Sunteți pe pagina 1din 22

Teologica TEMA :

Cunoaşterea lui Dumnezeu

Introducere
Capitolul I. Premisele gnoseologice ale patristicii răsăritene
Capitolul II.Dimensiunile apofatice şi catafatice ale Teologiei Sfinţilor Părinţi
Capitolul III. Cunoaşterea lui Dumnezeu în Tradiţia patristică
Subcapitolul 3.1. Cunoaşterea lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură
Subcapitolu3.2. Începuturile epocii patristice
3.2.1.Ignatie al Antiohiei
3.2.2.Teofil al Antiohiei
3.2.3.Sf. Irineu de Lyon
Subcapitolu3.3. Şcoala din Alexandria şi cea din Antiohia
3.3.1. Clement
3.3.2.Origen
3.3.3.Sf. Atanasie cel Mare
3.3.4. Sf. Ioan Gură de Aur
Subcapitolu3.4. Capadocienii şi epoca lor
3.4.1. Didim cel Orb
3.4..2. Eunomiu (eretic)
3.4.3. Sf. Vasile cel Mare
3.4.4. Sf. Grigorie de Nazianz
3.4.5. Sf. Grigorie de Nyssa
Subcapitolu3.5. Sf. Efrem Sirul
Subcapitolu3.6. Sf. Chiril al Ierusalimului

1
Subcapitolu3.7. Sf. Chiril al Alexandriei
Subcapitolu3.8. Autorii ascetici şi contribuţia monahismului
3.8.1. Evagrie Ponticul
3.8.2. Sf. Macarie Egipteanul
Bibliografie
Abrevieri

Introducere
Motto:,, Acesta este viaţa veşnică : Să te cunoască pe
Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis.” ( Ioan 17,3 ).

Trăim şi evoluăm într-o societatea modernă care este o societate fără


Dumnezeu şi fără Dumnezeu, nu fiindcă omul(creştinul) nu ar avea trebuinţă şi dragoste
de Dumnezeu,doar că fiind prea ocupat cu „problemele de zi cu zi", uită de Dumnezeu.
Cînd omul este înstrăinat de Dumnezeul său-Raţiunea vieţii, atunci şi viaţa pe pămînt
devine fără sens sau are doar un singur sens: satisfacerea propriilor plăceri.
Omul zilelor noastre este închis ca o pasăre în colivia sa aurită, fără altă
alternativă decît disperarea provocată de lipsa libertăţii duhovniceşti.În această vreme
cînd păcatul cucereşte din ce în ce mai multe suflete, Dumnezeu a ,,aranjat” ca toţi
creştinii să folosească cărţile duhovniceşti. Văzînd în jurul lor atîta cădere, creştinii se
simt parcă singuri. Nevoia lor de comuniune este foarte mare şi oricât de mult le este
pusă tehnologia la îndemână tot mai inălţetor este adunarea sub cupola bisericii.
Sufletul omului tânjeşte spre Dumnezeu tot la fel cum şi plantele tind spre soare.
Mulţi se miră de ce Dumnezeu nu se infăţişează oamenilor ca ei cu ochii trupeşti
să-l vadă. „Nu poate omul să-l vadă pe Dumnezeu şi să fie viu", îi spune Dumnezeu lui
Moise. Pentru a reuşi să înţelegem mai bine, să facem o utilă comparaţie. Viaţa noastră
pe pămînt are nevoie de soare. Nici oamenii, nici plantele, nici animalele nu pot trăi fără
soare. Dar dacă ne-am apropia prea tare de soare, am arde, n-am suporta căldura şi
lumina lui. Domnul nostru Iisus Hristos,împreună cu Sfinţii Evanghelişti şi Sfinţii
Apostoli au învăţat de multe ori că pînă la venirea Fiului lui Dumnezeu iudeii nu l-au
văzut şi nu îl vor putea vedea niciodată pe Dumnezeu în lumea aceasta. Însuşi Hristos

2
grăind către iudei a spus :,,Şi Tatăl care m-a trimis, acela a mărturisit despre Mine. Nici
glasul lui nu l-aţi auzit vreodată, nici faţa lui n-aţi văzut-o” (Ioan V, 37), şi El a spus de
asemenea :,,Nu doar că pe Tatăl l-a văzut cineva, decît numai cel ce este de la
Dumnezeu,acesta l-a văzut pe Tată” (Ioan VI, 46). Apoi Hristos îi învaţă pe ucenicii
Săi :,,Dacă m-aţi fi cunoscut pe mine şi pe Tatăl meu l-aţi fi cunoscut, dară de acum îl
cunoaşteţi pe El şi l-aţi şi văzut” (Ioan XIV, 7). Astfel Dumnezeu Tatăl nu poate fi
văzut, dar cel care priveşte pe Fiul vede pe Tatăl, ceea ce Hristos stabileşte răspunzînd
Sfîntului apostol Filip care îi cerea să îi il arate pe Tatăl :,,Cel ce m-a văzut pe mine a
văzut şi pe Tatăl. Cum zici tu : arată-ne pe Tatăl ? Nu crezi tu că Eu sînt întru Tatăl şi că
Tatăl este întru Mine?”(Ioan XIV, 9—10). Este lucrul pe care Hristos îl spusese mai
înainte vorbind către iudei : ,,Şi cel ce mă vede pe Mine vede pe cel ce m-a trimis pe
Mine”(Ioan XII, 45)1

