LP.6.

RECOLTAREA ŞI PRELUCRAREA PROBELOR DE MATERIAL BIOLOGIC

Biochimia clinicǎ reprezintă un domeniu aparte al biochimiei şi investighează analize de laborator

efecturate prin metode specifice pe diferite materiale biologice: sânge total, plasmă, ser, urină, lichid cefalorahidian,
suc gastric.
Analizele de biochimie sunt importante, deoarece, orice afecţiune necesită, ȋn primul rând, o diagnosticare
precisă şi un tratament corespunzător. Analizele de laborator permit:
Evaluarea stării de sănătate a unei persoane;
Stabilirea unui diagnostic corect şi prescrierea tratamentului corespunzător;
Stabilirea unui diagnostic diferenţial;
Monitorizarea evoluţiei bolilor şi a efectelor/rezultatelor tratamentului adminstrat;
Ajustarea dozelor din tratamentul iniţial sau schimbarea acestuia ȋn funcţie de evoluţia bolii, de
răspunsul organismului şi de complianţa pacientului.
Ele pot prezenta:
a) Valori normale: fiecare parametru biochimic are un anumit interval de referinţă la care se
raportează valorile obţinute pentru diferiţi pacienţi;
b) Variaţii: 1. fiziologice - ȋn funcţie de vârstă, sex, alimentaţie, stres, consumul de alcool și/sau de
tutun, de nivelul activităţii fizice desfășurate, în stări fiziologice deosebite (sarcină, lactaţie,
menopauză).
2. patologice: modificările cantitative ale concentraţiei unor parametrii biochimici în
probele biologice analizatae pot fi efectul
unei perturbǎri metabolice;
manifestǎrii unor procese de distrucţie celularǎ;
dereglǎrii funcţionǎrii unor organe – ficat, rinichi, pancreas.
Setul de analize uzuale are un rol preventiv şi include câteva analize de sânge şi un sumar de urină
şi el trebuie completat anual cu un examen pulmonar. Rezultatele analizelor de laborator trebuie să fie
corecte şi utile şi să reflecte starea de sănătate a unei persoane sau prezenţa unui risc de boală sau a unei
boli, având ȋn vedere istoricul pacientului.
Factorii importanţi pentru obţinerea unor rezultate optime ȋn analizele de laborator sunt:
 alegerea momentului optim pentru recoltarea probelor: de reţinut că majoritatea analizelor se
efectuează pe sânge venos, recoltat a jeun, deoarece dieta influenţează concentraţia unui mare număr
de parametri biochimici; există puţine componente sanguine a căror concentraţie este independentă
de dietă: creatinină, enzime, acid lactic.
Practic, sunt foarte utile informaţiile despre variaţiile diurne ale diferiţilor constituenţi
plasmatici – glucoză, colesterol, Fe, corticosteroizi – informaţii care trebuie avute ȋn vedere la
programarea recoltării probelor de sânge.
 pregătirea pacientului pentru analiza cerută;
 alegerea tehnicii de recoltare a sângelui: tehnica de recoltare folosită variază ȋn funcţie de metoda de
analiză folosită şi de natura componentului studiat, iar opţiunea pentru un anumit material biologic
variază ȋn funcţie de compoziţia chimică a acestuia şi de accesibilitatea la componentul chimic de
analizat.
 transportul şi conservarea probelor până la efectuarea propriu-zisă a determinărilor;
 pregătirea probelor pentru analiză.
Este cunoscut faptul că, atunci când analizele de laborator nu sunt corecte, ele pot induce anxietate,
pot duce la erori de diagnostic şi pot determina administrarea unor tratamente incorecte.
Pentru ca analizele să fie corect realizate şi utile, ele trebuie efectuate pe baza unor protocoale şi
proceduri care trebuie respectate ȋntocmai pentru a se asigura acurateţea rezultatelor. Erorile de laborator
survin predominat 68-83% în fazele pre- şi post-examinare.

