Curs dezvoltare durabilă și protecția mediului

Cursul nr.1 (virtual)

(N.B. Acest curs reprezintă o sinteză, cu completări și actualizări, a

părților/capitolelor corespunzătoare din cursul universitar „Dreptul mediului
și dezvoltării durabile”, Ed.Universul Juridic, Buc., 2009, autor conf.univ.dr.S.-
M.Teodoroiu, și a unor publicații(studii, articole) ulterioare ale autoarei)

Izvoarele dreptului mediului și dezvoltării durabile, ca ramură de drept.

Dreptul la un mediu sănătos şi “drepturile – garanţii” conexe

1. Izvoarele(sursele) dreptului mediului și dezvoltării durabile, ca ramură

de drept

Noţiune
Noţiunea de izvor (sursă) de drept are două accepţiuni principale:
-socială (materială)
şi
- juridică (formală).

a) În prima accepţiune – socială (materială) –, prin izvor de drept sunt

desemnate condiţiile din societate care determină cerinţa de reglementare
juridică.
b) În a doua accepţiune – juridică (formală) –, prin izvor de drept se
înţelege forma de exprimare a normativităţii juridice.

În accepțiunea juridică(formală), sunt izvoare (surse) de drept, în cadrul

diferitelor sisteme de drept, următoarele:
-Constituţia,
-legea,
-ordonanţa Guvernului,
-regulamentul,
1
 -jurisprudenţa (parţial),
-obiceiul juridic (cutuma),
-principiile de drept,
-actele normative internaţionale şi europene.

a. Constituţia
Constituţia cuprinde un ansamblu de norme politico-juridice, care
creează cadrul general de organizare şi funcţionare ale statului şi autorităţilor
publice, proclamând, totodată, drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale ale cetăţenilor.

Constituţia este legea fundamentală şi supremă a statului, căreia i se

subordonează toate celelalte izvoare ale dreptului intern.

Aceasta este o cerinţă esenţială a principiului legalităţii, dat fiind că

actele normative înseşi trebuie să răspundă cerinţei de legalitate, adică să fie
conforme cu legea, iar legea trebuie să fie constituţională.

I
De asemenea, prin constituţionalizarea unor norme juridice privind un
anumit domeniu al relaţiilor sociale, legea fundamentală are o dublă
importanţă pentru o ramură de drept (în cazul nostru, pentru dreptul mediului
și dezvoltării durabile):

– pe de o parte, legislaţia de ramură preia şi dezvoltă normele cadru sau

de principiu înscrise în Constituţie;

– pe de altă parte, faptul că aceste reglementări de domeniu au un

temei direct în Constituţie le subliniază şi le edifică în mod substanţial
configuraţia şi importanţa juridică.

În Constituţie sunt formulate unele norme juridice de bază privind

dreptul mediului, cum sunt:
-dreptul la mediu sănătos,
-îndatorirea persoanelor fizice şi juridic de a proteja şi ameliora mediul
(art. 35), -
-obligaţia titularului dreptului de proprietate de a respecta sarcinile
privind protecţia mediului (art. 44).

2
 În Franţa, spre exemplu, pentru a conferi o importanţă juridică aparte
reglementărilor privind mediul, în anul 2004 Constituţia a fost completată cu
„Charta mediului”, care trasează, prin textele sale, principalele direcţii ale
normativităţii în domeniul mediului.

b. Legea

Legea este actul juridic al Parlamentului, prin care pot fi reglementate

orice domenii ale vieţii sociale. Prin urmare, legea are universalitatea
reglementării juridice, în sensul că nu există nici un impediment constituţional
pentru ca legea să evite anumite domenii ale vieţii sociale.
Cu alte cuvinte, Constituţia nu restrânge competenţa Parlamentului de
reglementare prin lege.

Cu toate acestea, competenţa de legiferare a Parlamentului este

înlocuită (uneori excesiv) de competenţa normativă a Guvernului, îndeosebi
prin adoptarea ordonanţelor de urgenţă şi a celorlalte ordonanţe. Aşa-zisa
„legislaţie delegată” tinde de multe ori să preia părți importante din
competenţa de legiferare parlamentară.

