Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Europa în 12 lecții
de Pascal Fontaine
Uniunea Europeană
1
asigurarea securității pentru cetățenii săi;
promovarea unei dezvoltări economice și sociale echilibrate;
soluționarea provocărilor globalizării și prezervarea identității
popoarelor europene;
favorizarea valorilor europene, precum dezvoltarea durabilă și
protecția mediului, respectarea drepturilor omului și a economiei
sociale de piață.
I. Pacea și stabilitatea
Înainte de a deveni un adevărat obiectiv politic, ideea unificării Europei nu era decât
un vis al filozofilor și vizionarilor. Victor Hugo, de exemplu, a avansat ideea „Statelor
Unite ale Europei”, fiind inspirat de idealurile umaniste. Visul acesta a fost însă
spulberat de groaznicele războaie care au devastat continentul în prima jumătate a
secolului XX.
O nouă formă de speranță a luat însă naștere din ruinele celui de-al doilea război
mondial. Cei care au opus rezistență totalitarismului în timpul celui de-al doilea
război mondial erau hotărâți să pună capăt antagonismului internațional și
rivalităților în Europa și astfel să creeze condițiile necesare unei păci durabile. Între
1945 și 1950, câțiva oameni de stat, precum Robert Schuman, Konrad Adenauer,
Alcide de Gasperi și Winston Churchill și-au pus în gând să convingă cetățenii de
necesitatea intrării într-o eră nouă, cea a unei organizări structurate a Europei
Occidentale, bazate pe interese comune și fondate pe tratate, care ar garanta statul
de drept și egalitatea între toate țările membre.
Preluând o idee mai veche a lui Jean Monnet, Robert Schuman (ministru de Externe
al Franței) propune, la 9 mai 1950, instituirea Comunității Europene a Cărbunelui și
Oțelului (CECO). Astfel, țările care odinioară se confruntau pe câmpul de luptă decid
să plaseze producția de cărbune și oțel sub responsabilitatea unei autorități
supreme comune. Din punct de vedere practic, dar și simbolic, spectrul conflictelor a
fost transformat în instrument al păcii și reconcilierii.
După căderea Zidului Berlinului în 1989, Uniunea Europeană a fost cea care
încurajat reunificarea Germaniei. În 1991, odată cu prăbușirea Imperiului Sovietic,
fostele țări comuniste din Europa Centrală și de Est decid, la rândul lor, după ce
timp de decenii s-au aflat sub tutela Pactului de la Varșovia, că viitorul lor este legat
de cel al marii familii a națiunilor democratice din Europa.
2
În secolul XXI, Europa încă se mai confruntă cu probleme de siguranță și securitate.
De aceea, UE trebuie să ia măsuri eficiente pentru a garanta siguranța și
securitatea statelor sale membre. În acest scop, UE trebuie să colaboreze
constructiv cu regiunile aflate dincolo de granițele sale, respectiv țările din Balcani,
din Africa de Nord, din Caucaz și din Orientul Mijlociu. UE trebuie, de asemenea, să
își apere interesele militare și strategice, prin colaborarea cu aliații săi, în special cu
NATO și prin dezvoltarea unei veritabile politici europene comune de securitate și
de apărare.
Securitatea internă și externă sunt două fețe ale aceleiași monede. Combaterea
terorismului și a crimei organizate necesită o colaborare strânsă între forțele
polițienești din toate țările UE. Crearea unui „spațiu de libertate, securitate și justiție”
în sânul UE, unde fiecare cetățean are acces egal la justiție și este protejat de lege,
constituie o nouă provocare la nivel european, necesitând o coordonare sporită a
acțiunilor întreprinse de autoritățile naționale. Organisme precum Europol, Oficiul
European de Poliție, și Eurojust, care promovează cooperarea între procurori,
judecători și ofițeri de poliție din țările membre ale UE, sunt chemate să joace un rol
mai activ și mai eficient.
Cu toate că, la origine, Uniunea Europeană a fost creată pentru a realiza un obiectiv
politic pacificator, aspectul economic a fost totuși cel care a reușit să dinamizeze și
să încununeze cu succes această construcție europeană.
3
consumatori, de a satisface interesele unui număr cât mai mare de consumatori și
întreprinderi.
Societățile postindustriale ale Europei devin tot mai complexe. Astfel, deși nivelul de
trai al cetățenilor europeni nu a încetat să crească, diferențe semnificative între
bogați și săraci persistă. La rândul ei, extinderea a accentuat și mai mult aceste
diferențe, întrucât noile state membre au intrat în UE având un nivel de trai sub
media europeană. De aceea, colaborarea statelor membre este crucială pentru a se
reuși reducerea acestor diferențe.
De ce?
Vechiul adagiu „unirea face puterea” este mai pertinent ca niciodată pentru
europenii de azi. Totuși, procesul de integrare europeană nu a șablonat diversele
moduri de viață, tradițiile și culturile popoarelor sale. Într-adevăr, diversitatea
reprezintă o valoare majoră pentru Uniunea Europeană.
4
UE își dorește să promoveze valorile umaniste și progresiste și să garanteze că
ființa umană este stăpânul și nu victima schimbărilor majore care au loc la nivel
global. Nevoile cetățenilor nu pot fi satisfăcute doar prin intermediul mecanismelor
de piață și nici nu pot fi impuse în mod unilateral.
De aceea, UE pledează pentru acea viziune a omenirii sau acel model de societate
care este susținut de majoritatea cetățenilor săi. Europenii se mândresc cu
patrimoniul bogat de valori, printre care se numără drepturile omului, solidaritatea
socială, libertatea întreprinderii, distribuirea echitabilă a roadelor creșterii
economice, dreptul la un mediu protejat, respectarea diversității culturale, lingvistice
și religioase și o sinteză armonioasă a tradiției și a progresului.
5
3. Acest proiect a avut un succes atât de mare, încât Danemarca, Irlanda și
Regatul Unit au decis să se alăture Comunității. Prima extindere, de la șase la nouă
membri, a avut loc în 1973. În același timp s-au aplicat noi politici sociale și de
mediu, iar în 1975 s-a înființat Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR).
4. În iunie 1979, s-a realizat un pas decisiv pentru Comunitatea Europeană, prin
organizarea primelor alegeri prin sufragiu direct pentru Parlamentul European.
Aceste alegeri se organizează o dată la cinci ani.
În același timp, statele membre negociau noul Tratat privind Uniunea Europeană,
adoptat în decembrie 1991 de către Consiliul European format din șefii de state
și/sau de guverne, la Maastricht. Acesta a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993.
Tratatul a creat Uniunea Europeană (UE), adăugând domenii de cooperare
interguvernamentală structurilor comunitare integrate existente.
9. Pe atunci, UE era pe calea spre cea mai spectaculoasă realizare a sa, crearea
monedei unice. Moneda euro pentru tranzacții financiare (sub altă formă decât
numerar) a fost introdusă în 1999, în timp ce bancnotele și monedele au fost emise
trei ani mai târziu în cele 12 state ale spațiului euro (cunoscut sub numele de zona
euro). În prezent, euro este o monedă importantă pentru plăți și depozite la nivel
mondial, alături de dolarul SUA.
Europenii trebuie să facă față globalizării. Noile tehnologii și utilizarea tot mai
extinsă a internetului transformă economiile. Aceste transformări implică însă
provocări și pe plan social și cultural.