1
 Având ȋn vedere aceste considerente, s-a constatat că rezultatele analizelor de laborator pot prezenta
şi variaţii
1. instrumentale care pot fi:
a. preanalitice: pot apare ȋn timpul recoltării sau de la recoltare până la prelucrarea propriu-zisă a
probelor de analizat.
Erorile preanalitice pot aparea:
 la solicitarea analizei: probă fără solicitare, solicitare în duplicat, test solicitat incorect,
prioritizare incorectă, probe pierdute, pacient neidentificabil;
 la pregătirea pacientului: nerespectarea protocolului;
 la prelevarea probelor: flebotomie, probe incorect recoltate sau recoltate ȋn recipiente
neadecvate; probe insuficiente cantitativ; probe de sânge intens hemolizate sau intens
lipemice;
 la identificare: ID pacient incorect/lipsa, ID clinician incorect/lipsa, pacient incorect,
etichetare incorectă;
 la transport: timp, temperatura; specimen transportat/stocat neadecvat.
 la prelucrarea primară: centrifugare, alicotare.
b. analitice: ţin de modul de respectare a procedurilor şi de modul de utilizare a aparaturii necesare.
Manipularea neconformă a reactivilor este o sursă potenţială de erori.
b. post-analitice
Erorile din faza post-examinare reprezintă 18.5 – 47.0% din totalul erorilor. Cele mai frecvente
sunt: erori de înregistrare, erori de raportare la introducerea manuală a rezultatului.

2. biologice care pot fi:

a. intraindividuale: apar ȋn cazul aceluiaşi individ, la diferite categorii de vârstă şi ȋn funcţie de alţi factori
individuali;
b. interindividuale: apar ȋntre persoane diferite ca sex, vârstă, greutate, stil de viaţă ȋn ansamblu, afecţiuni
prezente şi/sau tratamente administrate.

SÂNGELE
Este un ţesut lichid eterogen format din douǎ faze:
1. faza lichidǎ – plasma care reprezintǎ între 55 şi 60% din volumul total al sângelui şi care
conţine apǎ (90%) şi reziduu uscat (10%) – acesta din urmǎ fiind format din substanţe anorganice
(anioni şi cationi) în proproţie de 1% şi substanţe organice (proteine, glucide, lipide, enzime,
vitamine, hormoni, metaboliţi intermediari şi finali) în proporţie de 9%.
2. faza solidǎ reprezentatǎ de elementele figurate – eritrocite
(globulele roşii), leucocite (globulele albe) şi trombocitele (plachetele sanguine). Ele se deosebesc prin
origine, morfologie şi funcţii.
Cantitatea totalǎ de sânge reprezintǎ aproximativ 7-8% din masa corporalǎ (5-6l) şi se numeşte
volemie. Bărbaţii au cu un litru mai mult decât femeile, datorită masei musculare mai mari şi mai
vascularizate.
În condiţii fiziologice, volemia este menţinută în limite constante şi depinde de conţinutul de apǎ al
organismului. Volumul sanguin crește în stǎri febrile, travaliu muscular şi scade în hemoragii şi în
rehidratǎrile necorespunzǎtoare.
Reglarea volemiei se face de către:
1. Ssitemul cardiovascular prin reglarea presiunii arteriale şi a schimburilor capilare-interstiţii;
2. Aparatul urinar prin adaptarea filtratului renal şi a diurezei;
3. ADH – hormon antidiuretic secretat de neurohipofiză care favorizează retenţia de apă ȋn organism;
4. Sistemul renină-angiotensină-aldosteron;
5. Mecanismul setei;
2
 6. Consumul de sare.

