Analiza și gestiunea riscurilor

1. Conceptul de risc. Clasificarea riscurilor

2. Metode de analiză a riscurilor
3. Metode de gestiune a riscurilor

1. Conceptul de risc. Clasificarea riscurilor

La luarea deciziei de a investi, pentru dezvoltarea obiectivelor existente sau realizarea

altora, noi, trebuie să se ţină seama de incertitudinea şi riscurile implicate de proiect. Se face
distincţie între risc şi incertitudine: riscul presupune un set de consecinţe specifice unei decizii
date, cărora li se pot atribui probabilităţi, în timp ce incertitudinea nu implică posibilitatea
atribuirii de probabilităţi.
Incertitudinea se referă la îndoiala pe care o creează apariţia unui eveniment viitor şi
reprezintă necunoaşterea a ceea ce urmează să se întâmple, în vreme ce riscul se referă la gradul
de incertitudine.
Riscul este o noţiune socială, economică, politică, sau naturală a cărei origine se află în
posibilitatea ca o acţiune viitoare să genereze pierderi din cauza informaţiilor incomplete în
momentul luării deciziei sau inconsistenţei unor raţionamente de tip logic.
Riscul există atunci când o mulţime de consecinţe nefavorabile sunt asociate unor decizii
posibile şi se poate cunoaşte sau determina şansa apariţiei acestor consecinţe. Când această şansă
nu poate fi estimată cu ajutorul probabilităţilor, analiza se face nu numai în sfera incertitudinii. În
general, decizia economică ia în calcul caracterul relativ al informaţiei disponibile şi, probabil, al
desfăşurării evenimentelor în viitor. Incertitudinea este generată de evoluţia pieţei şi a preţurilor
în corelare cu deciziile privind sortimentele şi cantităţile de produse/servicii oferite pentru un
anumit mediu economic.
Majoritatea metodelor de studiere a riscului ridică problema estimării probabilităţilor de
manifestare a diverselor consecinţe la care se poate aştepta decidentul. Calitatea fiecărei metode
depinde de rigurozitatea calculării probabilităţii de realizare a unuia sau altuia dintre
evenimentele nesigure considerate, influenţată de totalitatea informaţiilor disponibile, de
experienţa managerului şi de atitudinea sa în asumarea unui risc. Această atitudine poate fi
neutră, de acceptare (prietenoasă), de respingere (prudentă) sau flexibilă faţă de risc.
 Deciziile şi procesele economico-financiare nu pot fi tratate fără luarea în considerare a
influenţei unor riscuri şi incertitudini, dat fiind faptul că toate activităţile umane, deci şi cele
investiţionale, se pot desfăşura în trei situaţii:
• situaţia de certitudine;
• situaţia de risc;
• situaţia de incertitudine.
Pentru investitori, situaţia de certitudine este considerată acea situaţie în care se spune că
este posibilă o cunoaştere exactă a fenomenelor şi factorilor economici şi financiari, se consideră
că se pot vorbi de un control riguros asupra momentului apariţiei şi asupra efectelor obţinute,
adică, ceea ce, din punct de vedere matematic, în teoria probabilităţilor înseamnă o probabilitate
de apariţie şi evoluţie a acelor fenomene egală cu unu.
Situaţia de risc este situaţia în care, cu o probabilitate matematică mai mare decât zero, dar
mai mică decât unu, se poate determina apariţia şi evoluţia unor procese, fenomene, venituri,
cheltuieli etc., într-o anumită perioadă dată, pentru o activitate investiţională.
Situaţia de incertitudine înseamnă un complex de condiţii şi factori neidentificabili sau
imprevizibili, ca moment de apariţie şi manifestare, sau care, chiar dacă sunt identificaţi şi
previzibili, devin incontrolabili, datorită instabilităţii lor, astfel că probabilitatea matematică de
luare a lor în calcul este egală cu zero.
Riscurile investiționale sunt considerate de un nivel mai ridicat ca rezultat al specificului
procesului investițional și anume:
- Perioada lungă de timp de realizare a investiției;
- Capitalul angajat inițial destul de mare.
 Riscurile financiare

Investiţional
Valoarea banilor e
Şansa Reducere
a Pierderi
Inflaţie, Valutare Lichiditate ratată profit. directe
deflaţie
Dobând
a Credit Selectiv Bursă Faliment.

2. Analiza riscurilor financiare, metode de evaluare şi măsurare.

Scopul analizei riscurilor constă în pregătirea şi prezentarea informaţiilor şi datelor

pentru luarea unor decizii în scopul efectuării unor operaţuni economice luînd în calcul măsurile
de protegare de la pierderile financiare posibile.
Analiza riscurilor se poate împărţi în două părţi care se completează una pe cealaltă:
analiza cantitativă şi cea calitativă.
Cea calitativă poate fi relativ simplă, obiectivul de bază al ei fiind determinarea factorilor
de influienţă a riscului, etapele exerciţiului care sunt expuse la risc şi identificarea acestor riscuri.
Analiza cantitativă a riscului presupune determinarea cantitativă a mărimii riscurilor
respective, fiind o problemă mai complicată.
Toţi factorii care influienţează asupra mărimii riscurilor îi putem împărţi în obiectivi şi
subiectivi.
Factorii obiectivi sunt factorii care nu depind direct de însă-şi firma, ca exemplu inflaţia,
concurenţa, taxele vamale, cursul valutar, crizele economice etc.
Factorii subiectivi sunt factorii care caracterizează o firmă concretă, astfel de factori sunt:
potenţialul de producţie, nivelul productivităţii muncii, nivelul tehnologic, gradul de înzestrare
tehnică, legăturile corporative ale companiei, ponderea pe care o ocupă pe o piaţă anumită.
 Pentru aprecierea nivelului acceptabil al riscului este necesar de delimitat zonele de risc
în dependenţă de valoarea pierderilor aşteptate.
Zona fără risc, este zona în care pierderile nu se prevăd şi in care rezultatul activităţii
întreprinderii este pozitiv.
Zona riscului acceptabil, este zona în care mărimea pierderilor aşteptate nu depăşeşte
profiturile aşteptate, deaceea deşfăşurarea activităţii are un raţionament.
Zona riscului critic, este zona în care pierderile posibile depăşeşc mărimea profitului
aşteptat ajungînd chiar pîna la limita veniturilor. Aici antreprenorul riscă nu numai cu
neobţinerea unui anumit profit dar şi cu suportarea unor pierderi din cauza neacoperirii
cheltuielilor sale.
Zona riscului catastrofal, este zona pierderilor posibile care depăşeşc zona critică,
nivelul cărora poate să ajungă pină la mărimea capitalului propriu a întreprinderii. Această zonă
a riscului este în stare să aducă firma la faliment.
În continuare să construim curba riscului în dependenţă de mărimea pierderilor şi
probabilitatea apariţiei fiecărui nivel de pierderi.

