Ziua întâia

În această lună, în ziua

întâia, Cinstirea Icoanei
Maicii Domnului „Bucurie
neaşteptată”
Icoana Maicii Domnului
„Bucurie neaşteptată” este
prăznuită pe 9 decembrie, 25
ianuarie şi 1 mai.
Icoana Maicii Domnului
„Bucurie neaşteptată” este pictată
în amintirea unei minuni
săvârşite în faţa icoanei
Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu.
Un tânăr ce era stăpânit de o
grea patimă trupească, dar care
avea evlavie către Maica
Domnului, s-a rugat într-o zi
înaintea icoanei Maicii Domnului,
înainte să meargă să păcătuiască
din nou. Terminându-şi
rugăciunea şi, ridicând privirea
către icoană, a văzut că Pruncul
Iisus avea răni pe mâini şi pe
picioare din care curgea sânge.
Privind mai atent el a observat că
şi chipul Maicii Domnului se mişca, fiind ca şi viu.
Îngrozit de ce vedea, el a exclamat: „O, Preasfântă Maică, cine a
făcut aceasta?”
Atunci, Maica Domnului din icoană i-a glăsuit: „Tu şi ceilalţi
păcătoşi, prin păcatele voastre, răstigniţi pe Fiul meu încă o dată.”
Conştientizând adâncul păcătoşeniei sale, tânărul ceru milă prin
rugăciuni stăruitoare cu lacrimi către Preasfânta Fecioară şi Mântuitorul
Hristos. El a rostit: „O, Stăpână, să nu fie mai presus păcatul meu decât
bunătatea ta neasemuită! Tu eşti nădejdea păcătoşilor. Roagă pe Fiul
tău să-mi vină în ajutor!"
Maica Domnului a rostit de două ori o rugăciune către Pruncul
Hristos, vreme în care El a rămas neclintit, dar după aceea a răspuns
rugăciunii stăruitoare a Maicii Sale: „Voi îndeplini cererea voastră.

1
Pentru rugăciunea voastră, păcatele acestui om sunt iertate. Lasă-l, în
semn de iertare, să-mi sărute rănile."
Păcătosul iertat, în faţa căruia s-a arătat nesfârşita milă a Maicii
Domnului, în chip minunat, s-a ridicat şi a sărutat rănile Mântuitorului cu
bucurie nespusă. Din acel moment, el a dus o viaţă curată şi cucernică. A
primit bucuria neaşteptată a iertării păcatelor sale.
Această minune este consemnată de Sfântul Dimitrie al Rostovului
în cartea sa „Lâna rourată”. Un credincios, inspirat fiind, a zugrăvit icoana
Maicii Domnului „Bucurie Neaşteptată", în următorul fel: icoana Maicii
Domnului se află în biserică, iar lângă ea este pictat un tânăr
îngenuncheat la rugăciune. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu are
privirea întoarsă spre tânăr, iar Pruncul Iisus este înfăţişat cu răni pe
mâini şi pe picioare. De obicei, în josul icoanei sunt scrise cuvintele de la
începutul istorisirii: „A fost cândva un om păcătos...".
Această icoană făcătoare de minuni din Rusia este cunoscută ca
vindecătoare de diferite boli fizice şi psihice, dar şi ca alungătoare a
tristeţii şi ajutătoare a celor stăpâniţi de patimi trupeşti.