Capitolul I. Premisele gnoseologice ale patristicii 2 răsăritene

PREMIZELE GNOSEOLOGICE ALE PATRISTICII RĂSĂRITENE

1
[ A cunoaşte» are un sens apropiat de a –vedea- în unele cuvinte ale Mîntuitorului ,,... şi nimeni nu
cunoaşte pe Fiul, decît numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni, decât numai Fiul şi cel căruia
va voi Fiul să-i descopere” (Matei XI, 27 ; cf. Luca X, 22) şi,,dar adevărat este cel ce m-a trimis pe
Mine şi pe care voi nu-l ştiţi” (Ioan VII, 28),,,şi nu l-aţi cunoscut pe El” (Ioan VIII, 55). De altfel
verbul ,,a cunoaşte” este urmat des de verbul -a vedea-, .cel de al doilea verb încercând să completeze
şi să expliciteze pe primul : ,, dar de acum îl cunoaşteţi pe El şi l-aţi văzu” (Ioan XIV, 7) şi ,,...oricine
păcătuieşte nu l-a văzut, nici nu l-a cunoscut” (Ioan III, 6). ]
2
[PATRÍSTICĂ (‹ fr., germ.; {s} gr. pater, patros „părinte”) s. f. Operele şi doctrinele primilor teologi
creştini, numiţi, de obicei, Părinţi ai Bisericii sau Doctori ai Bisericii, care au militat şi au scris
în sec. 1-9, îndeosebi în greacă şi latină, dar şi în siriacă şi aramaică. Termenul vine din
expresia theologia patristica prin care, în sec. 17, era desemnată învăţătura sfinţilor părinţi spre a fi
deosebită de teologiile biblice, scolastică, simbolică şi speculativă. Prima perioadă a literaturii
patristice (sec. 1-2) include scrierile Părinţilor Apostolici(Clement, Ignatie, Policarp, Papias ş.a.) şi cele
ale apologeţilor greci şi latini (Justin Martirul, Atenagora, Minucius, Feix, Tertullian, Eusebiu de
Cezarea, Ieronim, Teodor de Mopsuetia şi Maxim Mărturisitorul). A doua perioadă cuprinde scriitorii
creştini din sec. 3, numiţi „ante-nicenieni” (Clement din Alexandria, Irineu, Origen, Ciprian). În sec. 4-
5 sunt, pe de o parte, teologii răsăriteni Părinţii Alexandrini (Atanasie, Chiril al Alexandriei), cei
antiohieni (Ioan Hrisostom), Părinţii Capadocieni (Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de
Nyssa), scriitorii siro-palestinieni (Chiril al Ierusalimului, Apolinarie), scriitori de limbă siriacă (Efrem
Sirul), scriitori armeni; pe de altă parte, Părinţii Latini (Ilarie din Poitiers, Ambrozie, Augustin, Ilarie
din Arles, Gregoire din Tours). Convenţional. lista părinţilor latini este încheiată cu Grigorie cel Mare,
deşi Bernard din menţionat ca ultimul părinte, iar canonul părinţilor greci este încheiat cu Ioan
Damaschin. DEX al LIMBII ROMÂNE]Clairvaux este adesea
3
În gândirea Sfinţilor Părinţi proiectul divin al Creaţiei avea deja în germene
viitoarea întrupare a Cuvântului. Creaţia si întruparea sunt împreună implicate, una o
împlineşte pe cealaltă. De aceea, întruparea ar fi avut loc chiar în afara căderii în păcat,
ca expresie limită a iubirii lui Dumnezeu.
Tocmai pentru a ne face să presimţim şi să înţelegem dorinţa din veci a lui
Dumnezeu de a deveni Om. După cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul(+662),
"Dumnezeu a pus în inima omului dorul după Dumnezeu" şi, după Sfântul Grigorie de
Nyssa "Omul poartă în el o anumită măsură a cunoaşterii lui Dumnezeu".
Răsăritul face distincţie între raţiune cu diferenţierea ei discursivă la
infinit.Întoarsă spre multiplu şi contrariu, pe de altă parte, înţelegerea, depăşirea con-
trariilor şi integrarea intensivă până la unitate si la unul. Se creează în mod benefic
diferenţa de grad şi ierarhia lor: "înţelegerea sălăşluieşte în inimă, cugetarea în
creier.Evagrie (+399) precizează bine diferenţa de grad şi ierarhia lor: "înţelegerea
sălăşluieşte în inimă, cugetarea în creier". Inima, centru fără întindere, este sediul
înţelegerii cu sensul de min-le-nous. Aceasta nu înseamnă deloc negarea gândirii
discursive, ci cunoaşterea limitelor sale şi integrarea ei într-o "putere de înţelegere
reînnoită". Această integrare nu este o simplă convergentă, ci o coincidentă în punctul de
plecare, căci cunoaşterea este iubitoare şi iubirea este înţelegătoare şi primitoare a
tainelor cereşti Patristica răsăriteană nu cunoaşte distincţia dintre o "cale a iubirii" si o
"cale a cunoaşterii", fiind în întregime centrată pe contemplarea
Frumuseţii"dumnezeieşti,după cum o atestă cultul şi icoana, unde Duhul Adevărului este
după Sfântul Vasile cel Mare (+379), "lumina strălucitoare a Frumuseţii dumnezeieşti".
De îndată ce mintea a fost adunată în inimă, s-a realizat unirea întregii fiinţe -
minte, suflet şi trup - chemată în integralitatea ei la cunoaşterea care iluminează si la
iubirea unificatoare. Păcatul originar a rănit înainte de toate acesta unitate, separând
raţiunea de inimă, cunoaşterea de axiologie, ceea ce, a falsificat orice discernământ şi
apreciere. De atunci încoace cugetarea discursivă, singură, este o diminuare de fiinţă
care postulează intuiţia supra-ratională. adică actul de credinţă. Evidenţă a ceea ce este
nevăzut, după Sfântul Apostol Pavel credinţa este o intuiţie preconeeptuală, o cunoaştere
directă:a realităţii, concurând la integrarea în inimă a tuturor facultăţilor sufletului uman:
mentale, volitive si afective.
O atare conexiune constructivă sau de continuitate gnoseologică, modalităţile
trupeşti ale conştiinţei şi modalităţile sale sufleteşti este condiţionată de convergenţa
dintre natură si har. Implicarea harului în creaţie înseamnă că harul este "supranatural
intersectând naturalul" şi că adevărata natură este bună. După Sfinţii Părinţi a urma
adevărata natură înseamnă a acţiona în sensul harului: între natură şi har există o
complementaritate. Astfel inima-minte este centrul fizic şi spiritual. Trupul este rânduit
în mod natural spre "transformarea simţurilor" care inaugurează la sfinţi transformarea
"trupului sufletesc în trup duhovnicesc"

4
Trebuie subliniată încă o dată coincidenţa profundă între iubire şi cunoaştere
într-un act în mod indivizibil iubitor şi înţelegător,în mod inseparabil într-unul în inimă-
minte. El condiţionează aspectul existenţial, experimental al credinţei şi explicit pentru
ce credinţa ortodoxă nu se defineşte niciodată cu termenul de adeziune intelectuală, ci
ţine de metanoia3radicală nous-ului, a minţii, de înnoirea sa totală datorită evidenţei
certitudinii trăite într-o anumită şi paradoxală "simţire a transcendentului":,,Doamne,
femeia cea păcătoasă, simţi Dumnezeirea Ta întoarcere’’ ( N.tr.). Înţelegerea şi
propovăduirea premiselor din tainele tradiţiei teologice răsăritene cu privire la
problematica libertăţii voinţei este necesară creştinătăţii pentru a evalua diferenţele
exegetice şi doctrinare dintre gândirea evanghelică şi cea ortodoxă.Este şi pentru a
răspunde tuturor obiecţiilor gânditorilor ortodocşi răsăriteni faţă de poziţia evanghelică.
Cei ce întregesc spiritualitatea răsăriteană, problema cunoasterii lui Dumnezeu este una
apăsătoare, existentiala şi de forma si intensitatea ei depinzând, dintr-un punct de
vadere, amploarea strădaniilor ascetice ale credinciosului, iar pe de alta parte,
dobândirea mantuirii,fiindcă înaintarea in cunoaşterea lui Dumnezeu,desavârşită printr-o
lucrare ascetica mai vizibil accentuata, este mereu un progres duhovnicesc. Faza lor
culminantă este cunoaşterea experimentala sau cunoaşterea prin unire.

Cunoaşterea lui Dumnezeu constituie, pentru crestinitatea răsăriteană, scopul


fundamental al vieţii.Denumită şi teognosia,este specific spiritualitatii rasaritene cadrul
în care se vorbeste despre aceasta cunoaştere. Pentru răsăriteanul ortodox, ea nu
este un simplu act sau o lucrare obişnuită de cunoaştere, ca a oricărei realităţi, ci
este legată de efortul ascetic al credinciosului şi depinde direct de  iubirea de
Dumnezeu. Termenul "mistic" semnifică, spre deosebire de teologia cerebrală,
"teologia misterului" pe care nu-l putem cunoaşte decât, prin revelaţie din partea
lui Dumnezeu şi prin participare receptivă din partea noastra a oamenilor.Se
înţeleg cuvintele lui Dumnezeu în interiorul "credincioşilor"prin mijlocirea
Tatălui al "indrumărilor", în lumina descoperirilor lui Dumnezeu. Transcendenţa
lui Dumnezeu ne învaţă că nu îl putem cunoaşte niciodată din afară, că nu putem
păşi niciodată spre Dumnezeu decât pornind de la El, găsindu-ne deja în ,,El”,
atinşi fiind de arzătoarea Lui apropiere.