Potrivit Constituţiei, există şi o ierarhie a legilor, astfel:

a) legi constituţionale sau de revizuire a Constituţiei;

b) legi organice, care se adoptă în domenii mai deosebite ale vieţii

sociale (de regulă, în domeniile de organizare – de ceea ce se numesc
organice – a unor activităţi sociale sau autorităţi publice: sistemul
electoral, partidele politice, învăţământ, raporturi de muncă,
funcţionari publici, organizarea Guvernului, organizarea instanţelor
judecătoreşti, organizarea administraţiei publice locale etc.;

c) legi ordinare (obişnuite), care se adoptă în toate celelalte materii.

Potrivit principiului ierarhic, legea de nivel superior nu poate fi

modificată sau abrogată de o lege aflată în poziţie inferioară.

Constituţia prevede că tratatele internaţionale ratificate de Parlament,

potrivit legii, fac parte din dreptul intern. Dat fiind că această ratificare are loc
printr-o lege, tratatul va avea forţa juridică a legii de ratificare.

3
 Astfel, spre exemplu, Convenţia privind accesul la informaţie,
participarea publicului la luarea deciziei şi accesul la justiţie în probleme de
mediu, încheiată la Aarhus (Danemarca) la 25 iunie 1998, a fost ratificată prin
Legea nr. 86 din 10 mai 2000 (lege ordinară).

Desigur, chiar dacă face parte din dreptul intern, tratatul nu poate fi
modificat sau abrogat printr-o altă lege, dat fiind că legea este un act juridic
unilateral intern, pe când tratatul este un act juridic bilateral sau multilateral
de nivel internaţional, ceea ce înseamnă că nu sunt formal simetrice.

c. Ordonanţa guvernamentală

Ordonanţa Guvernului este un act juridic conţinând norme cu putere de

lege.

Ordonanţele guvernamentale pot fi adoptate fie direct, în temeiul

Constituţiei, cum este cazul ordonanţelor de urgenţă, fie în temeiul unei legi,
denumită lege de abilitare, prin care Parlamentul abilitează (delegă) Guvernul
să reglementeze pe această cale a ordonanţelor (obişnuite sau simple) în
anumite materii şi într-o perioadă de timp determinată – de regulă, pe
perioada vacanţei parlamentare.

Ordonanţele simple nu pot afecta domeniul legii organice, conţinând

astfel norme echivalente celor ale legii ordinare.

În lipsa unei codificări, deci a unui Cod al mediului, care se impune cu

necesitate, este în prezent deosebit de dificil să se cunoască în mod precis tot
cadrul normativ (la nivel primar și secundar) privind protecția mediului, care
este în vigoare la un moment dat.

Normativitatea-cadru în materie, dată de ordonanţa de urgenţă, este

uneori prea generică pentru a servi la informarea celui interesat, astfel încât
acesta trebuie să coboare alte trepte de reglementare, inferioare legii, anume:
hotărâri ale Guvernului, ordine ale miniştrilor (extrem de fluctuante) şi alte
reglementări subordonate acestora.
Practic, informarea devine dacă nu imposibilă, cel puţin extrem de
dificilă. Şi aceasta în condiţiile în care legea, în general, este presupusă a fi
cunoscută de toţi (nemo censetur ignorare legem).

4
 d. Regulamentul

În accepţiunea cea mai largă, termenul regulament desemnează orice

act administrativ cu caracter normativ, indiferent de nivelul autorităţii care l-a
emis şi de denumirea specifică (hotărâre a Guvernului, ordine ale miniştrilor,
acte ale administraţiei publice locale etc.).

În consecinţă, spre deosebire de actele administrative care conţin

dispoziţii cu caracter individual, toate actele administrative care conţin norme
juridice sunt regulamente sau acte administrative regulamentare.

Iniţial, regulamentele erau actele administrative normative, adoptate de

guvernele diferitelor state sau de administraţiile publice respective, în temeiul
unor prevederi exprese ale legilor şi în vederea organizării aplicării acestora.
Mai târziu, denumirea de „regulament” s-a generalizat, cuprinzând în
sfera sa toate actele administrative cu caracter normativ, dat fiind că sunt acte
de aplicare a legii. În prezent, şi în Uniunea Europeană este adoptată aceeaşi
terminologie.

