Curs Drept PDF

Drept civil
Unitatea de studiu nr. 1
DREPTUL – NOŢIUNE, SISTEMUL DREPTULUI
Obiective specifice
Studierea capitolului Dreptul – Noţiune, sistemul dreptului – asigură cunoştinţe pentru ca viitorul
specialist să deprindă competenţa de a:
• defini – dreptul şi norma juridică
• cunoaşte şi interpreta norma juridică pentru a o putea aplica situaţiilor practice.
Cuprins – timp de studiu 4 ore
1. Accepţiunile noţiunii de drept
2. Sistemul dreptului
3. Norma juridică – noţiune, trăsături, structură, clasificare
4. Izvoarele dreptului şi aplicarea normelor juridice de drept intern
5. Principiile dreptului civil
1. Accepţiunile noţiunii de drept evidenţiază:

• Dreptul obiectiv – ansamblul normelor juridice edictate sau sancţionate de stat, care exprimă
voinţa de stat (voinţa generală ridicată la rang de lege) care se aduc la îndeplinire prin conştiinţa
juridică şi în ultimă instanţă prin forţa coercitivă a statului; privit în dinamica sa – dreptul obiectiv în
vigoare la un anumit moment dat, într-un stat dat – constituie dreptul pozitiv (ex. sistemul
dreptului român intern în prezent).
• Dreptul subiectiv – posibilitatea recunoscută de lege unei persoane de a-şi valorifica un interes
legitim; aparţine persoanelor, subiectelor de drept, în raporturile juridice concrete; se întemeiază
pe normele juridice ale dreptului obiectiv care reglementează acele relaţii interumane devenite
astfel raporturi juridice.
• Ştiinţa dreptului – doctrina – literatura juridică, opinii ale specialiştilor jurişti referitoare la normele
juridice şi modul de aplicare ale acestora.
2. Sistemul dreptului
Ansamblul normelor juridice (dreptul obiectiv) se structurează într-un sistem armonizat format din
ramuri, instituţii şi norme juridice pe baza mai multor criterii
- domeniul de relaţii sociale reglementate

- metoda de reglementare
- interesul apărat de normele juridice
- caracterul conduitei prescrise de norma juridică, ş.a.
În dreptul obiectiv distingem:

• Dreptul internaţional public – raporturile juridice se stabilesc între state ca titulare de suveranitate,
sau între acestea şi organisme internaţionale ca subiecte de drept distincte
Normele juridice care le reglementează sunt de regulă tratatele, pactele, declaraţiile, moţiunile
statelor participante la acele raporturi juridice.
Învăţământ la distanţă
• Dreptul internaţional privat – raporturile juridice de natură civilă ce se stabilesc între persoane,
având un element de extraneitate cărora le sunt aplicabile normele juridice de drept internaţional
privat.
În sistemul dreptului român intern ramurile de drept se grupează în două mari diviziuni:
Dreptul public:
- reglementează şi apără interesul general desprins din interesele individuale în relaţiile persoanelor
fizice sau juridice, pe de o parte, şi stat (autorităţile publice) pe de altă parte.
- în raporturile juridice de drept public, cel puţin o parte (un subiect) este o autoritate publică ce se
află într-o poziţie supraordonată faţă de celălalt subiect al relaţiei sociale.
- normele juridice de drept public sunt imperative şi sunt apărate din oficiu de autorităţile publice.
Sunt ramuri de drept public:

- dreptul constituţional – principal izvor de drept Constituţia, legea fundamentală pe care se
constituie întregul sistem de drept
- dreptul administrativ
- dreptul financiar
- dreptul penal
Dreptul privat:
- reglementează şi apără interesele particulare ale persoanelor fizice şi juridice în raporturile juridice
care se stabilesc între ele şi în care părţile se află într-o poziţie de egalitate juridică.
Sunt ramuri de drept privat:
- dreptul civil – care constituie şi dreptul comun în diviziunea dreptului privat (prevederile celorlalte
ramuri de drept privat se completează – când este necesar – cu dispoziţiile de drept civil)
- dreptul comercial
- dreptul familiei
- dreptul muncii
Funcţiile şi principiile dreptului
Funcţiile dreptului sunt direcţiile principale (fundamentale) în care se aplică întregul sistem al
dreptului, astfel dreptul:
- asigură cadrul legal de organizare şi funcţionare a întregului sistem social
- apără şi garantează interesele (valorile) fundamentale ale societăţii (siguranţa socială, proprietatea,
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti)
- este principalul mijloc de conducere la nivel macrosocial
- are funcţie normativă de stabilire a unei conduite necesară şi utilă în societate.
Principiile fundamentale ale dreptului sunt expres prevăzute prin normele juridice sau se desprind din
ansamblul acestora ca direcţii de ordonare a relaţiilor sociale:
• Stabilirea bazei legale de funcţionare a statului, ca stat de drept, democratic şi social (art. 1 din
Constituţie şi alte acte normative).
• Garantarea libertăţii şi egalităţii cetăţenirlor (Constituţie şi alte acte normative).
• Existenţa şi promovarea răspunderii sociale, a răspunderii juridice a fiecărui cetăţean.
• Îmbinarea echităţii în justiţie în ansamblul vieţii sociale.
2
Drept civil
Întrebări şi grile:
1. Ce este dreptul obiectiv?

2. Care sunt criteriile de constituire în sistem a normelor juridice şi care sunt componentele sistemului
dreptului român.
3. Ce este dreptul subiectiv? Prezentaţi un exemplu din dreptul obiectiv şi un drept subiectiv
corespunzător.
4. Din diviziunea dreptului privat fac parte:
a. dreptul civil, dreptul constituţional, dreptul penal;
b. dreptul familiei, dreptul financiar, dreptul comercial;
c. dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei
5. În dreptul civil normele juridice preponderente sunt:
a. norme imperative;
b. norme morale;
c. norme dipozitive.
3. Norma juridică
Noţiune, trăsături juridice
Norma juridică este o regulă de conduită socială, generală, impersonală şi obligatorie care se aduce
la îndeplinire benevol şi la nevoie prin forţa de coerciţie statală.
Norma juridică:
- are caracter social – se adresează numai conduitei oamenilor; chiar normele tehnice pentru
utilizarea şi buna funcţionare a unei instalaţii sau utilaj (păstrează acest caracter social) are în
vedere comportamentul omului în legătură cu acest utilaj.
- are caracter general – conduita prescrisă de normă are un caracter tipic, se va regăsi în orice relaţii
sociale de aceeaşi natură
- are caracter impersonal – regula se adresează unor subiecte nedeterminate
- are caracter obligatoriu – este singura categorie de norme sociale pentru care intervine, la nevoie,
constrângerea de stat pentru a fi duse la îndeplinire
- are caracter de repetabilitate şi continuitate; regula (norma juridică) se aplică de un număr
nedeterminat de ori (ori de câte ori relaţia socială reglementată se stabileşte concret în viaţa
socială) atâta timp cât norma juridică este în vigoare (ex. Codul civil român se aplică din anul 1864 şi
în prezent în măsura în care nu a fost abrogat).
Structura normei juridice
Structura externă – este tehnica legislativă: ansamblu de reguli ce se respectă în redactarea şi

forma exterioară a unui act normativ.
Structura internă (logico-juridică) – elementele componente ale normei de drept şi legăturile dintre
acestea:
- determinată
3
Ipoteza – este acea parte sau

- relativ determinată
a normei care stabileşte împrejurarea sau împrejurările în care se va aplica regula de conduită
Dispoziţia - este însăşi regula de conduită

- este de esenţa normei juridice
- nu poate lipsi din nici o normă juridică
- se va aplica în împrejurarea sau împrejurările prezentate de
ipoteză
Sancţiunea – este consecinţa stabilită în caz de nerespectare a dispoziţiei normei juridice, în

împrejurările date
- diferă în funcţie de - natura ei
- scopul acesteia
- gradul său de determinare
- civile
- după natura lor distingem sancţiuni - administrative
- penale
- reparatorii
- după scopul lor distingem sancţiuni - de anulare
- de pedeapsă
determinate (ex. amendă contravenţională –

100.000 lei)
- după gradul de determinare relativ determinate (ex. amendă penală de la
distingem sancţiuni: 1.000.000 lei – 3.000.000 lei)
alternative (ex. avertisment, amendă
contravenţională sau confiscare)
cumulative (ex. amendă penală şi despăgubiri
în valoare de ... )
Clasificarea normelor juridice
Se face pe baza mai multor criterii, care au ca rezultat cunoaşterea mai exactă a conţinutului
normelor juridice, a gradului de obligativitate una faţă de altele, ceea ce conduce la înţelegerea şi corecta
aplicare a acestora în viaţa socială.
4
Drept civil
Criterii de clasificare:
• domeniul de relaţii sociale reglementate (ex. ramurile de drept)
• forţa juridică a normelor de drept (gradul de obligativitate), (ex. legi fundamentale, organice şi
ordinare).
• Structura externă a normelor juridice
• Complete şi incomplete: de trimitere
în alb
• caracterul conduitei prescrise
imperative - operative ; dispozitive - permisive

- prohibitive - supletive
• gradul de generalitate: generale, speciale, de excepţie
Normele juridice – toate – (indiferent de orice diferenţiere, clasificare a lor) sunt obligatorii, toate
trebuie să fie respectate: „nemo censteur ignorare legem” (nimeni nu poate invoca, pentru a se apăra,
necunoaşterea legii). Pentru aceasta ele trebuie să fie cunoscute, ceea ce se asigură prin publicarea lor în
Monitorul Oficial al României, moment de la care, în termen de 3 zile, intră în vigoare.
Teste grilă şi întrebări
1. Element de structură al normei juridice este:

a. cauza
b. sancţiunea
c. obiectul
2. Voinţa neexprimată a părţilor referitor la conduita lor este înlocuită de normele juridice:
a. prohibitive
b. permisive
c. supletive
3. Metodă de interpretare a normelor juridice este:
a. interpretarea oficială autentică
b. interpretarea sistematică
c. interpretarea oficială cazuistică
4. Norma juridică este:
a. o regulă de conduită socială
b. o regulă de conduită generală, impersonală şi obligatorie
c. o regulă de conduită morală obligatorie
5. Ce este dispoziţia normei juridice?
6. Care sunt trăsăturile normei juridice?
7. Cum se clasifică normele juridice în funcţie de caracterul conduitei prescrise?
5
4. Izvoarele dreptului şi aplicarea normelor juridice de drept intern
a. Noţiunea de izvor de drept: lato sensu – condiţiile economice, social politice care determină conţinutul
normelor juridice; stricto sensu – formă de exprimare a normelor juridice.
b. Sistemul actelor normative ale dreptului intern român, în ordinea descrescătoare a forţei lor juridice
evidenţiază:
• Legea (act normativ adoptat de Parlament) – care poate fi:
- fundamentală (constituţia şi legile de revizuire ale constituţiei)
- organică (în domeniile expres prevăzute prin constituţie)
- ordinară (în toate celelalte domenii ale vieţii sociale)
• Decretul – care poate fi:

- D-L (decret-lege) adoptat de CFSN, CPUN în perioada decembrie 1989 – decembrie 1991
- Decrete normative (adoptate de Consiliul de Stat până în anul 1989)
- Decret prezidenţial emis de Preşedintele României în îndeplinirea unor atribuţii prevăzute prin
Constituţie (ex.: instituirea stării de asediu, de urgenţă)
• Hotărârea Guvernului: adoptată de Guvern pentru asigurarea organizării executării legii

• Ordonanţele Guvernului: prin care Guvernul, în baza delegării legislative este abilitat de Parlament
să reglementeze în diferite domenii de activitate prin acte normative cu caracter de reglementare
primară Ordonanţe sau Ordonanţe de Urgenţă.
• Ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor şi altor conducători ai autorităţilor administraţiei publice la
nivel central, care urmăresc executarea legilor în respectivele domenii de activitate.
• Decizii ale autorităţilor administraţiei publice locale în limita competenţei lor teritoriale.
• Contractele colective de muncă – constituie izvor de drept numai în raporturile juridice de muncă
întemeiate pe contractul individual de muncă (L. Nr. 130/1996 modificată prin L. 143/1997).
• Obiceiul juridic – (cutuma) este un obicei, o regulă obişnuielnică, tradiţională, recunoscută de lege;
constituie izvor de drept numai în unele ramuri de drept privat (dreptul civil, dreptul comercial).
Conform art. 1 Cod civil sunt izvoare ale dreptului civil: legea (în sensul de act normativ), uzanţele şi
principiile generale ale dreptului.
Uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod expres la acestea. Prin uzanţe se
înţelege obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale.
c. Aplicarea normelor juridice de drept intern
• Lato sensu - aplicarea normelor juridice presupune respectarea şi executarea lor benevolă, pe de o
parte, şi în caz contrar aplicarea lor prin forţa de constrângere a statului, pe de altă parte
• Stricto sensu - aplicarea normelor juridice este activitatea specializată a autorităţilor publice
competente de a asigura executarea, prin constrângere de stat, a normelor juridice încălcate sau
nerespectate.
• Aplicarea normelor juridice – stricto sensu – se realizează cu respectarea unor reguli privind timpul,
spaţiul şi persoanele asupra cărora ele se aplică şi ca urmare a activităţii interpretative pe care o fac
autorităţile publice competente.
6
Drept civil
• Aplicarea normelor juridice în timp: „Legea dispune numai pentru viitor cu excepţia legii penale sau
convenţionale mai blânde” (art. 15 – Constituţie). Regula este neretroactivitatea normelor juridice
se aplică atâta timp cât sunt în vigoare;
- de la data intrării în vigoare
- până la data ieşirii din vigoare
- intrarea în vigoare: „la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, sau la o dată
ulterioară prevăzută de textul ei” (art. 78 Constituţie)
- ieşirea din vigoare: pe calea abrogării sau a căderii în desuetudine.
Abrogarea poate fi: - expresă directă

indirectă
- tacită sau implicită
- legea penală
Excepţii: - retroactivitatea mai favorabile
- legea contravenţională
- ultractivitatea - legea interpretativă

- legea temporară
- legea penală sau contravenţională
• Aplicarea normelor juridice în spaţiu:

Regula - principiul teritorialităţii legii, normele juridice se aplică pe întreg
teritoriul României sau în limitele unităţii administrativ teritoriale în care au fost
adoptate.
Excepţii: - determinate de relaţiile dintre state, ca titulare de suveranitate, de principiile
dreptului internaţional public.
excepţii de extindere – teritoriile ambasadelor sau reprezentanţelor diplomatice ale
statului român în alte state (se aplică legea română)
excepţii de restrângere – teritoriile ambasadelor sau reprezentanţelor diplomatice
ale altor state în România (se aplică legea acelor state)
• Aplicarea normelor juridice asupra persoanelor:

Regula - se aplică tuturor cetăţenilor români, oriunde se află aceştia, precum şi persoanelor
străine sau apatrizii care domiciliază sau au reşedinţă în România.
Excepţii - persoanele membrii ai ambasadelor sau reprezentanţelor diplomatice ale altor
state
- raporturile juridice de drept internaţional privat (normele conflictuale determină
legea aplicabilă)
7
d. Interpretarea normelor de drept

Este activitatea de gândire logică pentru aflarea înţelesului exact al normei juridice.
Este activitatea inerentă procesului de aplicare a dreptului (atât lato sensu dar mai ales stricto sensu).
• Formele de interpretare:
Ţinând seama de subiectele care o prealizează şi efectele pe care le produc:
- Interpretare oficială:
- legală (autentică) este realizată de autoritatea publică emitentă; actul normativ interpretativ
face corp comun cu actul normativ interpretat; are caracter general-obligatoriu
- eazuistică (judiciară) este făcută de autorităţile publice competente în activitatea de aplicare
a dreptului – stricto sensu. Actul interpretativ (hotărâre, sentinţă, decizie ş.a.) are caracter
individual-obligatoriu.
Interpretarea neoficială: literatura juridică, comunicării, dezbaterii, opinii ale specialiştilor jurişti
asupra conţinutului şi (sau) efectelor normelor juridice (doctrina juridică).
• Ţinând seama de rezultatul interpretării, acestta poate fi:

Interpretare literală – conţinutul literal al cuvintelor coincide cu conţinutul termenilor normei
juridice.
Interpretare extensivă – conţinutul termenilor normei juridice este mai larg decât sensul lor literal
Interpretare restrictivă – un domeniu mai limitat (mic) decât cel determinat de sensul literal
• Metodele de interpretare sunt acele tehnici, mijloace, utilizate pentru aflarea sensului exact al
conţinutului şi domeniului de aplicare al normelor juridice.
Metoda gramaticală: foloseşte regulile de sintaxă şi morfologie pentru a determina sfera de
aplicare a normei juridice
Metoda istorică: permite înţelegerea normei juridice ţinând seama de contextul socio-politico-
economic în care au fost adoptate
Metoda sistematică: aflarea înţelesului normei juridice este posibilă ţinând seama de înţelesul
întregului act normativ, de scopul pentru care a fost adoptat.
Metoda logică: foloseşte reguli şi axiome din logica formală, pentru a afla înţelesul şi limita de
aplicare (ca domeniu) a normei juridice (ex.: când legea nu distinge nici noi nu trebuie să distingem;
excepţiile sunt de strictă interpretare, deci normele juridice de excepţie nu pot fi extinse pe cale de
interpretare la alte situaţii asemănătoare; argumentele per a contrario, sau a fortiori, sau ad
absurdum).
Teste grilă şi întrebări:

1. Interpretarea oficială legală este:
a. metodă de interpretare
b. formă de interpretare a normei juridice
c. premiză a raportului juridic
2. Activitatea de realizare a dreptului este desfăşurată de către:
a. persoanele fizice şi toate celelalte subiecte de drept
b. autorităţile publice competente
c. persoanele juridice
3. Diplomaţilor nu li se aplică legea română:
8
Drept civil
a. pentru orice fapte săvârşite pe teritoriul României

b. pentru faptele penale săvârşite pe teritoriul României
c. pentru orice raporturi juridice pe care le stabilesc în România
4. Aplicarea legii contravenţionale sau penale mai favorabile este:
a. regula de neretroactivitate a legii
b. este excepţie de ultractivitate
c. excepţie de retroactivitate
5. Constituie izvoare ale dreptului:
a. ştiinţa dreptului - doctrina
b. Constituţia şi celelalte acte normative
c. Precedentul judiciar (practica judecătorească)
6. Care sunt regulile de aplicare a dreptului (a normelor juridice) la situaţiile concrete?
5. Principiile dreptului civil
În orice ramură de drept operează trei categorii de principii, respectiv ale întregului sistem de
drept, ale ramurii respective şi ale unor instituţii juridice
1. Principii fundamentale ale dreptului care guvernează şi dreptul civil:

Principiul democraţiei;
Principiul egalităţii în faţa legii;
Principiul legalităţii;
Principiul separaţiei puterilor în stat;
Principiul accesului liber la justiţie, etc.
2. Principiile fundamentale ale dreptului civil:
Principiul garantării dreptului de proprietate;
Principiul este înscris în Constituţie (art. 41 şi art. 135) şi dezvoltat în Codul civil.
Art. 41 din Constituţie – „Dreptul de proprietate privată” – prevede la alin. 2: „Proprietatea privată
este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi
dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la
Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate,
în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.”
Art. 135 din Constituţie prevede:
Alin. 1: „Proprietatea este publică sau privată”.
Alin. 2: „Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine statului sau unităţilor
administrativ-teritoriale.”
Alin. 5: „Proprietatea privată este inviolabilă în condiţiile legii organice.
Principiul egalităţii în faţa legii civile

Art. 16 din Constituţie, alin. 1:
Alin. 1: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi autorităţilor publice, fără privilegii şi discriminări.”
Alin. 2: „Nimeni nu e mai presus de lege.”
9
Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale

Drepturile civile pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social, în caz contrar titularul
lor săvârşeşte abuz de drept.
Principiul ocrotirii şi garantării drepturilor civile

Este consacrat legislativ prin norme juridice interne şi internaţionale: Constituţie, Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice ale omului, Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind
prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, Convenţia privind drepturile copilului,
aprobată prin Decretul Preşedintelui României nr. 47/1990.
3. Principiile instituţiilor dreptului civil sunt în concordanţă cu principiile fundamentale ale dreptului civil:
Principiul consensualismului, în materia încheierii actelor juridice civile
Principiul ocrotirii bunei credinţe, în materia drepturilor reale, în construcţii, în materia convenţiei,
a prescripţiei achzitive.
Principiul forţei obligatorii şi al relativităţii, în privinţa efectelor actelor juridice civile.
Principiile dreptului civil
Principiile fundamentale ale dreptului roman ce acţionează şi în domeniul dreptului civil:

- Principiul democraţiei
- Principiul egalităţii în faţa legii
- Principiul accesului liber la justiţie
- Principiul separaţiei puterilor în stat
Principiile fundamentale ale dreptului civil:
- Principiul proprietăţii
- Principiul egalităţii în faţa legii civile
- Principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele generale
- Principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective
Principiile specifice unor instituţii de drept civil
- Principiul consensualismului
- Principiul bunei credinţe
- Principiul relativităţii, etc.
10
Drept civil
RAPORTUL JURIDIC CIVIL
Obiective specifice
Studierea capitolului Raportul juridic civil asigură cunoştinţe pentru ca viitorul specialist să deprindă
competenţa de a:
• defini conceptul de raport juridic civil
• cunoaşte elementele de structură ale raportului juridic civil
• dezvolta capacităţile de corelare a conceptelor studiate cu cele din domeniul economic
1. Noţiune, caracteritici structură
2. Izvoarele
3. Structura raportului juridic civil; subiect, obiect, conţinut
1. Noţiuni, caracteristici, structură
1. Raportul juridic reprezintă relaţia socială cu caracter patrimonial sau personal nepatrimonial ce
se stabileşte între persoane fizice şi juridice, aflate pe poziţii de egalitate juridică, reglementată de norme
juridice de drept civil, din care rezultă efecte juridice.
2. Caracteristici
a) caracter social – nu se poate stabili decât între persoane, în cadrul societăţii;
b) caracter patrimonial – în măsura în care are un conţinut economic;
c) caracter personal-nepatrimonial – raporturi juridice civile ce nu pot fi evaluate în bani;
d) poziţia de egalitate juridică a părţilor, în sensul că părţile sunt egale în drepturi şi obligaţii,
între acestea neexistând un raport de subordonare;
e) caracterul dublu volitional – pe voinţa generală exprimată de orice normă juridică se grefează
voinţa părţilor din cadrul raportului juridic civil concret.
Vocabular
Nulitate – sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de efectele contrarii dispoziţiilor
normelor juridice care reglementează stabilirea lor valabilă
Norme dispozitive – norme juridice ce îngăduie părţilor să deroge de la dispoziţiile pe care le
cuprind.
Norme imperative – norme juridice care impun subiectelor de drept civil o acţiune sau o
abstenţiune şi de la care părţile prin voinţa lor nu pot să deroge.
Prejudiciu – rezultatul, efectul negativ suferit de o persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşite de o
altă persoană.
11
2. Izvoarele raportului civil
Constituie principalele izvoare ale raportului juridic civil concret actele şi faptele juridice.
Faptele juridice, adică împrejurările de care se leagă producerea unor efecte juridice, se clasifică
astfel:
• în raport cu participarea voinţei oamenilor la producerea lor în:
- evenimente
- acţiuni omeneşti
• în raport cu sfera de cuprindere în:

- fapte juridice în sens larg
- fapte juridice în sens restrâns
a) Evenimentele sunt acele împrejurări sau situaţii care se produc independent de voinţa omului şi de
care norma civilă leagă declanşarea unor efecte juridice. Exemple: naşterea, moartea, trecerea
timpului.
b) Acţiunile omeneşti sunt acele fapte (comisive sau omisive) producătoare de efecte juridice
săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, care se nasc în baza legii.
Se clasifică în:
- acte juridice civile – acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice
- fapte juridice – acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte, dar care se produc în
virtutea legii
După cum sunt sau nu conforme cu legea acţiunile umane pot fi:
- licite (quasi contracte) în conformitate cu legea
- gestiunea de afaceri
- plata nedatorată
- îmbogăţirea fără justă cauză
- ilicite, săvârşite cu încălcarea dispoziţiilor legale
- delictul
- quasidelictul
c) Fapte juridice în sens larg – cuprind evenimentele şi acţiunile omeneşti săvârşite fără sau cu
intenţia de a produce efecte juridice (acte juridice).
d) Fapte juridice în sens restrâns – acţiunile licite făcute cu scopul de a produce efecte juridice (actele
juridice).
12
Drept civil
1. O relaŃie socială
Premisele raportului juridic civil 2. O normă de drept
3. Un fapt sau un act juridic
AcŃiuni omeneşti săvârşite cu intenŃia de a

produce efecte juridice
În sens larg (actele juridice
săvârşite fără intenŃia de
Faptele a produce efecte juridice
juridice
inundaŃii, cutremure
Fapte naturale (evenimente) catastrofe
naşterea, moartea,
curgerea timpului
În sens restrâns
acŃiune a omului săvârşită cu intenŃia
producerii unor efecte
juridice (actele juridice)
3 . Structura raportului juridic civil
Elemente constitutive
1. Subiectele raportului juridic (persoanele)
2. Conţinutul raportului (drepturile subiective şi obligaţiile civile ale părţilor)
3. Obiectul raportului (conduita pe care trebuie să o urmeze părţile)
1. Subiectele raportului juridic civil
Sunt subiecte ale raportului juridic civil persoanele fizice şi juridice, titulare de drepturi şi obligaţii.
Subiectele raportului juridic civil ocupă două poziţii distincte:
- Subiectul activ (titularul de drepturi) este denumit creditorâ
- Subiectul pasiv (titularul de obligaţii) este denumit debitor
În cadrul unor raporturi obligaţionale ce îşi găsesc izvorul în contracte civile, părţile contractante
poartă denumiri specifice:
vânzător, cumpărător, în contractul de vânzare-cumpărare;
donator, donatar, în contractul de donaţie;
mandant, mandatar în contractul de mandat;
deponent, depozitar, în contractul de depozit;
furnizor, beneficiar, în contractul de furnizare de produse.
- În cadrul raporturilor de obligaţii, părţile apar cu dublă calitate: de subiect activ şi de subiect pasiv.
De exemplu în cadrul contractului de vânzare-cumpărare, vânzătorul are atât calitatea de subiect activ
(titular al dreptului de a pretinde de la cumpărător preţul pentru bunul vândut), cât şi calitatea de subiect
13
pasiv (titular al obligaţiei de predare a bunului către cumpărător). La rândul său cumpărătorul este subiect
activ (titular al dreptului de a pretinde bunul cumpărat de la vânzător) dar şi subiect pasiv (titular al
obligaţiei de plată a preţului).
- Există raporturi juridice în cadrul cărora apare o pluritate de subiecte:

activă (mai mulţi creditori şi un singur debitor)
pasivă (mai mulţi debitori şi un creditor)
mixtă (mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori)
- În raporturile juridice obligaţionale care conţin drepturi relative, subiectele (activ şi pasiv) sunt
individualizate, cunoscute de la formarea raportului juridic.
În raporturile civile reale ce conţin drepturi absolute (dreptul de proprietate) numai subiectul activ
este determinat, individualizat, de la naşterea raportului juridic, subiectul pasiv fiind nedeterminat.
A. Persoana fizică – subiect de drept civil
1. Persoana fizică reprezintă omul, luat în individualitatea sa, ca titular de drepturi şi obligaţii care
se identifică prin următoarele elemente: nume, domiciliu şi stare civilă, codul numeric personal.
Persoana fizică dobândeşte calitatea de subiect al raportului juridic civil pe baza capacităţii civile.
Capacitatea civilă cuprinde două elemente: capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu.
Capacitatea civilă este parte a capacităţii juridice specifică ramurii de drept civil şi reprezintă
aptitudinea generală a unei persoane de a fi titulară de drepturi şi obligaţii.
2. Noţiunea de capacitate de folosinţă
Capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii, adică aptitudinea generală a
persoanei fizice de a fi titulară de drepturi şi obligaţii civile, de a fi subiect de drept civil.
a. Din reglementarea capacităţii de folosinţă desprindem următoarele caractere juridice:
legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea şi universalitatea
b. Începutul capacităţii de folosinţă. Codul civil stabileşte începutul capacităţii de folosinţă de la
data naşterii persoanei. Excepţie: drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, dacă
el se naşte viu.
c. Conţinutul capacităţii de folosinţă se exprimă prin aptitudinea persoanei de a avea toate
drepturile şi obligaţiile civile. Excepţie face capacitatea de folosinţă anticipată, care are în
conţinut numai drepturi.
Îngrădirile capacităţii de folosinţă pot fi grupate în două categorii: îngrădiri (incapacităţi) cu
caracter de sancţiune sau de măsuri de siguranţă.
d. Încetarea capacităţii de folosinţă
Codul civil stabileşte: capacitatea de folosinţă încetează o dată cu moartea persoanei.
Constatarea morţii unei persoane fizice se realizează prin două moduri:
- moartea constatată fizic, direct (certificat medical constatator al decesului);
14
Drept civil
- declararea judecătorească a morţii, ipoteză în care data morţii, care se înscrie în actul de
deces, este stabilită prin hotărârea judecătorească declarativă de moarte definitivă şi
irevocabilă.
3. Noţiunea de capacitate de exerciţiu a persoanelor fizice
Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma
obligaţii săvârşind acte juridice.
a. Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu a persoanelor fizice sunt: legalitatea,
generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea.
b. Capacitatea de exerciţiu deplină.
În dreptul civil roman capacitatea de exerciţiu deplină constituie regula, iar lipsa capacităţii de
exerciţiu şi capacitatea de exerciţiu restrânsă constituie excepţii de la regulă. Capacitatea
deplină de exerciţiu constă în aptitudinea persoanei fizice de a dobândi şi exercita drepturile
subiective civile, de a-şi asuma obligaţii, prin încheierea personal şi singură a tuturor actelor
juridice îngăduite de lege.
c. Începutul capacităţii de exerciţiu deplină

Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră la împlinirea
vârstei de optsprezece ani. Minorul care se căsătoreşte dobândeşte prin aceasta capacitate de
exerciţiu.
Minorul se poate căsători dacă a împlinit vârsta de 16 ani. Pentru motive temeinice se poate
încuviinţa căsătoria minorului care a împlinit 15 ani.
d. Conţinutul capacităţii depline de exerciţiu

Constă în posibilitatea persoanelor fizice de a încheia acte juridice civile cu excepţia celor expres
prohibite de lege care au ca rezultat o îngrădire a capacităţii de folosinţă şi implicit a capacităţii
de exerciţiu.
e. Încetarea capacităţii de exerciţiu deplină

Capacitatea de exerciţiu deplină încetează:
- Prin moartea sau declararea judecătorească a morţii persoanei fizice;
- Prin punerea sub interdicţie judecătorească;
- Prin declararea nulităţii sau anularea căsătoriei, înainte ca minorul să fi împlinit 18 ani, dacă
aceasta a fost de rea credinţă la încheierea căsătoriei (cunoştea cauza de nulitate absolută
sau relativă).
15
4. Lipsa capacităţii de exerciţiu
a. Noţiune
Nu au capacitate de exerciţiu:
- minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
- persoana pusă sub interdicţie (persoana care nu are discernământ datorită alienării sau
debilităţii mintale)
b. Reprezentare legală
„Pentru cei ce nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali”.
În raport de sursa ei, reprezentarea este de trei feluri: convenţională (contract de mandatare),
legală (lege) şi judiciară (îşi are izvorul în împuternicirea dată de instanţa judecătorească).
5. Încetarea lipsei capacităţii de exerciţiu
Cazurile de încetare sunt:

- prin împlinirea vârstei de 14 ani, când dobândeşte capacitate de exerciţiu restrânsă;
- prin decesul minorului;
- în cazul persoanei pusă sub interdicţie judecătorească, prin ridicarea interdicţiei sau prin
decesul acesteia.
6. Capacitate de exerciţiu restrânsă
a. Noţiune
Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta, cu
încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui.
b. Conţinutul capacităţii de exerciţiu restrânse
Minorul între 14 şi 18 ani participă la viaţa juridică diferit:
- încheie personal şi singur acte juridice civile;
- încheie personal, dar cu încuviinţarea prealabilă a reprezentanţilor legali acte juridice
civile;
- încheie personal dar cu dublă încuviinţare prealabilă (a reprezentanţilor legali şi ai
autorităţii tutelare) acte juridice civile.
c. Încetarea capacităţii de exerciţiu restrânsă are loc:
- când minorul dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină;
- când minorul de 14-18 ani decedează;
- minorul este pus sub interdicţie judecătorească.
7. Sancţionarea nerespectării regulilor privitoare la capacitatea de exerciţiu
16
Drept civil
Încheierea unor acte juridice cu nesocotirea regulilor referitoare la capacitatea de exerciţiu are
drept efect anularea acestor acte. Nulitatea operează nu numai pentru viitor (ex nunc), ci şi pentru trecut
(ex tunc).
În ipoteza anulării actului neregulat încheiat, incapacilul va fi obligat să restituie prestaţiile primite
numai în măsura în care a profitat de ele.
numele de familie
numele prenumele
pseudonimul
Persoana fizică de drept comun

Atribute de identificare domiciliul legal
convenŃional (ales)
starea civilă
cod numeric personal
B. Persoana juridică – subiect de Drept Civil
1. Noţiune
Potrivit prevederilor legale „persoana juridică este orice organizaţie care are o organizare de sine
stătătoare şi un patrimoniu propriu afectat realizării unui anume scop în acord cu interesul obştesc.”
Persoana juridică este o ficţiune juridică, un subiect colectiv de drept care se înfiinţează, se
organizează şi participă la raporturile juridice cu respectarea cerinţelor legale de fond şi de formă.
Recunoaşterea calităţii de persoană juridică şi conferirea personalităţii juridice unor entităţi sociale este
exclusiv opera legii. Existenţa acestei instituţii de drept civil, a persoanei juridice, are la bază interese
social-economice generale.
2. Elementele constitutive ale persoanei juridice

Cuprinde trei elemente:
- organizarea de sine stătătoare;
- un patrimoniu propriu;
- un scop propriu în acord cu interesul public general.
3. Clasificarea persoanelor juridice
Criteriile de clasificare care pot fi reţinute sunt următoarele:

După domeniul dreptului de care aparţin, persoanele juridice sunt de drept public ş ide drept privat.
Persoane juridice de drept public:
17
- Statul
- Unităţile administrativ-teritoriale;
- Autorităţile puterii legislative;
- Autorităţile puterii executive şi autorităţile administraţiei publice;
- Autorităţile puterii judecătoreşti;
- Curtea de Conturi;
- Curtea Constituţională;
- Instituţiile de stat;
- Partidele politice.
Persoane juridice de drept privat:

- Agenţii economici de stat;
- Societăţile comerciale;
- Sindicatele;
- Cultele religioase;
- Cooperativele
- Casele de Ajutor Reciproc;
- Asociaţiile şi fundaţiile;
- Organizaţii patronale.
C. Potrivit formei dreptului de proprietate

- persoane juridice de stat (proprietate publică)
- persoane juridice private (proprietate privată)
- persoane juridice mixte (au la bază atât proprietatea publică, cât şi proprietatea privată)
- persoane juridice ce se întemeiază pe proprietatea privată internă şi pe proprietatea străină
D. După naţionalitate, persoanele juridice sunt:

- persoane juridice române;
- persoane juridice străine.
E. După natura scopului urmărit:

- persoane juridice cu scop patrimonial;
- persoane juridice cu scop nepatrimonial.
4. Înfiinţarea persoanelor juridice
Prin înfiinţarea persoanei juridice se înţelege crearea unui subiect colectiv de drept potrivit legii.
Modurile de înfiinţare – cadru – ale persoanei juridice.
- Persoana juridică se înfiinţează:
prin actul de dispoziţie al organului competent al puterii sau administraţiei de stat;
18
Drept civil
prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, recunoscut de organul puterii sau
administraţiei de stat, competent a verifica numai dacă sunt întrunite cerinţele legale pentru
ca acea persoană juridică să poată lua fiinţă;
prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, cu prealabilă autorizare a organului puterii
sau administraţiei de stat, competent a aprecia oportunitatea înfiinţării ei;
printr-un alt mod reglementat de lege.
Înfiinţarea persoanelor juridice prin act de dispoziţie

Prin actul de dispoziţie al organului competent se înţelege, după caz: legea, hotărârea sau
ordonanţa Guvernului, hotărârea consiliilor judeţene sau locale.
Înfiinţarea persoanelor juridice prin act recunoscut

Acest mod de înfiinţare presupune existenţa a două acte juridice:
- actul celor care constituie persoana juridică, adoptat de persoane fizice sau juridice
(contract, statul)
- actul de recunoaştere a înfiinţării, emis de organul competent prin care se constată
legalitatea actului de înfiinţare.
Ex. organizaţii cooperatiste şi instituţii şi întreprinderi anexe, create de acestea.
Înfiinţarea persoanelor juridice prin act autorizat

Distingem două acte juridice:
- actul celor ce înfiinţează persoana juridică (contract, statut)
- actul de autorizare al organului competent.
Spre deosebire de actul de recunoaştere care este ulterior actului de înfiinţare, actul de autorizare
este prealabil înfiinţării.
Autorizarea prealabilă este un act administrativ, prin care un organ de specialitate apreciază
oportunitatea înfiinţării persoanei juridice, utilitatea acesteia în raport cu scopul, mărimea, capitalul
social în raport cu obiectul de activitate etc.
Actul administrativ de autorizare nu trebuie confundat cu autorizarea judecătorească. Iau astfel
fiinţă următoarele categorii de persoane juridice: partidele politice, societăţile comerciale, asociaţii
şi fundaţii, societăţi bancare şi cele din domeniul asigurărilor societăţilor agricole.
Înfiinţarea persoanelor juridice prin alt mod reglementat de lege.

Cuprinde cazurile atipice de înfiinţare (de ex. statul are calitatea de persoană juridică potrivit
dispoziţiilor constituţionale), etc.
5. Momentul dobândirii personalităţii juridice
Înfiinţarea persoanelor juridice necesită elaborarea şi adoptarea unui număr de acte (documente),
toate acestea alcătuind procedura de constituire a persoanei juridice.
19
Momentul în care ia naştere un nou subiect de drept coincide cu momentul în care acesta
dobândeşte personalitate juridică. Acest moment diferă în funcţie de modalitatea de înfiinţare a persoanei
juridice respective şi este stabilit de lege.
Se poate vorbi despre următoarele momente de dobândire a personalităţii juridice (capacitatea de
a avea drepturi şi obligaţii):
- data actului de dispoziţie ori data fixată în actul de dispoziţie referitor la înfiinţare;
- data înmatriculării;
- data recunoaşterii, a autorizării înfiinţării ori a îndeplinirii oricărei alte cerinţe (în cazul
persoanelor juridice nesupuse înregistrării)
6. Capacitatea civilă a persoanelor juridice
• Capacitatea juridică şi capacitatea civilă

Prin capacitate civilă a persoanei juridice se înelege aptitudinea subiectului colectiv de drept de a
dispune de drepturi şi olbigaţii civile (capacitatea de folosinţă), precum şi aptitudinea de a dobândi şi
exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile prin intermediul încheierii de
acte juridice civile de către organismele (structurile) sale de conducere (capacitate de exerciţiu).
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice

• Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este acea parte a capacităţii civile care constă în
aptitudinea generală şi abstractă a acestora de a avea drepturi şi obligaţii.
Caractere juridice
- specială;
- inalienabilitate;
- intangibilitate.
• Începutul capacităţii de folosinţă diferă după cum persoanele juridice sunt sau nu supuse
înregistrării:
a. Persoanele juridice supuse înregistrării dobândesc capacitate de folosinţă la data înmatriculării,
indiferent de modul de înregistrare;
b. Persoanele juridice nesupuse înregistrării dobândesc capacitate de folosinţă în funcţie de
specificul modului de înfiinţare:
- data actului de dispoziţie care le înfiinţează;
- data recunoaşterii actului de înfiinţare;
- data autorizării înfiinţării sau îndeplinirii vreunei alte cerinţe a legii.
• Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă

Reprezintă principiul conform căruia persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi care
corespund scopului ei, stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau statut.
Sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice coincide cu încetarea acestui subiect de drept.
Încheierea actelor juridice în lipsa capacităţii de folosinţă ori cu încălcarea principiului specialităţii, atrage
nulitatea absolută a actului.
20
Drept civil
Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice
• Capacitatea de exerciţiu constă în aptitudinea persoanei juridice de a dobândi şi exercita drepturi

subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile de
către organele sale de conducere.
Potrivit reglementărilor în vigoare:
- Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile prin intermediul organismelor sale
de conducere
- Actele juridice încheiate de conducerea persoanei juridice, în limitele puterilor care i-au fost
acordate, sunt actele persoanei juridice înseşi.
- Faptele licite sau ilicite, comise de către organismele sau reprezentanţii acestora, obligă
persoana juridică ca în cazul în care au fost săvârşite cu ocazia exercitării funcţiilor lor
- Faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana
juridică cât şi faţă de cel de al treilea.
- Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale se supun regulilor
mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de înfiinţare ori statut.
Ca principiu, reprezentarea (angajarea juridică) la persoanele juridice se realizează de către un

organism executiv (de conducere operativă).
• Începutul şi sfârşitul capacităţii de exerciţiu

Momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu este acelaşi cu momentul dobândirii capacităţii de
folosinţă şi se evidenţiază, practic, prin desemnarea organelor sale de conducere.
Sfârşitul capacităţii de exerciţiu are loc la data încetării existenţei persoanei juridice.
Potrivit principiilor aplicabile în materie, sancţiunea nerespectării normelor privind capacitatea de exerciţiu
este nulitatea relativă.
21
Atributele de identificare ale persoanelor juridice
denumirea
sediul
naŃionalitatea
contul bancar
codul fiscal
Atributele de identificare numărul de înmatriculare
ale persoanelor juridice în registrul ComerŃului
capitalul social
firma
emblema
marca
telefon, fax, e-mail
fuziune
comasare transmisiune
universală
absorbŃie
reorganizare
totală
Încetarea transmisiune
persoanei divizare cu titlu
juridice universal
parŃială
termenul s-a împlinit universal

dizolvare scopul s-a realizat
scopul a devenit contrar legii şi regullor
numărul membrilor a scăzut sub limita
stabilită prin lege
22
Drept civil
Înfiinţarea persoanelor juridice
Senatul şi Camera DeputaŃilor

Preşedintele
Prin act de Guvernul
dispoziŃie Ministerele
Organele puterii judecătoreşti
Prin act de
organizaŃiile cooperatiste meşteşu-
ÎnfiinŃare
găreşti
ÎnfiinŃarea recunoscut
organizaŃiile cooperaŃiei de consum
persoanelor
şi credit
juridice
Prin act de partidele politice

ÎnfiinŃare asociaŃiile şi fundaŃiile
autorizat asociaŃiile de proprietari
camerele de comerŃ şi industrie
Prin alt mod statul român prin

reglementat misiunile diplomatice decret
de lege oficiile consulare prezidenŃial
asociaŃiile de locatari
2. Conţinutul raportului juridic
Noţiunea de conţinut:
Conţinutul raportului juridic este alcătuit din:
- drepturile subiectului active
- obligaţiile subiectului pasiv
Noţiunea de drept subiectiv civil reprezintă aptitudinea recunoscută de lege unei personae de a-şi
realize prerogativele în calitate de subiect de drept în limitele impuse de lege.
Drepturile şi obligaţiile sunt interdependente, în sensul că drepturilor subiectului activ le corespund
obligaţiile subiectului pasiv. Interdependenţa drepturilor şi obligaţiilor este diferită în funcţie de natura
raportului civil.
Într-un raport juridic ce conţine drepturi reale subiectul active are numai drepturi, iar subiectul
pasiv, nedeterminat, are obligaţia negativă de a nu tulbura exerciţiul acestor drepturi.
În raporturile obligaţionale, obligaţia poate fi simplă sau complexă.
Posibilitatea titularului de a avea o anumită conduită şi de a impune altora o anumită comportare (a
da, a face sau a nu face ceva) sunt asigurate, la nevoie, prin apelarea la forţa de constrângere a statului.
Clasificarea drepturilor subiective civile – Criterii
a) În funcţie de opozabilitatea lor, drepturile subiective civile sunt absolute şi relative.

Dreptul subiectiv absolut aparţine creditorului într-un raport juridic în care debitorul este
nedeterminat având obligaţia negativă universală de a nu tulbura exerciţiul dreptului.
23
Dreptul subiectiv civil relativ este acel drept în virtutea căruia titularul poate pretinde subiectului
pasiv o conduită determinată, fără care dreptul nu se poate realiza (ex.dreptul de creanţă).
Drepturile relative sunt numai drepturi patrimoniale.
b) În funcţie de conţinut, dreptul subiectiv civil poate fi patrimonial şi personal nepatrimonial.
Dreptul patrimonial este dreptul subiectiv care are un conţinut economic evaluabil în bani.
Dreptul personal nepatrimonial este dreptul subiectiv care nu are conţinut economic, nu este
evaluabil în bani, fiind strâns legat de persoană şi servind la individualizarea acesteia.
Drepturile patrimoniale împreună cu obligaţiile corespunzătoare alcătuiesc patrimoniul
persoanelor. Se clasifică în:
- drepturi reale (jus in re)
- drepturi de creanţă (jus in personam)
Drepturile reale reprezintă aptitudinea unei persoane de a-şi realiza prerogativele în mod direct şi
nemijlocit asupra unui lucru, fără concursul unei alte persoane.
Drepturile de creanţă sunt drepturile subiective în virtutea cărora subiectul activ (creditorul) poate
pretinde subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Legea recunoaşte două categorii de drepturi reale: drepturi reale principale şi drepturi reale
accesorii.
a) Drepturile reale principale au o existenţă de sine stătătoare. Enumerăm:
- dreptul de proprietate (publică şi privată)
- dezmembrămintele dreptului de proprietate privată: dreptul de uzufruct, dreptul de superficie
- dreptul de folosinţă
- dreptul de concesiune
- dreptul de administrare
- dreptul de preemţiune
b) Drepturile reale accesorii sunt acelea a căror existenţă depinde de existenţa altor
- drepturi, pe care le garantează
- drepturi de gaj sau amanet
- dreptul de ipotecă
- privilegiile
Drepturi pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi
Este pur şi simplu acel drept ce se naşte în cadrul unui raport juridic ce presupune un creditor, un
debitor şi un singur obiect. Creanţa devine scadentă şi exigibilă din momentul în care s-a născut raportul
juridic.
Este afectat de modalităţi acel drept subiectiv civil a cărui existenţă ori exercitare depinde de
evenimentele viitoare denumite termen şi condiţie.
Noţiunea de obligaţie civilă. Triplă accepţiune
- Prin „obligaţie” sau obligaţii civile se înţelege o categorie de raporturi juridice ce conţin drepturi
de creanţă.
24
Drept civil
- Prin „obligaţie” se înţelege îndatorirea ce revine subiectului pasiv într-un raport juridic civil, de a
da, a face, a nu face ceva.
- Prin „oligaţie” se înţelege înscrisul care încorporează şi constată existenţa unei creanţe, titlu de
credit, obligaţii CEC etc.
Definim obligaţia civilă ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o
anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate consta în a da, a face,
sau a nu face ceva, impusă la nevoie prin forţa coercitivă a statului.
Clasificarea obligaţiilor civile. Criterii

În raport de obiectul lor distingem:
a) obligaţii de a da, a face şi a nu face;
b) obligaţii pozitive şi negative;
c) obligaţii de rezultat şi de diligenţă.
În raport de gradul de opozabilitate obligaţiile civile se împart în:

a) obligaţii obişnuite, opozabile părţilor;
b) obligaţii opozabile şi terţilor;
c) obligaţii reale.
În raport de sancţiune, obligaţiile sunt:

a) obligaţii perfecte;
b) obligaţii imperfecte.
În raport de structura lor, obligaţiile civile se subclasifică în;

a) obligaţii pure şi simple, care au un creditor, un debitor, un singur obiect şi nu sunt afectate de
modalităţi;
b) obligaţii complexe, adică cu pluralitate de subiecte (activă, pasivă, mixtă) ori cu pluralitate de
obiecte;
c) obligaţii afectate de modalităţi, adică de termen sau condiţie.
3. Obiectul raportului juridic civil
Obiectul raportului juridic civil îl reprezintă prestaţiile la care este îndrituit subiectul activ şi obligat
subiectul pasiv. De regulă, astfel de prestaţii se concretizează ca exprimare materială în bunuri.
Bunul reprezintă o valoare economică necesară persoanei şi susceptibilă a fi însuşită prin
intermediul drepturilor patrimoniale.
25
Noţiunea de patrimoniu
Prin patrimoniu se înţelege universalitatea juridică de drepturi şi obligaţii patrimoniale şi bunuri

care aparţin unei persoane fizice ori juridice. Totalitatea drepturilor alcătuiesc activul patrimonial, iar
totalitatea obligaţiilor pasivul patrimonial.
Caracterele juridice şi importanţa patrimoniului

a) Patrimoniul este o universalitate juridică: este format dintr-o masă de bunuri, de drepturi şi
obligaţii cu un anumit regim juridic
b) Patrimoniul este legat de persoană (fizică sau juridică)
c) Orice persoană are un singur patrimoniu
d) Patrimoniul îndeplineşte funcţii practice:
- explică şi asigură dreptul de gaj general al creditorilor chirografari;

- explică principiile transmisiunii universale cu titlu universal şi cu titlu particular
- explică subrogaţia reală cu titlu universal; patrimoniul fiind o universalitate juridică, drepturile şi
obligaţiile din alcătuirea sa nu sunt privite ut singuli, ci împreună, ca valori legate între ele,
susceptibile de înlocuire cu alte valori fără ca înlocuirea lor să afecteze existenţa acestuia;
valorile nou intrate în patrimoniu capătă poziţia juridică a valorilor ieşite.
Clasificarea bunurilor:
• După regimul circulaţiei juridice sunt:
- bunuri care se află în circuitul civil (pot face obiectul oricărui act juridic)
- bunuri scoase din circuitul civil (bunuri aparţinând domeniului public)
• După natura şi calificarea făcută de codul civil sunt:
- bunuri mobile
- bunuri imobile
a) Bunurile mobile se subdivid în:

- bunuri mobile prin natura lor
- mobile prin determinarea legii – se cuprind drepturile şi obligaţiile mobiliare, drepturile de
creanţă ce au ca obiect un bun mobil, acţiunile în justiţie privind un drept mobiliar; dreptul
de proprietate intelectuală
- mobile prin anticipaţie – bunuri imobile prin natura lor dar pe care părţile unui act juridic le
consideră anticipat mobile, având în vedere că ele vor deveni în viitor mobile: recoltele şi
fructele neculese, arbuştii prinşi în pământ, produsul neextras al unei cariere
b) Bunurile imobile (nemişcătoare) se clasifică în:
- imobile prin natura lor
- mobile prin obiectul la care se aplică: uzufructul lucrurilor imobile, servituţile, drepturi reale
şi drepturi de creanţă care au ca obiect un imobil, acţiuni privind valorificarea drepturilor
mobiliare
26
Drept civil
- imobile prin destinaţie – bunuri mobile prin natura lor, dar care sunt considerate imobile
fiind destinate ca accesorii pentru serviciul şi exploatarea imobilului respectiv (animalele
afectate culturii, stupii, peştii din iaz, oglinzi, ornamente, statui etc.)
• După modul de determinare:

- bunuri individual determinate (res certa), individualizate prin elemente specifice;
- bunuri de gen (res genera), care se individualizează prin trăsături specifice speciei din
care fac parte.
• După cum pot fi înlocuite în executarea unei obligaţii civile:

- bunuri fungibile – acelea care se pot înlocui cu altele în executarea unor obligaţii
- bunuri nefungibile – acelea care nu se pot înlocui unele cu altele, debitorul neputând fi
eliberat prin predarea altui bun.
• După cum sunt sau nu producătoare de fructe:

- bunuri frugifere – produc periodic, fără consumarea substanţei lor, alte bunuri denumite
fructe. Codul civil distinge trei feluri de fructe: naturale, industriale, civile
- bunuri nefrugifere
• După cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea lor, deosebim:

- bunuri consumptibile – acele bunuri care îşi consumă integral substanţa de la prima
întrebuinţare (ex. combustibilul, banii, alimentele)
- bunuri neconsumptibile – sunt acele bunuri care permit folosirea lor în timp
• După cum pot fi ori nu divizate, fără a-şi schimba destinaţia economică:
- bunuri divizibile – pot fi împărţite fără să îşi schimbe destinaţia economică
- bunuri indivizibile – nu pot fi împărţite fără să îşi schimbe destinaţia economică
• După cum sunt percepute:
- bunuri corporale – au o existenţă materială, pot fi percepute prin simţurile omului
- bunuri incorporale – (presupun o existenţă abstractă); sunt valori economice care nu pot fi
percepute direct: titluri de valoare, drepturi reale, de creanţă, de autor etc.
• După corelaţia existentă între bunuri, acestea sunt:

- bunuri principale – au o existenţă de sine stătătoare
- bunuri accesorii sunt bunurile care există alături de un bun principal (antena pentru
televizor)
• După cum pot sau nu pot fi urmărite şi supuse cercetării silite sunt:
- bunuri sesizabile – sunt susceptibile de a forma obiect al executări isilite
- bunuri insesizabile – nu pot fi urmărite silit.
27
PATRIMONIUL
Obiectivele specifice
Studierea capitolului Patrimoniul asigură cunoștinţe pentru ca viitorul specialist să deprindă competenţa
de a:
defini conceptul de patrimoniu;
valorifica eficient cunoștinţele privind activul și pasivul patrimonial în domeniu contabil și extra-
contabil;
cunoaște sistemul drepturilor reale;
dezvolta capacităţile de corelare a conceptelor studiate cu cele din domeniul economic;
exemplifica drepturi cu conţinut economic.
1. PATRIMONIUL. NOŢIUNE JURIDICĂ. ELEMENTELE PATRIMONIULUI. CARACTERELE JURIDICE ALE

PATRIMONIULUI. FUNCŢIILE PATRIMONIULUI.
2. CLASIFICAREA DREPTURILOR PATRIMONIALE
3. SISTEMUL DREPTURILOR REALE ÎN ROMÂNIA
1. NOŢIUNEA JURIDICĂ DE PATRIMONIU

