Capitolul II.

Noţiuni de anatomie şi fiziologie

Definiţie: reumatismul cronic degenerativ sau reumatismul artrozic este un proces

articular de uzură, spre deosebire de artrite, unde este vorba de inflamaţie.
Artroza este o boala cronică caracterizată clinic prin durere, impotenţă funcţională cu
reducerea dureroasă a mişcărilor, având ca substrat anatomopatologic distrugerea cartilajului,
cu apariţia de osteofite, chiste şi geode în os cu dispariţia interliniului articular; radiologic prin
modificări de structură la nivelul interliniului articular şi la nivelul extremităţilor osoase ce
concură la realizarea articulaţiei; biologic negativitatea testelor inflamaţie (VSH, proteina C
reactivă, fibrinogen).
“Artrozele sunt afecţiuni neinflamatoare ale articulaţiilor, care se caracterizează prin
deteriorarea cartilajului articular însoţită de leziuni hipertrofice ale extremităţilor osoase.
Suferinţa artrozică poate fi monoarticulară sau poate afecta un număr crescut de articulaţii
(poliartroze).”1

Mecanismele implicate în procesul artrozic 

  În artroze, metabolismul cartilajului este afectat, realizând o subţiere a cartilajului.
Cele mai evidente modificări în artroză se văd de obicei în cele mai solicitate zone ale
cartilajului articular. În stadiile iniţiale cartilajul afectat este mai îngroşat decât cel normal, dar
pe măsură ce artroza progresează suprafaţa articulară se îngustează, cartilajul se înmoaie,
integritatea suprafeţei este compromisă şi apar şanţuri de fisură. În timp se produc fisuri şi
ulceraţii care se pot extinde la osul subiacent. Ulterior are loc o reacţie proliferativă sub forma
unui burelet la periferia cartilajului, punct de plecare a osteofitelor. Uzura cartilajului duce la
dezgolirea osului subiacent, care devine sediul unui proces.
 
Kinetoterapia în recuperarea afecţiunilor  reumatologice de scleroză. Remodelarea şi
hipertrofia osoasă sunt asfel caracteristicile importante ale artrozei. Consecutiv apare atrofia
musculaturii periarticulare care poate juca unrol major în simptomatologie cu agravarea
dezechilibrului biomecanic alarticulaţiei.

Clasificare clinică pe baza etiologiei predominante determinabile (după Harrioson)

Pe baza acestui criteriu se disting două grupe principale de artroze

A. ARTROZELE PRIMARE- în formele primare nu este posibilă identificarea unui mecanism

etiopatogenic specific.Aceste forme ar fi expresia unui defect intrinsec al cartilajului articular,
probabil de natură metabolică, condiționat genetic.
În această categorie sunt incluse artrozele de cauză nedeterminată .
În funcție de localizare se disting:
1
Roșulescu Eugenia, Kinetoterapia în recuperarea afecțiunilor reumatologice, Editura
Universitaria, Craiova 2009, p 45
Forme localizate
Topografic, procesul artrozic afectează predominent următoarele articulaţii:

 artroza mâinilor:
o artroza interfalangiană;
o artroza carpo-metacarpiană a policelui;
 artroza piciorului:
o artroza articulaţiei metatarso-falangiene a halucelui;
o artroza articulaţiei talo-calcaneene;
o artroza articulaţiei medio-tarsiene;
 artroza articulaţiei genunchiului (gonartroza cu afectarea sectoarelor:
o femuro-tibial (compartimentul medial, lateral sau ambele);
o femuro-patelar;
o ambelor sectoare;
 artroza articulaţiei şoldului (coxartroza) – forme:
o excentrice (superioare);
o concentrice (axial, medial);
o difuze;
 artrozele coloanei vertebrale (cervicale,dorsale şi lombare);
 artroze cu alte localizări:
o articulaţia temporo-mandibulară;
o articulaţia sterno-claviculară;
o articulaţia acromio-claviculară;
o articulaţia scapulo-humerală;
o articulatia cotului;
o articulaţia radiocarpiană;
o articulaţia costo-vertebrală;
o articulaţia gleznei;
o articulaţia sacro-iliacă;

Formele generalizate- cuprind trei sau mai multe forme localizate (Kelgren-Moore).

B. ARTOZELE SECUNDARE
În formele secundare este evident raportul de dependență cu condițiile sau stările morbide
care au favorizat inițierea procesului degenerativ la anumite niveluri.
În acest grup sun incluse:

a.artroze secundare traumatismelor acute și cronice:

 artroze secundare traumatismelor acute:

o fracturi;
 o luxaţii habituale;
o leziuni meniscale;
o hemartroză;
o sinovite posttraumatice;
 artroze secundare suprasolicitării articulare datorate:
o displaziilor articulare;
o subluxaţiilor articulare;
o instabilităţii articulare;
o hiperactivităţii profesionale sau sportive;
o încărcării articulare de tip ponderal;
o deformări în valg sau var;
o inegalitatea membrelor inferioare;

b. artrozele secundare deformărilor congenitale sau dobândite ale capetelor osoase:

 luxaţia congenitală (şold);

 osteocondroza;
 osteocondrite disecante;
 osteonecroze (inclusiv maladia Legg-Calve-Perthes);

c. artrozele metabolice- în aceste forme degenerescenţa cartilajului articular este datorată

unei tulburări metabolice. 