Fiind acte de aplicare a legii sau de organizare a acestei aplicări,

regulamentele pot avea importanţă aparte ca izvoare (surse) ale dreptului
mediului.

Astfel, prin hotărâre a Guvernului sunt stabilite, spre exemplu:

procedura de evaluare de mediu, structura raportului de mediu şi condiţiile de
emitere a avizului de mediu pentru planuri şi programe, inclusiv pentru cele cu
efecte transfrontieră.

De asemenea, prin ordin al ministrului mediului sunt reglementate, spre

exemplu, procedura de emitere a autorizaţiei de mediu şi lista activităţilor
supuse acestei proceduri.

e. Jurisprudenţa (practica judiciară)

Jurisprudenţa (practica judiciară) este constituită din totalitatea

hotărârilor judecătoreşti. Într-o accepţiune recentă, sunt incluse în
jurisprudenţă şi hotărârile unor autorităţi jurisdicţionale constituite din

5
„judecători”, cum sunt: deciziile Curţii Constituţionale şi hotărârile fostelor
structuri jurisdicţionale ale Curţii de Conturi.

În mod tradiţional, în sistemul de drept român, jurisprudenţa nu are

semnificaţia unui izvor de drept, pentru că hotărârea judecătorească nu are
conţinut normativ, neavând opozabilitate faţă de oricine (erga omnes), ci
numai între părţile care s-au judecat (inter partes).

Sunt exceptate însă anumite categorii de acte jurisprudenţiale, care au

calitatea de izvoare (surse) de drept, cum ar fi deciziile Curţii Constituţionale,
sau anumite decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în
soluţionarea/dezlegarea unor probleme de drept ș.a.

De asemenea, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare: „Hotărârile judecătoreşti definitive
şi irevocabile, prin care s-au anulat acte administrative cu caracter normativ,
sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Ele se publică în
Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale
ale judeţelor ori al municipiului Bucureşti, la cererea instanţei de executare, ori
a reclamantului, fiind scutite de plata taxelor de publicitate” (art.23).

În dreptul european, ideea recunoaşterii autorităţii normative a

precedentului judiciar, potrivit principiului „res judicata pro veritate habetur”
(„faptul judecat are veridicitate”), dobândeşte confirmări multiple, îndeosebi
sub influenţa dreptului anglo-saxon, care conferă precedentului judiciar putere
de lege, deci de izvor de drept.

Se poate menţiona că precedentul judiciar are forţa juridică a unui izvor

de drept în jurisprudenţa unor instanţe internaţionale:
-Curtea Europeană a Drepturilor Omului(CEDO),
-Curtea de Justiţie a Uniunii Europene(CJUE),
-Curtea Internaţională de Justiţie de la Haga.

Datorită acestor influenţe importante se poate sublinia că şi în dreptul

nostru rolul precedentului judiciar sau al jurisprudenţei se amplifică, ceea ce
contribuie la unificarea practicii judiciare.

În dreptul mediului, actele juridice sunt îndeosebi acte administrative

unilaterale (fie normative, fie individuale), astfel că jurisdicţia acestora este
atribuită instanţelor de contencios administrativ. Acestea pot pronunţa

6
hotărâri din categoria celor care devin izvoare de drept, potrivit precizărilor
anterioare.

f. Cutuma (obiceiul juridic)

Prin cutumă (obicei juridic) se înţelege ansamblul normelor nescrise cu

semnificaţie juridică, statuate pe calea aplicării îndelungate sau tradiţiei.
În principiu, obiceiul are astăzi, în plină epocă a actului juridic scris, o
circulaţie restrânsă în domeniul dreptului.
Cutuma nu este, în mod esențial, un izvor de drept pentru sistemele de
drept romano-germanice, cum este si cel român; la noi, legea civilă şi
Constituţia recunosc normelor cutumiare un impact foarte limitat în
reglementarea unor raporturi de vecinătate, domeniu cu puţine aplicaţii în
dreptul mediului.
Cu toate acestea, cutuma este un izvor de drept încă important în
dreptul internaţional, în genere, iar, de aceea, şi în dreptul internaţional al
mediului

g. Principiile de drept

Principiile de drept sunt opera comună a doctrinei şi jurisprudenţei, fiind

preluate deseori în legislaţie şi în tratatele internaţionale.