Art. 1718 C civ. cuprinde o adevărată definiţie a patrimoniului fără să folosească însă termenul
patrimoniu, și anume că: „orcine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate
bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare”.
Astfel putem defini patrimoniul ca fiind totalitatea drepturilor și obligaţiilor patrimoniale aparţinând
unei persoane fizice sau juridice determinate, drepturi și obligaţii privite ca o sumă de valori active și pasive,
strâns legate între ele.
Așadar, patrimoniul este alcătuit dintr-o latură activă și o alta pasivă.
• Activul patrimonial cuprinde toate drepturile subiective ce au valoare economică, deci exprimabile
în bani1. Astfel, poate fi vorba despre: dreptul de proprietate asupra anumitor bunuri, dreptul de
superficie asupra unui teren, dreptul de uzufruct asupra unor bunuri, dreptul de a se restitui suma
împrumutată,s.a.
• Pasivul patrimonial cuprinde datoriile, obligaţii evaluabile în bani pe care le are o anumită
persoană. Datoria poate consta obligaţia de a da, adică de a transmite sau constitui un drept real, în
obligaţia de a face, adică de a executa o prestaţie pozitivă, sau în obligaţia de a nu face ceva, ceea
ce, în lipsa acestei obligaţii, ai fi putut să faci.
Prin stabilirea raportului dintre activul și pasivul patrimonial (drepturile se însumează la activ iar
obligaţiile la pasiv), putem deduce la un moment dat dacă o anumită persoană este solvabilă sau
insolvabilă.
ELEMENTELE PATRIMONIULUI, conceput ca universalitate juridică, sunt drepturile și obligaţiile,
precum și bunurile la care se referă aceste drepturi, deci drepturi și obligaţii patrimoniale, din
1
Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ediţia a III-a, revăzută și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2008,
p.8.
28
Drept civil
patrimoniu nefăcând parte drepturile și obligaţiile personal nepatrimoniale (cele ce sunt lipsite de
valoare economică și nu pot fi evaluate în bani).
CARACTERELE JURIDICE ALE PATRIMONIULUI:
• Patrimoniul este o universalitate juridică, în sensul că reprezintă o masă de drepturi și obligaţii
patrimoniale ce aparţin unei persoane, dar fiecare drept și fiecare obligaţie, privite în parte, sunt
distincte de universalitate; deci patrimoniul reprezintă o entitate distinctă de elementele ce o
compun.
• Orice persoană are un patrimoniu. Orice persoană are drepturi și obligaţii evaluabile în bani; dacă
nu are bunuri, o persoană fizică are posibilitatea juridică de a le dobândi;pentru persoana juridică,
legea impune drept condiţie de înfiinţare existenţa unui patrimoniu.
• Patrimoniul este unic, în sensul că o persoană fizică ori juridică poate avea un singur patrimoniu.
Legea nu permite ca acelașii subiect de drept să fie titularul mai multor patrimonii.
• Divizibilitatea patrimoniului , în sensul că patrimoniul poate fi împărţit în mai multe categorii,
grupe sau mase de drepturi și obligaţii, fiecare având un regim juridic distinc, în raport cu o anume
destinaţie. De exemplu, o unitate administrativ-teritorială, ca persoană juridică de drept public, are
un patrimoniu propriu, care cuprinde bunuri ce fac parte din domeniul public de interes local
(inalienabile, imprescriptibil, insesizabile) și bunuri ce fac parte din domeniul privat al acesteia
(supuse regulilor dreptului comun)2.
• Netransmisibilitatea patrimoniului prin acte juridice între vii. Patrimoniul există atâta timp cât
există persoana fizică ori juridică căreia îi aparţine. Patrimoniul este inalienabil, în sensul că
persoanele fizice nu pot transmite altor persoane, prin acte între vii, întregul patrimoniu. O
persoană fizică sau juridică poate transmite unul sau mai multe drepturi din patrimoniul său. Dar
acesta poate fi transmis în întregime pentru cauză de moarte, prin succesiune. În cazul persoanelor
juridice, transmisiunea întregului patrimoniu are loc numai în cazul încetării acestora, ca urmare a
reorganizării prin comasare ori prin divizare totală.
FUNCŢIILE PATRIMONIULUI
Enumerare. Patrimoniul îndeplinește trei funcţii: constituie gajul general al creditorilor; permite și
explică subrogaţia reală cu titlu universal; permite și explică transmisiunea universală și cu titlu
universal a drepturilor și obligaţiilor.
a) Gajul general al creditorilor chirografari.
Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu dipun de o garanţie reală asupra unui bun
determinat al debitorului, ci au o garanţie constând în dreptul de gaj general. Obiectul dreptului de
gaj general îl constituie întregul patrimoniu, și nu bunuri determinate.
Ideea de gaj general exprimă posibilitatea pe care o au creditorii chirografari de a urmări bunurile
aflate în patrimoniul debitorului, în momentul scadenţei. Dacă bunurile au ieșit până în acel
moment din patrimoniu, debitorul devine insolvabil; creditorul chirografar nu va putea urmări
bunurile ieșite din patrimoniu. El își va putea satisface parţial creanţa sau deloc. Creditorii cu
garanţii reale pot urmări bunurile și în mâinile terţilor.
Gajul general al creditorilor chirografari nu împiedică fluxurile patrimoniale pe baza actelor și
faptelor juridice ale debitorilor. Dacă actele juridice sunt frauduloase, adică făcute cu intenţia de a-l
păgubi pe creditorul chirografar, acesta poate folosi acţiunea revocatorie sau pauliană, pentru
revocarea actului fraudulos.
Art. 1718 C. civ. prevede că: „orcine este obligat personal este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale
cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare.” Pot fi urmărite de creditori totalitatea
bunurilor debitorului, existente în patrimoniul acestuia la momentul nașterii creanţei, dar și
bunurile viitoare existente la momentul scadenţei.
2
C.Bîrsan, Op.cit.,p.11; a se vedea Legea nr. 215/2001,republicată.
29
Gajul general al creditorilor chirografari operează în mod specializat în ipoteza în care patrimoniul e
divizat – gajul general operează asupra fiecărei mase patrimoniale. În cazul soţilor, creditorii comuni
pot urmări mai întâi bunurile comune, și dacă acestea sunt neîndestulătoare, ei pot urmări și
bunurile proprii. Invers, creditorii personali pot urmări bunurile proprii, iar dacă acestea sunt
neîndestulătoare, pot urmări bunurile comune, numai în măsura satisfacerii creanţei.
Dreptul de gaj general nu conferă nici o preferinţă; toţi creditorii chirografari vin în concurs la
urmărirea bunurilor debitorului lor.
Dreptul de gaj general conferă creditorului dreptul:
a. să ceară executarea silită asupra bunurilor debitorului;
b. să ceară luarea unor măsuri conservatorii asupra patrimoniului debitorului;
c. să intenteze acţiunea oblică în cazul în care debitorul nu intentează acţiune pentru valorificarea
unor drepturi ce-i aparţin;
d. să intenteze acţiunea revocatoare (pauliană) în cazul în care debitorul încheie acte juridice în frauda
creditorilor săi chirografari.
b) Subrogaţia reală cu titlu universal
Cuvântul subrogare înseamnă înlocuire. În dreptul civil subrogaţia este de două feluri: reală și
personală.
Subrogaţia este personală când o persoană ia locul alteia în cadrul unui raport juridic obligaţional.
Subrogaţia este reală dacă un bun este înlocuit cu altul.
Subrogaţia reală este de trei feluri:
1) subrogaţie reală universală – se aplică la scara unui patrimoniu,
2) subrogaţie reală cu titlu universal - se aplică la scara unei mase succesorale;
3) subrogaţie reală cu titlu particular – privește un bun individual determinat.
Subrogaţia reală universală și subrogaţia reală cu titlu universal pot fi grupate în – subrogaţia reală
generală.
Subrogaţia reală cu titlu particular se diferenţiază de subrogaţia reală generală prin trei trăsături:
1. în timp ce subrogaţia reală generală operează în cadrul patrimoniului sau a unei mase de bunuri,
subrogaţia reală cu titlu particular operează în mod individual (ut singuli);
2. subrogaţia reală generală operează în mod automat; subrogaţia reală cu titlu particular operează
numai dacă și numai în măsura în care legea o prevede;
3. în cazul subrogaţiei reale generale, bunul care intră în patrimoniu dobândește regimul juridic
comun pentru întregul patrimoniu, sau pentru masa de bunuri din care făcea parte bunul care a
ieșit din patrimoniu. În ipoteza subrogaţiei reale cu titlu particular, bunul care intră în patrimoniu
dobândește regimul juridic special sau o parte din acel regim juridic pe care l-a avut bunul care a
ieșit din patrimoniu.
Subrogaţia reală cu titlu particular, intervine numai dacă este prevăzută expres de lege. Enunţăm
trei cazuri:
a) art. 1721 C. civ., în materia ipotecii, prevede că dacă un bun imobil sau mobil formează obiectul unei
garanţii reale iar bunul piere, garanţia reală se strămută asupra indemnizaţiei de asigurare sau asupra
despăgubirii civile care va intra în patrimoniu în locul bunului care a pierit;
b) art.51 alin. 3 din Legea nr.18/1991 a fondului funciar, în cazul schimbului de terenuri, fiecare teren
dobândește situaţia juridică a terenului pe care îl înlocuiește;
c) art.28 alin.2 din Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică dispune ca
dreptul de ipotecă și privilegiul special imobiliar ce grevează un imobil expropriat se strămută de drept
asupra despăgubirilor stabilite în condiţiile prevăzute de această lege.
c) Transmisiunea universală și cu titlu universal.
În ipoteza decesului persoanei fizice ori a reorganizării persoanei juridice se pune problema
transmiterii drepturilor și obligaţiilor cu conţinut economic, existente în acel moment în patrimoniu. Deși în
30
Drept civil
doctrină se vorbește de transmiterea patrimoniului, în realitate, patrimoniul încetează să mai existe în

momentul în care încetează să mai existe persoana.
Ceea ce se transmite e universalitatea drepturilor și obligaţiilor sau o fracţiune din acestea, dar nu
ca patrimoniu, ci ca masă de bunuri.
Distingem între transmisiunea universală, când există un singur succesor care primește toate
drepturile și obligaţiile autorului și transmisiunea cu titlu universal care operează fie în cazul moștenirii,
când există mai mulţi moștenitori , fie în cazul persoanei juridice la divizare sau comasare. Deci,
transmisiunea cu titlu universal presupune transmiterea unei fracţiuni din universalitate. Important este că
această transmisiune privește și drepturile și obligaţiile.
MĂSURI DE CONSERVARE A PATRIMONIULUI DEBITORULUI
Pentru a se evita ca la scadenţă debitorul să fie insolvabil, legea acordă creditorilor chirografari
mijloace juridice destinate să asigure conservarea patrimoniului debitorului lor.
Măsurile conservatorii pot consta în:
a) cererea de înfiinţare a unui sechestru asiguratoriu;
b) cererea de efectuare a inscripţiei imobiliare (când debitorul neglijează efectuarea ei);
c) dreptul creditorilor de a interveni în procesele debitorilor lor cu privire la bunuri din patrimoniul
acestora si în procesele de împărţeală ale debitorului, „ca nu cumva împărţeala să se facă cu viclenie în
vătămarea dreptului lor”;
d) dreptul creditorului de a intenta acţiune în declararea simulaţiei.
• ACŢIUNEA OBLICĂ (INDIRECTĂ SAU SUBROGATORIE)
Acţiunea oblică3 este acea acţiune în justiţie pe care creditorul o exercită prin valorificarea unui
drept care aparţine debitorului său. Ea se mai numește indirectă sau subrogatorie, pentru că este
exercitată de creditor în numele debitorului său, dar va conduce la același rezultat ca și cum ar fi fost
exercitată de debitor.
Acţiunea oblică este reglementată de art. 974 C.civ., care dispune: „creditorii pot exercita toate drepturile
și acţiunile debitorului lor, afară de acelea care îi sunt exclusiv personale”.
• ACŢIUNEA REVOCATORIE (PAULIANĂ)
Acţiunea pauliană4 este mijlocul juridic prin care creditorul poate ataca actele juridice încheiate de
debitor în frauda dreptului său de gaj general.
Acţiunea revocatorie este deci acţiunea prin care creditorul poate cere revocarea (desfiinţarea) pe
cale judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în scopul prejudicierii creditorului, adică actele
prin care debitorul își creează sau mărește o stare de insolvabilitate.
Art. 975 C.civ. prevede că: „ei (creditorii – n.n.) pot, de asemenea, în numele lor personal, să atace
actele viclene făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor”.
În cazul acţiunii revocatorii, actul este revocat numai în măsura prejudiciului suferit de creditor,
adică în limitele creanţei pentru a cărei realizare creditorul a intentat acţiunea revocatorie, în timp ce în
3
Acţiunea poate fi intentată numai în cazurile expres prevăzute de lege, și anume:
1) în cazul contractului de antrepriză (lucrătorii pot acţiona direct pe beneficiarul construcţiei pentru plata sumelor ce li se cuvin,
sărind peste antreprenorul care i-a angajat);
2) în cazul contractului de mandat, când pentru executarea contractului mandatarul își substituie, pe baza unui contract separat,
o altă persoană. Mandantul din primul contract are o acţiune directă faţă de submandatar, deși este terţ faţă de contractul prin
care s-a produs substituirea.
4
Acţiunea pauliană nu are ca obiect actele care privesc drepturile personale nepatrimoniale, ori drepturile patrimoniale care se
nasc din drepturi personale nepatrimoniale sau drepturi patrimoniale care implică o apreciere de ordin subiectiv din partea
debitorului (ex. revocarea unei donaţii pe motiv de ingratitudine), sau cele care privesc drepturi personale neurmăribile (ex.
pensia de întreţinere).
31
cazul acţiunii în anulare sau în constatarea nulităţii absolute are loc desfiinţarea totală sau parţială a actului
și repunerea părţilor în situaţia anterioară.
2. CLASIFICAREA DREPTURILOR PATRIMONIALE

A. NOŢIUNE ȘI CLASIFICARE
Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective care au conţinut economic, putând fi
evaluabile în bani. Aceste drepturi se împart în două mari categorii: drepturi reale și drepturi de creanţă.
Drepturile reale sunt drepturile subiective patrimoniale ale căror atribute pot fi exercitate cu privire
la un anumit lucru, în mod direct și nemijlocit, fără a fi necesară intervenţia altei persoane.
Drepturile de creanţa sunt drepturile subiective patrimoniale în virtutea cărora titularul lor,
denumit creditor, are posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv, denumit debitor, să dea (dare), să facă
(facere) sau să nu facă (non facere) o anumită prestaţie dintre cele la care ar fi avut dreptul în absenţa
angajamentului juridic.
Trăsăturile esenţiale ale drepturilor reale și ale drepturilor de creanţă, precum și diferenţele dintre
ele:
a. Depturile reale - sunt drepturi absolute.
Drepturile de creanţă - sunt drepturi relative.
b. Depturile reale - sunt opozabile erga omnes.
Depturile de creanţă - sunt opozabile numai debitorilor.
c. Depturile reale - subiectul activ este determinat, iar subiectul pasiv este nedeterminat.
Depturile de creanţă - subiectul activ, creditorul, cât și subiectul pasiv, debitorul, sunt persoane
determinate.
d. Drepturile reale – obligaţia corespunzătoare dreptului real este o obligaţie general negativă de a
nu face nimic de natură a aduce atingere exercitării acestui drept (toate celelalte subiecte de drept, altele
decât titularii dreptului real, au obligaţia generală de a nu face nimic de natură a stânjeni exercitarea
dreptului real de către titularul său).
Drepturilor de creanţă - le corespunde obligaţia subiectului pasiv determinat, debitorul, de a da, a face ori
a nu face, ceea ce ar fi putut face în lipsa acelei obligaţii.
e. Drepturile reale - atributele dreptului real se exercită în mod direct și nemijlocit de către titularul
său, fără a fi necesară intervenţia altei persoane.
Drepturilor de creanţă - prerogativele drepturilor de creanţă se pot exercita numai prin acţiunea sau
inacţiunea debitorului. Când este vorba de obligaţia de a nu face, corespunzătoare dreptului de creanţă,
aceasta e specială, nu generală, debitorul se obligă să nu facă ceva din ceea ce avea dreptul să facă în
absenţa angajamentului său juridic (debitorul își limitează sfera libertăţii sale prin propria sa voinţă).
f. Depturile reale - există numai în măsura în care sunt prevăzute de lege. Conţinutul lor e stabilit
tot prin lege (deci, sunt limitativ prevăzute);
Depturile de creanţă - pot fi stabilite prin voinţa parţilor, acestea putând imagina nenumărate drepturi de
creanţă. Această situaţie se explică prin faptul că drepturile reale impun o obligaţie generală negativă, ele
limitând libertatea tuturor, iar o asemenea limitare nu poate fi făcută decât prin lege;
g. Depturile reale - dau naștere la două efecte speciale: dreptul de urmărire și dreptul de
preferinţă.
Drepturile de creanţă - au un caracter relativ, și îi conferă titularului posibilitatea de a pretinde numai
debitorului executarea obligaţiei.
B. OBLIGAŢIILE REALE
Obligaţiile reale reprezintă o categorie juridică intermediară drepturilor reale și drepturilor de
creanţă. Obligaţiile reale sunt de doua feluri: obligaţii scriptae in rem sau obligaţii opozabile terţilor și
obligaţii propter rem sau reale de a face.
• obligaţiile scriptae in rem: corespund unor drepturi de creanţă și se află în strânsă legătură cu
stăpânirea unor bunuri imobile de către o altă persoană decât adevăratul proprietar. Ca exemplu,
32
Drept civil
avem situaţia vânzării bunului închiriat, noul proprietar are obligaţia să respecte locaţiunea
anterioară vânzării imobilului.
• obligaţiile propter rem: sunt sarcini reale ce decurg din stăpânirea unui bun și nasc obligaţii în
legătură cu acele bunuri. După izvorul lor, obligaţiile propter rem sunt de două feluri: legale – cele
prevăzute expres de către lege; și convenţionale – născute prin acordul de voinţă al părţilor.
3. SISTEMUL DREPTURILOR REALE ÎN ROMÂNIA
Principala clasificare a drepturilor reale este aceea care se face după cum acestea au sau nu o
existenţă independentă, de sine stătătoare, prin urmare avem: drepturi reale principale și drepturi reale
accesorii.
drepturile reale principale sunt drepturi reale ce au o existenţă independentă în raport cu alte
drepturi reale sau de creanţă.
drepturile reale accesorii sunt drepturi reale constituite pentru a garanta drepturi de creanţă.
A. Drepturile reale principale
În dreptul nostru civil avem două categorii de drepturi reale principale: dreptul de proprietate și
dezmembrămintele dreptului de proprietate.
1. Dreptul de proprietate se prezintă sub două forme: dreptul de proprietate publică și dreptul de
proprietate privată;
a) dreptul de proprietate publică aparţine statului și unităţilor administrativ-teritoriale;
b) dreptul de proprietate privată, care se subdivide în dreptul de proprietate particulară aparţinând
persoanelor fizice și persoanelor juridice de tip particular, și dreptul de proprietate privată a statului.
2. Drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate:
a) drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate publică sunt drepturi: de
administrare, de concesiune, de folosinţă.
b) drepturile reale principale derivate din dreptul de proprietate privată sunt opozabile tuturor,
inclusiv proprietarului și sunt următoarele: dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul
de servitute, dreptul de superficie.
3. Drepturile reale accesorii sunt:
a) dreptul de gaj - este dreptul real constituit în favoarea unui creditor asupra unui bun mobil
determinat, cu deposedare sau fără deposedare, care conferă titularului său posibilitatea de a fi plătit cu
prioritate din preţul acelui bun, dacă vine în concurs cu alţi creditori, în caz de neexecutare voluntară a
obligaţiei de către debitor;
b) dreptul de ipotecă - este dreptul real constituit asupra unui imobil determinat, fără deposedare,
care conferă titularului său, numit creditor ipotecar, posibilitatea de a fi plătit cu prioritate din preţul acelui
bun imobil;
c) privilegiile speciale - sunt drepturi reale aparţinând unor creditori care, datorită calităţii creanţei
lor, vor fi plătiţi cu prioritate din valoarea bunurilor determinate ale debitorului, chiar faţă de creditorii
ipotecari posteriori;
d) dreptul de retenţie este dreptul real ce conferă posibilitatea creditorului, care este în același
timp, debitor al obligaţiei de restituire sau de predare a lucrului altuia, de a reţine acel lucru și a refuza
predarea acestuia până la momentul când debitorul său, dar care este și creditor al lucrului, își va executa
obligaţia născută în legătură cu lucrul respectiv.
33
FUNCŢIILE ȘI CARACTERELE PATRIMONIULUI
Explică și asigură gajul general al creditorilor chirografari
FUNCŢIILE PATRIMONIULUI Permite și explică subrogaţia reală cu

titlu universal
Explică principiile transmisiunii

universale, cu titlu universal și cu
titlu particular
Este o universalitate juridică
Orice persoană are un patrimoniu
Caracterele Patrimoniului
Patrimoniul este unic
Divizibilitatea patrimoniului
Patrimoniul este inalienabil
34
Drept civil
SCHEMA DREPTURILOR PATRIMONIALE
Drepturi patrimoniale
Drepturi de creanţă
Drepturi reale
(jus ad personam)
(jus in re)
- drepturi relative –
- drepturi absolute-
Drepturi reale Drepturi reale

principale accesorii
Dreptul de
proprietate
Dreptul de gaj
Dezmembrămintele
dreptului de
proprietate
Dreptul de ipotecă
Dreptul de administrare
Dreptul de retenţie
Dreptul de concesiune
Dreptul de folosinţă
Dreptul de uz Privilegiile
Dreptul de uzufruct
Dreptul de abitaţie Drept de preemţiune
Dreptul de superficie
Dreptul de servitute
Verificaţi-vă cunoștinţele:
1. În sens juridic, patrimoniul desemnează:

a) totalitatea bunurilor ce constituie averea unei persoane;
b) totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care aparţin unei persoane la un moment dat;
c) totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic, evaluabil în bani, care aparţin unei persoane.
2. Divizibilitatea patrimoniului se explică prin:
a) faptul că pot fi urmărite separat anumite bunuri determinate ce fac parte din patrimoniu;
b) posibilitatea de a fi transmis pe fracţiuni, prin acte juridice mortis causa;
c) posibilitatea ca, în cadrul aceluiaşi patrimoniu să existe mai multe mase de bunuri cu regimuri juridice
deosebite.
3. Pe calea acţiunii oblice, creditorul:
a) poate să facă acte de dispoziţie sau de administrare pentru debitor;
b) nu se poate substitui debitorului în administrarea patrimoniului său;
35
c) nu poate intenta acele acţiuni ce privesc drepturi patrimoniale ale debitorului, care au însă
un obiect neurmăribil.
4. Creditorul:
a) poate intenta acţiune în declararea simulaţiei unor acte încheiate de debitorul lor, numai
dacă debitorul este insolvabil sau este pe cale să devină insolvabil;
b) poate face o cerere de efectuare a înregistrării în cartea funciară a dreptului real dobândit
de debitorul său, când acesta neglijează efectuarea acestei înscrieri;
c) poate interveni în procesele debitorului lor cu privire la bunuri din patrimoniul său și în
procesele de impărţeală ale debitorului “ca nu cumva împărţele să se facă cu viclenie în
vătămarea drepturilor lor”.
5. Oricare dintre creditorii chirografari ai unui debitor:
a) poate să ceară luarea unor măsuri conservatorii asupra patrimoniului debitorului;
b) poate să ceară executarea silită asupra bunurilor debitorului;
c) poate să intenteze acţiunea oblică sau acţiunea pauliană, în cazurile și în condiţiile legii.
6. Prin intermediul acţiunii revocatorii (pauliene),creditorul:
a) poate ataca actul debitorului său care refuză să accepte o ofertă de donaţie;
b) poate ataca un act cu titlu gratuit al debitorului, numai dacă terţul este complice la fraudă;
c) poate ataca un act încheiat de debitorul său în frauda sa, chiar dacă nu și-a cauzat sau și-a
mărit o stare de insolvabilitate.
36
Drept civil
POSESIA
Studierea capitolului Poesia asigură cunoștinţe pentru ca viitorul specialist să deprindă competenţa de a:
• defini conceptele de posesie și detenţie precară;
• descrie calităţile și viciile posesiei;
• cunoaște și aplica în activitatea practică efectele posesiei.
1. DEFINIŢIA ȘI ELEMENTELE POSESIEI. DOBÂNDIREA ȘI PIERDEREA POSESIEI.

2. POSESIA ȘI DETENŢIA PRECARĂ.
3. CALITĂŢILE ȘI VICIILE POSESIEI.
4. EFECTELE POSESIEI. APĂRAREA POSESIEI PRIN ACŢIUNI POSESORII.
1. DEFINIŢIA ȘI ELEMENTELE POSESIEI.

A.NOŢIUNE. Posesia este o stare de fapt generatoare de efecte juridice, ce constă în stăpânirea
materială ori exercitarea unei puteri de fapt, de către o persoană asupra unui bun, cu intenţia de a se
comporta faţă de acel bun ca un adevărat proprietar ori titular al altui drept real.
În conţinutul juridic, posesia înglobează un element material, corpus, și un element subiectiv, animus.
CORPUS – poate conţine unul sau mai multe fapte juridice în sens restrâns, ori acte juridice prin care se
exercită concret, unul sau altul din atributele conferite de drepturile reale. De regulă, elementul corpus
este realizat chiar de către posesor. Este însă posibilă situaţia în care, elementul corpus să fie exercitat de
către o altă persoană, dar în numele posesorului. În această situaţie, se spune că posesia este exercitată
„corpore alienum”.
ANIMUS – reprezintă elementul psihologic și nu poate fi exercitat în mod normal decât de către posesor.
Constă în intenţia posesorului de a stăpâni bunul pentru sine și sub nume de proprietar, ori titular al altui
drept real (animus domini, animus rem sibi habendi). Intenţia de a stăpâni bunul în nume propriu este
prezumată relativ până la proba contrarie în favoarea celui care are stăpânirea materială. Numai în mod
excepţional, în cazul persoanelor fizice lipsite de capacitate de exerciţiu, se admite ca animus ar putea fi
exercitat prin intermediul persoanei care-l reprezintă pe cel lipsit de capacitatea de exerciţiu.
Art.1846 C.civ: „posesiunea este deţinerea unui lucru sau folosirea de un drept, exercitată – una sau
alta – de noi înșine sau de altul în numele nostru”. Trebuie să distingem între posesie - ca element
constitutiv al dreptului de proprietate, alături de folosinţă și dispoziţie și posesia, ca stare de fapt e
reprezentată de totalitatea faptelor juridice în sens restrâns și a actelor juridice prin care se obiectivează, în
concret, conţinutul juridic al dreptului de proprietate sau al oricărui drept real.
B. DOBÂNDIREA ȘI PIERDEREA POSESIEI.

• POSESIA se dobândește dacă sunt întrunite ambele elemente, CORPUS și ANIMUS, în aceeași
persoană (corpus se poate dovedi prin orice mijloc de probă, iar animus este prezumat până la
proba contrarie).
• Se pierde:
- prin pierderea simultană a ambelor elemente ale posesiei;
- prin pierderea oricăruia dintre acestea în parte. Corpus se pierde atunci când bunul a intrat în
stăpânirea altei persoane, cum ar fi în cazul furtului. Animus se pierde atunci când posesorul
înstrăinează bunul respectiv. În situaţia în care posesorul înstrăinează bunul respectiv iar
37
dobânditorul îl închiriază înstrăinătorului, posesorul se va transforma într-un detentor precar,

deoarece, deși stăpânește material lucrul, o face numai sub nume de chiriaș ori de titular al unui alt
drept real dar nu sub nume de proprietar. Această operaţie juridică poartă denumirea de constitut
posesor.
2. POSESIA ȘI DETENŢIA PRECARĂ.

Detenţia precară constă în exercitarea unei puteri de fapt asupra unui lucru, fie cu permisiunea, fie
pe contul proprietarului, fie în virtutea unui titlu legal sau judiciar. Detentorul se aseamănă cu posesorul,
deoarece, ca și la acesta din urmă, lucrul se află la dispoziţia sa și el exercită puterea materială asupra
lucrului. Diferenţa esenţială între posesie și detenţia precară, constă în faptul că detentorul nu deţine lucrul
cu intenţia de a se comporta ca titularul unui drept real, astfel cum apare din manifestările sale exterioare.
Deci, el nu are animus și deţine lucrul în contul altuia.
Detenţia nu constituie o stare de fapt, ci este o situaţie juridică bine definită. Ea rezultă din titlul în
virtutea căruia detentorul este îndreptăţit să exercite elementul corpus. Totodată, ea este delimitată prin
titlu și nu conferă avantaje atât de întinse ca posesia.
3. CALITĂŢILE ȘI VICIILE POSESIEI.

Calităţile posesiei.
Art. 1847 C.civ. dispune „se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică și sub nume de
proprietar”. Două dintre aceste calităţi nu-și au locul în enumerare.
• caracterul neîntrerupt nu se referă la posesia însăși, ci la curgerea termenului de prescripţie
achizitivă;
• „sub nume de proprietar” desemnează elementul subiectiv al posesiei, ori dacă nu exista animus, nu
putem vorbi despre posesie, ci despre detenţie precară.
Rezultă că pentru a fi utilă, mai exact capabilă de a produce efecte juridice, posesia trebuie să fie
continuă, pașnică, publică și neechivocă. În lipsa uneia dintre aceste calităţi, încetează utilitatea posesiei.
Absenţa oricărei calităţi, echivalează cu viciile posesiei.
Viciile posesiei sunt:
a. Discontinuitatea posesiei. Potrivit art. 1848 C.civ. „posesiunea este discontinuă când posesorul o
exercită în mod neregulat, adică cu intermitenţe anormale”, în sensul că orice lucru trebuie folosit cu
intermitenţele normale pe care le presupune natura sa. Art. 1850 C.civ. instituie o prezumţie legală relativă
de continuitate în sensul că „posesorul actual care probează că a posedat într-un moment dat mai înainte,
este presupus ca a posedat tot timpul intermediar, fără însă ca aceasta să împiedice proba contrarie”.
Acest viciu este absolut (deoarece poate fi invocat de oricine), este temporar (deoarece încetează în
momentul în care posesia devine regulată) și se referă atât la bunurile mobile cât și la bunurile imobile.
b. Violenţa. Art. 1851 C.civ. prevede că „posesia e tulburată când e fondată sau conservată prin
acte de violenţă în contra sau din partea adversarului În practică și doctrină s-a spus că numai violenţa
activă determină vicierea posesiei Acest viciu este relativ, deoarece poate fi invocat doar de posesorul
împotriva căruia se exercită violenţa. De asemenea, este un viciu temporar, pentru că încetează odată cu
încetarea violenţei și se referă atât la bunuri mobile, cât și la bunuri imobile.
c. Clandestinitatea. Art. 1847 C.civ. precizează: „posesiunea este clandestină când posesorul o
exercită în ascuns de adversarul său, încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască”. Este un viciu
ce alterează caracterul public al posesiei. În general se referă la bunuri mobile, fiind mai greu de imaginat
clandestinitatea în materia imobilelor. Este un viciu temporar, deoarece încetează în momentul în care
posesia redevine publică.
d. Echivocul. Acest viciu există ori de cate ori nu se cunoaște exact dacă stăpânirea materială a
bunului – corpus – se exercită în nume propriu, sau pentru altul. Ex. un coproprietar care stăpânește
întregul bun, nu lasă să se înţeleagă în mod clar, prin atitudinea sa, dacă neagă ori nu cotele părţi din
dreptul aparţinând celorlalţi coproprietari. Viciul e cunoscut atât la bunurile mobile cât și imobile, este
38
Drept civil
temporar (în sensul că încetează odată ce devine clară atitudinea posesorului) și este absolut (în sensul că
poate fi invocat de oricine).
4. EFECTELE POSESIEI. APĂRAREA POSESIEI PRIN ACŢIUNI POSESORII.

EFECTELE POSESIEI. Posesia are efecte generale și efecte particulare:
Efectele generale ale posesiei:
• posesia creează o prezumţia de proprietate în favoarea posesorului. Art.1854 C.civ., care prevede
că „posesorul este presupus că posedă pentru sine, sub nume de proprietar, dacă nu a început a
poseda pentru altul” stabilește o prezumţie de existenţă a dreptului real în favoarea posesorului.
Sarcina probei revine celui care contestă legitimitatea posesiei, iar în cazul bunurilor mobile,
prezumţia este mai puternică.
• posesia e apărată prin acţiunile posesorii. Acestea pot fi exercitate nu numai de cel care posedă cu
titlu de proprietate, ci și de titularii oricărui drept real în al cărui conţinut intră și posesia. Există o
acţiune posesorie generală (acţiunea în complângere), pentru a cărei introducere se cer a fi
îndeplinite următoarele condiţii:
- posesia să fi durat cel puţin 1 an;
- să nu fi trecut mai mult de 1 an de la tulburare sau deposedare;
- posesia să fie utilă;
In mod excepţional, art. 676 C.pr.civ acordă posibilitatea detentorului precar de a folosi acţiunea
posesorie specială (acţiunea în reintegrare). Această acţiune poate fi introdusă de posesor ori de către
detentorul precar, în cazul în care tulburarea s-a făcut prin violenţă. Se cere îndeplinirea unei singure
condiţii: să nu fi trecut un an de la tulburarea prin violenţă.
Efectele speciale ale posesiei.
• Posesia utilă imobiliară duce prin uzucapiune (prescripţie achizitivă) la dobândirea dreptului de
proprietate.
• Dobândirea fructelor în proprietate de către posesorul de bună-credinţă.
1. Identificaţi viciul corespondent fiecărei calităţi a posesiei din tabelul de mai jos:
Calităţi Vicii
continuă violenţa
publică echivocul
netulburată clandestinitatea
neechivocă discontinuitatea
2. Posesia:
a) generează o prezumţie relativă de proprietate în materie imobiliară;
b) poate genera o prezumţie irefragabilă de proprietate în materie mobiliară;
c) poate genera o prezumţie relativă de proprietate în materie mobiliară;
3. Posesorul de bună-credinţă:
a) are dreptul la fructe, dacă a fost de bună-credinţă la momentul intrării în posesie, chiar dacă la
momentul perceperii lor nu mai era de bună-credinţă;
b) dobândește prin percepere numai fructele naturale și industriale;
c) dobândește fructele civile prin percepere, astfel că dacă acestea devin scadente anterior admiterii
acţiunii de revendicare, însă nu sunt percepute de către posesorul neproprietar,ele vor reveni posesorului
neproprietar.
4. Acţiunea posesorie:
39
a) este o acţiune reală;

b) este o acţiune petitorie;
c) poate avea ca scop încetarea oricărei tulburări aduse posesiei.
5. Posesia:
a) se aplică drepturilor reale şi celor de creanţă;
b) este o stare de drept;
c) face să se nască un drept probabil de proprietate sau alt drept real.
6. Discontinuitatea, ca viciu al posesiei:
a) înseamnă exercitarea posesiei în mod neregulat, cu intermitenţe anormale;
b) este un viciu temporar, în sensul că durează pe timp de un an de zile;
c) duce la dobîndirea dreptului de proprietate.
7. Posesia este clandestină când:
a) este întemeiată sau conservată prin acte de violenţă în contra sau din partea adversarului;
b) posesorul o exercită cu intermitenţe anormale;
c) posesorul o exercită pe ascuns de adversarul său iar acesta nu este în stare de a putea să o cunoască.
40
Drept civil
DREPTUL DE PROPRIETATE. DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ
Studierea capitolului Dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate privată asigură cunoștinţe pentru ca
viitorul specialist să deprindă competenţa de a:
• folosi conceptele despre proprietate în domeniu economic;
• stăpâni legislaţia în vigoare incidentă materiei proprietăţii;
• analiza caracterele juridice generale ale proprietăţii;
• cunoaște și aplica în activitatea practică a circulaţiei juridice a terenurilor și construcţiilor.
1. NOŢIUNE. CONŢINUTUL JURIDIC AL DREPTULUI DE PROPRIETATE.

2. CARACTERE JURIDICE GENERALE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE.
3. DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ. NOŢIUNE ȘI DEFINIŢIE.
4. LIMITELE EXERCITĂRII DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ
1. NOŢIUNE. CONŢINUTUL JURIDIC AL DREPTULUI DE PROPRIETATE.

Noţiunea de „proprietate“ şi cea de „drept de proprietate“ sunt sinonime. Astfel, Constituţia5
utilizează în art. 44 şi art. 136 atât denumirea de proprietate, cât şi cea de drept de proprietate.
Art.480 C.civ. prevede că „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un
lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.”
Putem defini dreptul de proprietate ca fiind un drept real care conferă titularului său posesia (jus
utendi), folosinţa (jus fruendi) și dispoziţia (jus abutendi) asupra unui lucru determinat, prerogative care
sunt exercitate în mod absolut și exclusiv, în limitele determinate de lege.
Conţinutul juridic al dreptului de proprietate.
1) POSESIA – constă în posibilitatea proprietarului de a stăpâni efectiv bunul ce-i aparţine în materialitatea
sa, direct și nemijlocit, prin putere și în interes propriu, comportându-se faţă de toţi ceilalţi ca fiind titularul
dreptului de proprietate.
2) FOLOSINŢA – conferă proprietarului facultatea de a întrebuinţa bunul său percepând în proprietate
toate derivatele pe care acesta le produce, adică fructe și producte.
3) DISPOZIŢIA – este alcătuită din dreptul de dispoziţie materială și dreptul de dispoziţie juridică. Dispoziţia
materială este posibilitatea de a dispune de substanţa lucrului (modificare/transfer/distrugere). Dispoziţia
juridică reprezintă dreptul de a înstrăina, de a dezmembra sau de a greva cu sarcini dreptul de proprietate.
2. CARACTERE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIVATĂ.
Dreptul de proprietate este un drept absolut, exclusiv și perpetuu.
A. CARACTERUL ABSOLUT și INVIOLABIL:
1. dreptul de proprietate este absolut, fiind opozabil erga omnes;
2. dreptul de proprietate este absolut deoarece dă posibilitatea titularului său să-și exercite
plenitudinea prerogativelor pe care legea i le permite cu privire la un anumit lucru. Numai
dreptul de proprietate cuprinde toate cele trei atribute.
5
modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003, publicată în M. O. nr. 767/ 31.10.2003.
41
3. proprietarul poate exercita aceste prerogative în mod nelimitat, cu excepţia limitelor judiciare,
materiale și convenţionale.
Conform art.136, pct.5 din Constituţie în forma revizuită, „proprietatea privată este, în
condiţiile legii organice, inviolabilă“. Acest principiu are două limite:
- exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în conformitate cu dispoziţiile art.41, pct.3 din
Constituţie: „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu
dreapta și prealabilă despăgubire”, iar art.481 C.civ. dispune: „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea
sa, afară numai de pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și prealabilă despăgubire.”
Exproprierea se face în condiţiile Legii nr.33/1994 privind exproprierea pentru utilitate publică, care
definește utilitatea publică și reglementează declararea ei, prevede ce imobile pot fi expropriate,
reglementează procedura exproprierii, stabilirea despăgubirilor, punerea în posesie a expropriatorului,
dreptul de retrocedare al imobilelor expropriate, etc.; exproprierea poate fi definită ca reprezentând
trecerea forţată în proprietate publică, prin hotărâre judecătorească, a unor imobile aflate în proprietate
privată, cu dreaptă și prealabilă despăgubire, pentru cauză de utilitate publică. Exproprierea are caracter
excepţional, deoarece reprezintă mai mult decât o limitare a exercitării dreptului de proprietate privată,
ducând chiar la încetarea acestuia, la lipsirea titularului de obiectul proprietăţii.
- art.41, pct.4 din Constituţie dispune: „pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi
subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi proprietarul pentru daunele aduse
solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum și pentru alte daune imputabile autorităţii”. În aceste cazuri,
despăgubirile se stabilesc în acord cu proprietarul ori de către instanţele competente în caz de litigiu.
B. CARACTERUL EXCLUSIV și DEPLIN: permite ca titularul dreptului de proprietate să exercite toate
prerogativele - posesia, folosinţa și dispoziţia – cu privire la lucru (caracter deplin), cu excluderea tuturor
celorlalte persoane (caracter exclusiv).
C. CARACTERUL PERPETUU și TRANSMISIBIL: dreptul de proprietate nu se stinge cât timp există bunul
care formează obiectul său. Dreptul de proprietate nu se pierde prin neuz, poate fi transmis prin acte între
vii, în condiţiile legii, iar transmisiunea lui este inevitabilă și obligatorie pentru cauză de moarte. Acest
caracter perpetuu explică imprescriptibilitatea dreptului de proprietate, fie că e vorba de bunuri mobile, fie
că e vorba de bunuri imobile.
3. DREPTUL DE PROPRIETATE PRIVATĂ

Art.136, pct.1 din Constituţie prevede: „proprietatea este publică sau privată.
Subiecte ale dreptului de proprietate privată pot fi persoane fizice și persoane juridice de tip
particular, societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, unităţilor administrativ –
teritoriale, regiilor autonome.
Dreptul de proprietate privată este acel drept real ce conferă titularului exercitarea asupra
bunurilor a posesiei, folosinţei și dispoziţiei, în mod exclusiv și permanent, prin putere proprie și în interes
propriu, cu respectarea dispoziţiilor legale.
Art.41 alin. 2 din Constituţie prevede: „proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege,
indiferent de titular”; prin urmare regimul juridic al proprietăţii private rămâne același chiar dacă titularul
dreptului de proprietate privată este statul. Așadar statul este atât titular de drept public cât și titular de
drept privat – asupra bunurilor aparţinătoare domeniului privat al statului, formate din bunuri alienabile,
prescriptibile și sesizabile.
• Limitele exercitării dreptului de proprietate cu privire la terenuri6.
- Terenurile din domeniul public sunt scoase din circuitul civil, dacă prin lege nu se prevede altfel, iar
dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil.
6
C.Bîrsan, Op.cit.,p. p. 153 și următoarele. Dispoziţiile au ca scop aplicarea în România a principiului liberei circulaţii a tuturor
bunurilor și serviciilor în cadrul U.E.
42
Drept civil
- Terenurile aflate în proprietate privată se află în circuitul civil.

Regimul juridic actual al circulaţiei terenurilor este dat de dispoziţiile cuprinse în Titlul X al Legii nr.
247/2005, care abrogă expres și în întregime Legea nr. 54/1998. Două sunt principiile care guvernează.
• În prezent, toate terenurile proprietate privată sunt în circuitul civil, indiferent de destinaţia și
titularul lor; ele pot fi dobândite și înstrăinate în mod liber, prin oricare din modurile drepturilor
reale prevăzute de lege (transmisiune prin acte juridice între vii ori prin acte pentru cauză de
moarte; constituirea dezmembrămintelor dreptului de proprietate); practic, s-a unificat regimul
circulaţiei terenurilor, fără a distinge în funcţie de destinaţia sau locul unde se află: terenuri
agricole, terenuri construibile sau cu o altă destinaţie, situate în intravilanul sau extravilanul
localităţilor, terenuri cu destinaţie forestieră, pășuni,etc.
• Actele de înstrăinare sau de constituire a unor drepturi reale asupra terenurilor, cu sau fără
construcţii, prin acte juridice între vii, potrivit art. 2 alin.(1) al Legii nr. 247/2005, vor fi încheiate în
formă autentică; sancţiunea nerespectării acestei condiţii este nulitatea absolută a actului juridic
Constituţia revizuită din anul 2003, precum și alte acte normative, permit dobândirea dreptului de
proprietate asupra terenurilor de către cetăţenii străini, și apatrizi, precum și de către persoanele juridice
străine.
1. Art. 44 alin. 2 din Constituţia României dispune „proprietatea privată este garantată și ocrotită în
mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini și apatrizi pot dobândi dreptul de
proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea Romaniei la
Uniunea Europeana și din alte tratate internaţionale la care Romania este parte, pe baza de
reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală".
Incapacitatea cetăţenilor străini și a apatrizilor de a dobândi acest drept este relativă și parţială.
2. Art. 3 din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii și justiţiei, precum și unele
masuri adiacente, inserează doar o norma de trimitere, în sensul că se instituie dobândirea
dreptului de proprietate privată asupra terenurilor în România de către cetăţenii străini, apatrizi și
persoanele juridice străine, în condiţiile prevăzute de legea specială. Pe aceste baze a fost adoptată
Legea nr. 312/2005.
3. Art. 3 din Legea nr. 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privata asupra terenurilor
de către cetăţenii străini și apatrizi, precum și de către persoanele juridice străine, prevede că
cetăţenii unui stat membru al Uniunii Europene, apatrizii cu domiciliul într-un asemenea stat sau cu
domiciliul în România, precum și persoanele juridice străine constituite în conformitate cu legislaţia
naţională a unui stat membru al Uniunii pot dobândi dreptului de proprietate privata asupra
terenurilor, în aceleași condiţii prevăzute de lege pentru cetăţenii români și pentru persoanele
juridice române.
Precizăm că există această posibilitate în cazul tuturor terenurilor, cu excepţia terenurilor agricole,
pădurilor, terenurilor forestiere, în privinţa cărora dreptul de proprietate poate fi dobândit de către
cetăţenii unui stat membru al U.E., apatrizii cu domiciliul într-un stat membru sau România, precum și de
către persoanele juridice constituie potrivit legislaţiei unui stat membru numai după împlinirea unui
termen de 7 ani de la data aderării Romaniei la Uniunea Europeana (art. 5 din Legea nr. 312/2005),
respectiv 1 ianuarie 2007.
Dreptul de proprietate asupra terenurilor pentru reședinţe și sedii secundare se poate dobândi de
către cetăţenii unui stat membru nerezident în România, apatrizii nerezidenţi în România cu domiciliul într-
un stat membru, precum și persoanele juridice nerezidente, după împlinirea unui termen de 5 ani de la
data aderării României la Uniunea Europeană (art. 4 Legea nr. 312/2005). Termenul a început să curgă la
data de 1 ianuarie 2007.
Aceste dispoziţii nu se aplică fermierilor care desfășoară activităţi independente și sunt, după caz,
sau cetăţeni ai statelor membre ale U. E. ori apatrizi cu domiciliul într-un asemenea stat și își stabilesc
reședinţa în România. În condiţiile art. 5 alin. (2) și (4) din Legea nr. 312/2005, aceștia dobândesc dreptul
de proprietate asupra terenurilor agricole, pădurilor și terenurilor forestiere chiar de la data aderării
43
României la U. E. Aceste persoane nu pot schimba destinaţia terenurilor pe durata perioadei de tranziţie,
care este de 5 ani de la data de 1 ianuarie 2007.
Art. 6 din Legea nr. 312/2005 dispune că cetăţenii străini, apatrizii și persoanele juridice care
aparţin statelor terţe, pot dobândi drept de proprietate privată asupra terenurilor doar în condiţiile
prevăzute de tratatele internaţionale încheiate de România cu acestea, pe bază de reciprocitate. Totodată,
aceștia nu pot dobândi acest drept în condiţii mai favorabile decât cele ce se aplică cetăţenilor unui stat
membru și persoanelor juridice constituite în conformitate cu legislaţia unui stat membru.
Alt act normativ care cuprinde reglementări speciale privitoare la dreptul de proprietate al străinilor
este Legea nr. 10/2001 referitoare la regimul restituirii imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6
martie 1945-22 decembrie 1989. La art. 3 legea statuează persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii,
constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent, iar în art. 4, alin. 2, se invocă faptul că de
prevederile prezentei legi pot beneficia și moștenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice
îndreptăţite, actul normativ nefăcând distincţie între cetăţenii români și cetăţenii străini sau apatrizi, de
unde rezultă că persoanele străine și apatrizii se bucură de același tratament naţional ca și cetăţenii
români7.
În concluzie, în prezent, terenurile proprietate privată pot fi înstrăinate și dobândite în mod liber;
incapacitatea legalǎ a cetǎţenilor strǎini şi apatrizilor de a dobândi dreptul de proprietate asupra
terenurilor din România prin acte inter vivos sau prin moştenire testamentarǎ subzistă În schimb, ei pot
dobândi alte drepturi reale principale – dezmembrǎminte, drept de ipotecǎ., precum şi dreptul de
proprietate asupra terenurilor prin moştenire legalǎ.
Incapacitatea se menţine, și în privinţa persoanelor juridice strǎine, în favoarea acestora putându-se
constitui drepturi reale derivate din dreptul de proprietate asupra terenurilor, cel mai important fiind
dreptul de superficie.
• Limitele exercitării dreptului de proprietate cu privire la construcţii:
În prezent, regimul juridic al construcţiilor este stabilit prin următoarele acte normative:
- Legea nr. 112/1995 privind reglementarea situaţiei unor imobile cu destinaţie de locuinţe
trecute în proprietatea statului;
- Legea nr. 114/1996 legea locuinţei, modificată;
- Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii;
Legislaţia8 instituie obligaţia obţinerii autorizaţiei prealabile pentru orice lucrare de
construire/reparare/modificare sau demolare a unei clădiri.
Persoanele fizice și juridice sunt libere să edifice orice fel de construcţii civile, industriale, agricole
sau de altă natură, cu respectarea autorizaţiei de construire. De asemenea, sunt necesare aprobări speciale
în cazul în care se ridică construcţii în zonele asupra cărora s-a instituit un regim de protecţie prevăzut în
documentaţiile de urbanism aprobate. Desfiinţarea construcţiilor se face pe baza unei autorizaţii de
desfiinţare, eliberate de pimării sau de prefecturi, după caz. Persoanele fizice și juridice au obligaţia să
execute integral construirea în termenul prevazut, iar autorizaţia se poate prelungi doar o dată cu cel mult
un an.
În caz de nerespectare, se aplică sancţiuni contravenţionale și se poate trece chiar la desfiinţarea
lucrărilor făcute făra autorizaţie.
Apărarea dreptului de proprietate, ca principal drept real, se realizează printr-un ansamblu de mijloace
juridice reglementate de diferitele ramuri ale sitemului nostru de drept.
7
Însă O.U.G. nr. 184/2002, la art. 2 din Titlul II, prevede că „cetățenii străini ți apatrizii care au calitatea de persoane
îndreptățite potrivit Legii nr. 10/2001 la restituirea în natură a unor terenuri situate în intravilanul localităților, pot opta pentru
dobândirea unui drept de folosință special, care conferă titularului drepturile ți obligațiile conferite de lege proprietarului, cu
excepția dreptului de dispoziție.
8
Legea nr. 50 din 29 iulie 1991 privind autorizarea executării lucrărilor deconstrucţii, republicată în temeiul Legii nr. 199/2004.
44
Drept civil
• Mijloacele juridice sunt acţiuni în justiţie prin care titularul dreptului solicită înlăturarea oricăror
atingeri sau încălcări aduse dreptului său.
• O apărare indirectă a drepturilor reale se realizează prin instituţiile și normele aparţinând altor
ramuri de drept decât dreptul civil. Ca exemplu putem cita instituţia răspunderii materiale
aparţinând de dreptul muncii care, prin normele sale, reglementează obligaţia oricărui salariat de a
repara pagubele produse angajatorului său prin neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a
obligaţiilor din conţinutul raportului juridic de muncă.
• Acţiunea în revendicare este acţiunea reală prin care reclamantul solicită instanţei de judecată
recunoașterea dreptului de proprietate asupra unui bun determinat și obligarea pârâtului la
restituirea posesiei bunului. Adică proprietarul neposesor pretinde restituirea bunului său de la
posesorul neproprietar. În principal este o acţiune imprescriptibilă. Dreptul de proprietate fiind
perpetuu nu se pierde prin neuz.
FORMELE DREPTULUI DE PROPRIETATE

1. În raport de regim juridic.
• Dreptul de proprietate publică:
o a statului;
o a unităţilor administrativ teritoriale.
• Dreptul de proprietate privată:
o a persoanelor fizice;
o a persoanelor juridice.
2. În raport de modalităţi.
• Dreptul de proprietate pur și simplu;
• Dreptul de proprietate afectat de modalităţi.
3. În raport de modalităţile de dobândire.
• Dreptul de proprietate dobândit prin acte juridice
• Dreptul de proprietate dobândit prin fapte juridice
• Dreptul de proprietate transmis intre vii
• Dreptul de proprietate transmis pentru cauză de moarte
• Dreptul de proprietate originală
• Dreptul de proprietate derivată
4. În raport de titulari
• Dreptul de proprietate al persoanelor fizice
• Dreptul de proprietate al persoanelor juridice
45
PROPRIETATEA PRIVATĂ
• fizice
Titularii sunt - juridice de drept public:

persoane • - statul
- unităţile administrativ- teritoriale
- juridice de drept privat:
• regii autonome;
• societăţi comerciale;
• organizaţii cooperatiste;
• societăţi agricole;
• asociaţii și fundaţii;
• partide politice;
• sindicate;
• culte religioase.
46
Drept civil
DREPTUL DE PROPRIETATE PUBLICĂ
Studierea capitolului Dreptul de proprietate publică asigură cunoștinţe pentru ca viitorul specialist
să deprindă competenţa de a:
• cunoaște conceptul de proprietate publică;
• analiza oportunităţile contractelor de concesiune și de administrare ca strategii de plasament la
firma la care vor lucra;
• numi modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică;
• prezenta caracteristicile și importanţa exercitării dreptului de proprietate publică.
1. NOŢIUNEA ȘI SUBIECTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

2. CARACTERELE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ
3. OBIECTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ. DOMENIUL PUBLIC. REGIMUL JURIDIC AL PROPRIETĂŢII
PUBLICE.
4. DOMENIUL PRIVAT AL STATULUI ŞI UNITĂŢILOR ADMINISTRATIV TERITORIALE
1. NOŢIUNEA ȘI SUBIECTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Dreptul de proprietate publică este acel drept real care aparţine statului și unităţilor administrativ-
teritoriale care exercită posesia; folosinţa și dispoziţia în regim de drept public, prin puterea proprie și în
interes public, în limitele prevăzute de lege.
Subiectele acestui drept sunt9:
1. statul – asupra bunurilor din domeniu public de interes naţional; ca titular al dreptului de
proprietate publică apare în dublă calitate: de titular al puterii suverane, dar și ca proprietar;
2. unităţile administrativ-teritoriale – comuna, orașul, municipiul, judeţul - asupra bunurilor din
domeniu public de interes local;
3. nici un alt subiect de drept public sau de drept privat nu poate fi titular al dreptului de proprietate
asupra bunurilor din domeniul public.
Exercitarea atributelor sau a unor atribute ale dreptului de proprietate are loc în cadrul unor
raporturi juridice specifice. De regulă, titularii dreptului de proprietate publică transmit unor persoane
juridice sau fizice, prin acte de autoritate sau contracte, executarea atributelor de proprietate. Art. 136
pct.4 Constituţie prevede că „bunurile proprietate publică pot fi date în administrarea regiilor autonome
ori a instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă
gratuită instituţiilor de utilitate publică”.
2. CARACTERELE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ

Reglementare.
- Art. 136 pct.4 Constituţie prevede că bunurile proprietate publică sunt „inalienabile”.
- Legea nr. 69/1991 privitoare la administraţia publică locală, în ar.74 alin.(1), dispune că
„bunurile ce fac parte din domeniul public sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile”. În
9
Art. 2 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică dispune că statul și unităţile administrativ-teritoriale exercită
posesia, folonţ și dipoziţia asupra bunurilor ce alcătuiesc omeniul public, în limitele și în condiţiile legii.
47
prezent este abrogată expres prin Legea nr. 215 din 23 aprilie 2001, cu acelaţi obiect de
reglementare.
- Legea nr. 18/1991 art.5 alin.(2 )prevede că „terenurile care fac parte din domeniul public sunt
inalienabile, insesizabile și imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă,
potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public”.
• Dreptul de proprietate publică este10:
a. inalienabil – deci bunurile proprietate publică sunt scoase din circuitul civil general; nu pot fi înstrăinate;
b. imprescriptibil sub aspect extinctiv și sub aspect achizitiv; nu pot fi dobândite de către alte persoane
prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de bună-credinţă asupra bunurilor mobile.
c. insesizabil – bunurile proprietate publică nu pot fi urmărite de creditori, ele nu pot fi supuse executării
silite și asupra lor nu se pot constitui garanţii reale;
d. negrevabil – cu servituţi sau cu orice fel de sarcini, mai puţin sarcinile pentru protecţia mediului și
asigurarea bunei vecinătăţi; servituţile asupra bunurilor din domeniul public sunt valabile numai în măsura
în care aceste servituţi sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile
afectate.
3. OBIECTUL DREPTULUI DE PROPRIETATE PUBLICĂ. DOMENIUL PUBLIC

Proprietatea publică și regimul său juridic sunt reglementate de Legea nr.213/17 noiembrie 1998,
care prevede că:
- dreptul de proprietate publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor
care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.
- Statul sau unităţile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosinţa și dispoziţia asupra bunurilor care
alcătuiesc domeniul public, în limitele și condiţiile legii.
Bunurile de uz public ( de ex. drumurile naţionale) se caracterizează prin:
• accesul, în principiu, liber al oricărei persoane la folosirea lor;
• utilizarea bunurilor de către o persoană nu diminuează posibilitatea utilizării de către alte persoane;
Bunurile de interes public (de ex. terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea
Parlamentul, Președinţia, Guvernul, ministerele) sunt:
• destinate satisfacerii unor nevoi sociale, îndeplinirii unor funcţiuni publice, chiar dacă nu presupun
accesul nemijlocit al membrilor societăţii;
• sunt prin natura lor, dar și prin determinarea legii, de interes public.
Domeniul public al statului este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 136 alin.(3) din Constituţie11,
din cele stabilite în Anexa care face parte integrantă din Legea 213/98 și din orice alte bunuri care, potrivit
legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public și sunt dobândite de stat sau de unităţile
administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. A se vedea în acest sens, cu titlu de exemplu, art.
5 din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar; art. 475-478 C.civ.; art.4 alin.3 din Legea nr.56/1992 privind
frontiera de stat a României; art.1 din Legea petrolului nr. 134/1995.
Domeniul public al judeţelor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct.II din Anexa la Legea 213/98
și din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului
judeţean, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional.
10
Art. 136 alin.( 4) Constituţie, art. 5 alin (2) din Legea nr. 18/1991 privitoare la fondul funciar, modificată și republicată, precum
și Art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, dispun că bunurile care formează
obiect al proprietăţii publice sunt inalienabile, imprescriptibile, și insesizabile.
11
Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele,
marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de lege
organică.
48
Drept civil
Domeniul public al comunelor, al orașelor și al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la
pct. III din Anexă și din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a
consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean.
Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale și
bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea
statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România
era parte și a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat. Bunurile preluate de stat fără titlu valabil,
inclusiv cele obţinute prin care vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de
succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Dobândirea dreptului de proprietate publică.
Art. 7 din Legea nr. 213/1998 dispune că dreptul de proprietate publică se dobândește:
a) pe cale naturală12;
b) prin achiziţii publice13 efectuate în condiţiile legii;
c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;
d) prin acte de donaţie sau legate acceptate de Guvern, de consiliul judeţean sau de consiliul local, după
caz, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;
e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale în
domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică;
f) prin alte moduri prevăzute de lege, cum ar fi confiscarea, bunurile fără stăpân, impozitele și taxele,
executarea silită etc. Potrivit Ordonanţei nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare14 în cazul în
care debitorul nu îşi plăteşte de bunăvoie obligaţiile bugetare datorate, organele de executare silită, pentru
stingerea acestora, vor proceda la acţiuni de executare silită. Executarea silită se poate întinde asupra
tuturor veniturilor şi bunurilor proprietate a debitorului, urmăribile potrivit legii, iar valorificarea acestora
se efectuează numai în măsura necesară pentru realizarea creanţelor bugetare.
Exercitarea dreptului de proprietate publică
a. Dreptul de administrare
• Bunurile proprietate publică sunt încredinţate, prin acte administrative, regiilor autonome,
prefecturilor, autorităţilor publice centrale și locale, precum și instituţiilor publice de interes
naţional, judeţean, orășenesc sau comunal.
• Darea în administrare se realizează, după caz, prin hotărâre a Guvernului sau a consiliului judeţean,
respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local.
• Titularul dreptului de administrare poate să posede, să folosească bunul si să dispună de acesta, în
condiţiile actului prin care i-a fost dat bunul în administrare. Atributul dispoziţiei trebuie interpretat
în sensul că are în vedere dispoziţia materială asupra bunurilor ce constituie obiect al dreptului de
administrare, utilizate conform destinaţiei lor; titularul dreptului de administrare nu au drept de
dispoziţie juridică asupra bunurilor încredinţate.
12
Legea nu explică acest mod de dobândire, însă considerăm că a avut în vedere bogăţiile de orice natură ce se formează natural
pe teritoriul sau în subsolul ţării (petrol, gaze, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, spaţiul aerian).
Asupra acestor bunuri există un drept de proprietate publică, fără să se încheie vreun act juridic sau să se săvârşească vreun fapt
juridic pentru a le dobândi; vezi Drepturile reale. Curs universitar teoretic şi practico – aplicativ,Iosif R. Urs,Carmen Todică,
Editura Universităţii Titu Maiorescu, București, 2011.
13
Contractul de achiziţii publice este definit de art. 3 lit a) din O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de
achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii ca fiind contractul cu
titlu oneros, încheiat în scris între una sau mai multe autorităţi contractante, pe de o parte, şi unul sau mai mulţi operatori
economici, pe de altă parte, având ca obiect execuţia de lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de servicii. Totodată se
include în categoria contractului de achiziţie publică şi contractul sectorial, atribuit în scopul efectuării unei activităţi relevante în
sectoarele de utilitate publică: apă, energie, transport şi poştă. Astfel se dobândesc în proprietate publică, prin intermediul
autorităţii contractante şi prin atribuirea unui contract de achiziţie publică, produse, lucrări sau servicii.
14
Republicată în M.O. nr. 582/16.06.2003.
49
• Dreptul de administrare va putea fi revocat numai dacă titularul său nu-si exercită drepturile și nu-și
execută obligaţiile născute din actul de transmitere.
b. Concesionarea bunurilor proprietate publică
• Noţiune. Dreptul de concesiune este un drept real care izvorăşte din contractul de concesiune şi
care conferă titularului (concesionar) – persoană fizică sau juridică – posesia şi folosinţa bunului
aparţinând domeniului public sau privat, transmis de concedent, în limitele legii şi dispoziţiilor
contractuale.
• Regim juridic: O.U.G. nr. 34/200615 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a
contractelor de concesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, aprobată
prin Legea nr. 337/2006; O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri
proprietate publică, aprobată cu modificări prin Legea nr. 22/2007,etc16.
• Concesiunea este de trei feluri:
- concesiunea de bunuri proprietate publicǎ;
- concesiunea de lucrǎri publice17;
- concesiunea de servicii18.
• Conform art. 1 alin. 2 din O.U.G. nr. 54/2006 contractul de concesiune este acel contract încheiat în
formă scrisă prin care „o autoritate publică, denumită concedent, transmite pe o perioadă
determinată, unei persoanei, numită concesionar, care acţioneazǎ pe riscul şi rǎspunderea sa,
dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun proprietate publicǎ, în schimbul unei redevenţe.
• Pot avea calitatea de concedent:
- Ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, pentru bunurile
proprietate publicǎ a statului;
- Consiliile judeţene, Consiliile locale, Consiliul General al Municipiului Bucureşti sau instituţiile
publice de interes local pentru bunurile proprietate publicǎ a judeţului, oraşului sau comunei.
• Calitatea de concesionar o poate avea orice persoană fizică sau juridică, de drept privat, română sau
străină.
15
Obiectul de reglementare al Ordonanţei îl constituie numai concesiunea lucrărilor şi serviciilor publice, cu excluderea
concesiunii bunurilor publice. În acest sens, art. 220 din ordonanţă prevede: „prezenta ordonanţă de urgenţă nu se aplică în
cazul în care contractul de concesiune.// lit. c) are ca scop concesionarea bunurilor publice, dar numai în cazul în care, prin
obiectul respectivului contract, autoritatea contractantă nu urmăreşte dobândirea execuţiei unei lucrări sau a unui serviciu, fapt
care ar încadra contractul respectiv fie în categoria contractelor de achiziţie publică, fie în categoria contractelor de concesiune a
căror atribuire este reglementată de prezenta ordonanţă de urgenţă”.
16
În prezent concesionarea bunurilor proprietate publică se face şi în condiţiile prevederilor speciale din alte acte
normative: art. 15 din Legea nr. 213/1998 potrivit căruia „concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate publică se face prin
licitaţie publică , în condiţiile legii.”// art. 13 alin 2 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii,
modificată şi republicată, precizează „că terenurile aparţinând domeniului public sau al unităţilor administrativ-teritoriale se pot
concesiona numai în vederea realizării de construcţii sau de obiective de uz şi/sau de interes public, cu respectarea
documentaţiilor de urbanism şi aprobate potrivit legii” // art. 125 alin. 1 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001
dispune: „Consiliile locale şi consiliile judeţene hotărăsc ca bunurile ce aparţin domeniului public de interes judeţean sau local să
fie concesionate” //diferite acte normative cuprind prevederi speciale referitoare la concesiunea unor activităţi: concesionarea
asupra resurselor de petrol (Legea nr. 238/2004 a petrolului); concesiunea activităţilor miniere (Legea minelor nr. 85/2003).
17
art. 3 lit. b) dinO.U.G. nr. 34/2006-contractul de concesiune de lucrări publice este„contractul care are aceleaşi caracteristici
ca şi contractul de lucrări, cu deosebirea că în contrapartida lucrărilor executate contractantul, în calitate de concesionar,
primeşte din partea autorităţii contractante, în calitate de concedent, dreptul de a exploata rezultatul lucrărilor sau acest drept
însoţit de plata unei sume de bani”.
18
art. 3 lit. c) dinO.U.G. nr. 34/2006-contractul de concesiune de servicii, este „contractul care are aceleaşi caracteristici ca şi
contractul de servicii, cu deosebirea că în contrapartida serviciilor prestate contractantul, în calitate de concesionar, primeşte din
partea autorităţii contractante, în calitate de concedent, dreptul de a exploata serviciile sau acest drept însoţit de plata unei
sume de bani”.
50
Drept civil
• Obiectul contractului îl constituie: bunurile proprietate publică a statului sau unitǎţilor

administrativ-teritoriale (art. 3). Durata contractului nu va putea depǎşi 49 de ani, începând cu data
semnǎrii lui şi se stabileşte de cǎtre concedent pe baza studiului de oportunitate. Contractul de
concesiune poate fi prelungit pentru o perioadǎ egalǎ cu cel mult jumǎtate din durata sa iniţialǎ,
prin simplul acord de voinţǎ al pǎrţilor.
• Încheierea contractului de concesiune se face prin licitaţie sau prin negociere directă.
- Licitaţia este procedura la care orice persoană fizică sau juridicǎ interesatǎ are dreptul de a depune o
ofertǎ. În cazul procedurii licitaţiei concedentul are obligaţia sǎ publice în Monitorul Oficial, într-un cotidian
de circulaţie naţionalǎ şi într-unul de circulaţie localǎ anunţul de licitaţie. Anunţul de licitaţie se trimite spre
publicare cu cel puţin 20 de zile calendaristice înainte de data limitǎ pentru depunerea ofertelor. Licitaţia
se poate desfǎşura numai dacǎ în urma publicǎrii anunţului de licitaţie au fost depuse cel puţin 3 oferte
valabile. În mǎsura în care acestea nu au fost depuse, concedentul este obligat sǎ anuleze procedura şi sǎ
organizeze o nouǎ licitaţie
- Negocierea directǎ este procedura prin care concedentul negociazǎ clauzele contractuale, inclusiv
redevenţa, cu unul sau mai mulţi participanţi la procedura de atribuire a contractului de concesiune
Procedura de negociere directă este aplicabilă în cazul în care dupǎ repetarea procedurii licitaţiei, nu au
fost depuse cel puţin 3 oferte valabile. Anunţul negocierii directe se trimite spre publicare cu cel puţin 10
zile calendaristice înainte de data limitǎ pentru depunerea ofertelor (art. 26-27). Concedentul deruleazǎ
negocieri cu fiecare ofertant care a depus o ofertǎ valabilǎ.
c. Închirierea bunurilor proprietate publică.
• Bunurile proprietate publică a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale pot fi închiriate cu
aprobarea Guvernului sau, după caz, a consiliului judeţean, a Consiliului General al Municipiului
București sau a consiliului local.
• Contractul de închiriere poate fi încheiat cu orice persoană fizică sau juridică, română sau străină.
• Închirierea bunurilor proprietate publică se face prin licitaţie publică.
d. Darea în folosinţă gratuită a unor bunuri proprietate publică.
• Statul și unităţile administrativ-teritoriale pot da bunuri imobile sau mobile din patrimoniul lor, în
folosinţă gratuită, pe termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ, care desfășoară
activitate de binefacere sau de utilitate publică, ori serviciilor publice.
Moduri de stingere a dreptului de proprietate publică
• prin pieirea bunului pe cale naturală sau prin intervenţia omului;
• prin trecerea bunului în domeniul privat, trecere ce se realizează prin hotărâre a Guvernului, a
Consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti sau a Consiliului local,
dacă prin Constituţie sau prin lege nu se dispune altfel (art. 10 alin. 2 din Legea nr. 213/1998).
• prin trecerea ex lege a unor bunuri din domeniul public în domeniul privat, în vederea reconstituirii
dreptului de proprietate particulară, pentru retrocedarea lor fostului proprietar sau pentru a fi
vândute
4. DOMENIUL PRIVAT AL STATULUI ŞI UNITĂŢILOR ADMINISTRATIV TERITORIALE.