6
În martie 2000, UE a adoptat „strategia de la Lisabona” în vederea modernizării
economiei europene, astfel încât aceasta să devină competitivă pe piața mondială
alături de alți mari actori, precum Statele Unite și statele nou industrializate.
Strategia de la Lisabona include încurajarea inovației și a investițiilor în afaceri,
precum și adaptarea sistemelor educaționale europene, astfel încât acestea să
corespundă cerințelor societății informaționale.
a. Uniunea celor 25
Cu ocazia reuniunii de la Copenhaga din decembrie 2002, Consiliul European a
făcut un pas însemnat în istoria integrării europene. Prin invitația adresată către 10
noi state de a adera la UE la 1 mai 2004, Uniunea Europeană nu a crescut doar din
punct de vedere geografic și ca număr al populației, ci a pus capăt scindării pe
7
continentul nostru, care, începând din 1945, separase lumea liberă de blocul
comunist.
b. Următoarea extindere
Bulgaria și România au devenit candidate în 1995. Pentru aceste două state
procesul a durat mai mult decât pentru celelalte 10, însă în cele din urmă ele au
aderat la UE la 1 ianuarie 2007, crescând numărul statelor UE la 27.
d. Balcanii de Vest
Aceste state, dintre care majoritatea au făcut parte din fosta Iugoslavie, se îndreaptă
către Uniunea Europeană pentru a-și accelera reconstrucția economică, pentru a
îmbunătăți relațiile reciproce lezate de războaie etnice și religioase, precum și
pentru a-și consolida instituțiile democratice. UE a acordat statutul de „țară
candidată” Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei în noiembrie 2005. Alți
potențiali candidați sunt Albania, Bosnia și Herțegovina, Muntenegru și Serbia.
a. Condiții legale
Integrarea europeană a fost dintotdeauna un proces politic și economic deschis
tuturor țărilor europene pregătite să adere la tratatele fondatoare și să preia în
întregime legislația UE. În conformitate cu articolul 237 din Tratatul de la Roma,
„orice stat european poate aplica pentru a deveni membru al Comunității”.
b. „Criteriile de la Copenhaga”
În 1993, în urma cererilor formulate de către fostele țări comuniste de a adera la
Uniune, Consiliul European a stabilit trei criterii care trebuie îndeplinite pentru a
deveni membru. La momentul aderării, noii membri trebuie să aibă:
8
instituții stabile ce garantează democrația, statul de drept, drepturile omului și
respectarea și protecția minorităților;
o economie de piață funcțională și capacitatea de a face față presiunii
concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunii;
capacitatea de a prelua obligațiile de membru, inclusiv sprijinirea obiectivelor
Uniunii. Trebuie să aibă o administrație publică capabilă să aplice și să
administreze în practică legislația UE.
c. Procesul de aderare
Negocierile de aderare se poartă între fiecare stat candidat și Comisia Europeană,
care reprezintă UE. După încheierea acestora, decizia de a permite unui nou stat să
adere la UE se ia unanim de către statele membre în cadrul Consiliului. Parlamentul
European trebuie să dea avizul conform printr-un vot pozitiv cu majoritatea absolută
a membrilor. Toate tratatele de aderare trebuie ulterior ratificate de către statele
membre și țările candidate conform procedurilor constituționale ale fiecărei țări.
a. Granițe geografice
Dezbaterile referitoare la ratificarea Tratatului Constituțional al UE, care au avut loc
în majoritatea țărilor membre, au arătat că mulți europeni își fac griji cu privire la
granițele finale ale Uniunii Europene și chiar cu privire la identitatea acesteia. Nu
există răspunsuri simple la aceste întrebări, mai ales având în vedere faptul că
fiecare stat privește în mod diferit propriile interese geopolitice și economice. Țările
baltice și Polonia susțin obținerea calității de membru de către Ucraina. O posibilă
aderare a Turciei ar aduce în discuție statutul unor țări din Caucaz, precum Georgia
și Armenia.
b. Condiții administrative
De altfel, regulile privind calitatea de membru în prezent, așa cum sunt definite în
Tratatul de la Nisa din 2003, prevăd cadrul instituțional pentru o Uniune cu
9
maximum 27 de membri. Depășirea acestei cifre ar presupune un nou acord
interguvernamental privind relațiile între statele membre în cadrul instituțiilor.
În plus, mai sunt probleme sensibile cum ar fi folosirea limbilor oficiale. Prin
aderarea Bulgariei și a României, numărul limbilor oficiale a ajuns la 23. Extinderea
UE nu trebuie să dea impresia cetățenilor de rând că identitatea lor națională și
regională dispare în cadrul unei UE standardizate.
Uniunea Europeană duce două politici paralele pentru tratarea relațiilor sale cu țările
vecine, în funcție de prezența sau absența acestora pe lista potențialilor candidați.
I. „Triunghiul decizional”
10
Mai mult decât o confederație de state, mai puțin decât un stat federal, Uniunea
Europeană este o construcție nouă care nu intră în nici o categorie juridică
tradițională. Se fondează pe un sistem politic original, în continuă evoluție de peste
cincizeci de ani.
Tratatele (ce constituie legislația primară) sunt la baza a numeroase acte juridice
(numite „secundare”) care au incidență directă asupra vieții cotidiene a cetățenilor
Uniunii. Este, în special, cazul regulamentelor, directivelor și recomandărilor
adoptate de instituțiile UE.
Aceste legi, precum și politicile Uniunii în general, sunt rezultatul deciziilor luate de
triunghiul instituțional format din Consiliu (care reprezintă guvernele naționale),
Parlamentul European (care reprezintă cetățenii) și Comisia Europeană (instituție
independentă de guvernele statelor membre, garantă a interesului colectiv al
europenilor).
În domenii esențiale, ca modificarea tratatelor, lansarea unei noi politici comune sau
aderarea unui nou stat, Consiliul trebuie să decidă în unanimitate.
11
Austria, Bulgaria și Suedia 10
Danemarca, Irlanda, Lituania, Slovacia și Finlanda 7
Estonia, Cipru, Letonia, Luxemburg și Slovenia 4
Malta 3
Total: 345
b. Parlamentul European
Parlamentul European este ales prin vot și reprezintă cetățenii Uniunii. El
controlează din punct de vedere politic activitățile Uniunii și participă la procesul
legislativ. Începând cu 1979, membrii săi sunt aleși direct, prin vot universal, la
fiecare cinci ani.
Austria 18
Belgia 24
Bulgaria 18
Cipru 6
Danemarca 14
Estonia 6
Finlanda 14
Franța 78
Germania 99
Grecia 24
Irlanda 13
12
Italia 78
Letonia 9
Lituania 13
Luxemburg 6
Malta 5
Polonia 54
Portugalia 24
Regatul Unit 78
Republica Cehă 24
România 35
Slovacia 14
Slovenia 7
Spania 54
Suedia 19
țările de Jos 27
Ungaria 24
Total 785
Total
785
Prin intermediul procedurii „de cooperare”, introdusă în 1987 prin Actul Unic
European, Parlamentul European participă la elaborarea directivelor și a
13
regulamentelor, pronunțându-se asupra propunerilor Comisiei Europene, care
pot fi modificate în funcție de poziția Parlamentului.
Tot din 1987, prin procedura de „aviz conform” sunt supuse ratificării de către
Parlament acordurile internaționale, negociate de Comisie, precum și orice nouă
extindere a Uniunii.
