Sunteți pe pagina 1din 9

UNIVERSITATEA ECOLOGICĂ din BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

RETORICĂ

-referat-

PROF. UNIV. DR. ALEXANDRU ȚICLEA

Student: Stoica Andreea

1
CUPRINS:

1. Date biografice

2. Procesul lui Socrate

2.1 Sistemul jurisdicţional atenian

2.2 Prima parte a procesului

2.3 A doua parte a procesului

2.4 Atitudinea în faţa morţii

3. Concluzii

4. Bibliografie

2
APĂRAREA LUI SOCRATE SAU IGNORAREA
RETORICII

1. Date biografice
Socrate (469-399). Tatăl lui Socrate era cioplitor în piatră, iar mama, moaşă. Aşadar nu era
nicidecum de origine nobilă, dar era cetăţean al Atenei. Ducând un stil de viaţă modest, era
independent din punct de vedere material datorită unei mici moşteniri şi a feluritelor subvenţii de
stat de care beneficiau toţi atenienii.

Şi-a îndeplinit îndatoririle ostăşeşti luptând ca hoplit în Războiul peloponesiac la Delion şi


Amphipolis. Şi-a îndeplinit inevitabilele îndatoriri politice deţinând în 406 conducerea în
Consiliu (Sfat) şi luând partea dreptăţii împotriva mulţimii furioase care a cerut şi obţinut
execuţia comandanţilor de oşti din bătălia de la insulele Arginuse. N-a căutat însă niciodată să
ajungă într-o poziţie însemnată în stat sau în armată. Nevasta lui, Xantippa, n-a jucat nici un rol
în viaţa sa.

Demn de remarcat e că ştim cum arăta Socrate. E primul filosof pe care-l avem în faţa ochilor
aşa cum arăta el fizic. Era urât, cu ochii bulbucaţi. Nasul cârn, buzele groase, pântecele

3
proeminent, statura îndesată îl făceau să semene cu silenii şi satirii. Suporta uşor cu o sănătate de
nezdruncinat eforturile şi frigul.

Imaginea pe care-o avem despre Socrate este cea a bărbatului mai vârstnic. Nu ştim nimic despre
tinereţea lui. A crescut în Atena puternică, bogată, înfloritoare de după Războaiele persane. Avea
aproape patruzeci de ani când s-a declanşat fatalitatea Războiului peloponesiac (431). Abia
începând cu aceastã perioadă a ajuns să fie o figură publică cunoscută.

Cel mai vechi document care ni s-a transmis despre el îl constituie Norii lui Aristofan (423), în
care este batjocorit. A trăit declinul şi catastrofa Atenei (405). La şaptezeci de ani, democraţia i-a
intentat un proces din cauza necredinţei sale. A murit în 399 bând paharul cu cucută.

2. Procesul lui Socrate


Personalitatea lui Socrate este caracterizată, printre alţii, şi de filozoful grec Diogene
Laerţiu, care menţiona în însemnările sale: “Adesea când privea la mulţimea de mărfuri expuse
spre vânzare, îşi spunea singur:<< Câte lucruri de care eu nu am nevoie există>>. Era aşa de
ordonat în felul său de viaţă, încât de mai multe ori când a izbucnit ciuma în Atena el rămase
singurul neatins de boală”.  Tot Diogene Laerţiu îl descrie pe Socrate ca pe un om care “ştia să
dispreţuiască pe cei care râdeau de dânsul. Se mândrea cu viaţa lui cumpătată şi nu cerea
niciodată un ban nimănui. Pentru el exista o singură fericire: ştiinţa, şi un singur rău: neştiinţa.
Lumea- spunea Socrate– trăieşte ca să mănânce, pe când el mănâncă pentru a trăi”.