Forme de artoze dismetabolice:

 artroza ocronotică – depunerea pigmentului chininic în cartilaj (consecutiv unui defect
autosomal-recesiv a enzimei oxidative a acidului homogentinic) induce o
degenerescenţă precoce a cartilajului articular;

 artroze microcristaline:
o artroza urică – depunerea cristalelor de urat monosodic în cartilajul articular;
o artroza condrocalcinozică – depunerea cristalelor de pirofosfat de calciu în
cartilajul articular;
 boala Wilson;

d. artrozele endocrine:
 acromegalia – osteopatie consecutivă unei producţii excesive de hormon de creştere,
are aspect similar artrozei;
 diabetul zaharat – prin producerea artropatiei de tip neurogen şi probabil prin
interferarea metabolismului glucidic şi sintezei de glicozaminoglicani;
 hiperparatiroidismul;
 hipotiroidismul;
 obezitatea;
e. artroze secundare artritelor:
 artrite bacteriene;
 artrite reumatismale:

o poliartrita reumatoidă;
o spondilita anchilopoetică;
o artropatia psoriazică;

f. artroze secundare altor afecţiuni:

 boli neurologice sau tulburări nervoase (hipoestezie sau anestezie, tulburări de
sensibilitate profundă);
 tulburări circulatorii:
o insuficienţa veno-limfatică;
o arteriopatiile;
 endemice ( Kashin-Beck );
 degerături;
 hemoglobinopatii.

Etiopatologie

Din acest punct de vedere, artroza nu se deosebeşte de bolile reumatice inflamatorii, deoarece
nici etiologia sa nu este cunoscută. Totuşi, au fost identificaţi numeroşi factori favorizanţi:

A. Factorii care determină o predispoziţie generală pentru boală:

1.Ereditatea;
2.Vârsta;
3.Sexul;
4.Obezitatea;
5.Densitatea osoasă;
6.Hipermobilitatea;
7.Alte boli: diabetul zaharat, hipertensiunea arterială, hiperuricemia.

B. Factori care determină anomalii biomecanice locale:

a) Solicitarea anormală a unor ţesuturi normale:
1. Stressul mecanic :
-suprasolicitări repetate (activităţi sportive, artropatia ocupaţională);
-obezitatea;
-anomalii de statică.
2. Traumatisme : subluxaţii, luxaţii, fracturi.

b) Solicitarea normală a unor ţesuturi anormale.

 A. Ereditatea: există o agregare familială a bolii, dovedită de studii familiale şi pe
gemeni monozigoţi. Aceasta este mai evidentă pentru formele poliarticulare şi pentru artroza
mâinii. Interesarea este poligenică, probabil la nivelul genelor care asigură sinteza colagenului
şi a proteoglicanilor, iar transmiterea se face autozomal dominant.
Vârsta este un factor etiologic important, artrozele aparând la o vârsta ceva mai
înaintată. Este, dupa cum spun unii autori, reumatismul „uzurii" şi „senescenţei precoce".
Deşi se întâlneşte mai frecvent la femei de la 40 de ani în sus, iar la barbati de la 55 -60 de ani
în sus, totuşi poate apare şi la o vârsta mai tanără, uneori chiar în adolescenţă.
Vârsta – aşa cum am arătat, incidenţa bolii creşte cu vârsta. Unii consideră acest lucru un
proces fiziologic de îmbătrânire al cartilajului, aşa cum se întâmplă cu orice ţesut al
organismului, lansând chiar termenul de "insuficienţă cartilaginoasă". Totuși, artroza este mai
mult decât atât, lucru susținut și de observația că modificările articulare datorate exclusiv
vârstei diferă de cele din artroză.
Sexul – după menopauză, femeile fac de 2 ori mai frecvent boala; prevalenţa fiind mai
mare la femeile histerectomizate, în schimb, femeile care iau substituţie hormonală
estrogenică au o incidenţă mai scăzută a artrozei comparativ cu cele care nu iau o astfel de
terapie. Acest lucru este evident mai ales pentru formele poliarticulare. Aceste observaţii nu
au încă o explicaţie clară. S-a arătat că pe suprafaţa osteoblastelor există receptori pentru
estrogen, iar studiile in vitro au evidenţiat că estrogenii modifică culturile de condrocite.
Obezitatea – s-a pus problema dacă artroza, prin hipomobilitatea şi sedentarismul pe
care le induce, favorizează obezitatea, sau dacă obezitatea favorizează apariţia artrozei. Studii
numeroase arată că reducerea greutăţii corporale încetineşte procesul artrozic. Asocierea
dintre artroză şi obezitate este mai evidentă la femei şi este legată mai ales de localizarea de la
nivelul genunchiului (unde determină afectare bilaterală), mai puţin de cea de la şold şi de la
mâini. O reducere a greutăţii corporale cu 5 kilograme scade riscul de apariţie al gonartrozei
simptomatice cu 50%. Pe lângă suprasolicitarea mecanică, numeroşi factori metabolici
contribuie la apariţia artrozei la pacienţii obezi, făcând din obezitate un factor de risc sistemic.
Ponderea corporală crescută peste greutatea ideală supune sistemul osos la un efort deosebit,
exercitând o presiune continuă, o microtraumatizare permanentă, pe care trebuie să o suporte
articulaţia şi, bineînţeles, osul. Aşa se nasc artrozele şoldului, genunchilor, coloanei lombare,
gleznelor etc;
Densitatea osoasă – există o asociere negativă între osteoporoză şi artroză. S-a emis
ipoteza că o densitate osoasă scăzută la nivelul osului subcondral suportă mai bine
suprasolicitările decât osul normal. De asemenea, boli asociate cu o densitate osoasă crescută,
ca boala Paget sau osteopetroza, sunt asociate cu o frecvenţă sporită a artrozei, cu afectare
poliarticulară şi precoce.
Hipermobilitatea – articulaţiile foarte mobile sunt cele mai afectate de procesul
artrozei.

