UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA IAŞI

FACULTATEA DE ECONOMIE ŞI ADMINISTRAREA AFACERILOR

SPECIALIZAREA ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

REFERAT
AUTONOMIA LOCALĂ
ÎN STATELE UE

Coordonator:

Student:
 Cuprins
Introducere.......................................................................................................................................3
I.Principiul autonomiei locale în România......................................................................................4
II.Principiul autonomiei locale în Uniunea Europeană....................................................................8
Concluzii........................................................................................................................................12
Bibliografie....................................................................................................................................13
 Introducere
Principiul autonomiei locale este prevăzut în Constituția României la art. 120, care prevede
că: administrația publică din unitățile administrative-teritoriale se întemeiază pe principiile
descentralizării, autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice. De asemenea, Legea
administrației publice locale nr. 215/2001, cu modificările și completările ulterioare precizează
că administrația publică în unitățile administrativ- teritoriale se organizeazăși funcționează în
temeiul autonomiei locale.
Autonomia locală a fost definită ca fiind dreptul și capacitatea efectivă a unităților
administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul
colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii. În lege se
prevede că autonomia locală, ca drept, se exercită de consiliile locale, de primari și de consiliile
județene în calitate de autorități ale administrației publice locale alese prin vot universal,
egal,direct, secret și liber exprimat. Autonomia locală reprezintă nu numai un principiu de
organizare și funcționare a administrației publice, ci și un drept care se exercită de acestea în
numele și în interesul unităților administrativ-teritoriale.
Constituţiile statelor lumii acordă un loc primordial principiului autonomiei locale, care se
află la baza organizării şi funcţionării autorităţilor administraţiei publice locale. Autonomia
locală presupune rezolvarea unor probleme locale de către autorităţile administrative locale. În
context european, conceptul de au-tonomie locală a fost definit prin intermediul Cartei europene
pentru autonomie locală, semnată în 1985 la Strasbourg şi redactată din iniţiativa Conferinţei
per-manente a puterilor locale şi regionale din Europa.
 I.Principiul autonomiei locale în România
Autonomia locală este consacrată constituţional în art. 119-122, alcătuind secţiunea a doua
din capitolul Administraţia Publică, într-o formă intermediară dintre simpla afirmare a
principiului, fără nici o dezvoltare şi reglementarea detaliată, privind toate aspectele importante
ale acestui principiu. În legea administratiei publice locale sunt dezvoltate principiile
constituţionale în concordanţă cu Carta Europeană a autonomiei locale, realizându-se astfel un
mod de organizare democratică şi eficienţa administraţiei publice în România1.
Principiul autonomiei locale este principiul fundamental care guvernează administraţia
publică locală şi activitatea autorităţilor acesteia şi constă în: dreptul unităţilor administrativ-
teritoriale de a-şi satisface interesele proprii fără amestecul autorităţilor centrale, principiu care
atrage după sine descentralizarea administrativă, autonomia fiind un drept, iar descentralizarea,
un sistem care implică autonomia2. În acest sens, autonomia locală, alături de descentralizarea
serviciilor publice, este statuată în contextul principiilor de bază, prin normă constituţională,
conform dispoziţiilor art. 120, alin. (1) din Constituţia României, exprimând corelativ nu numai
valoarea formală a unui asemenea principiu în configurarea şi în asigurarea funcţionalităţii
sistemului administraţiei colectivităţilor teritoriale, cu toate consecinţele sale derivate în plan
politico-juridic, dar mai ales, perspectiva necesităţii de prezervare a conţinutului său, înaltul
nivel de protecţie juridică de care se bucură manifestarea principiului în plan constituţional.
Conţinutul acestui principiu, ca şi caracteristicile sale, rezultă nemijlocit din analiza dispoziţiilor
Legii administraţiei publice locale, respective Legea nr. 215/2001, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare. Astfel, autonomia locală reprezintă dreptul şi capacitatea efectivă a
autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în
interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legi.
Totodată, potrivit prevederilor legii organice, autonomia locală este numai administrativă şi
financiară, fiind exercitată pe baza şi în limitele legii şi ea priveşte organizarea, funcţionarea,
competenţele şi atribuţiile, precum şi gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin
comunei, oraşului sau judeţului, după caz (Legea administraţiei publice locale, art. 4). Acest
drept se exercită de consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile judeţene şi preşedinţii