Noţiune. Domeniul privat cuprinde bunuri aflate în proprietatea statului şi a unităţilor
administrativ-teritoriale, care nu fac parte din domeniul public.
• Categorii. Domeniul privat poate fi:
- domeniul privat al statului, având ca titular statul;
- domeniul privat al judeţului, titular fiind fiecare judeţ sau două ori mai multe judeţe;
- domeniul privat al comunelor, oraşelor, municipiilor, titular fiind comuna, oraşul, municipiul.
• Formarea domeniului privat. Ca persoane juridice de drept public, statul şi unităţile administrativ-
teritoriale sunt şi titulare de proprietate privată, asupra bunurilor aparţinând domeniului privat.
Potrivit art. 10 alin. 1 din Legea nr. 213/1998, „dreptul de proprietate publică încetează, dacă bunul
51
a pierit ori a fost trecut în domeniul privat“. Cu alte cuvinte un bun face parte din domeniul privat dacă nu
face parte din domeniul public al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale.
Dobândirea dreptului de proprietate publică
- Forme generale de dobândire a dreptului de proprietate: vânzare-cumpărare; donaţie, schimb,
legat, accesiune, uzucapiune.
- Forme specifice, reglementate de Legea nr. 213/1998:trecerea bunurilor din domeniul public în
domeniul privat prin hotărâre a Guvernului, a Consiliului judeţean, respectiv a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti sau a Consiliului local, dacă prin Constituţie sau lege nu se dispune altfel (art.
10 alin. 2).
- Dobândirea de către stat sau unităţile administrativ-teritoriale, în perioada 6 martie 1945 – 22
decembrie 1989, a unor bunuri în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor
internaţionale la care România este parte şi a legilor în vigoare la data preluării (art. 6 alin. 1).
Regimul juridic al proprietăţii private a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale
Art. 5 alin. 2 din Legea 213/1998 dispune că „dreptul de proprietate privată al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul privat este supus regimului juridic de drept comun,
dacă legea nu dispune altfel”. Astfel:
- bunurile din domeniul privat se află în circuitul civil, deci sunt alienabile. Înstrăinarea acestor
bunuri, se poate face numai prin licitaţie publică;
- bunurile din domeniul privat sunt prescriptibile sub aspect achizitiv, putând fi dobândite prin
uzucapiune (în cazul imobilelor) sau prin posesiunea de bună-credinţă (în cazul mobilelor) şi
imprescriptibile sub aspect extinctiv;
- bunurile aparţinând domeniului privat sunt insesizabile, ele nu pot fi urmărite sau sechestrate,
deoarece aceste subiecte de drept sunt în permanenţă solvabile (constituie o excepţie de la regimul de
drept comun);
- bunurile din domeniul privat sunt susceptibile de dezmembrare, inclusiv de expropriere pentru
cauză de utilitate publică.
COMPARAŢIE ÎNTRE PROPRIETATEA PUBLICĂ ȘI PROPRIETATEA PRIVATĂ
Proprietatea publică Proprietatea privată

Noţiune Drept subiectiv, ce aparţine statului și unităţilor Drept subiectiv, al persoanelor fizice, juridice, al
administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, statului și al unităţilor administrativ teritoriale,
fie prin natura lor, fie printr-o dispoziţie a legii asupra bunurilor mobile și imobile, altele decât
sunt de uz și utilitate publică cele care alcătuiesc domeniul public
Caractere Inalienabilă Alienabilă
juridice Nedezmembrabilă Dezmembrabilă
Imprescriptibilă Prescriptibilă sub aspect achizitiv
Negrevabilă Imprescriptibilă sub aspect extinctiv
Insesizabilă Grevabilă
Exclusivă Insesizabilă
Exclusivă
Titulari Statul Persoane fizice
Unităţile administrativ-teritoriale Persoane juridice de drept privat
Persoane juridice de drept public
Obiect Bunuri care prin natura lor sunt de uz și interes Orice bun, cu excepţia celor care fac parte din
public domeniul public al statului și al unităţilor
Bunuri declarate ca atare printr-o dispoziţie a administrativ-teritoriale
legii
52
Drept civil
1. Pot fi titulari ai dreptului de proprietate privată asupra terenurilor în România:

a) cetăţeni străini cu domiciliul în România;
b) cetăţeni români cu domiciliul în străinătate;
c) statul și unităţile administrativ-teritoriale.
2. Pot dobândi dreptul de proprietate asupra construcţiilor în România:
a) persoane fizice străine cu domiciliul în România;
b) persoane fizice străine cu domiciliul în străinătate;
c) persoane juridice străine, dar numai dacă construcţia respectivă este achiziţionată în scop
de investiţie străină pe teritoriul României.
3. Dreptul de proprietate asupra unei construcţii:
a) se poate transmite valabil prin contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată;
b) se poate transmite valabil prin contract de vânzare-cumpărare, dar numai dacă acesta
este încheiat în formă autentică;
c) înstrăinate prin act sub semnătură privată conduce și la dobândirea dreptului de proprietate
asupra terenului pe care se află așezată acea construcţie.
4. Nerespectarea condiţiei încheierii actului de înstrăinare a terenurilor în formă autentică
este sancţionată cu:
a) nulitatea relativă;
b) nulitatea absolută;
c) inopozabilitatea.
5. Acţiunea de revendicare:
a) se introduce de către posesorul neproprietar;
b) se introduce de către proprietarul neposesor;
c) este o acţiune petitorie personală.
6. Dreptul de proprietate este un drept:
a) netransmisibil;
b) absolut;
c) relativ.
7. Constituie drepturi reale accesorii:
a) dreptul de uz, dreptul de uzufruct, dreptul de superficie;
b) dreptul de ipotecă, dreptul de gaj, dreptul de retenţie;
c) dreptul de administrare, dreptul de concesiune, dreptul de folosinţă.
8. Reprezintă un drept real principal:
a) dreptul de ipotecă;
b) dreptul de retenţie;
c) dreptul de uzufruct.
9. Nerespectarea regulilor dreptului de preemţiune la înstrăinarea unui teren agricol extravilan
prin vânzare-cumpărare se sancţionează cu:
a) nulitatea absolută;
b) nulitatea relativă;
c) nulitatea relativă, numai dacă cumpărătorul este de rea-credinţă.
10. Potrivit legii, de la data afișării ofertei de vânzare la Consiliul local, titularii dreptului de preemţiune
trebuie să se pronunţe în scris asupra acestuia în termen de:
a) 30 de zile;
b) 45 de zile, arătând și preţul oferit;
c) 60 de zile, fără a arăta preţul oferit.
53
11. Pentru a-și exercita dreptul prioritar la dobândirea imobilului expropriat, potrivit Legii nr.33/1994,
fostul proprietar trebuie să răspundă exproprietarului ce dorește să înstrăineze terenul expropriat, în
termen de:
a) 30 de zile;
b) 45 de zile;
c) 60 de zile.
12. Dreptul de preemţiune se poate exercita dacă sunt îndeplinite și condiţiile:
a) să fie vorba de terenuri agricole, dar numai situate în extravilan
(de exemplu: terenuri arabile, vii, păduri etc.);
b) înstrăinarea să se facă numai prin vânzare;
c) actul juridic proiectat poate avea ca obiect numai nuda proprietate.
13. Titular al dreptului de proprietate publică poate fi:
a) statul; judeţul;
b) regia autonomă;
c) consiliul local; consiliul judeţean.
14. Dreptul de proprietate publică este:
a) alienabil;
b) imprescriptibil;
c) sesizabil.
54
Drept civil
MODALITĂŢILE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE
Studierea capitolului Modalităţile juridice ale dreptului de proprietate asigură cunoștinţe pentru ca viitorul
• cunoaște situaţiile de incertitudine și modalităţile de consolidare a dreptului de proprietate;
• demonstra care sunt raporturile între proprietatea pură și simplă și proprietatea afectată de
modalităţi;
• analiza diferenţele dintre coproprietate și indiviziune.
1. NOŢIUNI GENERALE
2. PROPRIETATEA ANULABILĂ
3. PROPRIETATEA REZOLUBILĂ
4. PROPRIETATEA COMUNĂ
În general, dreptul de proprietate se prezintă ca pur si simplu, aparţinând în exclusivitate unei
singure persoane.
În anumite cazuri el poate prezenta un caracter complex care decurge fie din faptul că este afectat
de modalităţi (termen sau condiţie), fie că aparţine simultan la două sau mai multe persoane.
În sens larg, prin modalitate juridică se înţelege atât situaţia unor incertitudini vremelnice, în care se
află dreptul de proprietate, cât și situaţia când mai multe persoane au un drept de proprietate asupra unui
bun sau mase de bunuri. În dreptul civil român se cunosc următoarele modalităţi ale dreptului de
proprietate:
proprietatea anulabilă;
proprietatea rezolubilă;
proprietatea comună.
2. PROPRIETATEA ANULABILĂ
Proprietatea este anulabilă atunci când dreptul de proprietate asupra unui bun a fost dobândit
printr-un act juridic translativ de proprietate lovit de nulitate relativă.
Până la împlinirea termenului de prescripţie extinctivă a dreptului de a cere anularea actului ( 3 ani)
sau până la confirmarea lui, cel care a dobândit dreptul de proprietate se află într-o situaţie incertă. La
confirmarea actului anulabil sau expirarea termenului de prescripţie, dreptul „se consolidează” cu efect
retroactiv.
3. PROPRIETATEA REZOLUBILĂ constituie o modalitate juridică a dreptului de proprietate ce exprimă
situaţia de incertitudine vremelnică a acestui drept, atunci când transmiterea dreptului de proprietate de
la o persoană la alta a avut loc sub condiţie rezolutorie.
Când condiţia se realizează, dreptul de proprietate se desfiinţează retroactiv.
Când condiţia nu se realizează, dreptul se consolidează retroactiv.
Proprietatea rezolubilă poate rezulta din lege sau din convenţia părţilor.
• din lege: în cazul donaţiilor între soţi și al donaţiilor făcute de persoane care nu au copii, în cazul
nașterii ulterioare a unui copil.
• dintr-o convenţie, ca în cazul vânzărilor cu pact de răscumpărare.
55
Efecte: Pendente conditionae(până la îndeplinirea condiţiei)– proprietarul, sub condiţie rezolutorie,

se va comporta ca proprietar pur și simplu (administrează, culege fructele și suportă riscul pieirii bunului).
Eveniente conditionae(după ce se îndeplinește condiţia)– se desfiinţează, cu efect retroactiv, dreptul de
proprietate al dobânditorului, astfel că transmiţătorul redobândește dreptul de proprietate asupra bunului.
În practică, rezoluţiunea a produs efecte retroactiv în privinţa actelor de dispoziţie, dar nu și în cazul
actelor de administrare care rămân valabile.
În cazul constituirii proprietăţii asupra terenurilor în cadrul Legii nr.18/1991, se pun condiţiile
stabilirii dobânditorului în localităţile unde se află terenurile, de a nu deţine în alte localităţi teren, ori de a
renunţa la terenurile pe care le are în altă localitate, de a le cultiva etc. Nerespectarea condiţiilor duce la
pierderea dreptului de proprietate asupra terenului primit.
4. PROPRIETATEA COMUNĂ
Proprietatea comună este acea modalitate în care prerogativele dreptului de proprietate aparţin
împreună și concomitent asupra aceluiași bun sau asupra aceleiași mase de bunuri mai multor persoane.
Formele proprietăţii comune:
- Proprietatea comună pe cote părţi (coproprietatea) – atunci când un bun individual , nefracţionat în
materialitatea sa, aparţine concomitent mai multor proprietari, fiecare dintr-e ei având o cotă ideală și
abstractă din dreptul de proprietate asupra bunului.
- Proprietatea comună în devălmășie (când nu se cunosc nici fracţiuni din bun, nici cotele din dreptul de
proprietate nu sunt stabilite).
Indiviziunea, are ca obiect o universalitate de bunuri, fiecare coindivizar având o cotă-parte
abstractă din drept. Potrivit art. 728 C.civ., „nimeni nu poate fi obligat să rămână în indiviziune. Convenţiile
contrare sunt nule. Convenţiile pentru menţiunea stării de indiviziune sunt valabile doar 5 ani”. Acţiunea în
ieșire din indiviziune e imprescriptibilă. Imprescriptibilitatea poate fi paralizată prin uzucapiune.
Caractere:
Proprietatea comună pe cote părţi se caracterizează prin faptul că dreptul fiecărui coproprietar e
determinat abstract, matematic, nu în natură. Deci:
a) nici un coproprietar nu e titularul exclusiv al unei fracţiuni din bun;
b) fiecare coproprietar este titular exclusiv numai asupra unei cote părţi ideale, abstracte, din dreptul de
proprietate. Drepturile coproprietarilor nu trebuie să fie egale între ele.
Reglementarea coproprietăţii: art. 728 C.civ. (durata indiviziunii); 1517 C.civ. (privind îndatoririle
asociaţilor în societatea civilă).
Din punct de vedere al duratei, coproprietatea poate fi
• obișnuită sau temporară, sau
• forţată și perpetuă.
Coproprietatea obișnuită poate înceta prin împărţeală (partaj).
Modurile de dobândire ale dreptului de proprietate comună pe cote-părţi sunt cele generale,
prevăzute de art. 485 si 486 C.civil; pe lângă ele pot exista moduri specifice. Cele mai întâlnite moduri de
dobândire sunt succesiunea și convenţiile.
Exercitarea atributelor dreptului de proprietate în cazul coproprietăţii este supusă, în principiu,
regulei umanităţii, ceea ce înseamnă că bunul comun poate fi folosit și posedat în concordanţă cu
hotărârea tuturor coproprietarilor. Regula unanimităţii funcţionează și mai pregnant în cazul actelor de
dispoziţie asupra bunului în materialitatea sa. Ea nu funcţionează însă în cazul actelor de dispoziţie pe care
un coproprietar le-ar face cu privire la cota sa ideală din dreptul de proprietate asupra bunului.
Modalităţile de încetare a coproprietăţii sunt:
- dobândirea cotelor tuturor copărtașilor de unul singur (cumpărare, succesiune, etc.);
- copărtașii transmit cotele unei singure persoane;
- partajul (împărţeala), adică operaţiunea când se dă fiecărui coproprietar o fracţiune din bun
corespunzătoare dreptului său (sau loturi la universalităţi, in indiviziune) este cea mai folosită
modalitate de încetare a coproprietăţii; împărţeala se face în natură; dacă aceasta nu e posibilă,
56
Drept civil
ieșirea din indiviziune se face prin atribuire sau prin scoaterea în vânzare a bunului la licitaţie;
împărţeala poate fi prin bună învoială sau judecătorească.
Proprietatea pe cote-părţi forţată și perpetuă se menţine independent de voinţa copărtașilor și
este determinată de destinaţia bunului respectiv. Bunurile sunt accesorii faţă de alte bunuri principale.
Coproprietarii au dreptul de a folosi lucrul comun ca un adevărat proprietar, fără a aduce atingere
drepturilor celorlalţi și destinaţiei bunului. Nu poate dispune decât de cota abstractă din dreptul de
proprietate, iar actele de administrare se fac cu acordul tuturor, conform regulei unanimităţii.
Cazuri de proprietate forţată:
- asupra unor bunuri considerate bunuri de familie (morminte, cărţi sau tablouri de familie),
- părţi comune din clădirile cu mai multe etaje sau apartamente și asupra termenului dat în folosinţă;
- lucruri comune și utile pentru folosinţa a două imobile vecine;
- asupra despărţiturilor comune (ziduri, sanţuri, garduri), cu privire la care există o prezumţie relativă
de comunitate.
Proprietatea comună în devălmășie
Noţiune: În cazul proprietăţii comune în devălmășie nici dreptul de proprietate, nici bunul asupra
căruia poartă nu sunt divizate, determinate, cunoscute. Aceasta are loc la împărţirea bunurilor aflate în
devălmășie, când fiecărui proprietar devălmaș i se stabilește cota din dreptul de proprietate și partea din
bun care i se atribuie.
Cazuri: proprietatea comună a soţilor asupra bunurilor comune (art. 30 Codul familiei) sau cea
stabilită prin convenţia părţilor.
Încetarea proprietăţii devălmașe a soţilor asupra bunurilor are loc, la cerere, la desfacerea
căsătoriei. În timpul căsătoriei, pentru motive temeinice, poate avea loc împărţirea bunurilor comune
existente la cererea unuia dintre soţi sau a unui creditor personal.
Consecinţe: nici unul dintre soţi nu poate dispune prin acte între vii de dreptul său.
Fiecare soţ poate face, în schimb, singur acte de administrare și de folosinţă asupra bunurilor
comune, presupunându-se că are și consimţământul celuilalt soţ (mandatul tacit reciproc –
prevăzut de art. 35 C.fam.).
Fiecare soţ poate dispune de bunuri (cu excepţia imobilelor, terenuri și construcţii și a celor de
unică folosire), fiind considerat că are și consimţământul celuilalt.
Cota fiecăruia nu este predeterminată împărţirii, ci se stabileste la partaj, conform contribuţiei lor la
dobândirea bunurilor comune.
Comunitatea de bunuri a soţilor nu exclude coproprietatea. Soţii pot fi în coproprietate cu bunurile
comune cu un alt coproprietar (ex. un copil).
Devălmăsia poate rezulta și din convenţia părţilor. Încetarea ei poate avea loc fie pe cale amiabilă,
fie pe cale judiciară.
COMPARAŢIE ÎNTRE PROPRIETATEA COMUNĂ PE COTE-PĂRŢI ȘI PROPRIETATEACOMUNĂ ÎN

DEVĂLMĂȘIE
Părţi comune:
Constituie modalităţi juridice ale dreptului de proprietate
Dreptul de proprietate aparţine de două sau mai multe persoane simultan asupra unui bun sau a
unor bunuri nefracţionate material
Încetează prin partaj
57
Diferenţe:
Proprietatea comună Proprietatea comună

pe cote-părţi în devălmășie
Fiecare coproprietar este titular Nici unul dintre codevălmași nu

exclusiv al unei cote-părţi ideale deţine o cotă-parte ideală din dreptul
din dreptul de proprietate de proprietate
Fiecare coproprietar poate dispune Nici un codevălmas nu poate

liber de cota-parte din drept înstrăina dreptul său deoarece nu se
cunoaște cota-parte ce revine fiecăruia
Izvorăște din contract, succesiune, Apare ca urmare a căsătoriei și în

uzucapiune, etc. mod excepţional prin convenţie
Caracter neorganizat și temporar Caracter organizat (Legea

organizează exerciţiul ei)
Se aplică principiul unanimităţii Se aplică prezumţia legală a

mandatului reciproc
Se naște și există independent de Are un caracter intuitu-personae
identitatea și calităţile
coproprietarilor
1. Proprietatea anulabilă:
a) rezultă dintr-un act juridic lovit de nulitate absolută;
b) durează cel mult până la data rămânerii definitive a hotărârii de constatare a nulităţii actului;
c) durează cel mult până la momentul în care se împlinește termenul de prescripţie a acţiunii în anulare.
2. Indiviziunea poate avea ca obiect:
a) o casă de locuit;
b) cel mult trei bunuri determinate;
c) o universalitate de bunuri.
3. În cazul proprietăţii comune pe cote-părţi:
a) fiecare copărtaș poate efectua acte materiale privitoare la bun numai cu acordul celorlalţi;
b) fructele civile revin copărtașului care a depus diligenţe pentru producerea lor, numai dacă
ceilalţi copărtași nu au fost împiedicaţi să participe la producerea și la culegerea lor;
c) coproprietarul nu are dreptul să schimbe modul de folosinţă sau să transforme destinaţia
bunului, fără acordul tuturor coproprietarilor;
d) creditorii personali ai succesorului în indiviziune asupra unor imobile succesorale poate
cere punerea în vânzare a părţii indivizibile, chiar dacă nu s-a făcut partajul.
4. În materia coproprietăţii, regula unanimităţii nu se aplică:
a) actelor juridice de conservare efectuate de unul dintre coproprietari,
chiar dacă împotriva voinţei celorlalţi copărtași;
b) actelor juridice de administrare încheiate de către unul dintre copărtași
58
Drept civil
împotriva voinţei celorlalţi copărtași în măsura în care profită efectiv tuturor copărtașilor;
c) actelor juridice de administrare încheiate de către unul dintre copărtași, fără consimţământul
celorlalţi coproprietari, în măsura în care profită efectiv tuturor copărtașilor;
d) actelor de înstrăinare a întregului bun pe care un copărtaș le-a încheiat în mod unilateral,
în numele său propriu, ca un veritabil proprietar exclusiv al acelui bun;
e) actelor juridice de dispoziţie făcute de un copărtaș având ca obiect cota sa parte de drept.
5. Sunt permise convenţiile prin care copărtașii:
a) renunţă la dreptul de a cere partajul;
b) convin să rămână perpetuu în indiviziune;
c) convin să menţină starea de indiviziune pe o perioadă de 6 ani.
6. Partajul judiciar se poate realiza prin:
a) partajarea în natură a bunului;
b) atribuirea bunului către unul dintre copărtași și plata de către acesta în favoarea celorlalţi
copărtași a unei sulte reprezentând echivalentul bănesc al cotei-părţi din drept aparţinând acestora;
c) vânzarea bunului prin licitaţie publică și atribuirea de sulte în favoarea copărtașilor.
7. Copărtașii pot încheia o convenţie de rămânere în indiviziune care:
a) poate fi valabilă pe o durată de maximum 3 ani;
b) poate fi reînnoită, prin acordul părţilor, pe o durată de maximum 5 ani, dar nu mai mult
decât durata stabilită iniţial de rămânere în indiviziune;
c) poate fi reînnoită înainte de expirarea duratei pentru care fusese încheiată;
d) poate fi reînnoită o singură dată.
8. Proprietatea asupra unui bun este rezolubilă:
a) numai când transmiterea dreptului de proprietate asupra acelui bun este afectată de o condiţie
rezolutorie;
b) când transmiterea dreptului de proprietate asupra acelui bun este afectată de o condiţie suspensivă;
c) când transmiterea dreptului de proprietate s-a făcut printr-un act lovit de nulitate relativă.
59
MODURILE DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII
Studierea capitolului Modurile de dobândire a proprietăţii asigură cunoștinţe pentru ca viitorul specialist să
deprindă competenţa de a:
identifica modurile de dobânire a proprietăţii;
evalua reglementările juridice, în vederea derulării de afaceri viitoare;
aplica, în practica economică, conceptele studiate.
2. CLASIFICĂRI
3. TRADIŢIUNEA
4. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ
5. ACCESIUNEA
6. UZUCAPIUNEA
7. CONVENŢIA CA MOD DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII.
Art. 644 si 645 C.civ. enumeră modurile de dobândire a proprietăţii: succesiunea, legatul,
convenţia, tradiţiunea, accesiunea, prescripţia, legea și ocupaţiunea. La acestea trebuie adăugată și
hotărârea judecătorească.
Aceste moduri se aplică și celorlalte drepturi reale; cu unele particularităţi. Ele se aplică și pentru
dobândirea proprietăţii publice și proprietăţii cooperatiste, care cunosc însă și moduri specifice de
dobândire.
2. CLASIFICĂRI
A. După întinderea dobândirii:
- moduri de dobândire universală sau cu titlu universal: succesiunea și legatele universale și cu titlu
universal;
- moduri de dobândire cu titlu particular, când transmisiunea cuprinde unul sau mai multe bunuri
individuale determinate.
B. După momentul transmisiunii:
- moduri de dobândire între vii;
- moduri de dobândire pentru cauză de moarte.
C. După situaţia juridică a bunului în momentul dobândirii:
- moduri originare care exclud transmisiunea (ocupaţiunea, uzucapiunea);
- moduri derivate, care presupun un transfer al dreptului de proprietate de la o persoană la alta.
D. După caracterul transmisiunii:
- moduri de dobândire cu caracter oneros,
- moduri de dobândire cu caracter gratuit.
E. Legea ca mod de dobândire a proprietăţii:
a) dobândirea fructelor prin posesia de bună-credinţă;
b) dobândirea coproprietăţii zidul comun
c) dobândirea mobilelor prin posesie de bună-credinţă.
60
Drept civil
3. TRADIŢIUNEA ca mod de dobândire a proprietăţii.

Tradiţiunea înseamnă predarea sau remiterea materială a lucrului. Tradiţiunea prezintă importanţă
în cazul contractelor reale (darul manual, donaţia de bunuri mobile; al titlurilor de valoare la purtător,
împrumutul de folosinţă).
Ocupaţiunea înseamnă luarea în posesie a unui bun, care nu aparţine nimănui, cu intenţia de a deveni
proprietarul lui. Domeniul de aplicare este restrâns, în condiţiile în care art. 649 C.civ. prevede că bunurile
vacante și fără stăpân se cuvin statului, ca și succesiunile vacante, iar D. 111/1951 reglementează situaţia
bunurilor de orice fel fără moștenitori sau fără stăpân.
Nu se dobândesc prin ocupaţiune bunuri mobile. Se dobândesc prin ocupaţiune bunurile comune:
apa de băut dintr-un izvor natural, vânatul, peștele prins în condiţii legale.
4. HOTĂRÂREA JUDECĂTOREASCĂ
Noţiune și domeniu de aplicare
Hotărârile judecătorești sunt, în general, declarative de drepturi. Există însă și hotărâri constitutive
de drepturi sau atributive de drepturi. Un exemplu îl constituie ordonanţa de adjudecare în cadrul unei
licitaţii publice.
În cazul exproprierii, transferul de proprietate în patrimoniul exproprietarului are loc, prin efectul
hotărârii judecătorești, de îndată ce obligaţia de despăgubire a fost îndeplinită.
5. ACCESIUNEA
Accesiunea este încorporarea materială a unui lucru mai puţin important într-un lucru mai
important.
Tot ce se unește cu lucrul principal se cuvine proprietarului acestuia. Titularul dreptului asupra unui lucru
mai important devine și titularul dreptului asupra lucrului mai puţin important.
În sens larg, proprietatea unui lucru mobil sau imobil dă drept asupra a tot ce produce lucrul și
asupra a tot ce se unește, ca accesoriu, cu lucrul, în mod natural sau artificial.
Accesiunea poate fi mobiliară sau imobiliară.
Accesiunea imobiliară poate fi: naturală sau artificială.
A. Accesiunea imobiliară naturală:
- Aluviunea. Creșterile de pământ care se fac succesiv și pe nesimţite pe fundurile apelor curgătoare,
precum și pământurile rămase după retragerea apelor curgătoare de la un mal la altul, se numesc aluviuni.
Ele se cuvin proprietarului fondului riveran. Există și excepţii: proprietatea albiei lacurilor, iazurilor,
heleșteielor aparţine proprietarilor lor; la fel albia râurilor.
- Avulsiunea înseamnă adăugirea de teren la un teren a unei bucăţi de pământ smulsă de la un alt teren,
prin acţiunea unei ape. Ea devine proprietatea proprietarului terenului la care s-a alipit dacă fostul
proprietar nu o revendică în termen de un an. Dacă bucata de teren, care se poate individualiza și
recunoaște, provine din domeniul public, revendicarea este imprescriptibilă.
- Insulele si prundișurile ce se formează în râurile neplutitoare și nenavigabile sunt ale proprietarului
fondului pe care s-au format.
Accesiunea animalelor sălbatice: Codul civil prevede în art. 503 că: „orice animale sau zburătoare
sălbatice care trec în cuprinsul nostru, se fac ale noastre, pe cât timp rămân la noi, afară numai dacă
asemenea trecere s-a ocazionat prin fraudă sau prin artificii”. Pentru animalele din fondul cinegetic se
aplică dispoziţii speciale19. Codul civil și-ar putea găsi aplicare în privinţa unor animale semisălbatice
(porumbeii și albinele) care să nu facă parte din domeniul public. Dispoziţiile de mai sus nu se aplică in
privinţa animalelor domestice (cai, oi, boi, capre, păsări de curte etc.).
19
A se vedea, spre exemplu, dispoziţiile Legii nr. 407/2006 a vânătorii și a protecţiei fondului cinegetic (M. Of. nr. 944 din 22
noiembrie 2006).
61
B. Accesiunea imobiliară artificială

Art. 493 si 494 C.civ. reglementează două situaţii:
1) construcţia sau plantaţia făcută de proprietar pe terenul său, dar cu materialul altcuiva;
2) construcţia sau plantaţia făcută de o persoană cu materialele sale, însă pe terenul altcuiva.
Accesiunea imobiliară artificială presupune intervenţia omului și implică obligaţia proprietarului ce
beneficiază de accesiunea imobiliară artificială de a despăgubi pe cel împotriva căruia operează.
- Lucrările făcute de proprietar pe terenul său cu materialele altcuiva, devin proprietatea constructorului în
temeiul accesiunii, dar proprietarul terenului trebuie să plătească preţul materialelor. Proprietarul
materialelor nu are însă dreptul de a le ridica. Proprietarul terenului dobândește proprietatea lucrărilor fie
că este de bună-credinţă, fie că este de rea credinţă.
- Lucrările făcute de o persoană cu materialele proprii pe terenul altcuiva. Proprietarul terenului devine
proprietarul lucrărilor prin accesiune, cu obligaţia de a despăgubi pe constructor. Se disting două situaţii:
dacă constructorul e de rea credinţă, adică cunoaște că terenul aparţine altcuiva, dar face totuși
construcţia sau plantaţia; proprietarul terenului are 2 posibilităţi: fie să păstreze lucrările, devenind
proprietarul lor în temeiul accesiunii, cu obligaţia de a plăti constructorului valoarea materialelor și
preţul muncii, fără a se lua în considerare sporirea valorii fondului ocazionată de lucrările efectuate,
fie să oblige pe constructor să-si ridice construcţiile pe cheltuiala sa, eventual cu obligaţia de a plăti
daune-interese pentru pagubele suferite de proprietarul terenului20. Pentru a dispune desfiinţarea
construcţiilor sau amenajărilor este nevoie de autorizaţia organului administrativ competent (vezi
Legea nr.50/1991).
dacă constructorul, pe terenul altuia, este de bună credinţă, adică nu știe că terenul aparţine altuia,
ci crede că îi aparţine lui, și construiește pe acel teren (de exemplu constructorul are calitatea de
posesor al terenului pe care a construit), proprietarul terenului devine obligatoriu și proprietar al
construcţiei, fără a mai putea cere dărâmarea și ridicarea construcţiei. El trebuie însă să
desdăuneze pe constructor.
Proprietarul terenului poate opta pentru întinderea despăgubirii și anume: fie să se achite
contravaloarea materialelor și a sumei, fie să plătească o sumă egală cu creșterea valorii fondului, ca
urmare a efectuării construcţiei. Constructorul de bună credinţă va avea faţă de proprietarul terenului un
drept de creanţă, iar proprietarul terenului un drept de proprietate asupra construcţiei.
Accesiunea mobiliară
Accesiunea mobiliară poate îmbrăcă formele: adjuncţiunii, specificaţiunii, confuziunii. În toate
cazurile proprietarul lucrului principal devine, în temeiul accesiunii, proprietar al bunului, mai puţin
important decât primul, cu obligaţia de a plăti despăgubiri.
Adjuncţiunea constă în unirea a două lucruri care aparţin la proprietari diferiţi în așa fel, încât, deși
formează un singur tot, cele două lucruri rămân distincte și se pot despărţi unul de altul și păstra fiecare în
parte după despărţire. Criteriul după care se determină lucrul principal este acela pentru uzul sau la
completarea căruia a servit celălalt lucru sau valoarea lucrului, iar în lipsa celor 2 criterii, criteriul
volumului.
Specificaţiunea constă în prelucrarea și transformarea unei materii aparţinând unei alte persoane;
ex.: din stofă se confecţionează un costum. Lucrul principal se consideră materia. Dar dacă manopera
depașește cu mult valoarea materiei întrebuinţate, cel care a confecţionat lucrul nou devine proprietarul
acestuia.
20
În practica judiciară, în legătură cu modul de aplicare a soluțiilor menționate de art. 494 C.civ., s-a decis (Decizia de
îndrumare nr.13 din 6 august 1959) că instanțele judecătorețti, sesizate cu asemenea acțiuni, trebuie să cerceteze condițiile în
care s-au făcut construcțiile, dacă proprietarul terenului nu se face vinovat de abuz de drept, acceptând efectuarea lucrărilor ți că
vor căuta să înlocuiască soluția neeconomică a dărâmării construcțiilor cu aceea a acordării unei despăgubiri.
62
Drept civil
Confuziunea (sau amestecul) constă în unirea a două lucruri mobile aparţinând unor proprietari
diferii, în așa fel încât ele nu se pot recunoaște și deosebi unul de altul; de exemplu, topirea a două metale,
amestecul a două lichide.
6. UZUCAPIUNEA
Uzucapiunea este dobândirea proprietăţii sau a altui drept real prin posedarea neîntreruptă a
lucrului, în timpul fixate de lege. Deci prin uzucapiune starea de fapt se transformă în stare de drept.
Prescripţia achizitivă duce la dobândirea unui drept real, în timp ce prescripţia extinctivă are ca
efect încetarea posibilităţii de a obţine realizarea, prin constrângere, a unor drepturi.
Utilitate și justificare
Uzucapiunea constituie o dovadă absolută a dreptului de proprietate.
Justificarea uzucapiunii rezultă din faptul că:
- în majoritatea cazurilor posesia e conformă cu proprietatea;
- nevoia de stabilitate și securitate juridică determină recunoașterea de efecte juridice unei aparenţe
îndelungate de proprietate;
- uzucapiunea apare ca o sancţiune împotriva vechiului proprietar care dă dovadă de lipsă de diligenţă.
Bunurile ce pot fi obiectul uzucapiunii
Poate fi obiect de uzucapiune orice bun imobil care se găsește în circuitul civil, adică este alienabil.
Terenurile și construcţiile pot fi deci dobândite prin uzucapiune.
Imobilele care sunt inalienabile nu pot fi uzucapate (ex. cele din domeniul public sau cele obţinute
prin constituire în cadrul Legii nr. 18/1991 o anumită perioadă de timp).
Posesia – condiţie a uzucapiunii Uzucapiunea presupune o posesie neviciată, adică utilă. Detenţia
precară și posesia viciată nu duc la uzucapiune.
Felurile uzucapiunii:
Codul civil reglementează: uzucapiunea de 30 ani și uzucapiunea de 10 până la 20 ani.
a. Uzucapiunea de 30 ani
Pentru existenţa uzucapiunii de 30 ani se cer îndeplinite următoarele condiţii:
să existe o posesie de 30 ani; posesia să fie utilă, neviciată.
Se poate folosi posesia din care invocă uzucapiunea unită cu cea a autorilor săi (joncţiunea posesiilor).
b. Uzucapiunea de la 10 până la 20 ani presupune îndeplinirea următoarelor condiţii:
- să existe posesie utilă;
- posesorul să aibă just titlu;
- posesorul să fie de bună credinţă; buna credinţă constă în credinţa gresită a posesorului că a
dobandit de la adevăratul proprietar; ea trebuie să existe în momentul dobândirii imobilului. Ea se
prezumă (bona fides presumitur).
- posesia să dureze de la 10 la 20 ani; termenul este de 10 ani dacă adevăratul proprietar a locuit
timp de 10 ani în raza teritorială a aceluiași tribunal judeţean unde se află imobilul; termenul e de
20 ani, dacă a locuit în circumscripţia altui tribunal judeţean decât cel în care se află imobilul21.
Uzucapiunea de la 10 la 20 ani se aplică numai în privinţa imobilelor ut singuli, nu și universalităţilor
de bunuri. Ea se aplică și uzufructului, dar nu și servituţii.
21
Dacă ți-a schimbat domiciliul ți a locuit în ambele circumscripții, atunci la un număr de ani locuiți în circumscripția
tribunalului județean unde se află imobilul, se adaugă dublul numărului de ani până la 10 locuiți în circumscripția altui tribunal
județean.
Exemplu: 4 ani în aceeați circumscripție (10 – 4 = 6; 6 x 2 = 12; 12 + 4 = 16 ani) – deci pentru a uzucapa este necesară o
posesie de 16 ani. În cazul în care posesorul a locuit un număr de ani în circumscripția altui tribunal județean decât cel în care
se află imobilul, ți se vrea să se stie cați ani trebuie să posede în circumscripția tribunalului județean unde este situat imobilul,
se procedează astfel: din 20 de ani se scade numărul de ani în care a posedat în circumscripția altui tribunal județean decât cel în
care e situat imobilul (de exemplu 20 – 10 = 10). Rezultatul este împărțit la 2, adică 10 : 2 = 5. Prin urmare, mai are de posedat 5
ani în circumscripția tribunalului județean unde se află imobilul. În final posesia lui va fi de 10 + 5 = 15 ani.
63
Justul titlu este orice act translativ de proprietate care provine de la altcineva decât proprietarul,
adică de la un non dominus. Faptul juridic translativ de proprietate poate fi just titlu.
Titlul putativ (care există doar în credinţa celui care invocă uzucapiunea) nu este just titlu. La fel
titlul nul. Justul titlu este deosebit de buna credinţă și trebuie dovedit, conform regulilor dreptului comun.
Data certă este necesară justului titlu, dar nu se cere ca acesta să fie transcris în registrul de
transcripţii imobiliare.
În cazul că imobilul prescris a aparţinut la mai mulţi ca indivizi, termenul uzucapiunii împotriva lor se
stabilește pentru fiecare.
Modul de calcul al termenului de prescripţie achizitivă
Uzucapiunea se calculează pe zile. Ziua când începe termenul nu se ia în calcul. Ziua se socoteste de
24 ore, începe de la ora 0 și se sfârseste la miezul nopţii următoare. Prescripţia se socoteste încheiată la
împlinirea ultimei zile a termenului
Întreruperea prescripţiei
Intreruperea prescripţiei are ca efecte înlăturarea oricăror efecte ale prescripţiei anterioare. Pentru
a uzucapa este nevoie să înceapă o nouă prescripţie. Întreruperea poate fi: naturală: posesorul este lipsit
timp de 1 an de folosinţa lucrului de către proprietar sau de un terţ, ori lucrul e declarat imprescriptibil
(intră în domeniul public) sau civilă, prevăzută de Decretul nr. 167/1958 prin:
- recunoașterea dreptului la acţiune făcută de beneficiarul prescripţiei;
- cererea de chemare în judecată introdusă chiar la o instanţă necompetentă.
- Actul începător de executare silită care întrerupe prescripţia extinctivă, nu se aplică prescripţiei
achizitive.
Suspendarea prescripţiei achizitive - nu înlătură timpul scurs anterior cauzei de suspendare. După
încetarea cauzei de suspendare prescripţia își reia cursul, socotindu-se și timpul scurs înainte de
suspendare.
Cauzele de suspendare sunt cele prevăzute de Decretul nr. 167/1958.
Prescripţia nu curge pe timpul în care:
- forţa majoră l-a împiedicat pe titularul dreptului să acţioneze;
- cât timp cel ce se pretinde proprietar sau cel ce invocă uzucapiunea se află în forţele armate și
acestea sunt pe picior de război;
- între părţi și tutore și cel ce se află sub ocrotirea lor, cât timp socotelile nu au fost date și aprobate;
- împoriva celor lipsiţi de capacitatea de exerciţiu, cât timp nu au reprezentanţi legali, sau la
persoanele cu capacitate restransă cât timp nu au o persoană care să-i încuviinţeze actele;
- între soţi în timpul căsătoriei.
Joncţiunea (unirea) posesiilor înseamnă adăugarea sau unirea la termenul posesiei actuale (proprii)
a timpului cât lucrul a fost posedat de autorii săi. Deci, dacă A a început să uzucapeze și, înainte de
împlinirea termenului, a înstrăinat lucrul lui B, acesta din urmă poate să unească posesia sa cu cea a lui A,
pentru a uzucapa.
Joncţiunea posesiilor este întotdeauna posibilă, dar ea este facultativă, adică posesorul actual are
de ales între a începe o nouă posesie ori a invoca joncţiunea posesiilor. Posesorul actual continuă posesia
autorului său cu toate viciile sau calităţile ei; el nu poate schimba în avantajul său natura posesiei
anterioare.
Condiţiile joncţiunii sunt: să fie vorba de posesie propriu-zisă (detenţia precară nu poate fi unită cu
posesia) și cel care invocă joncţiunea să fie un succesor în drepturi al autorului. Invocarea joncţiunii se face
când aceasta este favorabilă posesorului actual.
Efectele uzucapiunii:
Efectul principal e că posesorul dobândește dreptul de proprietate sau alt drept real asupra lucrului.
Uzucapiunea retroactivează, deci posesorul devine proprietar din ziua când a început posesia, și nu din
momentul împlinirii termenului de prescripţie.
64
Drept civil
Uzucapiunea poate fi invocată atât pe cale de acţiune, cat si pe cale de excepţie. Ea nu se invocă din
oficiu, ci trebuie cerută de cel interesat.
Beneficiarul uzucapiunii poate renunţa la efectele ei. Renunţarea se face numai după împlinirea ei.
Renunţarea poate fi expresă sau tacită, iar renunţătorul trebuie să aibă capacitatea de a înstrăina.
Creditorii pot invoca prescripţia obţinută de debitorul lor, dacă acesta a renunţat la ea.
Prescripţia instantanee asupra lucrului mobil
Art. 1909 al.1 arată că lucrurile mobile se prescriu prin faptul posesiei lor, fără să fie vreo trebuinţă
de vreo scurgere de timp.
Condiţii cerute pentru a funcţiona această prescripţie sunt:
- să fie vorba de un bun mobil corporal;
- să fie vorba de o posesie, nu de detenţie precară;
- posesia să fie utilă, neviciată;
- posesorul să fie de bună-credinţă.
7. CONVENŢIA CA MOD DE DOBÂNDIRE A PROPRIETĂŢII

Convenţia sau contractul este cel mai important mod derivat de dobândire a proprietăţii și a altor
drepturi reale.
Art. 971 C.civ. arată că proprietatea sau drepturile reale se transmit în contract prin efectul
consimţămantului părţilor, iar lucrul rămâne în riscul dobânditorului, chiar dacă dobanditorului nu i s-a
făcut tradiţiunea lucrului.
Excepţii: În unele cazuri, transferul dreptului real nu se realizează concomitent cu încheierea
convenţiei translative de drepturi reale. Astfel:
- când părţile au convenit amânarea transferului dreptului real;
- când înstrăinarea are ca obiect un lucru viitor (proprietatea se va transmite când lucrul va exista);
- proprietatea lucrului de gen se transferă la momentul predării (odată cu individualizarea lor);
- vânzarea lucrului altuia nu este nulă, dar proprietatea se transmite când înstrăinătorul va dobândi
el însuși proprietatea lucrului, cu condiţia ca amândoi, cumpărătorul și vânzătorul, să știe că e lucrul
altuia. În cazul în care cumpărătorul nu a știut că vânzătorul nu este proprietarul lucrului, vânzarea
e anulabilă (nulă relativ), dar nulitatea se acoperă dacă vânzătorul devine proprietarul lucrului după
vânzare. Dacă bunul e de gen, problema vânzării lucrului altuia nu se pune.
1. Constituie modalităţi de accesiune mobiliară:

a) accesiunea animalelor;
b) specificaţiunea;
c) confuziunea;
d) avulsiunea.
2. Constituie modalităţi de accesiune imobiliară naturală:
a) dobândirea proprietăţii asupra unei construcţii ridicate pe un teren, de către proprietarul terenului;
b) aluviunea;
c) adjuncţiunea.
3. Atunci când un râu navigabil își face un braţ înconjurând pământul unui proprietar riveran:
a) proprietarul fondului păstrează proprietatea insulei formată din braţ;
b) proprietarul poate revendica de la stat insula timp de 1 an;
c) insula va avea același regim juridic cu al râului.
4. Dacă o persoană ridică o construcţie sau efectuează o lucrare pe un teren despre care știe că
nu-i aparţine, atunci:
a) proprietarul terenului poate obliga pe constructor să ridice acea construcţie, chiar dacă știa faptul
65
că acesta construia pe terenul său, însă a rămas în pasivitate până la finalizarea construcţiei;
b) dacă instanţa a dispus ridicarea construcţiei sau lucrării, cheltuielile cu privire la ridicare se
suportă de constructor, care poate plăti și daune-interese;
c) dacă proprietarul terenului invocă accesiunea, el trebuie să plătească constructorului
valoarea materialelor și preţul muncii.
5. Dacă o persoană ridică o construcţie sau efectuează o lucrare pe un teren în legătură
cu care are convingerea că îi aparţine, atunci:
a) proprietarul terenului poate obliga pe constructor să ridice lucrarea sau construcţia;
b) proprietarul terenului poate invoca accesiunea plătind constructorului valoarea
materialelor, preţul muncii, precum și valoarea sporirii fondului;
c) proprietarul terenului, în cazul în care invocă accesiunea, poate fi obligat să plătească o
sumă de bani egală cu aceea a creșterii valorii fondului.
6. În cazul lucrărilor făcute de o persoană cu materiale proprii pe terenul altcuiva:
a) proprietarul terenului pe care s-au făcut lucrările devine proprietarul lor, prin accesiune, cu obligaţia de
a despăgubi pe constructor, chiar dacă anterior cei doi proprietari încheiaseră o convenţie contrară;
b) constructorul îl poate obliga pe proprietarul terenului să-l despăgubească pentru construcţia ridicată,
chiar dacă proprietarul terenului nu invocase accesiunea;
c) dacă constructorul știe că terenul nu-i aparţine, atunci el are două posibilităţi, fie să pretindă valoarea
materialelor și preţul muncii, fie să ridice acele lucrări, chiar dacă proprietarul terenului nu invocă
accesiunea.
7. Justul titlu poate fi opus proprietarului, terţ faţă de acesta, în materia uzucapiunii de 10 până la 20 de
ani:
a) numai dacă are dată certă;
b) chiar dacă nu are dată certă;
c) numai dacă au fost îndeplinite formalităţile de publicitate imobiliară.
8. In materia uzucapiunii de 10 până la 20 de ani:
a) buna-credinţă se prezumă;
b) buna-credinţă trebuie să existe numai la momentul dobândirii imobilului;
c) buna-credinţă trebuie să existe pe tot timpul posesiei;
d) justul titlu trebuie dovedit de către cel care invocă uzucapiunea.
66
Drept civil
DEMEMBRĂMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE
Studierea capitolului Dezmembrămintele dreptului de proprietate asigură cunoștinţe pentru ca viitorul

defini conceptul de dezmembrământ al dreptului de proprietate;
identifica avantajele și dezavatajule constituirii unor drepturi reale;
înţelege mai bine mediul economic și social.
1. PRECIZĂRI PREALABILE
2. DREPTUL DE UZUFRUCT
3. DREPTUL DE UZ
4. DREPTUL DE ABITAŢIE
5. DREPTUL DE SERVITUTE
6. DREPTUL DE SUPERFICIE.
1. PRECIZĂRI PREALABILE
Noţiunea de dezmembrământ - drepturile reale rezultate din separarea atributelor componente
ale dreptului de proprietate se numesc dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
Enumerare: dreptul de uzufruct: uz, habitaţie, servitute și superficie.
Domeniul de aplicare
Dezmembrămintele pot exista numai în cazul proprietăţii private, cu excepţia bunurilor inalienabile (ex.
terenurile atribuite în cadrul constituirii dreptului de proprietate privată, care nu pot fi înstrăinate un
anumit termen). Nu poate fi dezmembrată proprietatea asupra bunurilor din domeniul public.
Statul, unităţile administrativ-teritoriale, persoanele juridice prin care se administrează bunurile din
domeniul privat, regiile autonome, societăţile comerciale cu capital de stat, pot dobândi dezmembrăminte
ale proprietăţii. Drepturile reale prevăzute de actele normative, altele decât Codul civil, nu sunt
considerate ca dezmembrăminte ale proprietăţii.
2. DREPTUL DE UZUFRUCT
a.) Definiţie și caractere
Uzufructul este un dezmembrământ al dreptului de proprietate care presupune dezlipirea a două
atribute ale dreptului de proprietate (jus utendi și jus fruendi) și constituirea lor într-un drept real care
aparţine unei alte persoane decât proprietarul numită uzufructuar; cel de al treilea atribut al proprietăţii
– jus abutendi – rămâne proprietarului lucrului și constituie nuda proprietate, titularul fiind numit nud
proprietar.
Deci, uzufructuarul are dreptul de a se folosi de lucru și a-i culege fructele (usus si fructus), iar proprietarul
rămâne doar cu nuda proprietate care cuprinde numai dreptul de a dispune de lucru (abusus).
b.) Caracterele uzufructului
1. Este un drept real care nu se confundă cu dreptul de folosinţă de care se bucură, de exemplu, locatarul
asupra bunului închiriat. Uzufructul constituit asupra unei creanţe sau valori mobiliare (acţiuni, obligaţiuni)
nu mai este un drept real, deoarece dreptul din care rezultă nu are acest caracter. Uzufructul poate fi bun
mobiliar sau imobiliar, după cum bunul asupra căruia se exercită este un bun mobil sau imobil;
67
2. Este un drept real temporar, se stinge cel mai târziu la moartea uzufructuarului. Când uzufructul
aparţine unei persoane juridice, a cărei durată nu este, de regulă, predeterminată, uzufructul nu poate
dura mai mult de 30 ani.
3. Este un drept de folosinţă.
4. Este un drept al cărui exerciţiu este cesibil, pentru că uzufructuarul poate dispune de dreptul său fie prin
act cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit.
Actul de dispoziţie al titularului dreptului nu atinge deci dreptul de uzufruct însuși, ci numai emolumentul
lui, adică avantajele de ordin economic pe care lucrul este susceptibil să le producă.
Uzufructul face parte din dreptul de gaj general al creditorului uzufructuarului.
c.) Importanţă și dezavantaje
Uzufructul este un mijloc de a procura folosinţa complexă asupra lucrului, fără ca proprietarul să piardă
dreptul de proprietate asupra lui. În schimb el prezintă dezavantajul că uzufructuarul caută să aibă toate
folosurile lucrului, fără a se preocupa de conservarea și ameliorarea acestuia.
d.) Obiectul uzufructului
Pot fi obiect al uzufructului orice fel de bunuri, mobile și imobile, corporale și incorporale, fungibile și
nefungibile. Uzufructul poate avea ca obiect chiar un alt drept de uzufruct. Regula este că uzufructul are ca
obiect bunuri neconsumabile, pentru că trebuie conservată substanţa lucrului și restituit la expirarea
termenului.
Uzufructul poate avea ca obiect o turmă de vite, privată ca universalitate de lucruri (universum
corpus), și nu ca diferite animale ce o compun, ut singuli. Terenurile proprietate privată sunt și rămân în
circuitul civil. Ele pot fi deci obiect al uzufructului.
Terenurile primite în constituirea (nu în reconstituirea) dreptului de proprietate privată nu pot fi
înstrăinate 10 ani. Deci, în acest timp ele nu pot fi obiect de uzufruct. În cazul terenurilor și construcţiilor
nu este nevoie de încă o autorizaţie pentru constituirea uzufructului.
e.) Modurile în care se poate constitui uzufructul:
Art. 517 C.civ.: uzufructul se stabilește prin lege și prin voinţa omului (act între vii sau testament).
Nu se mai cunosc cazuri de uzufruct legal. Uzufructul se poate constitui, de asemenea, prin uzucapiune.
Prin voinţa omului uzufructul se poate constitui:
- direct – prin înstrăinarea celor două atribute (usus și fructus) către uzufructuar, proprietarul
rezervându-și nuda proprietate;
- indirect – înstrăinarea nudei proprietăţi, vânzătorul rezervându-și uzufructul; sau
- proprietarul transmite nuda proprietate unei persoane, iar usus și fructus unei alte persoane.
Convenţia poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
Uzufructul constituit prin voinţa omului poate fi, pur și simplu, sub condiţie sau pe termen.
- Prin uzucapiune. Uzucapiunea de 30 ani își găsește rar aplicarea, pentru că posesorul poate invoca
însăși dobândirea proprietăţii, nu numai a uzufructului. Se poate folosi uzucapiunea de 10-20 ani,
dacă posesorul are just titlu și este de bună credinţă, exercitând în fapt uzufructul.
- Dispoziţiile art. 1909 alin. 1 C.civ., adică prescripţia instantanee, se pot aplica uzufructului privind
bunurile mobile, acesta fiind susceptibil de posesie.
f.) Cauzele de stingere ale uzufructului
Uzufructul se stinge prin:
1) Moartea uzufructuarului, dreptul de uzufruct fiind viager. Dar dreptul de uzufruct poate fi
constituit în favoarea mai multor persoane, succesori, însă cu condiţia să existe, la momentul
constituirii lui, toţi beneficiarii. Uzufructul poate fi stabilit pe o perioadă de cel mult 30 ani.
2) Expirarea termenului pentru care a fost constituit.
3) Consolidarea (adică întrunirea în persoana uzufructuarului și a calităţii de nud proprietar).
4) Neuzul, adică neexercitarea timp de 30 ani a dreptului de uzufruct; în acest caz intervine prescripţia
extinctivă.
68
Drept civil
5) Uzucapiunea (prescripţia achizitivă) în favoarea unui terţ (fie numai pentru uzufruct, fie atât a nudei
proprietăţi, cât și a uzufructului).
6) Pierderea totală a lucrului, care nu se datorează unei culpe. Pierderea poate fi și juridică: de
exemplu, lucrul este scos din circuitul juridic fiind expropriat.
7) Renunţarea uzufructuarului la obiectul său (expresă sau tacită; cu titlu oneros sau gratuit).
8) Abuzul de folosinţă. În acest caz stingerea uzufructului se pronunţă de instanţa judecătorească
(uzufructuarul abuzează de folosinţa lucrului aducându-i stricăciuni sau îl lasă să se degradeze prin
lipsă de întreţinere).
9) Rezoluţiunea, revocarea, anularea dreptului celui care a constituit uzufructul. Pe cale de
consecinţă, se desfiinţează și dreptul de uzufruct constituit.
10) Rezoluţiunea, revocarea, anularea titlului prin care s-a constituit uzufructul.
11) Exproprierea imobilului, cu dreptul titularului la despăgubire.
g) Efectul stingerii uzufructului
1) Uzufructul încetează la stingerea lui. Uzufructuarul nu mai are dreptul la fructele neculese la data
stingerii uzufructului.
2) Uzufructuarul este obligat să restituie noului proprietar lucrul ce a fost obiect al uzufructului.
3) Uzufructuarul datorează despăgubiri în caz de pieire sau deteriorare din culpă a lucrului și de
încălcare a obligaţiilor pe care le are faţă de nudul proprietar.
4) Nudul proprietar este obligat să restituie uzufructuarului sumele de bani pe care acesta din urmă le-
a plătit pentru el.
5) Uzufructuarul nu are dreptul să ceară, la încetarea uzufructului despăgubiri pentru îmbunătăţirile
pe care le-a făcut, dacă prin ele a sporit valoarea lucrului. Se discută dacă se pot cere despăgubiri
pentru reparaţiile mari făcute de uzufructuar.
3. DREPTUL DE UZ
Este un drept real prin intermediul căruia titularul dreptului dobândește dreptul de a folosi și
culege fructele, dar numai pentru nevoile lui și ale familiei lui. Are un caracter strict personal și nu poate fi
cedat sau închiriat. Se dobândește și stinge după aceleași reguli ca și dreptul de uzufruct.
4. DREPTUL DE HABITAŢIE (ABITAȚIE)