B. În ceea ce priveşte cea de-a doua categorie de factori favorizanţi, cei locali, există
două situaţii care predispun la artroză: solicitatea anormală a unor ţesuturi normale şi
solicitarea normală a unor ţesuturi anormale.
a) solicitarea anormală a unor ţesuturi normale e produsă de:
 Stressul mecanic repetat, anormal exercitat pe unitatea de suprafaţă articulară, datorat
unor forţe mecanice excesive: eforturi fizice repetate, mişcări legate de activitatea
profesională (artropatia ocupaţională), activitatea sportivă, obezitatea, anomaliile de statică.
Traumatisme. Cele de la nivelul genunchilor pot duce la ruptura ligamentelor
încrucişate, meniscului, alterează cartilajul şi predispun la artroză chiar la vârste tinere. După
meniscectomie, până la 89% dintre pacienţi dezvoltă gonartroză. Fracturile, subluxaţiile,
luxaţiile, prin schimbarea raporturilor normale din articulaţii, afectează de asemenea funcţia
mecanică şi favorizează artroză.
b) Solicitarea normală a unor ţesuturi anormale e produsă de:
Alterări primitive ale cartilajului şi articulaţiilor: displazii de şold, luxaţia
congenitală de şold, displazia de acetabul, displazia de condili femurali, boala Blount (necroza
aseptică a condilului tibial medial sau hemiatrofia congenitală a epifizei tibiale superioare),
etc.
Alterări secundare ale cartilajului articular: după boli infecţioase, inflamatorii,
metabolice, endocrine, neurologice.

C.Factorii meteorologici (frigul, umiditatea etc), prin tulburările vasomotorii produse,

agravează leziunile articulare degenerative. Acest lucru explică de ce ţările cu un climat rece
au o morbiditate mai crescută în reumatism artrozic.

PATOGENIE: toţi factorii de mai sus concură la constituirea proceselor de degenerescenţă

articulară. Important este că sunt interesate nu toate articulaţiile, ci indeosebi articulaţiile de
„suport", de exemplu şoldul, genunchiul, coloana vertebrală şi mult mai puţin umerii care
prind membrele toracice şi care au mai mult rol în „prehensiune" (suferinţa acestora din urmă
constituind periarteritele = afecţiuni ale formaţiunilor periarticulare - muşchi, tendoane).

ANATOMIE PATOLOGICA: leziunile în reumatismul artrozic constau în:

- erodarea şi distrugerea cartilajului articular;

- hipertrofie şi proliferarea osului, cu formarea de excrescenţe osoase, denumite osteofite.

Principalele mecanisme implicate în procesul artrozic sunt:

A.Degradarea matricei cartilaginoase prin acţiunea enzimelor care acţionează prevalent în

sens proteolitic asupra constituenţilor - proteoglicani şi colagen. 
Enzimele proteolitice sunt de origine condrocitară (catepsinele), polimorfonucleară (catepsina
şi elastaze) şi din celulele membranei sinoviale (colagenaze şi metaloproteinaze).

B.Degradarea cartilajului în artroze este un proces foarte complex încă incomplet elucidat.
Principalul rol în degradarea matricei cartilaginoase îl au condrocitele la care este perturbat
echilibrul dintre activitatea anabolică şi activitatea catabolică cu depleţia consecutivă de
proteoglicani şi slăbirea tramei fibrilare(teoria Freeman – metabolismul proteoglicanilor este
mai intens decât cel al colagenului şi deci rezistenţa acestora este mai mică la cicluri de uzură
asemănătoare, rezultând depleţia proteoglicanilor).
C.Alterările biochimice ale cartilajului articular, indiferent de cauzele şi modalitatea de
apariţie, implică modificarea proprietăţilor sale mecanice – în special determină diminuarea
acţiunii de amortizare a solicitărilor mecanice la care este supus osul subcondral.
Acest lucru se întâmplă în ariile supuse solicitărilor, cu consecinţe asupra osului subcondral
care va evolua către un proces de condensare sau scleroză, având ca rezultat creşterea
rezistenţei sale în prejudiciul elasticităţii.
Cartilajul articular se va afla între osul subcondral de duritate crescută şi solicitările mecanice,
situaţie care accelerează distrucţia cartilajului în ariile interesate, determinând diminuarea
capacităţii de distribuire a solicitărilor, cu creşterea sarcinilor pe cartilajul învecinat şi
progresiunea procesului chiar în ariile iniţial neportante.

