10ml.
6. Aplicarea măştii cu oxigen (deoarece se instalează o hipoxie hemică
acută);
7. Aplicarea cateterului urinar (este necesar de monitorizat diureza şi
culoarea urinei. Urina în acest caz va fi roşie din cauza
hemoglobinuriei. Când urina va deveni de culoare obişnuită, putem
presupune evoluţia benignă a şocului transfuzional);
8. Administrarea repetată de corticosteroizi şi antihistaminice.
9. Dacă a survenit stopul cardiac se va recurge imediat la resuscitarea
cardiorespiratorie conform protocolului ABC;
10.Monitorizarea continuă a pacientului;
11.Încălzirea pacientului.
II. Complicaţiile provocate de erori în procedura de transfuzie:
1. Embolismul cu aer
2. Tromboembolismul
3. Supraîncărcarea circulaţiei
1. Embolismul cu aer - are loc în cazurile de pătrundere în vena
pacientului a unei cantităţi de aer, care nimereşte în final prin partea
dreaptă a inimii în artera pulmonară, în care se formează embol de aer.
Cauze:
– încărcarea incorectă a sistemei pentru transfuzie;
– stoparea nu la timp a transfuziei (la sfîrşitul transfuziei în venă
poate fi introdus aer). Odată cu implementarea sistemelor de
plastic sunt posibilităţi de evitare a acestei complicaţii, însă
pericolul se păstrează.
Manifestări clinice:
1. Agravarea bruscă a stării bolnavului în timpul transfuziei;
2. Bolnavul este neliniştit, simte dureri retrosternale;
3. Apare cianoză a feţei;
4. Ps slab, TA scade;
5. La pătrunderea a 2-3 ml şi mai mult de aer în vena pacientului, în
cîteva minute poate surveni decesul prin asfixie (o persoană
sănătoasă poate tolera pînă la 100 ml sau mai mult de aer pînă să
apară complicaţii serioase).
Profilaxia acestei complicaţii constă în respectarea minuţioasă a regulilor
tehnicii de transfuzie.
Tratamentul: măsuri de reanimare de urgenţă, respiraţie artificială, masaj
indirect al inimii, administrarea remediilor cardiovasculare.

2. Tromboembolismul se dezvoltă în urma pătrunderii în venă a

microcheagurilor de diverse dimensiuni din concentrat de eritrocite sau
sînge; mai rar cheagurile nimeresc dinvenele cu semne de tromboflebită.
Manifestările clinice:
– simptomatica infarctului pulmonar;
– dureri în cutia toracică;
– febră; hemoptizie.
Dacă nimereşte un cheag mare, starea pacientului este foarte gravă,
analogică emboliei cu aer. Această complicaţie se întîlneşte rar, deoarece
cheagurile mari nu trec prin ac şi prin filtrul sistemului pentru transfuzie.
 Profilaxia:
– traumatizarea minimală a venei în timpul puncţiei;
- nu trebuie punctate vene cu trombi;
– nu se forţează trecerea sângelui prin ac;
– trebuie utilizate sisteme de plasticat cu filtre sau microfiltre,
îndeosebi în cazurile de transfuzii masive.

3. Supraîncărcarea circulaţiei.
Se produce în rezultatul supraîncărcării camerelor drepte ale cordului cu
cantităţi mari de lichid sau sînge şi de componente ale sîngelui transfuzat
repede. Ventriculul drept nu reuşeşte şi apare stază în sistemul venelor
cava şi atriului drept.
Sunt predispuse la dezvoltarea acestei complicaţii patologiile cardiace
(miocardita, cardioscleroza, valvulopatiile cardiace etc). La oameni
sănătoşi această complicaţie ca regulă nu se dezvoltă.
Manifestări clinice:
– dispnee,
– dureri retrosternale,
– cianoza feţei,
– edeme,
– scade tensiunea arterială.
Profilaxia: poate fi prevenită prin infuzia şi transfuzia lentă (cu picătura),
îndeosebi în cazul pacienţilor cu patologii cardiovasculare.
Tratamentul: Se stopează transfuzia, se micşorează viteza transfuziei. Se
utilizează diuretice intravenos, inhalaţii cu oxigen.