E un drept real, de aceeași natură cu uzufructul, o varietate a uzufructului, care are ca obiect o
casă de locuit. Se constituie și se stinge după aceleași reguli ca și uzufructul. Se stinge și prin efectul
exproprierii, titularul având dreptul al despăgubire. Se poate constitui asupra unei case de locuit, fără a fi
necesară vreo autorizaţie din partea unui organ administrativ.
Titularul dreptului poate, în mod excepţional, să închirieze partea din locuinţă, pe care nu o locuiește
efectiv.
Legea 319/1944 privind dreptul de moștenire a soţului supravieţuitor, (art.4) recunoaște un drept
de abitaţie asupra locuinţei ce a aparţinut soţului decedat, dacă:
a. casa de locuit face parte din moștenire;
b. soţul supravieţuitor să nu aibă altă locuinţă proprie;
c. dreptul se recunoaște până la ieșirea din indiviziune, în orice caz, cel puţin un an de la decesul soţului
său;
d. dreptul la habitaţie încetează dacă soţul se recăsătorește înainte de ieșirea din indiviziune.
Comoștenitorii pot cere restrângerea dreptului de habitaţie dacă locuinţa nu este necesară în întregime.
Dreptul de abitaţie este un drept indivizibil.
69
5. SERVITUŢILE (DREPTUL DE SERVITUTE)

Servitutea este o sarcină impusă asupra unui imobil pentru uzul și utilitatea unui imobil având un
alt proprietar.
Caracterele servituţii:
- e un drept real asupra lucrului altuia (jus in rem);
- presupune două imobile, nu neapărat vecine (fondul dominant și fondul aservit);
- e un drept imobiliar având ca obiect imobile prin natură, nu și imobile prin destinaţie sau prin
obiectul la care se referă;
- e un accesoriu al fondului dominant. Ea se transmite odată cu fondul. La fel sarcina care apasă
fondul aservit;
- are caracter perpetuu, va dura cât vor dura imobilele și se va menţine situaţia din care a rezultat
servitutea;
- este indivizibilă (adică bunul aparţine în coproprietate, ea nu se poate stabili asupra sau în favoarea
acelui bun decât cu consimţământul tuturor coproprietarilor).
Clasificare:
A. După modul constituirii în:
servituţi naturale – născute din situaţia naturală a locurilor (scurgerea apelor, servitutea izvorului,
de grăniţuire);
servituţi legale – stabilite prin lege (zidul sau șanţul comun, plantaţia sau construcţia la o anumită
distanţă de vedere; servitutus de trecere);
stabilite prin fapta omului (convenţie, testament, prin uzucapiune).
Observaţii:
- Servituţile naturale sunt în fond legale.
- Servituţile naturale si legale nu sunt servituţi propriu-zise, deci nu sunt dezmembrăminte ale
dreptului de proprietate, ci limite de exercitare a acestui drept. Sunt obligaţii impuse proprietarilor
ca reguli de bună vecinătate. Rezultă că bunurile din domeniul public nu pot fi grevate cu servituţi
propriu-zise, dar sunt compatibile cu servituţile naturale si legale.
B. După obiectul lor:
pozitive – care îndreptăţesc pe proprietarul fondului dominant să facă direct acte de folosinţă pe
fondul aservit,
negative – cele care impun proprietarului fondului aservit anumite restricţii sau împiedicări în
exerciţiul dreptului său de proprietate.
C. După cum sunt stabilite în folosul unei clădiri ori al unui teren:
urbane – în folosul unei clădiri,
rurale – în folosul unui teren.
D. Alte clasificări:
servituţi continue – fără exerciţiul omului (apeduct, scurgerea apelor),
servituţi necontinue – cele care au nevoie de faptul actual al omului pentru a fi exercitate (ex. de
trecere, de a lua apă din fantană).
Din alt punct de vedere, servituţile pot fi:
servituţi aparente – care se cunosc prin anumite semne exterioare (usă, fereastră),
servituţi neaparente – care nu au un semn exterior de existenţă (ex. interzicerea de a zidi).
Servituţile naturale sunt cele născute din situaţia naturală a lucrurilor, cum ar fi: servitutea de
scurgere a apelor naturale; servitutea izvoarelor (nu-i poate schimba cursul); servitutea de grăniţuire;
servitutea de îngrădire.
Servituţi legale sunt cele stabilite de lege. Principalele servituţi legale privesc:
a) distanţa plantaţiilor:
- arborii înalţi se plantează la distanţa de 2 m de hotar, iar arbuștii și gardul viu la o distanţă de 0,5 m de
hotar – dacă nu există obiceiuri locale;
70
Drept civil
- se poate obţine însă o servitute convenţională la distanţe mai mici.

b) distanţa lucrărilor intermediare pentru anumite construcţii;
c) servitutea de vedere care implică interdicţii ale construcţiei pentru ferestre și balcoane la mai puţin de
1,90 m de unghi drept, sau 0,6 m în unghi de 90o faţă de gardul despărţitor. Este o servitute continuă și
aparentă;
d) picătura streașinilor;
e) servitutea de trecere care dă dreptul proprietarului înfundat să ceară vecinului său dreptul de trecere
spre calea publică pentru folosirea fondului, cu îndatorirea de a despăgubi pentru pagubele ce i s-ar
produce;
f) servituţi aeronautice prin care se interzice amplasarea lucrării, construcţii sau instalaţii în apropierea
locurilor de decolare aterizare care pot periclita siguranţa zborurilor;
g) servituţi în zona de frontieră prin care plantarea pomilor sau arbustilor este permisă numai la mai mult
de 500 m de fâșia de protecţie în interior, iar a culturilor înalte la mai mult de 250 m către interior;
h) Alte servituţi legale prevăd:- construcţiile să aibă o distanţă minimă faţă de calea ferată.
Stingerea servituţilor are loc:
a) când intervine imposibilitatea materială de a mai exercita servitutea;
b) prin neexercitarea sau nefolosirea ori neuzul, sau prescripţia extinctivă timp de 30 de ani (se aplică în
toate servituţile prin fapta omului; la cele necontinue, de la ultimul act de folosire);
c) confuziunea, adică reunirea fondului dominant și celui aservit în patrimoniul aceluiași proprietar.
Servitutea poate renaște prin: anularea sau rezoluţiunea titlului de dobândire în cazul confuziunii, sau prin
înstrăinarea la cumpărători diferiţi a fondului dominant și aservit;
d) pieirea fondului aservit;
e) expirarea termenului ori împlinirea condiţiei rezolutorii ce a afectat constituirea servituţii;
f) renunţarea la servitute din partea proprietarului fondului dominant;
g) revocarea, rezolvirea sau anularea dreptului celui care a constituit servitutea (resolvitur jure dantis,
resolvitur jus accipentis).
6. DREPTUL DE SUPERFICIE
Dreptul de superficie este un drept real, care constă în dreptul de proprietate pe care îl are o
persoană, denumită superficiar, asupra construcţiilor, plantaţiilor sau altor bunuri care se află pe un
teren care aparţine altei persoane, precum și în dreptul de folosinţă al superficiarului asupra acelui
teren.
Deci se suprapun două drepturi de proprietate aparţinând la doi proprietari deosebiţi: dreptul de
proprietate al superficiarului asupra construcţiilor, plantaţiilor sau a altor lucrări și, respectiv, dreptul
proprietarului asupra terenului.
Dreptul de superficie este o excepţie (o derogare) de la art.492 C.civ. care prevede că „proprietatea
asupra unui lucru dă dreptul asupra a tot ce se unește, ca accesoriu, la acest lucru (dreptul de accesiune)”.
Caracterele dreptului de superficie:
- este un drept real imobiliar. Are ca obiect: construcţii, plantaţii cu lucrări atașate la sol și dreptul de
folosinţă asupra solului;
- este un drept perpetuu – nu se stinge prin neîntrebuinţare;
- nu poate înceta prin ieșirea din indiviziune (pentru că dreptul superficiarului și cel al proprietarului
terenului nu sunt în indiviziune).
Dreptul de superficie nu este enumerat expres printre drepturile reale relevate de Codul civil.
Exitenţa lui este dedusă din faptul că art. 492 C.civ. stabileste prezumţia relativă că orice construcţie e a
proprietarului terenului, pană la dovada contrară.
Legea 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privind cartea funciară îl menţionează expres -
dreptul de superficie. La fel Decretul 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
71
Legea nr. 33/1994 cu privire la exproprierea pentru cauză de utilitate publică se referă la dreptul de
superficie care se stinge prin efectul exproprierii.
Temeiurile dreptului de superficie
Dreptul de superficie se poate naște:
a) în baza legii (în cazul soţilor în temeiul art. 30 C.civ.);
b) în temeiul convenţiei dintre proprietarul terenului și cel care ridică o construcţie pe terenul său, ceea ce
presupune că terenul se află în circuitul civil.
Dacă proprietarul terenului nu se opune la ridicarea construcţiei, se consideră că proprietarul
construcţiei a dobândit un drept de superficie care implică și accesul pentru folosirea construcţiei.
Constituirea dreptului de superficie este posibilă fără a mai fi necesară vreo autorizaţie administrativă.
Superficiarul își poate folosi dreptul de superficie prin acţiunea confesorie, care are rolul pe care îl
are revendicarea pentru dreptul de proprietate. El poate folosi, de asemenea, în cazul în care dreptul său s-
a născut în convenţia părţilor, o acţiune din contract.
1. Ce înţelegeţi prin dezmembrăminte ale dreptului de proprietate? Proprietatea publică poate fi dezmembrată?
2. Constituie dezmembrăminte ale dreptului de proprietate:
a) indiviziunea;
b) accesiunea;
c) servitutea.
3. Dreptul de uzufruct acordat unei persoane juridice nu poate depăşi:
a) 10 ani;
b) 30 ani;
c) 60 ani.
4. Presupune existenţa a două fonduri care au proprietari diferiţi:
a) dreptul de superficie;
b) dreptul de servitute;
c) dreptul de abitaţie.
5. Servituţile urbane:
a) sunt constituite în folosul clădirilor;
b) sunt constituite în folosul terenurilor;
c) sunt constituite în mediul urban.
6. Servitutea încetează:
a) prin renunţare;
b) prin expirarea termenului;
c) prin imposibilitatea de exercitare.
72
Drept civil
OBLIGAŢIA CIVILĂ
Studierea capitolului Obligaţia civilă asigură cunoștinţe pentru ca viitorul specialist să deprindă
competenţa de a:
• prezenta accepţiunile noţiunii de obligaţie;
• evalua impactul fenomenului juridic asupra mediului economic;
• folosi conceptele studiate în vederea capacităţii de integrare la exigenţele profesionale ale
instituţiilor și organizaţiilor în care vor activa;
• exemplifica obligaţii cu conţinut patrimonial.
1. NOŢIUNEA DE OBLIGAŢIE CIVILĂ

2. ELEMENTELE RAPORTULUI JURIDIC DE OBLIGAŢIE
3. IZVOARELE OBLIGAŢIILOR
4. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR
5. OBLIGAŢIILE COMPLEXE
6. OBLIGAŢIILE AFECTATE DE MODALITĂŢI
1. NOŢIUNEA DE OBLIGAŢIE CIVILĂ

În sens juridic termenul obligaţie desemnează acele îndatoriri care sunt reglementate de o normă
de drept și care implică intervenţia forţei publice, pentru aplicarea lor și pentru restabilirea normei în cazul
încălcării ei.
În dreptul civil, termenul de obligaţie are trei accepţiuni:
a.) în sens larg se înţelege acel raport juridic în care o persoană – numită creditor - pretinde alteia -
numită debitor - să dea, să facă sau să nu facă ceva, iar în cazul neîndeplinirii acestei îndatoriri, creditorul
poate să apeleze la forţa de constrângere a statului, solicitând obligarea debitorului la executatea în natură
a obligaţiei acestuia sau, în cazul în care executarea în natură nu mai este posibilă, la executarea prin
echivalent.
b.) în sens restrâns obligaţia civilă reprezintă îndatorirea ce revine subiectului pasiv sau prestaţia la
care este ţinut debitorul, fie că aceasta constă într-o acţiune, fie într-o abstenţiune, cu alte cuvinte latura
pasivă a raportului de obligaţie22.
c.) în al treilea rând, obligaţia denumește înscrisul care încorporează anumite valori mobiliare, de
regulă bănești, care dau creditorului dreptul de a încasa un venit periodic fix ( ex. obligaţiile CEC; titlurile de
credit ).
2. ELEMENTELE RAPORTULUI JURIDIC DE OBLIGAŢIE

Raportul juridic de obligaţie are în structura sa următoarele elemente: subiecte, conţinut, obiect și
sancţiune.
• Subiectele raportului juridic de obligaţie pot fi atât persoane fizice cât și persoane juridice, ori,
excepţional, statul.
22
Vezi Dumitru C. Florescu, Drept Civil. Teoria generală a obligaţiilor, Curs pentru învăţământul la distanţă, Ediţia a II-a, Editura
Universităţii Titu Maiorescu, București, 2005.
73
Subiectul activ se numește creditor, iar subiectul pasiv se numește debitor. Uneori o persoană
poate avea o dublă calitate: și de debitor, și de creditor.
• Conţinutul raportului de obligaţie îl constituie dreptul de creanţă aparţinând creditorului și obligaţia
corespunzătoare a debitorului.
Dreptul de creanţă se înscrie în activul patrimonial, iar obligaţia corelativă în pasivul acestuia.
• Obiectul raportului de obligaţie constă în conduita concretă a subiectului - acţiunea (a da23, a face)
sau inacţiunea (a nu face24) la care este îndreptăţit subiectul activ și este obligat subiectul pasiv.
Trebuie distinsă obligaţia general-negativă de a nu face ceva care incumbă tuturor persoanelor în
cazul raporturilor juridice ce conţin drepturi absolute, obligaţie care izvorăște din lege, de obligaţia de a nu
face ceva la care este ţinut debitorul într-un raport juridic concret, obligaţional.
• Sancţiunea este un element specific raporturilor juridice obligaţionale perfecte. Este posibilitatea
recunoscută de lege creditorului de a recurge la forţa de constrângere a statului, în cazul în care
debitorul nu-și execută voluntar obligaţia.
3. IZVOARELE OBLIGAŢIILOR
Prin izvor al obligaţiilor se înţelege acea împrejurare( fapt juridic în sens larg25) care dă naștere unui
raport juridic obligaţional.
Potrivit Codului civil sunt izvoare de obligaţii civile: contractul, cvasicontractul, delictul, cvasidelictul
și legea.
Contractul este „acordul între două sau mai multe persoane spre a constitui sau a stinge între dânșii
un raport juridic”.
Cvasicontractul este un fapt licit și voluntar din care se naște o obligaţie către o altă persoană sau
obligaţii reciproce între părţi. Cvasicontractele reglementate de Codul civil sunt gestiunea de afaceri și
plata nedatorată. Practica judiciara a adăugat la acestea și îmbogăţirea fără just temei.
Delictul și cvasidelictul sunt definite de art.998 și 999 C.civ. Art.998 C.civ. prevede că „orice faptă a
omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”.
Art.999 C.civ. stabilește că „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și
de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa să “.
Delictul este o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii comisă cu intenţie, iar cvasidelictul o faptă ilicită
săvârșită din culpă ( fără intenţie, din neglijenţă sau din imprudenţă).
Există și o altă clasificare, împărtășită de literatura juridică:
obligaţii civile care izvorăsc din acte juridice (contracte și acte juridice unilaterale);
obligaţii civile care izvorăsc din fapte juridice - stricto sensu – fapte juridice licite și ilicite;
obligaţii civile care izvorăsc din lege (ex. obligaţia legală de întreţinere).
4. CLASIFICAREA OBLIGAŢIILOR CIVILE

A. În funcţie de obiect obligaţiile pot fi:
a) obligaţii de a da, adică de constituire sau transferare a unui drept real;
b) obligaţii de a face, care constau în predarea unui bun sau plata unei sume de bani;
c) obligaţii de a nu face care constau în abţinerea debitorului de la ceva ce avea dreptul să facă.
Altă clasificare după obiect este făcută în: obligaţii în natură și obligaţii monetare.
23
Obligaţia de a da (dare) nu se confundă cu obligaţia de a preda (care este o obligaţie de a face).
24
Obligaţia de a nu face ceva este o obligaţie negativă (de abstenţiune) și constă în îndatorirea debitorului de a se abţine de la
un anumit fapt la care ar fi fost îndreptăţit prin lege să îl facă.
25
Faptul juridic, în sens larg, cuprinde actul juridic și faptul juridic în sens restrâns ( calitatea de izvor de obligaţii în opoziţie cu
actul juridic).
74
Drept civil
B. După întinderea obligaţiei, obligaţiile se împart în:

a) obligaţii de rezultat sau determinate, în care debitorul se obligă la o acţiune care are un rezultat;
b) obligaţii de mijloace sau de diligenţă, în care debitorul se obligă să depună toată străduinţa, toată
diligenţa pentru obţinerea unui rezultat (ex. însănătoșirea bolnavului).
Interesul clasificării privește soluţionarea problemei vinovăţiei. În cazul obligaţiilor de rezultat, dacă
debitorul nu atinge rezultatul pentru care este dator, el este prezumat prin aceasta în culpă.
La obligaţiile de mijloace, nerealizarea rezultatului nu este prin ea însăși o dovadă a culpei
debitorului, deci creditorul trebuie să probeze că debitorul nu și-a îndeplinit obligaţia de mijloace și din
această cauză nu s-a obţinut rezultatul.
C. După sancţiune, obligaţiile civile se clasifică în:
a) obligaţii civile perfecte, a căror nerespectare este însoţită de o sancţiune civilă;
b) obligaţii civile imperfecte (naturale) care sunt lipsite de sancţiune26, dar care pot fi executate fără ca
debitorul să mai poată pretinde restituirea prestaţiei.
La rândul lor, obligaţiile naturale se împart în:
- obligaţii degenerate, obligaţii iniţial perfecte, care şi-au pierdut dreptul la acţiune în sens
material, ca efect al neexercitării lui în termenul de prescripţie extinctivă.
Un exemplu îl oferă art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă,
conform căruia „debitorul care a executat obligaţia după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris nu
are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul de prescripţie
era împlinit”.
- obligaţii avortate, obligaţii care, ab initio, s-au născut fără a fi însoţite de dreptul la acţiune în
justiţie. Spre exemplu: obligaţiile născute dintr-un testament nevalabil (verbal, nedatat, nesemnat de
testator); obligaţia de întreţinere între rude care nu au o asemenea îndatorire legală; în cazul obligaţiilor
rezultate din contractul de joc sau prinsoare, conform art. 1636 C.civ., creditorul (câştigătorul) nu are
acţiune în justiţie pentru a-şi reclama câştigul.
D. După opozabilitate, obligaţiile se clasifică în trei categorii:
a) obișnuite, care se bazează pe principiul relativităţii efectelor actelor juridice (res inter alios acta)
b) reale (propter rem), care apar ca un accesoriu al unui drept real;
c) scriptae în rem - a căror opozabilitate este strâns legată de posesia lucrului. Titularul dreptului de
folosinţă asupra acelui bun își poate realiza dreptul său numai dacă dobânditorii succesivi ai proprietăţii
lucrului respectă acel drept.
E. După structură obligaţiile pot fi:
a) pure si simple, în care există un singur creditor și un singur debitor, și nu sunt afectate de modalităţi;
b) complexe, în care există o pluralitate de subiecte sau de obiecte, ori ambele;
c) afectate de modalităţi (de termen sau condiţie).
5. OBLIGAŢIILE COMPLEXE
Obligaţiile complexe pot fi obligaţii cu pluralitate de subiecte, obligaţii cu pluralitate de obiecte și
obligaţii indivizibile.
A. Obligaţiile cu pluralitate de subiecte se pot clasifica în:
1. obligaţii conjuncte (divizibile). Aceste obligaţii constituie regula (art.1060 C.civ.). Fiecare creditor
acţionează pentru realizarea drepturilor subiective proprii, iar fiecare debitor răspunde pentru partea să
din datorie;
26
Art.1092 al C.civ. prevede: „repetiţiunea nu este admisă în privinţa obligaţiilor naturale care au fost achitate de bunăvoie”.
Art.20 din Decretul nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă prevede, de asemenea, imposibilitatea repetiţiunii obligaţiei
prescrise, dar executate de bunăvoie.
75
2. obligaţii solidare (art.1034-1056 C.civ.), în care fiecare creditor solidar poate să pretindă
debitorului executarea întregii datorii sau fiecare debitor solidar poate fi urmărit pentru executarea
prestaţiei datorate de toţi debitorii solidari, creditorului.
Solidaritatea activă (între creditori) permite fiecărui creditor să pretindă și să primească plata
întregii creanţe. Debitorul acţionat în justiţie de unul din creditorii solidari, nu poate plăti valabil decât
creditorului reclamant. Solidaritatea activă trebuie stipulată expres.
Solidaritatea pasivă. Art.1039 prevede că „obligaţia este solidară din partea debitorilor, când toţi s-
au obligat la același lucru, astfel că fiecare poate fi constrâns pentru totalitate și plata făcută de unul din
debitori, liberează și pe ceilalţi către creditor”.
Obligaţiile solidare pasive comportă o unitate de obiect, căci ele poartă asupra unui singur lucru
(obiect). De aici următoarele consecinţe:
creditorul are posibilitatea de a urmări pe oricare debitor si plata făcută de acesta îi eliberează si pe
ceilalţi codebitori;
creditorul are posibilitatea de a alege pe oricare dintre debitori, pentru că toţi sunt debitori
principali, iar debitorul urmărit nu poate opune creditorului beneficiul diviziunii (art.1042 C.civ.).
Liberarea completă a debitorilor se poate face și prin celelalte mijloace de stingere a obligaţiilor nu
numai prin plată, cum ar fi: compensaţia, novaţia, remiterea de datorie etc.
Solidaritatea pasivă nu se prezumă, ea trebuie să fie prevăzută expres fie în convenţia părţilor, fie în
lege.
În dreptul comercial, solidaritatea este regula; ea se prezumă, iar în cazul în care părţile doresc să
deroge de la această regulă, trebuie să o facă în mod expres.
În dreptul civil, solidaritatea pasivă este legală în următoarele cazuri:
cei care au cauzat împreună un prejudiciu printr-o faptă ilicită răspund solidar faţă de victimă
(art.1003 C.civ.);
mandanţii care au desemnat același mandatar, vor răspunde solidar pentru toate efectele
mandatului (art.1551C.civ.);
antreprenorul și arhitectul răspund solidar pentru dărâmarea construcţiei din cauza unui viciu al
acesteia (art.1483 C.civ.);
executorii testamentari ai aceluiași defunct, răspund solidar pentru bunurile mobile încredinţate
(art.918 C.civ.).
Practica judiciară și doctrina au conceptul obligaţiei „in solidum”, când mai mulţi debitori au
obligaţii independente născute din cauze diferite, dar furnizează creditorului o singură creanţă. Exemplu
obligaţia alimentară: fiecare debitor poate fi urmărit pentru ceea ce creditorul are dreptul, pentru că
fiecare este ţinut personal.
Solidaritatea pasivă este practic o garanţie acordată creditorilor.
Încetarea solidarităţii pasive are loc prin:
renunţarea totală sau parţială sau tacită, la solidaritate; dacă este parţială, ea va produce efecte
numai faţă de codebitorul faţă de care a fost consimţită; riscul insolvabilităţii unui debitor îl suportă
toţi ceilalţi codebitori, inclusiv cel în favoarea căruia s-a făcut renunţarea la solidaritate;
moartea unuia dintre codebitorii solidari; datoria lui se divide între moștenitori, proporţional cu
partea din moștenirea ce-i revine fiecăruia.
B. Obligaţiile complexe cu pluralitate de obiecte pot fi:
1. obligaţii cumulative sau conjunctive - acelea în care debitorul este obligat să execute mai multe
prestaţii cumulativ;
2. obligaţii alternative - acelea în care, dacă obiectul prestaţiei constă în două sau mai multe
prestaţii, executarea unei prestaţii la alegerea uneia dintre părţi duce la stingerea obligaţiei.
Alegerea o are debitorul, dacă nu s-a acordat expres creditorului. Nu se poate executa câte o parte
din fiecare obligaţie. Dacă la scadenţă debitorul nu optează pentru una din prestaţii, creditorul poate cere
executarea silită pentru oricare dintre ele.
76
Drept civil
Dacă vreuna din obligaţii are un obiect imoral, ilicit, sau piere până la scadenţă obligaţia devine pură
și simplă.
În cazul în care alegerea prestaţiei se face de către creditor, dacă numai unul din lucruri a pierit fără
culpa debitorului, el va accepta obiectul ce a mai rămas. Dacă bunul a pierit din culpa debitorului,
creditorul poate cere sau bunul rămas, sau preţul aceluia care a pierit.
3. obligaţii facultative - acelea în care debitorul se obligă la o singură prestaţie, dar cu facultatea
pentru el de a se libera executând o singură altă prestaţie determinată.
Deci exista o singura prestaţie ca obiect al obligaţiei, dar o pluralitate de prestaţii în privinţa
posibilităţii de a plăti.
Efecte: Dacă obligaţia este facultativă, creditorul nu poate cere decât executarea prestaţiei care
constituie obiectul obligaţiei, deoarece cealaltă rămâne o facultate de plată pentru debitor.
C. Obligaţiile indivize (indivizibile) sunt obligaţiile care, datorită obiectului lor sau convenţiei
părţilor, nu pot fi fracţionate între pluralitatea de subiecte active sau subiecte pasive.
Obligaţia indivizibilă nu poate fi executată decât în totalitate, pentru aceasta trebuie să existe o pluralitate
de subiecte active si pasive, ce permite fiecărui creditor să ceară fiecărui debitor plata întregii datorii.
Indivizibilitatea poate fi naturală sau convenţională.
În cazul indivizibilităţii convenţionale, obiectul obligaţiei este prin natura lui divizibil, dar părţile s-au înţeles
să-l califice ca un bun indivizibil.
În cazul indivizibilităţii naturale, executarea parţială este de neconceput.
În caz de pluralitate de debitori, fiecare debitor este ţinut să execute integral și o singură dată; regula se
aplică și moștenitorilor creditorului.
În caz de pluralitate activă, fiecare creditor poate cere executarea prestaţiei în totalitate, regula se aplică și
moștenitorilor creditorului.
6. OBLIGAŢIILE AFECTATE DE MODALITĂŢI

Modalităţile care pot afecta o obligaţie civilă sunt: termenul (care interesează executarea unei
obligaţii) și condiţia (care privește însăși existenţa obligaţiei).
Termenul (art.1022-1025 C.civ.) este un eveniment viitor și sigur că se va produce, de care depinde
executarea sau stingerea unei obligaţii.
Clasificări ale termenelor.
a.) După cunoașterea sau necunoașterea momentului producerii sale, termenul poate fi cert sau incert.
Termenul cert este acela a cărui împlinire se cunoaște din chiar momentul nașterii obligaţiei, fiind
determinat fie printr-o dată calendaristică, fie printr-un interval determinat de timp.
Termenul este incert când nu se cunoaște, în momentul nașterii obligaţiei, data la care se va
împlini, dar este sigur că el se va împlini în viitor (de ex.: la decesul unei persoane).
Dacă termenul nu este determinat, judecătorul fixează un termen „rezonabil” dependent de
circumstanţe pentru executarea obligaţiilor.
b.) După interesul persoanei termenele pot fi stipulate: în favoarea creditorului, în favoarea debitorului
sau în favoarea ambelor părţi.
Cel în favoarea căruia este stipulat poate renunţa la el (de ex.: dacă e prevăzut în favoarea
debitorului, el poate face o plată anticipată). Legea prezumă, în lipsă de convenţie contrară, că termenul
este stipulat în favoarea debitorului.
c.) După efectele pe care le produc, termenele pot fi:
suspensive - care întârzie (amână ) executarea obligaţiei până la împlinirea lui; datoria devine
exigibilă la scadenţă, la termen;
extinctive - care au ca efect stingerea obligaţiei (în momentul împlinirii termenului, raportul juridic
obligaţional încetează).
d.) După izvor, termenul poate fi: legal, convenţional sau judiciar (de ex.: termenul de graţie).
77
Renunţarea la termen. Cel în favoarea căruia este prevăzut, poate renunţa la el. Aceasta înseamnă
că obligaţia devine pură și simplă, adică imediat exigibilă.
Decăderea din beneficiul termenului intervine când debitorul se află în stare de insolvabilitate sau
când debitorul micșorează în mod culpabil garanţia oferită creditorului (gaj, ipotecă, privilegii).
Condiţia este un eveniment viitor și nesigur că se va produce, care suspendă fie nașterea, fie
stingerea unui contract sau a unei obligaţii.
Caracteristicile condiţiei sunt: este un eveniment viitor, este nesigur că se va întâmpla și afectează
existenţa obligaţiei.
Clasificarea condiţiilor. Condiţia poate fi:
a.) cauzală - când realizarea ei depinde exclusiv de hazard, de întâmplare;
b.) mixtă - când realizarea ei depinde și de voinţa uneia din părţi, cât și de cea a unui terţ determinat;
c.) potestativă - când realizarea ei depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi27.
După efectele pe care le produce, condiţia poate fi:
a) condiţie suspensivă, când de realizarea ei depinde nașterea raportului juridic obligaţional;
b) condiţie rezolutorie, când realizarea ei conduce la desfiinţarea retroactivă a raportului juridic
obligaţional.
Efectele condiţiei sunt retroactive (art.1015 C.civ.), adică se produc din momentul nașterii obligaţiei
afectate de condiţie (ex.tunc), nu numai din momentul îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei.
Efectele sunt diferite după cum condiţia este suspensivă sau rezolutorie.
Efectele condiţiei suspensive:
o pendente conditione (până la îndeplinirea condiţiei) – condiţia suspensivă presupune ca obligaţia nu
există, că nu s-a născut. Debitorul nu este obligat să respecte drepturile creditorului, iar creditorul
poate cere executarea obligaţiei;
o eveniente conditione (la îndeplinirea condiţiei) - dreptul este consolidat retroactiv, iar obligaţia
produce efecte și pentru trecut.
Excepţii de la retroactivitate:
- prescripţia extinctivă începe să curgă numai de la data realizării condiţiei;
- riscurile pieirii fortuite a bunului individual determinat rămân în sarcina înstrăinătorului;
- fructele percepute de înstrăinător până la realizarea condiţiei îi aparţin.
Dacă condiţia nu se realizează, raportul juridic obligaţional nu a luat fiinţă.
Data când se realizează sau nu se realizează condiţia, trebuie stabilită de părţi în contract sau, în
anumite cazuri, ea este prevăzută de legiuitor.
Dacă nu s-a fixat termen, Codul civil dispune ca ea nu se va realiza niciodată dacă este imposibil (în
mod obiectiv) să se împlinească.
Efectele condiţiei rezolutorii:
• pendente conditione (până la îndeplinirea condiţiei) obligaţia se comportă ca o obligaţie pură și
simplă; în consecinţă:
debitorul trebuie să-și execute obligaţia sa, iar creditorul poate cere executarea ei;
debitorul, sub condiţie rezolutorie, suportă riscul pieirii fortuite a bunului, în calitate de proprietar;
• eveniente conditione (la îndeplinirea condiţiei):
• în momentul îndeplinirii condiţiei, raportul juridic se desfiinţează retroactiv. Părţile trebuie să-și
restituie prestaţiile deja executate; raportul juridic se desfiinţează automat.
27
Condiţiile potestative pure depind, în exclusivitate, de voinţa debitorului. Condiţiile potestative simple depind atât de voinţa
debitorului, cât și de elemente exterioare acestuia. În actele cu titlu gratuit este interzisă condiţia potestativă simpla și cea pură
din partea debitorului. În actele cu titlu oneros este interzisă condiţia potestativă pură, cea potestativa simplă este admisă. Însă
practica judiciară a extins interdicţia și declară nule orice acte în care exista condiţia potestativă din partea debitorului, și sunt
valabile dacă condiţia potestativă este din partea creditorului.
78
Drept civil
Excepţii de la retroactivitate:
- riscurile de până la îndeplinirea condiţiei sunt suportate de debitorul proprietar sub condiţie
rezolutorie, care va plăti preţul, deși bunul nepredat piere la creditorul preţului (vânzător);
- actele de administrare rămân valabile;
- fructele culese de dobânditor rămân valabile.
Dacă condiţia rezolutorie nu s-a împlinit, raportul juridic obligaţional se consolidează retroactiv,
devenind un raport juridic pur și simplu.
Pentru a produce efecte juridice, condiţia trebuie să fie posibilă (material și juridic), licită și morală.
Sarcina este specifică contractelor cu titlu gratuit și constă într-o obligaţie (dare, facere sau non-
facere) impusă de cel care gratifică celui care beneficiază de liberalitate.
Sarcina imprimă contractului un caracter bilateral (sinalagmatic). Aceasta înseamnă că beneficiarul
sarcinii (creditorul ei) poate cere executarea sarcinii, rezoluţiunea sau rezilierea contractului, iar la donaţii
revocarea.
În cazul condiţiei, efectele ei se produc de drept, instanţa putând să constate doar existenţa sau
inexistenţa lor. La sarcină instanţa se pronunţă pe aspectul neexecutării ei.
79
a. Clasificarea obligaŃiilor
După obiect
1 2 3
ObligaŃia de ObligaŃia
„a da” pozitivă ObligaŃia de
ObligaŃia de rezultat
ObligaŃia
„a face”
negativă ObligaŃia de
ObligaŃia de mijloace
„a nu face”
După gradul de opozabilitate
ObligaŃie Obligați
obişnuită e reală
propter rem scriptae in rem
După sancŃiune
ObligaŃie ObligaŃie
perfectă imperfectă
Degenerată Avortată
După structură
ObligaŃie pură şi ObligaŃie complexă
simplă
80
Drept civil
b. Izvoarele obligaŃiilor
Faptul juridic Lato-

sensu
Actul juridic Faptuljuridic

stricto-sensu
Contractul Actul juridic Faptul juridic Faptul juridic

unilateral licit ilicit
Cvasidelictul
Îmbogăţirea fără cauză justă
Delictul
Plata nedatorată
Gestiunea de afaceri
81
CONTRACTUL CA IZVOR PRINCIPAL DE OBLIGAŢII CIVILE
Studierea capitolului Contractul ca izvor principal de obligaţii civile asigură cunoștinţe pentru ca viitorul
• prezenta caracteristicile și importanţa contractului, ca lege a părţilor;
• identifica asemănările și deosebirile între diferitele tipuri de contracte;
• folosi conceptele în negocierea, contractarea și derularea de afaceri.
1. NOŢIUNEA DE CONTRACT. IMPORTANŢA CONTRACTULUI

2. CLASIFICAREA CONTRACTELOR
3. ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR
1. NOŢIUNEA DE CONTRACT. IMPORTANTA CONTRACTULUI

Art.942 C.civ. definește contractul ca „acordul între două sau mai multe persoane pentru a constitui
sau a stinge între dânșii un raport juridic”. Din definiţie rezultă că acesta este un act juridic de formaţie
bilaterală.
Legislaţia română (v. Titlul III art.942 C.civ „Despre contracte sau convenţii”) consideră noţiunile de
contract și convenţie ca fiind echivalente.
Factorul esenţial al contractului este acordul de voinţă juridică al părţilor. În materia contractelor
funcţionează principiul libertăţii de voinţă al părţilor.
Voinţa juridică exprimată în contracte trebuie să respecte atât legile care interesează ordinea
publică (adică totalitatea normelor juridice si a principiilor generale ale dreptului, care consacră orânduirea
socială și economică), cât și normele moralei. În acest sens se pot menţiona:
- art.5 C.civ „nu se poate deroga, prin convenţii sau dispoziţii particulare, la legile care interesează
ordinea publică și bunele moravuri”;
- art.966 C.civ „obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un
efect”;
- art.968 C.civ „cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și
ordinii publice”.
Încheierea unui contract, cu încălcarea oricărei norme juridice imperative, chiar dacă acea normă
nu ar avea la prima vedere o legătură directă cu ordinea publică, este sancţionată cu nulitatea absolută.
Principiul autonomiei de voinţă este caracterizat de următoarele idei:
a) fundamentul forţei obligatorii a contractului îl constituie voinţa părţilor;
b) orice contract care este rezultatul voinţei părţilor este just si legitim;
c) există o libertate contractuală de fond (introducerea oricăror clauze) și de formă (consensualismul
contractelor);
d) obligativitatea contractelor (pacta sunt servanda).
2. CLASIFICAREA CONTRACTELOR
A. După modul de formare contractele pot fi:
a.) consensuale – cele care se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor. Forma scrisă este
cerută uneori doar ad probationem;
82
Drept civil
b.) solemne - pentru a căror încheiere valabilă se cere respectarea unei forme, de regulă, forma
scrisă autentică. Nerespectarea formei atrage nulitatea absolută a contractului. Exemple: înstrăinarea
terenurilor agricole, donaţia, ipoteca.
c.) reale - pentru formarea acestor contracte nu este suficientă simpla manifestare de voinţă a
parţilor, ci trebuie să aibă loc și remiterea materială a lucrului. Exemple: împrumutul de folosinţă
(comodatul), depozitul, gajul. Ele se considera perfectate din momentul remiterii lucrului.
B. După conţinut contractele pot fi:
a) sinalagmatice (bilaterale) care se caracterizează prin reciprocitatea obligaţiilor ce revin părţilor și
prin interdependenţa obligaţiilor reciproce;
b) unilaterale, care dau naștere la obligaţii numai în sarcina uneia dintre pârti, cealaltă având
calitatea de creditor. Nu trebuie confundat contractul unilateral cu actul unilateral (care nu este contract).
Exemple de contracte unilaterale: împrumutul, depozitul gratuit, gajul.
Contractele sinalagmatice imperfecte sunt contracte concepute iniţial drept contracte unilaterale,
când pe parcursul existenţei lor se naște o obligaţie și în sarcina creditorului faţă de debitorul contractual,
transformându-se astfel în contracte sinalagmatice. Exemplu: în cadrul unui contract de depozit gratuit,
depozitarul face cheltuieli de conservare a bunului depozitat pe care deponentul este obligat să i le
restituie.
C. După scopul urmărit de părţi contractele se clasifică în:
a) contracte cu titlu oneros (art. 945 C. civ.): „ acela în care fiecare parte voiește a-și procura un
avantaj”, deci prestaţiile sunt reciproce, și
b) contracte cu titlu gratuit. Potrivit art. 946 C.civ. „ contractul gratuit sau de binefacere este acela
în care una din parţi voiește a procura, fără echivalent, un avantaj celeilalte.
Criteriile de distincţie între contractele sinalagmatice și cele unilaterale sunt: reciprocitatea
prestaţiilor convenite, dar prin aceasta se confundă contractul sinalagmatic cu cel oneros, și echivalenţa
sau neechivalenta avantajelor patrimoniale, pe care părţile le au în vedere în contractul pe care îl încheie.
În practică și doctrină se reţine criteriul cauzei (scopului) impuse. Cel care a avut drept cauza impusă,
determinantă, intenţia de a procura un folos altcuiva, fără a urmări, din punct de vedere juridic, nimic în
schimb (animus donandi) a încheiat un contract unilateral. În cazul contractelor cu titlu oneros, scopul este
de a obţine un folos drept echivalent al obligaţiei asumate.
Contractele cu titlu oneros se clasifică în:
a. Contractele comutative sunt acele contracte în care existenţa și întinderea prestaţiilor datorate
de către părţi sunt certe și pot fi apreciate în momentul încheierii contractului. Ele nu depind în nici o
măsura de hazard. Majoritatea contractelor sunt comutative.
b. Contractele aleatorii sunt contracte în care existenţa sau întinderea prestaţiilor, sau numai a
uneia dintre ele, depinde de un eveniment incert, deci la încheierea contractului nu se poate calcula
întinderea prestaţiilor, nu se poate ști cuantumul câștigului ori pierderii și uneori nu se poate ști nici măcar
dacă va exista sau nu câștig sau pierdere. Exemple: contractul de asigurare, renta viageră, de întreţinere pe
viaţă.
Acţiunea în resciziune (anulare) pentru leziune este admisibilă numai în cazul contractelor comutative
(dacă cel lezat este un minor cu capacitate de exerciţiu restrânsă).
Contractele cu titlu gratuit se împart în:
a. Contractele dezinteresate sunt contractele prin care se urmărește a se face un serviciu cuiva,
fără a se micșora patrimoniul celui care se obligă. Exemple: mandatul gratuit, împrumutul fără dobândă,
comodatul, fidejusiunea.
b. Liberalităţile sunt contractele prin care o valoare trece dintr-un patrimoniu în altul, fără a se
urmări un contraechivalent, deci patrimoniul celui care face liberalitatea diminuează; iar corespunzător,
patrimoniul celui care o primește crește. Exemplu: donaţia.
D. După efectele produse contractele pot fi clasificate în două grupe:
83
Prima grupă:
- contracte constitutive sau translative de drepturi reale. În dreptul nostru se consideră că însuși
contractul din această categorie operează transmiterea drepturilor reale. Spre a face opozabilă constituirea
sau transmiterea de drepturi reale, uneori se cere respectarea unei anumite publicităţi a contractului – ca
în cazul publicităţii imobiliare.
- contracte generatoare de drepturi de creanţă (raporturi de obligaţii).
A doua grupă:
- contracte constitutive sau translative de drepturi, care produc efecte din momentul încheierii lor
pentru viitor (ex nunc) prin crearea unei situaţii juridice noi, necunoscute anterior.
- contracte declarative de drepturi care recunosc, între părţi, situaţii juridice preexistente. Ele au și
efecte retroactive anterioare încheierii lor (ex tunc). Exemple: contractul de tranzacţie sau contractul de
împărţeală.– prin care se pune capăt unei coproprietăţi sau indiviziuni .
E. După durata (sau modul) de executare se disting:
- contractul cu executare imediată, uno ictu, într-un singur moment;
- contractul cu executare succesivă – de ex.: furnizare în partide de mărfuri, sau contractul de
locaţiune.
F. După nominalizare sau nu în legislaţie contractele pot fi:
- contracte numite - li se aplică regimul juridic prevăzut de lege, chiar dacă părţile nu l-au prevăzut
expres
- contracte nenumite - părţile trebuie să-și exprime voinţa ca acestor contracte să li se aplice,
parţial sau total, singure sau în mod combinat, normele unor contracte expres reglementete de lege.
G. O altă clasificare a contractelor este făcută în:
a) contracte principale (care au o existenţă de sine stătătoare) și
b) contracte accesorii – care însoţesc unele contracte principale, de a căror soartă depind (de ex.:
contractele de gaj și ipotecă sau contractele de fidejusiune, ori clauza penală). Încetarea sau desfiinţarea,
din orice cauză, a contractului principal, va atrage automat încetarea sau desfiinţarea contractului
accesoriu.
H. După modul în care se exprimă voinţa părţilor.
a.) Contracte negociate sunt cele in cadrul cărora părţile discută, negociază toate clauzele
contractului, fără ca din exterior să se impună ceva.
b.) Contracte de adeziune sunt contractele redactate în întregime sau aproape în întregime numai
de către una din părţile contractante. Celălalt contractant nu poate modifica clauzele proiectului de
contract. El poate să le accepte sau nu. Dacă le acceptă, înseamnă că a aderat la un contract preexistent.
c.) Contracte obligatorii (sau forţate) sunt asemănătoare cu cele de adeziune, dar în timp ce la
contractele de adeziune o parte impune condiţiile sale, la cele obligatorii legea le impune, sau impune
obligativitatea pentru o parte de a le încheia (de regula pentru prestatorul sau furnizorul unor servicii sau
produse strict necesare - transport, apă, energie electrică), în timp ce pentru cealaltă parte încheierea
contractului rămâne facultativă. Un alt exemplu ar fi cel al Asigurării de Răspundere Civilă pentru
proprietarii de autovehicule prin Legea nr.136 / 1995.
3. ÎNCHEIEREA CONTRACTELOR
Prin încheierea contractului se înţelege realizarea acordului de voinţă al părţilor asupra clauzelor
contractuale, adică întâlnirea pe deplină concordanţă a ofertei de a contracta cu acceptarea ofertei.
Validarea contractului presupune examinarea capacităţii părţilor contractante (capacitatea de
folosinţă și de exerciţiu) și examinarea voinţei juridice (sub aspectul consimţământului și cauzei sau
scopului actului juridic). Deci se analizează raportul dintre voinţa internă și cea exprimată, declarată,
precum și viciile de voinţă. Cel de al doilea element al voinţei juridice – cauza sau scopul actului juridic –
precizează
84
Drept civil
limitele întinderii voinţei interne. Validitatea contractului va fi condiţionată de caracterul licit și moral al
cauzei sau scopului său.
În plus, este necesar ca contractul să aibă un obiect determinat, licit și moral.
Concluzie. Încheierea contractelor poate fi analizată sub aspectul mecanismului formării acordului
de voinţa și sub aspectul formării valabile a acestui acord.
Mecanismul formării acordului de voinţă al părţilor, adică al încheierii contractului.
Propunerea de a contracta se numește ofertă sau policitaţiune. Uneori oferta este precedată de
reclamă, publicitate, discuţii, negocieri, concretizate în cele din urmă într-o ofertă valabilă din punct de
vedere juridic.
Oferta poate fi făcută în scris, verbal sau chiar tacit. Uneori și tăcerea, în funcţie de condiţiile
concrete, poate constitui o ofertă; de exemplu staţionarea unui taxi într-o staţie de taxiuri - sau poate fi
tacită, ca în cazul tacitei reconducţiuni.
Nu se cere pentru valabilitatea ofertei o condiţie specială de formă. Oferta poate fi adresată unei
persoane determinate sau unor persoane nedeterminate (ex.: publicului prin expunerea mărfurilor într-o
vitrină). Oferta poate fi făcută cu termen sau fără termen de acceptare de către destinatar.
Condiţiile ofertei, care este o latură a consimţământului:
a) să fie o manifestare de voinţă reală, serioasă, conștientă, neviciată și cu intenţia de a angaja din
punct de vedere juridic;
b) să fie fermă, neîndoielnică pentru un angajament juridic;
c) să fie neechivocă;
d) să fie precisă și completă.
Forţa obligatorie a ofertei. Răspunderea pentru revocarea ofertei.
Forţa obligatorie a ofertei privește momentele anterioare încheierii contractului, adică ale
acceptării ei, pentru că, după aceea avem de-a face cu un contract format.
a) Cât timp oferta nu a ajuns la destinatar, ofertantul o poate revoca în mod liber și fără consecinţe.
b) Dacă oferta a ajuns la destinaţie, se distinge dacă ea a fost făcută cu termen sau fără termen:
- în cazul ofertei cu termen, ofertantul este obligat să o menţină până la expirarea termenului; după
expirarea lui, oferta este caducă;
- în cazul ofertei fără termen, ofertantul e obligat să o menţină un timp rezonabil, apreciat în funcţie de
circumstanţele de fapt ale speţei.
Dacă înainte de acceptarea ofertei ofertantul devine incapabil ori decedează, oferta devine caducă
și deci, acceptarea ei, chiar în termen, devine fără efect.
Retragerea ofertei înainte de termen atrage răspunderea ofertantului pentru toate prejudiciile
produse ca urmare a revocării intempestive. Termenul răspunderii este diferit, după autori: răspunderea
are ca temei fie un antecontract, fie un act unilateral, fie un fapt juridic exterior ofertei, care angajează
răspunderea delictuală a persoanei responsabile pentru exerciţiul abuziv al dreptului de a revoca oferta.
Mulţi autori spun că, deși oferta a fost revocată, dacă acceptarea ei s-a produs în termen, contractul
ar trebui considerat încheiat. Cu alte cuvinte, că oferta este obligatorie până la expirarea termenului și că,
deci, revocarea ei anterioara expirării termenului ar fi fără efect.
Oferta și antecontractul (promisiunea de a contracta)28.
Oferta este un act juridic de formaţie unilaterală.
Antecontractul este un contract, deci un act juridic de formaţie bilaterală, având la bază un acord
de voinţă. Exemplu de antecontract:în condiţiile art. 12 din Decretul nr. 144/1958 se prevedea posibilitatea
28
În literatura juridica străină, în special franceză, sunt analizate și așa-numitele contracte preparatorii (care preced încheierea
contractului propriu-zis și fac parte din procedura negocierii acestuia, cum ar fi pactul de preferinţă, clauza de exclusivitate,
clauza de monopol, antecontractele-cadru).
85
ca instanţa să dispună încheierea contractului de vânzare-cumpărare imobiliară, hotărârea pronunţată în

cauză ţinând loc de contract.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a decis că instanţele judecătorești pot pronunţa, pe baza unui
antecontract de vânzare-cumpărare, o hotărâre care să ţină loc de act autentic de înstrăinare, întemeindu-
se pe art.1073 si 1077 C.civ. Prevederile Codului civil citate permit creditorului să obţină executarea
întocmai a obligaţiei asumate de debitor, iar în cazul în care obligaţia de a face nu este adusa la îndeplinire
de către debitor, creditorul poate fi autorizat de a o aduce la îndeplinire el însuși, pe cheltuiala debitorului.
Unii autori fac o distincţie între antecontract (promisiunea de a contracta) și promisiunea
sinalagmatică de contract (compromisul), acesta din urmă fiind definit ca un angajament (acord) al
părţilor de a încheia un contract, de regulă de vânzare imobiliară, care nu s-ar putea încheia imediat pe
baza acordului de voinţă al părţilor, fiind necesara îndeplinirea unei anumite formalităţi (o autorizaţie
administrativă sau întocmirea actului în forma autentică la notar).
În cazul, de exemplu, al refuzului uneia dintre părţi de a se prezenta la notar, cealaltă parte poate
cere instanţei să pronunţe o hotărâre care să ţină locul actului de vânzare-cumpărare. Practica noastră
judiciară nu a distins intre antecontract și promisiunea sinalagmatică (compromisul) pe care a denumit-o în
mod constant antecontract și i-a dat consecinţele pe care le-am înfăţișat mai sus.
Acceptarea ofertei.
Acceptarea ofertei poate fi făcută în scris sau verbal, expres sau tacit29, adică să rezulte în mod cert,
din anumite împrejurări, gesturi sau atitudini ale acceptantului. Simpla tăcere nu poate avea, în principiu,
valoare de acceptare.
Pe lângă condiţiile generale de fond privind consimţământul, acceptarea trebuie să îndeplinească
anumite condiţii specifice:
a) să concorde cu oferta. Dacă nu concordă, ea are valoarea unei contraoferte;
b) să fie neîndoielnică;
c) dacă oferta a fost adresată unei anumite persoane, numai această persoană o poate accepta;
d) acceptarea trebuie să intervină înainte ca oferta să devină caducă ori să fi fost revocată.
Momentul și locul încheierii contractului.
Momentul încheierii contractului este cel în care acceptarea întâlnește oferta si deci este format
consimţământul. Există deci trei ipoteze privind modalitatea în care acceptarea se poate întâlni cu oferta și
care determină momentul încheierii contractului:
1) între prezenţi contractul este încheiat în momentul când se realizează acordul;
2) prin telefon contractul este considerat încheiat, ca și între prezenţi, în momentul în care părţile
contractante au ajuns la acord;
3) prin corespondenţă (între absenţi). În cazul încheierii contractului prin corespondenţă, sistemul care
și-a găsit consacrarea în practică este cel al informării, deci momentul încheierii contractului este
cel când ofertantul a luat, efectiv, cunoștinţă de acceptare.
Oferta cu termen și momentul încheierii contractului.
Pentru a se produce încheierea contractului e necesar ca acceptarea să fi ajuns la ofertant înainte
de expirarea termenului prevăzut in ofertă.
Ofertantul poate primi ca valabilă și o acceptare ajunsă peste termen, cu condiţia să încunoștinţeze
de îndată pe acceptant despre aceasta.
Elementul determinant pentru stabilirea momentului încheierii contractului este voinţa părţilor.
Momentul încheierii contractului are importanţă din mai multe puncte de vedere:
29
Numai excepţional, prin lege sau în practica judecătorească, tăcerii i se acordă efecte:
a) când legea admite tacita reconducţiune (ex. la închiriere);
b) când părţile au convenit ca simpla tăcere, după primirea ofertei, să aibă valoare de acceptare;
c) atunci când oferta e făcută exclusiv în interesul celeilalte părţi, ea poate fi considerată ca exceptată, chiar dacă partea căreia i-
a fost adresată tace.
86
Drept civil
- în raport de aceasta se apreciază posibilitatea de revocare si caducitatea ofertei; viciile voinţei

trebuie să nu existe in momentul încheierii contractului;
- legea aplicabila este in vigoare in momentul încheierii contractului;
- efectele contraacului se produc, ca regulă, din momentul încheierii contractului;
- momentul încheierii contractului determina si locul încheierii acestuia.
Locul încheierii contractului și importanţa lui.
• Între prezenţi, locul încheierii contractului este unde se află contractanţii.
• Dacă contractul se încheie la telefon, locul încheierii contractului va fi acela unde se află
ofertantul.
• Dacă contractul se încheie prin corespondenţă, locul încheierii este cel unde se află
ofertantul și unde i s-a adresat corespondenţa. Când nu este nevoie să se comunice
acceptarea, locul încheierii este localitatea în care se află destinatarul ofertei.
Din punctul de vedere al dreptului internaţional privat, locul prezintă importanţă pentru stabilirea
legii aplicabile în caz de litigiu privind încheierea sau executarea contractului. La fel, uneori el prezintă
importanţă pentru determinarea instanţei competente teritorial.
1. În sistemul de drept românesc, în materia contractelor:

a) prioritară este voinţa internă a părţilor;
b) prioritară este voinţa externă, exteriorizată, a părţilor;
c) clauzele obișnuite trebuie expres stipulate, altfel rămân fără eficienţă juridică;
d) contractul obligă nu numai la ce este expres într-însul, ci și la toate urmările ce echitatea,
obiceiul sau legea le dau obligaţiei, după natura sa.
2. În cazul contractului încheiat prin telefon, locul încheierii contractului este acela:
a) unde se află ofertantul;
b) unde se află acceptantul;
c) unde s-a format acordul părţilor.
3. Într-un contract clauzele îndoielnice se pot interpreta:
a) în sensul care reiese din natura contractului;
b) în înţelesul în care ele pot produce un efect;
c) după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul;
d) în favoarea celui care s-a obligat.
4. Într-un contract:
a) oricât de generali ar fi termenii întrebuinţaţi de părţi, obiectul contractului se reduce
numai la lucrurile la care se pare că părţile și-au propus a contracta;
b) când părţile au apelat la un exemplu, pentru a explica înţelesul unor clauze, nu trebuie să
se reducă întinderea obligaţiei la cuprinsul exemplului dat;
c) partea interesată poate dovedi că voinţa reală este alta decât cea exteriorizată prin cuvinte,
dar această probă se poate face numai cu elemente intrinseci contractului.
5. Contractul comutativ este acela în care:
a) părţile cunosc de la început întinderea obligaţiilor și existenţa drepturilor și obligaţiilor;
b) una dintre părţi procură un avantaj material celeilalte fără să-și micșoreze patrimoniul;
c) una dintre părţi își micșorează patrimoniul cu folosul patrimonial procurat celeilalte părţi.
6. Contractul de ipotecă este:
a) solemn;
b) consensual;
c) real.
87
7. În raport de forma de încheiere, contractele sunt:

a) consensuale, solemne, opozabile;
b) consensuale, translative, reale;
c) consensuale, solemne, reale.
8. Contractul real se formează în mod valabil:
a) prin simpla manifestare de voinţă a părţilor;
b) dacă manifestarea de voinţă îmbracă o anumită formă prescrisă de lege;
c) dacă manifestarea de voinţă este însoţită de remiterea materială a bunului.
Noţiunea şi elementele contractului
ANTECONTRACTUL
Convenţie prin care una dintre părţi sau ambele

părţi se obligă să încheie în viitor un anumit
contract al cărui conţinut este determinat în
prezent
CONTRACTUL
Acordul de voinŃă a două sau mai multe părŃi

făcut cu intenţia de a produce efecte, a naşte,
modifica, stinge un raport juridic civil
OFERTA ACCEPTAREA
Propunerea pe care o persoană o face Manifestarea de voinŃă a unei

altei persoane sau publicului, de a persoane de a încheia un contract în
încheia, în condiţiile legii, un contract condiţiile stabilite în oferta adresată în
acest scop
• să fie reală, serioasă, • să concorde cu oferta,

conştientă, neviciată adică să fie pură şi
şi cu intenŃia de a se simplă;
angaja juridic; • să fie neîndoielnică;
• să fie fermă; • dacă oferta este
• să fie neechivocă; adresată unei anumite
• precisă şi completă. persoane, numai
aceasta poate să o
88 accepte;
• să nu fie tardivă.
Drept civil
EFECTELE CONTRACTULUI (PUTEREA OBLIGATORIE A CONTRACTULUI )
Studierea capitolului Efectele contractului (puterea obligatorie a contractului )asigură cunoștinţe pentru ca
• cunoaște puterea obligatorie a contractului valabil încheiat;
• înţelege reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor asumate de părţile unui contract
sinalagmatic;
• identifica diferenţele specifice ale rezoluţiunii și rezilierii contractelor.
2. PRINCIPIUL FORŢEI OBLIGATORII A CONTRACTULUI (PACTA SUNT SERVANDA).
3. RINCIPIUL RELATIVITĂŢII EFECTELOR CONTRACTULUI
4. OPOZABILITATEA CONTRACTULUI FAŢĂ DE TERŢI
5. EFECTELE SPECIALE ALE CONTRACTULUI SINALAGMATICE
6. NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL
1. Noţiuni generale
Principiul forţei obligatorii a contractului (pacta sunt servanda).
Contractele civile sunt încheiate în scopul de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica şi
stinge raporturi juridice obligaţionale. Astfel, efectul general al contractului este de a naşte, modifica şi
stinge o obligaţie.
Codul civil consacră două principii specifice contractului:
principiul forţei obligatorii a contractului ce guvernează efectele acestuia între părţile contractante;
principiul relativităţii efectelor contractului, ce se referă la efectele contractului faţă de terţe
persoane ce nu au participat la încheierea lui.
2. Principiul forţei obligatorii a contractului (pacta sunt servanda).
Noţiune. Potrivit art. 969 C. civ., „convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante” sau „contractul este legea părţilor”. Pprincipiul constă în faptul că un contract este
obligatoriu pentru părţi şi nu facultativ, astfel încât părţile trebuie să-l respecte întocmai precum o
lege30.
Conţinut. Forţa obligatorie a contractului între părţile contractante presupune :
a) Executarea întocmai a contractului de către părţile contractante.
b) Executarea cu bună-credinţă a contractului, potrivit art. 970 alin. 1 C. civ
2. Excepţii de la principiul forţei obligatorii a contractului sunt acele situaţii în care efectele
contractului nu se produc astfel cum au stabilit părţile la încheierea lui, ci sunt mai restrânse sau mai
extinse, independent de voinţa părţilor sau cel puţin a uneia dintre părţile contractante.
30
Legea nu se confundă cu un contract; contractul este manifestarea de voinţă a părţilor; numai contractele încheiate în
conformitate cu regulile de drept au putere de lege, nu şi cele care conţin clauze contrare prevederilor legale; contractul trebuie
să se subordoneze legii.
89
a) Excepţii de restrângere sunt situaţii în care contractul încetează să-şi producă efectele înainte de
termen, datorită dispariţiei unui element al său.
• contractul de mandat poate înceta prin moartea, interdicţia, insolvabilitatea şi falimentul ori al
mandantului, ori al mandatarului (art. 1553 pct. 3 C. civ.);
• contractul de locaţiune se desfiinţează din cauza pieirii totale ori considerabile a lucrului (art. 1439
alin. 1 C. civ.);
• contractul de societate civilă poate înceta datorită pierderii obiectului societăţii, morţii, punerii sub
interdicţie sau insolvabilităţii unuia dintre asociaţi, exceptând situaţia în care s-a stipulat că
societatea poate continua cu moştenitorul asociatului decedat sau cu asociaţii rămaşi în viaţă.
• contractul de concesiune încetează ca urmare a dispariţiei, dintr-o cauză de forţă majoră, a bunului
concesionat sau prin renunţarea concesionarului datorită imposibilităţii obiective de a exploata
bunul concesionat (art. 35 din O.U.G. nr. 54/20006 privind regimul contractelor de concesiune de
bunuri proprietate publică).
b) Excepţii de extindere sunt situaţii în care modificarea forţei obligatorii a contractului intervine
independent de voinţa părţilor; ipoteze :
prorogarea (prelungirea) legală a unor contracte (prin efectul legii) peste termenul convenit de
părţi31. Astfel este cazul prorogării contractului de închiriere prin efectul Legii nr. 17/1994 şi Legii
nr.112/1995 privind reglementarea situaţiei unor imobile cu destinaţia de locuinţe trecute în
proprietatea statului, ambele legi stabilind un termen de 5 ani. Ulterior, O.U.G. nr.40/1999 a
prelungit pe un termen de 5 ani contractele de închiriere având ca obiect suprafeţe deţinute de stat
sau unităţi administrativ-teritoriale, suprafeţe cu destinaţia de locuinţe sau folosite de unităţi de
învăţământ, de aşezăminte socio-culturale ori ca sedii de partide politice, de sindicate sau de către
organizaţii neguvernamentale;
• prelungirea efectelor contractului cu executare succesivă datorită suspendării temporare a
executării lui pe timpul cât durează cauza de suspendare. Spre exemplu, pe parcursul existenţei
unui contract cu executare succesivă, intervine un caz de forţă majoră, care împiedică, o perioadă,
executarea contractului, determinând o suspendare temporară a efectelor obligatorii ale acestuia.
Efectele contractului redevin active imediat ce forţa majoră a încetat;
3. Principiul relativităţii efectelor contractului