Ele se constituie ca teze generale care caracterizează o ramură de drept

sau dreptul în ansamblul său. Aşa este, de exemplu, principiul legalităţii, care
pretinde respectarea şi aplicarea strictă a legii.

Constituţia face unele referiri la principii, utilizând sintagme ca

„principiile de egalitate şi nediscriminare”, „principiile democraţiei”,
„principiile şi celelalte norme general admise ale dreptului internaţional”,
„principiul separaţiei şi echilibrului puterilor – legislatură, executivă şi
judecătorească”.
În dreptul mediului, legislaţia enunţă unele „principii şi elemente
strategice”, cum sunt: principiul precauţiei în luarea deciziei, principiul acţiunii
preventive, principiul „poluatorul plăteşte” şi altele.
Principiile au un rol important în elaborarea legislaţiei specifice, în
interpretarea şi aplicarea acesteia.

h. Actele normative internaţionale şi actele normative europene

7
 Actele normative internaţionale sunt denumite generic de Constituţie
„tratate”.

Tratatele devin izvoare în dreptul mediului după ce au fost ratificate,

potrivit procedurilor specifice. Ca urmare a ratificării, ele devin componente
ale dreptului intern, având forţa juridică a actului de ratificare sau aprobare.

Unele acte normative ale Uniunii Europene pot avea forţă juridică
directă, în sensul că sunt direct aplicabile, fiind deci izvoare de drept, pe când
altele pot crea numai obligaţia de transpunere în legislaţia statelor membre,
dobândind astfel fiecare forţa juridică a actului normativ de transpunere.

Astfel, actele normative denumite „regulamente” sunt direct aplicabile,

însă directivele şi deciziile-cadru trebuie transpuse în legislaţia proprie în
termenele stabilite de acestea.

Cu titlu de exemplu, putem arăta că actul normativ european netranspus

în legislaţia internă nu poate produce efecte directe asupra raporturilor
juridice dintre particulari, adică în plan orizontal. În acest sens s-a pronunţat
Curtea de Justiţie a Comunităţii Europene (CJCE, 26.02.1986, Marshall, aff.
152/1984;CJCE,14.07.1994, Paola Faccini Dori, aff. 91/92).

Dreptul mediului are o amplă consacrare în tratatele internaţionale şi în

dreptul european, astfel încât problemele privind aplicarea acestor izvoare de
drept se relevă atât în legislaţia internă, cât şi în jurisprudenţă.

i. Doctrina juridică

Doctrina juridică sau ştiinţa dreptului se constituie din ansamblul

concepţiilor, teoriilor sau ideilor expuse în lucrările sau studiile cu conţinut
juridic.

Ea nu este izvor (sursă) de drept, dar are o semnificaţie deosebită

pentru înţelegerea şi aprofundarea dreptului.
De asemenea, doctrina juridică are importanţă aparte în orientarea
activităţii normative a statului, precum şi a activităţii de aplicare a normelor
juridice.

În doctrina juridică a mediului se impune o examinare mai complexă a

principiilor, conceptelor şi terminologiei specifice, care să contribuie la

8
integrarea deplină a acestei discipline în ştiinţa dreptului. În prezent, asemenea
analize sunt dominate, de multe ori, de o terminologie tehnicizată, ca urmare a
influenţei şi chiar dominaţiei laturii tehnice asupra laturii juridice a teoriei
mediului.
Asemenea neîmpliniri se reflectă întrutotul în legislaţia de mediu, cu
terminologia sa supratehnicizată şi nestilizată juridic.

2. Dreptul la un mediu sănătos şi “drepturile – garanţii” conexe

Constituţia României proclamă în art. 35 „dreptul la mediu sănătos”,

înscris în categoria drepturilor fundamentale (articol introdus cu ocazia
revizuirii Constituției, din anul 2003), astfel:
„(1) Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu sănătos şi
echilibrat ecologic.
(2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitare acestui drept.
(3) Persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a proteja şi a ameliora
mediul”.

Se poate observa că dacă în alin. (1) este formulat dreptul la un mediu

sănătos şi echilibrat ecologic, ca drept fundamental al omului, în alin. (3)
Constituţia statuează îndatorirea fundamentală a persoanelor fizice şi juridice
de a proteja şi a ameliora mediul.