Funcţiile sângelui:
1. Funcţia de transport:
 transportǎ substanţe nutritive (aminoacizi, oze, acizi graşi, vitamine) provenite din digestia alimentelor de la
nivelul celulelor peretelui intestinal la diferite organe – funcţia nutritivǎ;
 reziduurile metabolice, (metaboliţii finali), acidul uric, amoniacul sunt transportaţi de la locul de producere
la organele excretoare reprezentate de piele şi rinichi – funcţia excretorie;
 transportul oxigenului de la plǎmâni la ţesuturi şi al dioxidului de carbon de la ţesuturi la plǎmâni este
realizat de hemoglobina din eritrocite – funcţia respiratorie;
 proteinele – imunoglobulinele şi leucocitele asigură sistemul de apǎrare a organismului – funcţia
imunologicǎ;
 transportul hormonilor, vitaminelor, enzimelor, medicamentelor asigură funcţia de coordonare şi reglare
a proceselor metabolice şi fiziologice din organism.
3. Funcţia reglatorie:
 Izoionia = menţinerea echilibrului acido-bazic şi hidroelectrolitic prin acţiunea simultană a sistemelor
sale tampon şi prin schimburile dinamice ȋntre plasmă, interstiţiu şi celule. Acidifierea mediului intern
duce la apariţia unor afecţunii digestive, renale, respiratorii, ale aparatului reproducător sau permite
dezvoltarea unor infecţii cu diferiţi agenţi patogeni sau a unor tumori maligne cu diferite etiologii.
 Izotonia (izoosmia) = menţinerea constantă a presiunii osmotice a sângelui.
 Izotermia = menţinerea constantă a temperaturii corpului; temperatura sa este de 37 0C; prin funcţia sa
termoreglatoare, sângele intervine ȋn termoliză şi termogeneză.

Proprietăţile sângelui
a) Culoarea se datorează Fe din hemoglobină care reflectă razele spectrale roşii; de aceea, Hb oxigenată
este roşu-aprins – sângele arterial, iar cea redusă este roşu-ȋnchis – sângele venos.
b) Temperatura variază ȋn funcţie de organ şi de zona unor organe; de exemplu, ȋn ficat, este mai crescută,
datorită activităţii metabolice intense, iar la nivelul pielii este mai scăzută, ca urmare a termolizei.
c) Densitatea variază ȋntre 1,050-1,070g/cm3; componente importante pentru menţinerea densităţii
sanguine sunt proteinele şi eritrocitele.
d) Vâscozitatea reprezintă rezistenţa intravasculară ce apare la curgerea sângelui şi este determinată de
factori plasmatici (fibrinogen, globuline) şi de hematocrit. Ea variază invers proporţional cu temperatura
şi scade proporţional cu raza ȋn vasele cu calibru mic.
e) Presiunea osmotică este de 280-290mosm/l şi este determinată de electroliţii plasmatici, de moleculele
ionizate şi de proteine.

Recoltarea şi prelucrarea probelor de sânge

În laboratoarele de biochimie clinicǎ, sângele se recolteazǎ de obicei prin puncţie venoasǎ, a

jeun (pe nemâncate), pacientul fiind aşezat în poziţie şezând. Puncţia venoasǎ se efectueazǎ dupǎ fixarea
unui garou deasupra locului de unde urmează să se facă recoltarea şi ştergerea tegumentului cu alcool
70o sau cu eter anhidru, cu ajutorul unei seringi sterile sau în recipient vidat (vacutainer). Garoul
trebuie să comprime numai venele superficiale, iar prelungirea fixării lui trebuie evitată pentru că
apare staza venoasă care poate duce la hemoliză şi la hemoconcentraţie cu creşterea considerabilă a
proteinelor totale din ser.
În cazul determinǎrilor ultramicro (care folosesc volume foarte mici de probe) sau la determinarea
hematocritului se poate utiliza sânge capilar recoltat din pulpa degetului.
Plasma conţine ser, fibrinogen şi factori de coagulare; atunci când detrminǎrile urmeazǎ a fi
fǎcute pe plasmǎ, probele de sânge trebuie recoltate pe anticoagulant; exemple de anticioagulanti folosiţi

3
frecvent în laborator; oxalat de potasiu, citrat de sodiu, EDTA-disodic, heparinat de litiu, de sodiu, de
potasiu sau de amoniu.

Anticoagulantul nu trebuie sǎ conţinǎ ceva din substanţa de dozat, nu trebuie sǎ interfere cu reacţia
chimicǎ folositǎ, şi trebuie adǎugat într-o anumitǎ proporţie. Dupǎ adǎugarea anticoagulanţilor, probele de
sânge proapsǎt recoltat se agitǎ imediat pentru a se evita formarea cheagurilor!