Şi nici una dintre disputele dogmatice pentru curatul adevăr din vre mea
sinoadelor ecumenice, nu interziceau cunoaşterea formală, teoretică şi abstractă,
ci căutau să precizeze singura cale mântuitoare şi prin aceasta de un înalt nivel
practic, de unire cu Dumnezeu. Spre deosebire de orice cunoaştere gnostică, si -
noadele răspundeau problemelor de viată sau de moarte spiri tuală pentru om. ”.
Încă din secolul IV, Părinţii identifică misterul mântuirii cu substanţa Sfintelor
3
[ DEX: Schimbare de sentimente; remuşcare, regret, căinţă. 2.  Schimbare a spiritului, înnoirea minţii;
orientarea fundamentală a vieţii, prin care se ajunge până la îndumnezeire. – Din gr. metanoia.  ]
5
Taine, şi acest fapt explică de ce Sfântul Chiril al Ierusalimului şi-a numit
predicile „Cateheze mistagogice”, de ce Sfântul Maxim Mărturisitorul şi-a
intitulat meditaţiile despre liturghie, „Mistagogia”, sau de ce Pseudo-Dionisie şi-
a reunit tratatele sub titlul: „Teologia mistică”. 4

Pentru a feri teologia de deviaţiile sectare şi eretice experienţa mistică a


Sfinţilor Părinţi cunoaşterea lui Dumnezeu de care s-au învrednicit ei, este întot -
deauna structurată dogmatic şi modelată pe Opus Dei, pe trăirea liturgică.
Aşadar,Teologia transpune astfel simpla construcţie a primului sistem doctrinar şi
evidenţiază cuvântul Viaţă- primeşte un sens foarte larg de doxologie liturgică
capabil să acumuleze ,,în Dumnezeu toate", cum spune Sfântul Apostol Pavel
(Ef.1.10). în comunitatea euharistică. Dogmele definite de sinoade prin însăşi
formularea lor se compară genului doxologiei şi pentru aceasta, pătrunde atât de
uşor chiar in corpusul cultului Bisericii.De aceea, la Sfinţii Părinţi, cugetarea
teologică devine adesea rugăciune şi dialog cu Dumnezeu. Sfântul(Isaac de
Ninive) Isaac Sirul (sec. VI-VII) arată în aceste clipe de rugăciune şi dialog
"flacăra lucrurilor". . La aceasta se gîndeşte Isaac Sirul cînd afirmă că vederea lui
Dumnezeu nu anulează credinţa, fiind de fapt o “a doua credinţă” – superioară
credinţei pe care o poartă sufletul. Cu cât Dumnezeu este mai prezent, cu atât
este El mai misterios, mai ascuns, Însaşi natura Sa. “Întunericul strălucitor” este
doar un mod de a-I exprima apropierea deopotrivă reală şi insesizabilă. A-L găsi
pe Dumnezeu înseamnă a-L căuta, neîncetat… „Îl vezi pe Dumnezeu atunci cînd
eşti nesfârşit dornic de El”. Dumnezeu este Cel veşnic cercetat: “El rămîne
ascuns în plină epifanie”.Presupunem că o bună definiţie a teologiei este aceas -
ta: ,,mult mai multă artă decât o ştiinţă sistematică, ce contem plă adevărul ascuns
de cele cereşti şi cele pământeşti” 5 Între iubirea dăruită de Dumnezeu faţă
de lume, Zămislire a iubirii Sale,manifestata în afara Sfintei Treimi, iubirea
credinciosului faţă de Parintele său ceresc şi cunoaşterea lui Dumnezeu,se află o
strânsă legatură. Cunoaşterea  Adevărului care te eliberează  nu este cea a
adevărului despre Dumnezeu, ci este cunoaşterea Adevărului care este Dumnezeu
sau, cum spune atât de bine Sfântul Simeon, sărbătoare a întîlnirii: “Te slăvesc
pentru că, neamestecat şi neâmpărţit, Te-ai făcut un duh cu mine”. Focul
dumnezeiesc cuprinde Creatorul şi făptura, înlătură orice distanţă şi orice
obiectivare sau exteriorizare a autorităţii. Sartre este dornic de o libertate

4
[ Iubirea nebuna a lui Dumnezeu-Paul Evdokimov-Traducere, prefata si note-Teodor
Baconsky-Editura Anastasia ]
5
[ Isaac Sirul (Beit' Katraja, ~640 ; Rabban Sabor, ~700)].

6
formală, dar această libertate este vidă, fără obiect; după spusele lui Simone
Weil, ceea ce predomină este obiectul sau conţinutul: apa vieţii, Duhul Sfânt
revărsat fără măsură. ”. 6

Capitolul II.Dimensiunile apofatice şi catafatice ale Teologiei Sfinţilor Părinţi

DIMENSIUNILE CATAFATICE ŞI APOFATICE ALE TEOLOGIEI


SFINŢILOR PĂRINŢI

Îndreptată către Dumnezeu,în formatul său apofatic de negare a oricărei definiţii


umane, antropomorfe, ,,Teologia” se prezintă ca o apropiere de întuneric,
frântură a inaccesibilei lumini dumnezeieşti.Deducerea sa relevă: "despre
Dumnezeu, ştim numai că El –este- ,dar nu si -ce este-". "Pe Dumnezeu nimeni
nu L-a văzut vreodată. Fiul este acela care ni L-a făcut cunoscut": singura vedere
posibilă "fată către faţă" esie cea a Fiului lui Dumnezeu făcut Om. Niciodată nu
putem vedea fiinţa lui Dumnezeu, cu totul transcendentă, dar ne putem împărtăşi
în modul cel mai adevărat de energiile divine necreafe Pentru Sfăntul Isaas Sirul
apropierea lui Dumnezeu nu anulează nicidecum credinţa, ci o face superioară:
este o vedere a nevăzutului care nu devine prin aceasta mai puţin nevăzut.

Misterul divin rămâne de nepătruns în ciuda tuturor eforturilor sensibilizând,


Răsăritul care neagă radical posibilitatea de a contempla esenţa lui Dumnezeu,
care este veşnic transcendentă.  Sfântul loan Hrisostom afirmă că esenţa divină
nu este accesibilă nici măcar sfinţilor din cer; (la sinodul de la Florenţa), Marcu
al Efesului a extins această imposibilitate asupra îngerilor. Esenţa lui Dumnezeu
este mai presus de orice nume, de orice cuvînt, aşa explicîndu-se mulţimea
atributelor divine: Bun, Drept, Sfânt, Atotputernic… Şi chiar atunci cînd spunem:
“nesfârşit”, “nenăscut” ne recunoaştem neputinţa şi atingem, prin însuşi
caracterul  negativ  al  acestor forme,  limita  impusă  de  apofază.  Datorită 
lipsei oricărui termen de comparaţie, Dumnezeu este în mod   absolut
incomparabil.  Iar teologia catafatică, pozitivă, este “simbolică”, întrucît nu se
6
[ Iubirea nebuna a lui Dumnezeu-Paul Evdokimov-Traducere, prefata si note-Teodor
Baconsky-Editura Anastasia]
7
aplică decît atributelor   relevate,   respectiv   manifestărilor   lui Dumnezeu în
lume. ”. 7

“Conceptele crează nişte idoli ai lui Dumnezeu”, spune Sfântul Grigorie de


Nyssa numai uimirea poate „prinde” ceva. Uimirea este acel simţ precis al
distanţei insurmontabile care transcende orice cunoaştere situându-se “mai
departe chiar de incognoscibil, pe cea mai semeaţă culme a Scripturilor mistice,
acolo unde tainele simple, absolute şi incoruptibile ale teologiei se dezvăluie în
bezna mai mult decît luminoasă a tăcerii”.Nu e deloc vorba de neputinţa
omenească, ci de natura insondabilă şi incognoscibilă a profunzimilor esenţei
divine. 8 Obscuritatea inerentă credinţei protejează misterul inviolabil al
apropierii lui Dumnezeu. La aceasta se gîndeşte Isaac Sirul cînd afirmă că
vederea lui Dumnezeu nu anulează credinţa, fiind de fapt o “a doua credinţă” –
superioară credinţei pe care o poartă sufletul. Cu cât Dumnezeu este mai prezent,
cu atât este El mai misterios, mai ascuns, Însaşi natura Sa. “Întunericul
strălucitor” este doar un mod de a-I exprima apropierea deopotrivă reală şi
insesizabilă. A-L găsi pe Dumnezeu înseamnă a-L căuta, neîncetat… „Îl vezi pe
Dumnezeu atunci cînd eşti nesfârşit dornic de El”. Dumnezeu este Cel veşnic
cercetat: “El rămîne ascuns în plină epifanie”. 9

Dumnezeu este absolut incomparabil, nici o definitie nu îl exprimă în mod


adecvat. "Numele Său este mai presus de orice nume" (Fiiip 2.9) şi aceasta,
pentru totdeauna (Ef. 1.21). Căci Numele Dumnezeiesc este - Adonai - Numele
care nu poate fi rostit  (ebr. „Stăpânul sau Domnul nostru”), denumire ebraică
târzie dată lui Dumnezeu, înlocuind doar onomastic pe Iahve, nu privind şi
cultul.).