I. Transfuzia sângelui alterat

1. Sângele poate fi alterat ca rezultat al contaminării cu bacterii, al

încălcării regimului de păstrare a componentelor (nu se respectă regimul
de temperatură sau se depăşeşte termenul de păstrare, încălzire a
componentelor cu supraîncălzire şi denaturarea proteinelor.
2. Mai frecvent se înregistrează contaminarea bacteriană, care poate avea
loc în următoarele circumstanţe:
– Prelucrarea insuficientă a pielii la mâna donatorului înainte de
colectarea sângelui;
– Erori în procesul prelucrării sângelui, în procesul de decongelare a
 plasmei sau a crioprecipitatului în baia de apă;
48
Semnele clinice: dezvoltarea şocului grav cu semne severe de
toxicoză (febră înaltă, cianoză, crampe musculare, scăderea bruscă a TA,
tahicardie, vomă, dureri abdominale, diaree. Ulterior
se dezvoltă insuficienţă cardio-pulmonară acută, renală, hepatică. În unele
cazuri nedepistate la timp, cărora li s-a acordat asistenţă medicală
necalitativă, pacienţii decedează în primele zile, dar în majoritatea
cazurilor decedează în zilele 3-7 după transfuzie.
Profilaxia:
– control strict al integrităţii containerelor cu hemocomponente,
transparenţa conţinutului;
– controlul obligatoriu înainte de transfuzie a termenilor de păstrare a
componentelor şi calitatea lor macroscopică.
Tratamentul acestor complicaţii trebuie efectuat în condiţiile secţiei de
reanimare şi include: stoparea transfuziei, administrarea antibioticelor cu
spectru larg de acţiune, măsuri antişoc, de dezintoxicare. E posibilă
hemodializa.

2. Componentele şi substituenţii sângelui.

Sângele integru (ST)

Sângele integru este sângele prelevat de la un donator selecţionat şi recoltat pe
anticoagulant, într-un recipient steril şi apirogen şi este în principal utilizat ca
materie primă pentru prepararea produselor sanguine labile. Sângele integru
proaspăt prelevat nu-şi păstrează toate proprietăţile decât o perioada limitată de
timp.
Component sanguin – component obişinut din sânge integru.
Derivat sanguin – obţinut din componentul sanguin.
Preparat biomedical - obţinut din sânge sau plasmă cu scop curativ
Clasificarea produselor sangvine:
În funcţie de acţiunea produselor sangvine asupra organismului se disting:
I. Componente sangvine
1.Concentrat eritrocitar;
2.Concentrat de leucocite (granulocite);
3.Concentrat de plachete (trombocite);
 4.Plasmă proaspăt congelată.
II. Derivate sângelui:
1.Concentrat eritrocitar deleucocitat;
2.Concentrat eritrocitar deplasmatizat;
3.Concentrat eritrocitar resuspendat;
4.Concentrat eritrocitar fenotipat;
5.Concentrat de plachete iradiat;
6.Concentrat de plachete deleucocitat;
7.Crioprecipitat congelat.
III. Preparate sangvine diagnostice:
1.Ser standard izohemoaglutinant anti-0AB;
2.Ser standard anti-Rhezus;
3.Ser univesal;
4.Eritrocite standarde.
IV. Preparate biomedicale
1.Sol. Albumină 5%, 10%, 20% ;
2.Trombină;
3.Imunoglobulină umană normală;
4.Imunoglobulină umană antistafilococică;
5.Imunoglobulină umană anti-Rhezus;
6.Peliculă izogenă de fibrină;
7.Membrană TachoComb, TachoXIL.

Substituenţii sângelui
II. Sol. de dezintoxicare – cristaloizi, ameliorează microcirculaţia, posedă
acţiune
de dezintoxicare, de restabilire a echilibrului hidrosalin:
1. Ser Fiziologic;
2. Sol. de Glucoză 5%
3. Sol. Ringher;
4. Sol. Ringher - LOK.
5. Sol. Hemodez etc.
III. Sol. de deşocare –măresc volumul plasmei, ameliorează hemodinamica.
1. Refortan.
2. Haes 3%,6%.
3. Gelofuzin.
4. Gelatinol sol. coloidală;
 5. Dextran.
6. Macrodex;
7. Reopoliglucină sol. micromoleculară.
8. Poliglucină.
III. Soluţiile de alimentaţie parenterală – sol. macromoleculare:
1. Dextran (Macrodex)
2. Sol. de aminoacizi:
a) Aminofuzin.
b) Aminoplasmol – Hepa.
c) Aminosteril – KE.
d) Aminosol.
e) Infuzol – proteică.
3. Sol. de gelatină:
a) Haemacel.
b) Plasmagel.
c) Marisang.
Flezubin – enteral prin sonda nazogastrică.
 Bibliografia:

1. Golovin B., Bedicov E., Creţu E., Chirurgie generală - Ghid pentru
lecţii practice, Î.I. “Angela Levinţa”, Chişinău, 2004;
2. Bedicov E.,Ignatenco S., Chirurgie - Compendiul deprinderilor
practice, Chişinău, 2004;
3. Gudumac E., Benea T., Golovin B., Creţu E., Chirurgie, .S.F.E.”Tipogr.
Centrală”, Chişinău, 2009;
4. Spînu A., Chirurgie generală şi semiologie chirurgicală, CEP
Medicina, Chişinău, 2008;
5. Spînu A., Chirurgie, Tip. Centrală, Chişinău, 2000;
6. Daşchevici S., Mihăilescu M., Chirurgie, ed. Medicală, Bucureşti, 1998;
7. Anghelescu N., Patologie şi nursing chirurgical, ed. Medicală,
Bucureşti, 1998;
8. Standarde/protocoale a deprinderilor practice, CNMF, Chişinău, 2008;
9. Гудумак Е., Бенеа Т., Головин Б., Крецу Е., Практическое
руководство по оказанию первой медицинской помощи и уходу
за хирургическими больными, red. A.Levinţa, Kишинэу, 2005;

10. Titircă L., Urgenţele medicochirurgicale, Bucureşti, 2005.

12. Strucicov V.I., Chirurgia generală, traducere G. Ghidirim, Lumina,
Chişinău, 1992.
13. Vasile D. Grigoriu M., Chirurgie şi specialităţi înrudite, ed.
Didactică şi pedagogică, R.A., Bucureşti 1995.
14. Gornea F., Marin I., Ortopedie şi traumatologie, ed. II, Chişinău,2010;
15. Bivol G. C., Ghid Practic al medicului de familie, Chişinău, 2002.
16. Protocol/algoritm al deprinderilor practice, ed. II, Chişinău, 2017.
17. Ghid Imunohematologie, MS, RM, 2018.
Studiu individual.
1. Reacţiile posttransfuzionale:
a) reacţii pirogene;
b) reacţii febrile antigenice hemolitice;
c) reacţii alergice;
d) reacţii anafilactice.
2. Îngrijirea pacientului în hemotransfuzie.

Reacţiile posttransfuzionale
1. În funcţie de cauzele de apariţie şi evoluţia clinică deosebim reacţii
posttransfuzionale pirogene, febrile antigenice nehemolitice, alergice şi
anafilactice.
2. Reacţiile de obicei se încep în timpul transfuziei sau peste 20-30
minute după transfuzie şi se prelungesc de la cîteva minute pînă la cîteva
ore.
3. Simptomele clinice: frisoane, febră, dureri în regiunea lombară,
cefalee, greţuri, vomă, urticarii, prurit cutanat şi altele.
4. În funcţie de gravitatea evoluţiei clinice şi gradul de majorare a
temperaturii corpului deosebim 3 grade de gravitate a reacţiilor
posttransfuzionale: uşoare, de gravitate medie şi grave.
Reacţiile uşoare se manifestă prin majorarea temperaturii corpului cu
10C, mialgii, cefalee, frisoane. Aceste simptome sunt de scurtă durată şi
dispar fără măsuri terapeutice.
Reacţiile de gravitate medie se caracterizează prin creşterea temperaturii
corpului cu 1,5-20C, frisoane intensive, majorarea frecvenţei pulsului şi
respiraţiei, uneori urticărie, mialgii, cefale pronunţate.
În cazurile de reacţii grave, temperatura corpului se ridică cu mai mult de
20C, se observă frisoane intensive, cianoză, vomă, cefalee chinuitoare,
dureri în oase, în regiunea lombară,

