RETORICA JURIDICĂ – SEMINARUL 2

07.10.2020

CARACTERISTICILE, SCOPUL ŞI FUNCŢIILE RETORICII

Retorica investighează calea prin care se instituie convingeri în public, iar discursul
retoric realizează persuadarea acestuia fie prin comunicare, fie prin seducţie, fie prin incitare.
Punctul de plecare al retoricii este o problemă soluţionabilă neunivoc, fiind prezentă în
orice domeniu în care demonstraţia nu se aplică. În adevăr, nu orice este demonstrabil; dacă
adevărul propoziţiei „7– 2 = 5” poate fi demonstrat, există şi aserţiuni (de tipul: „P.N.L. sau
P.S.D etc., reprezintă interesele şi idealurile de prosperitate ale românilor”) a căror demonstrare
este îndoielnică. Astfel de probleme reţin atenţia Retoricii care, spre deosebire de Logică –
interesată de raţionamentul demonstrativ, este interesată de şi studiază raţionamentul retoric
bazat pe consens, procedeu prin care „altcineva” (publicul) e dirijat continuu să-şi asume
adevărul probabil, adică acel adevăr pe care-l concep (sau îl trăiesc) oamenii ca fundament sau
drept convingere pentru întemeierea atitudinilor, comportamentelor şi acţiunilor.
Intenţia retorului nu se rezumă însă doar la rezolvarea unor astfel de probleme, ci vizează
întemeierea soluţiei lui în aşa fel încât să-l determine pe interlocutor, afectiv şi logic, să-şi asume
valoarea respectivei soluţii. Întemeierea (sau justificarea) reprezintă procedura de apărare sau
susţinere a opiniilor prin raportarea lor la temeiuri sau raţiuni. În cazul în care obiectul opiniei
este o judecată (= un enunţ care oferă informaţii despre stări de fapt), întemeierea trebuie să
explice de ce această informaţie este socotită corectă. Calitatea unei opinii de a fi întemeiată nu
exclude însă posibilitatea ca ea să fie corectată sau revizuită. Aşa că opiniile despre fapte pot fi,
concomitent, şi failibile.
În cazul unui discurs retoric, întemeierea, care vizează să-l determine pe altul să accepte
o idee sau o acţiune, înseamnă persuasiune (originar = „sfătuire”, dar una interesată, cu caracter
de dirijare).
Dirijabilitatea discursului retoric impune nuanţarea unor aspecte legate de intenţia (sau
interesul) utilizatorului, în funcţie de care se realizează şi o clasificare a discursurilor.

1
 Când cineva utilizează un discurs prin care propune publicului să-şi asume împreună
soluţia opinabilă la o problemă argumentativă, ne aflăm în faţa unui discurs retoric comunicativ.
În acest caz se impune ca credinţa sau convingerea lăuntrică a utilizatorului să fie însuşită de
„celălalt” prin mijlocirea argumentărilor folosite de utilizator.
Asumarea respectivă presupune şi o conştientizare de către public a rezonabilităţii
soluţiei propuse, de către orator, rezonabilitate pe baza căreia se realizează un consens între cei
doi termeni ai relaţiei de comunicare. Rezultatul este o opinie-convingere.
Pentru a se realiza persuadarea şi asumarea este necesară şi cerinţa credibilităţii;
mânuitorul discursului trebuie să aibă şi credibilitate la publicul din faţa sa sau să o obţină pe
parcursul desfăşurării discursului. Iar una din căile de obţinerea a credibilităţii este priceperea de
aplicare a tehnicilor retorice în contextul respectării principiilor retorice.
Sunt şi situaţii când utilizatorul discursului retoric urmăreşte asumarea a ceva anume
numai de către public (nu neapărat împreună) dar în folosul utilizatorului. Astfel de discursuri
sunt numite seductive. Seducerea urmăreşte premeditat dominarea personalităţii publicului,
ataşarea acestuia la idealurile altuia sau altora, prin mijlocirea aparenţei argumentelor. Astfel de
discursuri promovează valorile preponderent afectiv, urmăresc atragerea simpatiei publicului şi,
de regulă:
- sunt scurte;
- sunt foarte atent întocmite;
- sunt aparent argumentate;
- sunt difuzate direct sau sub formă de zvonuri;
- sunt repetate chiar de mii de ori cu ajutorul unor tehnici sofisticate.
Un exemplu: clipul publicitar „Parfumul trupului meu” prezentat de o persoană feminină
agreabilă.
Rezultatul: sute de mii (chiar milioane) de naivi ajung să adopte idei şi atitudini practice
adeseori potrivnice propriilor interese cognitive, afective sau pragmatice.
Interesele sunt şi discursurile retorice incitative bazate pe exacerbarea şi exaltarea unor
resentimente, prejudecăţi sau stări emotive şi care se finalizează cu proclamări sentenţioase,
dincolo de înţelegere şi care exercită un fel de presiune cvasi-irezistibilă asupra publicului.
Exemple: „Zdrobiţi orânduirea cea cruntă şi nedreaptă/Ce lumea o împarte în mizeri şi
bogaţi” (M. Eminescu, Împărat şi proletar).