Reglementare. Principiul este consacrat de art. 973 C. civ.: „convenţiile n-au efect decât între părţile
contractante”. Actul juridic încheiat între anumite persoane nu poate nici să dăuneze, nici să profite altor
persoane).
Noţiune. Potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, un contract produce efecte numai
între părţile contractante el nu poate da naştere la obligaţii şi, în principiu, la drepturi în sarcina, respectiv
în beneficiul, altor persoane.
Terţii nu pot dobândi nici obligaţi şi, în principiu, nici drepturi decurgând din contracte la încheierea
cărora nu au participat.
Obligaţiile asumate privesc numai partea contractantă şi eventual avânzii-causa.
Prin acordul de voinţă al părţilor se pot naşte drepturi în favoarea unor terţe persoane străine de
contract.
31
Nu se consideră excepţie de extindere a) tacita relocaţiune (situaţia în care locatarul rămâne în folosinţa lucrului după
expirarea termenului stipulat în contract şi fără ca locatarul să-l împiedice) deoarece este vorba de un nou contract de locaţiune
încheiat în condiţiile din primul contract, dar fără termen şi fără garanţiile stipulate.
90
Drept civil
Domeniul de aplicare.
Domeniul de aplicare al principiului relativităţii efectelor contractului are în vedere faptul că un
contract produce efecte juridice între părţi şi faţă de succesorii părţilor, cu excluderea altor persoane (terţi).
Distingem între noţiunile de părţi, terţi şi succesori ai părţilor (avânzii – causa).
● Părţile sunt persoane fizice şi juridice care au participat direct sau prin reprezentant la încheierea unui
contract. Faţă de părţi, contractul îşi produce direct efectele, conform clauzelor prevăzute.
● Terţii sunt persoane străine de contract care nu au participat la încheierea lui nici direct, nici prin
reprezentant. Faţă de terţi, contractul nu produce nici un efect.
● Succesorii părţilor (avânzii-causa) reprezintă o categorie intermediară de persoane, între părţi şi terţi,
care nu au participat nici personal şi nici prin reprezentanţi, la încheierea contractului, dar totuşi efectele
acestuia se produc şi faţă de ele, datorită raporturilor în care se află cu părţile.
Categoria succesorilor (avânzilor-cauză) cuprinde :
- succesorii universali şi cu titlu universal;
- succesorii cu titlu particular;
- creditorii chirografari.
a) Succesorii universali şi cu titlu universal
Succesorii universali sunt persoane care dobândesc un întreg patrimoniu, adică o totalitate de
drepturi şi obligaţii patrimoniale (spre ex.: moştenitorul legal unic; legatarul universal; persoana juridică
dobânditoare a întregului patrimoniu al altei persoane juridice în urma reorganizării prin comasare).
Succesorii cu titlu universal sunt persoane care dobândesc o fracţiune din patrimoniu (moştenitorii
legali; legatarii cu titlu universal; persoana juridică dobânditoare a unei părţi din patrimoniul altei persoane
juridice în urma reorganizării prin divizare).
De regulă, contractul îşi produce efectele nu numai faţă de părţi, ci şi faţă de succesorii lor
universali şi cu titlu universal. Prin excepţie, efectele unor contracte nu se transmit succesorilor, şi anume:
- efectele contractelor intuitu personae, strâns legate de persoana autorului se sting la moartea
acestuia32;
- efectelor declarate de părţile contractante ca fiind intransmisibile către succesori. Părţile pot
stipula că drepturilor şi obligaţiilor nu se transmit către succesorii universali şi cu titlu universal.
b) Succesorii cu titlu particular
Aceştia sunt persoane care dobândesc un drept subiectiv privit în mod individual (ut singuli). Se
includ în această categorie: donatorul, legatarul cu titlu particular, cesionarul unei creanţe.
Contractele încheiate de autor cu alte persoane produc efectele şi faţă de succesorul cu titlu
particular, cu respectarea anumitor condiţii:
- contractele să aibă legătură cu dreptul transmis;
- contractele să fi fost încheiate anterior transmiterii dreptului. Anterioritatea contractelor
trebuie să fie constatată prin data certă a înscrisului;
- să fi fost îndeplinite formalităţile de publicitate prevăzute de lege (de ex., publicitatea
imobiliară).
c) Creditorii chirografari
Reprezintă acea categorie de creditori care nu au o garanţie reală (gaj, ipotecă, privilegii) care să le
asigure la scadenţă executarea obligaţiei de către debitor, dar care beneficiază de un drept de gaj general
asupra patrimoniului debitorului.
Creditorii chirografari reprezintă o categorie specială de avânzi-cauza, deoarece contractele
încheiate de către debitor nu produc drepturi şi obligaţii concrete pentru aceştia. Sub acest aspect,
creditorii chirografari se deosebesc de succesorii universali şi cu titlu universal, care dobândesc în
32
Sunt incesibile contractele prin care s-a stabilit un uzufruct sau o rentă viageră, sau cele care încetează la moartea unuia
dintre părţi (contratul de mandat).
91
contracte poziţia autorului lor. Totuşi, aceste contracte sunt opozabile creditorilor chirografari, care, în
calitate de terţi, sunt ţinuţi să le respecte.
Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului sunt situaţii în care drepturile sau
obligaţiile pot să revină unor persoane care nu au participat nici direct şi nici prin reprezentant la
încheierea contractului.
Excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului:
- excepţii aparente ( promisiunea faptei altuia şi acţiunea directă33 a unei persoane izvorâte dintr-
un contract la care nu a luat parte)
- excepţii reale (stipulaţia pentru altul).
a) Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort) este un contract prin care o parte, numită
promitent, se obligă faţă de cealaltă parte, numită creditorul promisiunii, să determine pe o terţă persoană
să-şi asume un anume angajament juridic faţă de creditor . Acest angajament poate privi încheierea de
către terţ a unui contract cu creditorul, ratificarea sau aderarea la un contract la a cărui încheiere nu a
participat, efectuarea unei anumite prestaţii către creditor.
Aplicaţie.
În cazul proprietăţii comune, un coproprietar, vânzând cota sa parte din dreptul de proprietate
comună asupra unui bun, se angajează să determine pe ceilalţi coproprietari să-şi înstrăineze, către
acelaşi cumpărător, propriile cote-părţi din drept. Coproprietarul vânzător şi-a asumat propria
obligaţie de a determina pe ceilalţi coproprietari să contracteze. Aceştia vor deveni obligaţi faţă de
cumpărător doar dacă încheie contracte de vânzare a cotelor părţi direct cu acesta. Astfel,
contractul încheiat de primul coproprietar nu le creează în sarcină nici o obligaţie.
b) Stipulaţia pentru altul (contractul în folosul unei alte persoane) reprezintă un contract prin care
o parte, numită stipulant, dispune ca cealaltă parte, denumită promitent, să dea, să facă sau să nu facă
ceva în folosul unei alte persoane, străine de contract, denumită terţ beneficiar.
Deşi doctrina o defineşte drept un contract, în realitate stipulaţia pentru altul este o clauză într-un
contract care, prevăzând naşterea unui drept direct în patrimoniul unui terţ, are ca efect adăugarea la
raportul de obligaţii născut între stipulant şi promitent, un al doilea raport de obligaţii, între promitent şi
terţul beneficiar.
Aplicaţii.
în contractul de transport de bunuri, conform art. 432-434 C. com. expeditorul (stipulant) convine
cu transportatorul (promitent) să predea marfa către o terţă persoană, destinatar (terţ beneficiar),
care nu este parte în contractul de transport;
în contractul de asigurare, în care asiguratul (stipulant), plătitor al primelor de asigurare, poate
dispune ca societatea de asigurare (promitent) să plătească indemnizaţia de asigurare unei terţe
persoane străină de contractul de asigurare;
4. Opozabilitatea contractului faţă de terţi

1. Noţiune. Opozabilitatea contractului faţă de terţi constă în obligaţia tuturor persoanelor de a
respecta situaţia juridică creată prin contract, deşi nu au luat parte la încheierea lui. Spre exemplu,
invocarea contractului faţă de un terţ ca dovadă (titlu de dobândire) a unui drept real sau de creanţă - într-
33
Acţiunile directe reprezintă dreptul acordat de lege unor anumite persoane de a invoca, direct în favoarea lor şi împotriva unei
părţi contractante, un contract la încheierea căruia nu au participat. Codul civil prevede două cazuri de acţiuni directe : art. 1488
C. civ. recunoaşte, în cazul contractului de antrepriză, dreptul lucrătorilor folosiţi de antreprenorul unei clădiri de a acţiona direct
pe beneficiarul construcţiei pentru plata sumelor ce li se cuvin pentru munca prestată, dacă aceste sume nu au fost plătite
antreprenorului; art. 1542 alin.final C. civ., în materia contractului de mandat, prevede că mandantul are o acţiune directă
împotriva submandatarului (persoană pe care mandatarul şi-a substituit-o în executarea mandatului) pentru plata despăgubirilor
care să acopere eventualele pagube ce i-au fost cauzate.
92
Drept civil
un proces în revendicare pârâtul poate invoca împotriva reclamantului un contract cu o altă persoană prin
care a dobândit dreptul de proprietate.
2. Excepţia de la opozabilitatea faţă de terţi a contractului reprezintă împrejurarea în care o terţă
persoană este îndreptăţită să ignore, să nu ţină seama de situaţiile juridice create prin anumite contracte.
O asemenea împrejurare de natură a face actul inopozabil faţă de terţi este simulaţia.
Simulaţia
● Noţiune. Simulaţia este operaţiunea juridică ce constă în încheierea între aceleaşi părţi a două
contracte – un contract public, aparent, care nu reflectă voinţa reală a părţilor, şi un contract secret, dar
adevărat (contraînscris), corespunzător voinţei reale a acestora.
Contractul public aparent este nereal şi creează o aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii, iar
contractul secret (contraînscrisul) este adevărat, real şi anihilează, în tot sau în parte, aparenţa juridică
creată prin contractul simulat. Simulaţia se aplică numai raporturilor juridice contractuale.
● Condiţii specifice:
a) contraînscrisul (actul real) trebuie să fie un contract secret, adică existenţa şi conţinutul să nu fie
cunoscute de către terţi.
b) contraînscrisul să fie încheiat concomitent sau, eventual, înainte de încheierea contractului
apare.
c) intenţia comună a părţilor de a simula.
● Formele simulaţiei. În funcţie de scopul urmărit prin contractul aparent, simulaţia poate îmbrăca
trei forme: fictivitatea, deghizarea, interpunerea de persoană.
a) Fictivitatea34. În acest caz, contractul aparent este încheiat formal, existenţa sa fiind contrazisă în
contractul secret – contraînscris. Spre exemplu, un debitor, pentru a sustrage un bun de la urmărirea
creditorului său, încheie aparent un contract de vânzare-cumpărare, prin care bunul e vândut altei
persoane. Cu acesta din urmă se încheie concomitent un contract secret în care se stipulează că în realitate
proprietatea bunului nu se transmite cumpărătorului. Întrucât părţile disimulează total realitatea, creând
aparenţa unui contract care în realitate nu există, actul public fiind fictiv sau inexistent, această formă a
fost denumită şi simulaţie totală.
b) Deghizarea. Părţile încheie un contract, însă urmăresc să-l ţină secret, în tot sau în parte, faţă de
terţi, ascunzându-l printr-un alt contract.
Deghizarea poate fi :
• totală, când prin actul public se ascunde natura actului secret. De exemplu, părţile încheie un
contract de donaţie pe care îl deghizează într-un contract de vânzare; contractul de întreţinere se
deghizează într-un contract de vânzare-cumpărare;
• parţială, când prin actul public se ascund unele clauze sau efecte ale actului secret. Astfel, poate fi
deghizat obiectul actului (în locul preţului real convenit de părţi în contractul secret de vânzare-
cumpărare, în actul public se stipulează un preţ mai mare sau mai mic).
c) Interpunerea de persoane. Contractul aparent se încheie între anumite persoane, iar în
contractul secret (contraînscris) se precizează că adevăratul beneficiar este o altă persoană decât cea
stipulată în contractul public.
De exemplu, pentru a se gratifica o persoană incapabilă de a primi o liberalitate, în contractul
aparent donaţia se face către o persoană capabilă (donatar fictiv), iar în contractul secret se prevede că
acesta va transmite bunul donat adevăratului gratificat, expres indicat.
34
Scopurile fictivităţii sunt diverse: eludarea unor prevederi legale, aparenţa, micşorarea gajului general al creditorilor prin
vânzarea fictivă a unor bunuri, dovedirea provenienţei licite a bunurilor prin acte fictive de donaţie sau împrumut; în caz de
expropriere, se prevede o valoare mai mare a imobilului decât valoarea reală, pentru a se obţine o despăgubire cât mai mare.
93
De cele mai multe ori simulaţia are drept scop fraudarea legii, urmărindu-se evitarea plăţii taxelor
legale sau efectuarea de liberalităţi în favoarea persoanelor incapabile de a primi, caz în care simulaţia este
ilicită. În această situaţie, simulaţia va fi sancţionată cu nulitatea
Simulaţia poate avea şi un scop licit, cum ar fi simpla intenţie de a nu fi dezvăluită identitatea
părţilor sau adevărata natură a contractului, caz în care este licită.
Simulatia are ca principal efect inopozabilitatea faţă de terţele persoane ale contractului secret și,
după caz, posibilitatea înlăturării simulaţiei pe calea acţiunii în simulaţie.
● Acţiunea în declararea simulaţiei sau acţiunea în simulaţie este acea acţiune civilă prin care se
urmăreşte constatarea caracterului simulat, nereal al unui act juridic public, cunoscut, precum şi
constatarea existenţei unui act juridic secret care modifică, în tot sau în parte, dispoziţiile actului public.
Scopul ei este de a demonstra caracterul simulat al operaţiunii juridice, pentru a se aplica contractul secret
ce corespunde voinţei reale a părţilor.
Efectul acţiunii în simulaţie este acela de a înlătura efectele contractului aparent, rămânând eficient
doar contractul secret. Totuşi, pentru ca acest contract să-şi producă efectele este necesar să fie valabil
încheiat. Dacă însă simulaţia s-a produs cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale legii sau este contrară
ordinii publice şi bunelor moravuri, odată cu acţiunea în simulaţie se poate formula şi acţiunea în nulitate.
5. EFECTELE SPECIALE ALE CONTRACTULUI SINALAGMATIC

Trăsătura specifică a contractelor sinalagmatice constă în reciprocitatea şi interdependenţa
obligaţiilor asumate de părţile contractante. În consecinţă, fiecare dintre părţi are faţă de cealaltă dubla
calitate de creditor şi debitor, iar obligaţia ce revine uneia dintre părţi îşi are cauza juridică în obligaţia
corelativă a celeilalte părţi.
Efecte specifice contractelor sinalagmatice:
a) dacă una dintre părţi nu şi-a executat obligaţia, dar pretinde celeilalte părţi să şi-o execute pe a
sa, aceasta din urmă poate refuza executarea propriei obligaţii invocând excepţia de
neexecutare a contractului;
b) dacă una dintre părţi nu şi-a executat în mod culpabil obligaţiile, cealaltă parte care şi-a executat
sau este gata să-şi execute propria obligaţie poate solicita încetarea contractului prin
rezoluţiune/reziliere;
c) dacă una dintre părţi se află în imposibilitate fortuită de a-şi executa prestaţia ce-i revine,
contractul încetează, cealaltă parte fiind liberată de obligaţia sa. Se pune problema riscului
contractual, adică de a şti care dintre părţi va suporta consecinţele imposibilităţii fortuite de
executare a obligaţiei.
a) Excepţia de neexecutare a contractului
• Noţiune. Într-un contract sinalagmatic, părţile trebuie să-şi execute simultan obligaţiile. Spre
exemplu, cumpărătorul va plăti preţul atunci când vânzătorul îi va preda bunul.
Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la dispoziţia uneia dintre
părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se pretinde executarea obligaţiei, fără ca partea ce
pretinde această executare să-şi fi executat propria obligaţie.
b) Rezoluţiunea şi rezilierea contractelor.
Rezoluţiunea contractelor
• Noţiune. În ipoteza în care o parte a contractului sinalagmatic nu-şi execută obligaţia, cealaltă parte
poate opta între a invoca excepţia de neexecutare a contractului, a cere executarea silită a
contractului cu despăgubiri şi a solicita rezoluţiunea contractului cu plata unor despăgubiri.
Rezoluţiunea constă în desfiinţarea retroactivă a unui contract sinalagmatic cu executare dintr-o
dată (uno ictu), ca urmare a neexecutării culpabile de către o parte contractantă a obligaţiilor asumate.
Desfiinţarea contractului are loc atât pentru viitor (ex nunc), cât şi pentru trecut (ex tunc).
94
Drept civil
Felurile rezoluţiunii contractului

Potrivit art. 1020-1021 C. civ., rezoluţiunea contractului este judiciară, adică trebuie pronunţată de
instanţă. Dar, din moment ce normele care reglementează rezoluţiunea au un caracter supletiv, aceasta
poate fi şi convenţională, atunci când părţile stipulează în contract clauze exprese de rezoluţiune, numite
pacte comisorii.
Rezoluţiunea judiciară
Noţiune. Potrivit art. 1021 C. civ., rezoluţiunea nu operează de drept, fiind necesar ca partea
îndreptăţită să se adreseze instanţei de judecată cu o acţiune în rezoluţiune. Rezoluţiunea contractului
pentru neexecutarea în întregime sau în parte a obligaţiei asumate de către una dintre părţi întemeindu-se
pe ideea de culpă, urmează să nu opereze de plin drept, ci se va pronunţa la cererea părţii, de către
instanţă, care va aprecia condiţiile şi importanţa neexecutării.
De asemenea, instanţa judecătorească are posibilitatea să aprecieze, după circumstanţe, dacă este
necesară sau nu rezoluţiunea contractului. Totodată, poate să acorde debitorului care nu şi-a executat
obligaţiile un termen de graţie pentru aducerea lor la îndeplinire, iar în caz de neexecutare parţială, poate
decide că nu e necesară rezoluţiunea contractului, obligând pe debitor la executare într-un anumit termen.
Rezoluţiunea convenţională
Noţiune. Deşi rezoluţiunea este în principiu judiciară, părţile pot să prevadă în contract
rezoluţiunea sa convenţională. În acest caz rezoluţiunea operează de drept, fără intervenţia instanţei.
Pactele comisorii sunt clauze exprese prin care părţile prevăd rezoluţiunea de plin drept a
contratului în cazul neexecutării obligaţiilor de către una din ele.
Efectele rezoluţiunii contractului
Indiferent de natura ei, judiciară sau convenţională, rezoluţiunea operează retroactiv, adică
contractul se desfiinţează atât pentru viitor (ex nunc), cât şi pentru trecut (ex tunc) considerându-se că
părţile nu l-au încheiat niciodată. Efectele rezoluţiunii se produc atât între părţile contractante, cât şi faţă
de terţi.
Rezilierea contractelor
Noţiune. Rezilierea reprezintă desfacerea pentru viitor (ex nunc) a contractului sinalagmatic cu
executare succesivă, ca urmare a neexecutării culpabile a obligaţiei de către una dintre părţi.
Rezilierea lasă neatinse prestaţiile succesive efectuate anterior. Spre exemplu, în contractul de
închiriere, contract cu executare succesivă, dacă o parte nu-şi execută obligaţiile, cealaltă parte este
îndreptăţită să ceară rezilierea contractului. Contratul încetează pentru viitor, fără a avea vreo influenţă
asupra prestaţiilor executate până în acel moment (chiria plătită).
Efecte rezilierii contractului
Efectul principal al rezilierii este acela al desfiinţării contratului ca o consecinţă a neexecutării cu
vinovăţie a obligaţiilor de către una dintre părţi.
c) Riscul contractual
Noţiune. Riscul contractual apare ca o consecinţă a neexecutării contractului sinalagmatic, ca
urmare a imposibilităţii fortuite de indeplinire a obligaţiei.
1. În cazul contractului sinalagmatic35, dacă una dintre părţi este împiedicată de un caz fortuit sau
de forţă majoră, deci independent de orice culpă, să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale, se pune
problema dacă celălalt contractant rămâne ţinut de obligaţia sa, deşi nu poate primi contraprestaţia sau,
dimpotrivă, este şi el liberat de executarea obligaţiei ce-i revine. Cine va suporta riscul contractual, în cazul
imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiilor uneia dintre părţi?
În materia riscului contractual, există o regulă şi o excepţie de la aceasta.
35
Dacă obligaţia izvorăşte dintr-un contract unilateral, ea se stinge în momentul în care survine un caz de forţă majoră. Spre
exemplu, depozitarul este liberat în cazul pieirii fortuite a bunului aflat în depozit.
95
- principiul este că în contractele sinalagmatice „riscul contractual e suportat de debitorul obligaţiei

imposibil de executat (res perit debitori)”,
- excepţia priveşte contractele translative de proprietate, în care riscul contractual e suportat de
proprietarul lucrului din momentul pieirii fortuite (res perit domino).
● Aplicaţie.
- În contratul de societate, art. 1525 C. civ. prevede că societatea încetează pentru toţi
asociaţii, dacă unul dintre asociaţi a promis să pună în comun proprietatea unui lucru care a
pierit înainte de aducerea lui în societate. Proprietarul lucrului pierit, fiind debitorul
obligaţiei imposibil de executat, va suporta riscul neexecutării contractului de societate.
2. Suportarea riscurilor în contractele translative de proprietate
• Noţiune. În cazul contractelor translative de proprietate asupra unor bunuri individual-determinate,
riscul pieirii fortuite a lucrului este, de regulă, suportat de partea care are calitatea de proprietar la
momentul pieirii, aplicându-se principiul res perit domino.
În cazul bunurilor de gen, transferul dreptului de proprietate operează la data individualizării lor,
prin predare către cumpărător. Prin urmare, pieirea fortuită a bunurilor de gen, anterior predării lor, nu
duce la încetarea contractului. Riscul contractual îl suportă vânzătorul, care rămâne proprietar al bunului şi
debitor al obligaţiei de a transmite proprietatea.
Prezentare comparativă:
Rezoluţiune Nulitate
desfiinţează actul juridic pentru trecut şi pentru viitor

sunt sancţiuni de drept civil (cauze de ineficacitate)
- se aplică contractelor sinalagma- - se aplică tuturor actelor juridice

tice - se datorează nerespectării con-
- se datorează neexecutării culpabile a diţiilor de validitate a actului
obligaţiei de către o parte - cauzele sunt anterioare sau
- cauzele sunt ulterioare încheierii concomitente încheierii actului
valabile a contractului - atrage răspunderea delictuală
- atrage răspunderea contractuală
Rezoluţiune Reziliere
sunt sancţiuni specifice contractelor sinalagmatice

intervin în caz de neexecutare culpabilă a obligaţiilor de către o parte
contractuală
intervine în contractele cu intervine în contractele cu

executare instantanee executare succesivă
desfiinţează retroactiv desface pentru viitor
contractul, nu şi pentru
contractul
trecut
are ca efect restituirea prestaţiile efectuate anterior
prestaţiilor efectuate nu se restituie
96
Drept civil
6. NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL
1. Noţiune
Nulitatea este sancţiunea civilă care intervine după înfrângerea prin clauzele sau condiţiile actului juridic a
dispoziţiei legale, lipsindu-l de efectele în vederea cărora a fost încheiat.
Cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente încheierii actului juridic.
Nulitatea îndeplineşte atât o funcţie preventivă, cât şi una sancţionatorie.
2. Clasificarea nulităţii – criterii

a) după întinderea efectelor sale, nulitatea este parţială şi totală.
b) în funcţie de modul de consacrare legislativă, nulitatea
c) în funcţie de felul condiţiei de validitate nerespectate, distingem între nulitate de fond şi nulitate de
formă
d) în raport de natura interesului ocrotit de lege şi de regimul juridic, nulitatea este absolută şi
relativă.
Nulitatea absolută este acea sancţiune ce intervine în cazul nerespectării, cu prilejul încheierii unui act
juridic, a unei norme ce ocroteşte un interes general, public
Nulitatea relativă este acea sancţiune ce intervine în cazul nerespectării, cu prilejul încheierii unui act
juridic civil, a unei norme ce ocroteşte un interes particular, privat.
Cauze de nulitate absolută:
1. lipsa unei condiţii esenţiale a actului juridic consimţământ, obiect, cauză;
- nerespectarea unei incapacităţi speciale sau a principiului specialităţii capacităţii de folosinţă de
către persoanele juridice;
- lipsa formei cerută ad validitatem;
2. încheierea actului juridic civil cu încălcarea normelor imperative ale legii, a ordinii publice sau
bunelor moravuri.
3. lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative
4. frauda legii
Cauze de nulitate relativă
1. consimţământul exprimat în actul juridic a fost viciat prin eroare, dol, violenţă, leziune
2. lipsa discernământului unei părţi în momentul încheierii actului juridic civil
3. încheierea actului juridic de către persoane lipsite de capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani şi
interzisul judecătoresc) sau persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă, fără încuviinţările legale.
4. încheierea actului juridic cu nesocotirea unor incapabilităţi instituite pentru ocrotirea unor interese
particulare (de exemplu, vânzarea-cumpărarea între soţi).
5. încheierea actului în lipsa sau cu depăşirea puterilor de reprezentare, în cazul persoanelor juridice.
6. nerespectarea dreptului de preemţiune, prevăzut de Legea fondului funciar nr. 18/1991 şi Legea
arendării nr. 16/1994.
97
3. Regimul juridic aplicabil nulităţilor

Regimul juridic al nulităţilor are în vedere regulile care guvernează nulitatea absolută şi nulitatea relativă.
Regimul juridic aplicabil nulităţii absolute se caracterizează prin următoarele reguli:
1. nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată şi poate fi invocată şi din oficiu, de
instanţă
2. nulitatea absolută poate fi invocată oricând, acţiunea de nulitate absolută fiind imprescriptibilă;
3. nulitatea absolută nu poate fi, în principiu, confirmată
4. acţiunea în nulitate absolută este o acţiune în constatarea nulităţii, care operează în puterea legii
chiar din momentul încheierii actului
Regimul juridic aplicabil nulităţii relative se caracterizează prin:
1. nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana în interesul căreia a fost prevăzută această
sancţiune
2. acţiunea în nulitate relativă (în anulabilitate) este prescriptibilă extinctiv. Poate fi invocată cauza de
nulitate în termenul general de prescripţie de 3 ani
3. nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare (expresă sau tacită)
4. acţiunea în nulitate relativă este o acţiune în pronunţare, actul juridic anulabil trebuind să fie
desfiinţat de instanţă.
Efectele nulităţii actului juridic civil
1. Noţiune
Prin efectele nulităţii se înţeleg acele consecinţe juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii.
Efectul nulităţii constă în desfiinţarea actului juridic din momentul încheierii sale, restabilindu-se ordinea
de drept.
Actul juridic nu produce efecte pentru viitor (ex nunc), iar efectele produse în trecut se desfiinţează
retroactiv (ex tunc)
2. Principii şi excepţii ce cârmuiesc efectele nulităţii
• Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic

Aplicarea sancţiunii nulităţii presupune înlăturarea efectelor actului juridic care s-a produs între
momentul încheierii acestuia şi momentul anulării efective a actului.
Numim excepţii de la retroactivitate acele cazuri în care, pentru motive temeinice, efectele care s-
au produs între momentul încheierii actului şi momentul anulării sale sunt menţinute. Acestea sunt:
- menţinerea efectelor produse în trecut în contractele cu executare succesivă;
- menţinerea efectelor căsătoriei în privinţa copiilor rezultaţi din acea căsătorie;
- păstrarea fructelor culese, anterior anulării, de către dobânditorul de bună-credinţă.
• Principiul repunerii în situaţia anterioară (restitutio in integrum)

Este o consecinţă a principiului retroactivităţii efectelor nulităţii.
98
Drept civil
Principiul restitutio in integrum este acea regulă de drept potrivit căreia desfiinţarea retroactivă a
efectelor actului trebuie să ducă la restituirea reciprocă şi integral a prestaţiilor executate de părţi de la
încheierea actului şi până la declararea nulităţii sau anulării lui.
Excepţii de la principiul restitutio in integrum:
- persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, restituie
prestaţia pe care au primit-o în temeiul unui act juridic nul, doar în măsura îmbogăţirii lor;
- o parte a actului juridic lovit de nulitate nu poate cere restituirea prestaţiei dacă invocă propria
sa turpitudine (imoralitate). („nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze de propria
incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia unui drept.”).
• Principiul anulării actelor juridice subsecvente, ca o consecinţă a nulităţii actului iniţial (resoluto jure
dantis, resolvitur jus accipientis)
Acest principiu se referă la efectele nulităţii faţă de terţi.
Poate fi definit ca fiind regula juridică în virtutea căreia anularea actului primar atrage şi anularea
actului subsecvent, ca urmare a legăturii sale cu primul. Se concretizează în două situaţii:
- pentru actele autorizate, anularea autorizaţiei administrative ce precede actul, conduce la
anularea actului care avea la bază acea autorizaţie;
- pentru cazul a două acte, unul principal şi altul accesoriu, anularea actului principal atrage
anularea acelui accesoriu.
Menţinerea actului subsecvent se justifică prin anumite principii de drept:

1. principiul ocrotirii bunei credinţe
2, principiul validităţii aparenţei în drept (error communis facit jus)
3. principiul conversiunii actului juridic
4. principiul răspunderii civile delictuale
Principiile efectelor nulităţii
Principiul retroactivităţii Excepţii Menţinerea efectelor produse, în trecut, de

un contract cu executare succesivă
Păstrarea fructelor culese anterior anulării,
în cazul posesorului de bună credinţă
Principiul repunerii în Excepţii Principiul „nimănui nu-i este îngăduit

situaţia anterioară să se prevaleze de propria turpitudine”
Incapabilul nu este ţinut să restituie
Prestaţiile primite în temeiul unui act
juridic nul, decât în măsura îmbogăţirii sale
Principiul anulării actului Excepţii Cazul subdobânditorului de bună credinţă

subsecvent ( resoluto iure şi cu titlu oneros al unui bun mobil
dautis, resolvitur jus accipientis) (şi/sau imobil)
99
Întrebări
1. Actul juridic civil – noţiune şi clasificare

2. Actul juridic unilateral şi contractul unilateral – definiţi-le şi distingeţi asemănări şi deosebiri
3. Condiţiile esenţiale ale actului juridic civil – clasificarea lor. Capacitatea de a contracta – condiţie
esenţială de validitate
4. Consimţământul – definiţi această condiţie de validitate. Ce condiţii trebuie să întrunească pentru a fi
valabil? Care sunt viciile de consimţământ?
5. Obiectul actului juridic civil – definiţi şi dezvoltaţi condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a fi
valabil
6. Cauza sau scopul actului juridic civil – definiţie şi condiţii de valabilitate
7. Forma actului juridic civil
8. Modalităţile actului juridic civil
9. Principiile efectelor actului juridic civil şi excepţiile de la ele
10. Nulitatea – sancţiune de drept civil – definiţie, clasificare, regim juridic.
11. Consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii. Principiile efectelor nulităţii
Teste grilă
1. Punerea în întârziere a unui debitor:
a. este un act constitutiv de drepturi
b. este act translativ de drepturi
c. este act de dispoziţie
d. este act de administrare a patrimoniului
e. este act de conservare a patrimoniului
2. Actul juridic civil:
a. este un eveniment
b. este un drept subiectiv
c. este o inacţiune
d. este o regulă de conduită obligatorie
e. este o manifestare de voinţă, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice
3. Actul juridic unilateral reprezintă:
a. voinţa concordantă a două părţi
b. unică manifestare de voinţă făcută cu scopul de a produce efecte juridice
c. cu o obligaţie numai pentru una din părţi
d. un eveniment
e. inacţiune
4. Testamentul este:
a. act juridic unilateral
b. eveniment
c. act între vii
100
Drept civil
1. În cazul stipulaţiei pentru altul, dacă promitentul nu-și execută obligaţiile:

a) stipulantul poate obliga pe promitent să-și execute obligaţiile faţă de el;
b) stipulantul poate obliga pe promitent să-și execute obligaţiile faţă de terţa persoană beneficiară;
c) stipulantul poate cere daune-interese, dacă probează producerea în patrimoniul terţului a unui
prejudiciu datorat neexecutării obligaţiilor către terţ.
2. Într-un contract clauzele îndoielnice se pot interpreta:
a) în sensul care reiese din natura contractului;
b) în înţelesul în care ele pot produce un efect;
c) după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul;
d) în favoarea celui care s-a obligat.
3. Dacă transmisiunea proprietăţii este afectată de o condiţie suspensivă, riscul contractului
este suportat de:
a) proprietarul sub condiţie suspensivă, cu privire la starea bunului și la reducerea proporţională din preţ,
dacă bunul a pierit fortuit, dar numai în parte, înainte de îndeplinirea condiţiei;
b) proprietarul sub condiţie rezolutorie, cu privire la reducerea proporţională din preţ, dacă bunul s-a
deteriorat, în parte, din culpa sa, iar cumpărătorul nu a solicitat desfiinţarea contractului;
c) vânzător, în cazul în care bunul a pierit, în întregul său fără o culpă a sa (a vânzătorului).
4. Constituie forme ale simulaţiei:
a) contractul fictiv;
b) contractul deghizat;
c) contractul prin interpunere de persoane.
5. In cazul stipulaţiei pentru altul:
a) terţul beneficiar intră în concurs cu creditorii stipulantului pentru satisfacerea dreptului stipulat în
folosul său;
b) terţul beneficiar are acţiune directă împotriva promitentului pentru satisfacerea dreptului său;
c) dacă terţul beneficiar a decedat înainte de a accepta dreptul, acesta, cât și acţiunile însoţitoare, se
transmit moștenitorului terţului.
6. Constituie excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului:
a) invocarea contractului de către un terţ, în cadrul unei acţiuni directe;
b) simulaţia;
c) stipulaţia pentru altul.
7. Constituie pact comisoriu de gradul III următoarea clauză inserată într-un contract:
a) în caz de neexecutare culpabilă a contractului acesta se desfiinţează;
b) în caz de neexecutare, contractul se desfiinţează fără punerea în întârziere a debitorului și
fără alte formalităţi;
c) în caz de neexecutare, contractantul este îndreptăţit să considere contractul ca fiind desfiinţat;
d) pe data neexecutării culpabile, contractul este rezolvit de drept.
8. Pentru a se putea invoca excepţia de neexecutare a contractului trebuie îndeplinite și condiţiile:
a) obligaţiile reciproce ale părţilor să-și aibă temeiul în același contract;
b) neexecutarea să nu se datoreze unei fapte săvârșite de partea care invocă neexecutarea;
c) punerea în întârziere;
d) neexecutarea să fie totală, nu și parţială, chiar dacă ar fi importantă;
e) excepţia trebuie obligatoriu constatată de instanţa judecătorească.
9. Excepţia de neexecutare a contractului duce la:
a) încetarea raporturilor contractuale între părţi;
b) suspendarea contractului;
c) încetarea de drept a executării contractului.
101
10. Rezilierea contractului:

a) are efecte retroactive;
b) se poate invoca în cazul contractelor unilaterale;
c) se poate invoca în cazul contractelor sinalagmatice;
d) are efecte numai pentru viitor.
102
Drept civil
ACTUL JURIDIC UNILATERAL - IZVOR DE OBLIGAŢII CIVILE
Studierea capitolului Actul juridic unilateral - izvor de obligaţii civile asigură cunoștinţe pentru ca viitorul
defini actul juridic unilateral;
valorifica eficient cunoștinţele privind consecinţele juridice ale manifestărilor unilaterale de voinţă
ale unei persoane.
cunoaște importanţa actului juridic unilateral, izvor de obligaţii civile.
1. NOŢIUNEA DE ACT JURIDIC UNILATERAL

2. CATEGORII DE ACTE JURIDICE UNILATERALE
1. NOŢIUNEA DE ACT JURIDIC UNILATERAL

Actul juridic unilateral reprezintă manifestarea de voinţă a unei singure persoane fizice sau juridice,
făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil.
Actul juridic unilateral este actul juridic în care manifestarea de voinţa a unei persoane este
suficientă pentru a da naștere unei obligaţii, fără a fi necesară o acceptare din partea creditorului. Voinţa
unilaterală generatoare de obligaţii devine irevocabilă din momentul manifestării ei, deci nu mai poate fi
retractată de autor.
2. CATEGORII DE ACTE JURIDICE UNILATERALE

a) Promisiunea publică de recompensă pentru o anumita prestaţie sau activitate constă în obligaţia
pe care şi-o asumă promitentul faţă de o persoană nedeterminată, de a-i plăti o recompensă dacă aceasta va
îndeplini o anumită prestaţie sau activitate (de exemplu, recompensa acordată de promitent aceluia care-i va
găsi obiectul pierdut).
b) Promisiunea publică de premiere a unei lucrări, în caz de reușită la un concurs. Această
promisiune constă în obligaţia pe care şi-o asumă promitentul de a premia pe acela care va câştiga un
concurs organizat pentru anumite lucrări sau activităţi (concurs de picturi, compoziţii muzicale, turneu de
tenis, întrecere de atletism).
c) Oferta de purgă a imobilului ipotecat. Dobânditorul unui imobil ipotecat poate notifica
debitorilor ipotecarii ca se oferă sa achite datoriile și sarcinile ipotecare în limita preţului de cumparare a
imobilului sau a preţului evaluat al imobilului, dacă a fost primit prin donaţie (art. 1804-1906 C .civ.).
Ofertantul are obligaţia de a menţine oferta valabilă timp de 40 de zile.
d) Oferta de a contracta este manifestarea unilaterală de voinţă a unei persoane care dorește să
încheie un contract. Este izvor de obligaţii în cazul când se stipulează termenul de valabilitate a propunerii,
termen în care oferta nu poate fi revocată. Ofertantul are deci obligaţia de a o menţine până la expirarea
acestui termen; dacă nu s-a prevăzut un termen, ofertantul este obligat să menţină propunerea într-un
termen „rezonabil” necesar acceptarii.
e) Titlurile de valoare. În cazul titlurilor de valoare, posesorul sau titularul înscrisului este
considerat titularul dreptului prevăzut în titlu. Obligaţia de plată asumată de cel ce subscrie un titlu de
valoare la purtător izvorește din actul unilateral de voinţă al subscriitorului.
103
FAPTUL JURIDIC LICIT- IZVOR DE OBLIGAŢII CIVILE
Studierea capitolului Faptul juridic licit- izvor de obligaţii civile asigură cunoștinţe pentru ca viitorul
identifica faptele juridice licite;
evalua acţiunile omenești și consecinţele lor juridice, astfel cum legea le prevede;
întelege conceptele de gestiune a intereselor altei persoane, plată a lucrului nedatorat și îmbogatire
fără just temei.
1. NOŢIUNEși CLASIFICARE
2. GESTIUNEA DE AFACERI
3. PLATA LUCRULUI NEDATORAT
4. ÎMBOGĂŢIREA FĂRĂ JUST TEMEI
1. NOŢIUNE și CLASIFICARE
Faptul juridic reprezintă acea acţiune a omului făcută fără intentia producerii efectelor juridice
care, insa, se produc în virtutea legii,independent de vointa fapruitorului.
Faptele juridice se grupează în două categorii:
licite (cvasicontracte) care nu contravin dispoziţiilor legale, cum sunt: gestiunea intereselor altei
persoane, plata lucrului nedatorat și îmbogatirea fără just temei(cauză);
ilicite ( delicate și cvasidelicte), prin care se încalcă dispoziţiile legii și care dau nastere la
răspunderea civilă delictuală.
2. GESTIUNEA DE AFACERI (GESTIUNEA INTERESELOR ALTEI PERSOANE)

Noţiune. Gestiunea de afaceri este un fapt juridic licit ce constă în aceea că o persoană numită
garant, intervine prin fapta sa voluntară şi unilaterală şi săvârşeşte acte materiale sau juridice în
interesul altei persoane, numită gerat, fără a primi mandat din partea acestuia din urmă.
Spre exemplu, fapta unui terţ de a efectua reparaţia unui imobil, în absenţa proprietarului
edificiului care lipseşte o perioadă îndelungată de timp. În acest caz, terţa persoană a girat interesele
proprietarului.
Reglementare. Gestiunea de afaceri este reglementată ca izvor distinct de obligaţii în art. 987-991
Cod civ. Efectul acestui fapt juridic este naşterea unui raport de obligaţii reciproce între gerant şi gerat.
Condiţiile gestiunii de afaceri
Pentru a produce efecte juridice, gestiunea de afaceri trebuie să îndeplinească anumite condiţii
privind:
- obiectul gestiunii;
- utilitatea gestiunii;
- atitudinea părţilor faţă de gestiune;
- capacitatea părţilor.
104
Drept civil
Obiectul gestiunii. Gestiunea de afaceri poate consta atât în săvârşirea de fapte materiale cât şi în
încheierea de acte juridice în interesul altei persoane.
Sunt fapte materiale descărcarea unor mărfuri, stingerea unui incendiu, repararea unei conducte,
efectuarea unor lucrări, asistenţa medicală ce se acordă victimei unui accident de circulaţie, salvarea unui
animal.
Actele juridice de gestiune sunt diverse: plata unei datorii, actul încheiat cu un terţ pentru efectuarea unor
reparaţii, contractul de asigurare, întreruperea unei prescripţii, chemarea unui medic în caz de boală a geratului;
chemarea unui medic veterinar pentru tratarea unui animal bolnav al geratului, închirierea unui bun.
● Utilitatea gestiunii. Intervenţia gerantului, prin încheierea de acte juridice şi săvârşirea de fapte
materiale, trebuie să fie utilă geratului, în sensul că, prin săvârşirea ei, s-a evitat o pierdere patrimonială
sau s-a sporit valoarea unui bun al acestuia.
Utilitatea trebuie apreciată la momentul în care operaţiunea a fost săvârşită. Astfel, distrugerea ulterioară a
bunului dintr-un caz de forţă majoră nu este de natură a anihila caracterul util al intervenţiei gerantului.
Efectele juridice Deşi este un fapt juridic unilateral, gestiunea de afaceri dă naştere la obligaţii
reciproce între gerant şi gerat.
Obligaţiile gerantului. Gerantul are următoarele obligaţii:
a) obligaţia de a continua gestiunea începută până ce geratul sau moştenitorii săi vor fi în măsură să o
preia (art. 987-988 Cod civ.).
b) în efectuarea actelor de gestiune, gerantul trebuie să depună diligenţa unui bun proprietar (art. 989
Cod civ.) Gerantul trebuie să dea dovadă de toate calităţile unui om prudent şi competent.
c) obligaţia de a da socoteală geratului cu privire la operaţiunile efectuate.
d) obligaţia de a executa prestaţiile asumate faţă de terţi. Gerantul răspunde faţă de terţi pentru
obligaţiile asumate indiferent dacă gestiunea a fost sau nu utilă pentru gerat. Terţele persoane
trebuie protejate deoarece nu au cunoştinţă de faptul că gerantul acţionează în interesul altei
persoane.
Obligaţiile geratului. Având în vedere că actele de gestiune sunt încheiate în interesul
geratului, acesta are o serie de obligaţii:
a) obligaţia de a-l indemniza pe gerant pentru toate cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut (art. 991
Cod civ., teza a II-a).
b) faţă de terţi, geratul va fi ţinut să execute toate obligaţiile decurgând din actele încheiate în numele său de
gerant (art. 991 Cod civ., teza I).
3. PLATA LUCRULUI NEDATORAT

Noţiune. Potrivit art. 1092 Cod civ., „orice plată presupune o datorie”, care trebuie stinsă. Dacă o
asemenea obligaţie nu există şi s-a făcut o plată, aceasta este nedatorată şi prin urmare trebuie restituită.
Plata nedatorată este un fapt juridic licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a
unei obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o cu intenţia de a plăti datoria altuia.
Persoana care a făcut o asemenea plată se numeşte solvens, iar cel care a primit-o accipiens.
Reglementare. Plata nedatorată, ca izvor de obligaţii civile, este reglementată în art. 992-997 Cod
civ.
Faptul plăţii nedatorate dă naştere unui raport de obligaţii în temeiul căruia solvensul devine creditorul
unei obligaţii de restituire a ceea cel el a plătit, iar accipiensul debitorul aceleiaşi obligaţii. În acest sens:
- art. 993 Cod civ. consacră dreptul lui solvens la restituire: „acela care, din eroare, crezându-se debitor a
plătit o datorie, are drept de repetiţiune în contra creditorului”.
- art. 992 Cod civ. instituie obligaţia de restituiree a accipiensului „cel care, din eroare sau cu ştiinţă,
primeşte ceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit
Condiţiile plăţii nedatorate
Pentru a da naştere obligaţiei de restituire, plata nedatorată trebuie să îndeplinească condiţiile:
- existenţa unei plăţi;
105
- datoria pentru care s-a făcut plata să nu existe;

- plata să fi fost făcută din eroare.
• Existenţa unei plăţi. Plata făcută trebuie să constea în remiterea unei sume de bani, a unui bun
individual determinat sau a unui bun generic. Cu alte cuvinte, plata trebuie făcută în virtutea unei
obligaţii de „a da”.
În cazul în care plata a constat în executarea unei obligaţii de a face (confecţionarea sau repararea
unui bun), restituirea se va efectua în virtutea îmbogăţirii fără justă cauză, şi nu a plăţii nedatorate.
• Datoria în virtutea căreia s-a făcut plata să nu existe. Condiţia este îndeplinită dacă datoria nu a
existat niciodată, sau dacă deşi a existat, a încetat la data plăţii.
• Plata să fie făcută din eroare. Condiţia este prevăzută de art. 993 Cod civ., potrivit căruia are dreptul de a
cere restituirea „acela care, din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie”.
Solvensul este în eroare dacă a făcut plata cu credinţa greşită că este debitor al lui accipiens. Dacă
solvensul plăteşte ştiind că nu este debitor, plata astfel efectuată poate fi recuperată ca o liberalitate făcută
adevăratului debitor, sau ca o gestiune a intereselor altei persoane. În aceste cazuri, el nu poate cere restituirea
plăţii.
Efectele plaţii nedatorate.
Plata nedatorată are ca efect naşterea unui raport de obligaţii între accipiens şi solvens. În temeiul
acestui raport juridic, accipiens este obligat să restituie solvensului plata efectuată. În acelaşi timp este
posibil ca şi solvens să aibă anumite obligaţii faţă de accipiens.
a) Obligaţiile accipiensului
Obligaţiile accipiensului trebuie analizate în funcţie de buna sau reaua sa credinţă. Obligaţia de
restituire există atât în sarcina accipiensului de bună-credinţă, cât şi în sarcina celui de rea-credinţă.
Obligaţiile accipiensului de bună-credinţă. Accipiensul este de bună-credinţă, atunci când a primit plata de
la solvens cu convingerea că i se datorează. Buna lui credinţă este prezumată. Accipientul de bună-credinţă
este obligat să restituie numai în limitele îmbogăţirii sale, şi anume:
- va restitui bunul, dar va păstra fructele, ca orice posesor de bună-credinţă (art. 994 Cod
civ.);
- dacă a înstrăinat lucrul, va restitui numai preţul primit nu şi valoarea lui (art. 996 alin. 2 Cod
civ.);
- dacă bunul a pierit fortuit, va fi eliberat de obligaţia de restituire (art. 995 alin. 2 Cod civ.).
Obligaţiile accipiensului de rea credinţă. Accipiensul este de rea-credinţă atunci când a primit plata de la
solvens, deşi cunoştea caracterul ei nedatorat. Accipiensul de rea-credinţă este obligat:
- să restituie atât lucrul primit, cât şi fructele percepute (art. 994 Cod civ.);
- dacă a înstrăinat bunul, să restituie valoarea lui din momentul introducerii acţiunii în justiţie,
indiferent de preţul primit (art. 996 Cod civ.);
- dacă bunul a pierit fortuit, să restituie valoarea acestuia din momentul cererii de restituire.
Prin excepţie, va fi exonerat de obligaţie dacă va dovedi că bunul ar fi pierit şi la solvens (art.
995 Cod civ.).
b) Obligaţiile solvensului
Potrivit art. 997 Cod civ., solvensul este obligat să restituie atât accipiensului de bună-credinţă, cât
şi celui de rea-credinţă, cheltuielile făcute cu conservarea lucrului şi cele care au sporit valoarea bunului.
Prin urmare, solvensul va restitui cheltuielile necesare şi utile, nu însă şi pe cele voluptuarii.
Accipiensul nu este obligat să restituie plata:
1) în cazul obligaţiilor imperfecte (naturale);
2) când plata s-a facut în temeiul unui contract nul pentru cauză imorală gravă
3) când plata a fost făcută pe temeiul unui contract anulabil pentru cauză de incapacitate a uneia
dintre părţi;
4) când plata a fost făcută de o alta persoana decât debitorul, iar creditorul accipiens a distrus cu bună
-credinţă titlu constatator al creanţei sale.
106
Drept civil
4. ÎMBOGĂŢIREA FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ

Noţiune: Îmbogaţirea fără justă cauză este faptul juridic prin care patrimonial unei persoane este
mărit pe seama patrimoniului altei persoane , fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest
fapt juridic se naște obligaţia pentru cel care își vede mărit patrimoniul său de a restitui, în limita măririi,
către cel care și a diminuat patrimoniul.
Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire.
• Condţii materiale:
a. mărirea patrimoniului pârâtului-debitor;
b. micșorarea patrimoniului reclamantului-creditor (ca o consecinţă a măririi patrimoniului pârâtului-
debitor);
c. existenţa unei legături între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, în sensul ca ambele să fie
efectul unei cauze unice.
• Conditii juridice:
a) absenţa unei cauze legitime de mărire a patrimoniului pârâtului-debitor în detrimentul patrimoniului
reclamantului-creditor;
b) absenţa oricărui alt mijloc juridic de recuperare(acţiunea din contract sau acţiunea în revendicare).
Efectele îmbogăţirii fără justa cauză.