În “Dialogurile” sale, Platon îl caracteriza pe Socrate arătând că acesta dispreţuia frumuseţea


trupească, bogăţia, înaltele funcţii, socotindu-le pe toate lucruri fără de preţ. Era un om ce îndura
orice suferinţă fizică, asprimea iernii ca şi vara toridă, iar în răbdare nu-l întrecea nimeni.  Având
în vedere activitatea sa, cunoştinţele sale şi felul neconformist caracteristic, filosofului i s-a
intentat un proces ce a fost reprodus cu mare exactitate de către Platon în lucrarea “Apologia lui
Socrate”.

 2.1  Sistemul jurisdicţional atenian


4
În vremea lui Socrate, atât procesele civile, cât şi cele penale erau deferite spre soluţionare
tribunalului heliaştilor, denumire dată după piaţa din Atena, Heliaia, unde şedinţele se desfăşurau
în aer liber.

De menţionat este faptul că judecător putea fi orice cetăţean al Atenei care împlinise vârsta de 30
de ani. Anual, magistraţii supremi ai Atenei trăgeau la sorţi 6.000 de heliaşi, care judecau prin
rotaţie. Socrate a fost judecat de către un tribunal format din 501 judecători, iar după legile în
vigoare la Atena, fiecare parte din proces trebuia să-şi susţină apărarea personal, avocaţii având
cel mult rolul de a redacta cuvântarea pe care părţile o învăţau şi o rosteau în faţa tribunalului.

Acuzatorul era în cursul procesului pe acelaşi plan cu acuzatul. Dacă acuzatul era achitat,
acuzatorul pierdea procesul şi, dacă nu obţinea cel puţin a cincea parte din voturile judecătorilor
pentru condamnarea acuzatului, acuzatorului i se aplica pedeapsa amenzii în cuantum de 1.000
de drahme, cu pierderea dreptului de a mai fi acuzator şi cu interdicţia de a aduce sacrificii zeilor
în temple.

Dat fiind numărul mare de judecători dintr-un proces, aceştia nu puteau delibera asupra hotărârii,
ci votau propunerile făcute de părţile din proces, acceptând ori respingând propunerea respectivă.
Astfel, judecătorii nu puteau stabili circumstanţe atenuante şi nu puteau individualiza pedeapsa
în funcţie de vinovăţia acuzatului.

Procesele din acea perioadă la Atena se desfăşurau în două faze: în prima faza, judecătorii se
pronunţau asupra vinovăţiei acuzatului şi, dacă verdictul lor era afirmativ, procedau în continuare
la vot în privinţa pedepsei, după ce ascultau propunerile părţilor cu privire la pedeapsa ce urma a
fi aplicată.

În prima parte a proceselor, obiceiul era să se aducă rugăminţi judecătorilor  pentru a le stârni
mila şi, în acest sens, acuzaţii aduceau la proces copiii lor, rude şi prieteni care vărsau lacrimi.
Socrate, deşi avea trei copii, nu procedează conform acestei practici şi explică, în finalul primei
părţi a procesului gestul său: “Nu fiindcă sunt trufaş, bărbaţi ai Atenei, nici fiindcă vă
dispreţuiesc. Nu este vorba nici dacă întâmpin moartea cu vitejie sau cu frică. Pentru cinstea
mea, a voastră şi a întregului stat, eu nu găsesc de cuviinţă să fac asta la vârsta mea, cu trecutul şi
numele meu…Lăsând deoparte însă cele ce privesc faima, eu nu găsesc, atenieni, că-i drept să te

5
rogi de judecător şi să scapi prin rugăminţi, ci să-l lămureşti şi să-l convingi, că doar nu de aceea
şade judecătorul acolo ca să jertfească dreptatea pentru hatâruri, ci ca să judece după ea, el a jurat
nu că va face pe placul cui i se va părea, ci că va judeca după legi. De aceea, nici voi să nu vă
lăsaţi târâţi într-acolo, căci nici unii, nici ceilalţi n-am respecta astfel pietatea…”.

Timpul alocat unui proces în acea vreme era de o zi.