Spunând Dumnezeu sau Creatorul, nu îl desemnăm niciodată pe Dumnezeu în


sine ca El însuşi, este chipul Lui întors spre lume aeea ce este "în jurul lui
Dumnezeu".Ca atare, este vorba despre două aspecte ale teognosiei: catafatic şi
apofatic. Sub aspectul ei catafatic, teognosia este o încercare de a îl cunoaşte şi
de a vorbi despre Dumnezeu prin noţiuni pozitive asemănătoare lucrurilor create,
care, deşi sunt manifestări reale ale divinului în planul cosmic, ele nu pot reuşi
niciodată, să facă cunoscut ceea ce este nedefinit prin cuvinte (άρρητον),
insesizabil în concept (ακατάληπτον) şi impenetrabil pentru o minte mărginită.
Teognosia catafatică nu exclude aspectul ei apofatic, fiindcă Dumnezeu în fiinţa

7
[ Iubirea nebuna a lui Dumnezeu-Paul Evdokimov-Traducere, prefata si note-Teodor
Baconsky-Editura Anastasia]
8
[ Idem]
9
[Idem]
8
sa El este altfel decât îl descriu şi îl pot arăta manifestările sale din creaţie.
Dumnezeu, ascuns în fiinţa sa a creaţiei, face ca progresul în cunoaştere şi
desăvârşire al omului să fie continuu.

Teologia catafatică pozitivă "simbolică" nu se aplică decât atributelor revelate


manifestărilor lui Dumnezeu în lume. Această cunoaştere a lui Dumnezeu în
lucrările sale este o traducere a revelaţiilor sale în limbajul conceptual şi nu este
decât o expresie codificată: căci realitatea despre care dă mărturie este absolut
originală, ireductibilă la orice sistem de gândire, în aşa măsură încât un
"Dumnezeu logic" nu va fi altceva decât un idol fabricat de mintea umană. în
jurul adâncului abisal al lui Dumnezeu, în jurul abisului Tatălui, este conturat un
cerc de tăcere.

Teologia apofatică şi noţiunea de simbol sînt cheile de boltă ale oricărui dialog
ecumenic, dar şi cele ale oricărui dialog cu lumea. Această viziune poate cel mai
bine să “depietrifice” teologia actuală, evitînd ruptura dintre verticala cerească şi
orizontala pămîntească din încrucişarea cărora se ţese Mysterium Crucis.

Metoda catafatică foloseşte afirmaţiile care II limitează pe Dumnezeu, aşa cum


face orice definiţie, şi, în felul acesta, învăţătura sa este insuficientă: trebuie s-o
completăm prin metoda apofatică. Teologia pozitivă nu este, prin aceasta, lipsită
de greutate, sau doar i se delimitează dimensiunea şi limitele. De cealaltă parte,
teologia negativă se obişnuieşte cu distanţa cea de ne trecut şi mântuitoare.
"Conceptele creează idoli despre Dumnezeu, (spune Sfântul Grigore_de
Nyssa),numai uimirea pricepe ceva". "Tainele simple se descoperă dincolo de
orice cunoaştere, dincolo chiar de necunoaştere, în întunericul mai mult decât
luminos al tăcerii." în nici un caz nu este vorba aici de agnosticism, căci tocmai
datorită acestei necunoaşteri, printr-o '"intuiţie primordială şi simplă" cunoaştem
dincolo de orice înţelegere. Teoligia negativă este o depăşire care nu se desprinde
însă niciodată de fundamentul său, Teologia pozitivă a revela ţiei, cu cât se ridică
mai sus verticala, cu atât mai înrădăcinată este ea pe orizontală. Nu este vorba
numai de simpla neputinţă omenească, ci de adîncimea de negrăit a firii
dumnezeieşti: Dumnezeu este Fiinţa liberă, deci, în ultimă instanţă. El este tainic
prin firea sa-întunericul orbitor- este un mod de a exprima proximitatea
Inaccesibilului+facil+ când Dumnezeu este mai prezent, cu cât este mai aproape,
cu atât este mai ascuns.

Calea negativă nu este o cale negatoare; negativitatea nu înseamnă negaţie.


Afirmaţia triumfă prin negaţie, singurul remediu al insuficienţei care o obligă să

9
se autodepăşească,fiindcă’ "nu e mic riscul de a vorbi despre Dumnezeu,, chiar şi
în termeni corecţi", spune Origen.

La acelaşi timp, teologia negativă nu este mai puţin decât puţin un simplu
corectiv sau chemare la prudenţă: ea este o Teologie autonomă care îşi are
propria metodă şi aduce o anumită cunoaştere. Astfel, termenii "supra-bun" şi
"supra-existent" sunt negaţii-afirmaţii şi conţin o anumită descriere a es te de
neconceput. Ea se situează în experienţa creatoare de unitate, exact ca taina
comuniunii euharistice. Cu cât este mai de neconceput în transcendenţa fiinţei
Sale cu atât este Dumnezeu mai experimentabil in proximitatea Sa imanentă, ca
Cel Ce Este.

Dacă il caută pe Dumnezeu, omul este el însuşi găsit de Dumnezeu; urmând


Adevărul, omul este luat şi ridicat la nivelul său Atunci când il descoperi pe
Dumnezeu înseamnă să îl căutam fără încetare... a îl vedea cu adevărat pe
Dumnezeu înseamnă a nu te fi săturat niciodată să îl doreşti". El este "Cel de-a
pururea căutat...,(Sfântul Grigore de Nyssa); nu îl găsim decât căutându-l mereu.

Ca metodă, apofaza_ (calea negării) ne învaţă atitudinea corectă a oricărui


teolog: omul nu teoretizează, ci se schimbă. Tocmai în această stare de continuă
schimbare, de îndumnezeire progresivă, contemplă el Monada cea deodată una şi
întreită, "care rămâne ascunsă chiar în propria sa descoperire", spune Sfântul
Maxim Mărturisitorul.

Capitolul III. Cunoaşterea lui Dumnezeu în Tradiţia patristică


Patristica sau Patrologia este disciplina teologică care studiază istoria şi
conţinutul doctrinei Părinţilor Bisericii, doctrină închegată ca tradiţie, acceptată în
comun de întreaga Biserică într-o perioadă a istoriei şi, în care au fost transmise şi
asimilată învăţătura apostolică într-o formă autentică şi normativă. Noţiunea de
Patrologie este rezultată din etimologia cuvintelor greceşti - părinte sau părinţi şi
 - cuvânt, tratare, ştiinţă (tradusă ca -cuvânt despre părinţi).Patrologia reiese că o
putem identifica ca fiind, o colecţie de biografii, ca parte dintr-un întreg sau ca ştiinţă
auxiliară a istoriei bisericeşti. Definiţia modernilor a patrologiei este:,, Istoria literaturii
vechi creştine sau istoria vechii literaturi bisericeşti”. Prima denumire e folosită mai