Serul este componenta sanguinǎ lichidǎ ce conţine plasmǎ fǎrǎ fibrinogen. El se obţine astfel: se
recolteazǎ sângele prin puncție venoasǎ fǎrǎ anticoagulant, probele se lasǎ sǎ coaguleze, apoi se retracteazǎ
cheagul cu o baghetǎ finǎ de sticlǎ – evitându-se hemoliza probelor – şi se centrifugheazǎ probele timp de 10
minute la 3000-8000 rotaţii/minut. Lichidul transparent, alb-gǎlbui care se separǎ dupǎ centrifugarea probelor
reprezintǎ serul.

 Dacǎ analizele biochimice nu se efectueazǎ în primele şase ore de la recoltarea probelor, serul trebuie
pǎstrat la 4oC, temperaturǎ la care majoritatea substanţelor pot fi conservate câteva zile. Conservarea serului
sau a plasmei pe o perioadǎ mai îndelungatǎ se poate face prin congelare la -20 oC, temperaturǎ la care,
majoritatea substanţelor, inclusiv enzimele, rǎmân nemodificate câteva sǎptǎmâni sau chiar luni. După
decongelare, serul sau plasma se agită ȋn vederea omogenizării.

 Aceste recomandǎri de ordin practic trebuie avute în vedere, deoarece existǎ parametrii biochimici ale
cǎror concentraţii scad la scurt timp de la recoltare – glicemie, fosfatemie, kaliemie (potasiu seric), pH
sanguin.

Sursele de eroare posibile în laboratoarele de biochimie clinicǎ în cazul determinǎrii concentraţiilor

parametrilor biochimici care se fac pe probe de plasmǎ sau de ser sunt:

 Hemoliza generează cele mai frecvente erori în cadrul procesului de testare. Afectează cel mai frecvent
cele 20 de teste majore din chimia clinică, fiind urmată de bilirubină şi turbiditate. Serurile hemolitice
apǎrute ca urmare a lezǎrii eritrocitelor constituie surse de eroare importante pentru analizele de laborator,
mai ales în cazul dozǎrii componentelor a cǎror concentraţie este diferitǎ în ser faţǎ de eritrocite. Ea poate
fi evitatǎ prin folosirea de eprubete uscate, evitarea unor aspirǎri sau agitǎri puternice sau a unei staze
venoase prelungite. Hemoliza duce la inhibarea lipazei şi la determinǎri eronate ale kaliemiei şi ale
activitǎţii enzimatice a lactatdehidrogenazei (LDH), glutamaoxaloacetat transaminazei (TGO) şi fosfatazei
acide (PAC).

 Prezenţa cheagului este un alt factor de eroare care poate cauza obţinerea unor rezultate false sau
aberante.

 Plasma sau serul lipemic apar atunci când concentraţia lipidelor neutre din aceste probe depǎşeşte 400
mg/dl. Serul îşi pierde transparenţa şi devine opalescent, iar în astfel de cazuri se efectueazǎ o probǎ
martor a serului. Se recomandǎ deproteinizarea serului sau extragerea lipidelor, precum şi repetarea
recoltǎrii în condiţii standard, dupǎ 12-14 ore de la ultima masǎ.

 Plasma sau serul icteric: probele de ser capǎtǎ o coloraţie verde pânǎ la maroniu ca urmare a
concentraţiei ridicate de bilirubinǎ; şi în acest caz se face o probǎ martor a serului de a cǎrei extincţie se
ţine seama la dozarea propriu-zisǎ. Culorile respective interferǎ la lungimi de undǎ scurte (400-500nm),
ducând la rezultate false.

 Influenţa – temporarǎ sau permanentǎ – a diferitelor medicamente

Medicamentele administrate pot acţiona pe trei cǎi:

4
  Fie direct asupra parametrului de analizat – de exemplu, insulina modificǎ direct concentraţia
glucozei în sânge (glicemia); tratamentele pe termen lung cu vitamine, somnifere, analgezice pot
determina direct modificǎri ale nivelului unor enzime sau metaboliţi din ser; administrarea de Fe ȋn
complexe organo-metalice interferă cu determinarea sideremiei, tireoglobulinei.
 Fie indirect – administrarea de anticoncepţionale orale modificǎ curba testului de toleranţǎ la glucozǎ
administratǎ oral; allopurinolul, inhibitor al xantinoxidazei, scade concentraţia acidului uric;
administrarea de estrogeni produce o creştere a capacităţii de legare a proteinelor, a ceruloplasminei,
transferinei, tiroglobulinei conducând la rezultate fals crescute ale Cu, Fe, tiroxinemiei.
 Fie prin interferarea cu reacţia chimicǎ folositǎ pentru dozarea unui anumit parametru – de ex.
acidul ascorbic (vitamina C) are proprietǎţi reducǎtoare şi poate interfera cu reacţia pe care se bazeazǎ
dozarea glucozei prin metode reducǎtoare.