2
 Sau: „Hai la lupta cea mare/Rob cu rob să ne unim” (Internaţionala);
Sau: „Nu vrem investiţii străine, căci nu ne vindem ţara!”
Seducerea şi incitarea, sunt varietăţi ale discursului retoric manipulator, împotriva căruia
s-au revoltat gânditori ai tuturor vremurilor, de la Socrate până în timpurile noastre. Totuşi, în
toate timpurile a fost prezent (încă la Ulise şi Ghilgameş), iar în viziunea civilizaţiei
contemporane ocupă un loc important. Experţii contemporani în domeniul manipulării dispun de
variate mijloace pentru:
- a sprijini politici diferite;
- a inventa personalităţi pozitive sau negative;
- a crea imagini favorabile sau nefavorabile unor state, naţiuni sau organizaţii;
- a spori consumul de idei sau de lucruri.
Pe scurt, în discursul persuasiv-comunicativ domină argumentarea rezonabilă care
conduce la convingeri; în discursul seductiv domină argumentarea afectivă care conduce la
comportamente aparent rezonabile; în discursul incitativ domină cultivarea emoţiilor care conduc
la reacţii nerezonabile, la instalarea în public a unei tensiuni emoţionale care să-l determine să se
comporte cum îi sugerează oratorul.
Respectivele specii de discursuri retorice nu sunt însă separate în mod absolut. În
realitate, ele se sprijină reciproc, situaţie ce face foarte dificilă distincţia între comunicare,
seducţie şi incitare. Separarea se impune totuşi cu necesitate întrucât în timp ce discursul
persuasiv bazat pe o comunicare autentică este orientat spre interesul publicului (cu prioritate),
seducţia şi incitarea urmăresc formarea (pregătirea) publicului în aşa fel încât să ştie, să dorească,
să creadă sau să acţioneze în interesul utilizatorului discursului (= autor sau cuvântător).
Exemplu: Discursul unui om politic trebuie
- să respecte disciplina de partid, care îi cere o anumită atitudine într-o situaţie concretă;
- să-şi respecte convingerile, interesele şi idealurile proprii;
- să respecte promisiunile făcute electoratului;
- să asigure succesul partidului (şi al său!) în viitoarele alegeri;
- să dovedească ataşamentul la interesul întregii naţiunii;
- să-i satisfacă pe cei care-l susţin.
Apar în acest caz întrebările: poate el să „comunice” ci această eterogenitate? Poate
discursul lui să aibă ca efect o „asumare comună” (împreună cu …) a tuturor acestor variate