Reacţiile anafilactice
1. Reacţiile anafilactice se pot dezvolta după transfuzia unei doze
complete sau după administrarea numai a cîţiva mililitri de sînge, de
hemocomponente sau de plasmă.
2. Reacţiile anafilactice se manifestă prin schimbarea bruscă a stării
pacientului în primele minute, în timpul sau după transfuzie. Pacienţii
devin agitaţi, acuză dureri retrosternale, respiraţie îngreuiată, dureri
spasmatice în abdomen. Tegumentele sunt hiperemiate, cu urticării,
prurit. Cianoză. Sudoare rece. Pulsul frecvent, de plenitudine foarte slabă,
diaree.Efectele adverse ale transfuziilor sanguine
Apare febră. Tensiunea arterială este foarte scăzută. În plămîni sunet de
cutie, raluri uscate. Zgomotele cardiace atenuate, accent al zgomotului
doi la artera pulmonară. Se poate dezvolta edem pulmonar.
3. Reacţiile transfuzionale anafilactice sunt rezultatul prezenţei la
recipient a anticorpilor anti-IgA. Conform observaţiilor din literatură
deficitul de IgA se înregistrează la o persoană din 700. Aceste persoane,
în rezultatul transfuziilor repetate, se pot uneori imuniza cu IgA
cu formarea anticorpilor împotriva IgA. La gravide cu sarcini repetate
prin acelaşi mecanism pot apărea anticorpi anti-IgA. Imunoglobulinele
intravenoase conţin, de asemenea, nu numai IgG, dar şi IgA, din care
cauză utilizarea lor poate conduce la formarea anticorpilor
anti-IgA la persoanele cu deficit al IgA.
Tratamentul. La apariţia semnelor de anafilaxie trebuie întreruptă
transfuzia şi începută transfuzia de soluţie fiziologică cu sau fără
vasopresoare. Trebuie administrat subcutan 0,3 ml de adrenalină (1:1000)
ori, dacă reacţia este gravă, 3-5 ml de adrenalină (1:1000) intravenos.
Dimedrol 25-100 mg intravenos. Hidrocortizon 100-250 mg intravenos la
fiecare 6 ore. Pot apărea necesităţi de inhalaţii de oxigen, de intubare a
traheii, ventilaţie artificială a plămînilor. În caz de dezvoltare a şocului,
sub controlul tensiunii arteriale se administrează dopamină
5-20 mkg/kg/min sau noradrenalină 2 mkg/min.
Profilaxia. Transfuzia hemocomponenţilor de la donatori cu deficit al
IgA. Trebuie utilizate în caz de necesitate eritrocite spălate.

Reacţii alergice
Reacţiile alergice se dezvoltă în rezultatul sensibilizării recipientului cu
antigenele proteinelor plasmatice. Ele pot apărea după transfuzia sîngelui,
plasmei, crioprecipitatului.
În tabloul clinic, de rînd cu simptomele generale deja descrise, apar
simptome cu caracter alergic: urticărie, eritemă, prurit, iar in cazuri mai
serioase - dispnee, greţuri şi vomă.
Tratamentul
La apariţia manifestărilor clinice trebuie suspendată transfuzia. Se
administrează medicamente antihistaminice şi desensibilizante (dimedrol,
suprastin, clorură de calciu, corticosteroizi). In cazuri serioase poate fi
folosită epinefrina (la necesitate remedii cardiovasculare, promedol).
Profilaxia
Pentru prevenirea reacţiilor alergice trebuie utilizate eritrocite spălate. În
unele cazuri administrarea preparatelor antihistaminice înainte de
transfuzie previn reacţiile alergice.