Probabilitatea fiecărui nivel a pierderilor

1

Figura 2.1.1. Кривая риска

PA

Zona riscului acceptabil

Pc
Pierderi posibile
Zona riscului critic
PC
Zona riscului catastrofal

0
Profitul calculat Venitul calculat Capital propriu
 Cea mai mare probabilitate o are obţinerea profitului calculat, care poate fi considerat ca
valoarea profitului estimat. Probabilitatea primirii unei valori mai mare sau mai mici decît cea
estimată, are o tendinţă de desceştere în dependenţă de mărimea abaterilor.
Pierderile sunt considerate o diminuare a mărimii profitului comparativ cu cea estimată.
Dacă vom numi profitul aşteptat PR , profitul real P, atunci pierderile vor fi egale cu: Pierderi =
PR + P ;
Metode de evaluare a riscului investiţional
Denumirea
metodelor Metode, conţinut şi indici
evaluării riscului
Metoda identificării (relevării)
Analiza calitativă
riscurilor
Prima abordare: corectarea Abaterea medie
Analiza cantitativă
factorului riscului la fluxul de pătratică
bani, apoi de scontat pe rate, Coeficientul
fără a ţine cont de factorul variaţiei
riscului Analiza Coeficientul
probabilă corelaţiei
Covariaţia

Metoda arborelui
de decizie
Analiza
sensibilităţii
Metoda abordării
Metoda scenariului
analitică Metoda Monte
Carlo
Calculul punctelor
critice
Aprecierea
maximă, regula lui
Wald
Metodele Regula lui Laplace
de joacă
Regula lui Savage
Regula lui
Hurwicz
A doua abordare: corectarea Determinarea ratei profitului
factorului riscului la ratele de aşteptat al proiectului cu
scontare, apoi scontarea la întrebuinţarea modelului
fluxul de bani aşteptat CAPM

Să presupunem vrem să efectuăm o plasare de capital într-un anumit proiect A, în urma

previzionării fluxurilor de numerar s-a făcut o estimaţie optimistă, una pesimistă şi a trea
posibilă. Ne putem aştepta ca estimaţia optimistă să se realizeze dacă econimia naţională este în
avînt, cea pesimistă dacă economia este în depresiune, iar cea mai probabilă estimaţie se va
adeveri dacă economia funcţionează la un nivel normal.
Deci să considerăm că distribuţia de probabilitatea a proiectului A, se prezintă astfel.
Starea economiei Probabilitatea stării Profitul EUR
Recesiune 0,2 20 000
Normală 0,5 30 000
Avînt 0,3 40 000
1,00
Efectuînd calculele conform formulei de mai sus primim:
E(x) = 0,2* 20 000 + 0,5* 30 000 + 0,3* 40 000
E(x) = 31 000 EUR. (pr.A)
Această medie ponderată reprezintă valoarea medie aşteptată a profitului.
În acelaş timp să presupunem că am putea efectua o plasare de capital într-un alt proiect B, care
are următoarea distribuţie de probabilitae:
Starea economiei Probabilitatea stării Profitul EUR
Recesiune 0,2 15 000
Normală 0,6 25 000
Avînt 0,2 45 000
1,00

E(x) = 0,2 *15 000 + 0,6*25 000 + 0,2*45 000

E(x) = 27 000 EUR (pr.B)
Comparînd mărimile profitului aşteptat la plasările de capital în proiectele A şi B, se poate face
o concluzie că mărimea profitului pentru proiectul A variază de la 20000 la 40000 EUR,
mărimea medie a căruia este 31 000 EUR, pentru proiectul B, mărimea profitului variază de la
15000 la 45000EUR, mărimea medie reprezentînd 27 000 EUR.
Cu cît distribuţia de probabilitate a profiturilor viitoare este mai ingustă, cu atît mai mic
este riscul unei plasări de capital date. În conformitate cu aceasta definiţie, proiectul A este mai
puţin riscant decît proiectul B, deoarece şanse ca profitul acestuia să fie cu mult sub cel aşteptat
sunt mai mici pentru proiectul A decît pentru proiectul B.
Pentru a fi utilă, o măsură a riscului trebuie să aibă definită o valoare – avem nevoie de o
măsură a îngustimii distribuţiei de probabilitate. Astfel de măsură este deviaţia standard,
simbolizată cu litera sigma - σ , arată nivelul abaterii valorii aşteptate de la mărimea medie.
Cu cît este mai mică deviaţia standard, cu atît este mai strînsă distribuţia de probabilitate şi, în
concesinţă, riscul activului respectiv este mai mic.
Ea se calculă după formula:
n

σ =
√∑i=1
( Ki−Ki
)*Pi ;
Deci să recapitulăm paşii pînă la calcularea deviaţiei standart:
1. Calculăm valoarea estimată a profitului.
2. Din Ki- rezultatele posibile, scădem valoarea estimată a profitului K, obţinînd un set
de deviaţii ale lui K: Deviaţiai = Ki - K
3. Apoi ridicăm la pătrat fiecare deviaţie şi înmulţim rezultatul cu probabilitatea de
apariţie a rezultatului respectiv. Apoi adunăm aceste produse şi obţinem variaţia
distribuţiei de probabilitate:
n

σ
∑ (Ki−K
Variaţia = = i=1 )2 *Pi
În final, extragem rădăcina pătrată a variaţiei şi obţinem deviaţia standard:
n

σ =
√∑
i=1
( Ki−Ki
)*Pi

Astfel, deviaţia standard este o probabilitate – media ponderată a deviaţiei de la valoarea

aşteptată, ea ne arată cu cît este valoarea reală mai mare sau mai mică decît valoarea
aşteptată.
Tabel Nr.2.2.1.1 Calculul deviaţiei standard a proiectului A:
Ki - Kmed (Ki - Kmed)2 (Ki - Kmed)2 *Pi
20000-31000 = -11000 121000000 24200000
30000-31000 = -1000 1000000 500000
40000-31000 = 9000 81000000 24300000
Variaţia standard σ = √σ 2
=7000 σ 2
= 49000000

Tabel Nr.2.2.1.2 Calculul deviaţiei standard a proiectului B:

Ki - Kmed (Ki - Kmed)2 (Ki - Kmed)2 *Pi
15 000-27000 = -12000 144000000 28800000
25 000-27000 = -2000 4000000 2400000
45 000-27000 = 18000 324000000 64800000
Variaţia standard σ = √σ 2
=9798 σ 2
= 96000000