Tratatul de la Maastricht, semnat în 1992, a introdus procedura de
„codecizie”, care plasează Parlamentul pe picior de egalitate cu Consiliul în
ceea ce privește legiferarea în domenii importante, inclusiv libera circulație a
lucrătorilor, piața internă, educație, cercetare, mediu, rețele transeuropene,
sănătate, cultură, protecția consumatorului etc. Tratatul prevede totuși o
procedură de conciliere.
c. Comisia Europeană
Comisia este al treilea element al triunghiului instituțional care administrează și
conduce Uniunea Europeană. Membrii acesteia sunt numiți pe o perioadă de cinci
ani, de comun acord de către statele membre și aprobați de Parlamentul European.
Comisia este responsabilă în fața Parlamentului, care îi poate cere, printr-o moțiune
de cenzură, să demisioneze colectiv.
Din 2004, Comisia este formată din câte un comisar din fiecare stat membru.
14
Comisia este asistată de o administrație formată din 36 de direcții generale (DG-uri)
și servicii, care sunt repartizate în principal la Bruxelles și Luxemburg.
a. Curtea de Justiție
Curtea de Justiție a Comunităților Europene, cu sediul la Luxemburg, este formată
din câte un judecător din fiecare stat membru, asistați de opt avocați generali.
Aceștia sunt numiți de comun acord de către guvernele statelor membre, pe o
perioadă de șase ani, care poate fi reînnoită. Independența le este garantată. Rolul
Curții de Justiție este de a asigura respectarea legislației europene, precum și
interpretarea corectă și aplicarea tratatelor.
b. Curtea de Conturi
Curtea de Conturi, cu sediul la Luxemburg, a fost creată în 1975 și este compusă
din câte un membru din fiecare stat al Uniunii, numit pentru o perioadă de șase ani
de comun acord de către statele membre după consultarea Parlamentului
European. Rolul său este de a verifica încasarea tuturor veniturilor, precum și
legalitatea și regularitatea utilizării fondurilor, urmărind buna gestionare a bugetului
Uniunii.
d. Comitetul Regiunilor
Comitetul Regiunilor (CoR) a fost creat prin Tratatul privind Uniunea Europeană și
este format din reprezentanți ai colectivităților locale și regionale, numiți de Consiliu
pe o perioadă de patru ani la propunerea statelor membre. În temeiul tratatului, CoR
este consultat de Consiliu și Comisie în probleme relevante privind regiunile
respective, dar poate emite avize și din proprie inițiativă.
15
economice, sociale, de reglementare și financiare – respectiv în
toate domeniile în care activitatea sa este benefică statelor membre.
Dintre aceste politici, enumerăm:
o politicile de solidaritate (cunoscute de asemenea sub numele de
politici de coeziune) privind aspecte regionale, agricole și
sociale;
o politicile de inovație, privind introducerea unor tehnologii de vârf
în domenii precum protecția mediului, cercetarea și dezvoltarea
(R&D) și domeniul energetic.
Uniunea finanțează aceste politici printr-un buget anual de peste
120 miliarde de euro, la care statele membre contribuie în mare
parte. Acest buget reprezintă doar o mică parte din venitul
colectiv al UE (respectiv maximum 1,24 % din venitul național
brut cumulat al tuturor statelor membre).
I. Politicile de solidaritate
a. Ajutor regional
Politica regională a UE se bazează pe transferuri de fonduri dinspre țările bogate
spre cele sărace. Aceste fonduri sunt folosite pentru încurajarea dezvoltării în
regiunile defavorizate, pentru revitalizarea zonelor industriale aflate în declin, pentru
sprijinirea inserției profesionale a tinerilor și a șomerilor de lungă durată, pentru
modernizarea agriculturii și pentru ajutorarea zonelor rurale defavorizate.
Convergență. Scopul este acela de a ajuta țările și regiunile cele mai slab
dezvoltate să se alinieze mai rapid la media europeană, prin îmbunătățirea
condițiilor pentru creșterea economică și ocuparea forței de muncă. Acest
obiectiv poate fi realizat doar investind în capitalul fizic și uman, în inovație, în
societatea cunoașterii, în adaptabilitatea la nou, în protecția mediului și în
eficiența administrativă.
Competitivitate regională și ocuparea forței de muncă. Ținta este creșterea
competitivității, a nivelurilor ocupării forței de muncă și a atractivității regiunilor.
(Nu sunt vizate aici zonele cel mai puțin dezvoltate.) Metoda de îndeplinire a
16
acestui obiectiv este aceea de a anticipa schimbările economice și sociale și de a
promova inovația, spiritul întreprinzător, protecția mediului, accesibilitatea,
adaptabilitatea și dezvoltarea unor piețe ale forței de muncă mai favorabile
incluziunii sociale.
Cooperare teritorială europeană. Scopul este intensificarea cooperării
transfrontaliere, transnaționale și interregionale. UE urmărește prin aceasta
promovarea unor soluții comune la problemele de aceeași natură întâlnite de
autoritățile vecine, în sectoare precum dezvoltarea urbană, rurală și costieră,
cultivarea relațiilor economice și stabilirea unor rețele între întreprinderile mici și
mijlocii (IMM-uri).
Aceste obiective vor fi finanțate cu fonduri specifice ale UE, care fie se vor adăuga
la contribuțiile existente ce provin din sectorul privat și din partea administrației
naționale și regionale, fie vor stimula investițiile din aceste direcții. Aceste fonduri
sunt cunoscute sub numele de fonduri structurale și de coeziune.
Cu toate acestea, PAC a fost o victimă a propriei sale reușite. Producția a crescut
mult mai rapid decât consumul, exercitând o presiune considerabilă asupra
bugetului UE. Pentru a rezolva această problemă, politica agricolă a trebuit
redefinită. Această reformă începe să dea rezultate. Producția a fost încetinită.
Agricultorii sunt în prezent încurajați să folosească metode agricole durabile care să
ocrotească mediul, să protejeze zonele rurale și să contribuie la ameliorarea calității
și siguranței alimentare.
17
Noul rol al populației agricole este acela de a asigura un anumit nivel al activității
economice în fiecare zonă rurală și de a proteja diversitatea peisajului rural
european. Această diversitate, împreună cu relația armonioasă a oamenilor cu
natura, recunoscută ca o veritabilă „civilizație rurală”, constituie o parte importantă a
identității europene.
c. Dimensiunea socială
Scopul politicii sociale a UE este de a corecta inegalitățile cele mai evidente din
cadrul societății europene. Fondul Social European (FSE) a fost înființat în 1961
pentru a încuraja crearea de locuri de muncă și pentru a ajuta lucrătorii în transferul
lor dinspre un gen de ocupație și/sau dinspre o zonă geografică spre alta.
18
a. Protecția mediului și dezvoltarea durabilă
Activitatea UE în domeniul protecției mediului se bazează pe programul de acțiune
intitulat „Mediu 2010: viitorul nostru, alegerea noastră”. Acesta cuprinde perioada
2001-2010 și subliniază nevoia de:
Pe tot parcursul perioadei la care se referă acest program, ca și cele cinci programe
care l-au precedat, de-a lungul a peste 30 de ani de stabilire a standardelor, UE a
introdus un sistem cuprinzător de protecție a mediului.