D. Contribuţia reacţiei inflamatorii a sinovialei.

Dezagregarea cartilajului articular implică eliberarea în cavitarea articulară de fragmente şi
detritusuri celulare care provoacă o reacţie inflamatorie din partea membranei sinoviale.
Sinovita contribuie la rândul său la evoluţia procesului artrozic prin enzimele proteolitice şi
mediatorii (catabolinele) care reaprind procesele inflamatorii şi degenerative articulare.

E. Proceselor regresive ale cartilajului articular li se opun tentative de reparare prin aşa-
numita „modulare condroblastică ” a condrocitelor. Tentativa de reparare a cartilajului
degenerat în condiţiile regimului crescut de stress articular este frecvent destinată eşecului; în
asemenea cazuri se asistă la progresiunea leziunilor articulare până la completa dezorganizare
structurală şi anularea funcţiilor articulaţiei interesate de boala artrozică.

MANIFESTĂRI CLINICE ÎN BOALA ARTROZICĂ

Boala artrozică prezintă, independent de localizare, manifestări clinice relativ constante,
comune multor boli reumatice dar suficiente pentru stabilirea diagnosticului.
Semnele şi simptomele suferinţei sunt de obicei localizate la una sau două articulaţii –
prezenţa lor la mai mult de două articulaţii sugerează o altă suferinţă.

Subiectiv, simptomele artrozelor sunt reprezentate în principal de durere şi redoarea

articulară post-imobilizare iar obiectiv, de limitarea mişcărilor articulare şi eventual semne
de interesare cartilaginoasă sau sinovială.
Simptomele clinice sunt rareori în concordanţă cu semnele radiologice.
Durerea constituie în general semnul cel mai precoce şi mai important al interesării
artrozice a unei articulaţii. În fazele iniţiale ale bolii artrozice durerea este în general de
intensitate redusă şi inconstantă, comportându-se ca o durere de tip mecanic adică în relaţie
directă cu utilizarea articulaţiei. La început durerea poate apare doar cu ocazia eforturilor
intense şi prelungite (în timp, eforturile care declanşază durerea devin din ce în ce mai mici) şi
poate să se atenueze prin repausul articulaţiei. În formele grave durerea poate fi subcontinuă
sau continuă persistând chiar în timpul repausului sau pe durata nopţii.
Cum cartilajul este lipsit de terminaţii nervoase, durerea articulară din artroze are ca sediu
membrana capsulo-sinovială şi osul subcondral.
Durerea nocturnă prezentă în formele grave de artroză este corelată cu o inflamaţie pronunţată
a sinovialei sau cu modificări vasculare ale osului subcondral. Durerea poate apare şi ca o
consecinţă a contracturii musculare. Fenomenele dureroase, ca în multe alte boli reumatice,
sunt influenţate de numeroşi factori secundari (în principal de cei de origine climatică - frigul
şi umezeala pot accentua durerea), endocrini sau chiar şi psihologici.
Redoarea articulară după imobilizare este şi aceasta o caracteristică a mai multor
afecţiuni reumatice dar are în general o durată mult mai scurtă (rigiditatea matinală din artrita
reumatoidă poate persista chiar ore).
După repausul nocturn sau după imobilizarea pe o anumită perioadă de timp, articulaţia
interesată prezintă o incapacitate certă de reluare a mobilităţii sale obişnuite care dispare în
general după câteva minute (10 – 15 minute) de exerciţiu („ încălzirea articulaţiei ”).
Limitarea mişcărilor articulare în articulaţiile interesate de procesul artrozic se
observă o tendinţă de reducere a excursiei mişcărilor caracteristice. Limitarea mişcărilor
articulare din artroze se instalează gradat, afectează în general puţine mişcări şi numai în
cazurile grave evoluează progresiv până la blocarea articulară completă. Această limitare este
în strânsă corelaţie cu un mecanism antalgic şi cu fenomenele de contractură-retractură
musculară, dar şi cu alterările arhitecturii articulare inclusiv prin structuri intraarticulare
(corpi străini, meniscuri etc.) ce pot determina blocajul articular.
Deformările articulare- procesul artrozic poate conferi articulaţiei afectate un aspect
modificat în raport cu procesele distructive ale capetelor osoase. Osteofitele pot determina
apariţia nodozităţilor, vizibile la inspecţie şi mult mai bine evidenţiabile prin palparea
capetelor articulare. Dezaxările – la deformările capetelor articulare se pot adăuga dezaxările
segmentelor scheletale; rezultă deformări caracteristice care justifică denumirea, în cazurile
respective, de „artroză deformantă”.

Alte semne de interesare articulară

Zgomote articulare legate de mobilizare – degenerarea cartilajului articular poate fi relevată
de apariţia cracmentelor, crepitaţiilor sau altor zgomote articulare ce se pot palpa sau auzi la
mobilizarea articulaţiei.
Instabilitatea articulară – poate avea aceleaşi cauze ca şi blocajul articular dar este
determinată în mod special de amiotrofie.