Deviaţia standard a proiectului A este în mărime: σ = √σ 2

= 7000 EUR

Deviaţia standard a proiectului B este în mărime: σ = √σ 2

= 9798 EUR
Rezultatele ne arată că proiectul A este mai puţin riscant decît proiectul B, deoarece
deviaţia standart a proiectului este mai mică decît a proiectului B, cea ce exprimă distribuţie mai
strînsă a rezultatelor şi respectiv un risc mai mic.
Coieficientul de variaţie reprezintă raportul dintre variaţia standart şi a valorii

medii aşteptate: V= σ / E * 100%

El permite compararea variaţiei diferitor elemente, care au diferite unităţi de măsură. Cu cît este
mai mare coieficientul cu atît variaţia este mai mare, şi respectiv riscul mai mare.
S-a stabilit o clasare a acestor mărimi:
- variaţia pînă la 10% este considerată variaţie slabă;
- variaţia între 11-25% este considerată variaţie normală;
- variaţia peste 25% este considerată variaţie înaltă.
În continuare să calculăm coieficienţii de variaţie a proiectelor A şi B.
Proiectul A : V = 7000/31000*100% =22,58%
Proiectul B : V = 9798/27000*100% = 36,28%
Coieficientul de variaţie pentru plasarea de capital A este cu mult mai mică decît pentru
plasarea de capital în proiectul B. Ca rezultat, proiectul A are un risc mai mic şi deci este mai
avantajos pentru a efectua această plasare de capital.
Măsurarea probabilistică a riscului, matematic este destul de bine determinată, dar este
bazată doar pe calcule matematice care nu întotdeauna în activitatea de antreprenoriat este
suficientă, pentru că precizia calculelor în mare măsură depind de informaţia iniţială, care poate
să fie cu totul diferită cu cea ce poate să se realizeze. În continuare vom caracteriza metodele
analitice de măsurare a riscurilor atît a proiectelor izolate cît şi a portofoliilor care constă dintr-o
combinaţie de proiecte, vom trage o atenţia aparte a riscului beta sau de piaţă.
Acum vom discuta procedurile pentru măsurarea riscului proiectelor potenţiale şi
încorporarea acestor informaţii în decizia de alocare a capitalului.
Se pot identifica trei tipuri separate şi distincte de risc al proiectelor de capital:
 - Riscul individual al proiectului, care nu ţine seama de faptul că face parte din
portofoliul de active al firmei şi că firma respectivă nu este decît o acţiune în
portofoliile investitorilor.
- Riscul de firmă, care este efectul unui proiect măsura riscului companiei fără a ţine
cont de efectele diversificării personale a acţiunilor.
- Riscul de piată, sau beta, care este riscul proiectului evaluat din punct de vedere al
unui investitor care deţine un portofoliu foarte diversificat. După cum vom vedea, un
proiect în particular poate avea un risc individual mare, însă datorită efectelor de
portofoliu, angajarea în acest proiect nu va influienţa mult riscul firmei sau al
proprietarilor.
Riscul individual unui proiect este măsurat de variabilitatea rentabiltăţii estimate a
proiectului, riscul de firmă este măsurat de impactul proiectului asupra variabilităţii profiturilor
firmei: ricul de piaţă este măsurat de efectul proiectului asupra coieficientului beta al firmei.
Faptul că un proiect are un grad mare de risc individual sau de firmă nu va afecta în mod necesar
coieficientul beta al firmei, într-o măsură mare. Însă, dacă proiectul are o mare incertitudine a
rentabilităţii şi dacă rentabilitatea este puternic corelată cu rentabilitatea celorlante active ale
firmei şi cu majoritatea activelor din economie, proiectul va avea un grad mare de risc, indiferent
de tipul acestuia.
Tehnici pentru măsurarea riscului individual.
Puntul de plecare pentru analiza riscului individual al unui proiect presupune
determinarea incertitudinii inerente a fluxurilor de numerar ale proiectului. Această analiză se
poate face în mai multe feluri, de la o judecată informală la analize econimice şi statistice
complexe, care folosesc modele pe calculator ample. Pentru a ilustra ce implică o astfel de
analiză, să consideram un proiect ale cărui fluxuri individuale de numerar sunt incerte. De
exemplu, prognoza vînzărilor anuale prevede ca 20 000 unităţi să fie vîndute la un preţ unitar net
de 2000$, adică 40 milioane $ în total. În realitate, vînzările vor fi aproape sigur mai mari sau
mai mici decît 20 000. Preţul de vînzare va fi probabil, şi el, diferit de preţul prevăzut. Ca
urmare, estimările cantităţii vîndute şi preţul de vînzare sunt valori medii cu o anumită distribuţie
a probabilităţii. Distribuţiile pot fi relativ înguste, reflectînd o deviaţie standard şi un risc mic,
reflectînd incertitudine mare a valorii finale a variabilei în discuţie şi deci un grad mare de risc
individual.
 Natura distribiţiei fluxurilor individuale de numerar şi a corelaţiilor între acestea
determină natura distribuţiei VAN şi, astfel, riscul individual al proiectului. În cele ce urmează
vom discuta trei tehnici pentru estimarea riscului individual al unui proiect: analiza scenariilor,
analiza de sensibilitate şi simularea Monte Carlo.
Analiza de sensibilitate. Intuitiv, ştim că o mare parte a variabilelor care determină
fluxurile estimate de numerar ale unui proiect se bazează pe o distribuţie de probabilitate, şi nu
sunt cunoscute cu certitudine. De asemenea, dacă o variabilăcheie de intrare, de exemplu
numărul de unităţi vîndute, se schimbă, VAN a proiectului se va schimba. Analiza de
sensibilitate este o metodă care indică axact cu cît se va schimba VAN ca răspuns la o modificare
a unei variabile de intrare, menţinînd constante celelalte elemente.
Analiza de sensibilitate începe cu o situaţie de bază, care este dezvoltată pe baza valorilor
estimate pentru fiecare intrare. De exemplu, în cadrul situaţiei de bază, VAN a proiectului este
7,0 miloane dolari. Însă ce-ar fi dacă numărul de unităţi vîndute s-ar micşora cu 20% sub nivelul
cel mai probabil, ce-ar fi dacă preţul unitar scade, ce-ar fi dacă costurile variabile sunt 65% din
vînzări şi nu 60% cum a fost prevăzut. Analiza de sensibilitate oferă factorului de decizie
răspunsuri la astfel de întrebări.
În analiza de sensibilitate fiecare variabilă este modificată cu mai multe puncte
procentuale peste şi sub valoarea estimată, menţinînd celelalte variabile constante, se calculează
apoi o nouă valoare VAN pentru fiecare dintre aceste valori: în final, mulţimea valorilor VAN
este reprezentată grafic, în funcţie de variabila care a fost modificată. Figura Nr.3 prezintă
graficele sensibilităţii proiectului pentru trei variabile de intrare. Tabelul de sub grafice prezintă
valorile VAN folosite la trasarea graficelor. Pantele graficelor arată cît de sensibilă este VAN la
modificările fiecărei variabile de intrare, cu cît este panta mai abruptă, cu atăt VAN este mai
sensibilă la o modificare a variabilei. Din figură rezultă că VAN este foarte sensibilă la schimbări
ale costurilor variabile, destul de sensibilă la schimbări ale numerarului de unităţi vîndute şi nu
este foarte sensibilă la schimbări ale costului capitalului.