Totodată, dacă textul constituţional obligă statul să asigure cadrul

legislativ pentru exercitarea dreptului la mediu sănătos, se impune ca
autorităţile competente să creeze un cadru legislativ suplu şi clar, care să
constituie platforma adecvată pentru ca orice persoană să-şi exercite acest
drept, cu costuri cât mai reduse.

Garanțiile exercitării dreptului fundamental la mediu

Dezvoltând normele constituţionale, O.U.G. nr. 195/2005 privind

protecţia mediului, cu modificările și completările ulterioare, stabileşte
garanţiile exercitării acestui drept fundamental, şi anume:
 accesul la informaţia privind mediul, respectând condiţiile de
confidenţialitate prevăzute de legislaţia în vigoare;

 dreptul de asociere în organizaţii neguvernamentale pentru protecţia

mediului;

9
  dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor privind
dezvoltarea politicii şi legislaţiei de mediu, emiterea actelor de reglementare în
domeniu, elaborarea planurilor şi programelor;

 dreptul de a se adresa, direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru

protecţia mediului, autorităţilor administrative şi/sau judecătoreşti, după caz,
în probleme de mediu, indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu;

 dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.

Reglementând aceste „drepturi – garanţii conexe” dreptului la mediu

sănătos şi echilibrat ecologic, actul normativ menţionat nu creează dispoziţii
legale noi, ci preia în domeniul respectiv o normativitate existentă la nivel
constituţional sau legal, cu adaptările corespunzătoare.

A. Dreptul persoanei de a avea acces la informaţia privind mediul

Ca drept subiectiv, accesul la informaţia de mediu este o faţetă a

dreptului fundamental la informaţie, reglementat în art. 31 din Constituţie şi în
documente internaţionale.

Potrivit alin. (1) al textului constituţional menţionat, dreptul persoanei

de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.

La 25 iunie 1998 a fost semnată la Aarhus (Danemarca), Convenţia

privind accesul la informaţie, participarea publicului la luarea deciziei şi accesul
la justiţie în probleme de mediu, ratificată de România prin Legea nr.
86/2000(cu actualizările ulterioare):

Convenţia recunoaşte în preambulul său, între altele, următoarele:

– orice persoană are dreptul să trăiască într-un mediu adecvat sănătăţii

şi bunăstării sale, având obligaţia, la nivel individual sau în asociere, să
protejeze şi să îmbunătăţească mediul în beneficiul generaţiilor prezente şi
viitoare;

– pentru a fi capabili să menţină acest drept şi să respecte această

obligaţie, cetăţenii trebuie să aibă acces la informaţie, să poată participa la
luarea deciziilor şi să poată avea acces la justiţie în probleme de mediu;

10
 – autorităţile publice deţin informaţii privind mediul, care sunt de interes
public.

Convenţia reglementează cadrul general al obţinerii informaţiilor în

probleme de mediu, precum şi cel al participării la deciziile privind activităţile
specifice. În ambele domenii, autorităţile publice au obligaţia, de principiu, cu
privire la satisfacerea acestor drepturi ale persoanelor, excepţiile fiind limitate
expres şi de strictă interpretare.

Dreptul la informaţie nu este condiţionat de declararea interesului

solicitantului, iar solicitarea trebuie soluţionată într-un termen de o lună.
Termenul poate fi prelungit cu încă o lună în cazuri de complexitate ridicată
sau volum deosebit al informaţiei, dar cu încunoştinţarea motivată a
solicitantului.

Trebuie subliniat şi aspectul că, potrivit art. 11 din Constituţie, Convenţia

face parte din dreptul intern, împreună cu legea de ratificare.

De altfel, referindu-se expres la această Convenţie, Ordonanţa de

urgenţă privind protecția mediului reglementează o largă definire a informaţiei
privind mediul, a cărei intenţionalitate înscrie orice informaţie scrisă, vizuală,
audio, electronică sau sub orice formă materială despre:

 starea elementelor de mediu (cum sunt aerul şi atmosfera, apa, solul,

suprafaţa terestră, peisajul şi ariile naturale, inclusiv zonele umede, marine şi
costiere, diversitatea biologică şi componentele sale, inclusiv organismele
modificate genetic, precum şi interacţiunea dintre aceste elemente);
 factorii ce afectează sau pot afecta elementele de mediu (cum sunt
substanţele, energia, zgomotul, radiaţiile sau deşeurile, inclusiv deşeurile
radioactive, emisiile, deversările şi alte evacuări în mediu);

 măsurile sau activităţile care afectează sau pot afecta elementele de

mediu sau factorii menţionaţi, ori destinate să protejeze mediul (cum sunt
politicile, legislaţia, planurile, programele, convenţiile încheiate între
autorităţile publice şi persoanele fizice şi juridice privind obiectivele de mediu);

 rapoartele referitoare la implementarea legislaţiei privind protecţia

mediului;