Recent, temerile exprimate privind efectele nocive ale poluării asupra sănătății au
fost examinate în planul de acțiune pentru protecția mediului și a sănătății pentru
perioada 2004-2010. Acest plan stabilește legătura dintre sănătate, mediu și
politicile din domeniul cercetării.
b. Inovația tehnologică
Fondatorii Uniunii Europene aveau dreptate să considere că prosperitatea viitoare a
Europei va depinde de capacitatea ei de a rămâne un lider mondial în domeniul
tehnologic. Știau ce avantaje pot apărea prin reunirea cercetării europene sub o
umbrelă comună. Astfel, în 1958, în paralel cu CEE, au înființat Euratom -
Comunitatea Europeană a Energiei Atomice. Scopul acestei comunități era de a
facilita pentru statele membre ale UE exploatarea în comun, în scopuri pașnice, a
19
energiei nucleare. Ca parte a acestor eforturi, a fost creat un Centru Comun de
Cercetare (CCC), compus din nouă institute aflate în patru locații distincte: Ispra
(Italia), Karlsruhe (Germania), Petten (Țările de Jos) și Geel (Belgia).
c. Energie
Combustibilii fosili – petrol, gaze naturale și cărbune – reprezintă 80 % din consumul
energetic în UE. Un procent important din cantitatea necesară de combustibil fosil
se importă din afara UE. În prezent, 50 % din necesarul de gaze naturale și petrol se
importă, iar această dependență ar putea ajunge la 70 % până în 2030. UE va
deveni astfel mai vulnerabilă la întreruperea alimentării sau la explozii ale prețurilor
cauzate de crize internaționale. Un alt motiv pentru reducerea consumului de
combustibili fosili este acela de a tempera procesul de încălzire globală.
Va trebui ca în viitor să fie luate diferite măsuri, precum economisirea energiei prin
utilizarea ei într-un mod mai inteligent, dezvoltarea unor surse alternative de energie
(în Europa este vorba în special despre surse regenerabile de energie) și
încurajarea cooperării internaționale. Consumul de energie ar putea scădea cu o
cincime până în 2020 dacă s-ar schimba comportamentul consumatorilor și dacă
tehnologiile de ameliorare a eficienței energetice ar fi întrebuințate la maximum.
20
Pentru finanțarea politicilor sale, Uniunea Europeană dispune de un buget anual de
peste 120 miliarde de euro. Acest buget este finanțat prin așa-numitele „resurse
proprii” ale UE, care nu pot depăși echivalentul a 1,24 % din venitul național brut
total al statelor membre.
taxe vamale asupra produselor importate din afara UE, inclusiv din
prelevări pe produse agricole;
un procent din taxa pe valoarea adăugată aplicată bunurilor și serviciilor pe
întreg teritoriul UE;
contribuții din partea statelor membre în funcție de bunăstarea respectivă a
acestora.
Fiecare buget anual face parte dintr-un ciclu bugetar de șapte ani cunoscut sub
numele de „perspectivă financiară”. Perspectivele financiare sunt stabilite de
Comisia Europeană și necesită aprobarea în unanimitate din partea statelor membre
și negocieri care să fie urmate de acordul Parlamentului European. În cadrul
perspectivei financiare pentru 2007-2013, bugetul total pentru această perioadă este
de 864,4 miliarde de euro.
6. Piața unică
Piața unică reprezintă una dintre cele mai importante realizări ale
Uniunii Europene. Între statele membre au fost eliminate, în mod
treptat, restricțiile privitoare la comerț și libera concurență, rezultatul
tuturor acestor măsuri fiind creșterea standardelor de viață.
Piața unică nu a devenit încă un spațiu economic unic. Anumite
sectoare ale economiei (servicii publice) rămân încă sub inciden ța
legilor naționale.
Statele Uniunii Europene rămân încă independente în ceea ce
privește fiscalitatea și bunăstarea socială.
Piața unică este susținută de anumite politici conexe puse în
aplicare de către Uniunea Europeană de-a lungul anilor. Scopul
acestor politici este de a ajuta cât mai multe firme și cât mai mulți
consumatori să se bucure de avantajele pieței unice.
21
comerciale au stat în calea realizării complete a pieței comune. Norme tehnice,
standarde de sănătate și de siguranță, reglementări naționale în ceea ce privește
dreptul de a practica anumite profesii și controlul schimburilor valutare restricționau
libera circulație a persoanelor, a bunurilor și a capitalurilor.
Conceptul de piață unică a fost introdus prin Actul Unic European, care a intrat în
vigoare în iulie 1987. Acesta prevedea:
a. Barierele fizice
În interiorul Uniunii Europene, toate controalele la frontieră privind bunurile, precum
și controlul vamal al persoanelor au fost eliminate. Poliția (brigăzi antidrog și de luptă
împotriva criminalității) desfășoară activități de control ori de câte ori este necesar.
Acordul Schengen, semnat în iunie 1985 de către nouă dintre cele 12 state membre
la acea vreme (Regatul Unit, Danemarca și Irlanda nu au fost părți semnatare ale
acestui acord), vizează cooperarea polițienească și o politică comună de azil și de
imigrație, în scopul eliminării totale a controalelor persoanelor la frontierele interne
ale Uniunii Europene (a se vedea capitolul 10 „Libertate, securitate și justiție”). Noile
state membre, care au aderat la Uniunea Europeană în anul 2004, se aliniază
progresiv normelor spațiului Schengen.
b. Barierele tehnice
Pentru majoritatea produselor, statele membre ale Uniunii Europene au adoptat
principiul recunoașterii reciproce a reglementărilor naționale. Oricărui produs
fabricat și comercializat legal într-un stat membru trebuie să i se permită plasarea pe
piața oricăruia dintre celelalte state membre.
22
un obiectiv încă departe de a fi atins. Încă există obstacole pentru persoanele care
doresc să se stabilească sau să profeseze în alt stat membru.
c. Barierele fiscale
Barierele fiscale au fost reduse datorită armonizării parțiale a cotelor naționale de
TVA. Impozitele pe veniturile obținute din investiții au făcut obiectul unui acord
încheiat între statele membre ale Uniunii Europene și alte țări terțe (printre care și
Elveția). Acest acord a intrat în vigoare în iunie 2005.
d. Contractele publice
Fie că sunt sau nu încheiate de către administrații naționale, regionale sau locale,
contractele publice constituie de acum înainte obiectul unei concurențe pe tot
teritoriul Uniunii Europene, datorită directivelor referitoare la servicii, echipamente și
lucrări, inclusiv în sectoare cum ar fi apa potabilă, energia și telecomunicațiile.
a. Servicii financiare
Planul de acțiune al Uniunii Europene de a crea, până în anul 2005, o piață
integrată pentru servicii financiare a fost finalizat. Acest plan va permite reducerea
costurilor de împrumut acordate firmelor și consumatorilor și va oferi depunătorilor o
gamă largă de produse de investiții – planuri de economii și de pensii – pe care le
vor putea obține de la furnizorii europeni aleși. Taxele bancare pentru plățile
transfrontaliere au fost reduse.
c. Pirateria și falsificarea
Este nevoie de o protecție sporită pentru a preveni piratarea și falsificarea
produselor provenind din Uniunea Europeană. Comisia Europeană apreciază că
aceste practici ilegale cauzează Uniunii Europene dispariția anuală a mai multor mii
de locuri de muncă. Din acest motiv, Comisia Europeană, împreună cu guvernele
23
naționale, lucrează la un proiect care vizează extinderea protecției drepturilor de
autor și a brevetelor.
a. Transportul
Activitatea Uniunii Europene a vizat mai ales libertatea de a presta servicii în
domeniul transporturilor terestre, în special accesul liber pe piața transporturilor
internaționale și activitățile de cabotaj, care constau în a permite accesul
transportatorilor nerezidenți pe piața națională de transport a statelor membre ale
Uniunii Europene. Au fost luate decizii în vederea armonizării condițiilor de
concurență în domeniul transporturilor rutiere, în special a condițiilor privind accesul
la profesie și la piața de muncă, libertatea de stabilire și de a presta servicii, timpul
de conducere și siguranța rutieră.