Din cauza dezechilibrului apărut, se creează o obligaţie de restituire (în virtutea unui raport juridic
obligaţional). Cel căruia i s-a micșorat patrimoniul devine creditor, iar cel căruia i s-a mărit patrimoniul
devine debitor.
În principiu, restituirea se face în natură; când nu mai este posibil acest lucru, ea se face prin
echivalent.
Acţiunea în restituire e supusă termenului de prescripţie de drept comun(3 ani), care începe să curgă
din momentul în care cel care și-a micșorat patrimoniul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul
măririi, cât și pe cel care a beneficiat de mărire.
Natura juridică . Îmbogaţirea fără justă cauză este un izvor distinct de obligaţii faţă de răspunderea
civilă delictuală (pentru că ea nu presupune vinovaţia celui care primește și nu presupune reparaţia
integrală). De asemenea, ea nu se întemeiază pe gestiunea de afaceri sau plata lucrului nedatorat, care
sunt izvoare distincte de obligaţii.
Verificaţi-vă cunoștinţele.
1. Cel care și-a mărit patrimoniul fără vreun temei legitim, micșorându-se astfel patrimoniul altei
persoane:
a) este obligat să restituie bunul sau valoarea cu care s-a micșorat patrimoniul celeilalte persoane, la
momentul intentării acţiunii;
b) este obligat să restituie bunul sau valoarea cu care s-a mărit patrimoniul, iar această mărire trebuie
apreciată la momentul în care a avut loc cresterea valorii patrimoniului;
c) nu este obligat să restituie bunul cu care s-a mărit patrimoniul, dacă acest bun a pierit fortuit până în
momentul intentării acţiunii.
2. Geratul trebuie să-l despăgubească pe gerant pentru:
a) cheltuielile utile;
b) cheltuielile voluptuarii;
c) cheltuielile necesare, chiar dacă nu au fost utile pentru gerat.
3. Geratul este obligat:
a) faţă de terţi, pentru obligaţiile încheiate în numele său de gerant;
b) faţă de terţi, pentru obligaţiile încheiate de gerant în nume personal, chiar dacă nu au fost utile gestiunii,
dar geratul a ratificat ulterior gestiunea;
107
c) să restituie cheltuielile utile geratului făcute de gerant, dar numai în limita avantajelor obţinute de gerat.
4. Poate constitui temeiul îmbogăţirii fără justă cauză:
a) cazul fortuit;
b) forţa majoră;
c) voinţa unilaterală;
d) fapta unui terţ.
5. Poate cere restituirea prestaţiei în temeiul plăţii lucrului nedatorat:
a) cel care plătește în temeiul unui contract nul;
b) cel care plătește în temeiul unui contract rezolvit;
c) cel care plătește în temeiul unei obligaţii civile imperfecte.
6. Gestiunea de afaceri este utilă geratului:
a) dacă prin operaţiunile săvârșite de gerant s-a evitat o pierdere patrimonială în dauna
geratului, chiar dacă ulterior bunul gestionat a pierit în caz de forţă majoră;
b) dacă prin operaţiunile săvârșite de gerant s-a evitat o pierdere patrimonială în dauna
geratului, dar numai dacă bunul nu a pierit ulterior din caz fortuit sau din forţă majoră;
c) în raport de momentul în care operaţiunea a fost săvârșită.
7. Solvensul poate cere restituirea plăţii făcute accipiensului:
a) numai dacă s-a aflat în eroare când a făcut plata;
b) chiar dacă, cu bună-știinţă, a plătit știind că obligaţia era lovită de nulitate absolută;
c) chiar dacă, neaflându-se în eroare, a plătit știind că obligaţia era lovită de nulitate relativă;
d) când calitatea de solvens o are moștenitorul unei persoane ce a făcut o donaţie nulă pentru
vicii de formă și a confirmat tacit donaţia.
9. Accipiensul care a primit o plată nedatorată:
a) dacă a fost de bună-credinţă și bunul a pierit fortuit, va fi exonerat de obligaţia de
restituire a fructelor, dar nu și de restituire a bunului;
b) dacă a fost de bună-credinţă și a înstrăinat bunul va fi obligat să restituie numai preţul
primit, și nu valoarea lui;
c) dacă a fost de bună-credinţă este liberat de obligaţia de restituire, dacă bunul a pierit în mod fortuit.
108
Drept civil
FAPTA ILICITĂ CAUZATOARE DE PREJUDICIU - IZVOR DE OBLIGAŢII

CIVILE (RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ)
Studierea capitolului Fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu - izvor de obligaţii civile asigură cunoștinţe
pentru ca viitorul specialist să deprindă competenţa de a:
• înţelege obligaţia fiecărei persoane de a răspunde pentru actele și fapele sale;
• analiza comparativ diferitele tipuri de răspundere – delictuală, contractuală, penală;
• identifica și utiliza mijloacele juridice în vederea reparării unor prejudicii create prin faptele
culpabile ale altor persoane.
1. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ CIVILĂ.

2. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ CIVILĂ DELICTUALĂ.
3. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ ȘI RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ.
4. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ ȘI RĂSPUNDEREA PENALĂ.
1. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ CIVILĂ

Noţiunea de răspundere juridică civilă
Omul este o fiinţă conștientă de consecinţele actelor sale și răspunde pentru ele. Responsabilitatea
constă în obligaţia fiecărei persoane de a răspunde pentru actele și fapele sale. Responsabilitatea poate fi
morală, politică, civilă, administrativă, penală etc.
Ca formă a răspunderii juridice, răspunderea civilă constă într-un raport de obligaţii în temeiul
căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute
de lege, prejudiciul pentru care este răspunzătoare.
Răspunderea civilă, se concretizează într-o obligaţie de despăgubire, de reparare a unui prejudiciu
cauzat fie printr-o faptă ilicită, fie prin nerespectarea unei clauze contractuale.
Formele răspunderii juridice civile
În funcţie de izvorul din care se naşte obligaţia de reparare a prejudiciului, răspunderea civilă poate
fi delictuală sau contractuală.
Atunci când obligaţia de reparare este urmarea cauzării unui prejudiciu fără ca între autorul
faptei şi persoana păgubită să preexiste un contract, răspunderea este delictuală
(extracontractuală).
În măsura în care obligaţia de reparare este urmarea nerespectării unor clauze
convenţionale, răspunderea este contractuală.
În raport de răspunderea contractuală, răspunderea delictuală alcătuieşte dreptul comun al
răspunderii civile, astfel încât ori de câte ori nu suntem în prezenţa răspunderii contractuale, se vor
aplica regulile răspunderii delictuale.
În schimb, ambele forme de răspundere se angajează în prezenţa aceloraşi condiţii: prejudiciu
cauzat altuia, faptă ilicită contractuală sau extracontractuală, culpa sau vinovăţia autorului faptei, existenţa
unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
2. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ
Noţiunea de răspundere juridică civilă
Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii declanşează o răspundere juridică al cărei conţinut îl constituie
obligaţia civilă de reparare a prejudiciului astfel cauzat. Fapta ilicită generatoare de răspundere poartă
109
denumirea de „delict” sau „cvasidelict”, motiv pentru care şi răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin
fapte ilicite se numeşte delictuală.
Răspunderea civilă delictuală presupune un raport juridic în temeiul căruia se naşte obligaţia unei
persoane de a repara prejudiciul cauzat alteia printr-o faptă ilicită extracontractuală sau, după caz,
prejudiciul pentru care este chemat prin lege să răspundă.
Răspunderea delictuală este o sancţiune civilă cu caracter reparator, ce se aplică nu atât în privinţa
persoanei care a săvârşit fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu, cât în considerarea patrimoniului său. Dacă
autorul prejudiciului a decedat înainte de a i se stabili întinderea răspunderii, obligaţia despăgubirii
victimei, respectiv răspunderea civilă delictuală se va transmite moştenitorilor.
Formele răspunderii civile delictuale
În sistemul Codului Civil sunt reglementate trei categorii de răspundere civilă delictuală:
a) Răspunderea directă pentru fapta proprie, instituită de art. 998-999 C. civ., consacră principiul
de drept comun potrivit căruia o persoană este chemată să răspundă pentru prejudiciul cauzat prin fapta
proprie.
b) Răspunderea pentru fapta altuia este o răspundere complementară, indirectă, care se adaugă
răspunderii pentru fapta proprie şi priveşte categorii de persoane aflate în relaţii speciale cu autorul faptei
ilicite.
În acest sens, art. 1000 C. civ. prevede trei cazuri de răspundere pentru fapta altuia :
răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 C.
civ.);
răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor (art. 1000 alin. 3 C. cv.);
răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciile produse de elevi şi ucenici (art.
1000 alin. 4 C. civ.).
c) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale şi ruina edificiului constituie o
categorie a răspunderii pentru prejudiciile produse altfel decât printr-o faptă a omului :
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1000 alin. 1 C. civ.);
răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1001 C. civ.);
răspunderea proprietarului pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului (art. 1002 C. civ.).
Ne găsim în prezenţa unei răspunderi directe a celui care are paza juridică a lucrului, animalului sau
este proprietarul edificiului cea cauzat paguba.
3. DELIMITAREA RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE DE

RĂSPUNDEREA CONTRACTUALĂ
Răspunderea delictuală constituie dreptul comun în materie, iar răspunderea contractuală are un
caracter derogator, cu consecinţa că ori de câte ori nu suntem în prezenţa răspunderii contractuale, se vor
aplica normele ce guvernează răspunderea delictuală.
Asemănări între cele două forme de răspundere:
1. Ambele forme ale răspunderii civile sunt dominate de ideea fundamentala a reparării unui
prejudiciu patrimonial produs prin fapta ilicită și culpabilă a unei anumite persoane.
2. Elementele care le condiţionează sunt aceleași:
Existenţa unei fapte ilicite, prin care se încalcă o anumită obligaţie, aducându-se atingere unui drept
subiectiv;
săvârșirea cu vinovăţie a faptei( ca element subiectiv al răspunderii);
existenţa unui prejudiciu patrimonial;
raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;
capacitatea juridică a celui chemat să răspundă.
Deosebiri între cele două forme de răspundere:
1. În cazul răspunderii civile delictuale se încalcă o obligaţie legală, cu caracter general, de a nu
vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite; în cazul răspunderii civile contractuale, obligaţia încălcata
110
Drept civil
este o obligaţie concreta, stabilită prin contractul preexistent încheiat între cele doua subiecte ale
răspunderii.
2. Responsabilitatea contractuală poate fi invocate numai de către părţi; terţii invocă
responsabilitatea delictuală în cazul în care sunt vatămaţi printr-un contract.
3. Capacitatea celui responsabil - în cazul delictului civil se răspunde indiferent de vârstă; dacă fapta a
fost săvârșită cu discernământ. În materie contractuală, pentru angajarea răspunderii se cere
capacitatea de exerciţiu deplină, care de regulă, se deosebește la 18 ani.
4. Punerea în întârziere - la răspunderea civilă delictuală, cel ce săvârșește fapta este de drept pus în
întârziere. În contracte este necesară punerea în întârziere în formele prevăzute de lege.
5. Convenţiile de nerăspundere - Clauzele de răspunderea anterioare săvârșirii faptei sunt nule în
răspunderea delictuală; în schimb ele sunt în anumite limite admisibile în răspunderea civilă
contractuală.
6. Întinderea reparaţiei este mai mare la răspunderea delictuală decât la răspunderea contractuală.
Debitorul contractual răspunde numai pentru prejudiciul cauzat, care nu a fost prevăzut ori era
previzibil la momentul încheierii contractului(afară numai dacă prejudiciul nu provine din culpa să
gravă, asimilată dolului).
7. In materia răspunderii delictuale, răspunderea este integrală, cel ce a săvârșit fapta fiind ţinut
pentru toate pagubele cauzate, atât cele previzibile cât și pentru cele neprevizibile.
8. În caz de coautorat răspunderea delictuală are caracter solidar, în timp ce răspunderea contractuală
are un caracter divizibil în ce privește obligaţia de plata a daunelor.
9. În ce privește dovada culpei, în cadrul răspunderii civile delictuale, în principiu, culpa autorului
trebuie dovedita de cel păgubit. În materia răspunderii civile contractuale, creditorul trebuie să
dovedească numai existenţa contractului și faptul că obligaţia nu a fost executată.
Cumulul răspunderii contractuale cu răspunderea delictuală
Principiul adoptat în practica judiciară este cel al imposibilităţii cumulului acţiunii delictuale și celei
contractuale în cadrul unei acţiuni mixte.
Dacă între părţi a existat un contract, din a cărui neexecutare au apărut prejudicii, nu este posibil să
se apeleze la răspunderea delictuală, calea de ales fiind aceea a răspunderii contractuale36.
Opţiunea este permisa doar în cazul în care neexecutarea contractului constituie, în același timp, și
o infracţiune. În acest caz, cel păgubit are de ales între o acţiune civilă delictuală și o acţiune civilă în
răspundere contractuală. Dacă acţiunea este alăturată procesului penal, atunci este o acţiune în
răspundere delictuală.
4. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ37 ȘI RĂSPUNDEREA PENALĂ38.
Răspunderea civilă delictuală și răspunderea penală se pot cumula.
a. Ambele se bazează pe vinovăţia celui care a săvârșit fapta ilicită.
În penal vinovăţia este un element esenţial în caracterizarea faptei penale ca infracţiune, cât și
pentru aplicarea efectivă a pedepsei penale.
În cazul răspunderii delictuale, întinderea răspunderii nu este condiţionată de gradul de vinovăţie a
autorului faptei ilicite; el repară în întregime prejudiciul;
b. În ce privește persoanele chemate să răspundă, în ambele cazuri va răspunde persoana care a
săvârșit fapta ilicita cu discernământ.
36
Nu e posibil să se apeleze în subsidiar, în completare la acţiunea delictuală, după ce a fost utilizată acţiunea contractuală pe
baza căreia au fost obţinute despăgubiri.
37
răspunderea civilă delictuală se bazează pe ideea reparării unui prejudiciu, în timp ce răspunderea penală se bazează pe ideea
pedepsirii unei fapte socialmente periculoase.
38
răspunderea penală e întemeiata pe principiul legalităţii incriminatorii, în timp ce în cazul răspunderii delictuale obligaţia de
reparare a prejudiciului ia naștere pentru orice fapta ilicita cauzatoare de prejudicii.
111
În penal minorul sub 14 ani nu răspunde, minorul între 14-16 ani răspunde dacă se dovedește ca a
lucrat cu discernământ, iar minorul peste 16 ani răspunde, discernământul său fiind prezumat.
În materia răspunderii civile delictuale, minorii peste 14 ani sunt prezumaţi relativ că au
discernământ, iar cei sub 14 ani răspund dacă se dovedește că au avut discernământ.
c. Răspunderea penală e stabilită întotdeauna prin hotărâre judecătorească. În toate cazurile statul
este prezent la stabilirea răspunderii.
În răspunderea civilă delictuală nimic nu împiedică ca părţile să stabilească prin voinţa lor
(tranzacţie), cuantumul și modalitatea de reparare a prejudiciului.
Când infracţiunea este cauzatoare de prejudiciu, vom avea de-a face cu două acţiuni: o acţiune
penală și o acţiune civilă.
Dacă instanţa pronunţă achitarea sau încetarea procesului penal, doar în cazurile în care achitarea
s-a pronunţat pentru că fapta imputată nu există ori nu a fost săvârșită de inculpat, acţiunea în răspundere
civilă delictuală este inadmisibilă.
Dacă achitarea se pronunţă pentru că:
- fapta săvârșită nu e prevăzută de legea penală; achitarea sau încetarea procedurii penale
- - fapta nu prezintă gradul de pericol al unei infracţiuni; nu înlătură răspunderea civilă delictuală.
-a intervenit înlocuirea răspunderii penale;
- nu sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale
Chiar instanţa penală, sesizată iniţial, poate obliga la repararea pagubei,dacă achitarea s-a
pronunţat întrucât fapta nu prezintă pericol social al unei infracţiuni ( art.10 lit.b1 C.pr.pen.) ori pentru că
s-a constatat existenta unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau daca faptei ii lipsește vreunul
din elementele constitutive ale infracţiunii.
Răspunderea penală se prescrie în anumite termene socotite de la data săvârșirii infracţiunii.
Acţiunea civilă privind răspunderea delictuală se prescrie în termenul de drept comun de 3 ani de la
data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba , cât și pe cel care răspunde pentru
ea.
112
Drept civil
Răspundere socială
răspundere răspundere
morală răspundere juridică politică
răspundere răspundere
penală constituţională
răspundere civilă
delictuală contractuală
raport de obligaţie în temeiul căruia raport de obligaţie în temeiul căruia

o persoană repară preju-diciul debitorul va repara prejudiciul
cauzat altuia printr-o faptă ilicită cauzat creditorului său prin
extracontractuală sau prejudiciul neexecutarea lato sensu a
pentru care e chemat prin lege să îndatoririi izvorâte dintr-un contract
răspundă
pentru fapta proprie (art. 998-999)
pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia

Răspundere
delictuală răspunderea părinţilor pentru prejudiciul
copiilor minori (art. 1000 alin. 2)
răspunderea comitenţilor pentru prejudiciul prepuşilor în funcţiile încredin

ţate (art. 1000 alin. 3)
răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor pentru prejudiciile elevilor şi
ucenicilor aflaţi sub supraveghere (art. 1000 alin. 4-5)
pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale şi

ruina edificiului (art. 1000 alin. 1, 1001, 1002)
113
RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU FAPTA PROPRIE
Studierea capitolului Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie asigură cunoștinţe pentru ca
• analiza condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie;
• prezenta răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanelor juridice;
• exemplifica, în conformitate cu legea, cauzele care înlătură caracterul ilicit al unei fapte.
Cuprins
1. REGLEMENTARE JURIDICĂ
2. CONDIŢII GENERALE ALE RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE
PENTRU FAPTA PROPRIE
3. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU FAPTA PROPRIE
A PERSOANELOR JURIDICE
1. REGLEMENTARE JURIDICĂ
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie este reglementată de art. 998 şi art. 999 C. civ.
• Potrivit art. 998 C. civ.: „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din
a cărui greşeală s-a ocazionat a-l repara”.
• De asemenea, art. 999 C. civ. precizează: „Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat
prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa”.
În acelaşi timp, textele instituie principiul general al răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin faptă
ilicită. Astfel, fiind echitabil ca fiecare persoană să răspundă pentru propriile sale fapte, răspunderea
delictuală pentru fapta proprie a fost calificată drept principiu general, dreptul comun în materia
răspunderii delictuale.
În opoziţie, răspunderea pentru fapta altuia are un caracter de excepţie, limitându-se la cazurile
expres prevăzute de lege şi numai în măsura în care în persoana celui pentru care se răspunde sunt
întrunite condiţiile pentru fapta proprie.
2. CONDIŢII GENERALE ALE RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE PENTRU FAPTA PROPRIE

Răspunderea civilă delictuală intervine în masura în care sunt îndeplinite cumulativ următoarele
condiţii: existenţa unei fapte ilicite, existenta unui prejudiciu, legatura de cauzalitate între fapta ilicită,
prejudiciu și vinovăţia autorului faptei ilicite.
I. Fapta ilicită.
1. Noţiune.Fapta ilicita este cea care cauzează un prejudiciu victimei. Deși art.998 C. civ. vorbește
despre orice faptă a omului, legiuitorul are în vedere numai fapta ilicita care poate consta într-o acţiune
sau inacţiune a omului care contravine unui drept subiectiv al unei persoane, ocrotit de lege sau chiar de
încălcarea unui interes legitim al acestuia.
Fapta ilicita poate fi comisivă (acţiune) sau omisivă (inacţiune).
2. Cauze care înlătură caracterul illicit al unei fapte: legitima apărare, starea de necesitate,
consimţământul victimei, executarea unei obligaţii de serviciu, exercitarea unui drept.
a) Legitima aparare
114
Drept civil
Potrivit art. 44 alin. 2 C. pen, „este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a
înlătura un atac material direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes
obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc”.
Efecte. Legitima aparare produce efecte atât în planul răspunderii penale, cât și civile, respectiv
înlătură caracterul penal al faptei şi exclude răspunderea civilă.
Depașirea legitimei apărări nu este o cauză exoneratoare de răspundere , ci numai o circumstanţă
atenuantă, cu excepţia cazului când s-a produs ca urmare a temerii sau tulburării autorului faptei.
b) Starea de necesitate
Potrivit art. 45 (2) C. pen., există stare de necesitate când fapta a fost săvârşită „pentru a salva de la
un pericol iminent, şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a
altuia, sau un bun important al său ori al altuia sau un interes obştesc”.
Efecte. Fapta săvârşită în stare de necesitate înlătură atât răspunderea penală, cât şi civilă. Nu va fi
stare de necesitate şi se va angaja răspunderea dacă persoana care a săvârşit fapta şi-a dat seama că
pricinuieşte urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat (art. 45
alin. 3 C. pen.).
c) Îndeplinirea unei activităţi impuse de lege ori a ordinului superiorului
Fapta săvârşită în condiţiile permise de lege sau în îndeplinirea unui ordin de serviciu nu are
caracter ilegal şi nu va angaja răspunderea autorului. Aceasta se justifică prin aceea că vătămarea bunurilor
sau atingerea adusă unor drepturi personal nepatrimoniale sunt săvârşite cu scopul fie de a preîntâmpina
pericole mai grave ce ar ameninţa aceste bunuri sau persoane, fie pentru a duce la îndeplinire sarcini
revenind unei persoane. În acelaşi timp, permisiunea unei activităţi acordată de lege şi ordinul superiorului
nu pot fi înţelese ca fiind în contradicţie cu normele răspunderii civile.
De exemplu, este licită fapta pompierilor care, pentru stingerea incendiului, poate distruge şi alte
bunuri; sacrificarea animalelor bolnave în caz de epizotii
● Efecte. Fapta săvârşită în aceste circumstanţe, deşi producătoare de prejudicii, nu va avea un
caracter ilicit şi nu va angaja răspunderea civilă.
d) Exercitarea unui drept
De regulă, paguba produsă în exerciţiul normal al dreptului nu atrage răspunderea titularului,
deoarece fapta nu poate fi considerată drept ilicită. Astfel, cel ce se foloseşte de un drept al său, nu poate
fi socotit că prejudiciază pe cineva; nu se va angaja răspunderea, dacă dreptul este exercitat potrivit
scopului economic şi social recunoscut de lege, deci în limitele exerciţiului normal al dreptului.
În măsura în care dreptul este deturnat de la scopul pentru care a fost recunoscut, fiind exercitat cu
rea-credinţă sau prin depăşirea limitelor juridice, exerciţiul devine abuziv. Prin abuzul de drept se intră în
sfera ilicitului. Dacă prin această conduită abuzivă se cauzează altuia un prejudiciu, autorul ei este obligat
să o repare, potrivit regulilor ce guvernează răspunderea civilă delictuală.
e) Consimţământul victimei. Clauza de nerăspundere
În măsura în care, anterior producerii faptei, victima prejudiciului şi-a dat acordul ca autorul să
acţioneze într-un anumit mod, deşi exista posibilitatea cauzării unei pagube, caracterul ilicit al faptei, şi în
consecinţă răspunderea este înlăturată. Un asemenea acord, în realitate, constituie o clauză de
nerăspundere juridică.
Clauza de nerăspundere juridică este o veritabilă convenţie, încheiată anterior între autorul faptei
şi cel prejudiciat, prin care autorul este scutit de obligaţia reparării unui eventual prejudiciu ce s-ar produce
în urma săvârşirii faptei39.
39
S-a admis clauza de nerăspundere numai în legătură cu drepturile patrimoniale, nu şi cu atingerile aduse persoanei. În mod cu
totul excepţional s-a recunoscut valabilitatea acestei clauze în situaţia în care s-ar aduce vătămări corporale temporare, lipsite
de gravitate, sau în cazul în care clauza ar fi îndreptăţită prin scopul său (în sporturile violente, jucătorii îşi asumă riscul unei
eventual accidentări; pacientul îşi asumă riscul unei operaţii chirurgicale). În cazul sporturilor violente, sub condiţia ca regulile
acelui sport să fi fost respectate, jucătorii acceptă riscurile şi înlătură astfel răspunderea. În acelaşi sens, al asumării riscului de
115
Efecte. Clauză de nerăspundere este valabilă dacă fapta cauzatoare de prejudiciu a fost săvârşită
numai cu o culpă uşoară a autorului. În schimb, clauza este nulă, angajând răspunderea delictuală dacă
fapta prejudiciabilă a fost cauzată cu intenţie sau cu o culpă gravă
Nu este exonerator de răspundere consimţământul victimei la propria ei moarte.
II. Prejudiciul este consecinţa faptei ilicite.
În materie delictuală, putem defini prejudiciul ca fiind consecinţa dăunătoare, de natură
patrimonială sau nepatrimonială, a nerespectării drepturilor subiective şi a intereselor legitime ale unei
persoane, care, în conformitate cu legea civilă, determină obligaţia de reparare din partea persoanei
responsabile.
1. Prejudiciul material (patrimonial) trebuie să fie direct și sigur, și nu doar eventual. Cuprinde
două elemente:
• Pierderea suferită sau prejudiciul efectiv (damnum emergens) constă într-o diminuare a valorilor
active ale patrimoniului. Paguba trebuie să fie fizică, constând în pierderea efectivă, distrugerea sau
stricarea unui bun asupra căruia se exercită un drept subiectiv, ori care se află numai în detenţia
celui păgubit.
• Beneficiul nerealizat (lucrum cessans) constă în lipsirea activului patrimonial de o sporire, creştere
eventuală ce ar fi intervenit dacă nu se săvârşea fapta ilicită. Prejudiciul patrimonial se poate
înfăţişa sub forma câştigului nerealizat în caz de lipsire a victimei de folosinţa unui lucru, în situaţia
pierderii totale sau parţiale a veniturilor din muncă.
În cazul prejudiciului material, reparaţia integrală este egală cu valoarea de înlocuire a bunului
distrus. La asigurarea de bunuri, indemnitatea de asigurare nu ţine seama decât de valoarea actuală a
bunului, după aplicarea unui coeficient de degradare. Deci, în cazul în care a fost încasată asigurarea,
reparaţia la care va fi obligat autorul faptei ilicite va fi egala cu diferenţa între indemnizaţia de asigurare și
valoarea de înlocuire a bunului distrus.
Prejudiciul corporal rezultă din atingerea adusă persoanei fizice prin săvârșirea unei fapte ilicite:
îngrijiri medicale, incapacitate de muncă, cheltuieli de înmormântare, plus o prestaţie periodică cu titlu de
pensie pentru acele persoane aflate în întreţinerea victimei.
O pagubă viitoare (care nu este încă realizată) poate fi certă în măsura în care se poate prevedea cu
certitudine producerea ei.
Între prejudiciul viitor și sigur și prejudiciul eventual care nu există, se află situaţia intermediară a
pierderii unei șanse. Teoretic pierderea unei șanse poate fi considerată un prejudiciu eventual, deci nu o
paguba sigură (certă) .Practica a considerat că prejudiciul poate fi reparat dacă șansa a existat în mod real
(dacă era probabil ca ea să se fi realizat).
2. Prejudiciul moral40 reprezintă consecinţa dăunătoare, de natură nepatrimonială, a unei fapte
ilicite şi culpabile, prin care se aduce o vătămare drepturilor personale, fără conţinut economic, legate
de personalitatea umană.
Denumit şi prejudiciu nepatrimonial sau daună morală, constă în atingerea adusă valorilor
individului ce îi definesc personalitatea şi anume: existenţa fizică, integritatea corporală şi sănătatea,
sensibilitatea fizică şi psihică, sentimentele de afecţiune, cinstea, demnitatea şi onoarea, prestigiul
profesional, latura personal-nepatrimonială a dreptului de autor şi inventator, numele şi domiciliul, şi alte
drepturi personal-nepatrimoniale similare; prejudiciul moral nu poate fi evaluat în bani, fiind lipsit de
conţinut economic.
către judecător sub condiţia ca organizatorul s fi luat măsurile de protecţie obligatorii, a se vedea Dec. nr. 121/1981 a Trib.
Suprem, secţ. civ., în R.R.D. nr. 9/1981, p. 63.
40
Problema prejudiciului moral este cea a determinării indemnizaţiei pecuniare care să acopere prejudiciul fără a se ajunge la o
îmbogăţire fără justă cauză a victimei. Despăgubirea pecuniară se stabilește de instanţa judecătoreasca, faţă de situaţia de fapt.
116
Drept civil
Condiţiile necesare reparării prejudiciului

Prejudiciul este susceptibil de reparare dacă îndeplineşte condiţiile: să fie cert şi să nu fi fost reparat
încă, la care literatura de specialitate a mai adăugat cerinţa de a rezulta din atingerea unui drept sau cel
sau cel puţin a unui interes legitim.
Prejudiciul să fie cert. Prejudiciul este cert atunci când este sigur atât în privinţa existenţei, cât şi în
privinţa posibilităţilor de evaluare. Sunt certe prejudiciile actuale41 şi prejudiciile viitoare.
Prejudiciul să nu fie reparat
Există situaţii când victima prejudiciului primește o indemnizaţie de la alte persoane (ex. de la
Asigurările Sociale sau de la o Societate de Asigurare). În aceste cazuri prejudiciul este considerat reparat
dacă indemnizaţia de asigurare a acoperit integral paguba materiala. Dacă asigurarea contractuală privește
viaţa sau integritatea corporală, ea se cumulează cu despăgubirile la care este obligat autorul faptei ilicite.
Despăgubirile acordate în cadrul răspunderii civile delictuale au un caracter subsidiar faţă de
despăgubirile acordate potrivit legislaţiei privind asigurările sociale.
Răspunderea civilă are, în esenţă, o funcţie reparatorie. Prejudiciul este măsura reparaţiunii,
indiferent de gradul culpei. Făptuitorul răspunde pentru orice formă a vinovăţiei, inclusiv pentru culpa cea
mai ușoară (deci atât pentru dol, cât și pentru culpa sub forma imprudenţei sau neglijenţei.
Prejudiciul trebuie să fie urmarea încălcării unui drept subiectiv sau al unui interes legitim.
III. Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu
Victima va obţine repararea dacă dovedește legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Făptuitorul poate însă să dovedească inexistenţa raportului de cauzalitate sau existenţa unei cauze străine,
neimputabile lui, care a condus la producerea prejudiciului.
Raportul de cauzalitate trebuie să fie direct, sigur și necesar, ca un raport dintre cauza și efect.
Cauze care înlătură raportul de cauzalitate
Autorul unei fapte ilicite nu va fi ţinut răspunzător dacă dovedeşte existenţa unei cauze străine
neimputabile lui, precum forţa majoră sau cazul fortuit42, fapta unei terţe persoane sau însăşi fapta
victimei
a. Forţa majoră este o împrejurare externă, absolut imprevizibilă şi absolut insurmontabilă.
Evenimentele de forţă majoră pot fi:
o fenomene naturale extraordinare, străine de activitatea şi voinţa omului (cutremure,
inundaţii),
o evenimente sociale extraordinare, provocate de oameni (războiul, revoluţiile).
Astfel, alunecările de teren frecvente, ploile torenţiale din timpul verii, îngheţul din timpul iernii nu
sunt evenimente imprevizibile şi nu constituie cazuri de forţă majoră. De asemenea, inundaţia sau
cutremurul încetează a fi un eveniment de forţă majoră în zonele geografice unde aceste calamităţi au un
caracter normal. Cu alte cuvinte, dacă un eveniment are un caracter normal, producându-se cu o anumită
regularitate, nu constituie forţă majoră.
b. Cazul fortuit reprezintă o împrejurare internă sau externă, relativ imprevizibilă şi relativ
insurmontabilă. Prin caz fortuit se înţeleg două categorii de împrejurări :
41
Prejudiciul actual este deja produs la data la care se pretinde repararea lui.
Prejudiciul viitor, deşi nu s-a produs, este sigur că se va produce în viitor, fiind susceptibil de evaluare.
Spre exemplu: atunci când victima unei fapte ilicite a rămas cu o incapacitate de muncă permanentă, se vor acorda despăgubiri
nu numai pentru prejudiciul actual (efectuarea cheltuielilor pentru îngrijirea sănătăţii), dar şi pentru prejudiciul viitor, constând
în diminuarea veniturilor (diminuarea salariului, pensionarea pentru invaliditate).
42
Potrivit doctrinei, forţa majoră este un fenomen natural sau social exterior, extraordinar, de nebiruit şi exclude în întregime
angajarea răspunderii, în măsura în care a fost cauza exclusivă a prejudiciului, iar cazul fortuit este un fenomen intern, care îşi
are originea şi se produce în sfera de activitate a persoanei chemate să răspundă. Totuși sunt calificate drept caz fortuit şi unele
fenomene externe, naturale, dar fără caracter extraordinar, absolut imprevizibil şi invincibil (grindina, bruma, ploi torenţiale).
117
o împrejurări interne, care au cauza în câmpul de activitate al celui chemat să răspundă, fiind
intrinseci lucrurilor şi animalelor acestuia: vicii ascunse ale lucrurilor, defecte de fabricaţie;
o împrejurări externe, neimputabile persoanei chemate să răspundă şi care nu au un caracter
extraordinar: explozia unui cauciuc, ruperea unei piese, alunecări frecvente de teren, ploi torenţiale
în timpul verii, îngheţul în timpul iernii, cutremure produse în mod obişnuit în anumite zone
geografice.
c. Fapta unei terţe persoane
Terţul reprezintă orice persoană cu excepţia pârâtului, a victimei şi a celor pentru care pârâtul este
chemat să răspundă: copii minori, elevi, prepuşi, autori ai viciului ascuns al lucrului, ai viciului de
construcţie, sau ai lipsei de întreţinere a edificiului ruinat43.
Precizăm că terţul nu trebuie să fie identificat, astfel încât răspunderea civilă este înlăturată şi
atunci când terţul, autor al faptei, este necunoscut.
d. Fapta victimei
Distingem două situaţii:
- fapta culpabilă a victimei este cauza exclusivă a prejudiciului, autorul fiind exonerat de răspundere.
- fapta victimei a contribuit la producerea pagubei, fără a fi cauza ei exclusivă, va avea loc o împărţire a
răspunderii, o reducere proporţională a răspunderii autorului până la concurenţa culpei victimei.
IV. Vinovăţa făptuitorului
Este condiţie de ordin subiectiv care angajează răspunderea delictuală a făptuitorului. Vinovăţia
reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de faptă și de urmările ei.
În dreptul civil, vinovăţia îmbracă toate formele - intenţia directă sau indirectă (dol), culpa sub
forma neglijenţei sau imprudenţei.
Autorul faptei răspunde pentru prejudiciul cauzat numai daca are capacitate delictuală, deci are
reprezentarea consecinţelor faptei sale, adică are discernământ.
La minori se introduce o prezumţie legală de existenţă a discernământului începând cu vârsta de 14
ani. Prezumţia este relativă și permite proba contrară a autorului faptei ilicite. Sub 14 ani există o
prezumţie legală a lipsei de discernământ.
Persoanele puse sub interdicţie sunt considerate ca lipsite de discernământ.
V. Proba elementelor răspunderii civile.
Sarcina probei revine reclamantului, deci victimei, care va trebui să dovedească existenţa faptei,
autorul, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu și vinovăţia autorului.
Elementele răspunderii civile delictuale pot fi dovedite cu orice mijloace de probă.
3. RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ PENTRU FAPTA PROPRIE
A PERSOANELOR JURIDICE
Persoana juridică poate răspunde contractual sau delictual.
Răspunderea civilă delictuală poate fi răspundere pentru fapta proprie (art. 998-999 C.civ.), o
răspundere pentru fapta altuia (de regula în calitate de comitent pentru fapta prepusului (art. 1000 al 3 C.
civ.), ori o răspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1000 al. 1 C.civ.), pentru ruina edificiului al
cărei proprietar este (art.1002 C.civ.) sau pentru animalele care îi aparţin (art. 1001 C.civ.).
Art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice prevede că
„persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligaţiile prin organele sale.
Faptele ilicite săvârșite de organele sale obligă însăși persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu
prilejul exercitării funcţiei lor.
Faptele ilicite atrag și răspunderea personală a celui ce le-a săvârșit, atât faţă de persoana juridică,
cât și faţă de cel de-al treilea”.
43
În materie contractuală, prin terţ se înţelege orice persoană care nu a participat nici direct, nici prin reprezentant la încheierea
contractului, deci o persoană străină de contract.
118
Drept civil
Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice va fi angajata ori de câte ori
organele acesteia, cu prilejul exercitării funcţiei ce le revine, vor fi săvârșit o fapta ilicită cauzatoare de
prejudicii.
a. Dacă fapta nu a fost săvârșită de către organele persoanei juridice, ci de către un reprezentant al
acesteia, cu prilejul exercitării atribuţiilor ce i-au fost încredinţate, răspunderea civilă a persoanei juridice
va fi angajata ca o răspundere pentru fapta altuia.
b. Dacă fapta ilicită a fost săvârșită de organele persoanei juridice cu prilejul exercitării funcţiei lor, deci în
conexiune cu funcţia respectiva, chiar dacă au fost depășite limitele legale ale funcţiei, cu condiţia ca
faptele să fi fost îndreptăţite spre îndeplinirea unor scopuri sau interese proprii ale persoanei juridice este
angajata răspunderea persoanei juridice pentru fapta proprie.
c. Dacă a fost săvârșit un abuz de funcţie, va fi angajată exclusiv răspunderea persoanei fizice care a
săvârșit fapta, chiar dacă ea avea calitatea de organ al persoanei juridice.
Principiul specialităţii capacitaţii de folosinţa a persoanei juridice (art. 34, Decretul 31/1954) este
un principiu care stabilește limitele de valabilitate ale actelor persoanei juridice; încălcarea lui nu poate fi
invocata drept cauză de exonerare de răspundere; fapta ilicita poate să se situeze, uneori, dincolo de
limitele capacitaţii de folosinţa specializate a persoanei juridice.
Răspunderea persoanelor juridice pentru fapta ilicită a organelor sale constituie o măsură de
protecţie pentru victima prejudiciului, care are posibilitatea de a obţine despăgubiri de la persoana
juridică.
Persoanele fizice care intră în componenţa organelor persoanei juridice nu sunt scutite de
răspundere; ele răspund propriu, personal, atât faţă de persoana juridică cât și faţă de victima
prejudiciului.
Victima prejudiciului poate, la alegere,
- să cheme în judecată pentru despăgubiri persoana juridică, singură;
- persoana juridică în solidar cu persoanele fizice care, acţionând ca organe ale persoanei
juridice, au săvârșit fapta ilicita;
- numai aceste persoane fizice.
Pe de altă parte, persoana juridică, plătind despăgubiri, are dreptul(obligaţia )să se întoarcă, în
regres, împotriva persoanelor fizice din componenţa organelor de conducere care au săvârșit fapta ilicită.
1. În cazul răspunderii civile delictuale, se acoperă:

a) atât paguba efectivă, cât și câștigul nerealizat, numai dacă acestea au fost previzibile;
b) numai prejudiciul previzibil;
c) și prejudiciul imprevizibil.
2. Autorul unei fapte ilicite poate răspunde, în baza art. 998-999 C.civ., dacă a săvârșit fapta:
a) cu intenţie indirectă;
b) din imprudenţă;
c) din neglijenţă.
3. Răspund civil pentru faptele ilicite săvârșite:
a) persoanele puse sub interdicţie judecătorească, dacă se probează că au avut discernământ
la data și în raport cu fapta săvârșită;
b) minorii peste 14 ani;
c) numai minorii peste 16 ani;
d) persoanele care suferă de afecţiuni ori boli psihice, nepuse sub interdicţie, numai dacă se
probează că au avut discernământ;
e) minorii sub 16 ani, numai dacă se probează că au avut discernământ;
f) minorii sub 14 ani care aveau discernământ în legătură cu faptele lor la data săvârșirii acestora.
119
RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA ALTEI PERSOANE
Studierea capitolului Răspunderea pentru fapta altei persoane asigură cunoștinţe pentru ca viitorul
• identifica acele cazuri de răspundere pentru fapta altuia;
• evalua răspunderea comitentului pentru fapta prepusului;
• identifica dept izvor principal al raportului de prepuşenie contractul de muncă.
1. CONSIDERAŢII GENERALE
2. RĂSPUNDEREA PĂRINŢILOR PENTRU FAPTELE COPIILOR LOR MINORI 3.RĂSPUNDEREA
INSTITUTORILOR PENTRU FAPTELE ELEVILOR ȘI A MEȘTESUGARILOR PENTRU FAPTELE UCENICILOR
4. RĂSPUNDEREA COMITENŢILOR PENTRU FAPTELE PREPUȘILOR
1. CONSIDERAŢII GENERALE
Răspunderea pentru fapta altei persoane are caracter de excepţie şi este posibilă numai în măsura
în care este expres prevăzută de lege.
Art. 1000 C. civ. instituie trei cazuri de răspundere :
- răspunderea părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori, care locuiesc cu dânşii (art.
1000 alin. 2 C. civ.);
- răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru prejudiciile cauzate de elevi şi ucenici aflaţi sub
supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 C. civ.);
- răspunderea comitenţilor pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor, în funcţiile încredinţate
(art. 1000 alin. 3 C. civ.).
2. RĂSPUNDEREA PĂRINŢILOR PENTRU FAPTA COPIILOR MINORI

1) Reglementare
Art. 1000 alin. (2) C. civ., precizând: „tatăl şi mama, după moartea bărbatului, sunt responsabili de
prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânşii”.
În completare, art. 1000 alin. 5 C. civ. exonerează: „tatăl şi mama sunt apăraţi de responsabilitatea
arătată mai sus, dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciabil”.
Precizare: răspunderea părinţilor este solidară, textul art. 1000 alin. 2 C. civ. trebuind interpretat în
contextul actual, în sensul că ambii părinţi, atât tatăl cât şi mama, poartă răspunderea pentru
faptele ilicite ale copiilor lor minori.
2) Condiţiile răspunderii
• Condiţii generale pentru a angaja răspunderea părinţilor şi repararea prejudiciului cauzat de
copilul lor minor, victima trebuie să dovedească:
- existenţa prejudiciului,
- a faptei ilicite a minorului
- a raportului de cauzalitate între fapta minorului şi prejudiciul suferit.
Nu este cerută însă condiţia vinovăţiei minorului, în sensul de a fi acţionat cu discernământ. În
schimb, dacă victima urmăreşte ca împreună cu părinţii să răspundă şi minorul pentru fapta proprie,
condiţia vinovăţiei acestuia este necesară şi trebuie dovedită.
120
Drept civil
• Condiţii speciale Art. 1000 alin. 2 C. civ. instituie două condiţii speciale:
a) Minoritatea. Răspunderea părinţilor poate fi angajată numai dacă în momentul săvârşirii faptei
ilicite, copilul lor era minor.
Textul de lege nu se aplică:
- dacă, potrivit legii copilul a devenit major înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, prin efectul
căsătoriei.
- în cazul persoanelor majore lipsite de discernământ ca efect al alienaţiei ori debilităţii mintale,
chiar dacă se află puse sub interdicţie judecătorească.
b) Comunitatea de locuinţă.
- De cele mai multe ori, locuinţa copilului minor coincide cu domiciliul său legal. Potrivit art. 14
alin. 1 din Decretul nr. 31/1954, domiciliul legal al minorului este la părinţii săi, iar dacă părinţii
nu au o locuinţă comună, la acela dintre părinţii la care locuieşte statornic.
- În unele situaţii excepţionale, locuinţa minorului diferă de domiciliul său legal.
- Interesează locuinţa pe care copilul minor trebuia să o aibă, şi nu pe aceea pe care o are în fapt.
Ori de câte ori minorul trebuia să locuiască la părinţii săi dar în fapt are o altă locuinţă,
răspunderea părinţilor va fi angajată. Ei nu se pot exonera de răspundere pe considerentul
neîndeplinirii condiţiei comunităţii de locuinţă (culpa părinţilor are un conţinut larg, cuprinzând
nu numai deficienţe în supravegherea minorului, ci şi în obligaţia de creştere şi educare a
acestuia).
Nu are importanţă dacă sunt copii din căsătorie, din afara căsătoriei ori înfiaţi.
Părinţii răspund integral faţă de victimă pentru prejuduciul cauzat de minor.
3) Raportul răspunderii părinţilor cu răspunderea profesorilor ori meșteșugarilor.

Răspunderea profesorului ori meșteșugarului se întemeiază pe lipsurile în supravegherea elevului
ori ucenicului;
Răspunderea părinţilor se întemeiază pe neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzatoare nu
numai a îndatoririi de supraveghere, dar și pe aceea privind educarea ori creșterea copilului minor.
În raport cu răspunderea profesorului sau a meșteșugarului, răspunderea părinţilor este subsidiară;
ea se va aplica ori de câte ori profesorul sau meșteșugarul va face dovada că, deși a exercitat cum
se cuvine supravegherea, nu a putut împiedica faptul prejudiciabil.
3. RĂSPUNDEREA INSTITUTORILOR PENTRU FAPTELE ELEVILOR ȘI A

MESTEȘUGARILOR PENTRU FAPTELE UCENICILOR
1) Reglementare
Potrivit art. 1000 alin. 4 Cod civ.: „institutorii şi artizanii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de
elevii şi ucenicii lor, în tot timpul ce se găsesc sub a lor priveghere.”
Conform art. 1000 alin. 5 Cod civ., „aceştia se pot exonera de răspundere dacă probează că n-au
putut împiedica faptul prejudiciabil.”
2) Domeniu de aplicare
Stabilirea domeniului de aplicare al acestui tip de răspundere presupune explicarea termenilor de
„institutor” „artizan”, „elev” şi „ucenic”, precum şi identificarea persoanei prejudiciate care poate invoca
textul legal.
a) În categoria de institutor, ce poate răspunde pentru fapta ilicită a elevului, sunt incluse cadrele
didactice, indiferent de gradul pe care îl deţin, atât din învăţmântul public cât şi din învăţământul privat. Se
exceptează de la răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. 4 Cod civ. personalul didactic universitar şi
persoanele care îndrumă activitatea în căminele şi cantinele studenţeşti, ori prestează lecţii de meditaţii
sau de învăţare a unei limbi străine.
121
Răspunderea institutorului se angajează ca persoană fizică fiind exclusă astfel o răspundere a

persoanei juridice: a unităţii şcolare, instituţiei de învăţământ unde institutorul îşi desfăşoară activitatea, a
inspectoratelor judeţene de învăţământul sau a Ministerului Învăţământului.
b) Prin artizan se înţelege meşteşugarul care pregăteşte ucenici în vederea însuşirii unei arte sau
unei meserii. Răspunderea instituită de art. 1000 alin. 4 revine atât meşteşugarului particular, cât şi celui
salariat al unei persoane juridice, având ca sarcină de serviciu pregătirea ucenicului într-o anumită profesie.
c) Calitatea de elev o au toţi tinerii care studiază într-o unitate şcolară de stat sau privată. Ucenic
este persoana care învaţă o meserie sau o artă sub îndrumarea sau instrucţia unui meşteşugar.
d) Prin „persoană prejudiciată”, art. 1999 alin. 4 Cod civ. are în vedere o altă persoană decât elevul
sau ucenicul, care este prejudiciată prin fapta acestuia, inclusiv colegii lui.
Temeiul juridic al răspunderii îl constituie neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a
îndatoririi de supraveghere a profesorului sau meşteşugarului.
3) Condiţiile răspunderii
Condiţii generale. Pentru a angaja răspunderea institutorului sau a meşteşugarului, victima
prejudiciului va trebui să facă dovada:
- existenţei prejudiciului
- faptei ilicite a elevului sau ucenicului, precum şi a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi
prejudiciu.
Condiţii speciale:
a) autorul prejudiciului să aibă calitatea de elev sau ucenic și să fie minor.
b) fapta prejudiciabilă să fi fost săvârşită în timp ce elevul sau ucenicul se afla sau trebuia să se afle
sub supravegherea profesorului sau meşteşugarului.
4) Efectele răspunderii
- Victima prejudiciului poate obţine despăgubiri de la institutor sau artizan.
4. RĂSPUNDEREA COMITENTULUI PENTRU FAPTA ILICITĂ A PREPUSULUI SĂU

1. Reglementare
Art. 1000 alin. 3 Cod civ. dispune: „comitenţii sunt responsabili de prejudiciul cauzat de prepuşii lor
părinţi în funcţiile ce li s-au încredinţat.
Pentru a se exonera de răspundere, comitentul poate invoca numai acele împrejurări de natură să
înlăture însăşi răspunderea pentru fapta proprie a prepusului.
2. Domeniul de aplicare
Codul civil nu defineşte noţiunile de „comitent” şi „prepus”, şi nici nu explică în ce constă raportul
de prepuşenie dintre aceştia.
a) Noţiune. Raportul de prepuşenie reprezintă un raport de subordonare ce rezultă din faptul că,
prin acordul lor, o persoană fizică sau juridică (comitent) încredinţează altei persoane (prepus) o anumită
funcţie, însărcinare.
Raportul de prepuşenie presupune:
- acordul de voinţă tacit sau expres dintre comitent şi prepus;
- încredinţarea unei funcţii, însărcinări de către comitent prepusului;
- poziţia de subordonare a prepusului faţă de comitent, concretizată în puterea de supraveghere,
direcţie şi control a comitentului, şi în obligaţia prepusului de a îndeplini funcţia încredinţată.
b) Izvoarele raportului de prepuşenie
Izvorul principal al raportului de prepuşenie este contractul de muncă. Salariatul este subordonat în
îndeplinirea funcţiei faţă de angajator ce deţine puterea de supraveghere, direcţie şi control a angajatului.
Raportul de prepuşenie poate izvorî şi dintr-un contract de mandat sau de antrepriză, dacă printr-o
clauză inserată în act s-a stabilit un raport de subordonare al părţilor. Deşi mandantul şi antreprenorul se
bucură de o deplină autonomie în îndeplinirea obligaţiilor asumate, ei pot renunţa contractual la această
122
Drept civil
independenţă, acceptând să-şi desfăşoare activitatea sub directa supraveghere, îndrumare şi control a
mandantului respectiv a beneficiarului lucrării.
- Fundamentul răspunderii comitentului pentru fapta prepusului.
Într-o primă opinie răspunderea comitentului pentru fapta prepusului este întemeiată pe ideea
culpei în alegerea prepusului ori pe ideea culpei în alegere unită cu culpa în supraveghere, opinie
care a evaluat spre o culpă în supraveghere (datorată unui mod defectuos de recrutare și încadrare
al prepusului).
În a doua teorie se afirmă că prepusul acţionează ca un adevărat mandatar al comitentului și fapta
sa ilicită este fapta comitentului însuși. Această teorie este criticabilă, pentru că ideea de mandat și
reprezentare funcţionează la actele juridice, iar răspunderea comitentului este o răspundere pentru
fapta altuia, nu pentru fapta proprie. Împrejurarea că fapta a fost comisă, „în funcţiile încredinţate”,
nu este de natură să înlăture răspunderea personală a celui ce a comis-o.
A treia teorie fundamentează răspunderea comitentului pe ideea de risc - (unde e câștig, există și
risc).
Opinia cea mai răspândită este cea bazată pe ideea de garanţie, adică răspunderea comitentului
pentru fapta prepusului este bazată pe garanţia instituită de art. 1000 al.3 C. civ. a comitentului, în
solidar cu prepusul, faţă de victima prejudiciului. Este o garanţie pentru fapta altuia.
Practica judecatorească a adoptat drept fundament al răspunderii comitentului pentru fapta
prepusului ideea de garanţie.
- Condiţiile răspunderii
Condiţii generale. Răspunderea comitentului va fi angajată în temeiul art. 1000 alin. 3 Cod civ.,
numai dacă sunt îndeplinite, în persoana prepusului, toate condiţiile răspunderii pentru faptă
proprie (art. 998-999 Cod civ.).
Victima prejudiciului trebuie să facă dovada următoarelor elemente:
- existenţa prejudiciului;
- existenţa faptei ilicite a prepusului;
- raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu;
- vina prepusului în comiterea faptei ilicite.
Condiţii speciale. Pentru a angaja răspunderea comitentului, victima trebuie să dovedească încă
două condiţii speciale, prevăzute de art. 1000 alin. 3 Cod civ., şi anume:
a) existenţa raportului de prepuşenie la data săvârşirii faptei de către prepus.
b) fapta ilicită să fie săvârşită de prepus „în funcţiile încredinţate”.
- comitentul răspunde pentru fapta ilicită săvârşită de prepus în limitele normale ale funcţiei
încredinţate (a lucrat în interesul comitentului şi potrivit instrucţiunilor primite;
- comitentul răspunde pentru prejudiciul cauzat de prepus prin depăşirea funcţiei, deci pentru
prejudiciu abuziv, cu condiţia ca între exerciţiul funcţiei şi fapta ilicită să existe o legătură de
cauzalitate sau o conexiune necesară, iar fapta a fost săvârşită în interesul acestuia. Dacă
victima a cunoscut că prepusul a săvârşit fapta cu depăşirea limitelor funcţiei încredinţate, prin
exerciţiu abuziv sau lucrând în propriul interes, comitentul nu va răspunde.
- comitentul nu răspunde pentru pagubele cauzate de prepus prin fapte ce nu au legătură cu
funcţia încredinţată, chiar dacă au fost săvârşite în timpul exercitării acesteia;
- comitentul nu va răspunde pentru fapta ilicită săvârşită de prepusul său fără nici o legătură cu
exerciţiul funcţiei încredinţate (fapta ilicită comisă de prepus în timpul concediului de odihnă, în
timp ce venea spre casă sau în drum spre serviciu).
- răspunderea comitentului nu va fi angajată dacă acesta a luat toate măsurile pentru a
preîntâmpina fapta ilicită, şi nici în cazurile în care activitatea prepusului a ieşit din sfera de
supraveghere a comitentului şi intrând în sfera în care supravegherea revenea celui care a
suferit paguba.
- Efectele răspunderii
123
Recuperarea prejudiciului
Victima faptei ilicite poate pretinde repararea daunei, la alegerea sa,
- fie de prepus, în condiţiile art. 998-999 Cod civ., (prepusul răspunde pentru fapta proprie);
- fie de la comitent, în baza art. 1000 alin. 3 Cod civ., (comitentul răspunde pentru fapta altei
persoane);
- fie atât de la prepus cât şi de la comitent potrivit art. 1003 Cod civ., conform căruia „când
delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar
pentru despăgubire” (prepusul şi comitentul răspund solidar).
Dreptul de regres al comitentului
Comitentul care a plătit despăgubirile are dreptul de a se regresa împotriva prepusului pentru
recuperarea sumelor plătite. Comitentul are dreptul să recupereze de la prepusul său integral
despăgubirile plătite.
Împotriva regresului comitentului, prepusul nu se poate apăra invocând prezumţia de răspundere
instituită de art. 1000 alin. 3 Cod civ. Pentru a se exonera de răspundere, prepusul trebuie să facă dovada
directă pe temeiul art. 998-999 Cod civ. a faptei proprii a comitentului, care a determinat total sau parţial
producerea prejudiciului (de exemplu a dovedi că activitatea ilicită pe care a desfăşurat-o a fost
determinată de ordinele sau instrucţiunile primite de la comitent).
1. Răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. (2) din Codul civil se poate aplica:
a) părintelui care a recunoscut pe copilul său ce avea situaţia de copil din afara căsătoriei;
b) adoptatorului;
c) persoanelor fizice sau juridice, altele decât părinţii sau adoptatorii, investite cu drepturi
și îndatoriri părintești.
2. Pentru a fi declanșată răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor lor minori
trebuie îndeplinite și condiţiile:
a) copilul să fie minor;
b) să existe raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu;
c) copilul să fi avut discernământ în raport cu fapta săvârșită, la data săvârșirii ei.
3. Când sunt îndeplinite toate condiţiile generale și speciale de răspundere a părinţilor pentru fapta
ilicită a copilului lor minor, victima are următoarele opţiuni pentru acoperirea prejudiciului:
a) să pretindă despăgubiri de la minor în temeiul art. 998-999 C.civ.;
b) să pretindă despăgubiri de la ambii părinţi, care răspund proporţional cu culpa lor, în
temeiul art. 1000 alin.(2) C.civ.;
c) să cheme în judecată pentru despăgubiri, în solidar, pe ambii părinţi, împreună cu minorul,
în temeiul art. 1000 alin.(2) C.civ. coroborat cu art. 1003 C.civ.
4. Dacă mai mulţi prepuși ai unor comitenţi diferiţi au săvârșit împreună
o faptă ilicită prejudiciabilă:
a) victima poate să ceară oricăruia dintre prepuși să acopere prejudiciul în totalitate;
b) victima poate chema pe comitenţii prepușilor să acopere prejudiciul, comitenţii
răspunzând, în acest caz, în solidar;
c) fiecare comitent răspunde ca garant faţă de victimă proporţional cu contribuţia prepusului său.
124
Drept civil
RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE ANIMALE , DE EDIFICII ȘI DE LUCRURI ÎN GENERAL
Studierea capitolului Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale , de edificii și de lucruri în general
asigură cunoștinţe pentru ca viitorul specialist să deprindă competenţa de a:
• stabili domeniul de aplicare al răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale , de edificii și de
lucruri în general;
• dobândi cunoștinţe generale privind legislaţia;
• folosi conceptele proprii „răspunderii pentru lucruri” în materia asigurărilor de răspundere civilă.
1. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE ANIMALE

2. RĂSPUNDEREA PENTRU RUINA EDIFICIULUI
3. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI ÎN GENERAL
4. RASPUNDEREA SPECIALĂ PENTRU ANUMITE CATEGORII DE LUCRURI
5. RĂSPUNDEREA PENTRU LUCRURI ĂI ASIGURARILE DE RĂSPUNDERE CIVILĂ
1. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE ANIMALE