1
Voicu, B., Șuta, Ș., Subsidiaritatea și autonomia locală- principiu de organizare administrativă, în Revista
Transilvană de Științe Administrative, nr.1 (4), 2000
2
Teodorescu, A., Tratat de drept administrative - vol. II, Institutul de Arte Grafice, Bucureşti: Mârvan, 1935
consiliilor judeţene, autorităţi ale administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat.
Autonomia locală, privită exclusiv din punct de vedere administrativ, nu apare decât ca o
ultimă treaptă de dezvoltare a descentralizării administrative, o formă modernă a principiului şi
care, în esenţă, desemnează procesul gradual de transfer a unor competenţe de la nivel central
către diverse organe sau autorităţi administrative, care funcţionează autonom în unităţile
administrative teritoriale, autorităţi alese de către colectivităţile locale respective 3. Altfel spus,
autonomia locală constă în repartizarea puterii de decizie între guvernul central, pe de o parte, şi
agenţii locali, pe de altă parte (primari, consilii locale) care sunt într-o anumită măsură
independente de puterea centrală, adică au dreptul de a lua diferite măsuri fără a fi cenzurate sau
fără a cere aprobarea guvernului central.
În ceea ce priveşte relativa independenţă a autorităţilor administraţiei publice locale, aceasta
presupune autonomia administrativă şi financiară a respectivelor autorităţi, ceea ce face ca la
nivelul autorităţilor locale să nu regăsim un guvern, un parlament ori instanţe judecătoreşti
proprii, aşa cum se întâmplă în cadrul statelor federale sau regionale, acolo unde descentralizarea
îmbracă un pronunţat caracter politic. Prin urmare, mai ales în cadrul unor state unitare, precum
este România, autonomia locală are de o manieră exclusivă, în principal, un caracter pur
administrative şi, în subsidiar, unul financiar, autorităţile locale având o competenţă determinată,
şi anume: dreptul de reglementare şi o răspundere proprie, în condiţiile prevăzute de lege, pentru
rezolvarea treburilor colectivităţilor locale, adică o sferă proprie de acţiune, aşa cum este ea
denumită convenţional în practica administraţiei. În contextul celor două forme ale autonomiei
locale, pe lângă cea de autonomie funcţională ce face trimitere la gestionarea serviciilor
publice de interes local, aflate în sfera de competenţă a autorităţilor locale, cea de-a doua,
autonomia teritorială, desemnează recunoaşterea dreptului unităţilor administrative-teritoriale
de a se autoadministra, în condiţiile legii. Din această perspectivă, autonomia locală presupune
existenţa unor condiţii şi îndeplinirea unor exigenţe cumulative, cum ar fi: prezenţa unei
colectivităţi care să aibă interese şi cerinţe specifice faţă de interesele colectivităţii naţionale,
existența unor mijloace materiale şi financiare puse la dispoziţia colectivităţii locale, a căror
gestionare se realizează sub responsabilitatea acestei colectivităţi, autorităţile care conduc
colectivitatea locală trebuie să fie alese dintre cetăţenii ce o compun, stabilirea unor atribuţii