Factorii cei mai importanţi care pot influenţa rezultatele analizelor sunt:
vârsta, sexul, rasa, stǎrile fiziologice deosebite (sarcinǎ, lactaţie, premenopauzǎ, menopauzǎ),
alimentaţia, greutatea corporalǎ, efortul fizic crescut, stresul, ortostatismul, ritmurile circadiene, mediul
ambient (altitudinea, frigul, absenţa gravitaţiei), consumul de tutun, de alcool, administrarea diferitelor
clase de medicamente.

LP 7. Recoltarea şi prelucrarea probelor de urinǎ

 Analiza completǎ a urinei se efectueazǎ pe urina din 24 de ore, în timp ce un examen sumar de urinǎ –
respectiv, determinarea densitǎţii şi a pH-ului, identificarea prin reacţii calitative a componenţilor patologici
urinari, analiza sedimentului urinar - se poate face pe prima urinǎ de dimineaţǎ. Aceasta, fiind mai concentratǎ şi
cu un pH mai acid, permite o stabilitate mai mare a sedimentului. Recipientele în care se face colectarea trebuie
sǎ fie curate, de preferinţǎ, cu dop rodat, iar probele se omogenizeazǎ înainte de a se lua o cantitate din ele pentru
laborator.
 Se recomandǎ ca determinǎrile cantitative ale diferiţilor parametri biochimici care se eliminǎ prin urinǎ sǎ
se facǎ pe urina recoltatǎ în decursul a 24 de ore, urinǎ al cǎrei volum trebuie mǎsurat, iar recoltarea trebuie
fǎcutǎ în condiţii sterile.Volumul de urinǎ emis în 24 de ore se numeşte diurezǎ.

Examenul urinii
A. Examenul macroscopic
A1. Examene fizice preliminare ale urinii care includ:
1.Mǎsurarea diurezei: cantitatea de urinǎ eliminatǎ în 24 de ore depinde de ingestia de lichide, de
pierderile de apǎ prin transpiraţie şi de cantitǎţile de substanţe excretate prin urinǎ. În condiţii fiziologice
normale, volumul de urinǎ eliminate în 24 de ore variazǎ în funcţie de sex , astfel – pentru bǎrbaţi este cuprins
între 1500 şi 2000 ml, iar pentru femei între 1200 şi 1700ml. În condiţii normale, 80% din cantitatea de urinǎ din
24 de ore se eliminǎ ziua.
În condiţii patologice, volumele de urinǎ eliminate în 24 de ore diferǎ şi se poate ajunge la:
a. oligurie – volumul de urinǎ eliminate scade sub 500ml/24h – apare în boli renale, în obstrucţii ale
cǎilor urinare (prin calculi, tumori), în retenţiile de urinǎ post-operator, în edeme, transpiraţie, stǎri febrile.
b. anurie – sub 100-150ml/24h – apare în insuficienţele renale acute.
c. poliurie – volumul eliminat este mai mare de 2000ml/24h şi apare în diabet zaharat, diabet insipid,
resorbţia edemelor dupǎ crizele epileptice.
d. polakiurie este reprezentatǎ de mcţiuni frecvente, dar cantitatea totalǎ de urinǎ eliminatǎ este normalǎ;
ea apare în cistite, pielite, adenom de prostatǎ.
e. nicturie înseamnǎ eliminarea unei cantitǎţi mari de urinǎ în cursul nopţii; ea apare în insuficienţa
cardiacǎ, în inflamaţii ale cǎilor urinare.
In practica medicală, mai poate apare şi disuria definită ca dificultatea de a urina. Ea poate avea drept
5
 cauze infecţii ale tractului urinar sau existenţa unor obstacole la evacuarea urinei (adenom de prostată sau
ȋngustarea uretrei). Ea se manifestă prin micţiuni lente, dificile, cu o anumită forţare pentru golirea vezicii.