Figura Nr.2.2.3.1 Analiza de sensibilitate mii dolari:

A. Num. de unit. vîndute B. Costul variabil pe unit. C. Costul capital.
 VAN VAN
VAN $
$ $

6996
6996 6996

-10% 0% 10% -10% 0% 10% -10% 0% 10%

Deviaţia faţă de vînzările prevăzute
Deviaţia faţă de conturile variabile
Deviaţiaprev.
faţă de costul prevăzut al capitalului

Deviaţia faţă de Numărul de unităţi Costuri variabile pe Costul capitalului

nivelul de bază vîndute unitate
-10 4080 11369 8035
0 6996 6996 6996
+10 9911 2622 6003
Dacă comparăm două proiecte, proiectul cu grafice mai abrupte ale sensibilităţii este mai
riscant, deoarece în cazul acelui proiect o eroare relativ mică în estimarea unei variabile, cum ar
fi costurile variabile pe unitate, produce o eroare mare a VAN estimate. Astfel analiza de
sensibilitate ne oferă o mai bună înţelegere a riscului uniu proiect.
Înainte de a trece la pasul următor, vom face trei observaţii suplimentare privind analiza
de sensibilitate. În primul rînd, modele tabelare pe calculator sunt adecvate pentru analiza de
sinsibilitate.
Analiza scenariilor. Deşi analiza de sensibilitate este probabil cea mai utulizată tehnică
de analiză a riscului, aceasta are anumite limite. Să considerăm, de exemplu, un proiect pentru o
mină de cărbune cu VAN este foarte sensibilă la variaţii ale producţiei, costurilor variabile şi
preţului de vînzare. Însă, dacă o unitate publică contractează o cantitate fixă de cărbune la un preţ
pe tonă ajustat la inflaţie, proiectul de minerit poate fi destul de sigur, în ciuda pantelor mari ale
sensibilitaţii. În general, riscul individual al unui proiect depinde de sensibilitatea VAN la
variaţii ale variabilelor şi de gama valorilor probabile ale acestor variabile, reflectată de
distribuţia de probabilitate. Deoarece analiza de sensibilitate consideră doar primul factor,
aceasta este incompletă.
Analiza scenariilor este o tehnică de analiză a riscului care ia în considerare, atît
sensibilitatea VAN la variaţii ale variabilelor cheie, cît şi gama probabilă a valorilor acestor
variabile. În analiza scenariilor, se analizează circumstanţele nefavorabile sau un scenariu
pesimist (vînzări mici, preţ scăzut etc.) şi un set circumstanţe favorabile sau un scenariu optimist.
Se calculează VAN pentru situaţia favorabilă şi cea nefavorabilă şi se compară cu VAN pentru
situaţia de bază.
În exemplul nostru, managerii companiei au încredere în estimările variabilelor care
determină fluxul de numerar al proiectului, cu exepţia preţului şi numărului de unităţi vîndute. În
plus, aceştia consideră o scădere sub 15 000 unităţi a vînzărilor sau o creştere peste 25000
unităţi cu totul improbabile. De asemenea se aşteaptă că preţul de vînzare stabilit de piaţă să se
situieze între 1500$ şi 2500$. Astfel limita inferioară sau scenariul pesimist este definită de
15 000 unităţi vîndute la un preţ de 1500$, iar limita superioară sau scenariul optimist este
definită de 25 000 unităţi vîndute la preţul de 2500$. Ţineţi cont de situaţia de bază prevede
20 000 unităţi vîndute la preţul de 2000$.
Pentru a realiza analiza scenariilor, vom folosi variabilele scenariului pesimist pentru a
obţine valoarea pesimistă a VAN şi variabilele scenariului optimist pentru a obţine valoarea
optimistă a VAN. Tabelul Nr.8 prezintă sumarul rezultatelor acestei analize. Situaţia de bază
prevede un VAN pozitiv, sacenariul pesimist produce un VAN negativ, iar scenariul optimist
produce un VAN pozitiv foarte mare.
Putem utiliza rezultatele analizei scenariilor pentru a determina valoarea estimată a VAN,
deviaţia standard a VAN şi coieficientul de variaţie. Pentru început, avem nevoie de o estimaţie a
probabilităţilor de apariţie ale celor trei scenarii, valorile Pi. Să presupunem că managementul
estimează o probabilitate de 25% de apariţie a scenariului pesimist, o probabilitate de 50%
pentru situaţia de bază, şi o probabilitate de 25% de apariţie a scenariului optimist. Desigur, este
foarte dificil de estimat cu precizie probabilitatea scenariilor.
 Valorile VAN ale scenariilor şi probabilităţile acestora formează o distribuţie discretă de
probabilitate a rentabilităţii măsurate în dolari şi nu în procente (rate ale rentabilităţii). Valoarea
estimată a VAN este 7907 mii dolari.

Tabelul 2.2.3.1 Analiza scenariilor:

Scenariu Probabilitatea Volumul Preţ de vînzare VAN mii($)
rezultatului (Pi) vînzărilor (unit) ($)
Scenariu pesimist 0,25 15 000 1500 5761
Situaţia de bază 0,50 20 000 2000 6996
Scenariu optimist 0,25 25 000 2500 23397
VAN estimat = 7907
σ VAN = 10349 $
CVVAN = 1,3

n
∑
VANestimat = i=1 Pi VANi = 0,25*(-5761$)+0,50*(6996$)+0,25*(23397$) = 7907 $
Deviaţia VAN este 10349$ în mii dolari
n

σ VAN =
√∑ i=1
Pi(VANi−VANestimat )
2
;

σ VAN = √ 0,25(-5761$-7907$)2 + 0,5(6996$-7907$)2 + 0,25(23397$-7907$)2=10349$

Coieficientul de variaţie a proiectului este 1,3;
CVVAN = σ VAN / E(VAN) = 10349 $ / 7907$ = 1,3.
Acum putem compara acest coieficient de variaţie cu coieficientul de variaţie a
proiectului, pentru a face o idee asupra riscului relative al proiectului considerat. Proiectele
existente ale companiei au, în medie, un coieficient de variaţie de circa 1. Pe baza acestei măsuri
a riscului individual, managerii vor concluziona că proiectul este cu 30% mai riscant decît
proiectul mediu al companiei.
Analiza scenariilor oferă informaţii utile despre riscul individual al proiectului. Aceasta
se limitează însă, la cîteva rezultate discrete (VAN) ale proiectului, deşi în realitate există o
infinitate de posibilităţi. În continuare vom vorbi şi vom descrie o metodă mai riguroasă de
estimare a riscului individual al unui proiect.
Stimularea Monte-Carlo. Altă tehnică analitică este simularea Monte Carlo, denumită astfel
deoarece s-a dezvoltat din matematica jocurilor de noroc la cazină. Această motodă leagă
sensibilitatea şi distribuţiile de probabilitate ale variabilelor de intrare. Simularea necesită însă un
computer relativ puternic şi un pachet eficient de programe pentru planificare financiară, în timp
ce analiza scenariilor poate fi realizată pe un PC cu un program de calcul tabelar.
Primul pas al unei simulări computerizate este specificarea distribuţiei de probabilitate a fiecărei
variabile incerte care determină fluxul de numerar. O dată realizat acest lucru, simularea
continuă, după cum urmează:
1. computetul alege o valoare la întîmplare pentru fiecare variabilă incertă, pe baza
distribuţiei specificate de probabilitate a variaţiei. De exemplu, la prima execuţie a
modelului se alege o baloare pentru numărul de unităţi vîndute.
2. valoarea selectată pentru fiecare variabilă incertă, împreună cu valorile pentru factorii
consideraţi constanţi, cum ar fi cheltuielile cu impozitul pe profit şi amortizarea, sunt
utilizate în cadrul modelului pentru a determina fluxurile nete de numerar pentru fiecare
an, aceste fluxuri de numerar sunt apoi utilizate pentru a determina VAN a proiectului la
prima execuţie a simulării.
3. Se repetă paşii 1 şi 2 de mai multe ori, de exemplu de 100 de ori, avînd ca rezultat 100
valori VAN, obţinînd astfel o distribuţie de probabilitate.
Prin această procedură am realizat o analiză prin simulare a proiectului nostru. La fel ca
la analiza scenariilor am simplificat acestă prezentare prin specificarea distribuţiei de
probabilitate pentru o singură variabilă cheie: numărul de unităţi vîndute. Pentru toate celelalte
variabile am utilizat pur şi simplu valori medii. Distribuţia VAN care a rezultat este prezentată
grafic în figura Nr.4.
Principalul avantaj al simulării este faptul că prezintă toată gama de rezultate posibile şi
probablitatea acestora, şi nu doar o estimaţie punctuală a VAN. Neajunsul acestui model este că
pentru analiza şi măsurarea riscului sunt folosite caracteristici probabile care pentru managerii
financiari nu sunt foarte viabile pentru aplicare în practică.
Din figura Nr.4, putem observa că valoarea estimată a VAN pentru proiectul nostru este de 7,3
milioane dolari şi că deviaţia standard a VAN este de 10,2 milioane dolari. Astfel coieficientul
de variaţie este 10,2/7,3 = 1,40. Aceste cifre diferă puţin de cele obţinute la analiza scenariilor,
deoarece am utilizat ipoteze diferite în cele două analize.
Figura 2.2.3.2 Distribuţia de probabilitate a VAN:

1,00 Densitatea de probabilitate

0,75

0,50

0,25

0 7,3$ VAN $

VAN estimate = 7,3 $

σ VAN = 10,2 $
CVVAN = 10,2 / 7,3 = 1,40
Stimularea Monte Carlo este o tehnică complementară de evaluarea a investiţiilor. În
baza ei obţinem, în fiecare an o distribuţie specifică a fluxurilor de numerar posibile de care
calculăm speranţa matematică şi dispersia pentru a identifica cash-flow-ul anual sperat şi riscul
total asociat acestuia.

3.2. Metode şi tehnici de acoperire a riscurilor.

Multitudinea de riscuri care afectează tranzacţiile economico-financiare au impus
managrii să caute soluţii din ce în ce mai sophisticate, pentru a combate concesinţele acestor
riscuri sau pentru a preveni apariţia lor. Toate aceste soluţii au condus la apariţia unor tehnici,
instrumente, procedeie de minimizarea a riscului.
În economia de piaţă, în practica finanaciară sunt folosite mai multe metode şi tehnici de
reducere sau de minimizare a riscurilor, fiecare dintre ele avînd specificul, avantajele şi
dezavantajele sale. Principale dintre ele pot fi considerate: asigurarea riscurilor, autoasigurarea,
limitarea riscurilor, împărţirea riscului cu partenerii de afaceri, diversificarea, operaţiuni de
hedging, factoring, forfaiting. Din păcate, problema de bază constă în Republica Moldova
posibilităţile de gestiune şi reducere a riscurilor sunt limitate, în primul rind din cauza condiţiilor
specifice a peroadei de tranziţie, precum şi din cauza lipsei de pregătire şi de experienţă a
personalului în această materie.
Deci, să începem caracteristica principalelor metode şi tehnici de reducere a riscurilor,
vom începe mai întîi cu metoda de asigurare a riscurilor.
Asigurarea riscurilor subînţelege în sine transmiterea de către companie a operaţiunilor
de protecţie a intereselor sale în cazul întîmplării anumitor evenimente, din contul fondurilor
băneşti, formate din plăţile de asigurare ale ei exprimate prin prime de asigurare.
Conţinutul asigurării riscurilor în esenţă exprimă transmiterea anumitor riscuri
companiilor de asigurare prin intermediul încheierii contractului de asigurare. Acest tip de risc,
este de o importanţă deosebită în businessul modern, deoarece anume el cel mai aproape
răspunde cerinţelor puse faţă de o transferare de risc.
Resursele pentru acoperirea pierderilor cauzate de anumite riscuri sunt primate de
întreprinderi şi companii cel mai rapid decît de orice altă sursă, excluzînd sursele din interiorul
propriului business. Trebuie de menţionat că acest tip de minimizare a riscului are anumite
limitări. În primul rind ecesta este preţul, care uneori poate depăşi riscul potenţial. Altă limitare
ar fi imposibilitatea asigurării tuturor riscurilor, unul din motivele poate fi probabilitatea foarte
înaltă a apariţiei anumitui risc, sau dacă compania de asigurare totuşi preia riscul, în acest caz
primele de asigurare sunt enorme.
În present antreprenorii din Republica Moldova cu o credibilitate redusă privesc asupra
companiilor de asigurare. Principalele motive a acestei atitudini, sunt: cunoştinţe limitate în
asigurări şi avantajul mic al antreprenorilor din operaţiuni de asigurare ca rezultatul primelor
mari.
În economia de piaţă este bine răspîndid şi altă metodă de reducere a riscurilor, aceasta
este hedgingul una din formele specifice de asigurare a intereselor antreprenoriale.
În general hedgingul reprezintă o sistemă de măsuri care rezultatul utilizării lor permit
limitarea sau chiar evitarea riscului a operaţiunilor financiare în rezultatul variaţiilor
nebinevenite a cursului valutar, preţul la diferite mărfuri, a ratei dobînzii etc. în viitor. Astfel de
măsuri pot fi: clauzele contractuale, operaţiunile de forward, opţion şi altele.
 Unul din obiectivele hedgingului este protejarea companiei de la modificarea
nefavorabilă a ratei dobînzii. Însă în locul efectuărilor efectuării operaţiunilor de hadging
compania poate “juca” pe variaţiile ratei dobînzii, cu ajutorul împrumuturilor speculative şi
plasării lor, ea poate obţine nişte profituri mai mari de la modificarea ratei dobînzii.
Există două metode de bază a hedgingului ratei dobînzii:
- hedging structural
- hedgingul cu instrumentele de piaţă
Hedgingul structural constă în reducerea şi evitarea riscurilor a ratei dobînzii cu ajutorul
corespunderii veniturilor procentuale a activelor cu cheltuielile legate de plata dobînzilor.
Hedgingul structural reprezintă una din cele mai simple şi ieftine posibilităţi de asigurare a
riscurilor ratei dobînzii prin calea luării împrumuturilor sau creditelor pe pieţele financiare.
Această metodă poate să ajute compania cu împrumuturile mai, şi este înstare să minimizeze dar
nu şi să evite în totalmente riscul ratei dobînzii.
Hedgingul prin apelarea la instrumentelor de piaţă include produsele financiare de pe
aceste pieţe cum sunt: futures, option şi alte. Astfel hedgingul cu ajutorul opţioanelor presupune
dreptul dar nu şi obligaţia a cumărătorului de opţion contra unei prime de opţion să cumpere din
timp o anumită cantitate de valută la un anumit cues fix într-o perioadă contractată. Aici costul
opţionului sunt analogige depunerilor de asigurare.
Reprezentînd în esenţă un transfer de risc altei persone, gedgingul nu întotdeauna
presupune cheltuieli. De exemplu în cazul operaţiunilor de forward, care constă în procurarea sau
vînzarea unei cantităţi de valută la un curs şi timp contractat, asiguratul nu suportă nici un fel de
cheltuieli privind efectuarea acestei operaţiuni. Aceasta din cauză că riscul rămîne la asigurat în
speranţa obţinerii unor profituri sau de a se asigura contra unor pierderi prevăzute.
Ca urmare operaţiunile de hedging se pot împărţi în cite va tipuri:
- hedgingul cu utilizarea opţioanelor;
- hedgingul cu folosirea contractelor futures;
- hedgingul cu utilizarea operaţiunilor swap
Hedgingul cu utilizarea opţioanelor permite neutralizarea riscurior financiare la
operaţiunile cu hîrtiile de valoare, valută, active materiale. În cazul dat tranzacţia se
efectuiază prin prin premia opţionului, care reprezintă prezul pentru dreptul de a cumpăra sau
 a vinde într-un termen anumit o hîrtie de valoare, o cantitate de valută sau o marfă, la un preţ
prestabilit. La rîndul sau gedginful opţioanelor poate fi de trei tipuri:
- opţion cu dreptul la cumpărare
- opţionul cu dreptul la vînzare
- opţion dublu, oferind dreptul simultant la cumpărare şi vînzare unui anumit instrument
financiar.
Folosirea acestui tip de hedging pentru asigurarea riscurilor în present în Republica
Moldova este practice imposibilă, aici sunt cîteva probleme cu ar fi: complexitatea opţioanelor,
costul ridicat al exercitării lui, gestuinea sofisticată a opţioanelor.
Hedgingul cu folosirea contractelor futures – acestea sunt nişte tranzacţii bursiere de
cumpărare-vînzare de mărfurilor care servesc ca materie primă, de valute, de hîrtii de valoare, la
preţul existent la momentul incherii contractului, cu livrarea mărfurilor şi plata pentru ele
efectuată ulterior. Principiul mecanismului hadgingului prin contractile de futures este bazat pe
faptul, că dacă compania suportă pierderi financiare din cauza modificării preţurilor la momentul
livrării ca vînzător de valută sau de hîrtii de valoare, atunci ea cîştigă în aceaşi măsură ca