3
intenţii? Evident că nu: unele vor fi persuadate prin comunicare, altele vor fi persuadate prin
seducţie, iar altele prin incitare.
Aşa că, pentru a trezi interesul, oratorul se vede obligat, în toate cazurile asemănătoare cu
cel de mai sus, să apeleze la toate căile şi mijloacele de creare a contextului cognitiv şi afectiv
necesar.
Indiferent de tipul discursului, pentru obţinerea persuasiunii, se impune:
a) stabilirea modului de alegere şi formulare a argumentelor capabile să susţină şi să
determine publicul să aleagă, între soluţiile probabile ale unei probleme cu rezolvare neunivocă,
pe cea dorită de orator;
b) cercetarea componentelor discursului, a ordinei lor, în funcţie de obiectivul urmărit;
c) clarificarea metodologică privind folosirea figurilor de stil şi a tropilor sub aspectul
funcţiilor retorice ale acestora;
e) identificarea mijloacelor extralingvistice care ar putea contribui la atingerea eficientă a
obiectivelor retorice: comunicare, seducţie sau incitare.
Precizare: fiecare specie de discurs retoric solicită, dincolo de principiile strategice
generale, un set de tehnici şi reguli proprii. De exemplu, regula: „A nu spune decât atât cât crezi
că trebuie pentru a câştiga publicul în favoarea ta” nu poate fi valabilă pentru discursul
persuasiv-comunicativ, dar aplicarea ei este necesară în seducţie.

*
De asemenea, indiferent de tipul de discurs, în faţa utilizatorului apar o serie de cerinţe ce
trebuie respectate. Una din ele este regula limitei de detecţie: pentru a domina publicul,
sensibilitatea cogn-afectivă a utilizatorului (orator, autor) trebuie să fie totdeauna mai mare decât
a acestuia.
Consecinţe:
a) cu cât diferenţa de sensibilitate e mai mare în favoarea utilizatorului, cu atât creşte
reacţia de răspuns prin comportament a publicului. (Observaţie: respectiva consecinţă este
valabilă numai în discursul oral);
b) se cere ca sensibilitatea să rămână constantă pe toată durata discursului (lucru dificil de
respectat din variate motive: oboseală, constituţia fizică sau psihică, diferiţi factori perturbatori);

4
 c) există o limită de detecţie a „sensibilităţii” publicului, dincolo de care discursul devine
abuz (retoricism) declanşator de insatisfacţie. Limita respectivă este numită blocaj retoric şi este
folosită în discursul judiciar, politic şi diplomatic.
Conform tradiţiei, un discurs retoric, pentru a persuada, trebuie:
a) să placă;
b) să instruiască;
c) să determine asumări şi atitudini.
Plăcerea o asigură limbajul.
Pentru crearea unor figuri stilistice cu funcţii instructive, limbajul poate fi folosit şi ca
mijloc pentru formularea unor expresii lingvistice ce pot transmite: ironii, insinuări sau aluzii.
Pe lângă acestea, discursul retoric mai vizează:
a) să instaureze, să întărească, să slăbească sau să înlăture opinii, caz în care este
comunicativ;
b) să instaureze, să întărească, să slăbească sau să înlăture impresii, caz în care este
seductiv;
c) să provoace emoţii, caz în care este incitativ.
Atât opiniile, cât şi impresiile şi emoţiile sunt condiţionate, din punct de vedere subiectiv,
de motive. O conduită motivată nu este însă şi explicată cauzal.
Pentru seducţie şi incitare motivarea este suficientă. Dar, pentru instaurarea unor opinii,
simpla sugerare a unui motiv nu mai este suficientă, ci se impune apelul la justificare şi la
explicaţie. Apoi, trebuie avut în vedere că o motivaţie, pentru a fi declanşatoare de asumări şi
atitudini conştientizate, trebuie să includă şi nevoile (trebuinţele).
În acest context, încă Retorica clasică sugera că se impune o argumentare motivaţională
bazată pe o scalare argumentativă ce se desfăşoară, cu prioritate, la nivel raţional.
Discursurile retorice ce urmăresc seducţia sau incitarea nu mai apelează la argumente
raţionale (un discurs care incită la violenţă, de exemplu – care este un mijloc optim de împlinire
a scopurilor egocentrice ale unei persoane – ar fi lipsit de eficienţă dacă ar apela la argumente
raţionale). Şi aceasta întrucât discursul seductiv şi incitativ nu vizează realizarea comunicării, ci
doar o impresie comunicativă şi crearea unei tensiuni emoţionale. De exemplu: în negocieri,
persuasiunea comunicativă este inutilă; importantă este seducerea (fie că e vorba de negocieri
economice sau politice).