Semne obiective de interesare sinovială – participarea sinovialei la procesul artrozic este

sugerată obiectiv de tumefacţia ţesuturilor periarticulare şi nu rareori de prezenţa unui revărsat
articular (hidartroza); dacă componenta inflamatorie a artrozei este deosebit de pronunţată la
nivelul articulaţiei interesate poate apare şi creşterea temperaturii locale (calor).
Caracteristicile lichidului sinovial în hidartroză:
Lichidul sinovial prelevat din articulaţiile artrozice cu revărsat este caracterizat prin:
· aspect limpede, colorit citrin clar;
· vâscozitate înaltă;
· elemente celulare în număr redus ( în general sub 2000/mm2 ), cu procent scăzut de
polimorfonucleare;
· în sediment se întâlnesc fragmente mici de cartilaj articular.
 Teste nespecifice de inflamaţie – în majoritatea cazurilor de artroză, examenele de
laborator nu arată modificări semnificative; totuşi în formele difuze sau în cele cu importantă
componentă flogistică sau degenerativă, se întâlnesc destul de frecvent alterări ale testelor
nespecifice inflamatorii: creşterea vitezei de sedimentare a hematiilor, creşterea
mucoproteinelor şi a alfa-2- globulinelor serice, prezenţa proteinei C reactive.

Manifestari radiologice in boala artrozica

  Investigaţia de maximă utilitate în diagnosticul a numeroase forme de artroză rămâne

studiul radiologic. 
 Dintre diversele structuri interesate de procesul artrozic numai osul poate fi explorat
radiologic, cartilajul articular şi membrana capsulo-sinovială fiind radiotransparente.
Grosimea cartilajelor articulare poate fi totuşi apreciată după lărgimea spaţiului articular iar
prezenţa unei îngroşări a membranei capsulo-sinoviale sau a revărsatului intraarticular este
sugerată radiologic de tumefacţia părţilor moi periarticulare.

Semne precoce de artroză

În stadiile iniţiale tabloul radiologic poate fi complet mut; totuşi în majoritatea cazurilor de
artroză clinic simptomatice este prezent cel puţin unul din cele două semne precoce de
afectare artrozică:

 Reducerea spaţiului articular - semn datorat subţierii cartilajului degenerat la ariile de

maximă solicitare ; fenomenul mai este denumit şi „pensare ” articulară;
 Scleroza osului subcondral (eburneizare) – proces de osteocondensare propriu artrozei
ce constă în accentuarea radioopacităţii osoase în zonele în care începe să scadă
acţiunea de amortizare a cartilajului; osul, fiind supus unei stimulări mecanice majore,
se densifică.

Semne ale artrozei avansate

În fazele avansate ale artrozei, în afara proliferării osteofitice, sunt evidente radiologic şi alte
semne:

 apariţia în capetele osoase a ariilor radiotransparente ce corespund cavităţilor

pseudochistice sau geodelor ce sunt rotunjite, nedelimitate de contur sclerotic, uneori
de dimensiuni voluminoase; marginea acoperişului geodelor poate deveni mai
neregulată, reducând mai mult spaţiul articular.
 deformarea progresivă a capetelor articulare, eventual subluxaţia, care poate în final
determina dezaxarea acestora ;
 în variante particulare ale bolii artrozice (coxartroza erozivă, artroza erozivă a
mâinilor) pot apare fenomene erozive evidente;
 rar, articulaţia afectată de boala artrozică poate să evolueze spreanchiloză.
 Alterarea anatomică este suficient de fidel documentată de tabloul radiografic al articulaţiei
interesate. În mod obişnuit se disting patru grade de gravitate a procesului artrozic:
Gradul 1 – artroză dubitabilă;
Gradul 2 – artroză minimă;
Gradul 3 – artroză moderată;
Gradul 4 – artroză gravă.
 Un parametru important este şi rapiditatea evoluţiei procesului artrozic ce este evaluată prin
confruntarea radiografiilor executate în timpi succesivi.
Investigaţiile imagistice moderne (tomografia computerizată sau rezonanţa magnetică
nucleară) aduc informaţii extrem de utile legate de etiologie, modificările articulare şi
periarticulare, oferind posibilitatea elaborării prognosticului şi a deciziilor terapeutice.