10
mult de protestanţi şi independenţi, a doua e folosită mai mult de catolici. Ortodoxişti
folosesc denumirea de Patrologie dar nu exclud pe nici una dintre cele două. Încercăm
după cum am văzut într-o succintă prezentare,să arătăm că Patrologia studiază viaţa,

opera şi învăţătura Sfinţilor Părinţi şi a scriitorilor bisericeşti din primele opt


veacuri.Deşi există totuşi prea multe controverse cu privire atăt de perioadă cât şi
denumire a Sfinţilor Părinţi vom căuta să ne limităm la cei unanim Declaraţi. . În
această perioadă scriitorii – martiri dintre 92 şi 313-se regăsesc,atăt scrierile precum şi
Părinţi Apostolici: Clement Romanul, Ignatie Teoforul, Policarp, Papias, Scrisoarea lui
Pseudo-Barnaba, Păstorul lui Herma. Apologeţii greci: Quadratus, Aristide, Ariston sau
Plella, Iustin Martirul şi Filosoful, Miltiade, Apolinarie, Meliton de Sardes, Taţian
Asirianul, Teofil al Antiohiei, Atenagora Atenianul, Hermias şi Scrisoarea către
Diognet. Apologeţii latini: Tertulian, Minicius Felix. Polemiştii: Hegesip, Irineu, Ipolit.
Scriitorii latini: Ciprian, Novaţian, Arnobiu, Lactanţiu. Scriitori alexandrini: Panten,
Clement Alexandrinul, Origen, Dionisie al Alexandriei, Grigorie Taumaturgul şi
Metodiu de Olimp.
Următoarea perioadă(cea de A.II.A începe de la anul .313. şi ţine până la jumătatea
secolului al V-lea, perioada cea mai scurtă dar prolifică căci în această perioadă au
apărut cei mai importanţi Sfinţi Părinţi,au avut loc discuţii şi s-au luat hotărâri în
legătură cu Sfânta Treime, cu problema mariologică, antropologică, a harului. În
conştinţa Tradiţiei Patristice a fost denumită „perioada de aur” sau „vârsta de aur” a
literaturii patristice. În această perioadă remarcăm pe Sf. Atanasie cel Mare, Didim cel
Orb, Sf. Chiril al Ierusalimului, Sf. Epifanie, Capadocienii: Sf. Vasile cel Mare, Sf.
Grigorie de Nazianzm Sf. Grigorie de Nyssa, Teodor de Mopsuestia, Sf. Ioan Gură de
Aur, Ilarie Pictavianul, Sf. Ambrozie, Niceta de Remesiana, Fer. Ieronim, Sf. Ioan
Casian, Vicenţiu de Lerin, Fer. Augustin, Leon cel Mare.

Cea de A.III.A perioadă începe de la unul din anii de la jumătatea


secolului al V-lea a perioadei a doua şi ţine până la anii .749..În

11
această perioadă regăsim spre slava cunoaşterii de Dumnezeu,
oameni şi opere importante, cu răsunet,abnegaţie şi consecinţe
decisive în literatura şi gândirea creştină. Îi putem aminti pe Pseudo
Dionisie Areopagitul, Lerenţiu de Bizanţ, Maxim Mărturisitorul, Ioan
Scărarul, Gherman de Constantinopol, Ioan Damaschin, Grigorie cel
Mare, Benedict de Nursia, Isodor de Sevila. Aceştia(şi mulţi alţii) îşi
aduc prin stăruinţa lor contribuţia ziditoare la lămurirea controverselor
hristologiceîn mod edificator. Noţiunea ce defineşte termenul de
"Părinte bisericesc" implică o seamă de reguli sau condiţii. Aceste
condiţii sunt în număr de patru : prima- Doctrina ortodoxă: în sensul că
învăţătura Părinţilor trebuie să reflecte fidel doctrina Bisericii, ,,fără a fi
indispensabil ca ortodoxia să meargă până în toate amănuntele, fiindcă
unele elemente de doctrină s-au fixat mai târziu, prin controverse, după
ce Părinţii îşi scriseseră operele’’.E imposibil a se cere Părinţilor o totală
infailibilitate. Totala lipsă de eroare în doctrină era greu de realizat mai
ales înainte de Sinoadele ecumenice (Sf. Justin, Origen, Tertulian etc.),
dar şi între acestea şi chiar în timpul lucrărilor lor. Doctrina implica mereu
noi şi noi vlăstare ideologii noi, dacă credinta e activă si
arzătoare,vlăstare care pot fi pozitive, dar tot la fel de bine şi negative.
Cea de a doua- Sfinţenia vieţii: ca reflex şi succes practic al Ortodoxiei
doctrinare, în sensul de mare autoritate morală şi prestigiu comunitar.
Moartea martirică era considerată ,,drepta culme a sfinţeniei’’. Dacă
Origen după cum se afirma că greşise în doctrina Trinitară, antropologică
şi eshatologică, moartea sa martirică nu i-a anulatîn totalitatea oare,
aceasta eroare? A treia condiţie-Aprobarea Bisericii: este o conditie
-sine qua non-, care califică şi îl recomandă pe un "Părinte bisericesc" nu
totdeauna în mod expres, ci şi prin actele şi mesajele transmise de către
acestei Biserici.Condiţia a patra- Vechimea: adică încadrarea
respectivului în timp şi spaţiu în antichitatea bisericească.
Primele două condiţii ale noţiunii de ,,Părinte’’ sunt cu caracter de : personale şi
fundamentale. Biserica Ortodoxă nu poate admite şi până acum nu recunoaşte pe cineva
ca "Părinte", fără îndeplinirea tuturor celor patru condiţii enumerate, deşi ea nu exclude
unele reconsiderăripoate chiar modificări în viitor,uneori impuse de evoluţia vieţii şi a
societăţii moderne,dar şi a ecumenismului creştin. În acest context, ,,Părinţii’’ constituie
baza ecumenismului adevărat şi e necesar ca valoarea şi funcţia lor să fie reexaminate şi
reprofilate pentru ecumenismul actual, care evolueaza în alte condiţii decât cel patristic.
Dogmele definite de sinoade prin însăşi formularea lor se aseamănă genului doxologiei
şi pentru aceasta, intră atât de uşor chiar în corpusul cultului Bisercii. Astfel, la Sfinţii
Părinţi, cugetarea teologică devine adesea rugăciune şi dialog cu Dumnezeu. Sfântul
Isaac Şirul (sec. l VII) vede în aceste momente de rugăciune şi dialog "flacăra crucilor".

12
Poate că cea mai bună definiţie a teologiei este acea că: mult mai mult artă decât o
ştiinţă sistematică, ea contemplă adevărul ascuns de cele cereşti si cele pământeşti
Teodosie , având desigur şi elementul care ţine de doctrină. teologia apare, înainte de
toate, şi în chiar aspiraţia sa, drept - experimentala unirii cu Dumnezeu.
Transcendenţa lui Dumnezeu ne învaţă că nu îl putem cunoaşte niciodată din afară, că
nu putem merge niciodată spre Dumnezeu decât pornind de la El, găsindu-ne deja în El,
atinşi fiind de arzătoarea Lui apropiere.
Nici una din disputele dogmatice pentru Adevăr din vremea sinoadelor ecumenice nu
interziceau cunoaşterea formală, teoretică şi abstractă, ci urmăreau să precizeze singura
cale Mântuitoare şi prin aceasta, de un înalt nivel practic, de unire cu Dumnezeu. Spre
deosebire de orice curiozitate gnostică, sinoadele răspundeau problemelor de viată sau
de moarte spirituală pentru om.
Tocmai pentru a feri teologia de deviaţiile sectare şi eretice, experienţa mistică a
Sfinţilor Părinţi,cunoaşterea lui Dumnezeu de care s-au învrednicit ei este totdeauna
structurată dogmatic şi modelată pe Opus Dei, pe trăirea liturgică Teologia depăşeşte
astfel simpla construcţie a unui sistem doctrinar şi esenţialmente viaţă, primeşte un sens
foarte larg de doxologie liturgică aşa încât să adune în Dumnezeu toate", cum spune
Sfântul Apostol Pavel (Ef 1.10)în comunitatea euharistică.