5
 Aşadar, pentru a obţine adeziuni:
Discursul comunicativ instruieşte;
Discursul seductiv pseudoinstruieşte;
Discursul incitativ blochează instrucţia.
Primul instituie stări cogn-afective, al doilea instituie stări afectogene, al treilea instituie
stări emotive.

*
Întrebare: Ce se urmăreşte, în fapt, prin expunerea unui discurs retoric?
Principalul scop este convingerea, în sens de recunoaştere, de către adresantul
discursului, a adevărului declarat de utilizator. Aceasta poate fi obţinută cu ajutorul propoziţiilor
doveditoare, pur raţional care apar drept temeiuri logice pentru ceea ce trebuie dovedit, dar şi cu
ajutorul propoziţiilor doveditoare de natură motivaţională care apar numai ca temeiuri
psihologice pentru ceea ce trebuie dovedit.
În ambele cazuri este prezentă deducţia, dar o deducţie fondată pe factori extraraţionali
nu poate fi demonstrativă.
Situaţiile respective impun realizarea unei distincţii între convingerea ca recunoaştere a
adevărului cunoscut, prezentă, de regulă, în demersurile ştiinţifice şi în comunicările ştiinţifico-
filosofice şi convingerea ca modalitate opinabilă, bazată pe temeiuri psihologice (motivaţionale,
teologice, axiologice, normative etc.) şi care vizează fie persuasiunea prin comunicare efectivă,
fie persuasiunea printr-o comunicare aparentă proprie seducţiei şi incitării.
Exemplu: Descrierea selectivă a vizitei de lucru a primului ministru într-o localitate
anume, sau a persoanelor oficiale la aniversarea zilei naţionale, este seducere; lansarea de
sloganuri propagandistice, afirmări sau negări absolute care înlocuiesc judecata şi bunul simţ
înseamnă incitare.
Aceste trei cazuri, deşi diferite, sunt totuşi forme ale discursului retoric şi, în practică,
după cum am mai văzut, interferează.
Precizare: când elementul seductiv, de pildă, este folosit ca procedură necesară obţinerii
persuasiunii, acesta este considerat justificabil; dimpotrivă, extinderea seducţiei în detrimentul
persuadării, este considerată imoralitate (dar, de puţine ori se ţine seama de această observaţie, în
numele eficienţei).

6
 *
Încă de la apariţie (aproximativ 500 ani în urmă), Retorica a intrat în dialog cu celelalte
componente ale vieţii spirituale şi ale vieţii sociale în genere. Încă din antichitatea elenă ea s-a
manifestat ca un fenomen cultural implicat în practica conducerii, în dezvoltarea gândirii sau în
cultivarea comportamentului etic.
Ca urmare, înţeleasă ca disciplină a elaborării şi structurării discursului în conformitate
cu o finalitate necesară, Retorica se impune şi prin funcţiile care îi activează şi îi explică
suportul ideatic.
1) Principala funcţie a retoricii este aceea de a convinge (= funcţia persuasivă), constanta
principală a discursului retoric fiind folosirea cuvintelor de către actanţii umani în scopul
formării de atitudini sau al incitării la acţiune a altor actanţi umani.
Persuasiunea se raportează însă la o multitudine de contexte în care primează factori
logici, psihici sau de limbaj. Ca urmare, orice discurs este menit să influenţeze publicul (o
persoană, un micro sau un macrogrup) într-un fel anume:
a) influenţare eminamente cognitivă;
b) influenţare preponderent emoţională;
c) influenţare cogn-afectivă.
Aceasta din urmă este specifică discursului retoric propriu-zis bazat pe o comunicare
autentică, iar persuadarea, ca dimensiune retorică a fost şi este nelipsită în:
- activităţile din instanţa de judecată;
- alegerile electorale;
- propaganda politică;
- campaniile publicitare;
- procesul instructiv-educativ;
- dirijarea maselor;
- războiul psihologic ş.a.m.d.
Iar rezultatul practicilor retorice poate fi consensul sau dezacordul.
2) Funcţia euristică (gr. heuriskein = a afla) identifică şi angajează demersul retoric –
indiferent de climatul social – într-o argumentare logică cu un amplu suport ideatic. Prin această