Artroza- în funcție de localizare

Coxartroxa: se caracterizează prin localizarea reumatismului degenerativ la nivelul
șoldului.Este cea mai invalidantă formă de artroză.
Gonartroza: se caracterizează prin localizarea reumatismului degenerativ la nivelul
genunchiulu (la nivelul articulațiilor femuropatelare,femurotibiale sau ambelor).
Artozele piciorului: este vorba de artrozele gleznei, care sunt destul de frecvente(artroza
tibio-tarsiană). Mai întâlnim si artroze medio-tarsiene, talaso-metatarsiene.
Artrozele membrului superior: sunt mai rare. Explicația constă în funcția membrului
superior, adaptată la prehensiune, de aceea artroza fiind mai frecventă la nivelul articulațiilor
mici ale mâinii. La nivelul membrului superior sunt mai frecvent afectate formațiunile
periarticulare, de unde și incidența crescută a periartritelor. În cazuri de suprasolicitate, de
obicei profesională, pot apărea și artrozele.
Artrozele mâinii: la articulatia IFD(nodulii Heberden), la IFP(nodulii Bouchard) și artroza
carpo-metacarpiană a policelui.
Artroza umărului: este foarte rară. Unele profesiuni o favorizează: pictori,zugravi, etc.
Caracteristice sunt durerea, cracmentele articulare și limitarea mișcărilor, în special abducția
și retroproiecția.Evoluția poate merge spre blocaj articular reversibil.
Artroza cotului: are un caracter mai mult profesional, apărând mai ales la cei ce lucrează cu
perforatoare pneumatice, strunguri, deci supuși microtraumatismelor permanente, ca și la cei
care au suferit traumatisme.
Artrozele coloanei vertebrale: procesele de uzură la nivelul coloanei vertebrale afectează atât
discul intrevertebral, determinând o discartroză sau artroză meniscosomatică, cât și articulația
interapofizară, producând artroza posterioară sau interapofizară. De obicei, sunt afectate
mumeroase asemenea articulații, leziunile predominând la un anumit segment al coloanei
vertebrale. În funcție de segmentul de coloană afectat de procesul degenerativ, există anumite
caractere morfopatologice și funcționale particulare.
Spondilartroza este o afecțiune cronică caracterizată prin modificări degenerative localizate
la diferite nivele, dar mai alesîn zonele de maximă mobilitate (C5, T8, L3, L4. L5), afectând
articulațiile discovertebrale și/sau articulațiile interapofizare (posterior).
-spondilartroza cervicală- discul vertebral suferă modificări traumatice sau de vârstă;
 -spondilartroza toracală- afectarea coloanei vertebrale dorsale poate fi cauzată de
senescență sau poate fi secundară unor modificări de statică vertebrală, iar la tineri de boala
Scheuermann( zona de creștere osteocartilaginoasă a platourilor vertebrale suferă mici
necroze, ce pot induce modificări de înălțime a corpilor vertebrali).
-spondiloza lombară: este o afecțiune vertebrală a coloanei lombare interesând în principal
discurile intervertebrale și articulațiile interapofizare.
Capitolul III. Tratamentul de recuperare în artroză

Artrozele beneficiază de o terapie „etiologică” şi o terapie ”simptomatică” – prima

tinde să intervină asupra factorilor etiopatogenici susceptibili corecţiei, a doua are rolul de a
reduce sau elimina simptomele bolii, în special durerea, rigiditatea şi limitarea funcţională.
Dat fiind că premisa indispensabilă a oricărei terapii este evaluarea exactă a tabloului clinic,
programarea terapeutică a artrozei trebuie să ia în considerare următoarele elemente:
 natura procesului artrozic;
 factorii etiopatogenici implicaţi;
 stadiul bolii.
Independent de natura procesului artrozic, şi în consecinţă chiar în cazul formelor
primare, este întotdeauna posibilă recunoaşterea altor factori care ar fi putut contribui la o
anumită localizare a bolii sau la accelerarea evoluţiei acesteia. Aceşti factori, fie că sunt
generali ca obezitatea sau tulburările vasculare, fie locali ca atitudinile vicioase şi solicitarea
funcţională excesivă, trebuie individualizaţi şi, pe cât posibil, corectaţi.
Rapiditatea evoluţiei procesului artrozic poate fi un criteriu util în selecţia măsurilor
terapeutice, conservatoare (farmacologice sau fizioterapice) sau neconservatoare
(chirurgicale).
Remediile terapeutice utile în tratamentul artrozei sunt de natură diversă; în general cele mai
bune rezultate se obţin cu o abordare „integrată” ce ţine cont de diversele posibilităţi de
intervenţie.

TRATAMENTUL ARTROZEI  cuprinde:

A . MĂSURI CU CARACTER GENERAL:

 Încurajarea pacientului ( psihoterapia )

 Repausul articular
 Măsuri igienice şi dietetice
 Corectarea eventualelor dismetabolisme
 Corectarea eventualelor tulburări vasculare
 Corectarea eventualelor tulburări endocrine

B . MĂSURI CU CARACTER PARTICULAR:

 Terapia farmacologică ( sistemică şi locală )

 Programul complex de recuperare fizical-kinetic
Termoterapia , hidrotermoterapia , hidrokinetoterapia
Electroterapia
Kinetoterapia
Ortezarea

Plan Kinetic de recuperare

 ̎ Un program kinetoterapeutic trebuie întotdeuna inclus în orice schemă terapeutică a
artrozei; orientarea programului se face în funcție de stadiul clinico-anatomo-funcțional al
bolii. Mișcarea, dozată și controlată oportun, este indispensabilă pentru menținerea lubrefierii
articulare, încetinând limitarea progresică a amplorii mișcărilor articulare și conservarea
troficității musculare.̎2
Obiectivele programului kinetic:
 Scăderea durerilor
 Creșterea stabilității
 Creșterea mobilității
 Creșterea gradului de coordonare și echilibru la mers.