2. Identificarea culorii urinii – urina normalǎ prezintǎ o nuanţǎ care variazǎ de la galben deschis
pânǎ la galben-roşiatic.Culoarea ei depinde de concentraţia şî natura substanţelor dizolvate în urinǎ şi, mai ales,
de prezenţa unor pigmenţi ca: urocromul, urobilina şi porfirina. In general, urina este cu atât mai deschisă la
culoarem cu cât diureza este mai mare, datorită diluţiei pigmenţilor.
Culoarea urinei poate fi influenţatǎ de:
 pH şi concentraţie: astfel, o urinǎ alcalinǎ şi/ sau diluatǎ are o culoare mai deschisǎ (în cursul zilei), în
timp ce o urinǎ acidǎ şi/ sau concentratǎ are o culoare mai închisǎ (în timpul nopţii).
 Regimul alimentar – într-un regim bogat în proteine de origine animalǎ, urina are o culoare mai
închisǎ, îar în cazul unui regim vegetarian are o culoare mai deschisǎ.
 Unele medicamente pot determina modificǎri ale culorii urinei, ca de exemplu:
- galben-verzui pânǎ la brun în cazul icterelor, al prezenţei pigmenţilor biliari;
- galben portocaliu ca urmare a prezenţei urobilinogenului, în stǎrile febrile sau în cazul administrǎrii
de sulfamide, antipirinǎ;
- brun – în cazul alcaptonuriei (deficit de metabolizare a fenilalaninei) sau al melanuriei (deficit de
metabolizare a tirozinei).

 Culoarea se poate modifica și în unele stări patologice, astfel că urina:

 este incoloră, ȋn scleroza renală sau ȋn diabetul insipid;
 este albicioasă şi opacă ȋn piuria severă;
 este roşu-aprins ȋn: hematurie, hemoglobinurie, consum de sfeclă sau de varză roşie;
 poate fi portocalie ȋn unele boli febrile acute;
 este verde ȋn ictere sau ȋn hepatită.

3. Observarea aspectului urinii

Imediat dupǎ micţiune, urina normală se prezintǎ ca un lichid limpede, transparent. În unele cazuri,
urina poate prezenta, încǎ de la emisie, o turbiditate patologicǎ determinatǎ de concentraţiile crescute ale unor
sǎruri (fosfaţi, carbonaţi, oxalaţi, uraţi) sau a puroiului (piurie).
Uneori, la câteva ore de la recoltare, urina poate prezenta un aspect opalescent datoritǎ unor suspensii
formate din celulele provenite prin descuamarea cǎilor urinare, leucocitelor şi/sau a mucusului; aceste
componente se depun în timp, formând un sediment. După un timp mai lung de la emisie, ȋn funcţie de aciditatea
urinii şi de concentraţia ȋn acid uric, se pot depune cristale de acid uric sau de uraţi amorfi.
Aspectul urinei se mai poate modifica:
 datoritǎ menţinerii ei la temperaturǎ scǎzutǎ – apare o opalescenţǎ datoritǎ prezenţei acidului
uric şi a uraţilor;
 datoritǎ prezenței – încǎ de la emisie – a fosfaţilor alcalini în concentraţii mari;
 printr-o conservare necorespunzǎtoare, datoritǎ contaminǎrii cu bacterii
Patologie:
1. în unele afecţiuni renale – glomerulonefrite, cistite – aspectul urinei se modificǎ mult, datoritǎ prezenţei
ȋn cantitate mare a elementelor figurate sanguine (hematii, leucocite), a mucusului, puroiului, cilindrilor hialini şi
granuloşi;
2. în alte afecţiuni – precum leziunile cornice renale – urina devine limpede, transparentǎ, asemǎnǎtoare
apei, datoritǎ capacitǎţii insuficiente a rinichiului de a concentra urina.
3. prezenţa sângelui (numitǎ hematurie) conferǎ urinei o culoare roşie-brunǎ.