Reacţiile febrile antigenice nehemolitice

Reacţiile posttransfuzionale antigenice nehemolitice se manifestă în
timpul hemotransfuziilor sau curînd după transfuzie (de obicei în timp de
2 ore).
Aceste reacţii se dezvoltă la persoanele cu multiple transfuzii de sînge sau
a componentelor de sînge care conţin leucocite şi trombocite. În aceste
cazuri are loc aloimunizarea recipientului cu antigenele HLA leucocitari
şi trombocitari cu formarea anticorpilor antileucocitari şi antitrombocitari,
care la una din transfuziile repetate vor distruge leucocitele şi
trombocitele donatorului, clinic manifestîndu-se prin apariţia febrei,
frisoanelor, cefaleei etc. Aloimunizarea cu antigenii leucocitari şi
trombocitari poate avea loc şi la femeile cu sarcini repetate.
Tratamentul este simptomatic. Febra poate fi jugulată cu remedii
antipiretice. Acidul acetilsalicilic nu se recomandă recipienţilor de
concentrat de trombocite.
Profilaxia
Pentru prevenirea aloimunizării cu antigeni leucocitari trebuie utilizate
remedii transfuzionale cu conţinut redus de leucocite. În acest context
sîngele şi componentele lui trebuie să fie colectate prin leucofiltre.
În situaţiile în care nu dispunem de leucofiltre, se recomandă de spălat
concentratul de eritrocite cu soluţie fiziologică cel puţin de 3 ori (mai
bine de 5 ori). În cazul persoanelor care pe parcurs vor necesita multiple
transfuzii de concentrat de eritrocite, trebuie de la bun început
utilizate eritrocite spălate.
În cazul în care la etapele precedente s-au efectuat transfuzii de eritrocite
fără înlăturarea leucocitelor, pacientul poate face reacţii febrile. De obicei
aceste reaciţii nu sunt serioase. Totuşi în cazurile în care aceste reacţii
dăunează pacientului, se recomandă folosirea concentratului
de eritrocite cu conţinut redus de leucocite sau (mai rar) eritrocite spălate
în timpul următoarelor transfuzii.
Reacţiile pirogene
Reacţiile pirogene pot fi o urmare a pătrunderii pirogenilor în circulaţia
pacientului cu sîngele sau componentele de sînge. Formarea în sînge a
pirogenilor poate avea loc cînd se folosesc soluţiile de conservare
necalitative ori nu se respectă instrucţiunile de pregătire a sistemelor
pentru colectare şi transfuzie a sîngelui, de asemenea, în cazurile de
pătrundere a microbilor saprofiţi în sînge în momentul colectării sau în
timpul păstrării. Pirogenii produc multe bacterii.
Simptomele clinice şi gradul de gravitate a acestor reacţii sunt deja
descrise.
Profilaxia reacţiilor pirogene constă în respectarea strictă a cerinţelor
asepticii şi antisepticii la toate etapele începînd cu colectarea şi terminînd
cu efectuarea transfuziei. Componentele de sînge trebuie utilizate în timp
de 30 minute după scoaterea din frigider. În caz contrar, începe
proliferarea microbilor care au nimerit în sînge din circulaţia donatorului,
existenţi la momentul colectării sîngelui. Aceste reacţii dispar fără
tratament. În unele cazuri se administrează antipiretice.

Complicaţiile legate de examinarea insuficientă a donatorului sau

bolnavului şi neglijarea datelor examinării şi a contraindicaţiilor pentru
transfuzie.
Aici se referă - infectarea bolnavului cu SIDA, hepatită virală, sifilis,
malarie.
Neglijarea contraindicaţiilor duce la agravarea nefritei, hepatitei,
decompensarea cardiacă etc.
Sindromul transfuziei masive de sânge: apare la transfuzia rapidă a unei
cantităţi mari de sînge conservat cu Citrat (mai mult de ½ din volumul sîngelui
– şoc citrat).
Bolnavul e neliniştit, tegumentele sînt palide, acoperite cu transpiraţii, apar
tulburări hemodinamice, convulsii.
Profilaxia după transfuzia a fiecărei doze de 500 ml de sânge se întroduce 10ml.
sol. CaCl 10% la fiecare 500ml sînge, care neutralizează citratul de Na.
Sindromul sângelui hemolizat: în transfuzii masive de sînge conservat,
colectat de la mai mulţi donatori.se instalează incompatibilitate imunologică,
urmată de agregarea eritrocitelor.
Bolnavul reacţionează prin dispnee, cianoză, hematurie, icter.
În asemenea cazuri se face
1. Întreruperea transfuziei cu anunţarea medicului, menţinerea unei linii
venoase;
2. Injectarea s/c a 0,75-1 ml. de Adrenalină;
3. Perfuzii i/v cu sol. perfuzante;
4. Administrarea preparatelor antihistaminice,
5. Administrarea cardiotonicelor;
6. Administrarea preparatelor hormonale Dexametazon 8-16 mg;
7. Oxigenoterapia;
8. Administrarea sol. CaCl 10% - 10,0