Politica comună în ceea ce privește transportul aerian trebuie să facă față efectelor
concurenței mondiale. Liberalizarea spațiilor aeriene europene este realizată în
etape, rezultatul acestui fapt fiind o mai mare flexibilitate a modului în care marile
companii aeriene își împart între ele aceste spații, accesul reciproc pe piețe și
libertatea fixării tarifelor. La aceasta se adaugă clauzele de protecție referitoare la
responsabilitățile serviciului public aerian și la imperativele amenajării teritoriului.
b. Concurența
Prezentă în Tratatul de la Roma, politica comună a concurenței este corolarul
indispensabil al aplicării regulilor libertății comerciale în cadrul pieței unice
europene. Această politică este pusă în aplicare de către Comisia Europeană, care,
alături de Curtea de Justiție, veghează la respectarea ei.
Această politică a apărut pentru a împiedica orice înțelegere între companii, orice
ajutor public sau monopol abuziv susceptibile să denatureze libera concurență în
cadrul pieței unice.
Orice înțelegere care cade sub incidența regulilor Tratatului trebuie notificată
Comisiei Europene de către companiile sau organismele implicate. Comisia poate
aplica în mod direct o amendă companiilor care nu respectă regulile concurenței
sau care omit să adreseze notificarea cerută.
În cazul unui ajutor public ilegal sau în absența notificării acordării unui astfel de
ajutor, Comisia Europeană poate solicita rambursarea acestuia de către beneficiar.
Orice fuziune sau preluare care ar putea genera o situație de poziție dominantă într-
un sector anume trebuie notificată Comisiei.
24
c. Protecția consumatorului
Politica privind protecția consumatorului în Uniunea Europeană permite cetățenilor
europeni să facă cumpărături în deplină siguranță în toate statele membre. Toți
consumatorii beneficiază de același nivel ridicat de protecție. Produsele alimentare
și nealimentare sunt supuse unor teste efectuate în scopul verificării faptului că sunt
de cea mai înaltă calitate. Uniunea Europeană întreprinde măsuri pentru a preveni
riscul înșelării consumatorului de către comercianți lipsiți de scrupule sau de către o
publicitate mincinoasă sau înșelătoare. Drepturile consumatorului sunt protejate,
acesta putând cere despăgubiri oriunde pe teritoriul Uniunii Europene, fie că și-a
făcut cumpărăturile într-un magazin, prin poșta electronică, prin telefon sau pe
internet.
7. Uniunea economică și monetară (UEM) și moneda euro
Acest lucru duce la instituirea Sistemului monetar european (SME), care devine
operațional în martie 1979. Acesta prezintă 3 caracteristici principale:
25
b. De la SME la UEM
Sistemul monetar european a cunoscut o istorie contrastată. În 1992, după
reunificarea Germaniei și ca urmare a tensiunilor monetare accentuate în Europa,
lira italiană și lira sterlină părăsesc SME. În august 1993, țările aparținând SME
decid să mărească temporar șarpele monetar european (marjele de fluctuație ale
cursului de schimb) la 15 %. Între timp, pentru a împiedica fluctuații importante de
schimb valutar între monedele europene și în vederea eliminării devalorizărilor
competitive, guvernele Uniunii Europene decid să relanseze proiectul de uniune
monetară veritabil și să introducă o monedă unică.
A treia fază reprezintă nașterea monedei euro. La 1 ianuarie 1999, 11 țări adoptă
moneda euro, care devine astfel moneda comună a Austriei, Belgiei, Finlandei,
Franței, Germaniei, Irlandei, Italiei, Luxemburgului, Țărilor de Jos, Portugaliei și
Spaniei. (Grecia li se alătură la 1 ianuarie 2001). Începând din acest moment, Banca
Centrală Europeană înlocuiește IME, devenind responsabilă de politica monetară,
care este definită și pusă în aplicare în euro.
26
b. Criteriile de convergență
Fiecare stat membru trebuie să întrunească un număr de cinci criterii de
convergență pentru a ajunge în faza a treia. Acestea sunt:
stabilitatea prețurilor: rata inflației nu poate depăși cu mai mult de 1,5 % ratele
medii de inflație ale celor trei state membre cu cea mai scăzută rată a inflației;
rata dobânzilor: rata dobânzilor pe termen lung nu poate varia cu mai mult de
2 % în raport cu ratele dobânzilor medii ale celor trei state membre cu cea mai
scăzută rată a dobânzilor;
deficitele: deficitele bugetare naționale trebuie să fie sub 3 % din PNB;
datoria publică: nu poate depăși 60 % din PNB;
stabilitatea cursului de schimb: ratele de schimb trebuie să rămână în limitele
marjei de fluctuație autorizate pentru cei doi ani anteriori.
d. Eurogrupul
Eurogrupul reprezintă reuniunea informală a miniștrilor de finanțe ai statelor membre
din zona euro. Aceste întâlniri au ca scop o mai bună coordonare a politicilor
economice, monitorizarea politicilor bugetare și financiare ale statelor din zona euro,
precum și reprezentarea monedei euro în forumurile monetare internaționale.
27
aloca un buget mai mare activităților de instruire, inovație și
cercetare.
I. Procesul Lisabona
a. Obiective
Până în anul 2000, responsabilii politici cunoșteau faptul că economia europeană
trebuia modernizată în profunzime, cu scopul de a-și păstra competitivitatea în fața
Statelor Unite și a altor mari actori ai economiei mondiale. Reunit la Lisabona în luna
martie a acelui an, Consiliul European a fixat pentru UE ambițiosul obiectiv de a
deveni, până în 2010, „cea mai competitivă și mai dinamică economie din lume,
bazată pe cunoaștere, capabilă de o creștere economică durabilă, cu locuri de
muncă mai bune și mai numeroase și o coeziune socială mai puternică”.
b. Strategia
Consiliul European a adoptat, de asemenea, o strategie concretă în vederea
realizării acestui obiectiv. „Strategia de la Lisabona” înglobează o serie întreagă de
domenii: cercetarea științifică, educația, formarea profesională, accesul la internet și
la tranzacțiile on-line. Aceasta cuprinde, de asemenea, reforma sistemelor de
protecție socială europene. Aceste sisteme reprezintă unul dintre cele mai prețioase
bunuri ale Europei, deoarece permit societăților noastre adoptarea fără impacturi
excesive a schimbărilor sociale și structurale necesare. Totuși, sistemele trebuie
modernizate, cu scopul de a deveni durabile și pentru ca generațiile viitoare să se
poată bucura de beneficiile pe care acestea le oferă.
28
să crească investițiile în domeniul cercetării și al inovației;
să acorde Comisiei Europene un rol mai important în calitate de coordonator în
vederea susținerii statelor membre, în special prin difuzarea „celor mai bune
practici” în Europa;
să accelereze reformele întreprinse în sectoarele piețelor financiare, ale
sistemelor de protecție socială, în liberalizarea telecomunicațiilor și a sectoarelor
energetice.