cumpărător de contract futures la aceiaşi cantitate de valută sau hîrtii de valoare, efectul este
acelaş şi în cazul inversării situaţiilor.
După scopul şi tehnica efectuării operaţiei, hedgingul prin futures se împarte în:
- hedgingul vînzării (presupune încheierea contractului de futures de către producători sau
vînzători cu scopul asigurării de la micşorarea preţurilor la vînzările din viitor a
mărfurilor, avînd acest termen deja fixat.)
- hedgingul cumpărării ( presupune încheierea contractului de futures de către consumatori
de produse sau a vînzătorului de contracte de futures cu scopul asigurării de la creşterea
preţului la o achiziţie în viitor al produsului necesar).
Cît priveşte operaţiunile futures în present în Republica Moldova aceste operaţiuni au loc
fiind favorizate de stabilitatea relativă a monedei naţionale, utilizarea leului moldovenesc în
operaţiuni internaţionale precum şi pentru operaţiuni de capital şi nu în ultimul rind existenţei
unui mecaniym bursier în republică.
Hedgingul cu utilizarea operaţiunilor swap
SWAP – este o operaţiune financiară, în care încheierea tranzacţiei de cumpărare-vînzare
a hîrtiillor de valoare, a valutei, conduce la încheierea unei contratranzacţii, tranzacţia care
presupune operaţia inversă de vînzare-cumpărare a aceluiaş instrument financiar peste o peroadă
anumită stabilită cu aleleaşi condiţii sau altele stabilite în contract.
Operaţiile swap se desfăsoară pe două pieţe: valutară si de capital
- operaţia swap cu scopul prelungirii peroadei de durată a unei valori mobiliare,
subînţelege vinderea unei valori mobiliare şi simultan cumpărarea aceluiaş tip de valoare
mobiliară dar cu un termen mai lung.
- operaţia swap valutară, constă în cumpărarea sau vinderea unei valute, urmînd ca după o
peroadă de timp stabilită părţile oparaţiunii să restituie cantitatea de valută cu care sa
efectuat schimbul. Pe piaţa valutară operaţiunea de swap presupune o vînzare de valută
în condiţiile spot şi cumpărarea valutei în condiţii forward, sau invers. În dependenţă de
această succesivitate swapul poate fi de două feluri: de report respectiv de deport.
În Republica Moldova operaţiunile swap se realizează într-un volum destul de mic.
Aceasta in mare măsură e dictat de varietatea mică de tipuri de operaţiuni bancare în valută şi de
volumul mic al tranzacţiilor valutare. Altă cauză ar fi practic inexistenţa pieţei valutare la termen,
aceasta la rîndul său se explică prin faptul că piaţa valutără a Moldovei prezintă prin sine o piaţă
locală slab dezvoltată. Specificul pieţei valuare moldoveneşti constă în aceea că ea este
reprezentată printr-o singură bursă – Bursa Valutară Interbancară din Moldova unde se
concentrează cea mai mare parte a comerţului cu monede străine.
Altă altă metodă de reducere a riscurilor este reţinerea riscului asupra sa sau
autoasigurarea.
Majoritatea riscurilor totuşi compania le ia asupra ei. Unele riscuri sunt reţinute de firmă,
doarece prin caracerul lor poartă potenţialul de un cîştig anumit, altele se reţin reieşind din
caracterul lor inevitabil.
În cazul luării riscului asupra sa problema de bază cănstă în dispunerea de resurse
necesare pentru acoperirea pierderilor posibile. Aceste resurse care au menirea, acoperirea
pierderilor posibilile se împart în două grupe:
- surse proprii interne;
- surse creditare externe
În cazul apariţiei pierderilor destul de rar sunt afectate toate sferele de activitate a firmei
simultan, de aici la sursele interne se referă:
- disponibilul din casă;
 - veniturile obţinute din activităţile sale;
- dividentele şi dobînzile din hîrtii de valoare şi investiţii;
- aporturi suplimentarea fondatorilor în scopul susuţinerii;
- profitul rămas nerepartizat
- fonduri de rezervă
În cazul cînd întreprinderea nu este înstare să acopere toate pierderile din surse înterne,
partea rămasă a pierderilor poate fi acoperită cu surse străine. Însă posibilitatea primirii surselor
de credit în mare măsură depinde de valoarea rămasă a afacerii în urma apariţiei pierderilor. Altă
problemă a crediului poate di praţul lui. Folosirea surselor de credit poate să aducă la înrăutăţirea
situaţiei financiare a firmei.
Luarea riscului asupra sa poate să fie planificat sau neplanificat. În primul caz, firma
cunoaşte nivelul aproximativ al posibilelor pierderi, în acest caz de regulă ele sunt acoperite din
venitul curent al firmei. Această situaţie subînţelege autoasigurarea, creîndu-se un fond de risc
pentru asigurare. Autoasigurarea este binevenită atunci cînd valoarea valorii asigurate este relativ
mică în comparaţie cu valoarea activelor a întreprinderii
În cazul luării neplanificate riscului asupra sa, întreprinderea trebuie să acopere pierderile
din risc din orice sursă disponibilă rămase după pierderile suferite.
O altă metodă de minimizare a riscurilor este limitarea.
Limitatea este stabilirea unei sisteme care contribuie la minimizarea riscurilor. În
activitatea de antreprenoriat limitarea este folosită cel mai des la vînzarea mărfurilor în credit, la
darea împrumuturilor. În primul rînd aceasta se referă la mijloace băneşti la care se stabileşte
suma limită a investiţiilor, cheltuielilor, creditelor etc. De exemplu, limitarea creditelor oferite
unui debitor anumit conduce la micşorarea riscului de nerambursare a creditului, sau limitarea de
către un investitor a unor plasări de capital. Una din particularităţile limitării este stabilirea
nivelului maxim al limitei, care compania poate s-o reţină asupra sa. Depăşirea acestei limite
poate conduce la refuzul de la asigurare.
Unul din principalele metode de minimizare este diversificarea.
Diversificarea constă în împărţirea riscului investiţional prin împărţirea mijloacelor
investite în diferite titluri de plasament care nu sunt legate între ele.
Cele mai multe active financiare nu sunt păstrate izolat, ci mai degrabă, ca parte a unui portofoliu
(combinaţie de active). Băncile, fondurile de pensii, societăţile de asigurări sunt obligate prin
lege să păstreze portofolii diversificate.
Diversificarea permite de a minimiza o parte din risc prin împărţirea capitalului în diferite
feluri de plasament. De exemplu, procurarea la cinci acţiuni a diferitor companii în locul
procurării acţiunilor de la o sigură companie.
Însă diversificarea activelor nu poate aduce la o situaţie de risc nul. Aceasta din cauza că
asupra activităţii antreprenorului influienţează şi factori externi, care nu sunt direct legate de
alegerea unor plasări de capital, şi ca rezultat asupra lor nu influienţează diversificarea.
Factorii externi pot afecta întreaga piaţă financiară, ei influienţează la activitatea
financiară tuturor subuiecţilor din cadrul ei: donfuri investiţionale, bănci companii.
La factorii externi se referă proceselecare au loc într-o economie în ansamblu: inflaţia,
deflaţia, modificarea ratelor dobînzii etc. Riscul legat de aceste procese nu poate fi minimizat
prin diversificare.
În acest sens riscul unui portofoliu este alcătuit din două părţi: diversificabil
(nesistematic) şi nedivesificabil (sistematic).
În care riscul diversificabil poate fi minimizat prin crearea unui portofoliu investiţional,
iar cel nediversificafil nu poate fi minimizat astfel.
Fig.3.2.2. Independenţa mărimii riscului la diversificare.