Reglementare legală.
Potrivit art. 1001 Cod civ., „proprietarul unui animal, sau acela care se serveşte cu dânsul, în cursul
serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau că animalul se află în paza sa, sau că a
scăpat”.
Domeniul de aplicare presupune determinarea a trei elemente: animalele pentru care se răspunde;
persoanele răspunzătoare; persoanele care pot invoca art. 1001 Cod civ.
a) Animalele pentru care se răspunde sunt acelea care pot fi apropriate şi care pot fi efectiv
supravegheate.
● Se includ în această categorie:
- animalele sălbatice captive, din grădinile zoologice şi circuri;
- animalele domestice, chiar dacă la momentul când au provocat prejudiciul erau libere;
- animalele sălbatice aflate în rezervaţii şi parcuri de vânătoare.
● Nu intră sub incidenţa art. 1001 Cod civ.:
- pagubele produse de animalele sălbatice, ieşite din rezervaţii sau parcuri de vânătoare;
- pagubele produse de animalele sălbatice aflate în stare de libertate şi care nu pot face obiectul
unei paze.
b) Persoana răspunzătoare
● Paza juridică. Răspunderea pentru prejudiciul produs de animal revine persoanei care are paza
juridică în momentul producerii prejudiciului, respectiv deţine prerogativa de comandă, direcţie şi
supraveghere a acestuia. În această situaţie se găseşte proprietarul animalului ori persoana căruia
proprietarul i-a transmis folosinţa. În măsura în care nu se cunoaşte persoana care se folosea de animal,
răspunderea revine proprietarului animalului. Prin urmare, se prezumă că paza juridică aparţine
proprietarului, care va răspunde pentru fapta animalului.
Prin pază juridică se înţelege dreptul pe care o persoană îl are de a se folosi de animal, ceea ce
implică prerogativa de supraveghere, direcţie şi control.
În consecinţă, deţine paza juridică şi va răspunde pentru fapta animalului în condiţiile art. 1002 Cod.
civ., proprietarul animalului sau persoana care se foloseşte de acesta.
125
● Paza materială. Paza juridică nu se confundă cu paza materială, care nu conferă dreptul
paznicului de a se folosi, în propriul interes, de animalul încredinţat. Au calitatea de paznici materiali:
îngrijitorul animalului, ciobanul angajat pentru asigurarea pazei, depozitarul căruia animalul i-a fost
încredinţat spre păstrare, zootehnicianul.
c) Persoanele care pot invoca art. 1001 Cod civ.
Orice persoană căreia i s-a produs un prejudiciu prin fapta animalului, poate pretinde repararea în
baza art. 1001 Cod civ.
- Fundamentul răspunderii
În doctrină a dominat răspunderea colectivă, de garanţie a „aşa-zisului comportament al
animalului”. Această garanţie explică situaţia în care paznicul juridic al animalului răspunde chiar şi în
ipoteza în care animalul a scăpat de sub supravegherea sa, ori deşi s-a exercitat supravegherea, animalul a
cauzat totuşi prejudiciul. Potrivit art. 1001 Cod civ., răspunderea paznicului juridic este angajată „fie că
animalul se află sub paza sa, fie că a scăpat”.
- Condiţiile răspunderii. Efectele răspunderii
● Condiţiile răspunderii. Victima prejudiciului trebuie să facă dovada că:
- prejudiciul a fost cauzat de animal;
- există raport de cauzalitate între comportamentul animalului şi prejudiciu;
● Cauze de exonerare de răspundere. Paznicul juridic se poate exonera de răspundere dacă face
dovada că producerea de către animal a prejudiciului s-a datorat:
- faptei victimei însăşi, care a provocat comportamentul prejudiciabil al animalului;
- fapta unei terţe persoane, pentru care paznicul juridic nu este ţinut să răspundă;
- cazul de forţă majoră, nu însă şi cazul fortuit.
● Efectele răspunderii. Victima prejudiciului are posibilitatea de a alege:
- fie să-l urmărească pe paznicul juridic în temeiul art. 1001 Cod civ.
- fie să-l acţioneze pe paznicul material al animalului; în condiţiile art. 998-999 Cod civ., făcând
dovada culpei acestuia în îndeplinirea obligaţiei de supraveghere.
Dacă paznicul juridic a plătit despăgubirile, el are drept de regres, împotriva persoanei căreia i-a
încredinţat paza materială, şi din vina căruia animalul a cauzat prejudiciul.
2. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE RUINA EDIFICIULUI
- Reglementare legală Art. 1002 Cod civ. dispune: „proprietarul unui edificiu este responsabil de
prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui
viciu de construcţie.”
- Domeniul de aplicare
Stabilirea sferei de aplicare a răspunderii presupune definirea noţiunilor de „edificiu” şi „ruină” a
edificiului, precum şi determinarea persoanei care va răspunde pentru prejudiciile cauzate de ruina
edificiului.
a) Noţiunile de „edificiu” şi „ruină” a edificiului.
● Prin edificiu se înţelege o construcţie realizată de om prin folosirea unor materiale durabile, care
prin încorporarea lor în sol sau într-o altă construcţie, devine un imobil prin natura sa.
● Prin ruina edificiului se înţelege atât dărâmarea completă, cât şi orice dezagregare a materialului
din care este alcătuit, care prin cădere provoacă un prejudiciu unei persoane.
Ruina edificiului se poate produce datorită propriei greutăţi, a greutăţilor aflate în edificiu sau sub
acţiunea forţelor naturale (zăpadă, îngheţ). Nu are relevanţă dacă ruina este totală sau parţială (căderea
balustradei, a unui balcon).
b)Persoana răspunzătoare
Art. 1002 Cod civ. prevede că pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului răspunde numai
proprietarul. El răspunde și atunci când edificiul se află în stăpânirea altei persoane pe temeiul unui drept
de uzufruct sau abitaţie ori în baza unui contract de locaţiune, comodat.
126
Drept civil
Fundamentul răspunderii Răspunderea pentru ruina edificiului se întemeiază pe calitatea de

proprietar. Dacă edificiul face obiectul proprietăţii comune sau în devălmăşie, coproprietarii sau
codevălmaşii vor răspunde solidar.
● În prezent, se consideră că răspunderea întemeiată pe art. 1002 Cod civ. este obiectivă,
independent de orice culpă a proprietarului. Concepţia obiectivă întemeiază răspunderea proprietarului pe
o obligaţie legală de garanţie 44, independentă de orice culpă. Proprietarul actual este obligat faţă de orice
persoană să garanteze că edificiul nu va produce pagube prin ruina sa, provocată de lipsa de întreţinere ori
de un viciu de construcţie.
Condiţiile răspunderii. Efectele răspunderii
● Condiţiile răspunderii. Pentru ca proprietarul edificiului să răspundă, victima trebuie să
dovedească:
- ruina edificiului ca urmare a lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie;
- raportul de cauzalitate dintre ruina edificiului şi prejudiciu.
● Cauze de exonerare de răspundere. Obligaţia proprietarului de a despăgubi pe cel prejudiciat
prin ruina edificiului fiind o răspundere obiectivă, ea nu poate fi înlăturată decât prin forţa majoră, fapta
victimei şi fapta unui terţ pentru care proprietarul nu este ţinut să răspundă.
● Efectele răspunderii. Proprietarul edificiului45 va fi obligat să repare prejudiciul cauzat victimei
prin ruina edificiului.
3. RĂSPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI ÎN GENERAL
Reglementare legală Art. 1000 alin. 1 Cod civ. dispune că „suntem asemenea responsabili de
prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce
sunt sub paza noastră”.
Domeniul de aplicare
Pentru stabilirea sferei de aplicare a art. 1000 alin. 1 Cod civ.46 este necesară definirea noţiunilor
de:
-lucru susceptibil de a cauza un prejudiciu;
-pază şi paznic al lucrului;
-cauzare de către lucru a prejudiciului;
-determinarea persoanei care beneficiază de art. 1000 alin. 1 Cod civ.
a)
Noţiunea de lucru - art. 1000 alin. 1 Cod civ.înţelege, prin lucru orice bun mobil sau imobil, fără
distincţie dacă sunt sau nu potenţial periculoase, dacă au sau nu dinamism propriu, ori dacă au
produs prejudiciul fiind în mişcare sau în staţionare.
b) Noţiunea de pază şi de paznic juridic
● Paza juridică poate fi definită drept puterea de direcţie, control şi supraveghere pe care o
persoană o poate exercita, în mod independent, asupra unui lucru.
44
Obligaţia legală de garanţie constituie o sarcină a proprietăţii clădirii. Astfel, proprietarul nu răspunde pentru alţii, ci propter
rem , pentru lucru, căci el are foloasele edificiului.
45
Dacă ruina edificiului se datorează, în fapt, culpei altei persoane, după plata despăgubirilor, proprietarul are o acţiune
în regres, după caz împotriva: vânzătorului, de la care a cumpărat construcţia, pe temeiul contractului de vânzare, ca efect al
obligaţiei de garanţie ce revine vânzătorului pentru viciile ascunse ale lucrului vândut; locatarului construcţiei, pe temeiul
contractului de locaţiune, dacă ruina edificiului s-a datorat neefectuării reparaţiilor locative ce-i reveneau; constructorului sau
proprietarului, în baza contractului de antrepriză sau de proiectare, pentru viciile de construcţie sau proiectare ce au determinat
ruina edificiului.
46
În practică, art. 1000 alin. 1 Cod civ. s-a aplicat în următoarele cazuri: accidente de circulaţie, accidente legate de folosirea
energiei electrice (ruperea de cablu, electrocutare), explozia unui cazan, explozia unei conducte de gaze naturale, spargerea unei
conducte de apă, căderea într-o groapă neacoperită, surparea unui mal, căderea unui arbore, căderea gheţii de pe acoperiş,
căderea unui ghiveci de flori de pe un balcon (C. Stănescu, C. Bîrsan – op. cit., p. 260).
127
● Noţiunea de paznic juridic. Se disting mai multe situaţii:

a) proprietarul lucrului este prezumat ca fiind paznicul juridic al bunului.
Proprietarul poate înlătura această prezumţie dovedind că a transmis paza juridică unei alte
persoane (prin închirierea lucrului sau prin împrumutarea sa) sau că a pierdut paza juridică împotriva
voinţei sale (lucrul i-a fost furat).
b) sunt prezumaţi a fi paznici juridici şi titularii unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate.
c) posesorul bunului este prezumat drept paznic juridic deoarece exercitarea posesiei implică
totodată, existenţa unei obligaţii de supraveghere şi control asupra lucrului, pentru a preveni producerea
de pagube.
d) paznicul lucrului găsit sau abandonat
e) deţinătorii precari sunt prezumaţi drept paznici juridici.
f) cel care îşi însuşeşte lucrul împotriva voinţei proprietarului (prin furt) are paza juridică a lucrului.
Prin furt, paza juridică, respectiv puterea de direcţie, control şi supraveghere se transferă de la
proprietar la hoţ, şi în consecinţă, acesta va răspunde potrivit art. 1000 alin. 1 Cod civ., în calitate de paznic
juridic.
g) în cazul unui accident produs de cel care ia lecţii de conducere, prin şcolile de pregătire a
conducătorilor auto, şoferul care ia lecţii are paza materială, iar şcoala de şofer, în calitate de proprietar,
are paza juridică şi în consecinţă va răspunde potrivit art. 1000 alin. 1 Cod civ.
Dacă accidentul se produce în timpul examenului pentru obţinerea carnetului de conducere, paza
juridică revine celui ce susţine examenul, şi nu examinatorului.
c) Noţiunea de cauzare de către lucru a prejudiciului
În practică, se consideră că ne aflăm în faţa unei fapte a lucrului, în acele cazuri în care, lucrul a
ocupat un loc predominant faţă de fapta omului în producerea prejudiciului, nefiind o simplă prelungire
a gestului omului (de ex. cuţitul din mâna unei persoane), ci se detaşează de acţiunea omului în cauzarea
pagubei. De exemplu: automobilul staţionează şi produce un prejudiciu unei persoane, sau deşi se află sub
conducerea omului, provoacă un prejudiciu deoarece se rupe bara de direcţie sau se sparge cauciucul.
d) Persoana beneficiară a art. 1000 alin. 1 Cod civ.
Textul de lege poate fi invocat de către victima prejudiciului şi de succesorii ei în drepturi, împotriva
paznicului juridic al lucrului.
Fundamentul răspunderii
În prezent, marea majoritate a doctrinei şi practicii consideră că răspunderea pentru prejudiciile
cauzate de lucruri are ca fundament ideea de garanţie privind riscul de activitate. Astfel, se oferă victimei
garanţia reparării prejudiciului în toate situaţiile când acesta a fost cauzat de lucru.
Condiţiile răspunderii. Efecte juridice
●Condiţiile răspunderii. Victima prejudiciului trebuie să facă dovada următoarelor condiţii:
- raportul de cauzalitate dintre lucru şi prejudiciu. Dacă prejudiciul este consecinţa faptei omului,
lucrul fiind doar instrumentul utilizat pentru săvârşirea faptei ilicite, raportul de cauzalitate
dintre lucru şi prejudiciu nu există;
- faptul că lucrul se află în paza juridică a unei persoane. Calitatea de paznic juridic nu trebuie
dovedită. Până la proba contrară, această calitate se prezumă că aparţine proprietarului,
titularului unui alt drept real (dezmembrământ) sau posesorului.
●Cauze de exonerare de răspundere.
- fapta victimei, sau fapta unei terţe persoane dacă întrunesc caracteristicile unei adevărate
forţe majore în raport cu fapta lucrului;
128
Drept civil
- intervenţia unui caz de forţă majoră. Forţa majoră47 este o împrejurare externă, fără relaţie
cu lucrul care a provocat dauna sau cu însuşirile sale.
●Efecte juridice. Pentru a-şi recupera prejudiciul victima are la dispoziţie următoarele posibilităţi:
- poate să obţină despăgubiri de la paznicul juridic al bunului, în temeiul art. 1000 alin. 1; la
rândul său, cel ce are paza juridică se poate regresa împotriva paznicului material, cu condiţia
de a face dovada vinovăţiei acestuia;
- poate să-l acţioneze direct pe paznicul material, pentru fapta proprie în baza art. 998-999 Cod
civ.;
- dacă la producerea prejudiciului a contribuit şi un terţ, poate să-i acţioneze atât pe paznicul
juridic cât şi pe terţ, potrivit art. 1003 Cod civ. Dacă cel ce are în paza juridică a bunului a plătit
toate despăgubirile, se poate regresa împotriva terţului, pentru ceea ce depăşeşte întinderea
participării sale.
Verificaţi-vă cunoștinţele
1. În baza art. 1001 C.civ., se poate angaja răspunderea paznicului juridic pentru prejudiciile
cauzate de:
a) animalele sălbatice aflate în stare de libertate, dacă victima dovedește că paguba s-a produs din cauză că
gestionarul nu și-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau în gestionarea vânatului;
b) animalele sălbatice din rezervaţii și din parcuri de vânătoare închise, dar numai când
pagubele sunt produse în interiorul acestor parcuri sau rezervaţii;
c) animalele domestice.
2. Lucrurile prevăzute la art. 1000 alin.(1) C. civ. ce pot cauza prejudicii unei persoane, pot fi:
a) bunuri însufleţite sau neînsufleţite;
b) numai bunuri având un dinamism propriu;
c) numai bunuri periculoase;
d) bunuri aflate în staţionare sau în mișcare;
e) numai bunuri mobile.
3. Deţine paza juridică a lucrului și răspunde în temeiul art. 1000 alin.(1) C.civ.:
a) posesorul de bună sau de rea-credinţă;
b) hoţul;
c) elevul care ia lecţii de conducere, utilizând în acest scop, autoturismul proprietate a școlii de șoferi.
47
Pentru a exonera de răspundere pentru prejudiciul produs prin fapta lucrului, cauza de forŃă majoră trebuie să îndeplinească atât
condiŃia imprevizibilităŃii cât şi pe cea a inevitabilităŃii, insurmontabilităŃii evenimentului extern
129
EFECTELE OBLIGAŢIILOR
Studierea capitolului Efectele obligaţiilor asigură cunoștinţe pentru ca viitorul specialist să deprindă
competenţa de a:
• analiza plata, ca executare directă a oricărei obligaţii;
• cunoaște principiile de evaluare a despăgubirilor, ca echivalent al prejudiciului suferit de creditor;
• stăpâni limbajul juridic, termenii şi noţiunile de specialitate.
2. EXECUTAREA DIRECTĂ (ÎN NATURĂ) A OBLIGAŢIILOR. PLATA
3. CONDIŢIILE PLĂŢII
4. EXECUTAREA SILITĂ ÎN NATURĂ A OBLIGAŢIILOR
5. EXECUTAREA INDIRECTĂ (PRIN ECHIVALENT) A OBLIGAŢIILOR
6. CONVENŢII CU PRIVIRE LA RĂSPUNDERE
7. EVALUAREA DESPĂGUBIRILOR (A DAUNELOR-INTERESE)
Orice raport juridic obligaţional, indiferent de izvorul său, dă dreptul creditorului de a pretinde
debitorului să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Efectul oricărei obligaţii este dreptul pe care aceasta îl conferă creditorului de a pretinde și a obţine
de la debitor îndeplinirea exactă a prestaţiei la care el este obligat (art. 1073 C.civ.). Tot ca efect al
obligaţiei apare și dreptul creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitor, în ipoteza că acesta nu-și
execută obligaţia asumată.
Executarea exactă a prestaţiei la care debitorul s-a obligat este executarea directă sau în natură a
obligaţiei.
Executarea indirectă sau prin echivalent este folosită atunci când executarea în natură nu mai este
cu putinţă. „Orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din
partea debitorului” (art. 1075 C.civ.).
2. EXECUTAREA DIRECTĂ (ÎN NATURĂ) A OBLIGAŢIILOR

Executarea în natură a obligaţiei înseamnă executarea prestaţiei însăși la care s-a obligat debitorul,
și nu plata unui echivalent bănesc în locul acesteia.
Plata este executarea voluntară a obligaţiei de către debitor, indiferent de obiectul ei. În limbaj
juridic plata semnifică executarea oricărei obligaţii.
Plata nu înseamnă numai executarea voluntară a obligaţiei, ci poate fi considerată un act juridic, o
convenţie între cel care execută și cel care primeste. Ea este un act juridic animo solvendi cu acceptul celui
care primeste plata.
Sediul materiei îl constituie art. 1097-1121 C.civ. care reglementează plata ca un mijloc de stingere
a obligaţiilor.
130
Drept civil
3. CONDIŢIILE PLĂŢII
Cine poate face plata ?
Plata poate fi făcută de orice persoană interesată sau chiar de o persoană neinteresată, de debitor
personal sau prin reprezentant, de persoana obligată alături de debitor (codebitor solidar) sau pentru
debitor (fidejusor sau cauţiunea reală) și chiar de un terţ neinteresat, care poate face plata fie în numele
debitorului (mandat sau gestiune de afaceri), fie în nume propriu (realizand o liberalitate).
Există însă și excepţii de la regula prezentată mai sus, că orice persoană poate face plata, și anume
în cazul obligaţiilor intuitu personae și în cazul în care părţile au convenit ca plata să nu fie făcută decat de
debitor.
În cazul în care plata are ca obiect executarea unei obligaţii “de a da”, este necesar ca cel care face
plata să aibă capacitatea de a înstrăina lucrul dat în plată, deci trebuie să aibă capacitatea de exerciţiu și să
fie proprietarul lucrului dat în plată.
Cand plata s-a făcut cu bunul unei alte persoane, adevăratul proprietar va avea la îndemană
acţiunea în revendicare.
Cui i se face plata?
Art. 1096 C.civ. dispune că plata trebuie să se facă creditorului sau împuternicitului său, sau aceluia
ce este autorizat de justiţie sau de lege să primească pentru creditor.
Deci pot primi plata: creditorul, mostenitorii creditorului, cesionarul (care a dobandit creanţa prin
cesiune), reprezentantul legal sau convenţional al creditorului și terţului desemnat de justiţie pentru a
primi plata (ex. creditorul popritor).
Cel ce primeste plata trebuie să fie o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu. O plată făcută
către o persoană incapabilă este sancţionată cu nulitatea relativă.
Obiectul plăţii îl constituie executarea întocmai a obligaţiei asumate.
Creditorul nu poate fi obligat să primească altceva decat ce i se datorează, chiar cand valoarea
lucrului oferit ar fi egală sau chiar mai mare. Creditorul poate însă accepta o altă prestaţie decat cea
datorată, dar în acest caz obligaţia nu se mai stinge prin plată, ci prin dare în plată.
Bunul individual determinat trebuie restituit în starea în care se găsea în momentul predării.
Debitorul răspunde de daunele produse după punerea să în întârziere. În ce privește bunurile de gen, se
aplică regula genera non pereunt. Dacă calitatea nu e stabilită prin convenţia părţilor, bunurile trebuie să
fie de o calitate mijlocie.
Principiul indivizibilităţii plăţii.
Cel care face plata trebuie să plătească datoria în întregime. Debitorul nu se poate elibera decat
plătind tot ce datorează deodată.
Există însă și unele excepţii de la principiul indivizibilităţii plăţii, și anume dacă:
a) prin convenţia părţilor se stabilește că obligaţia este divizibilă, pentru că regula indivizibilităţii este
supletivă, nu imperativă;
b) în cazul decesului debitorului care lasă mai mulţi mostenitori;
c) în caz de stingere a obligaţiei prin compensaţie;
d) când, în locul debitorului, datoria este plătită de fidejusori;
e) când instanţa acordă debitorului termen de graţie.
Data plăţii.
Plata trebuie făcută când datoria a ajuns la scadenţă, adică a devenit exigibilă. Trebuie totuși făcută
distincţie între obligaţiile cu executare imediată (pure si simple) și obligaţiile cu termen.
• La obligaţiile cu executare imediată, plata trebuie făcută în momentul nasterii raportului juridic
obligaţional, chiar atunci ea devine exigibilă.
• Dacă obligaţia este cu termen, plata este exigibilă la termenul stabilit de părţi; creditorul nu poate
pretinde plata înainte de acest termen.
Termenul este întotdeauna presupus a fi prevăzut în favoare debitorului, dacă nu s-a stabilit altfel.
Dacă este în exclusivitate în favoarea debitorului, plata se poate face și anticipat. Pentru plată cu întarziere,
131
creditorul are dreptul la despăgubiri pentru întarziere. Instanţa poate acorda debitorului termen de graţie,
în cadrul căruia poate esalona plata.
Locul plăţii.
Plata se face la locul convenit de părţi. Dacă nu este convenit un loc al plăţii, ea se va face la
domiciliul debitorului (este cherabilă), afară dacă părţile au convenit ca plata să se facă la domiciliul
creditorului (plata este portabilă).
Dacă obiectul plăţii este un bun cert și părţile nu au stabilit locul plăţii, ea se face la locul unde se
găsea bunul în momentul încheierii contractului.
Stabilirea locului plăţii prezintă importanţă pentru determinarea cheltuielilor de transport, precum
și în dreptul internaţional privat, pentru determinarea legii care guvernează executarea obligaţiei (lex loci
solutionis – legea locului plăţii). Mai mult, aceasta poate fi desemnată de părţi ca lex causae, adică legea
care se va aplica tuturor conflictelor legate de obligaţia respectivă.
Cheltuielile pentru efectuarea plăţii sunt în sarcina debitorului. Norma este însă supletivă.
Imputaţia plăţii.
Problema imputaţiei plăţii se pune dacă un debitor are mai multe datorii, care au ca obiect bunuri
de aceeasi natură, faţă de acelasi creditor.
Imputaţia plăţii înseamnă a ști care datorie se stinge prin plată. Ea se face potrivit următoarelor
reguli:
a. imputaţia se face, în primul rand, prin acordul părţilor;
b. ea poate fi făcută numai de către una din părţi, fie de debitor, fie de creditor;
c. legea dispune asupra modului în care se face imputaţia plăţii.
Debitorul trebuie să ţină seamă de anumite principii atunci când face imputaţia plăţii:
a. plata să fie suficientă pentru a stinge întreaga datorie. „Debitorul nu poate sili un creditor a primi
parte din datorie, fie datoria divizibilă chiar” (art. 1101 al. 1 C.civ.);
b. între datorii exigibile și neexigibile, plata se face asupra obligaţiei scadente, nu asupra celei
nescadente (ar fi o plată anticipativă);
c. plata se impută întâi asupra dobânzilor.
Creditorul face imputaţia plăţii în lipsa imputaţiei plăţii făcută de debitor. De regulă, în chitanţa
liberatorie el precizează ce datorie se stinge.
În lipsa imputaţiei plăţii făcută de părţi, ea se face după principiile Codului civil (art. 1113 C.civ.):
a. plata se impută asupra datoriei scadente, nu asupra celei nescadente;
b. dacă toate datoriile sunt la scadenţă, imputaţia se face asupra aceleia care este mai oneroasă
pentru debitor;
c. între datorii scadente și la fel de oneroase, imputaţia se face asupra celui mai vechi;
d. dacă sunt egale în toate, plata se impută proporţional asupra fiecăreia dintre ele.
Dovada plăţii.
Cel care face o propunere în faţa instanţei, trebuie să o dovedească. Creditorul care pretinde
executarea unei obligaţii trebuie să dovedească existenţa ei. Debitorul, la randul său, trebuie să
dovedească faptul plăţii.
Uneori faptul plăţii e prezumat (remiterea voluntară a titlului original făcută de creditor debitorului
face proba liberaţiunii). Prezumţia este absolută dacă titlul este înscris sub semnătură privată. Prezumţia
este relativă dacă titlul este înscris autentic sau hotărare judecătorească investită cu formulă executorie.
Operaţiunea plăţii este un act juridic, și prin urmare i se aplică regulile de admisibilitate ale probelor
actelor juridice prevăzute de Codul civil (art. 1191, 1203, 1205 C.civil). În majoritatea cazurilor, creditorul
eliberează debitorului o chitanţă, sub semnătură privată, prin care atestă plata.
Oferta reală urmată de consemnaţiune.
Debitorul are si un drept subiectiv de a face plata, nu numai o obligaţie. De aceea. cand plata este
refuzată de creditor, debitorul poate face o ofertă reală urmată de consemnaţiune (art. 1114 C.civ.),
132
Drept civil
somandu-l, prin intermediul executorului judecătoresc, să primească plata al cărei obiect îl ţine la dispoziţia
creditorului.
Dacă creditorul primeste plata, debitorul va fi eliberat. Dacă el refuză în continuare plata, debitorul
poate consemna lucrul la dispoziţia creditorului.
4. EXECUTAREA SILITĂ ÎN NATURĂ A OBLIGAŢIILOR

Noţiune. Dacă debitorul nu execută de bunăvoie obligaţia, deci nu efectuează plata,
creditorul poate cere executarea silită a obligaţiei.
În principiu, și executarea silită se face tot în natură, dar silit. Numai cand executarea în natură a
obligaţiei nu mai este posibilă, se trece la executarea ei prin echivalent, adică prin acordarea de
despăgubiri creditorului pentru prejudiciul pe care îl încearcă datorită neexecutării în natură a obligaţiei.
Executarea silită, în natură, a obligaţiilor după obiectul lor.
1. Executarea obligaţiilor „de a da”.
a. Dacă obligaţia de „a da” are ca obiect o sumă de bani, executarea în natură este întotdeauna
posibilă;
b. Dacă obiectul este un bun individual determinat, debitorul are două obligaţii:
de a transfera sau constitui dreptul de proprietate (care se realizează la data si in temeiul realizării
acordului de voinţă al părţilor);
obligaţia de predare a bunului (obligaţie de a face) și care este cu putinţă cât timp bunul se află la
debitor.
c. Dacă obiectul obligaţiei „de a da” este un bun de gen, dreptul de proprietate se va transmite în
momentul individualizării bunului, care implică faptul personal al debitorului.
2. Executarea obligaţiei „de a face” și “a nu face”.
În cazul obligaţiilor „de a face”, art. 1077 C.civ. prevede că, în caz de nerespectare a lor, „creditorul
poate fi autorizat de instanţa judecătorească să le aducă el la îndeplinire, cu cheltuiala debitorului”.
Pentru obligaţia „de a nu face”, art. 1076 prevede dreptul creditorului de a cere instanţei obligarea
debitorului la a distruge ceea ce a făcut cu încălcarea acestei obligaţii sau autorizarea de-a distruge el
însușii, pe cheltuiala debitorului, afară de dezdăunare.
În realitate, regula prevăzută de art. 1076 C.civ. se aplică numai la obligaţiile „de a face” „intuitu
personae”.
Daunele cominatorii.
Pentru situaţia în care mijloacele juridice puse la îndemâna creditorului pentru executarea obligaţiei
debitorului se dovedesc insuficiente, practica judecătorească a creat un alt mijloc de constrângere a
debitorului la executarea în natură, și anume daunele cominatorii.
Daunele cominatorii constau în suma de bani pe care debitorul trebuie să o plătească pentru fiecare
zi de întârziere, sau pentru altă unitate de timp, până la executarea obligaţiei. Daunele cominatorii sunt un
mijloc indirect de executare a obligaţiei, inclusiv a celor „intuitu personae”.
Daunele cominatorii nu au un caracter reparator, ci mai degrabă caracterul unei pedepse civile. Ele
au un caracter nedeterminat din punct de vedere al întinderii lor. Daunele cominatorii nu se aplică
obligaţiilor având drept obiect sume de bani, pentru că acestea produc dobânzi în caz de întârziere la
executare. Ele nu pot fi acordate nici pentru obligaţiile „de a da” care, în principiu, pot fi executate în
natură.
Daunele cominatorii se aplică numai atunci când este vorba despre asigurarea executării obligaţiilor
de a face și a nu face. Dar nici în aceste situaţii ele nu se acordă când:
a) executarea în natură a obligaţiilor nu mai este posibilă;
b) când este posibilă executarea obligaâiilor în natură pe calea silită, prin intermediul executorilor
judecătoresti sau de către creditor pe contul debitorului;
c) când refuzul debitorului de a executa este clar exprimat, astfel că instanţa judecătorească va stabili
direct despăgubirea pentru prejudiciul suferit de către creditor.
133
Deci, în situaţia când debitorul nu execută, execută cu întârziere sau necorespunzător obligaţia
asumată, instanţa nu va acorda daune cominatorii, ci despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin aceasta
creditorului.
Daunele cominatorii au un caracter provizoriu, pentru că cuantumul lor se reduce la limita
prejudiciului, deci daunele cominatorii se transformă în daune „compensatorii”.
5. EXECUTAREA INDIRECTĂ (PRIN ECHIVALENT) A OBLIGAŢIILOR

Art. 1073 C.civ. prevede că „creditorul are dreptul de a dobândi îndeplinirea exactă a obligaţiei”, iar
dacă acest lucru nu este cu putinţă, el „are dreptul la dezdăunare”.
Dezdăunările reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării sau
executării necorespunzătoare de către debitor și se mai numesc despăgubiri sau daune-interese.
Ele pot fi acordate fie sub forma unei sume globale de bani, fie sub forma unei despăgubiri periodice.
Noţiune. Executarea indirectă a obligaţiei înseamnă dreptul creditorului de a pretinde și a obţine de la
debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a neexecutării, a executării cu întârziere sau
a executării necorespunzătoare a obligaţiei asumate. De aceea executarea indirectă este o executare prin
echivalent.
Ea funcţionează în primul rând la obligaţiile „de a face” și „a nu face”.
În cazul în care executarea în natură a obligaţiei nu mai este posibilă, creanţa iniţială este înlocuită
de altă creanţă, aceea de despăgubire, care are ca obiect o sumă de bani ce reprezintă prejudiciul încercat
de debitor. Deci despăgubirile au un caracter de sancţiune.
Categorii de daune-interese
Despăgubirile sunt de două feluri:
a) moratorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu
întarziere a obligaţiei;
b) compensatorii, care reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de creditor pentru neexecutarea totală
sau parţială a obligaţiei.
Daunele moratorii se pot cumula cu executarea în natură a obligaţiei, pe când, de regulă, cele
compensatorii nu pot fi cumulate cu această executare, ele având tocmai menirea de a înlocui executarea
în natură.
Natura juridică a executării indirecte a obligaţiilor.
• În cazul executării indirecte (prin echivalent) a obligaţiilor, suntem în prezenţa unei răspunderi
civile, aceea de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită: neexecutarea, executarea cu
întârziere sau executarea necorespunzătoare a unei obligaţii.
• Răspunderea civilă își poate avea temeiul în nerespectarea unei obligaţii născute dintr-un contract
și este, deci, răspundere contractuală.
• Răspunderea delictuală este dreptul comun al răspunderii civile, iar răspunderea civilă contractuală
este o răspundere cu caracter derogatoriu.
Condiţiile răspunderii contractuale.
Condiţiile răspunderii contractuale sunt:
a) existenţa unei fapte ilicite, constând în nerespectarea unei obligaţii contractuale;
b) existenţa unui prejudiciu patrimonial;
c) raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu;
d) vinovăţia celui ce săvârșește fapta ilicită.
Din momentul în care sunt întrunite condiţiile răspunderii civile contractuale, se naște dreptul
subiectiv al creditorului de a pretinde despăgubiri de la debitorul său.
Pentru acordarea despăgubirilor este necesar, în plus, ca:
- debitorul să fi fost pus in intarziere,
- să nu existe o clauză de neresponsabilitate.
Condiţiile acordării de despăgubiri (daune-interese) sunt:
134
Drept civil
1. Prejudiciul, care este urmarea faptei ilicite a debitorului, ce constă tocmai în nerespectarea sau
executarea necorespunzătoare a obligaţiei asumate.
2. Sarcina probei existenţei prejudiciului incumbă creditorului, cu excepţia cazurilor când existenţa
daunelor este prezumată, creditorul fiind astfel scutit de obligaţia de a face dovada lor.
Ele sunt comensurate de legiuitor, în sensul că nu pot cuprinde decât dobânda legală, în afară de
regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune și societate (art. 1088 alin. 1 C.civ.).
Comensurarea daunelor-interese la nivelul dobânzii legale dă expresie principiului reparării
integrale a prejudiciului înscris în art. 1073-1074 C.civil.
În cazul obligaţiilor bănesti, potrivit art. 1 al Ordonanţei Guvernului nr. 9/2000 privind nivelul
dobânzii legale pentru obligaţiile bănesti, „părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata dobânzii
pentru întârzierea în plata unei obligaţii bănești”.
În cazul în care, potrivit dispoziţiilor legale sau prevederilor contractuale, obligaţia este purtătoare
de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală.
Dobânda legală se stabileste, în materie comercială, când debitorul este comerciant, la nivelul taxei
oficiale a scontului stabilit de Banca Naţională a României. În toate celelalte cazuri, dobânda legală se
stabileste la nivelul taxei oficiale a scontului stabilit de Banca Naţională a României diminuat cu
20%.Nivelul taxei oficiale a scontului, în funcţie de care se stabilește dobânda legală, este cel din ultima zi
lucrătoare a fiecărui trimestru valabil pentru întregul trimestru următor. El se publică în Monitorul Oficial al
Romaniei.
În relaţiile de comerţ exterior, când aplicabilă e legea română și cand s-a stipulat plata în monedă
străină, dobânda legală este de 6% pe an.
În raporturile civile dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an. Dobânda
trebuie să fie stabilită prin act scris. În lipsa acestuia se datorează numai dobânda legală.
Dobânda se va calcula numai asupra cuantumului sumei împrumutate.
3. Raportul de cauzalitate între fapta debitorului și prejudiciul suferit de creditor.
4. Vinovăţia debitorului.
Neexecutarea, executarea cu întârziere și necorespunzătoare trebuie să-i fie imputabilă debitorului.
Este vorba despre latura subiectivă a faptei debitorului faţă de faptă și urmările acesteia.
În sarcina debitorului funcţionează o prezumţie de vină în cazul neexecutării obligaţiei. Se răspunde
pentru orice fel de vină (intenţie sau culpă, indiferent de forma și gravitatea acesteia.
Exonerarea debitorului este făcută pentru caz de forţă majoră sau caz de fortuit. Deci în materia
contractuală ambele îl exonerează pe debitor. Debitorul este exonerat, de asemenea, și în cazul vinei însăși
a debitorului.
Punerea debitorului în întârziere.
Debitorul trebuie să-si execute obligaţia la termenul prevăzut de părţi în contract sau, dacă un astfel
de termen nu este prevăzut, de îndată ce obligaţia a fost asumată.
Simpla expirare a termenului în care trebuie executată obligaţia nu-l pune pe debitor în întarziere.
Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din partea creditorului prin care el pretinde
executarea obligaţiei de către debitor.
Ea se poate face în următoarele forme:
1) prin notificare prin intermediul executorilor judecătoresti;
2) prin cerere de chemare în judecată a debitorului, prin care se solicită executarea obligaţiei.
Debitorul este de drept pus în întârziere:
a) în cazurile anume determinate de lege (ex. la vânzarea de produse sau lucruri mobile, vânzarea se
rezolvă de drept în favoarea vânzătorului, fără punere în întârziere, dacă cumpărătorul nu ridică bunurile la
termen);
b) când părţile au convenit expres că debitorul este în întârziere la împlinirea termenului la care trebuie să
execute fără îndeplinirea vreunei formalităţi. Convenţia trebuie să fie expresă;
135
c) când obligaţia prin natura ei nu putea fi îndeplinită decât într-un termen determinat, termen care a fost
lăsat să expire;
d) în cazul obligaţiilor continue;
e) în cazul încălcării obligaţiilor de „a nu face”.
Punerea în întârziere este necesară numai pentru neexecutarea unor obligaţii contractuale, nu și
pentru obligaţiile extracontractuale.
Efectele punerii în întârziere:
a. de la data punerii în întârziere, debitorul datorează daune-interese moratorii;
b. din acel moment se stabilește refuzul debitorului de a executa, iar creditorul va fi îndreptăţit să pretindă
daune compensatorii pentru neexecutarea obligaţiei;
c. când obligaţia constă în „a da” un bun individual determinat, ca efect al punerii în întârziere, riscul pieirii
fortuite a bunului se strămută asupra debitorului.
Efectele punerii în întârziere încetează:
prin faptul debitorului, atunci când acesta recurge la oferta reală urmată de consemnaţiune, în
cazul în care creditorul refuză să primească plata;
prin faptul creditorului, când el renunţă expres sau tacit la punerea în întârziere.
6. CONVENŢII CU PRIVIRE LA RĂSPUNDERE

Normele legale prezentate mai sus sunt în principiu supletive și, cu unele excepţii, pot fi modificate
prin convenţia părţilor.
Convenţia părţilor cu privire la răspunderea debitorului trebuie să intervină înainte de producerea
prejudiciului pentru creditor; prin ea se poate agrava, înlătura sau restrânge răspunderea debitorului.
Convenţiile posterioare producerii prejudiciului prin care creditorul renunţă la repararea lui au o
altă semnificaţie juridică (ex. pot semnifica iertare de datorie). Uneori legea însăși agravează răspunderea
debitorului.
Trebuie evitată confuzia între convenţiile asupra răspunderii și cele prin care se determină anticipat
întinderea obligaţiei de despăgubire (clauza penală).
Sunt cunoscute trei categorii de convenţii de modificare a răspunderii:
a) convenţii care exonerează de răspundere. Sunt permise numai pentru ipotezele în care vina debitorului
îmbracă forma neglijenţei sau imprudenţei;
b) convenţii prin care se limitează răspunderea și care restrâng, după ivirea prejudiciului prin neexecutare,
întinderea reparaţiunii datorate. Produc efecte numai când vina debitorului constă în neglijenţă sau
imprudenţă;
c) convenţii de agravare a răspunderii (ex. se stipulează că debitorul va răspunde și pentru caz fortuit, și
chiar pentru forţă majoră).
Deci debitorul este ţinut să-și execute obligaţia. Dacă nu execută, va intra în funcţiune convenţia.
7. EVALUAREA DESPĂGUBIRILOR (A DAUNELOR-INTERESE)

Despăgubirile constau într-o sumă de bani ce reprezintă echivalentul prejudiciului suferit de
creditor.
Stabilirea despăgubirilor se face:
a) pe cale judecătorească (evaluare judiciară);
b) prin lege (evaluare legală);
c) prin convenţia părţilor (evaluare convenţională).
1. Evaluarea judiciară.
Principii de evaluare:
Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de debitor (damnum emergens) și câștigul pe care
creditorul nu l-a realizat (lucrum cessans);
debitorul va fi obligat să repare numai prejudiciul previzibil la momentul încheierii contractului.
136
Drept civil
Excepţie: când vina îmbracă forma dolului; debitorul va răspunde și pentru prejudiciul imprevizibil
la momentul încheierii contractului;
în toate cazurile este reparabil numai prejudiciul direct care se găsește în legătură cauzală cu faptul
care a generat neexecutarea contractului. Nu sunt supuse reparării prejudiciile indirecte.
2. Evaluarea legală există numai în privinţa prejudiciului suferit de creditor în cazul neexecutării
unei obligaţii care are ca obiect o sumă de bani. Aceste obligaţii pot fi executate întotdeauna în natură, și
prin urmare:
a. creditorul obligaţiei la o sumă de bani nu poate pretinde drept echivalent al prejudiciului prin întârziere
decât o dobândă cu 50% mai mare decât dobânda legală, în cazul în care s-a stipulat în contract o dobandă
convenţională;
b. creditorul nu este obligat să facă dovada că prin întârziere la executare i s-a cauzat un prejudiciu;
c. daunele-interese, constând în dobânda legală, sunt datorate de regulă din ziua chemării în judecată.
Actul normativ care stabilește nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile bănești este Ordonanţa
Guvernului nr.9/2000 care prevede că „părţile sunt libere să stabilească în convenţii rata dobânzii pentru
întârzierea la plata unor obligaţii bănești. în cazul în care obligaţia este purtătoare de dobânzi fără să se
arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală.
In raporturile civile dobânda nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% pe an, iar obligaţia
de a plăti o dobandă mai mare decât cea stabilită in condiţiile Ordonanţei Guvernului nr.9/2000 este nulă
de drept.
3. Evaluarea convenţională a daunelor de către părţi poate interveni in două situaţii:
a. părţile convin asupra cuantumului despăgubirilor după încălcarea
obligaţiei contractuale si producerea prejudiciului;
b. părţile evaluează anticipat prejudiciul pe care îl poate suferi creditorul ca urmare a neexecutării,
executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitor.
4. Clauza penală este convenţia accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul
prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a
obligaţiei de către debitorul său.
Clauza penală poate consta într-o sumă de bani sau altă valoare patrimonială.
Caractere juridice:
a.) este o convenţie, deci e supusă regulilor de valabilitate ale convenţiilor. Are un caracter accesoriu;
b.) se fixează anticipat valoare prejudiciului, adică scutește părţile de a se mai adresa justiţiei pentru
evaluarea prejudiciului și se înlătură dificultăţile pe care se ridică proba lui;
c.) scopul este determinarea prejudiciului și nu crearea posibilităţilor pentru debitor de a se elibera printr-o
altă prestaţie. Deci debitorul nu poate refuza executarea și oferi clauza penală.
Creditorul are însă, în caz de neexecutare, posibilitatea de a cere fie îndeplinirea obligaţiei principale, fie
clauza penală;
d.) în principiu, instanţa nu poate nici mări, nici micșora cuantumul, fiind un contract între părţi. În caz de
executare parţială,, cuantumul clauzei penale poate fi micșorat de instanţă proporţional cu ce s-a executat.
Dacă e prevăzută pentru neexecutare, ea nu poate fi cumulată cu executarea în natură;
e.) clauza penală este datorată atunci când sunt întrunite toate condiţiile acordate de despăgubiri.
Stipularea clauzei penale este interzisă în contractele de împrumut;
f.) creditorul obligaţiei cu clauză penală este un simplu creditor chirografar, fără drept de preferinţă faţă de
ceilalţi creditori chirografari
137
Verificaţi – vă cunoștinţele.
1. În cazul obligaţiilor de a da:

a) când obiectul plăţii nu constă într-o sumă de bani sau în bunuri consumptibile, transmiterea sau
constituirea unui drept real asupra unui bun se poate face numai de proprietarul capabil de a înstrăina
lucrul dat în plată;
b) când plata are ca obiect o sumă de bani, dacă ea este făcută de o persoană ce nu avea calitate de
proprietar, aceasta poate cere restituirea indiferent de buna sau reaua-credinţă a creditorului;
c) când plata are ca obiect bunuri consumptibile, proprietarul incapabil de a face plata poate cere
restituirea, dar numai de la creditorul de rea-credinţă, chiar dacă acesta ar fi consumat acele bunuri.
2. În cazul în care debitorul nu și-a achitat plata:
a) instanţa poate acorda debitorului termen de graţie;
b) instanţa poate dispune eșalonarea plăţii înăuntrul unui termen de graţie;
c) instanţa este obligată să acorde termen de graţie dacă debitorul cere aceasta.
3. Imputaţia plăţii poate fi făcută:
a) numai prin acordul părţilor;
b) numai de debitor;
c) de creditor;
d) conform dispoziţiilor legii.
4. Debitorul care face o plată:
a) când are o obligaţie exigibilă și una neeligibilă poate imputa plata asupra obligaţiei nescadente;
b) când are o creanţă producătoare de dobânzi și datorează suma împrumutată și dobânzi, poate face
imputaţia asupra capitalului, dacă creditorul consimte la aceasta;
c) când are o creanţă producătoare de dobânzi și datorează și suma împrumutată și dobânzi, face imputaţia
cu prioritate asupra dobânzilor, în mod obligatoriu, chiar dacă ar exista convenţie contrară.
5. Când o altă persoană a plătit o parte din datoria debitorului și a intervenit subrogaţia legală sau
convenţională în drepturile creditorului:
a) fostul creditor pierde orice privilegiu deţinut anterior, el rămânând un simplu creditor chirografar pentru
partea de datorie neachitată;
b) subrogatul câștigă toate drepturile și acţiunile deţinute de creditor cu privire la întreaga datorie;
c) creditorul poate exercita, pentru partea sa din datorie ce a mai rămas de plătit, aceleași drepturi ce
exercită și subrogatul, pentru partea plătită, împotriva debitorului.
6. Există subrogaţie convenţională în drepturile creditorului:
a) când creditorul, primind plata sa de la o altă persoană, lasă să se înţeleagă tacit că dă acestei persoane
drepturile și acţiunile sale împotriva debitorului;
b) când o persoană neinteresată plătește datoria iar ulterior, fostul creditor încredinţează acestei persoane
drepturile și acţiunile sale împotriva debitorului;
c) când creditorul, primind plata sa de la o altă persoană dă expres și în același timp cu plata, acestei
persoane, drepturile și acţiunile sale împotriva debitorului.
7. Imputaţia plăţii făcută de creditor:
a) este obligatorie pentru debitor;
b) nu este obligatorie pentru debitor;
c) poate fi contestată de către debitor dacă creditorul l-a surprins sau l-a indus în eroare prin manoperele
care le-a făcut.
8. Când niciuna dintre părţi nu a făcut imputaţia, plata se impută astfel:
a) dacă o datorie este scadentă și alta nescadentă, plata se impută asupra celei pe care debitorul are mai
mare interes să o stingă;
b) dacă toate datoriile au ajuns la scadenţă și au aceeași vechime, dar nu sunt deopotrivă oneroase
imputaţia se face proporţional asupra fiecăreia dintre ele;
138
Drept civil
c) dacă toate datoriile sunt scadente și deopotrivă de oneroase, imputaţia se va face asupra celei mai vechi
dintre ele;
d) dacă toate datoriile sunt scadente, deopotrivă oneroase și au aceeași vechime plata se va imputa
proporţional asupra fiecăreia dintre ele, creditorul primind astfel o plată parţială.
139
MODURILE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR
Studierea capitolului Modurile de stingere a obligaţiilor asigură cunoștinţe pentru ca viitorul specialist să
deprindă competenţa de a:
• prezenta modurile de stingere a obligaţiilor;
• stabili domeniul de aplicare al compensaţiei legale, convenţionale și judecătorești;
• evalua utilizarea modurilor de stingere a obligaţiilor în domeniul economico – financiar, la nivel de
societate comercială sau macroeconomic.
1. NOŢIUNE. CLASIFICĂRI
2. COMPENSAŢIA
3. CONFUZIUNEA
4. DARE ÎN PLATĂ
5. REMITEREA DE DATORIE
6. IMPOSIBILITATEA FORTUITĂ DE EXECUTARE
1. NOŢIUNE. CLASIFICĂRI
Art. 1091 C.civ. prevede că „obligaţiile se sting prin plată, prin novaţiune, prin remitere voluntară,
prin compensaţie, prin confuziune, prin pierderea lucrului, prin anulare sau resciziune, prin efectul condiţiei
rezolutorii și prin prescripţie”.
Clasificări. Modurile de stingere a obligaţiilor se clasifică:
A. După rolul voinţei părţilor în încetarea raportului juridic în:
a) moduri voluntare: remiterea de datorie, compensaţia convenţională etc., și
b) moduri care acţionează în afara voinţei părţilor: imposibilitatea fortuită de executare, confuziunea.
B. După cum stingerea obligaţiei a dus sau nu la realizarea creanţei creditorului pot fi:
a) moduri care duc la stingerea creanţei: compensaţia, confuziunea, darea în plată.
b) moduri care nu duc la stingerea creanţei: remiterea de datorie, imposibilitatea fortuită de executare.
2. COMPENSAŢIA
Noţiune. Compensaţia constă în stingerea a două obligaţii reciproce, până la concurenţa celei mai
mici dintre ele.
Compensaţia presupune două raporturi juridice obligaţionale distincte, în cadrul cărora aceleași
persoane sunt creditor, în primul raport, și debitor, în al doilea raport juridic, respectiv debitor în primul
raport juridic și creditor în al doilea raport.
Dacă obligaţiile sunt egale ca valoare, se vor stinge în întregime; dacă nu sunt egale, datoriile se vor
stinge pană la concurenţa celei mai mici.
Compensaţia este un mijloc simplificat de executare a obligaţiilor, prin evitarea unei plăţi duble. În
al doilea rând, ea se prezintă ca mijloc de garantare a realizării creanţei creditorului.
Domeniul de aplicare al compensaţiei. Compensaţia este un mod de stingere a oricărei obligaţii,
indiferent de izvorul lor.
Excepţii, când nu operează compensaţia:
a) când se pretinde restituirea unui bun ce a fost luat pe nedrept de la proprietar;
140
Drept civil
b) când se pretinde restituirea unui depozit neregulat, adică a unor bunuri fungibile date în depozit și
consumate de depozitar;
c) când creanţa este insesizabilă;
d) în dauna drepturilor dobândite de alte persoane (ex. în cazul popririi).
Felurile compensaţiei.
Compensaţia poate fi: legală, convenţională și judecătorească.
A. Compensaţia legală operează de drept în puterea legii. Condiţii:
a) reciprocitatea obligaţiilor;
b) creanţele să aibă ca obiect bunuri fungibile;
c) creanţele să fie certe (adică existenţa lor să nu fie discutabilă, din punct de vedere juridic);
d) să fie lichide (determinate cu exactitate în valoarea lor);
e) să fie exigibile, adică ajunse la scadenţă. În schimb, termenul de graţie nu împiedică compensaţia, pentru
că el reprezintă o favoare acordată de instanţă debitorului pană la executarea silită a obligaţiei.
Dacă sunt îndeplinite toate aceste condiţii, compensaţia se produce de drept.
Totuși compensaţia va fi rezolvită (desfiinţată) dacă părţile au săvârșit acte incompatibile cu
stingerea datoriilor reciproce, cum sunt:
a.- acceptarea de către debitor a cesiunii de creanţă. Debitorul nu va mai putea invoca împotriva
cesionarului compensaţia pe care o putea invoca împotriva cedentului înaintea cesiunii. Se consideră că a
renunţat la compensaţie. Dacă cesiunea a devenit opozabilă prin notificare, aceasta împiedică numai
compensarea creanţelor dobândite de debitor împotriva cedentului după notificare, dar el poate opune în
compensaţie pe cele anterioare;
b.- acceptarea de către unul din cei doi creditori reciproci, între care a operat compensaţia legală, a plăţii
făcute de celălalt;
c.- când unul dintre cei doi creditori reciproci, între care a operat compensaţia legală, urmărește pe celălalt
si acesta nu-i opune compensaţia.
B. Compensaţia convenţională are loc prin convenţia părţilor, atunci când nu sunt întrunite condiţiile
pentru a opera compensaţia legală.
C. Compensaţia judecătorească poate avea loc când datoriile reciproce nu sunt lichide sau nu au ca obiect
bunuri fungibile. În această situaţie, unul din creditorii reciproci se poate adresa instanţei de judecată care
va aprecia și va dispune stingerea datoriilor pană la concurenţa celei mai mici.
Efectele compensaţiei.
Compensaţia stinge creanţele reciproce ca și plata. Odată cu creanţele se sting și accesoriile și
garanţiile lor. Dacă între părţi sunt mai multe datorii reciproce, compensarea lor se va determina după
regulile aplicabile imputaţiei plăţii.
Efectele compensaţiei judecătorești se vor produce pe data rămânerii definitive a hotărârii prin care
s-a dispus compensaţia.
3. CONFUZIUNEA
Noţiune. Confuziunea constă în întrunirea la aceeași persoană atât a calităţilor de debitor, cât si
aceea de creditor, în cadrul aceluiași raport juridic obligaţional. De exemplu, creditorul moștenește pe
debitor, sau invers, debitorul moștenește pe creditor (deci un singur subiect de drept deţine două calităţi
incompatibile între ele - creditor si debitor).
Confuziunea se poate aplica tuturor obligaţiilor, independent de izvorul lor.
La succesiuni ea operează dacă moștenirea este acceptată pur si simplu, nu si în cazul în care
acceptarea este făcută sub beneficiu de inventar.
Efectele confuziunii.
Confuziunea stinge raportul juridic obligaţional, cu toate garanţiile si accesoriile lui. Deci se
eliberează prin confuziune și garantul personal, fidejusorul. Dacă operează numai cu privire la el, se stinge
obligaţia lui de garanţie, dar nu si cea principală.
141
La obligaţiile solidare se stinge numai partea codebitorului solidar.