9. Europa cetățenilor
Primul drept al cetățeanului european este acela de a putea călători, munci și locui
oriunde pe teritoriul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht a consfințit acest
drept în capitolul referitor la cetățenie.
Orice persoană care are naționalitatea unuia dintre statele membre UE se bucură
de dreptul de a munci în domeniul sănătății, al educației sau în oricare alt sector al
serviciilor publice, cu excepția anumitor activități care intră sub incidența autorităților
publice (poliție, forțe armate, afaceri externe etc.). Într-adevăr, ce poate fi mai
normal decât ca un profesor britanic să fie solicitat să predea engleza la Roma sau
ca un tânăr absolvent belgian să-și încerce șansele la un concurs pentru un post în
administrație publică în Franța?
Începând din anul 2004, cetățenii europeni care călătoresc pe teritoriul Uniunii pot
obține un card european de asigurare medicală, emis de către autoritățile
naționale, care facilitează acoperirea costurilor medicale eventuale pe durata
călătoriei.
29
II. Cum se pot bucura cetățenii de drepturile lor
dreptul la grevă;
dreptul lucrătorilor la informare și consultare;
dreptul la conciliere a vieții de familie și a vieții profesionale;
dreptul la asistență medicală, securitate socială și asistență socială pretutindeni
pe teritoriul Uniunii.
30
Carta promovează, de asemenea, egalitatea între bărbați și femei și proclamă
dreptul la protecția datelor cu caracter personal, interzicerea practicilor de eugenie
și de clonare umană în scopul reproducerii, dreptul la protecția mediului, drepturile
copilului și ale persoanelor în vârstă și dreptul la o bună administrare.
31
UE
Învățământul școlar Comenius 5 % din elevii Uniunii Europene
participă la activități educative
comune
Învățământul superior Erasmus Trei milioane de studenți au
posibilitatea să studieze la
universități din străinătate.
Formarea profesională Leonardo da În fiecare an, 80 000 de persoane
Vinci au posibilitatea să facă stagii în
companii și centre de formare într-
o altă țară europeană.
Învățământul pentru Grundtvig În fiecare an, 7 000 de persoane
adulți au posibilitatea de a beneficia de
activități educative în străinătate.
Studii de integrare Jean Monnet Susținere pentru cercetarea
europeană academică și învățământul în
domeniul integrării europene.
Ideea unei Europe a cetățenilor este foarte nouă. Aceasta se va dezvolta prin
popularizarea și multiplicarea simbolurilor unei identități europene comune. Există
deja pașaportul european, în uz din 1985, imnul european, „Oda bucuriei” compusă
de Beethoven și steagul european, un cerc format din 12 stele aurii pe fond albastru.
Permisul de conducere european există în toate statele Uniunii din 1996. De
asemenea, a fost adoptat mottoul european „Uniți în diversitate”, iar data de 9 mai a
fost desemnată Ziua Europei.
„Nu coalizăm state, ci unim oameni”, afirma Jean Monnet în 1952. Sensibilizarea
opiniei publice cu privire la Uniunea Europeană și implicarea cetățenilor în
activitățile acesteia reprezintă marea provocare la care trebuie să facă față
instituțiile europene în prezent.
32
10. Libertate, securitate și justiție
I. Libera circulație
Una dintre cele mai importante acțiuni pentru facilitarea circulației pe teritoriul
Uniunii s-a realizat în 1985, când guvernele Belgiei, Franței, Germaniei,
Luxemburgului și Țărilor de Jos au semnat un acord la Schengen, un mic oraș de
frontieră din Luxemburg. Aceste state au hotărât să elimine controalele vamale
asupra persoanelor, indiferent de naționalitate, la frontierele lor comune, să
armonizeze controalele la frontierele externe ale UE și să adopte o politică comună
în materie de vize. Aceste state au format, așadar, o zonă fără frontiere interne
cunoscută sub numele de spațiul Schengen.
33
Portugalia, Spania și Suedia) și două state care nu sunt membre ale Uniunii, Islanda
și Norvegia, aplicau în integralitate dispozițiile Schengen.
Cele zece state care au devenit membre UE în anul 2004 au la dispoziție șapte ani
pentru a îndeplini criteriile de aderare la spațiul Schengen.
În acest context, a fost creat Sistemul de informații Schengen (SIS). Este vorba
despre o bază de date complexă care le permite forțelor polițienești și autorităților
judiciare să facă schimb de informații despre bunuri furate, cum ar fi vehicule și
obiecte de artă, sau despre persoanele pe numele cărora s-a emis un mandat de
arestare sau o cerere de extrădare.
Una dintre cele mai eficiente metode de capturare a infractorilor este urmărirea
fondurilor dobândite pe căi ilegale. Din acest motiv, cât și pentru eliminarea surselor
34
de finanțare a organizațiilor criminale și teroriste, UE a elaborat o legislație care
urmărește combaterea spălării banilor.
Cea mai importantă realizare din ultimii ani în domeniul cooperării dintre forțele de
ordine a fost crearea Europol, un organism al Uniunii Europene cu sediul la Haga,
care este format din ofițeri de poliție și funcționari vamali. Aria de acțiune a Europol
cuprinde: traficul de droguri și de vehicule furate, traficul de persoane, rețelele
clandestine de imigrație, exploatarea sexuală a femeilor și a copiilor, pornografia,
falsificarea, traficul de material radioactiv și nuclear, terorismul, spălarea banilor și
falsificarea monedei europene.
În prezent, în Uniunea Europeană coexistă mai multe sisteme judiciare diferite. Dat
fiind că obiectivul Uniunii este acela ca cetățenii săi să împărtășească aceeași
concepție despre justiție, este necesară punerea în aplicare a unui sistem judiciar
care să faciliteze viața de zi cu zi a europenilor.
Mandatul de arest european, în uz din ianuarie 2004, este folosit pentru a înlocui
procedurile îndelungate de extrădare.
35
membru NATO sau neutru. Cu toate acestea, statele membre ale
Uniunii Europene dezvoltă cooperarea militară în vederea misiunilor
de menținere a păcii.
Din motive istorice și de apropiere geografică, sudul Mediteranei și
Africa sunt regiuni cărora Uniunea Europeană le acordă o aten ție
sporită (politici privind ajutorul pentru dezvoltare, preferin țe
comerciale, ajutor alimentar și drepturile omului).
Nu este mai puțin adevărat că statele membre ale Uniunii Europene mai au multe
progrese de făcut pe plan diplomatic și politic, înainte de a se putea exprima la
unison în problemele mondiale majore cum ar fi: pacea și stabilitatea, relațiile cu
Statele Unite ale Americii, terorismul, Orientul Mijlociu și rolul Consiliului de
Securitate al Națiunilor Unite. Mai mult, piatra de temelie a suveranităților naționale,
și anume sistemele militare de apărare, rămâne sub autoritatea guvernelor
naționale, ale căror legături s-au sudat în interiorul alianțelor cum ar fi cea a NATO.
Statele Unite ale Americii au acceptat ca, pentru acțiunile militare în care soldații
americani nu sunt implicați, Europa să poată utiliza o parte din capacitățile logistice
36
ale NATO, cum ar fi rețelele de informații, de comunicații, de detecție, facilitățile de
comandă și transport.
37
procedură pentru soluționarea disputelor care apar între doi sau mai mulți parteneri
comerciali.