7
funcţie, demersul respectiv se înscrie într-o construcţie intelectuală ce vizează descoperirea
adevărului.
3) Funcţia hermeneutică, obligă pe autorul unui discurs:
a) să explice cu claritate principalele componente ale discursului său;
b) să demonteze resorturile teoriilor adverse.
4) Funcţia critică impune o analiză reflexivă a discursului, o disecare minuţioasă a
acestuia, în vederea asigurării unei rigurozităţi pertinente problemei cercetate.
5) Funcţia metalingvistică (gr. meta = în afară, după) este o consecinţă a faptului că
retorica este un „limbaj despre limbaj”. Metalimbajul retoric presupune cunoaşterea şi
conştientizarea valorii cuvintelor.
Orice forţă socială care urmăreşte câştigarea şi păstrarea puterii, orice macro sau
microgrup, orice individ ce speră să obţină ceva într-un context relaţional interuman, nu poate să
nu facă apel la capacitatea cogn-afectivă a limbajului, care este un element sine-qua-non al
oricărui discurs. Fraza, scrisă sau vorbită, dacă îndeplineşte anumite condiţii, poate să influenţeze
– pozitiv sau negativ – o persoană, un micro sau macrogrup, poate să instaureze sau să schimbe
mentalităţi, opţiuni, atitudini, comportamente, ideologii, concepţii. Dar, tot fraza poate produce
ilaritate, sau atitudini reprobative.
Pe scurt, cuvântul este, oricând şi în orice împrejurare sau situaţie, o armă mai redutabilă
decât multe altele. Interesantă în acest context este afirmaţia lui Nichita Stănescu conform căreia
„cuvintele sunt foarte asemănătoare cu fiinţele, sunt chiar fiinţele”. Constatarea e mai veche;
pentru vechii greci, de exemplu, Cuvântul (logos-ul) era, concomitent, formă de exprimare, dar
şi raţiunea, inteligenţa sau sensul existent în ordinea profundă a Fiinţei.
Valoarea cuvântului – îndeosebi a Cuvântului divin – transpare şi în creştinism. În
Vechiul Testament de exemplu, sunt prezentate variate ipostaze ale cuvântului, de tipul
următoarelor:
„Aşa va fi cuvântul Meu – care iese din gura Mea; el nu se întoarce către Mine fără să
dea rod, ci el face voia Mea şi îşi îndeplineşte rostul lui” (Isaia).
„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul”.
Evident, simpla utilizare a cuvintelor nu este suficientă pentru persuadare. Într-un limbaj
retoric autentic, mesajul însuşi motivează şi impune autoritatea unei întemeieri ideatice fără de

8
care comunicarea nu poate relaţiona structurile generate de cuvinte, semne şi înţelesuri proprii
celor ce participă la schimbul de idei.
Urmare a acestei situaţii, Retorica s-a bucurat încă din antichitate de un regim privilegiat
şi rămâne o cale importantă de comunicare şi nu de puţine ori, de comuniune. Şi, condiţiile
fundamentale ale actului retoric propriu-zis sunt: să informeze, să dovedească şi să obţină
asumarea.