4. Aprecierea consistenţei urinii : în condiţii fiziologice normale, urina este un lichid cu consistenţa unei
6
 soluţii saline; în condiţii patologice îşi poate modifica aceastǎ consistenţǎ (în cazul prezenţei puroiului, albuminelor
etc.).

5. Aprecierea mirosului urinii.

La eliminare, urina are un miros caracteristic slab, uşor aromatic, datoritǎ prezenţei acizilor volatili şi a unei
cetone ciclice nesaturate numite “urinoid”. Acest miros specific se modificǎ prin fermentaţie în cursul pǎstrǎrii
urinei pentru o anumitǎ perioadǎ. În urinile concentrate, mirosul este mai accentuat. Exemple de cazuri în care
mirosul se modificǎ:
1. urinile infectate au miros de amoniac;
2. în caz de acidozǎ, apare un miros de fructe fermentate sau de cloroform;
3. un miros de acetonǎ sau de mere verzi indicǎ prezenţa corpilor cetonici în cantitǎţi crescute (ca în diabetul
zaharat).

A.2. Efectuarea sumarului de urină.

a) Măsurarea densităţii urinii

- densitatea urinii depinde de natura substanţelor dizolvate şi anume: la indivizii sǎnǎtoşi de cantitǎţile de
sǎruri şi uree prezente, iar la indivizii cu diferite afecţiuni de cantitǎţile de glucozǎ şi albuminǎ dizolvate.
De obicei, densitatea este invers proporţionalǎ cu volumul de urinǎ eliminat şi direct proporţionalǎ cu
intensitatea culorii.
O scǎdere a densitǎţii urinei se întâlneşte în cazurile de poliurie, iar o creştere a acesteia în oligourie. În mod
normal, densitatea urinei pentru urina din 24h este cuprinsǎ între 1,015-1,025 cu valori extreme de 1,001-
1,0035 dupǎ ingestia de lichide în cantitate mare şi, respectiv, dupǎ transpiraţii abundente. Densitatea urinei se
determinǎ cu ajutorul urodensimetrului.
În condiţii patologice, densitatea urinei este crescutǎ în cazuri de febrǎ, boli cardiace, diabet zaharat şi este
scǎzutǎ în insuficienţa renalǎ, ea reprezentând un indicator al capacitǎţii de concnetrare şi diluare a rinichiului.
Incapacitatea funcţională renală se poate manifesta prin izostenurie (valori constante ale densităţii urinii)
sau prin hipostenurie (scăderea valorilor densităţii urinare sub 1,015).

b) Măsurarea pH-ului urinii – în cazul unui regim alimentar echilibrat şi cu alimentaţie mixtǎ, urina
proaspǎtǎ este uşor acidǎ cu variaţii în jurul valorii de 6,0 (5,0-7,2).
Urina este net acidǎ în cazul regimului alimentar carnat (5,2-5,3) şî uşor alcalinǎ în cazul unui regim
vegetarian (7,2-7,5).
Existǎ şi variaţii nictemerale ale pH-ului urinar. Dimineaţa urina este mai acidǎ, iar în cursul zilei – dupǎ
alimentaţie – devine mai alcalinǎ, deoarece ionii de hidrogen sunt utilizaţi la formarea sucului gastric.
Determinarea pH-ului urinar se face practice pe urina proaspǎt recoltatǎ
1. cu hârtie indicator universal;
2. cu sticksuri de reactivi;
3. cu soluţie indicator (dupǎ metoda Guillaumin).
Semnificaţie diagnosticǎ:
1. Urina este acidǎ în:
- diabet zaharat (acidozǎ diabeticǎ);
- insuficienţǎ renalǎ;
- procese maligne, febrǎ, reumatism poliarticular cronic;
- inaniţie, diaree.
2. Urina este alcalinǎ:
- dupǎ vǎrsǎturi abundente cu diferite etiologii;
- în timpul resorbţiei edemelor;
- în infecţiile urinare;
7
 - în alcalozǎ (metabolicǎ sau respiratorie);
- dupǎ administrarea de medicamente alcaline.

c) identificarea prezenţei - prin reacţii calitative – compuşilor patologici urinari (glucoză, albumine,
nitraţi, creatinină, acid uric, urobilinogen, alfa-amilază) sau a prezenţei sângelui (hematurie), corpilor cetonici
(cetonurie).

d) analiza cantitativă a componenţilor patologici urinari.