Uniunea Europeană își extinde schimburile comerciale cu noile puteri apărute în alte
părți ale lumii, cum sunt cele din America Latină și Centrală sau China și India.
Acordurile comerciale cu aceste țări includ și cooperări de ordin tehnic și cultural.
Dată fiind apropierea lor geografică, afinitățile istorice și culturale, precum și fluxurile
migratoare prezente și viitoare, țările din sudul Mediteranei sunt parteneri de primă
importanță. Iată de ce UE a ales tradițional să urmeze o politică de integrare
regională.
38
și se contopește în programul de sine stătător, menționat anterior ca program de
sprijin pentru întrajutorarea țărilor mediteraneene și a țărilor învecinate, dintre
statele apărute după destrămarea fostei Uniuni Sovietice.
IV. Africa
Noul acord merge mult mai departe în comparație cu acordurile anterioare, din
moment ce s-a trecut de la relațiile comerciale fondate pe accesul pe piață la relații
comerciale într-un sens mai general. De asemenea, acesta a introdus noi proceduri
pentru a face față problemelor cauzate de încălcarea drepturilor omului.
Uniunea Europeană a acordat concesii comerciale speciale pentru țările mai puțin
dezvoltate, dintre care 39 sunt semnatare ale Acordului de la Cotonou. Din 2005,
ele pot practic exporta liber toate tipurile de produse pe piețele UE, în regim de
scutire vamală. Fondul European de Dezvoltare finanțează programele de sprijin
destinate ACP, grație unui buget anual de 2-3 miliarde de euro.
12. Care este viitorul Europei?
39
adoptat în final.
„Va veni o zi când toate națiunile continentului, fără a pierde calitățile lor distincte
sau glorioasele lor individualități, vor fuziona într-o unitate superioară, formând
astfel fraternitatea europeană. Va veni o zi când nu vor mai exista alte câmpuri de
bătălie decât cele ale piețelor deschise ideilor. Va veni o zi când gloanțele și
bombele vor fi înlocuite de voturi.”
A trebuit să treacă mai mult de un secol până când profeția lui Victor Hugo, rostită în
1849, să devină realitate. Două războaie mondiale și numeroase alte conflicte
intraeuropene ce au cauzat milioane de morți au jalonat acest timp și au făcut uneori
să se piardă orice speranță. Astăzi, primul deceniu al secolului al XXI-lea se
deschide sub cele mai bune auspicii, însă aduce Europei noi dificultăți și provocări.
Uniunea Europeană este fondată pe un pact între națiuni suverane care au decis să
împartă un destin comun și să exercite împreună o parte a suveranității lor. Sunt
abordate lucruri care au o deosebită importanță pentru europeni: pace, bunăstare
economică, securitate, democrație participativă, justiție și solidaritate. Acest pact
este pe cale de a fi consolidat și confirmat pe întreg continentul european: o
jumătate de miliard de persoane au ales să trăiască în statul de drept și în armonie
cu valorile seculare în centrul cărora se situează omul și demnitatea sa.
Procesul integrării europene afectează acum întregul continent, care, la rândul lui,
face parte dintr-o lume în evoluție rapidă și radicală, planeta fiind în căutarea
punctelor sale de echilibru. Relațiile cu lumea islamică, foametea și bolile în Africa,
tendințele unilaterale în Statele Unite ale Americii, dezvoltarea dinamică a
economiei în Asia sau relocarea globală a industriilor și locurilor de muncă sunt tot
atâtea evenimente ce afectează Europa. Europa nu numai că trebuie să se
concentreze în același timp asupra propriei dezvoltări, dar trebuie să facă parte și
din procesul de globalizare. Uniunea Europeană mai are încă un drum lung de
parcurs până va putea să se exprime la unison și până va putea fi un actor credibil
pe scena diplomatică strategică și politică a lumii.
40
Instituțiile Uniunii Europene au mari merite, dar ele trebuie să se adapteze pentru a
putea face față creșterii numărului de sarcini ale unei Uniuni în expansiune. Odată
cu creșterea numărului de state membre, cresc și forțele centrifugale ce amenință
cu o implozie a sistemului. Perspectivele intereselor pe termen scurt trebuie să se
șteargă în fața priorităților pe termen lung. Iată de ce protagoniștii acestei aventuri
fără precedent trebuie să își asume responsabilitățile, acționând în așa fel încât
ansamblul instituțional european să continue să funcționeze eficient. Orice reformă
decisivă a sistemului comunitar actual trebuie să garanteze pluralitatea și respectul
diferențelor ce constituie bogăția națiunilor Europei. Reformele trebuie, de
asemenea, să se concentreze pe procesul decizional. Căutarea sistematică a
acordurilor unanime va duce în cele din urmă la paralizie. Numai un sistem politic și
juridic echilibrat și fondat pe principiul votului cu majoritate calificată va putea
funcționa.
Constituția Europeană
Istoric
În decembrie 2001, pentru a putea face față noilor probleme ce vor apărea
după extinderea Uniunii Europene în Estul și Centrul Europei, Consiliul
European alcătuiește o Convenție pentru a prepara proiectul Tratatului
constituțional.
41
Tratatul a fost semnat formal la Roma, la 29 octombrie 2004, și transmis
statelor membre pentru ratificare.
1950
9 mai
Ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schuman, propune, în cadrul unui
discurs inspirat de Jean Monnet, ca Franța și Republica Federală Germania să își
gestioneze în comun industriile cărbunelui și oțelului, sub autoritatea unei instituții
noi, care să rămână deschisă și altor state europene.
Deoarece 9 mai consfințește practic nașterea Uniunii Europene, această dată a fost
aleasă pentru a sărbători Ziua Europei.
1951
18 aprilie
Cele șase state, Belgia, Republica Federală Germania, Franța, Italia, Luxemburg și
Țările de Jos, semnează la Paris Tratatul de instituire a Comunității Europene a
Cărbunelui și Oțelului (CECO). Acesta intră în vigoare la data de 23 iulie 1952,
pentru o perioadă de 50 de ani.
42
1955
1-2 iunie
La întrunirea de la Messina, miniștrii de externe ai statelor membre CECO decid
extinderea procesului de integrare europeană către întreaga economie.
1957
25 martie
Cele șase state semnează la Roma Tratatele de instituire a Comunității Economice
Europene (CEE) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (Euratom). Acestea
intră în vigoare la data de 1 ianuarie 1958.
1960
4 ianuarie
La îndemnul Regatului Unit, Convenția de la Stockholm instituie Asociația
Europeană a Liberului Schimb (AELS), cuprinzând o serie de țări europene care nu
fac parte din CEE.
1963
20 iulie
La Yaoundé, CEE și 18 state africane semnează un acord de asociere.
1965
8 aprilie
Are loc semnarea Tratatului de fuziune a organelor executive ale celor trei
Comunități (CECO, CEE și Euratom) și înființarea unui Consiliu unic și a unei
Comisii unice. Acesta intră în vigoare la data de 1 iulie 1967.
1966
29 ianuarie
„Compromisul de la Luxemburg”. Ca urmare a unei crize politice, Franța acceptă să
participe din nou la reuniunile Consiliului, în schimbul unui acord conform căruia
regula unanimității este menținută dacă sunt puse în joc interesele majore ale
statelor membre.
1968
1 iulie
Are loc desființarea, cu 18 luni înainte de termen, a taxelor vamale pentru bunuri
industriale existente între statele membre și introducerea unui tarif extern comun.