11
  analizele cost-beneficiu sau alte analize şi prognoze economice folosite
în cadrul măsurilor şi activităţilor menţionate anterior;

 starea sănătăţii şi siguranţei umane, condiţiile de viaţă umană, siturile

arheologice, monumentele istorice şi orice construcţie, în măsura în care
acestea sunt sau pot fi afectate de starea elementelor de mediu, de factorii,
măsurile şi activităţile menţionate în precedent.

Este cel puţin discutabilă prevederea din ordonanţă potrivit căreia

autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului – adică ministerul de
resort – creează sistemul de informare propriu şi stabileşte „condiţiile şi
termenii” care permit accesul liber la informaţiile privind mediul (art. 75 lit. c).
Textul respectiv contrazice reglementarea de principiu din aceeaşi ordonanţă
(art. 5) pentru că nu se poate susţine cu fermitate că „accesul liber” la
informaţie se acordă chiar de autoritatea care o deţine, ci de lege.

B. Dreptul de a fi consultat

Dreptul de a fi consultat în procesul de luare a deciziilor este

reglementat în mod generic de legislaţia privind transparenţa decizională. În
consecinţă, referirile la problemele de mediu sunt doar aplicaţii sau
particularizări ale acestei legislaţii, în domeniul respectiv.

În concepţia Convenţiei de la Aarhus, pentru a asigura participarea

persoanelor la deciziile privind mediul, autorităţile publice au următoarele
obligaţii:
 să informeze publicul cu privire la decizia de mediu ce urmează a fi
luată şi la procedura care se va derula, inclusiv modalităţile de intervenţie ale
cetăţenilor în cadrul acestei proceduri;

 să ţină seama de rezultatul participării cetăţenilor la luarea deciziilor.

Totodată, organizarea participării publicului la luarea deciziilor de mediu

este obligatorie cu privire la planurile, programele şi politicile de mediu, ca şi
pentru regulamentele de aplicare a acestora şi a altor reglementări legale
obligatorii, general aplicabile, care pot avea un efect semnificativ asupra
mediului.

Sub aspect terminologic, Convenţia de la Aarhus se referă la

„participarea publicului” sintagmă preluată şi de legislaţia proprie din România.

12
 În realitate, participantă este persoana (fizică sau juridică), întrucât
publicul nu este subiect de drept, această calitate având-o numai persoanele
care compun „publicul”. De aceea, drepturile şi obligaţiile corelative ale
autorităţilor publice în cadrul acestor proceduri ale democraţiei participative,
se raportează la drepturi şi obligaţii ale persoanelor, nu ale „publicului”.

C. Dreptul de a se adresa autorităţilor administrative şi/sau

judecătoreşti

Constituţia proclamă, în termeni apropiaţi, dreptul de petiţionare şi

accesul liber la justiţie, ca fiind componente esenţiale ale statutului juridic al
persoanei, a capacităţii sale juridice.

În acest sens, potrivit art. 51 al Constituției României, cetăţenii şi

organizaţiile legal constituite au dreptul să se adreseze autorităţilor publice
prin petiţii formulate în nume propriu.
Petiţiile acestora sunt scutite de taxe.
Autorităţile publice sesizate au obligaţia să răspundă la petiţii în
termenele şi în condiţiile stabilite prin lege.

De asemenea, în conformitate cu art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie,

orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a
libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate îngrădi
exercitarea acestui drept.

Dreptul de petiţionare are astfel o redactare generică, reprezentând

temeiul constituţional pentru ca orice persoană să se poată adresa oricând şi în
orice problemă autorităţilor publice.