3
Vida, I., Puterea executivă şi administraţia publică, RA „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1994
distincte pentru autorităţile alese, potrivit cărora ele pot să decidă liber în rezolvarea
problemelor locale şi, în sfârşit, existent tutelei administrative. Autonomia locală rămâne,
aşadar, un fenomen de natură pur administrativă şi subsecvent, unul de ordin financiar, ce
trebuie să se manifeste doar în cadrul ordinii de drept a statului român, în respectul valorilor
fundamentale ale statului român, pe coordonatele exigenţelor europene ataşate organic statului
democratic şi de drept, ce înlătură din sfera reglementărilor referitoare la organizarea şi
funcţionarea administraţiei publice a statelor posibilitatea edictării unor norme discriminatorii, pe
bază etnică, unele de altfel inacceptabile la nivelul Consiliului Europei şi implicit, şi la nivelul
Uniunii Europene.
Totodată, autonomia priveşte atât organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale,
cât şi gestiunea colectivităţilor pe care le reprezintă. Din analiza acestui alineat reiese că
autonomia locală vizează trei componente: organizatorică, funcţională şi gestionară.
Autonomia locală se referă, pe de o parte, la organizarea şi funcţionarea administraţiei publice
locale, iar pe de altă parte, la gestiunea colectivităţilor pe care le reprezintă. Componenta
organizatorică se manifestă prin alegerea autorităţilor administraţiei publice locale. În această
privinţă Constituţia face trimitere la dispoziţiile legii nr. 436 din 28.12.2006 care prevede că
modul de alegere a consiliilor locale şi a primarilor precum şi atribuţiile lor, este stabilit de lege.
Şi consiliul raional este ales şi funcţionează în condiţiile legii. Componenta funcţională
reprezintă competenţa autorităţilor administraţiei publice locale de a rezolva o parte importantă a
treburilor politice fără intervenţia altor autorităţi. Principiul autonomiei locale presupune ca
organele administraţiei publice locale să hotărască în mod independent pentru satisfacerea
intereselor generale ale locuitorilor unităţilor administrativ- teritoriale. Însă principiul autonomiei
locale presupune o delegare a competenţelor către autorităţile locale numai de ordin
administrativ, nu şi legislativ, astfel încât autorităţile administrative teritoriale nu pot recurge la
modificarea structurii administrative stabilite prin lege şi nici nu pot crea alte autorităţi
administrative. Componenta gestionară se regăseşte în existenţa unui buget propriu, adică a unor
mijloace (venituri) materiale şi băneşti proprii, care să-i permită rezolvarea unor probleme locale.
Pentru asigurarea autonomiei locale, autorităţile administraţiei publice locale elaborează şi
aprobă bugetele unităţilor administrativ-teritoriale şi au dreptul să instituie impozite şi taxe
locale, în condiţiile legii, deoarece o adevărată autonomie locală nu poate exista fără o autonomie
financiară. În final, putem trage concluzia că principiul de autonomie locală atrage după sine
descentralizarea administrativă şi presupune, astfel, transferarea unor competenţe de la nivel
central la nivel local, unde autonomia locală asigură un grad înalt de democraţie, fiind una dintre
cele mai eficiente forme de autogestiune şi reprezentând chintesenţa întregii activităţi de
administraţie publică din unităţile administrativ-teritoriale. Putem spune însă că, oricât de largă
este autonomia locală şi deci competenţele autorităţilor alese, autorităţile îşi desfăşoară
activitatea în cadrul unui stat (unitar) şi nu în afara acestuia. Principiul autonomiei locale nu
poate fi conceput decât în anumite limite.
 II.Principiul autonomiei locale în Uniunea Europeană
În cadrul Uniunii Europene se pot întâlni, sisteme administrative unitare (Franța, Italia), si
sisteme administrative federale (Germania, Belgia), cele două forme de organizare își pun amprenta
asupra modului de structurare al administrației publice locale. Colectivitatea teritorială aparținând
unui stat unitar are competente numai în plan administrativ și nu afectează structura unitară a statului,
nu se poate spune același lucru și despre colectivitatea teritorială a unui stat federal. Un stat membru
al unei federații dobândește unele puteri proprii garantate de Constituție, în afara unor competențe
administrative, el primește puteri proprii în materie legislativă, executivă și judecătorească.
De asemenea, dimensiunea externă, transfrontalieră a autonomiei locale a evoluat alături de
dimensiunea tradiţională a ei şi are în vedere capacitatea colectivităţilor locale, reprezentate prin
autorităţile administrative proprii, de a stabili raporturi juridice cu subiecte de drept public care
se situează în afara graniţelor ţării căreia îi aparţin. În principiu, monopolul relaţiilor cu
societăţile politice exterioare îl deţine statul. Colectivităţile locale, în calitate de societăţi politice
infrastatale, nu pot participa la clasicele relaţii internaționale.
Pentru realizarea autonomiei locale este necesară îndeplinirea următoarelor condiții formale4:

existența unui cadru legislativ intern

organizarea alegerilor locale pentru desemnarea organelor de conducere

proprii

disponibilitatea resurselor necesare exercitării competențelor locale

posibilitatea de implicare a cetățenilor în soluționarea problemelor locale de

interes deosebit

organizarea și funcționarea autorităților publice locale descentralizate

Constituţiile unor state ca Germania (1949), Belgia (1831), Regatul Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord (1215,1628, 1679, 1689, 1911, 1949, 1958), Irlanda (1937), Danemarca (1953),
nu utilizează expres termenul de autonomie locală, în schimb state care au adoptat constituţii mai
recente: Spania (1978), Grecia (1975), Luxemburg (1868 cu revizuire în 1948 şi 1993),
Portugalia (1976), au consacrat în reglementările lor fundamentale această terminologie. O a
treia categorie o formează statele care nu utilizează în mod expres o atare terminologie , dar care
4
Voicu, B., Șuta, Ș., Subsidiaritatea și autonomia locală- principiu de organizare administrativă, în Revista
Transilvană de Științe Administrative, nr.1 (4), 2000
dispun de o legislaţie internă ce conţine conceptul de autonomie locală. Este cazul Franţei.
Există, în principiu, două modalităţi de recunoaştere a autonomiei locale:

ca sistem juridic
unic și general ca sistem juridic
excepțional și
particular

În prima categorie se încadrează acele state care asigură o identitate de tratament juridic
comunităţilor locale, utilizând o bază juridică unică. De exemplu, Constituţia Greciei
reglementează organizarea administraţiei de stat pe baza unui sistem de desconcentrare,
încredinţând gestiunea afacerilor locale colectivităţilor locale, care se bucură de autonomie
administrativă (art.102, pct.2). În Constituţia Luxemburgului comunele formate din comunităţi
autonome, constituite pe bază teritorială, posedând personalitate juridică şi girând, prin propriile
organe, propriul patrimoniu şi interes. În a doua categorie se încadrează acele state care, prin
legea lor fundamentală, având în vedere particularităţile istorice şi lingvistice ale constituirii lor,
atribuie un anumit sistem particular de autonomie fie comunităţilor locale, fie comunităţilor
lingvistice, fie anumitor structuri teritoriale.
Astfel, Constituţia Italiei, după ce consfinţeşte organizarea statului în regiuni, provincii şi
comune, recunoaşte, pe de o parte, calitatea regiunilor de organisme autonome ce dispun de
puteri particulare şi funcţii proprii, iar pe de altă parte, atribuie Sardiniei, Siciliei etc., forme şi
condiţii particulare de autonomie în termenii unor statute speciale adoptate prin legi
constituţionale. De asemenea, Constituția Italiei creează un stat regional, favorizând autonomia
locală, pe baza principiului descentralizării, reglementat detaliat Organizarea administraţiei
statului are o structură piramidală, în al cărei vârf se află Guvernul şi ministerele, autorităţile
locale fiind subordonate ministerelor. Aici se întâlneşte acelaşi sistem de organizare
administrativă pe trei nivele, comunal, provincial şi regional, dispunând de o bogată legislaţie
recentă în materia autonomiei locale. El este, în mare parte, de inspiraţie franceză, fiind un
regim uniform la nivelul întregii ţări. Pe lângă autorităţile locale sistemul de administraţie
descentralizat cuprinde şi serviciile publice, care au statut de persoane morale, corpuri cu
independenţă juridică, constituite sub dreptul public şi cu diferite grade de putere de
autoguvernare. Italia este statul cu cea mai amplă descentralizare administrativă în serviciile
dependente de stat5, întrucât conform textului constituţional italian, Republica este bazată pe
principiile autonomiei administrative locale şi pe maxima descentralizare a serviciilor puse la
dispoziţie de către stat. În Spania există două regimuri juridice aplicabile, distingându-se între
autonomia comunală, guvernată şi administrată de consilii municipale şi comunităţile autonome.
Art.113, pct.1 din Constituţia Spaniei recunoaşte provinciilor limitrofe, având caracteristici
istorice, culturale şi economice comune, teritoriilor insulare şi provinciilor având o identitate
regională istorică, posibilitatea de a se guverna ele singure, prin constituirea în Comunităţi
autonome. În art.2 se recunoaşte şi garantează dreptul de autonomie a naţionalităţilor şi a
naţiunilor care o compun şi solidaritatea dintre ele.
Situaţia Franţei este oarecum diferită, deoarece constituţia acesteia din 1958 nu utilizează în
mod expres termenul de autonomie locală, colectivităţile teritoriale (comunele, departamentele şi
comunităţile de peste mări) se administrează liber prin consilii alese în condiţiile prevăzute de
lege. Constituţia Franţei din 4 octombrie 1958 prevede: colectivităţile teritoriale ale Republicii
sunt comunele, departamentele, teritoriile de peste mări. Orice altă colectivitate teritorială este
creată de lege. Colectivităţile se administrează în mod liber prin consiliile alese, în condiţiile
prevăzute de lege. Constituţia Spaniei din 27 decembrie 1978 prevede: constituţia garantează
autonomia comunelor. Acestea vor avea deplină personalitate juridică. Conducerea şi
administrarea lor revine consiliilor municipale respective, formate din primari şi consilieri.
Există două regimuri juridice aplicabile, distingându-se între autonomia comunală, guvernată şi
administrată de consilii municipale şi comunităţile autonome. Constituţia Regatului Spaniei
recunoaşte provinciile limitrofe, având caracteristici istorice, culturale şi economice comune,
teritoriilor insulare şi provinciilor având o identitate regională istorică, posibilitatea de a se
guverna prin constituirea în comunităţi autonome. Constituţia Cehiei din 16 decembrie 1992
prevede: Republica Cehă este împărţită în comune, care sunt colectivităţile teritoriale
administrative de bază. Colectivităţile teritoriale autoadministrative de nivel superior sunt
provinciile sau regiunile. Conform Constituţiei Ungariei, autonomia locală constituie rezolvarea
autonomă şi democratică a problemelor locale de interes public care vizează comu-nitatea
alegătorilor, exercitarea în interesul locuitorilor a puterii publice locale.

5
Apostol, Tofan, D., Instituţii administrative europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006
 Din punctul de vedere al tehnicii juridice utilizate de legiuitorul constituant în consacrarea
autonomiei locale, se pot distinge două sisteme: unul ce constă din simpla enunţare a termenului
şi altul conţinând elementele definitorii ale autonomiei locale. Din cel de-al doilea sistem face
parte şi Constituţia Belgiei, care dă competenţă legii de a reglementa instituţiile provinciale şi
comunale, pe baza următoarelor principii:
 alegerea directă a membrilor consiliilor provinciale şi comunale;
 exercitarea atribuţiilor consiliilor în limita determinată de interesul provincial şi comunal;
 descentralizarea atribuţiilor către instituţiile provinciale şi comunale;
 publicitatea şedinţelor consiliilor;
 intervenţia autorităţii de tutelă ori a puterii legislative pentru asigurarea respectării legii şi
a protejării interesului general.
Constituţia Belgie, cu sistemul federal extrem de complicat pe care îl creează, instituie patru
regiuni lingvistice şi trei comunităţi, trei regiuni, provincii şi comune. Se îmbină aici
federalismul şi autonomia locală, într-un mod complex, cu un partaj constituţional laborios de
competenţe între structuri. La rândul său, sistemul anglo-saxon al autonomiei locale, cunoscut
sub numele de self-governement are drept trăsături: absenţa centralizării, inexistenţa unei
autorităţi regionale de control direct, lipsa unei autorităţi de tutelă administrativă (prefectul),
alegerea autorităţilor locale prin vot direct sau indirect.