3.1. Cunoaşterea lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură


Sfânta Scriptură sau Biblia (de la grecescul = carte, cărţi)
este colecţia de cărţi sfinte, scrise de prooroci, Apostoli şi alţi oameni aleşi, sub
inspiraţia Duhului Sfânt; ea cuprinde adevăruri de credinţă, norme de purtare, precum şi
unele relatări istorice, pe care Dumnezeu le-a descoperit spre a fi scrise, păstrate şi
transmise credincioşilor în scopul mântuirii. Deoarece ea cuprinde adevăruri descoperite
de Dumnezeu, i s-a spus şi Cuvântul lui Dumnezeu.,, Sfânta Scriptură, adică totalitatea
cărţilor canonice ale Vechiului şi Noului Testament [ Nikos Matsoukas (Universitatea din
Tesalonic, Grecia), Introducere în gnoseologia teologică, traducere de Maricel Popa, Editura Bizantină,
Bucureşti, 1997.], şi Tradiţia nu constituie două obiecte independente sau două
izvoare sau, în sfârşit, doi agenţi care vin din afară şi se situează deasupra Bisericii,
reglementând şi organizând viaţa ei. Înainte de toate, în istoria Bisericii primare, ca
şi în a celei posterioare, nicăieri nu se reuşeşte a fι identificaţi astfel de factori
exteriori, adică Sfânta Scriptură şi Tradiţia, care vin să scrie istoria bisericească. Se

13
întâmplă exact contrariul: se poate constata cum istoria frământată biblică şi
ecleziastică formează şi consacră canonul Vechiului şi al Noului Testament, formele
tradiţionale de viaţă, instituţiile şi tezaurul spiritual al vieţii ecleziastice în
mulţimea nenumărată a monumentelor. Comunităţile Vechiului şi Noului
Testament, în care cuvântul lui Dumnezeu şi fapta erau vii, la începutul existenţei
lor nu aveau cărţi şi codice standardizate. Acestea au venit mai apoi, ca rod al
modului de viaţă al acestor comunităţi în consecinţă, ceea ce are importanţă de la
început este modul de viaţă, care a pregătit, a consacrat şi a dat autoritate şi
autenticitate acestora, şi deci nu altceva’’. Primii Teologi, istorici bisericeşti şi, în
general, părinţi ai Bisericii nu făceau trimiteri mecanice la textele Vechiului şi
Noului Testament, ci în mod deosebit la fapte, de multe ori dramatice, la istoria
unui popor, la conducătorii lor, la profeţii şi martorii adevărului. În Sfânta Scriptură
nu apare termenul „Teologie”. El este folosit în literatura patristică timpurie,chiar dacă
în faza primară scriitorii bisericeşti o foloseau cu trimitere la învăţăturile despre zei.Într-
un astfel de mod îl folosesc Taţian Asirianul, Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Clement
Alexandrinul şi alţii. În secolul al III-lea,Origen denumeşte „teologi” pe autorii biblici
care au vorbit despre Dumnezeu (Moise şi Profeţii). Eusebiu de Cezareea, în secolul al
IV-lea, denumeşte „teologi” pe toţi creştinii care înalţă slavă lui Dumnezeu. El face
distincţia definitivă între înţelesurile păgâne ale termenului şi ,,Teologia Creştină’’,care
aparţine Bisericii şi se fundamentează pe revelaţia divină.
Noi prin Sfânta Scriptură ne dăm seama că este vorba despre colecţia ,,Cărţilor
Sfinte ale Vechiului şi Noului Testament’’,care au fost scrise sub insuflarea Duhului
Sfânt, într-un răstimp de aproape 1500 de ani, adică de la Moise (circa 1400 de ani
înainte de Hristos) până la autorul Apocalipsei (circa 100 de ani după Hristos). Însă se
ştie că Sfânta Scriptură este primul izvor al descoperirii dumnezeieşti.
Orice creştin are voie să citească Sfânta Scriptură, dar nu oricine are dreptul de a
învăţa şi de a tălmăci cuvântul Scripturii. Dreptul acesta îl are numai Biserica, care este

14
stâlp şi temelie a adevărului(I Tim. 3, 15).Deci oricine învaţă în Biserică trebuie să
înţeleagă că trebuie să înveţe aşa cum a învăţat Biserica dintotdeauna. Pentru aceasta
trebuie ca oamenii să fie bine bine pregătiţi şi cunoscători ai credinţei drepte. Cum de
dreptul de a învăţa îl au numai episcopii, preoţii şi diaconii este uşor de înţeles,dacă ne
gândim că Mântuitorul a dat puterea de a învăţa sfinţilor şi păstorilor (Matei 28, 20).
Această putere nu aparţine mulţimilor, ci numai Apostolilor. Apostolii erau trimişi de
Hristos să înveţe. Însuşi Sfântul Apostol Pavel spunea: ,,Cum vor propovădui, dacă nu
vor fi trimişi?(Rom. 10, 15)’’.Deci puterea şi dreptul la propovăduire îl are numai
Cel trimis. Şi, episcopii sunt urmaşii legitimi ai Apostolilor.Sfântul Pavel îi
încredinţează Episcopului Timotei din Efes sarcina de a învăţa în Biserică,lui şi nu
tuturor credincioşilor din Efes. Acelaşi Apostol spune Corintenilor: ,,Oare toţi sunteţi
apostoli, oare toţi sunteţi învăţători? (I Cor. 12, 29)’’. Acelaşi Apostol spune despre
Episcop, Preot şi Diacon că trebuie să fie destoinic a învăţa pe alţii (I Tim. 3, 2; Tit 1, 9).
Nu spune însă acelaşi lucru despre toţi credincioşii. El arată şi face distincţie între păstor
şi turmă, între cei care învaţă şi cei care ascultă. Episcopul, Preotul şi Diaconul, nu pot
învăţa ce vor, ci ceea ce a învăţat Biserica întotdeauna. Ei învaţă în numele
Bisericii.Fiindcă nu oricine are destulă pricepere şi înţelegere ca să tâlcuiască Scriptura.
Acest lucru îl arată luminat marele Apostol Petru în epistola sa, când vorbeşte de
epistolele marelui Apostol Pavel şi zice că:,, în ele sunt unele lucruri anevoie de înţeles,
pe care cei neştiutori şi neîntăriţi le răstălmăcesc, ca şi pe celelalte Scripturi, spre a lor
pierzare (II Petru 3, 16)’’. [Catalogul închis şi constituit al cărţilor canonice, atât ale
Vechiului cât şi ale Noului Testament ,s-a făcut în cadrul comunităţii istorice, după
multe discuţii şi decizii. Toate eforturile depuse presupuneau şi se sprijineau pe
experienţa vie a tradiţiei. Din punct de vedere teologic, trebuie să spunem că
Biserica este cea care a făcut Canonul, si nu Canonul Biserica. Raţiunile sunt
evidente; era vorba de stabilirea orientativă şi vizibilă a perimetrului adevărului în
faţa punerilor în discuţie şi a falsificării acestuia. în ceea ce priveşte Canonul

15
Vechiului Testament – Biserica Ortodoxă îl adoptă pe cel alexandrin, mai larg, şi nu
pe cel mai restrâns, palestinian – există şi indicaţia „deuterocanonice” pentru unele
cărţi. Acestea sunt următoarele: Cartea întâia a lui Ezdra, Cartea Iuditei, cele trei
cărţi ale Macabeilor, înţelepciunea lui Solomon, înţelepciunea lui Isus, fiul lui
Sirah, Epistola lui Ieremia şi unele părţi din cărţile lui Daniil şi Ester. Pentru istoria
canoanelor Vechiului şi Noului Testament vezi S. Agouridis, Εισαγογη εις την
Καιην Διαθηκην [Introducere în Noul Testament), Atena 1971, pp. 70-72; L
Karavidopoulos, Εισαγογη στην Καιη Διαθηκη [Introducere în Noul
Testament], Tesalonic 1980, pp. 72-90; D. A. Doikos, Συνοπτικη Εισαγογη εις στην
Παλαια Διαθηκη [Introducere sinoptică în Vechiul Testament], Tesalonic 1980, pp.
79-100.]
Să ne aducem aminte :,,Ascultă, omule, Sfânta Scriptură este ca o fântână cu adâncime