În acest sens, prin „autorităţi publice”, în înţeles constituţional, sunt

denumite toate instituţiile puterii publice, din orice categorie şi de la oricare
nivel, cum sunt:
-autoritatea legislativă sau Parlamentul,
-autorităţile puterii executive (Preşedintele României, Guvernul,
administraţia publică centrală – ministere şi alte autorităţi, administraţia
publică locală – consilii şi primari, prefecţi şi autorităţi deconcentrate),
-autoritatea judecătorească (instanţele judecătoreşti, Ministerul Public,
respectiv parchetele şi Consiliul Superior al Magistraturii).

13
 Recunoscând oricărei persoane dreptul la un mediu sănătos şi echilibrat
ecologic, legislaţia de domeniu (O.U.G. nr. 195/2005 cu modificările și
completările ulterioare) prevede că statul garantează dreptul de a se adresa,
direct sau prin intermediul organizaţiilor pentru protecţia mediului,
autorităţilor administrative. Este vorba desigur despre autorităţile
administraţiei publice de la nivel central sau local.

Autoritatea publică sesizată are obligaţia, potrivit Constituţiei şi legii

speciale, să soluţioneze petiţia într-un anumit termen, care, de regulă, de
regulă este de 30 de zile şi să-i comunice petiţionarului răspunsul.

În vederea soluţionării petiţiei se declanşează o procedură

administrativă, care presupune:
– repartizarea petiţiei spre soluţionare unui funcţionar public competent
din cadrul acelei autorităţi;

– cercetarea aspectelor sesizate prin acţiuni de verificare şi control,

inclusiv la faţa locului;
– redactarea documentului final (notă, informare, raport) şi a
răspunsului către petiţionar;

– prezentarea întregului dosar conducerii autorităţii pentru aprobare;

– comunicarea către petiţionar a răspunsului;

– luarea măsurilor care au fost stabilite.

De regulă, această procedură este lipsită de contradictorialitate, în

sensul că petiţionarul nu este convocat să ia parte la desfăşurarea ei, însă,
după caz, poate conţine şi asemenea elemente de contradictorialitate.

În acest sens, nimic nu se opune ca petiţionarul să fie invitat să mai dea

anumite explicaţii, să fie confruntat cu alte persoane, să asiste la anumite
constatări sau la efectuarea unei expertize etc.

Chiar dacă au loc unele manifestări de contradictorialitate, procedura

administrativă rămâne în esenţă necontencioasă, dat fiind că procedura
contencioasă presupune soluţionarea unui proces, iar pentru aceasta se
delimitează de la început cadrul procesual, anume: se stabilesc părţile şi se
citează; se precizează obiectul cauzei, care, în principiu, nu poate fi modificat;

14
se pronunţă o hotărâre cu efecte privind desesizarea autorităţii respective;
sunt reglementate precis căile de atac, motivele şi termenele de exercitare.

Procedura contencioasă se derulează în faţa instanţelor judecătoreşti şi

a jurisdicţiilor constituţionale sau administrative, pe când procedura
necontencioasă aparţine activităţii administrative.

Trebuie menţionat că activităţi administrative se desfăşoară în cadrul

tuturor categoriilor de autorităţi publice, nu numai a celor de administraţie
publică.
Astfel, dacă aparatul Parlamentului este sesizat cu o petiţie (eventual
privind mediul), trebuie să o soluţioneze potrivit procedurii cu caracter
necontencios prevăzută de legea specială privind petiţiile.

Cu toate că legea nu prevede expres, persoana interesată se poate

adresa şi unei jurisdicţii administrative, în măsura în care există o asemenea
reglementare. Potrivit Constituţiei, jurisdicţiile administrative sunt facultative
şi gratuite.

Dreptul fundamental de a avea acces liber la justiţie, reglementat de art.

21 din Constituţie, este recunoscut tuturor în scopul de a garanta, la nivel
constituţional, exercitarea ansamblului drepturilor şi libertăţilor cuprinse în
capacitatea juridică a persoanei. De aceea, nici o lege nu poate îngrădi
exercitarea acestui drept.