Mărimea riscului

A
P1

P2
K
Risc nediversificabil (sistematic)
B Num. de titluri

Figura ne reprezintă mărimea totală a riscului (AB), alcătuit din riscul diversificabil (AK), şi cel
nediversificabil (KB). În acelaş timp graficul ne arată cum creşterea numărului de plasări de
capital contribuie la împrăştierea riscului. În exemplu nostru a crescut numărul obiectelor
investiţionale de la 5 la 7, care permite în acest caz minimizarea riscului de la valoarea P 1 pînă la
valoarea P2
Minimizarea riscului prin diversificare în acest caz constă minimizarea variaţiilor sau
schimbărilor negative la valoarea investiţiilor făcute. Deaceea, făcînd o plasare de capital într-o
singură complanie, investitorul devine dependent de variaţiile valorii acestui activ. În schimb,
dacă el efectuiază o plasare de capital în acţiunile cîtorva companii, profitabilitatea iarăşi va di
dependentă de variaţiile valorii investiţiei, însă nu a fiecărui activ împarte ci a mediei întregului
portofoliu. Cursul mediu de portofoliu de regulă variază într-o măsură mai mică, deoarece în
cazul creşterii valorii unei investiţii, valoarea alteia poate să scadă, şi invers, ca rezultat variaţiile
sunt minimizate.
Principalele forme a diversificării în scopul minimizării riscurilor financiare sunt:
1. Diversificarea portofoliului a titlurilor de valoare – permite minimizarea riscurilor
invenstiţionale, cu menţinerea veniturilor inventiţionale la nivelul aşteptat.
2. Diversificarea poprtofoliului creditar – îndreptat spre micşorarea riscului de credit a
firmei care urmăreşte sofisticarea cumpărătorilor a producţiei sau serviciilor sale.
3. Diversificarea coşului valutar al firmei. Acest tip de diversificare presupune alegerea de
către companie tipurile de valute la efectuarea operaţiunilor sale economice cu
străinătatea. Ca rezultat compania are posibilitatea de aşi minimiza riscul sau valutar.
Trebuie de menţionat un lucru important că nu orice diversificare , a titlurilor de valoare,
mărfuri, servicii sau clienţi conduce la minimizarea riscului. tot depinde corelaţia activelor din
cadrul unui porofoliu, care poate fi pozitivă sau negativă. Corelaţia este definită ca tendinţa a
două variabile de a evolua împreună.
De exemplu cu reducerea activităţilor întreprinderilor constructoare de maşini, se reduce
activitatea întreprinderilor metalurgice care ca rezultat vor avea vînzări mai mici, sau
companiilor de producere a anvelopelor etc. În acest caz avînd un portofoliu format din titluri de
la aceste companii vor avea o corelaţie pierfect pozitivă, ceea ce înseamnă că cursul acţiunilor
acestor companii vor avea aceiaşi variaţie, într-o parte sau în alta. În acest caz diversificarea prin
procurarea la astfel de titluri nu are sens, deoarece profitabilitatea investiţiilor vor depinde de
aceiaşi factori, ca rezultat nu are loc nici i minimizare a riscului, ba dinpotrivă poate să-l
mărească.
 Condiţia de bază a unei diversificări eficiente a unui portofoliu este alegerea obiectelor de
plasarea capitalului care nu ţin una de alta. În acest caz va fi o corelaţie negativă a obiectelor din
portofoliul format, ce înseamnă că creşterea profitabilităţii la un anumit titlu din portofolui poate
să aducă la descreşterea altuia din cadrul aceluiaşi portofoliu. Deci pentru a crea un portofoliu
anumit cu scopul minimizării riscului, obiectele din cadrul lui trebuie să aibă o corelaţie
negativă.
În realitate, în cele mai multe cazuri, acţiunile sunt corelate pozitiv, dar nu perfect. În
medie, coieficientul de corelaţie între rentabilitatea a două acţiuni selectate aleator este
aproximativ +0,6, şi pentru cele mai multe perechi de acţiuni, r este undeva între +0,5 şi +0,7, să
menţionăm că coieficientul de corelaţie poate avea valori de la „-1” pînă la „1”, în aceste
condiţii, combinarea acţiunilor în portofolii reduce riscul, dar nu îl elimină complet.
Să menţionăm în final că diversificarea reprezintă o metodă de reducere a riscului
financiar nesistematic. Prin diversificare nu poate fi acoperit riscul sistematic care este
condiţionat de factorii macroeconomici a unei ţări.
O altă metodă de minimizare a riscurilor este factoringul.
Factoringul reprezintă o tehnică me minimizare a riscului prin finanţare, care iniţial a
fost utilizată pe plan internaţional. Mecanismul ecestei operaţiuni constă în: exportatorul cedează
societăţii de factoring (bancă, instituţie financiară) totalitatea creanţelor sale asupra partenerilor
străini. Factorul efectuiază plata imediată a acestora, preluind asupra sa atît riscul de credit cît şi
riscul valutar. Practic relaţia intreprindere – factor se bazează pe un contract în urma căruia firma
beneficiază de următoarele avantaje:
- siplificarea gestiunii contabile, administrative, fiscale;
- evită riscul de credit şi cel valutar.
Costul factoringului este relativ ridicat şi cuprinde două elemente:
- comisionul de factoring calculat asupra creanţelor, care variază între 0,5 şi 2,5%, în
funcţie de cifra de afaceri, numărul clienţilor, mărimea riscului politic al debitorului;
- comisionul de finanţare determinat în funcţie de rata dobînzii aplicate.