fără fund, fiindcă în ea este cuprinsă înţelepciunea lui Dumnezeu care nu are margini;
Dacă cineva însetat ar veni la o fântână şi ar vrea să bea toată apa, s-ar îneca în ea; dar
dacă va scoate din ea cu ciutura şi apoi de acolo va bea cu paharul, se va răcori fără de
primejdie. Cine este omul acela nebun care ar voi să se bage într-o apă adâncă, fără să
ştie să înoate? Sfânta Scriptură are =oase=, după cum spun Sfinţii Părinţi ai Bisericii, şi
nimeni având dinţii înţelegerii sale de lapte, să nu îndrăznească a sparge cu ei oasele cele
tari ale Scripturilor dumnezeieşti, căci se vatămă pe sine şi se pierde.Dumneata nu ai
citit în Sfânta Scriptură cele despre famenul etiopian? Acesta citea pe Proorocul Isaia şi
când l-a întrebat Apostolul Filip dacă înţelege cele ce citeşte, el a zis: ,,Cum voi putea
înţelege, de nu mă va povăţui cineva? (Fapte 8, 31)”. Ia seama, căci şi cuvântul
=ungere=, despre care ai amintit dumneata, înseamnă vărsarea Sfântului Duh în Sfânta
Taină a Mirungerii, îndată după primireaBotezului (Fapte 4, 27; II Cor. 1, 21; Ioan 16,
13; Rom. 8, 9 etc.), iar cuvintele =ştiţi toate= înseamnătot ceea ce ţine de adevărul
creştin şi de mântuire, precum şi tot ceea ce este în legătură cu antihrist şi cu
răspânditorii lui, despre care este vorba în versetele următoare: I Ioan 2, 22; 4, 2-3.

16
Aşadar, nu trebuie a o lua fiecare după capul său în tâlcuirea Scripturilor, căci vă rătăciţi,
mergând din rătăcire în rătăcire .  Aşadar, după cum spun Sfinţii Părinţi cei vechi ai
Bisericii, cei simpli la cunoştinţă să se mulţumească cu înţelesul cel obştesc şi istoric
(după litera Scripturii); cei mai înaintaţi să pătrundă cu înţelegerea şi în sufletul
Scripturii, iar cei desăvârşiţi cu fapta şi înţelegerea pot cuprinde înţelesurile cele mai
adânci ale Sfintei Scripturi. Pentru aceasta şi marele Pavel, arătând că înţelepciunea cea
desăvârşită a Scripturilor se cuvine celor desăvârşiţi, zicea: ,,Însă noi grăim
înţelepciunea întru cei desăvârşiţi, dar nu înţelepciunea veacului acestuia, nici a
domnilor veacului acestuia care sunt pieritori,ci propovăduim înţelepciunea lui
Dumnezeu în taină, pe cea ascunsă, pe care a rânduit-o Dumnezeumai înainte de veci
spre slava noastră (I Cor. 2, 6–7) Aici,spre a dovedi că Dumnezeu a osândit
înţelepciunea şi ştiinţa omenească, trebuie să se ştie că nu toată ştiinţa şi înţelepciunea a
osândit-o Dumnezeu, ci numai înţelepciunea cea deşartă a veacului acestuia şi
nicidecum înţelepciunea cea duhovnicească. Dacă ar fi după afirmaţia auzită şi a tuturor
sectarilor care cugetă cele asemenea cu ateii, atunci ar însemna să fie osândită şi
înţelepciunea lui Solomon, a lui Isus fiul lui Sirah, a Mântuitorului, a sfinţilor  Prooroci
şi Apostoli, cărora li s-a poruncit să fie înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii (Matei
10, 16).Dar nu este deloc aşa.Sectarii, după cuvântul Domnului, mult rătăciţi, neştiind
Scripturile,nici puterea lui Dumnezeu (Matei 22, 29).[ Sfântul Apostol Pavel consideră
învăţătura sa ca fruct al Tradiţiei. Prin urmare, Tradiţia face epistolele sale, şi nu epistolele fac Tradiţia,

cf. I Cor. 11, 2 şi 23. Primirea şi predarea alcătuiesc un lanţ. Domnul, de la care a primit Sfanţul Pavel

predaniile, este comunitatea ecleziastică: predania este a Domnului, cf.  II Tes. 2, 15; 3, 6.]

Mijlocul prin care Biserica exprima adresarea divină cu posibilităţile de zidire a


credinciosului, este Sfânta Tradiţie ca forma vie a vieţii Bisericii susţinute de Sfantul
Duh. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie sunt tezaurul integral al descoperirii
Dumnezeieşti pe care se întemeiază Biserica. Stabilirea canonului scripturistic este un
act al Bisericii pe când Tradiţia este insăşi viaţa Bisericii fără nevoia unei sancţionări de

17
autoritate. Tradiţia arată Biserica în năzuinţele îmbogăţirii şi având Scriptura ca bază,
justificare şi conţinut permanent”Amin!. Sfânta Scriptură lămureşte Taina Bisericii în
epistola Sf. Pavel catre Efeseni, cap. IV. Numind-o trupul lui Hristos  , Apostolul o arată
drept sursa teandrică a binefacerilor lui Hristos (IV, 10-11). Ea este trupul, iar noi
mădularele lui Hristos, care trăim viaţa Lui într-un mod specific (IV, 16).Scrierea Noului
Testament trebuie conceputa ca un proces determinat de necesitatea mărturisirii de credinţă
a Bisericii  şi de menţinerea unităţii diferitelor comunităţi creştine, cu Biserica Apostolică.
Apelurile Apostolilor la unitate, reţinute în scrisul lor, reflecta constiinţa adunării tuturor în
aceeaşi viaţă a Bisericii, în aceeaşi credinta şi propovaduire, toate comunităţile având
aceeaşi credinţă  . Înainte de apariţia primelor scrieri ale Apostolilor, Biserica exista,
întemeiata de Apostoli, iar desele referiri ale Scripturii la un cult al Bisericii, la organizare,
la învăţătură şi mai ales la credinţa că Biserica este trupul lui Hristos, ne întăresc
convingerea că Scriptura Noului Testament a apărut pentru Biserică.

3.2. Începuturile epocii patristice


Creştinismul evidenţiază ca început al epocii patristice şi este considerat, fie sfârșitul
epocii Noului Testament (moartea ultimului apostol,Ioan
Evanghelistul,aproape către anul 95), fie începutul activității primului părinte
Apostolic(P ă r i n ţ i i   A p o s t o l i c i   s u n t   s c r i i t o r i i   c r e ş t i n i   d i n  
a   d o u a  jumătate a secolului I şi din prima jumătate a secolului II, care au fost ucenici
ai Sfinţilor Apostoli.) cunoscut, Clement al Romei,tocmai anul 92 (el a
devenit episcop din anul 12 al domniei lui Domițian, adică în anul 92),chiar din prima sa
scriere cunoscută, scrisoarea către Corinteni, datează din 95 sau 96 după Hristos. Potrivit
credinţei creştine, Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv şi cu un scop. Părinţii au scos
în evidenţă bunătatea lui Dumnezeu ca motiv al creaţiei, pentru a o opune ideii că
Dumnezeu a creat lumea dintr-o necesitate internă, care duce la evitare imitaţiilor. C a
r e a c ţ i e f a ţ ă d e Şcoala alexandrină, a u   a p ă r u t :
Şcoala antiohiană, Şcoala palestiniană, Şcoala de la Edessa şi apoi de la Nisibi.