B. Examenul microscopic reprezentat de sedimentul urinar

Sedimentul urinar reprezintă un amestec eterogen de componente chimice insolubile (anorganice şi

organice) şi elemente celulare organizate; ele se obţin sub formă de depozit prin centrifugarea urinii.

 Semnificaţia clinică a sedimentului urinar

 poate oferi informaţii utile legate de fiziologia sistemului reno-urinar, cunoscut fiind faptul că, în unele
stări patologice, urina este tulbure încă de la eliminare. Uneori, cunoaşterea compoziţiei lui poate completa
informaţiile altor investigaţii referitoare la unele modificări cantitative ale diferiţilor parametrii biochimici (uree,
creatinină, acid uric, electroliţi, etc.)
Lezarea nefronului şi a căilor urinare de excreţie se evidenţiază prin eliminarea unor elemente patologice
şi – eventual – prin excesul de elemente normale în urină.

Compoziţia sedimentului urinar

1. Sedimente neorganizate reprezentate de substanţe organice şi anorganice insolubile, cristaline

sau amorfe:
În urina alcalină apar: uratul de amoniu, fosfatul de amoniu şi magneziu, fosfaţi amorfi, carbonat de calciu.
În urina acidă apar: acidul uric, uratul de sodiu şi potasiu, oxalatul de calciu, fosfatul de calciu (secundar).
!! Pentru analiza sedimentului neorganizat este necesară cunoaşterea pH-ului urinar, deoarece substanţele
menţionate nu sunt elemente comune ale ambelor tipuri de urină – acidă şi alcalină.
!! în orice sumar de urină există – în mod obişnuit – 2 -3 tipuri de săruri, în funcţie de aciditatea sau alcalinitatea
urinii; prezenţa sărurilor devine patologică atunci când cristalele abundă (ca de exemplu, în litiaza renală,
oxalică, urică, fosfatică).
!! Există o serie de sedimente neorganizate care apar rar şi numai în cazuri patologice: cistina, xantina, leucina şi
tirozina, grăsimi şi cristale de acizi graşi, colesterol, bilirubină.

2. Sedimente organizate reprezentate de :

a) elemente celulare: hematii, leucocite, celule epiteliale;
b) cilindrii urinari care pot fi:
b.1.adevăraţi: hialini, hematici, leucocitari, epiteliali, granuloşi, ceroşi
b.2.pseudocilindrii: microbieni, mucoşi, testiculari.
În compoziţia sedimentului urinar mai pot intra:
 filamente microbiene (blenoragia cronică);
 spermatozoizi;
 filamente apărute ca urmare a unor leziuni mecanice sau chimice ale celulelor renale;
 celule neoplazice;
 bacterii şi/sau paraziţi (ex: trichomonas)-prezenţa germenilor indică o infecţie urinară.

Obţinerea şi examenul microscopic ale sedimentului urinar

 sedimentul se obţine din urina imediat eliminată sau conservată cel mult şase ore;
 se omogenizează proba de urină şi se centrifughează la 1500 rotaţii/minut timp de 5 minute, iar
8
supernatantul obtinut se decantează;
 cu o pipetă Pasteur se recoltează o porţiune din sediment, iar o picătură din el se pune pe o lamă de
microscop degresată şi uscată; această picătură se întinde pe suprafaţa lamei şi se acoperă cu o lamelă în vederea
examenului microscopic;
 sedimentul se examinează mai întâi cu obiectivul mic – pentru observarea abundenţei şi frecvenţei
elementelor componente - şi apoi cu obiectivul mare – pentru stabilirea unor detalii legate de elementele
identificate anterior.

!!! Sumarul de urină şi sedimentul urinar se fac pe prima urină de dimineaţă, iar analiza
cantitativă a componenţilor patologici urinari se face pe urina din 24 de ore al cărei volum trebuie
cunoscut.