Programul kinetic cuprinde:

Posturarile- completează programul de luptă împotriva redorii articulare.Se pornește de la

poziția de amplitudine maximă permisă de redoare și cu ajutorul unor forțe exterioare cu
acțiune prelungită în timp ce se încearcă creșterea amplitudii unghiurilor de mișcare. Se pot
utiliza cu folos unele tehnici de facilitare neuro-muculară proprioceptivă, cum ar fi: alternanța
contracție izometrică-izotonică, stabilizare ritmică.
Mobilizările articulare– pentru a menține sau ameliora amplitudinile de mișcare
Tracţiunile- au efect antalgic decontracturant, cresc mobilitatea şi refacalinierea,potfi:
manuale – executate în axul membrului inferior la sfarsjtul sedintelor de masaj; se execută
succesiv tracţiuni (moderate) şi compresiuni corelate cu ritmul respirator (favorizează
circulaţia şj troficitatea); şi mecanice - prin tracţiuni la nivelul gleznei, practicate zilnic, cu
greutăti de cca. 1 kg pe membru.
Refacerea stabilităţii atât prin exerciţii analitice de tonifiere musculară cât şiprin exerciţii în
lanţ kinetic inchis;
Refacerea  controlului  muscular dinamic pentru mers (coordonare,echilibru, abilitate) astfel
încat să fie evitat mersul şchiopătat.
Tonifierea musculaturii

KINETOTERAPIA
Se recomandă ca programul kinetic să debuteze prin mobilizarea pasivă articulatiei. În acest
fel, kinetoterapeutul ia contact direct cu articulaţia bolnavă, întră încomunicare cu pacientul,
încercând să-i câştige încrederea şi să-şi asigure o bunăcolaborare pe durata programului
complex de recuperare.
Mobilizarea pasivă
Mobilizarea activă- refacerea forței musculare și a echilibrului dintre mușchii agoniști și
antagoniști, în special a mușchilor stabilizatori ai articulației trebuie începută cît mai precoce
și continuată mereu printr-un program de menținere a tonusului și forței musculare. Se
realizeazăprin exerciții izometrice și izodinamice contra unor rezistențe, fiind recunoscută
necesitatea de a se lucra cu rezistentă manuală dirijată.

Cordun M., Kinetologie medicala, Editura Axa, Bucuresti 1999

2
Exercitiul 1
1.pozitia de inceput: pe spate, cu genunchii indoiti si lipiti de sol, cu mainile sub cap si coatele
lipite de podea
2.executarea miscarii: intindeti ambii genunchi si miscati-i de la dreapta la stanga. Genunchii
trebuie sa ramana lipiti, umerii nu se misca
3.scopul: mobilizarea usoara a partii inferioare a spatelui

Exercițiul 2:
1.pozitia de inceput: intins pe spate, cu genunchii indoiti, cu bratele intinse pe langa corp
2.executarea miscarii: miscati bratele intinse lateral si in spate pana cand dosul palmei atinge
podeaua. Lucrati foarte incet, lasati bratele sa se odihneasca, si ulterior puteti trece la un
tempo mai alert
3.scopul: mobilizarea umarului

Exercițiul 3
1.pozitia de inceput: intins pe spate, cu picioarele intinse
2.executarea miscarii: indoiti un genunchi si aduceti-l la piept cu ajutorul ambelor maini.
Lasati celalalt picior intins pe podea, cu genunchiul lipit de pamant. Mentineti pozitia cateva
secunde apoi schimbati pe celalalt picior
3.scopul: mobilizarea soldurilor la flexie.

Exercițiul 4:
1.pozitia de inceput: intins pe spate, cu genunchii indoiti
2.executarea miscarii: duceti bratele intinse in lateral si in spate pana cand palmele ating
podeaua. Respirati adanc si incet. Aduceti mainile inapoi pe langa corp pe podea si expirati
incet. Odihniti-va o secunda. Tineti spatele lipit de podea.
3.scopul: exercitiu de refacere a respiratiei si exercitiu de intarire a musculaturii pieptului.

Exercițiul 5
1.Pozitia de inceput: intins pe spate, cu picioarele intinse
2.executarea miscarii: indoiti alternativ cate un picior si apoi indreptati-l, in ritm alert.
Piciorul stang se indoaie in timp ce dreptul se indreapta. Repetati des. Aveti grija ca
genunchiul si pulpa sa ajunga pana la piept.
3.scopul: mobilizarea soldurilor in flexie

Exercițiul 6
1.pozitia de inceput: intins pe spate, cu picioarele indoite
2.executarea miscarii: inspirati adanc pe nas, controland miscarea din piept; abdomenul
ramane nemiscat. Controlati acest lucru cu mainile. Inspirati si expirati de maxim 5 ori.
scopul: exercitiu de respiratie

Exercițiul 7
1.pozitia de inceput: intins pe spate, cu picioarele drepte
2.executarea miscarii: trageti de degetele de la picioare si de labele picioarelor inspre in sus
spre dv., apasati genunchii pe podea, incordati muschii fesieri, apasati bratele de podea,
aduceti umerii unul spre celalalt, apasati capul de podea, ridicand barbia. Mentineti pozitia
cateva secunde
3.scopul: intarirea musculaturii laterale a spatelui.