3.2.1.SFÂNTUL IGNATIE AL ANTIOHIEI(Teoforul)

Despre a sa viaţă iată:


Sf.Ignatie este considerat ca fiind:unul dintre cele mai originale aspecte ale
Bisericii Primare. Mai toate informaţiile despre el provin din cele ,,şapte scrisori’’ ale

18
sale autentice -recunoscute şi certificate de Irineu, Origen, Eusebiu şi Ieronim-.Regăsim
descrierea făcută cu destulă atenţie şi trimitere la trăsături representative de foc,şi de
ceea ce a legat ca numele său de ,,Ignatie’’ să fie derivat din cuvântul latin "ignis" (foc).
Mai în toate formulele de adresare din introducerile celor şapte scrisori, el se numeşte
"Teoforul". Sfântul Ignatie a fost al treilea(III) episcop al Antiohiei (CONSIDERÂND
că dacă Petru a fost primul) sau al doilea- :dacă Evodiu a fost primul-. Martiriul
Sfântului Ignatie este în mod sigur o certitudine, el fiind condamnat să fie sfâşiat în
arenă de fiare şi, de la Antiohia la Roma, a mers sub escorta a zece(X- 10- soldaţi -)
numiţi de el "leoparzi" (Romani, V, 1).În drumul spre Roma, a mers atât pe mare, cât şi
pe uscat (drumul din Asia Mică şi prin Europa).
Străbătând acest drum sub escortă nu a irosit ocazia şi fiecare clipă a căutat de şi-a
redactat şi scrisorile sale. Au avut oprire la Smirna, unde a fost oaspetele Sfântului
Policarp şi unde a primit delegaţiile şi pe episcopii Bisericilor din Efes, Magnesia -pe
Meandur si Tralli- care la despărţirea de ei, le-a dat o scrisoare de mulţumire şi de sfaturi
adresate comunităţilor lor. Aici el le scrie şi creştinilor din cetatea Roma, pentru a îi
îndemna şi ruga să nu intervină în vreun fel la autorităţi care îl condamnaseră,şi creştinii
să caute spre salvarea de la moarte.[ Pr. prof. dr. Ioan G. Coman, Patrologie, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (EIBMBOR), Bucureşti,
1956; Sfânta Mânăstire Dervent, 199]
Ajuns la Troada află fericita veste a încetării de persecuţie în Biserica Antiohiei şi
tot de aici trimitând scrisori creştinilor din Filadelfia,apoi celor din Smirna şi lui
Policarp personal.Drumul său a traversat apoi Macedonia (pri ruta Ignatia), până la
Dyrrachium (Durazzo), trecând prin Filipi şi Tesalonic.Cei ce-şi spun Filipenii, l-au
primit şi aflat cu multă dragoste, prin Sfântul Policarp scriind antiohienilor şi rugându-se
de acesta să le trimită scrisorile Sfântului Ignatie, pe care le avea. Această cerere apare
cunscută ca fiind: scrisoarea Sfantului Policarp către Filipeni.
După relatările scrierilor antiohiene, Sfântul Ignatie a avut parte(supus) la aşa zisă:-
moartea prin dare la fiare (animale sălbatice) în arena amfiteatrului,aproape către
sfârăitul spectacolelor date de Traian în cinstea victoriei acestuia impotriva Dacilor
(Aceste spectacolele au fost susţinute pe parcursul unui an - 107). Din trupul Sfântului
nu au mai rămas decât oasele cele mai tari, pe care creştinii prezenţi le au ridicat, le-au
dus în Antiohia, unde ele au fost primate şi osanate încă de la început ca un adevărat
cult.
Biserica ortodoxa prăznuieşte pe Sfântul Ignatie la 20 Decembrie şi este asociată de
către creştinii ortodocşi cu sacrificarea porcului, iar cea catolică la 1 februarie.
Opera creatoare a Sfântului Ignatie îi sunt atribuite mai multe opere decât a scris
acesta în realitate.
Autentificate sunt numai acele şapte scrisori adresate către:
1.Efeseni
2.Magnesieni
19
3.Trallieni
4.Romani
5.Filadelfieni
6.Smirneni
7.Sfântului Policarp. Autenticitatea acestor opere este garantată de scrisoarea Sfântului
Policarp către Filipeni,şi autentificată prin Eusebiu şi de Ieronim.
Ca principală doctrină regăsită de Sfântul :Hristologia – aşezat ca centru al teologiei
ignatiene,unde Hristos, pe care el ţine sa îl ferească, în Biserică, ,,de fiarele eretice,
ierburile diavolului, de plantele parazite si de impuţiciunile diavolului, care sunt
ereziile’’. Hristos, cel ce este din afara timpului şi invizibil,făcut şi nu creat pentru noi
vizibil.Unul cel ce nu putea fi niciodată atins şi era nepătimitor,pătimitor s-a făcut,
suferind în tot chipul pentru noi. Hristos este Părintele Preot , mai presus de toţi preoţii
(şi lor li se arată). Lui i-au fost incredintate Sfintele Sfintilor, singurul căruia i-au fost
descoperite cele ascunse ale lui Dumnezeu. Hristos este uşa Tatălui prin care intra
Avraam, Isaac, Iacob, profeţii, Apostolii si Biserica. Toate acestea sunt spre unirea cu
Dumnezeu.
Slava Domnului,Sfânta Euharistie: doctrina nemuririi,ce arată imunitatea şi calea de a
scăpa de moarte şi de a trăi veşnic în Hristos.Ea, Euharistia este trupul Mântuitorului
Hristos, trupul care a pătimit pentru păcatele noastre şi pe care Tatăl, în bunatatea lui,l-a
jertfit şi apoi înviat.
Doar Biserica : este numită altar.Sfântul Ignatie întrebuinţează, pentru prima dată în
istoria literaturii creştine, expresia de (katholiki Ekklisia) "Biserica universală"-Biserica-
care se află acolo unde este Hristos.
Prezentată în amanune şi cu precizie Ierarhia bisericii prin care comunităţile sunt
conduse de catre un episcope. Episcopii sunt AFLAŢI până la marginile pîmântului.
Fără Episcop nu se poate face nimic, cu toate că nu el concentrează în modul exclusiv
întreaga ierarhie şi întreaga Biserică. Sfântul Ignatie ne precizează:Citat: "Vă îndemn,
străduiţi-vă să faceţi totul în acelaşi gând cu Dumnezeu, sub aflarea Episcopului în locul
lui Dumnezeu şi a preoţilor în locul adunării apostolilor şi a Diaconilor foarte dulci mie
şi cărora li s-a încredintat slujirea lui lisus Hristos"încheiat Citat.Pri ochii minţii spunem
că este o viaţă de obşte în care toate sunt împreuna şi toate se fac împreună. Sfântul
Ignatie îi recomandă Sfantului Policarp:,,colaboraţi unii cu alţii, luptaţi împreună,
mergeţi împreună, suferiţi împreună, dormiţi împreună, sculaţi-vă împreună, ca iconomi,
asistenţi şi slujitori ai lui Dumnezeu". Faţă de cei ce sunt slujitori ai omului ,sclavii, se
referă la blândeţe prin ,,tratare dulce.Aici în Biserica lui Hristos, toţi suntem egali, însă
cu acest gând, ei să nu se îngâmfeze, ci să slujească slavei lui Dumnezeu, pentru ca să
obtină de la acesta o libertate mai mare. Ei să nu dorească a fi eliberaţi cu bani din
fondul comun, ca să nu ajungă sclavi ai poftei’’. [Patrologie. Vol. I , Autor: Arhid. Prof.
Dr. Constantin Voicu, editura Basilica a Patriarhiei Romane Bucure;ti-2009.]

20
3.2.2.Teofil al Antiohiei
3.2.3.Sf. Irineu de Lyon
Subcapitolu3.3. Şcoala din Alexandria şi cea din Antiohia
3.3.1. Clement
3.3.2.Origen
3.3.3.Sf. Atanasie cel Mare
3.3.4. Sf. Ioan Gură de Aur
Subcapitolu3.4. Capadocienii şi epoca lor
3.4.1. Didim cel Orb
3.4..2. Eunomiu (eretic)
3.4.3. Sf. Vasile cel Mare
3.4.4. Sf. Grigorie de Nazianz
3.4.5. Sf. Grigorie de Nyssa
Subcapitolu3.5. Sf. Efrem Sirul
Subcapitolu3.6. Sf. Chiril al Ierusalimului
Subcapitolu3.7. Sf. Chiril al Alexandriei
Subcapitolu3.8. Autorii ascetici şi contribuţia monahismului
3.8.1. Evagrie Ponticul
3.8.2. Sf. Macarie Egipteanul

21
22