Prin „justiţie” se înţeleg instanţele judecătoreşti, astfel cum sunt stabilite

prin Constituţie şi lege. Termenul „justiţie” se deosebeşte de termenul
„autoritate judecătorească”, întrucât acesta din urmă are o sferă noţională mai
largă, cuprinzând pe lângă instanţele judecătoreşti (judecători, tribunale, curţi
de apel şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) şi alte autorităţi, cum sunt
Ministerul Public (respectiv parchetele) şi Consiliul Superior al Magistraturii.
De regulă, procedura care se derulează în faţa instanţelor judecătoreşti
are caracter contencios şi se încheie cu o hotărâre având putere de lucru
judecat, ceea ce înseamnă că între aceleaşi părţi, pentru acelaşi obiect şi
aceeaşi cauză nu se mai poate desfăşura un nou proces (principiul non bis in
idem).

Legislaţia mediului mai prevede că dreptul persoanei de a se adresa

justiţiei – ca şi autorităţilor administrative – nu este condiţionat de existenţa
unui prejudiciu.

15
 Prin formula „indiferent dacă s-a produs sau nu un prejudiciu”, legislaţia
mediului creează, în acest domeniu, posibilitatea unei acţiuni populare
specifice. Prin acţiune populară se înţelege îndrituirea legală a oricărei
persoane de a introduce o acţiune în justiţie, fără a demonstra un interes
anume.

În genere, legislaţiile statelor nu stimulează „acţiunile populare”,

întrucât, neputând fi cenzurate de la început de justiţie prin examinarea
existenţei unui interes legitim, apare pericolul abuzului în utilizarea lor şi
supraîncarcă volumul de activitate al instanţelor judecătoreşti.

În această materie, prin înscrierea în Constituţie a unui drept

fundamental la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, care aparţine fiecăruia
şi tuturor, se prezumă implicit că orice persoană are şi un interes legitim
privind protecţia mediului şi, mai mult, o obligaţie fundamentală în acest
domeniu. De aceea, consecinţa logică a fost reglementarea posibilităţii
procesuale active neîngrădite, care nu poate fi decât o modalitate de
exercitare a acţiunii populare.

În cazul când s-a săvârşit o infracţiune este sesizat parchetul competent

din cadrul Ministerului Public, care cercetează faptele semnalate şi persoanele
implicate, iar dacă reţine vinovăţia acestora, sesizează, prin rechizitoriu,
instanţa judecătorească, singura competentă să judece şi să aplice pedepsele
prevăzute de lege.

D. Dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit

În genere, dreptul la despăgubire al persoanei se întemeiază pe

principiul general de drept că orice faptă a omului, care cauzează altuia un
prejudiciu, obligă la repararea acelui prejudiciu sau la dezdăunare.

În dreptul mediului, dezdăunarea sau despăgubirea este, de asemenea,

rezultatul aplicării principiului special „poluatorul plătitor” („polueur-payeur”)
sau „poluatorul plăteşte”, înscris şi în legislaţie.

În consecinţă, ori de câte ori s-a stabilit un prejudiciu pentru persoane,

datorat unor acţiuni poluatoare ale mediului, cel care l-a cauzat este obligat să-
l suporte.

16
 Problemele teoretice şi practice ale stabilirii răspunderii pentru dauna
ecologică (prejudiciul ecologic) sunt însă mult mai complexe și urmează a fi
abordate în cursurile noastre ulterioare.

Astfel, sub aspectul teoretic, se confruntă numeroase concepţii cu privire

la caracterul răspunderii civile delictuale, dintre care s-a impus în ultima vreme
teoria răspunderii obiective, independente de culpă, preluată şi de legislaţia
în domeniu.
Potrivit acestei concepţii, cel care a produs prejudiciul ecologic trebuie
să suporte despăgubirea chiar dacă nu are vreo culpă.

Sub aspect practic, stabilirea despăgubirilor pentru daune ecologice

reprezintă, în multe situaţii, rezultatul analizei unei complexităţi de factori,
ceea ce antrenează utilizarea celor mai avansate cunoştinţe în domenii diverse.
De acea, sunt necesare expertize ample şi aprofundate, uneori
costisitoare şi îndelungate, ceea ce contribuie la prelungirea procedurilor
judiciare declanşate în asemenea cazuri şi la creşterea costurilor acestor
procese.
Aspectele privind dreptul la dezdăunare pentru dauna ecologică vor fi
examinate în cadrul cursurilor care vor urma.

17