2.2 Apărarea lui Socrate. Prima parte a procesului:


Împotriva lui Socrate au depus plângere, declanşând astfel procesul penal, Meletos (poet),
Anytos (om cu stare şi influenţă, tăbăcar şi comerciant) şi Lycon (orator de profesie). Aceştia trei
erau exponenţii tendinţei conservatoare a democraţiei sclavagiste şi erau speriaţi de influenţa pe
care Socrate o avea mai ales în rândurile tinerilor. Prin acest proces, acuzatorii voiau să ofere un
exemplu pentru toţi cei care subminau credinţa strămoşească şi, asemenea lui Socrate, criticau
viciile conducătorilor. Totodată, cei trei îl învinuiau de faptul că i-ar corupe pe tineri, ar nesocoti
zeii în care crede cetatea şi s-ar închina la alte zeităţi noi. În apărarea lui Socrate, acesta arată că
învinuirile ce-i sunt aduse, sunt lipsite de substanţă.

Adresându-se lui Meletos, Socrate demonstrează în faţa judecătorilor că nu a avut intenţia


să corupă tineretul cu învăţăturile lui, iar dacă totuşi a făcut acest lucru neintenţionat, nu trebuie
judecat pentru asemenea greşeli fără de voie, ci luminat în particular pentru a înţelege: “Într-
adevăr, e limpede că, dacă mi se arată greşeala, voi înceta a mai face ceea ce făceam fără de voie.
Tu însă, Meletos, ai fugit de întâlnirea cu mine, n-ai vrut să mă luminezi cu învăţăturile tale, în
schimb, mă duci la judecată, unde legea porunceşte să fie târâţi cei ce au nevoie de pedeapă, nu
de învăţătură”.

Cu toată stăruinţa depusă de Socrate, acesta, la finalul primei părţi a procesului, este găsit
vinovat cu 281 voturi contra 220.

2.3 Socrate propune o pedeapsă. A doua parte a procesului:


Având în vedere că acuzatorii lui Socrate au propus pedeapsa cu moartea, pentru a oferi
o alternativă judecătorilor, Socrate trebuia să propună o pedeapsă tot atât de grea, precum era

6
exilul. Acesta respinge repede ideea exilului, având în vedere că, la data procesului, avea
şaptezeci de ani şi nu părăsise niciodată Atena.

Socrate sfidează tribunalul şi ajunge la concluzia că nu i se cuvine o pedeapsă, ci o


răsplată: “O bună răsplată, bărbaţi ai Atenei, dacă trebuie să fiu preţuit după merit. Iar o astfel
de răsplată poate fi bine venită pentru mine numai dacă este potrivită trebuinţelor mele. Ce-i
trebuie însă unui om sărac care săvârşeşte binele şi are nevoie să trăiască în linişte pentru a vă
da îndemnuri? Nimic mai nimerit, bărbaţi atenieni, decât ca pe un astfel de om să-l hrăniţi în
pritaneu, mai degrabă decât pe acela dintre voi care ar fi câştigat premiul la Jocurile olimpice”.

În cele din urmă, Socrate a propus să plătească o mină de argint (monedă din Grecia), însă,
văzând că prietenii şi discipolii săi prezenţi se oferiseră să achite ei amenda, Socrate cere o
amendă de treizeci de mine. În final, judecătorii votează pentru aplicarea unei pedepse şi Socrate
este condamnat la moarte cu 361 de voturi.

2.4 Atitudinea în faţa morţii:

Deşi osândit la moarte, Socrate ia cuvântul şi se adresează întâi judecătorilor care l-au
condamnat la moarte: “Eu plec spre moarte osândit de voi. Ei se duc spre păcat şi nedreptate,
osândiţi de adevăr; fiecare rămâne la osânda sa. Poate că aşa şi trebuia să se întâmple şi cred
că în lucrurile acestea a fost o măsură…Dacă credeţi cumva că ucigând oameni veţi înlătura pe
cei ce vă mustră că nu duceţi o viaţă cinstită, nu judecaţi bine…”. Adresându-se apoi
judecătorilor care nu au votat contra sa, Socrate le spune concepţia sa despre moarte, despre viaţa
de apoi. Moartea fiind pentru el ca un vis adânc şi plăcut care durează veşnic, ori o călătorie la
locul de întâlnire al tuturor celor care au murit. Lui Socrate surâzându-i ambele variante.