Încetarea confuziunii. Confuziunea încetează când cauza care a provocat-o, pentru că confuziunea
este practic o piedică în executarea obligaţiei, și nu o cauză de stingere. De aceea, când imposibilitatea
dispare, confuziunea nu-și va mai produce efectele și obligaţia renaște.
4. DAREA ÎN PLATĂ
Noţiune. Darea în plată este operaţiunea juridică prin care debitorul execută către creditorul său
o altă prestaţie ducat aceea la care s-a obligat la încheierea raportului juridic obligaţional. Darea în
plată se face numai cu consimţământul creditorului.
Ea se aseamănă cu novaţia prin schimbare de obiect. Dar novaţia operează înainte de plată, pe când
dare în plată are loc în momentul plăţii.
Novaţia este un mod de transformare a obligaţiei, în timp ce darea în plată duce la stingerea
obligaţiei.
Darea în plată stinge datoria întocmai ca și plata. Când noua plată este un bun individual
determinat, se cere ca cel care face darea in plată să fie proprietarul lucrului.
5. REMITEREA DE DATORIE
Noţiune. Remiterea de datorie este renunţarea cu titlu gratuit a creditorului de a-și valorifica
creanţa pe care o are împotriva debitorului său.
Remiterea de datorie nu este un act juridic unilateral ci un contract, deci presupune și
consimţământul debitorului.
Remiterea de datorie poate fi făcută și printr-un testament, caz în care ea constituie un legat de
liberaţiune. Debitorul poate accepta sau nu legatul prin care este făcută remiterea de datorie.
Condiţii. Remiterea de datorie apare ca un contract cu titlu gratuit, care implică intenţia creditorului
de a face o liberalitate debitorului său.
Deci, dacă se face prin acte între vii, remiterea de datorie constituie o donaţie indirectă și este
supusă tuturor regulilor referitoare la revocare, raport și reducţiune.
Nu sunt aplicabile însă regulile de fond ale donaţiei, deci remiterea de datorie nu trebuie să îmbrace
forma autentică.
Dacă însă remiterea de datorie este făcută prin testament, ea trebuie să îndeplinească condiţiile de
formă ale testamentului.
Proba remiterii de datorie. Fiind un act juridic, se aplică regulile de drept comun aplicabile probei
actelor juridice.
Art. 1138 C.civ. instituie două prezumţii de liberare a debitorului:
a) dacă creditorul înmânează debitorului titlul original constatator al creanţei, care este un înscris sub
semnătură privată, este o prezumţie absolută de liberare a debitorului;
b) dacă se remite titlul care este înscris autentic sau copia legalizată a unei hotărâri investită cu formulă
executorie, prezumţia de liberare a debitorului este relativă.
Partea interesată va trebui să dovedească însă natura actului juridic care a dus la remiterea titlului
constatator al creanţei de către creditor debitorului său.
Efectele remiterii de datorie. Obligaţia debitorului se stinge și debitorul va fi eliberat de executarea
ei. Odată cu creanţa se sting și garanţiile care au însoţit-o. La codebitorii solidari, remiterea făcută unuia
liberează și pe ceilalţi codebitori, afară de cazul când creditorul și-a rezervat expres drepturile împotriva
acestora.
Remiterea făcută unui fidejusor nu eliberează nici pe debitorul principal și nici pe ceilalţi fidejusori.
142
Drept civil
6. IMPOSIBILITATEA FORTUITĂ DE EXECUTARE

Noţiune. Obligaţia se stinge prin faptul că executarea ei a devenit imposibilă, datorită unui caz
fortuit sau de forţă majoră, deci independent de vreo vină din partea debitorului.
Imposibilitatea poate privi obligaţiile de a da un bun individual determinat, de a face și de a nu face,
dar nu și obligaţia de a da bunuri de gen, căci, în principiu, procurarea lor este întotdeauna posibilă.
Art. 1156 C.civ. stabilește că pentru a fi liberat prin intervenţia cazului fortuit sau a celui de forţă
majoră, se cere ca pieirea obiectului obligaţiei să fi avut loc fără vina (culpa) debitorului și înainte de a fi
fost pus în întârziere (dar chiar și în acest din urmă caz debitorul se va libera dacă va dovedi că lucrul ar fi
pierit și fiind în posesia creditorului).
Dacă imposibilitatea fortuită de executare este temporară, debitorul va fi obligat la executare după
ce aceasta devine posibilă; în acest caz, obligaţia nu se stinge, ci se suspendă numai executarea ei.
Verificaţi – vă cunoștinţele.
1. În cazul unei obligaţii indivizibile, dacă operează confuziunea între calitatea de creditor și unul dintre
debitorii solidari:
a) raportul juridic obligaţional se va stinge împreună cu toate garanţiile și accesoriile sale;
b) creanţa nu se va stinge decât pentru partea debitorului solidar în persoana căruia a operat confuziunea
și nu profită decât în aceeași măsură celorlalţi codebitori solidari și fidejusorilor acestora;
c) raportul juridic obligaţional va rămâne neschimbat, întrucât creditorul poate urmări pe oricare debitor
pentru întreaga datorie.
2. Constituie manifestări de voinţă incompatibile cu stingerea, prin compensaţie, a datoriilor reciproce:
a) acceptarea de către unul dintre cei doi creditori reciproci, între care a operat compensaţia legală, a plăţii
făcută de celălalt;
b) când unul dintre cei doi creditori reciproci, între care a operat compensaţia legală, urmărește pe celălalt
și acesta nu-i opune compensaţia;
c) refuzul de acceptare de către debitor a cesiunii de creanţă pe care o face creditorul său unui cesionar.
3. Constituie moduri de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea creanţei creditorului:
a) darea în plată;
b) remiterea de datorie;
c) delegaţia;
d) compensaţia.
4. Confuziunea ce operează între calitatea de creditor și debitor:
a) are ca efect stingerea raportului juridic obligaţional;
b) nu liberează garanţiile și accesoriile obligaţiei principale;
c) liberează garanţiile obligaţiei principale;
d) poate să înceteze atunci când încetează cauza care a provocat-o.
5. Remiterea de datorie:
a) este un act juridic unilateral;
b) făcută prin acte inter vivos, constituie o donaţie indirectă și este supusă tuturor regulilor
specifice donaţiei;
c) nu poate fi refuzată de debitor.
6. Remiterea de datorie făcută în folosul unuia dintre codebitorii solidari:
a) liberează pe toţi ceilalţi codebitori;
b) nu liberează pe ceilalţi codebitori, dacă creditorul și-a rezervat anume drepturile sale în
contra acestora din urmă, în acest caz, creditorul putând să ceară plata întregii datorii de la
aceștia;
c) are efect liberarea în parte a garanţiilor ce însoţesc întreaga datorie.
7. Cazul fortuit sau forţa majoră stinge obligaţia de restituire sau predare
143
a unui lucru cert și determinat:

a) numai dacă au intervenit anterior punerii în întârziere a debitorului;
b) dacă au intervenit după punerea în întârziere, debitorul dovedește că lucrul ar fi pierit și
dacă ar fi fost predat creditorului, chiar dacă debitorul își asumase riscul pieirii fortuite;
c) numai dacă sunt probate de către debitor.
8. Cel care a plătit o datorie stinsă, de drept, prin compensaţie:
a) nu mai poate beneficia de privilegiile și ipotecile care garantau creanţa renăscută prin
rezolvarea compensaţiei, dacă știa că datoria fusese stinsă prin compensaţie;
b) beneficiază de privilegiile și ipotecile care garantau creanţa renăscută prin rezolvirea
compensaţiei, întrucât se aplică cu prioritate principiul efectuării plăţii faţă de principiul
compensării legale;
c) nu mai poate beneficia de privilegiile și ipotecile care garantau creanţa renăscută prin
rezolvirea compensaţiei, afară de cazul în care există o cauză evidentă ce l-a făcut să nu
cunoască creanţa care trebuia să compenseze datoria sa.
144
Drept civil
GARANTAREA OBLIGAŢIILOR
Studierea capitolului Garantarea obligaţiilor asigură cunoștinţe pentru ca viitorul specialist să deprindă
competenţa de a:
• clasifica mijloacele juridice de garantare a obligaţiilor.
• cunoaște regimul juridic al garanţiilor personale și reale;
• utiliza în activitatea practică textele normative.
1. NOŢIUNEA GARANTĂRII OBLIGAŢIILOR. ARVUNA

2. CLASIFICAREA GARANŢIILOR OBLIGAŢIILOR
3. FIDEJUSIUNEA (CAUŢIUNEA)
4. DREPTUL LA RETENŢIE
5. GAJUL
6. REGIMUL JURIDIC AL GARANŢIILOR MOBILIARE
7. IPOTECA
8. PRIVILEGIILE
1. NOŢIUNEA GARANTĂRII OBLIGAŢIILOR. ARVUNA

Garantarea obligaţiilor constituie o măsură de asigurare a executării lor împotriva riscului
insolvabilităţii debitorului.
Gajul general comun al creditorilor chirografari, prevăzut de art. 1718 C.civ., este cea mai generală
garanţie pentru executarea obligaţiilor.
Gajul general comun reflectă poziţia egală a creditorilor care au următoarele prerogative: 1) pot
acţiona, pentru a înlătura neglijenţa creditorului lor, pe calea acţiunii oblice; 2) pot acţiona pentru
revocarea actelor frauduloase făcute de debitor în dauna drepturilor lor pe calea acţiunii pauliene; 3) pot
lua măsuri de conservare asupra patrimoniului debitorului lor și a bunurilor aflate în acest patrimoniu; 4)
pot să procedeze la executarea silită în locul debitorului lor neglijent. Acestea sunt și limitele maxime ale
dreptului de gaj general.
Garanţiile sunt mijloacele juridice care, dincolo de limitele dreptului de gaj general și în plus faţă de
acest drept, conferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare constând, de regulă, fie într-o
prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului, să
urmărească o altă persoană care s-a angajat să execute ea obligaţia ce revenea debitorului.
Nu includem în noţiunea de garanţie clauza penală, și nici arvuna, deși și una și cealaltă contribuie la
executarea obligaţiei. Arvuna constă într-o prestaţie efectivă, în timp ce, în cadrul clauzei penale, suma
constituind penalitatea este numai promisă.
Arvuna este o sumă de bani pe care o parte contractantă o plătește în momentul încheierii
contractului. Dacă contractul se execută, arvuna se impută asupra preţului sau, dacă a fost plătită de
cealaltă parte contractantă, i se restituie. Dacă contractul nu se execută, iar neexecutarea se datorează
celui ce a plătit arvuna, suma respectivă nu-i va mai fi restituită, iar când cealaltă parte este culpabilă de
neexecutarea contractului, ea va restitui dublul sumei pe care a primit-o drept arvună.
Convenţia de arvună se poate prezenta ca un pact comisoriu, în sensul că, în caz de neexecutare,
contractul este desfiinţat, dar în loc ca părţile să fie repuse în situaţia anterioară, partea culpabilă de
neexecutarea lui va pierde suma pe care o reprezintă arvuna.
145
Există și alte modalităţi juridice care îndeplinesc funcţia de garanţie, altele decât garanţiile propriu-
zise (ex. solidaritatea și indivizibilitatea).
Sediul materiei garantării obligaţiilor îl reprezintă, în principal, Codul Civil, titlul Despre fidejusiune
(cauţiune), (art. 1646-1651), titlul XV – Despre amanet (art. 1685-1696) și mai ales titlul XVIII – Despre
privilegii si ipoteci (art. 1718-1823).
2. CLASIFICAREA GARANŢIILOR
Garanţiile se clasifică în garanţii personale și garanţii reale:
A. garanţiile personale sunt cele când o altă persoană decât debitorul se angajează faţă de
creditor și execută obligaţia, în cazul în care debitorul principal nu o va face (fidejusiunea);
B. garanţiile reale, care constau în afectarea unui bun pentru garantarea obligaţiei, adică în instituirea
unui drept real accesoriu de garanţie, cu privire la acest bun. De aici se naște dreptul de preferinţă
și de urmărire pentru creditor. Garanţiile sunt gajul, ipoteca și privilegiile reale.
Există și o formă de garanţie reală imperfectă, și anume dreptul de retenţie.
3. FIDEJUSIUNEA (CAUŢIUNEA)
Definiţie. Fidejusiunea este un contract prin care o persoană, numită fidejusor, se obligă faţă de
creditorul altei persoane să execute obligaţia celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa.
Felurile fidejusiunii. Fidejusiunea poate fi:
convenţională – când creditorul și debitorul cad de acord asupra necesităţii unui garant;
legală – când legea îl obligă pe debitor să aducă un fidejusor, și
judecătorească – când instanţa dispune aducerea unui fidejusor.
Caractere juridice: Contractul de fidejusiune este un contract:
- accesoriu:
a. fidejusiunea urmează soarta obligaţiei principale;
b. fidejusiunea nu poate depăși ca întindere obligaţia principală, sau să fie mai oneroasă decât
aceasta;
c. fidejusiunea se întinde la toate accesoriile;
- consensual – convenţia trebuie să fie expresă;
- unilateral - dă naștere la o singură obligaţie, cea a fidejusorului;
- cu titlu gratuit.
Condiţiile cerute în persoana fidejusorului. Fidejusorul trebuie să aibă capacitatea de a contracta.
El trebuie să fie solvabil. Dacă devine insolvabil, trebuie adus alt fidejusor. De asemenea, fidejusorul
trebuie să aibă domiciliul în raza teritorială a tribunalului judeţean în care trebuie să execute obligaţia.
Minorul, interzisul judecătoresc sau reprezentantul legal nu pot să garanteze obligaţia altuia48
Ce obligaţii pot fi garantate?
Orice obligaţie, în primul rând cele bănești, și chiar și obligaţiile intuitu personae. Se garantează atât
obligaţiile prezente cât și cele viitoare, și chiar și cele numai eventuale. Obligaţia cambială poate fi
garantată. Fidejusiunea se va numi, în aceste caz, aval și se face prin menţiunea scrisă pe cambie a
cuvintelor “pentru aval” sau o expresie echivalentă, urmată de semnătura fidejusorului.
Efectele fidejusiunii:
A. În raporturile dintre creditor și fidejusor.
În caz de neexecutare din partea debitorului, creditorul poate să urmărească direct pe fidejusor
pentru executarea creanţei. Dar obligaţia fidejusorului este o obligaţie accesorie, subsidiară.
Fidejusorul are la dispoziţie excepţiile: beneficiul de discuţiune și beneficiul de diviziune (dacă există
mai mulţi fidejusori). Pentru invocarea beneficiului de discuţiune, fidejusorul: trebuie să-l invoce înainte de
48
art.1659 Cod civil.
146
Drept civil
judecata fondului, să indice sumele ce pot fi urmărite, iar bunurile debitorului să se afle pe raza tribunalului
în care se va face plata49.
Fidejusorul poate invoca, de asemenea, excepţii de ordin general, ce decurg din însăși contractul de
fidejusiune, ca și pe cele decurgând din obligaţia debitorului principal.
B. Raporturile dintre fidejusor și debitorul principal.
Dacă a plătit datoria, fidejusorul se poate regresa (întoarce) împotriva debitorului, chiar dacă a
garantat fără știinţa acestuia din urmă (art. 1669 C.civ.).
Temeiul regresului îl constituie, de regulă, subrogaţia legală în dreptul creditorului plătit. Când
fidejusorul a garantat pentru mai mulţi debitori principali solidari, pentru una și aceeași datorie, fidejusorul
ce a garantat pentru ei toţi are regres în contra fiecăruia dintre ei pentru repetiţiunea (restituirea) sumei
totale ce a plătit (art. 1671 C.civ.).
Fidejusorul pierde dreptul de regres împotriva debitorului principal dacă:
a) nu a înștiinţat pe debitor despre efectuarea plăţii, astfel încât acesta din urmă plătește a doua oară;
b) a plătit datoria fără să fi fost urmărit și fără să fi înștiinţat pe debitor, care ar fi avut mijloace de
stingere a datoriei (art. 1672 C.civ.).
C. Raporturile dintre fidejusori
Dacă sunt mai mulţi fidejusori și unul a plătit, el se poate întoarce, printr-o acţiune în regres,
împotriva celorlalţi fidejusori, dar numai în cazurile prevăzute de lege (art. 1673 C.civ.):
- fidejusorul plătitor a fost urmărit în judecată pentru a plăti;
- când debitorul este în stare de insolvabilitate sau de faliment;
- datoria principală ajunsese la scadenţă;
- când debitorul s-a îndatorat de a-l libera de garanţie pe fidejusor într-un termen determinat și
acesta a expirat.
Stingerea fidejusiunii
Fidejusiunea se poate stinge în mod direct, ca urmare a stingerii obligaţiei principale. Nu se stinge
însă când plata a fost făcută nu de debitor ci de un terţ care se subrogă în drepturile creditorului plătit50.
Fidejusiunea se poate stinge pe cale directă, independent de soarta obligaţiei principale, prin
remitere de fidejusiune, confuziune, sau prin compensaţie opusă de către fidejusor creditorului.
Un mod de stingere specific este acela când, prin culpa creditorului, fidejusorul nu ar mai putea
intra în drepturile, privilegiile și ipotecile de care beneficia creditorul, atunci când ar plăti datoria (art. 1682
C.civ.).
Garanţia suplimentară este constituită de un terţ pentru pagubele ce le-ar produce gestionarul
(Legea nr. 22/1969, modificată prin Legea nr. 54 din 15 iulie 1994).
Condiţiile puse de Legea nr. 54/1994 pentru nașterea și valabilitatea garanţiei sunt:
- contractul de garanţie trebuie întocmit în formă scrisă;
- o persoană nu poate garanta mai mulţi gestionari;
- garanţiile reciproce între gestionari sunt oprite;
- garanţia este accesorie faţă de contractul de muncă al gestionarului;
- garanţia se instituie “intuitu personae”;
- cererea pentru urmărirea garantului are caracterul unei acţiuni civile;
- în procesul penal intentat împotriva gestionarului, garantul va fi introdus ca parte responsabilă
civilmente.
49
art. 1662-1668 Cod civil.
50
art. 1679 Cod civil.
147
4. DREPTUL DE RETENŢIE
Definiţie. Dreptul de retenţie este un drept real de garanţie imperfect, în temeiul căruia cel care
deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să reţină lucrul
respectiv, să refuze deci restituirea, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a
cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun.
Condiţia necesară pentru invocarea dreptului de retenţie este ca datoria deţinătorului lucrului să se afle în
conexiune cu lucrul, să fie deci un “debitum cum re junctum”.
Domeniul de aplicare al dreptului de retenţie. Codul civil nu are un text generic despre dreptul de
retenţie, ci cuprinde numai unele aplicaţii ale sale
Condiţii: se cere ca bunul la care se referă dreptul de retenţie să fie proprietatea exclusivă a celui ce
este debitorul deţinătorului bunului.
Exemple: dreptul hotelierului sau cărăușului de a reţine bunurile clientului până la plata preţului,
sau comoștenitorul obligat la raport, care a făcut cheltuieli cu bunul pe care îl raportează, îl poate reţine
până la restituirea lor.
Natura juridică. Efecte.
- Este un drept real de garanţie imperfect, opozabil terţilor străini de raportul juridic, creditorilor
chirografari, precum și celor privilegiaţi și ipotecari, ulteriori intrării lucrului în detenţia retentorului,
dar nu și faţă de cei anteriori;
- nu conferă prerogativa urmăririi bunului în mâna altei persoane;
- este indivizibil;
- oferă o simplă detenţie precară, deci nu o posesie (prin urmare, retentorul nu are dreptul la fructe
și detenţia sa nu este temei pentru uzucapiune);
- procedural, dreptul de retenţie poate fi invocat pe cale de excepţie în litigiile privind restituirea
lucrului sau a contestaţiei la executarea unei hotărâri privind restituirea ori evacuarea (în hotărârile
de partaj) bunului.
5. GAJUL
Noţiune. Gajul sau amanetul este un contract accesoriu, prin care debitorul remite creditorului său
un lucru mobil pentru garantarea datoriei.
Obiectul gajului este un bun mobil corporal sau incorporal (creanţa pe care debitorul o are
împotriva unei alte persoane).
Contractul de gaj este reglementat de Codul civil, în art. 1685-1695 și de Titlul VI al Legii nr. 99/1999
intitulat „Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare51”.
Gajul poate fi cu deposedare și fără deposedare. Creditorul care primeste gajul se numește creditor
gajist.
Formele gajului.
După modul de stabilire a obligaţiei, poate fi: convenţional, legal și judecătoresc.
Gajul convenţional este stabilit de părţi, prin convenţia lor.
Gajul legal. Legea este aceea care obligă unele persoane să constituie un gaj (ex. Legea
nr.22/196952)
Gajul judecătoresc. Instanţa dispune instituirea gajului. Art. 392 C.pr.civ. prevede: „hotărârea care
obligă pe o parte ca să dea o cauţiune (gaj) sau un garant va arăta și termenul când să se aducă
acea cauţiune sau să se aducă acea cauţiune sau să se înfăţișeze acel garant”, iar art. 395 C.pr.civ.
51
publicată în M.O. nr. 236/27 mai 1999, modificată şi completată prin O.G. nr. 89/2000 privind unele măsuri pentru autorizarea
operatorilor şi efectuarea înscrierilor în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare şi Legea nr. 161/2003 privind unele
măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea
şi sancţionarea corupţiei.
52
publicată în B. Of. nr. 132/18 noiembrie 1969, modificată prin Legea nr. 54/25 iunie 1994.
148
Drept civil
prevede că „dacă se primește cauţiunea (gajul – n.n.) sau garantul, actul care le primește va fi
executor, cu tot dreptul de apel”.
Trebuie însă precizat că și gajul legal, ca și gajul judecătoresc, se constituie tot prin acordul de
voinţă al părţilor, prin contractul de gaj, dar că obligaţia de a aduce gajul poate rezulta din lege sau din
hotărâre judecătorească.
Caractere juridice.
Gajul este un contract:
- accesoriu, grefat pe contractul principal;
- real (cel cu deposedare, pentru că se predă bunul) sau consensual (cel fără deposedare) și
- unilateral (dă naștere doar obligaţiei creditorului de a păstra bunul, a-l conserva și a-l restitui
debitorului când acesta își va executa obligaţia).
Contractul de garanţie reală este contractul în baza căruia se constituie o garanţie reală în bunuri
sau în drepturi în beneficiul unui anumit creditor (art. 14 alin. 1 din Legea nr. 99/1999).
Constituirea gajului.
a. Constituitorul gajului trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină.
b. Obiectul gajului poate fi un bun mobil corporal sau incorporal care trebuie să fie în circuitul
civil.
c. Formalităţile legale care trebuie să fie îndeplinite pentru constituirea gajului:
1. Gajul trebuie să fie constatat printr-un înscris înregistrat , de regulă autentic, care să arate suma
garantată și să descrie bunurile cu care se garantează.
Amanetul sau ipoteca asupra bunurilor care intră sub incidenţa titlului „Regimul juridic al garanţiilor
reale mobiliare” din Legea nr.99/1999, constituite și înregistrate înainte de data intrării în vigoare a titlului
sus-menţionat, au rămas supuse dispoziţiilor legale existente la data constituirii lor.
În prezent, înregistrarea operaţiunilor privind garanţiile reale mobiliare se efectuează în Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, care este un sistem de evidenţă al priorităţii garanţiilor reale
imobiliare, structurată pe persoane și bunuri, într-o bază de date unică, înscrieri efectuate pe baza unui
formular de aviz de garanţie.
2. În cel mult 24 de ore de la înscrierea avizului de garanţie reală, fiecare creditor este obligat să
trimită o copie de pe aceasta debitorului. În caz de neconcordanţă între datele cuprinse în
formularul de aviz de garanţie reală și cele cuprinse în contractul de garanţie, în raporturile dintre
terţi și în cele dintre părţi și terţi vor prevala cele prevăzute în formularul de aviz de garanţie reală.
3. Dacă e mobil incorporal, se cere un înscris înregistrat și, în plus, să fie notificat debitorului creanţei
gajate.
Efectele gajului.
Creditorul are următoarele drepturi și obligaţii:
a. să reţină lucrul, dacă este gaj cu deposedare, până la achitarea datoriei în întregime (este
indivizibil);
b. dreptul creditorului de a-l revendica, pe temeiul gajului, din mâinile oricui s-ar găsi; dar posesorul
de bună-credinţă va putea opune dobândirea în temeiul art. 1909 C.civ.;
c. creditorul are, faţă de constituitorul gajului, calitatea de detentor precar, debitorul păstrând
calitatea de proprietar;
d. creditorul răspunde de pieirea sau deteriorarea bunului gajat, dacă acesta s-a produs din vina sa;
e. creditorul nu are dreptul de a se folosi de lucru și, dacă o face, debitorul poate cere punerea
bunului sub sechestru;
f. dacă datoria a fost achitată, creditorul trebuie să restituie lucrul primit în gaj.
Dacă debitorul nu-și achită datoria, creditorul poate trece la realizarea gajului, ceea ce înseamnă că:
a) are dreptul să ceară instanţei ca să-i aprobe să reţină lucrul în contul creanţei, pe baza unei
expertize judiciare de estimare a valorii lucrului;
149
b) are dreptul să ceară vânzarea la licitaţie publică a lucrului gajat, cu dreptul pentru creditor de a fi
plătit din lucrul gajat, cu preferinţă înaintea altor creditori (art. 1686 C.civ.). Este nulă convenţia prin
care s-ar prevedea o vânzare altfel decât prin licitaţie publică (ex. prin bună învoială).
Stingerea gajului
1. Fiind un contract accesoriu, se stinge ca o consecinţă a stingerii sau desfiinţării obligaţiei principale.
Lăsarea gajului în mâna creditorului constituie o recunoaștere permanentă a datoriei, care are ca
efect întreruperea prescripţiei dreptului la acţiunea privind obligaţia principală (art. 1694 al. 1
C.civ.). Gajul poate supravieţui dacă debitorul a făcut o nouă (altă) datorie către același creditor
după predarea gajului și această datorie a devenit exigibilă înainte de plata primei datorii.
2. Se stinge și independent de obligaţia principală, prin modurile obișnuite de stingere a obligaţiilor.
Remiterea voluntară de către creditor a lucrului gajat are drept efect stingerea gajului.
Aplicaţii ale gajului.
Gajul este folosit pentru garantarea obligaţiilor. În Legea nr. 22/1969 privind angajarea
gestionarilor, modificată prin Legea nr. 54/25 iulie 1994, se fac aplicaţii ale gajului pentru garantarea
acoperirii prejudiciului ce ar rezulta din activitatea de gestiune. Garanţiile prevăzute în aceste acte
normative sunt: garanţia în numerar și garanţia suplimentară, constând în afectarea unor bunuri mobile de
folosinţă îndelungată aparţinând gestionarului sau unor terţi. Această garanţie suplimentară este un
adevărat gaj fără deposedare. Ea se constituie fie de către gestionar – proprietar al bunurilor gajate -, fie
de către o terţă persoană, caz în care avem de-a face cu o cauţiune reală.
6. REGIMUL JURIDIC AL GARANŢIILOR REALE MOBILIARE

Noţiune. Obiect
Prin Titlul VI intitulat „Regimul juridic al garanţiilor reale mobiliare” al Legii nr. 99 din 26 mai 1999,
privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, s-a dat o nouă reglementare regimului juridic
al garanţiilor reale mobiliare, destinate să asigure îndeplinirea unei obligaţii civile sau comerciale născute
din orice contract încheiat între persoane fizice și juridice.
Sunt supuse aceleiași reglementări, în ce privește ordinea de prioritate, publicitatea și executarea
următoarelor acte juridice:
a. toate cesiunile drepturilor de creanţă, chiar dacă cesiunea nu are drept scop garantarea îndeplinirii
unei obligaţii;
b. vânzările condiţionate, precum și orice alte acte juridice, indiferent de forma sau de denumirea lor,
destinate să garanteze îndeplinirea unei obligaţii cu un bun mobil, corporal sau necorporal;
c. toate formele de închiriere, inclusiv orice leasing pe termen mai mare de un an, având ca obiect
bunurile mobile, corporale sau necorporale;
d. contractele de consignaţie care au ca obiect bunuri mobile, corporale sau necorporale, dacă
valoarea bunului dat în consignaţie este mai mare decât echivalentul în lei a 1000 euro.
e. Dispoziţiile titlului referitoare la ordinea de prioritate și la publicitatea garanţiilor reale mobiliare
sunt aplicabile și amanetului (gajului), astfel cum este reglementat de art. 1685-1696 C. civil.
Garanţia reală, care este reglementată prin titlul susmenţionat constituie un drept real care are ca
finalitate garantarea îndeplinirii oricărei obligaţii. Garanţia reală acordă creditorului garantat dreptul de a-
și satisface creanţa cu bunul afectat garanţiei înaintea oricărui creditor negarantat și înaintea altor creditori
ale căror garanţii reale sau drepturi asupra bunului afectat garanţiei au un grad de prioritate inferior.
Garanţia reală reglementată în titlul VI al Legii nr. 99/1999 se poate constitui cu sau fără
deposedarea celui ce constituie garanţia, de bunul afectat garanţiei.
Orice tip de obligaţie “de a da”, “a face” sau “a nu face” este susceptibilă să fie garantată cu
garanţia reală, inclusiv obligaţiile prezente sau viitoare, sub condiţie sau nu, divizibile sau indivizibile,
determinate sau determinabile, exprimate în monedă naţională sau străină.
Garanţia reală acoperă în toată întinderea sa obligaţia garantată. Ea poate avea ca obiect un bun
mobil individualizat sau determinat generic ori o universalitate de bunuri mobile.
150
Drept civil
Dacă debitorul nu își îndeplinește obligaţia, garanţia reală îi dă creditorului garantat dreptul de a
intra în posesie sau de a reţine bunul afectat garanţiei și dreptul de a-l vinde pentru a-și obţine plata
obligaţiei garantate.
Garanţia reală mobiliară se constituie numai pe baza unui contract de garanţie ce se încheie în
formă autentică sau prin înscris sub semnătură privată și trebuie semnat de către debitor.
Prin înscris sub semnătură privată, în înţelesul Legii nr. 99/1999, se înţelege orice mod de
comunicare care păstrează înregistrată informaţia pe care o conţine și care poate fi reprodusă într-o formă
tangibilă și care nu poate fi schimbată în mod unilateral.
Contractul de garanţie trebuie să conţină o descriere a bunului afectat garanţiei. Expresia „toate
bunurile mobile” reprezintă o descriere suficientă. Contractul de garanţie reală este un titlu executoriu.
Pe toată durata contractului de garanţie, debitorul poate administra sau dispune în orice mod de
bunul afectat garanţiei.
Garanţia poate înceta prin îndeplinirea obligaţiei garantate, printr-un act liberatoriu din partea
creditorului sau prin hotărârea judecătorească.
In termen de 40 de zile de la stingerea garanţiei reale, creditorul poate să înscrie o notificare la
arhivă privind stingerea garanţiei reale.
Publicitatea și ordinea de preferinţă a garanţiilor reale. Executarea lor.
Faţă de terţi, inclusiv faţă de Stat, o garanţie reală și celelalte sarcini reale asupra bunurilor care
sunt reglementate de Titlul VI al Legii nr. 99/1999 au un grad de prioritate care se stabilește de la
momentul în care garanţia reală sau sarcinile reale au fost făcute publice prin înscrierea avizului de
garanţie reală la Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare.
Înscrierea la arhivă nu conferă validitate unei garanţii reale lovite de nulitate.
Există și excepţii de la principiul înfăţișat mai sus:
- contractul de garanţie asupra unor bunuri mobile corporale nu depășește echivalentul în lei a 300
euro, când publicitatea poate fi făcută fie prin înscrierea avizului de garanţie sau prin luarea în
posesie a bunului.
- La fel garanţia reală constituită pe sume de bani sau titluri ori bunuri, a căror publicitate se face
numai prin posesia asupra instrumentului sau andosarea acestuia.
Înscrierea unui aviz de garanţie reală este valabilă pentru o perioadă de 5 ani. Creditorul poate
reînnoi înscrierea, înainte de expirarea acestuia, pentru o perioadă de încă 5 ani sau pentru o altă
perioadă. Dacă înscrierea nu este reînnoită, arhiva poate șterge orice înscriere din baza să de date.
In cazul neîndeplinirii obligaţiei garantate, creditorul va putea să aleagă între a iniţia procedura de
executare prevăzută de Codul de procedură civilă sau a executa garanţia reală, potrivit Titlului VI din Legea
nr. 99/1999.
În cazul în care debitorul nu își îndeplinește obligaţia, creditorul are dreptul de a-și satisface creanţa
cu bunul afectat garanţiei. În acest scop, creditorul are dreptul să ia în posesie, în mod pașnic, bunul
afectat garanţiei sau produsele rezultate din valorificarea acestuia, precum și titlurile și înscrisurile care
constată dreptul de proprietate al debitorului asupra bunului, fără a fi necesară vreo autorizaţie sau
notificare prealabilă și fără a plăti taxe sau vreun tarif.
Pentru a putea lua în posesie bunul, contractul de garanţie trebuie să includă următoarea formulă,
redactată cu caractere majuscule de cel puţin 0,5 cm: “ÎN CAZ DE NEEXECUTARE, CREDITORUL POATE
FOLOSI MIJLOACELE PROPRII PENTRU LUAREA ÎN POSESIE A BUNULUI AFECTAT GARANŢIEI”.
Orice persoană care are posesia bunului trebuie să îl predea creditorului a cărui creanţă a ajuns la
scadenţă și a cărui garanţie reală are un grad de prioritate mai mare.
Dacă nu este posibilă luarea în posesie a unui bun afectat garanţiei în formă pașnică, creditorul
garantat poate, prin intermediul executorului judecătoresc sau a executorului bancar, după caz, să intre în
posesia bunului.
151
Părţile pot cădea de acord, prin contractul de garanţie, asupra modului de vânzare a bunurilor
grevate, ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei. În lipsa unui asemenea acord, creditorul trebuie să vândă
bunul afectat garanţiei într-o manieră comercială rezonabilă, care să asigure obţinerea celui mai bun preţ.
Înainte de vânzare, sub sancţiunea nulităţii și a răspunderii pentru pagubele cauzate, creditorul
trebuie să facă o notificare a vânzării către debitor și faţă de ceilalţi creditori înscriși, precum și
proprietarului bunului dacă debitorul nu e proprietarul lui.
7. IPOTECA
Noţiune. Ipoteca este o garanţie reală imobiliară, care nu comportă deposedarea celui ce o
constituie. Sediul materiei îl constituie art. 1746-1815 C.civ., completate cu unele prevederi ale legislaţiei
speciale în materie. Ipoteca poate fi:
a) legală, când ia naștere în virtutea unei dispoziţii speciale a legii, sau
b) convenţională, când ia naștere din convenţia părţilor, cu formele prevăzute de lege.
Caractere juridice. Ipoteca este:
a) un drept real accesoriu care acordă creditorului ipotecar dreptul de preferinţă și de urmărire;
b) o garanţie imobiliară (deci se poate institui doar asupra imobilelor care se află in circuitul civil și sunt
imobile prin destinaţie împreună cu accesoriile lor, precum și asupra uzufructului unor imobile);
c) supusă principiului specializării sub dublu aspect:
să fie determinată atât asupra imobilului afectat de garanţie, cât și:
asupra valorii creanţei garantate (dar la gestionari e valabilă chiar dacă valoarea creanţei nu este
precizată în momentul încheierii contractului de garanţie, fiind suficientă menţionarea creanţei ce
urmează a fi garantată);
d) indivizibilă, adică continuă să existe chiar dacă a fost plătită o parte din datorie.
Ipoteca convenţională.
E necesar ca cel ce o constituie să aibă capacitatea deplină de exerciţiu și capacitatea de a înstrăina
imobilul.
Cel ce o constituie trebuie să fie proprietarul actual al bunului. Bunurile viitoare nu pot forma
obiectul unei ipoteci. Ocrotitorul minorului nu poate garanta cu un imobil al minorului datoria unei alte
persoane.
Condiţia suspensivă sau rezolutorie a dreptului de proprietate afectează și ipoteca.
Forma.
Este un contract solemn, deci sub sancţiunea nulităţii absolute se încheie prin înscris autentic. Tot
sub sancţiunea nulităţii este prevăzută și obligaţia de specializare, adică indicarea, în actul de constituire al
ipotecii, a imobilului ipotecat și a sumei garantate.
Formele de publicitate nu ţin de solemnitatea contractului, ci doar de asigurarea opozabilităţii și a
rangului de preferinţă a ipotecii.
Ipoteca legală ia naștere în virtutea unei dispoziţii legale a legii, fără a fi, în principiu, necesară o
convenţie specială.
În art. 1753 C.civ. sunt enumerate mai multe ipoteci legale, dintre care în prezent mai sunt în
vigoare cele prevăzute de pct. 3, “ipotecile statului, ale comunelor și stabilimentelor publice asupra
bunurilor perceptorilor și administratorilor contabili”.
Art. 902 alin. 2 Cod civil instituie ipoteca asupra imobilelor “proprietatea erezilor testatorului sau
ale oricărei persoane obligate a plăti un legat, care sunt personal datori a-l achita, fiecare în proporţie cu
partea ce ia din succesiune”.
Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii și răspunderea în
legătură cu gestionarea bunurilor, modificată prin Legea nr. 54 din 8 iulie 1994, precizează că este vorba
despre gestionarul agentului economic, autorităţii sau instituţiei publice. Garantarea cu ipotecă se face
printr-un contract scris, fără să se ceară forma autentică. Imobilul poate fi proprietatea gestionarului sau a
unui terţ.
152
Drept civil
Și în materie de cumpărare a locuinţelor au fost reglementate ipoteci asupra locuinţelor dobândite.

Astfel art. 15 alin. 4 din Legea nr. 85/1992 (modificată de Legea nr. 76/1994) instituie ipoteca asupra
locuinţei pentru garantarea preţului de către unitatea vânzătoare a locuinţei dobândite din fondul de stat.
O altă ipotecă este instituită de art. 18 din Legea locuinţei nr. 114 din 21 octombrie 1996.
Potrivit art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 11/1996, în cazul în care a fost introdusă acţiune
pentru realizarea unor creanţe bugetare, odată cu aceasta se poate cere instanţei luarea împotriva
debitorului și a persoanelor care, potrivit legii, răspund solidar cu acesta, a măsurilor asiguratorii, printre
care și ipoteca asiguratorie asupra bunurilor imobile ce aparţin celor chemaţi în judecată.
În sfârșit, Codul de procedură penală, în art. 166 alin. 3, prevede posibilitatea instituirii sechestrului,
inclusiv asupra bunurilor imobile ale învinuitului sau inculpatului, de către organul de urmărire penală sau
de instanţa de judecată. Pentru bunurile imobile sechestrate, organul care a dispus instituirea sechestrului
cere organului competent luarea inscripţiei ipotecare asupra bunurilor sechestrate.
Publicitatea ipotecară.
Fiind un drept real imobiliar, ipoteca este supusă cerinţelor de publicitate imobiliară. Publicitatea se
realizează prin înscrierea ipotecii în cartea funciară a imobilului, în condiţiile Legii nr. Legea nr. 7/1996
privind cadastrul şi publicitatea imobiliară53. Înscrierea se face se efectuează în baza contractului autentic
de constituire a ipotecii54.
Efectul înscrierii în Cartea funciară. În sistemul publicităţii personale reglementat de Codul civil (art.
1801 – 1802 și 1816 – 1823) și de Codul de procedură civilă (art. 710 – 720) transcrierea și înscrierea se fac
în scopul asigurării opozabilităţii faţă de terţi a drepturilor reale.
Rangul înscrierii e determinat de data și ora înscrierii. Rangul poate fi schimbat prin convenţia
părţilor pentru ipoteci. Înscrierea ipotecii se face în Cartea funciară de la judecătoria din raza teritorială a
căruia se află situat imobilul.
În materie de publicitate imobiliară, creditorii chirografari, ceilalţi creditori ipotecari, precum și
dobânditorii ulteriori ai imobilului sunt terţi.
În caz de concurs între doi creditori de rang diferit, cel cu rang prioritar – deci cel care a înregistrat
ipoteca mai întâi – va avea dreptul să se despăgubească integral din preţul imobilului ipotecat, și apoi din
restul celălalt creditor.
Intabularea se face la cerere, pe baza titlului dreptului, în temeiul încheierii judecătorului de carte
funciară.
Înscrierea ipotecii în Cartea funciară va menţiona:
1) identificarea persoanei în favoarea căreia se înscrie ipoteca;
2) titlul juridic ce justifică garanţia ipotecii;
3) cuantumul creanţei;
4) specificul creanţei (preţ, daune, rentă, etc.).
Urmărirea creanţei ipotecare se notează în cartea funciară.
Dobânzile, rentele sau celelalte prestaţiuni scadente după notare, vor avea rangul ipotecar al
ipotecii.
Înscrierea ipotecii convenţionale, conservă dreptul de ipotecă timp de 15 ani de la data
înregistrării, după care se perimă. Pentru a conserva efectele înscrierii iniţiale, este necesar ca înainte de
expirarea termenului menţionat să se procedeze la reînnoirea înscrierii.
Ștergerea (radierea) și reducerea inscripţiilor ipotecare.
- Dacă datoria a fost achitată în întregime, ipoteca rămâne fără obiect, iar înscrierea ei trebuie să fie
ștearsă (radiată).
53
M. Of. Nr. 61/13 martie 1996, modificată prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum
şi unele măsuri adiacente (M.Of. nr. 653/22. 07. 2005).
54
Potrivit art. 22 alin. 1din Legea nr. 7/1996 „dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în
cartea funciară pe baza actului prin care s-a constituit ori s-a transmis în mod valabil”.
153
- Dacă plata a fost numai parţială, inscripţia urmează a fi restrânsă prin operaţia denumită reducerea
inscripţiei.
- Radierea și reducerea se realizează prin efectuarea unei menţiuni în registrul în care s-a făcut
înscrierea.
Efectele ipotecii
A. Faţă de debitor. Debitorul păstrează mai departe detenţia bunului ipotecat. El are dreptul să-i
culeagă fructele ca orice proprietar. Debitorul îl poate și înstrăina, dar ipotecat, adică grevat de ipotecă.
B. Faţă de creditor. Creditorul ipotecar are dreptul să urmărească bunul în mâinile oricui s-ar găsi.
Are deci un drept de urmărire și un drept de preferinţă.
C. Efecte faţă de terţii dobânditori ai imobilului. Dobânditorul poate opune creditorului excepţii și
de asemenea:
• poate recurge la procedura purgăi pentru degrevarea imobilului de ipotecă;
• poate să-l plătească pe creditorul urmăritor, caz când se subrogă în drepturile acestuia;
• poate delăsa imobilul în mâna creditorului după o anumită procedură, caz în care urmărirea se va
face fără participarea sa;
• poate lăsa ca procedura executării silite să-și urmeze cursul împotriva sa.
In toate ipotezele el are recurs în garanţie, de drept, împotriva debitorului principal.
Stingerea ipotecii poate avea loc:
- pe cale accesorie, ca urmare a stingerii raportului de obligaţie garantat;
- pe cale principală, prin moduri proprii de încetare, independente de raportul principal, cum sunt:
• renunţarea creditorului la ipotecă;
• purga obţinută de dobânditorul imobilului ipotecat;
• prescripţia;
• anularea actului constitutiv al ipotecii;
• rezoluţiunea dreptului de proprietate al constitutorului;
• pieirea imobilului (garanţia se strămută asupra indemnităţii de asigurare);
• exproprierea imobilului (ipoteca la fel se strămută asupra despăgubirilor).
8. PRIVILEGIILE
Definiţie. Privilegiile sunt acele garanţii care conferă titularului dreptul de preferinţă în realizarea
creanţei, chiar și înaintea creditorilor ipotecari. Sediul materiei îl constituie, art. 1722-1745, 1780-1815 C.
civil, si art. 409 din Codul de procedură civilă.
Privilegiile se pot clasifica în:
• privilegii generale asupra tuturor mobilelor debitorului, mobile și imobile;
• privilegii speciale asupra anumitor bunuri mobile;
• privilegii speciale asupra anumitor bunuri imobile.
Natura juridică
Privilegiile pot fi calificate, în unele situaţii, ca fiind drepturi reale, titularul privilegiului beneficiind
atât de dreptul de urmărire al bunului ce face obiectul privilegiului, cât și de dreptul de preferinţă. Este
cazul privilegiilor imobiliare și al unor privilegii mobiliare, cum ar fi privilegiul creditorului gajist.
In alte situaţii, privilegiile apar ca simple cauze de preferinţă a unor creditori chirografari, care vor fi
despăgubiţi cu preferinţă (art. 409 C.pr.civ.).
Privilegii generale
Privilegiile generale se pot grupa în două categorii:
A) Privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile si imobile cum sunt:
a) privilegiul cheltuielilor de judecată;
b) privilegiul creanţelor bugetare.
154
Drept civil
B) Privilegii generale asupra tuturor bunurilor mobile. Ele privesc bunurile mobile, dar se pot
extinde și asupra celor imobile, după îndestularea creditorilor ipotecari și privilegiaţilor ipotecari.
Ordinea în care se execută privilegiile asupra tuturor mobilelor e stabilită de art. 1729 C.civ., astfel:
• cheltuielile de judecată făcute în interesul comun al creditorilor;
• cheltuielile de înmormântare;
• cheltuielile pentru îngrijirea medicală (a ultimei boli) pe un an de zile;
• creanţe care rezultă din retribuţia curentă a anilor de serviciu și a celor ce lucrează cu ziua;
• preţul obiectelor de subzistenţă al debitorului și familiei sale timp de 6 luni.
Art. 409 C.pr.civ. stabilește, în ceea ce privesc veniturile debitorului din muncă, următoarea ordine:
• obligaţii de întreţinere;
• plata despăgubirilor pentru repararea daunelor cauzate prin moarte sau prin vătămări corporale;
• plata datoriilor către stat izvorâte din impozite și taxe;
• plata despăgubirilor pentru repararea pagubelor cauzate patrimoniului statului;
• toate celelalte datorii.
Precizăm că O.U.G. nr. 138/2000 a modificat art. 409 din C.pr.civ. suprimând ordinea de preferinţă a
textului menţionat în cazul mai multor urmăriri asupra aceluiași salariu și altor venituri periodice realizate
din muncă, al pensiilor acordate în cadrul asigurărilor sociale, precum și altor sume, care se plătesc periodic
debitorului și sunt destinate mijloacelor de existenţă ale acestuia.
În prezent, creanţele ce constau în impozite, taxe, contribuţii, amenzi și alte sume care, în
conformitate cu Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, constituie creanţe bugetare și se execută
potrivit ordinei de preferinţă stabilită de Ordonanţa nr. 61 din 29 august 2002 privind colectarea creanţelor
bugetare.
Ordonanţa nr. 92 din 2003 republicată, privind Codul de procedură fiscală precizează în art. 170
că, în cazul în care executarea silită a fost pornită de mai mulţi creditori sau când până la eliberarea ori
distribuirea sumei rezultate din executare au depus și alţi creditori titlurile lor, se va proceda la distribuirea
sumei potrivit următoarei ordini de preferinţă, dacă legea nu prevede altfel:
a) creanţele reprezentând cheltuielile de orice fel, făcute cu urmărirea și conservarea bunurilor al căror
preţ se distribuie;
b) creanţele reprezentând salarii și alte datorii asimilate acestora, pensiile, sumele cuvenite șomerilor,
potrivit legii, ajutoarele pentru întreţinerea și îngrijirea copiilor, pentru maternitate, pentru incapacitate
temporară de muncă, pentru prevenirea îmbolnăvirilor, refacerea sau întărirea sănătăţii, ajutoarele de
deces, acordate în cadrul asigurărilor sociale de stat, precum și creanţele reprezentând obligaţia de
reparare a pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii;
c) creanţele rezultând din obligaţii de întreţinere, alocaţii pentru copii sau de plată a altor sume periodice
destinate asigurării mijloacelor de existentă;
d) creanţele fiscale provenite din impozite, taxe, contribuţii și din alte sume stabilite potrivit legii, datorate
bugetului de stat, bugetului Trezoreriei Statului, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor locale și
bugetelor fondurilor speciale;
e) creanţele rezultând din împrumuturi acordate de stat;
f) creanţele reprezentând despăgubiri pentru repararea pagubelor pricinuite proprietăţii publice prin fapte
ilicite;
g) creanţele rezultând din împrumuturi bancare, din livrări de produse, prestări de servicii sau executări de
lucrări, precum și din chirii sau arenzi;
h) creanţele reprezentând amenzi cuvenite bugetului de stat sau bugetelor locale;
i) alte creanţe.
Pentru plata creanţelor care au aceeași ordine de preferinţa, dacă legea nu prevede altfel, suma
realizată din executare se repartizează între creditori proporţional cu creanţa fiecăruia. Creditorii bugetari
care au un privilegiu prin efectul legii și care îndeplinesc condiţia de publicitate sau posesie a bunului mobil
155
au prioritate la distribuirea sumei rezultate din vânzare faţă de alţi creditori care au garanţii reale asupra
bunului respectiv.
Privilegii speciale asupra anumitor bunuri mobile.
Ele pot fi grupate în trei categorii, care cuprind cele 8 cazuri prevăzute de Codul civil (art. 1730
C.civ.):
A.- privilegii recunoscute pe baza constituirii exprese sau tacite a unui gaj (ex. privilegiul creditorului gajist
asupra bunului ce face obiectul gajului, a cărăușului pentru cheltuielile de transport);
B.- privilegii speciale recunoscute creditorilor pe ideea creșterii, sporirii patrimoniului debitorului (ex.
privilegiul vânzătorului unui bun mobil cât timp bunul se află la cumpărător; privilegiul care garantează
creanţa de plată a preţului);
C.- privilegii speciale recunoscute creditorilor pentru faptul conservării unor bunuri în patrimoniul
debitorului.
În ordinea de preferinţă stabilită de Codul civil, cheltuielile de conservare a lucrului premerg
celelalte privilegii speciale imobiliare.
Privilegii speciale asupra anumitor bunuri imobile.
Creditorii în favoarea cărora funcţionează aceste privilegii sunt despăgubiţi chiar înaintea
creditorilor ipotecari și sunt considerate ipoteci privilegiate. Art. 1737 C.civ. stabilește cinci privilegii
speciale imobiliare:
• al vânzătorului unui imobil pentru preţul neîncasat al imobilului;
• al împrumutătorului cumpărătorului care i-a împrumutat o sumă de bani pentru plata preţului
imobilului cumpărat;
• al copărtașilor asupra imobilelor succesiunii;
• al arhitectului, constructorilor și al lucrătorilor asupra imobilului construit, pentru plata lucrării;
• privilegiul împrumutătorului care a dat bani cu titlu de împrumut, pentru plata lucrărilor efectuate
de constructori, și
• privilegiul asupra imobilelor succesiunii, recunoscut creditorilor succesiunii și legatarilor care au
cerut separaţia de patrimoniu.
Pentru conservarea privilegiilor, titularii trebuie să efectueze formalităţile de publicitate care sunt
comune cu cele prevăzute de legi pentru ipoteci.
În caz de concurs de creditori privilegiaţi imobiliari, au preferinţă cei care au un privilegiu general
asupra mobilelor și imobilelor debitorului și, în continuare, privilegiaţii imobiliari și creditorii ipotecari.
156
Drept civil
Tabel comparativ garanţii reale

Gajul Ipoteca
- drept real accesoriu ce

Noţiune - contract accesoriu prin care debitorul are ca obiect un bun
remite creditorului un lucru mobil pentru imobil al debitorului sau
garantarea datoriei altei persoane, fără
deposedare, ce conferă
dreptul de urmărire şi
dreptul de preferinţă
- legal - legală
Categorii - convenţional - convenţională
- judecătoresc - judecătorească
- drept real accesoriu
Caractere - contract accesoriu - garanţie imobiliară
juridice - contract real - indivizibilă
- contract unilateral - supusă principiului
specializării
persoana
•
Condiţii • persoana constitutorului să fie constitutorului să
proprietar şi să aibă capacitate de fie proprietar şi să
exerciţiu aibă capacitate de
• obiect: bunuri mobile şi imobile, exerciţiu
aflate în circuitul civil • are ca obiect
• înscrierea în Arhiva de Garanţii reale bunuri imobile
mobiliare • contractul este
solemn
• înscrierea în Cartea
funciară
- debitorul păstrează
Efecte - creditorul poate reţine lucrul până la bunul, putând să-l vândă;
achitarea datoriei - creditorul are drept de
- poate să-l revendice din mâna oricui s-ar urmărire şi de preferinţă;
afla - terţul dobânditor poate
- dacă datoria a fost achitată va restitui purga ipoteca, plăti pe
bunul creditorul urmăritor, sau
delăsa imobilul în mâna
creditorului
157
Verificaţi - vă cunoștinţele.
1. Fidejusorul ce garantează în mod nedeterminat executarea unei obligaţii principale, răspunde:

a) de toate accesoriile datoriei;
b) de cheltuielile de judecată făcute de creditor;
c) de toate cheltuielile făcute ulterior notificării fidejusorului.
2. Fidejusorul nu poate invoca beneficiul de discuţiune:
a) când a renunţat la el sau dacă s-a obligat solidar cu debitorul principal;
b) când a fost numit de instanţa judecătorească;
c) când s-a făcut garant pentru un fidejusor numit de instanţă, dar, în acest caz, neputând opune beneficiul
de discuţiune decât faţă de fidejusorul judecătoresc, nu și faţă de debitorul principal.
3. Fidejusorul care invocă beneficiul de discuţiune:
a) trebuie să indice creditorului bunurile debitorului principal care pot fi urmărite;
b) trebuie să avanseze cheltuielile necesare urmăririi acestor bunuri;
c) nu este obligat să suporte cheltuielile necesare urmăririi acestor bunuri.
4. Beneficiul de diviziune nu poate fi invocat:
a) dacă fidejusorul a renunţat la el;
b) dacă prin convenţie s-a prevăzut clauza solidarităţii între fidejusori;
c) dacă unul dintre fidejusori a cerut beneficiul de discuţiune, iar, în urma acestuia, debitorul a fost găsit
insolvabil.
5. Beneficiul de diviziune poate fi invocat când:
a) mai multe persoane au garantat unul și același creditor pentru mai multe datorii;
b) o persoană a garantat mai mulţi creditori pentru aceeași datorie;
c) mai multe persoane au garantat unul și același creditor pentru una și aceeași datorie.
6. Riscul insolvabilităţii unuia dintre fidejusorii aceluiași creditor și pentru aceeași datorie este suportat
de:
a) ceilalţi fidejusori solvabili;
b) toţi fidejusorii solvabili, dacă nesolvabilitatea aceluia a intervenit până la momentul când unul sau unii
dintre fidejusori obţinuseră diviziunea datoriei;
c) creditor și ceilalţi fidejusori solvabili, cu excepţia celor care obţinuseră beneficiul de diviziune, când
insolvabilitatea a intervenit după pronunţarea diviziunii.
7. Contractul de gaj:
a) este întotdeauna real, presupunând remiterea lucrului către creditor;
b) poate fi consensual;
c) este unilateral.
8. În caz de neplată a datoriei garantată cu gaj:
a) creditorul nu poate să dispună de gaj fără autorizarea instanţei;
b) creditorul are dreptul să păstreze în contul datoriei bunul gajat, dacă valoarea acestuia nu este mai mare
decât datoria, chiar fără intervenţia instanţei;
c) creditorul își poate apropia bunul gajat sau poate dispune de el, fără autorizarea instanţei, dacă s-a
stipulat astfel în contractul de gaj.
9. Ipoteca convenţională:
a) se poate constitui numai prin act autentic;
b) se întinde și asupra tuturor îmbunătăţirilor survenite ulterior constituirii ipotecii asupra imobilului;
c) trebuie să prevadă în conţinutul ei, sub sancţiunea nulităţii, natura și situaţia fiecărui imobil al
debitorului, asupra căruia se constituie ipoteca creanţei;
d) trebuie să prevadă in conţinutul ei, fără însă a interveni vreo sancţiune, suma pentru care este
constituită ipoteca.
158
Drept civil
10. Dobânditorul unui imobil ipotecat se poate apăra împotriva creditorului ipotecar în următoarele
moduri:
a) poate cere creditorului să urmărească mai întâi bunurile imobile ipotecate, dacă au mai rămas, aflate în
proprietatea debitorului;
b) poate recurge la procedura purgei făcând o ofertă creditorului de a-i plăti datoriile și sarcinile ipotecare,
pană la concurenţa valorii de preţuire a imobilului, când l-a dobândit prin act cu titlu oneros sau cu titlu
gratuit;
c) poate plăti el datoria către creditorul urmăritor, subrogându-se în drepturile acestuia;
d) poate abandona imobilul în mana creditorului, chiar dacă este obligat personal la plata datoriei.
11. În caz de concurs între privilegiile imobiliare și ipoteci se acordă preferinţă:
a) ipotecilor;
b) privilegiilor;
c) gajului general comun al creditorilor chirografari.
12. Pot fi ipotecate:
a) imobilele aflate în circuitul civil și accesoriile lor, mobile sau imobile;
b) bunurile mobile aflate în circuitul civil;
c) uzufructul asupra bunurilor imobile;
d) bunurile viitoare ale debitorului;
e) bunurile minorului, pentru garantarea datoriei unei alte persoane;
f) bunurile minorului, pentru garantarea obligaţiei proprii a acestuia, dar numai dacă se face
cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare;
g) creanţele sub condiţie rezolutorie.
NOTĂ. În ce priveşte instituţia prescripţiei extinctive a se

consulta art. 2500 – 2544 Cod civil (Legea nr. 287/2009)
159
BIBLIOGRAFIE
A. Bibliografie obligatorie
1. Ana Lucia Rădulescu, Mădălina I. Voiculescu, Luiza M. Teodorescu, Drept Civil, Editura Universităţii
Titu Maiorescu, București, 2005.
2. Catedra de Drept a ASE, coordonator Raluca Dimitriu Curs de Drept civil, vol. I, Editura Lumina Lex,
București, 2000.
3. Catedra de Drept a ASE, coordonatori Brândușa Ștefănescu, Raluca Dimitriu Curs de Drept civil, vol.
II, Ed. Lumina Lex, București 2002.
4. Iosif R. Urs, Carmen Todică, Obligaţii Civile. Curs universitar teoretic și practico-aplicativ, Editura
5. Iosif R. Urs, Carmen Todică, Drepturile Reale. Curs universitar teoretic și practico-aplicativ, Editura
6. Iosif R. Urs, S. Angheni Drept civil, vol. I, II, III, Ed. Oscar Print, București , 1998.
7. I. Urs Drept civil: Partea generală – Facultatea de Drept UTM.
8. Dumitru C. Florescu, Drept Civil. Teoria Generală a Obligaţiilor, Curs pentru învăţământul la
distanţă, Editura Universităţii Titu Maiorescu, București, 2005.
9. G. Boroi Drept civil. Partea generală, Ed. All Beck, ed. a II a, București, 1999.
10. Gh. Beleiu Drept civil roman. Subiectele dreptului civil, Casa de editură și Presă “Șansa” SRL ,
București, 1995.
11. C. Stănescu, C. Bârsan Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, All Beck, București, 1998.
12. Liviu Pop, Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Ed. Lumina Lex, București 1996.
13. Teste grilă Licenţă ASE – FABBV.
14. Viorel Voineag, Teste grilă pentru magistratură, avocatură și examenul de licenţă, Editura JURITest,
București, 2006.
15. Constituţia României modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.
429/2003, publicată în M. O. nr. 767/ 31.10.2003.
16. Codul civil
17. O.G. 26/2000 privind asociaţii și fundaţii.
18. Legea fondului funciar nr. 18/1991 cu modificările ulterioare.
19. Legea nr. 213/1999 privind proprietatea publică si regimul juridic al acesteia.
20. Decretul 31/1954 privind persoana fizică si juridică.
21. Decretul 167/1958 privind prescripţia extinctivă.
22. Legea 119/1996 privind actele de stare civilă – M.Of. nr. 282/1996.
23. Legea 105/1996 privind evidenţa populaţiei si codul numeric personal.
24. Legea nr. 975/1968 privind dreptul la nume.
B. Bibliografie facultativă
1. N. Popa Teoria generală a dreptului, Ed. Proarcadia, București, 1992.

2. Gh. Boboș Teoria generală a dreptului, Ed.Dacia, Cluj, 1994.
3. D. Ștefănescu Drept civil, Ed. Oscar Print, București, 1999.
4. L. Giosan Drept civil-Note de curs, Univ. Romano-Americană, București, 1992.
5. E. S. Romano Drept civil, Dreptul de proprietate privată și publică în România, Ed. Grafix, 1993.
6. I. Filipescu Drept civil. Dreptul de proprietate si alte drepturi reale, Ed. Actami, București, 1994.
7. Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ediţia a III-a, revăzută și adăugită, Editura
Hamangiu, București, 2008.
8. Fr. Deak Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Actami, București, 1998.
9. D. Chirică Drept civil. Contracte speciale, Ed. Lumina Lex, București, 1997.
160

Curs Drept PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Drept PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept civil

Unitatea de studiu nr. 1

DREPTUL – NOŢIUNE, SISTEMUL DREPTULUI

1. Accepţiunile noţiunii de drept evidenţiază:

- domeniul de relaţii sociale reglementate

În dreptul obiectiv distingem:

Sunt ramuri de drept public:

Funcţiile şi principiile dreptului

1. Ce este dreptul obiectiv?

Noţiune, trăsături juridice

Structura normei juridice

Structura externă – este tehnica legislativă: ansamblu de reguli ce se respectă în redactarea şi

Ipoteza – este acea parte sau

Dispoziţia - este însăşi regula de conduită

Sancţiunea – este consecinţa stabilită în caz de nerespectare a dispoziţiei normei juridice, în

determinate (ex. amendă contravenţională –

Clasificarea normelor juridice

imperative - operative ; dispozitive - permisive

• gradul de generalitate: generale, speciale, de excepţie

1. Element de structură al normei juridice este:

4. Izvoarele dreptului şi aplicarea normelor juridice de drept intern

• Decretul – care poate fi:

• Hotărârea Guvernului: adoptată de Guvern pentru asigurarea organizării executării legii

c. Aplicarea normelor juridice de drept intern

Abrogarea poate fi: - expresă directă

- tacită sau implicită

- ultractivitatea - legea interpretativă

• Aplicarea normelor juridice în spaţiu:

• Aplicarea normelor juridice asupra persoanelor:

d. Interpretarea normelor de drept

• Ţinând seama de rezultatul interpretării, acestta poate fi:

Teste grilă şi întrebări:

a. pentru orice fapte săvârşite pe teritoriul României

5. Principiile dreptului civil

1. Principii fundamentale ale dreptului care guvernează şi dreptul civil:

Principiul egalităţii în faţa legii civile

Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale

Principiul ocrotirii şi garantării drepturilor civile

Principiile dreptului civil

Principiile fundamentale ale dreptului roman ce acţionează şi în domeniul dreptului civil:

Unitatea de studiu nr. 2

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. Noţiuni, caracteristici, structură

2. Izvoarele raportului civil

• în raport cu sfera de cuprindere în:

AcŃiuni omeneşti săvârşite cu intenŃia de a

3 . Structura raportului juridic civil

1. Subiectele raportului juridic civil

- Există raporturi juridice în cadrul cărora apare o pluritate de subiecte:

A. Persoana fizică – subiect de drept civil

2. Noţiunea de capacitate de folosinţă

3. Noţiunea de capacitate de exerciţiu a persoanelor fizice

c. Începutul capacităţii de exerciţiu deplină

d. Conţinutul capacităţii depline de exerciţiu

e. Încetarea capacităţii de exerciţiu deplină

4. Lipsa capacităţii de exerciţiu

5. Încetarea lipsei capacităţii de exerciţiu

Cazurile de încetare sunt:

6. Capacitate de exerciţiu restrânsă

7. Sancţionarea nerespectării regulilor privitoare la capacitatea de exerciţiu

Persoana fizică de drept comun

cod numeric personal

B. Persoana juridică – subiect de Drept Civil