Exercițiul 8
1.pozitia de inceput: intins pe spate, cu picioarele indoite
2.executarea miscarii: duceti mana stanga cat mai departe posibil peste umarul drept si invers.
Trunchiul se poate roti in aceasta miscare. Soldurile si genunchii raman nemiscate. Tineti
picioarele un pic departate unul de altul.
3.scopul: mobilizarea spatelui

Exercițiul 9
1.pozitia de inceput: intins pe spate, cu picioarele departate si mainile pe langa corp
2.executarea miscarii: balansati pe rand picioarele, tinandu-le intinse, trageti degetele de la
picioare in sus spre directia dv., rasuciti calcaiul inspre interior
3.scopul: elasticitatea muschilor posteriori ai piciorului si mobilizarea soldurilor

Exercițiul 10
1.pozitia de inceput: intins pe spate, cu picioarele indoite
2.executarea miscarii: intindeti simultan ambele brate lateral si pe spate, intindeti picioarele
pe podea si respirati adanc. Indoiti genunchii, prindeti bratele pe sub genunchi si expirati.
Apoi strangeti-va cat puteti de mult
3.scopul: intinderea si indoirea coloanei vertebrale. Exercitiu de respiratie.

Exercițiul 11
1.pozitia initiala: intins pe partea dreapta, cu genunchiul si soldul drept indoite, iar piciorul
stang intins
2.executarea miscarii: balansati piciorul intins inainte si inapoi, cat de mult puteti. Pastrati
spatele drept si ramaneti intins pe partea dreapta. Apoi intoarceti-va pe partea stanga pentru a
repeta exercitiul, in mod simetric
3.scopul: cresterea mobilitatii soldului.

Exercițiul 12
1.pozitia initiala: intins pe burta, cu bratele intinse inainte
2.executarea miscarii: intindeti bratele si picioarele cat de mult se poate. Apoi ridicati bratele
si priviti-va mainile.
3.scopul: intinderea extremitatilor si a coloanei cervicale

Exercițiul 13
1.pozitia initiala: intins pe burta, cu bratele pe langa corp si genunchii indoiti
2.executarea miscarii: ridicati alternativ genunchiul drept si pe cel stang, incercand sa nu
ridicati bazinul
3.scopul: intarirea muschilor fesieri, marirea mobilitatii soldurilor
Exercițiul 14
1.pozitia initiala: ghemuit
2.executarea miscarii: arcuiti spatele in jos, si dati capul pe ceafa. Expirati adanc. Apoi arcuiti
spatele in sus, barbia in piept, inspirati adanc.
3.scopul: exersarea coloanei cervicale

Exercițiul 15
1.pozitia initiala: ghemuit
2.executarea miscarii: intindeti bratul drept lateral si in fata si aduceti-l inapoi. Acelasi lucru
cu bratul stang. Priviti-va mana in timpul exercitiului, si rasuciti-va partea superioara a
trunchiului.
3.scopul: exersarea coloanei cervicale si flexibilitatea muschilor pieptului.

Exercițiul 16
1.pozitia initiala: ghemuit
2.executarea miscarii: aduceti un genunchi catre nas. Aduceti capul in directia genunchiului.
Spinarea este arcuita in sus. Intindeti piciorul indoit in spate, cat de mult posibil, intindeti
trunchiul si dati capul pe ceafa. Repetati cu celalalt picior. Eventual puteti intinde in fata
bratul opus piciorului exersat.
3.scopul: exersarea coloanei cervicale. Intarirea tensorilor spatelui si ai soldurilor.

Exercițiul 17
1.pozitia initiala: in genunchi, cu bratele ridicate la 90 de grade
2.executarea miscarii: balansati ambele brate la dreapta si apoi la stanga. Priviti-va bratele in
timpul exercitiului. Executati miscarea mai intai linstit, apoi intr-un tempo mai alert.
3.scopul: exersarea vertebrelor dorsale

Exercițiul 18
1.pozitia initiala: in picioare
2.executarea miscarii: aplecati-va peste genunchi, ghemuindu-va . Apoi indreptati-va si rotiti
incet bratele spre spate, in timp ce inspirati.
3.scopul: exercitiu de relaxare, respiratie si stretching/ intindere

Exercițiul 19

1.pozitia initiala: in picioare

2.executarea miscarii: balansati piciorul drept cat de mult se poate inainte si inapoi. Tineti
trunchiul nemiscat. Repetati cu piciorul stang. Incercati sa balansati si in fata si lateral.
3.scopul: exersarea șoldurilor

Exercițiul 20
1.pozitia initiala: asezat, cu picioarele larg deschise
2.executarea miscarii: duceti mainile intinse deasupra capului, aplecati trunchiul inainte si
apucati talpa stanga cu ambele maini. Indreptati-va si aplecati-va pe celalalt picior. Tineti
genunchii intinsi.
3.scopul: flexibilitatea muschilor coapsei.
 Bibliografie

Surse bibliografice

1. Kinetologie medicala - Cordun M.- Editura Axa, Bucuresti 1999.

2. Artroza, Ghid clinic si terapeutic - Anusca Dan - Editura Agora, Craiova 2000.
3. Kinetoterapia în recuperarea afecțiunilor reumatologice- Roșulescu Eugenia- Editura
Universitaria, Craiova 2009
4. Recuperarea kinetică în reumatologie- Moraru Gheorghe- Editura Imprimeriei de
vest, Oradea 1999.

Surse electonice
1. http://www.pansportmedical.ro/recuperare/artroza/artroza_definitie_incidenta.html
2. https://www.scribd.com/doc/154457589/29732545-Curs-de-Reumatologie#download
3. https://www.scribd.com/doc/299218782/Artroza-cotului