Concluzii
Concluzionând, se poate preciza că autonomia locală rămâne, aşadar, un fenomen de
natură pur administrative şi subsecvent, unul de ordin financiar, ce trebuie să se manifeste doar
în cadrul ordinii de drept a statului român, în respectul valorilor fundamentale ale statului român,
pe coordonatele exigenţelor europene ataşate organic statului democratic şi de drept, ce înlătură
din sfera reglementărilor referitoare la organizarea şi funcţionarea administraţiei publice a
statelor posibilitatea edictării unor norme discriminatorii, pe bază etnică, unele de altfel
inacceptabile la nivelul Consiliului Europei şi implicit, şi la nivelul Uniunii Europene.
Conform Cartei europene autonomia locală este definită ca dreptul si capacitatea efectivă a
autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în
interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii.
Titularii acestui drept sunt consiliile locale, primarii, consiliile județene și președinții acestora,
autorități ale administrației publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber
exprimat. Exercitarea acestui drept prin titularii desemnați de lege nu exclude, ci chiar implică
posibilitatea de a recurge la consultarea locuitorilor prin referendum sau prin orice alta formă de
participare directă a cetățenilor la treburile publice. Conținutul acestui drept cuprinde cele două
valențe ale autonomiei, autonomia administrativă și autonomia financiară, și privește
organizarea, funcționarea, competențele și atribuțiile, precum și gestionarea resurselor care,
potrivit legii, aparțin comunei, orașului, municipiului sau județului.
Autonomia locală este o formă modernă de exprimare a principiului descentralizării . Într-
adevăr, descentralizarea administrative reprezintă un principiu revendicat de doctrină şi o
tendinţă în evoluţia administraţiei publice pentru realizarea autonomiei locale. La baza oricărei
descentralizări se află ideea unei anumite autonomii locale. Autonomia locală a fost definită ca
fiind dreptul și capacitatea efectivă a unităților administrației publice locale de a soluționa și de
a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile
publice, în condițiile legii. În lege se prevede că autonomia locală, ca drept, se exercită de
consiliile locale, de primari și de consiliile județene în calitate de autorități ale administrației
publice locale alese prin vot universal, egal,direct, secret și liber exprimat. Autonomia locală
reprezintă nu numai un principiu de organizare și funcționare a administrației publice, ci și
un drept care se exercită de acestea în numele și în interesul unităților administrativ-
teritoriale.

Bibliografie
1. Apostol, Tofan, D., Instituţii administrative europene, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2006;
2. Deleanu, I., Drept constituțional și instituții politice - tratat, Editura Europa Nova,
București , 1996;
3. Drăganu, T., Drept constituţional şi instituţii politice-vol.I, Târgu Mureş, 1993;
4. Ionescu, S., Justiție și jurisprudență în statul de drept, Editura Universul Juridic,
București, 2009 ;
5. Muraru, I., Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti 1995;
6. Popescu, S., Statul de drept în dezbaterile contemporane, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1998;
7. Teodorescu, A., Tratat de drept administrative - vol. II, Institutul de Arte Grafice,
Bucureşti: Mârvan, 1935;
8. Vida, I., Puterea executivă şi administraţia publică, RA „Monitorul Oficial”,
Bucureşti, 1994
9. Voicu, B., Șuta, Ș., Subsidiaritatea și autonomia locală- principiu de organizare
administrativă, în Revista Transilvană de Științe Administrative, nr.1 (4), 2000
10. Voicu, C., Teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010.