1969
1-2 decembrie
Șefii de stat și de guvern ai CEE reuniți la Haga iau hotărârea de a merge mai
departe pe drumul integrării europene, deschizând astfel calea primului val de
extindere.
1970
43
22 aprilie
Este semnat la Luxemburg un tratat care permite finanțarea treptată a Comunităților
printr-un sistem de „resurse proprii” și totodată extinderea competențelor în materie
de control ale Parlamentului European.
1972
22 ianuarie
La Bruxelles se semnează tratatele de aderare între statele Comunităților Europene
și Danemarca, Irlanda, Norvegia și Regatul Unit.
1973
1 ianuarie
Danemarca, Irlanda și Regatul Unit aderă la Comunitățile Europene, care vor
cuprinde din acest moment nouă state membre. Norvegia se pronunță cu o
majoritate de voturi împotriva aderării, în urma unui referendum organizat în acest
scop.
1974
9-10 decembrie
Șefii de stat ai celor nouă țări membre se reunesc la Paris, unde decid să se
întâlnească de trei ori pe an în calitate de Consiliu European. Aceștia își exprimă, de
asemenea, acordul pentru organizarea de alegeri directe în Parlamentul European
și aprobă înființarea Fondului European de Dezvoltare Regională.
1975
28 februarie
Este semnată, la Lomé, o convenție (Lomé I) între CEE și 46 de state din Africa,
zona Caraibelor și Pacific (ACP).
22 iulie
Este semnat un tratat bugetar prin care sunt extinse atribuțiile Parlamentului și este
înființată Curtea de Conturi a Comunităților Europene. Acesta intră în vigoare la
data de 1 iunie 1977.
1979
7-10 iunie
Au loc primele alegeri directe pentru cele 410 locuri în Parlamentul European.
1981
1 ianuarie
Grecia devine membru al CE. Numărul statelor membre se ridică la 6.
1984
14-17 iunie
A doua rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.
1985
44
7 ianuarie
Jacques Delors devine Președinte al Comisiei (1985-1995).
14 iunie
Este semnat Acordul Schengen, în scopul de a elimina controalele la frontierele
dintre statele membre ale Comunităților Europene.
1986
1 ianuarie
Spania și Portugalia devin membre ale CE. Numărul statelor membre se ridică la 12.
17 și 28 februarie
Se semnează, la Luxemburg și la Haga, Actul Unic European. Acesta intră în
vigoare la data de 1 iulie 1987.
1989
15 și 18 iunie
A treia rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.
9 noiembrie
Căderea zidului Berlinului.
1990
3 octombrie
Reunificarea Germaniei.
1991
9-10 decembrie
Consiliul European de la Maastricht adoptă Tratatul privind Uniunea Europeană,
care pune bazele unei politici externe și de securitate comună, ale cooperării mai
strânse în domeniul justiției și al afacerilor interne și ale creării unei uniuni
economice și monetare care să includă moneda unică.
1992
7 februarie
Se semnează la Maastricht Tratatul privind Uniunea Europeană. Acesta intră în
vigoare la data de 1 noiembrie 1993.
1993
1 ianuarie
Are loc crearea pieței unice.
1994
9 și 12 iunie
A patra rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.
1995
45
1 ianuarie
Austria, Finlanda și Suedia devin membre ale UE. Numărul statelor membre se
ridică la 15. Norvegia amână din nou aderarea, ca urmare a unui referendum în care
se înregistrează o majoritate de voturi negative.
23 ianuarie
Începe să funcționeze o nouă Comisie Europeană, prezidată de Jacques Santer
(1995-1999).
27-28 noiembrie
Conferința Euro-mediteraneeană de la Barcelona lansează un parteneriat între UE
și statele situate pe coasta sudică a Mediteranei.
1997
2 octombrie
Se semnează Tratatul de la Amsterdam. Acesta intră în vigoare la data de 1 mai
1999.
1998
30 martie
Începe procesul de aderare pentru noile țări candidate. Cipru, Malta și alte 10 țări
din Europa centrală și de est vor fi implicate în acest proces.
1999
1 ianuarie
Începutul celei de-a treia etape a UEM. Unsprezece țări ale UE adoptă moneda
euro, care este lansată pe piețele financiare, înlocuind astfel monedele naționale în
desfășurarea tranzacțiilor care nu implică transferul fizic al fondurilor. Banca
Centrală Europeană își asumă rolul de a gestiona politica monetară a Uniunii.
Grecia se va alătura și ea celor 11 țări membre ale zonei euro în 2001.
10 și 13 iunie
A cincea rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.
15 septembrie
Începe să funcționeze o nouă Comisie Europeană, prezidată de Romano Prodi
(1999-2004).
15-16 octombrie
Consiliul European de la Tampere decide crearea unui spațiu european de libertate,
securitate și justiție.
2000
23-24 martie
Consiliul European de la Lisabona dezvoltă o nouă strategie de stimulare a
procesului de ocupare a forței de muncă în cadrul UE, de modernizare a economiei,
46
precum și de întărire a coeziunii și integrării sociale într-o Europă bazată pe
cunoaștere.
7-8 decembrie
La Nisa, Consiliul European adoptă o decizie comună cu privire la textul unui nou
tratat, care schimbă sistemul de luare a deciziilor în cadrul UE, în perspectiva
pregătirii pentru extindere. Președinții Parlamentului European, ai Consiliului
European și ai Comisiei proclamă solemn Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii
Europene.
2001
26 februarie
Se semnează Tratatul de la Nisa. Acesta intră în vigoare la data de 1 februarie
2003.
14-15 decembrie
Reuniunea Consiliului European de la Laeken. Este adoptată o declarație privind
viitorul UE. Se deschide astfel calea către o nouă reformă instituțională a UE și către
crearea unei Convenții în vederea elaborării unui proiect de Constituție Europeană.
2002
1 ianuarie
Intră în circulație bancnotele și monedele euro pe teritoriul celor 12 state din zona
euro.
13 decembrie
Consiliul European de la Copenhaga aprobă oficial aderarea la Uniune a celor 10
țări candidate (Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta,
Polonia, Slovacia și Slovenia) la 1 mai 2004.
2003
10 iulie
Sunt închise oficial lucrările Convenției Europene pentru Viitorul Europei prin
adoptarea unui proiect de Tratat Constituțional.
4 octombrie
Începe Conferința Interguvernamentală pentru elaborarea Tratatului Constituțional.
2004
1 mai
Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia
și Slovenia aderă la Uniunea Europeană.
10 și 13 iunie
A șasea rundă de alegeri directe pentru Parlamentul European.
29 octombrie
47
Se adoptă la Roma Constituția Europeană (sub rezerva ratificării de către statele
membre).
22 noiembrie
Își începe mandatul o nouă Comisie Europeană, prezidată de José Manuel Barroso.
2005
29 mai și 1 iunie
Se înregistrează o majoritate de voturi negative din partea Franței ca rezultat al
referendumului asupra Constituției, urmat la scurt timp și de votul negativ al Țărilor
de Jos.
3 octombrie
Deschiderea negocierile de aderare cu Turcia și Croația.
2007
1 ianuarie
Bulgaria și România aderă la Uniunea Europeană.
Slovenia adoptă moneda unică.
Uniunea Europeană
[Insert map]
State membre ale Uniunii Europene (2007)
Țări candidate
48