În prezent în Republica Moldova din cauza costului ridicat al acestei operaţiuni, pe de o
parte şi refuzul băncilor de a prelua riscul de neplată, pe de altă parte. Din aceste motive acest
gen de tehnici nu sunt răspîndite la noi în ţară.
 Să trecem în continuare la caracteristica următoarei metode de minimizare a riscurilor şi
ultima în cadrul analizei noastre, care este forfaitingul.
Forfaitingul sau forfetarea – cumpărarea forfetară a creanţelor sau scontarea forfetară.
Este o tehnică de finanţare a comerţului exterior apărută nu demult pe plan internaţional,
Forfetarea reprezintă cumpărarea creanţelor asupra unui client din străinătate de către o
bancă sau o instituţie financiară. Prezul de cumpărare este egal cu valoarea normală diminuată de
taxa de scont ce se determină în funţie de scadenţa creanţelor.
Avantajele pentru exportator sunt:
- vînzarea pe credit se transformă într-o vînzare pe cash;
- evitarea tuturor riscurilor implicate: de credit, valutar politic;
- siplificarea gestiunii administrative.
Pînă acum am anlizat diferite metode şi tehnice de reducere a riscurilor. Folosirea uneia
sau alteia medode depinde de fiecare situaţie concretă, de tipul riscului, mărimea riscului,
concesinţele urmate. Totuşi înainte de a apela la ajutorul altor organizaţii în vederea acoperirii
riscurilor, întreprinderea trebuie să folosească toate metodele şi sursele interne posibile, de
minimizare a riscurilor. Singură să efectuieze operaţiuni de control al situaţiei financiare interne
şi a partenerilor săi de afaceri, să planifice şi să prognozeze activitatea firmei, să selecteze
eficient personalul în acest sens.
În final se poate de constatat că în practica economică internaţională există o multitudine
de metode şi tehnici de acoperire a riscurilor. Problema însă constă în aceea că posibilitatea
utilizării lor pentru agenţii economici din Republica Moldova este foarte limitată. Acest fapt este
cauzat de un şir de factori:
- reţele de informaţii nedezvoltate la nivel micro şi macro;
- riscurile economice şi politice înalte;
- costuri înalte a unor tehnici de acoperire a riscului;
- pregătirea slabă a personalului;
- alţi factori.
- imposibilitatea de acces la unele tehnicide reducere a riscurilor;
Să urmărim în final schematic metodele de minimizare a riscului folosite în analza
financiară.
Fig.3.2.3. Metodele de minimiyare a riscurilor
 Diversificare

Evitarea Alte
riscului metode

Asigurare Autoasigurare

Metode
de
reducere
Unirea Împărţirea cu
riscurilor partenerii

Rezervarea Operaţiui
resurselor de hedging

Limitarea

Întrebări şi teme pentru verificarea cunoştinţelor

1. Definiţi noţiunea de risc.
2. Tipologia riscurilor; explicaţi esenţa fiecărui tip de risc.
3. Definiţi conceptul de risc investiţional.
4. Delimitaţi distincţiile între noţiunile de risc şi incertitudine în cadrul analizei proiectului
investiţional.
5. Explicaţi inflaţia ca izvor al riscurilor investiţionale.
6. Explicaţi esenţa teoriei probabilităţii în evaluarea riscurilor investiţionale.
7. Enumeraţi şi definiţi conţinutul indicatorilor de evaluare a riscurilor investiţionale cu ajutorul
teoriei probabilităţii.
8. Explicaţi indicatorul speranţă matematică a câştigului ca instrument de evaluarea a riscurilor
investiţionale.
9. Explicaţi indicatorul abaterea medie pătratică sau dispersia ca instrument de evaluare a
riscurilor investiţionale.
10. Explicaţi indicatorul coeficientul de variaţie ca instrument de evaluare a riscurilor
investiţionale.
11. Explicaţi indicatorul coeficientul de covariaţie ca instrument de evaluare a riscurilor
investiţionale.
12. Explicaţi indicatorul coeficientul de corelaţie ca instrument de evaluare a riscurilor
investiţionale.
13. Explicaţi indicatorul metoda arborelui de decizie ca instrument de evaluare a riscurilor
investiţionale.
14. Enumeraţi şi explicaţi modalităţile de diminuare a riscurilor investiţionale.
15. Descrieţi algoritmul de determinare a eficacităţii metodelor de diminuare a riscurilor
investiţionale.
16. Explicaţi principalele etape de gestiune a riscurilor investiţionale (planificarea, organizarea şi
controlul).

Test grilă
1. Care este specificul riscurilor investiţionale în comparaţie cu celelalte tipuri de riscuri
economice?
a) perioada de creştere a capacităţii de producţie
b) posibilitatea producerii unui eveniment nedorit
c) rezultate nedorite cu probabilităţi necunoscute
d) perioada lungă de exploatare a obiectivului investiţiei
2. În situaţia de incertitudine, probabilitatea matematică a factorilor determinaţi este:
a) mai mare decât 0
b) mai mică decât 0
c) egală cu 0
d) mai mică decât 1
3. În cazul în care dispersia câştigurilor este egală cu zero:
a) riscul este egal cu 0
b) riscul este egal cu 1
c) riscul este maxim
d) riscul este minim
4. Raportul dintre abaterea medie standard şi speranţa matematică de câştig reprezintă:
a) coeficientul de covariaţie
b) coeficientul de corelaţie
c) coeficientul de variaţie
d) dispersia
5. Modalităţile de diminuare a riscului proiectelor investiţionale sunt:
a) diversificarea
b) distribuirea
c) constituirea rezervelor
d) asigurarea