După ce a fost condamnat, pedeapsa nu a putut fi executată imediat, deoarece pedepsele capitale
nu se puteau efectua până ce nu se întorcea vasul cu pelerinii plecaţi la serbările de la Delfi.  Au
urmat numeroase săptămâni de aşteptare, în care prietenii şi apropiaţii i-au oferit lui Socrate
posibilitatea să evadeze, însă pentru acesta supunerea faţă de legile în vigoare reprezenta o
adevărată datorie morală.

7
El a refuzat să plece departe de Atena şi să-şi salveze viaţa, iar în anul 339 î.e.n a murit după ce a
băut cupa cu otravă, având ca dorinţă să-i fie educaţi copiii în spiritul concepţiilor sale.

3. Concluzii
Apărarea pe care Socrate şi-a făcu-o n-a reuşit, aşadar, să înlăture pedeapsa cea mai
gravă cerută de acuzatorii săi. A fost însă o apărare cinstită, sinceră, fără niciun artificiu, făcută
în spiritul adevărului şi a înaltelor convingeri şi virtuţi morale şi filozofice ale sale. Greşeala lui
Socrate a fost aceea că el nu s-a situat la proces pe poziţia unui inculpat acuzat de fapte grave, ci
pe aceea de înţelept, filozof, mentor spiritual al cetăţii, ceea ce, evident, nu era pe placul
heliaştilor. Aceştia ar fi vrut ca acuzatul să le ceară iertare şi să-i considere mai puternici şi
însemnaţi decât el, de care depinde soarta lui. De altfel, se poate aprecia că Socrate a primit
pedeapsa capitală nu pentru că a fost găsit vinovat de faptele de care a fost acuzat, ci pentru că i-
a ofensat şi desconsiderat pe judecători. Apărându-se însă astfel, probabil că Socrate s-a supus
îndemnului pitagoric: „Omule de geniu prigonit! Respinge tribunalul poporului, E drept ca turma
să-şi judece păstorul?” Dar, nu a avut în vedere o altă idee genială a lui Pitagora: „Poporul crede
orice fără să vadă şi condamnă fără să te audă”.
 Personalitatea complexă a lui Socrate, procesul şi moartea acestuia constituie, la aproape două
milenii şi jumătate de la evenimentul din 399 a. Chr., prilejuri de a ne îndrepta atenţia asupra
acestora. Procesul lui Socrate este un proces intentat gândirii, care cercetează adevărul dincolo
de imaginea impusă societăţii de către mediocritatea conducătoare. Condamnarea lui Socrate
impune două concluzii: judecând după regulile actuale, procesul a fost o eroare juridică, dar,
plecând de la ceea ce scria Tucidide că le-ar fi spus atenienii celor de pe Insula Melos, a fost un
act de normalitate, că, „aşa după cum toţi ştim, cei mari fac ceea ce pot, iar cei mici suferă ceea
ce trebuie să sufere” (Tucidide, Războiul peloponesiac, non vidi). Corupţia, invidia, martorii falşi
au existat dintotdeauna, ceea ce şi prin această punere în scenă s-a demonstrat. Socrate, în ciuda
finalului tragic (pentru noi, cei de azi – n.m.), îşi impune punctul de vedere prin discipolii săi:
Xenofon, Platon etc.

8
4. BIBLIOGRAFIE:

- https://istoriiregasite.wordpress.com/2014/01/22/socrate-date-biografice/

- https://abcjuridic.ro/procesul-lui-socrate-abc/

- https://www.espressofilosofic.ro/filosofie-a-religiei/socrate-cel-care-stie-ca-nu-
stie-nimic/

- Retorica, Curs universitar, Alexandru Țiclea

S-ar putea să vă placă și