Tot în această
zi, pomenirea
Sfântului Prooroc
Ieremia
Sfântul Prooroc
Ieremia a fost din
Anatot, cetatea
preoţilor, în partea lui
Veniamin, cetate
departe de Ierusalim ca
la trei mile, născut
după tată, Helchie, mai
marele preot. El a fost
ales şi sfinţit prooroc
din pântecele maicii
sale, precum însuşi
Domnul i-a prezis
despre aceasta: Mai
înainte de a te zămisli
în pântece te-am
cunoscut şi mai înainte
de a ieşi tu din coapse
te-am sfinţit şi te-am
pus prooroc între neamuri.
2
 Sfântul Ieremia, după mărturia Sfântului Ignatie, purtătorul de
Dumnezeu, a fost feciorelnic în toată vremea vieţii sale şi trimis de
Dumnezeu preot, învăţător şi prooroc. El a început a prooroci din vârstă
copilărească, precum este arătat în capitolul întâi al cărţii lui, unde zice
către Dumnezeu: Stăpâne Doamne, iată, nu ştiu să grăiesc, căci eu sunt
prunc. Iar Domnul, dând prunciei lui înţelegerea bărbatului celui
desăvârşit, a zis către dânsul: Nu zice că prunc sunt eu, căci către toţi la
care te voi trimite vei merge şi vei grăi toate câte voi porunci ţie. Nu te
teme de faţa lor, căci Eu sunt cu tine ca să te izbăvesc.
Acestea zicându-i Domnul, a atins cu mâna Sa gura lui Ieremia şi a
zis: Iată, am dat cuvintele Mele în gura ta. Iată, te-am pus astăzi peste
neamuri, peste împăraţi, ca să dezrădăcinezi, să strici, să risipeşti şi să
biciuieşti păcatele cele de moarte şi fărădelegile poporului, şi iarăşi să
zideşti şi să propovăduieşti pocăinţa şi întoarcerea spre viaţă. Acest
cuvânt al Domnului către Ieremia a fost în zilele lui Iosie, împăratul
Iudeii, în anul al 13-lea al împărăţiei lui. Pe vremea aceea Sfântul Ieremia
era de 15 ani, şi într-un copil atât de tânăr a început darul lui Dumnezeu a
lucra lucruri mari.
Într-acele vremuri, poporul iudeu, deşi slujea Dumnezeului Celui
adevărat, Care l-a scos din Egipt, însă nu-I slujeau cu adevărat. Ci,
răzvrătindu-se de neamurile cu care se amestecaseră şi cu ale căror
obiceiuri se deprinseseră, cea mai mare parte din ei slujeau şi urâciunii
idoleşti. Şi erau idoli stătători nu numai în jurul Ierusalimului, pe dealuri
şi prin văi, ci chiar şi în Ierusalim, lângă biserica Domnului cea zidită de
Solomon, cărora le aduceau jertfe ca şi lui Dumnezeu Cel adevărat.
Deci, mâniindu-se Domnul asupra acelui popor, îi gătea lui grabnică
risipire şi pierdere, lucru pe care l-a arătat lui Ieremia prin toiagul cel de
nuc şi prin căldarea care ardea dedesubt. Pentru că toiagul cel de nuc,
însemna grabnica pedeapsă a lui Dumnezeu, că nu va întârzia
Răsplătitorul cel drept a certa cu toiag fărădelegile şi nedreptăţile lor cu
bătăi; iar căldarea care ardea dedesubt, însemna că cetatea Ierusalimului
se va umple de sânge şi va fierbe cu tulburare, pierzându-se cu sabie şi cu
foc de vrăjmaşii care erau să năvălească asupra ei.
Domnul poruncea lui Ieremia, proorocul Său, să vestească poporului
mânia lui Dumnezeu care venea asupra lor şi să-i sfătuiască spre pocăinţă.
Deci, Sfântul Ieremia a proorocit în zilele împăratului Iosie, precum s-a
zis, şi în zilele lui Ioahaz, fiul lui, şi în zilele lui Sedechie, care a fost frate
al lui Ioahaz şi al lui Ioachim şi fiu al lui Iosie. Şi a pătimit proorocul lui
Dumnezeu multe de la oamenii săi care nu credeau cuvintelor lui; pentru
că le spunea certările cele groaznice ale Domnului Savaot şi le
propovăduia cuvintele lui Dumnezeu, stând în curtea bisericii. Şi, fiind
dus înaintea împăratului şi a boierilor, le zicea tuturor cu îndrăzneală că
3
de nu se vor pocăi şi nu se vor întoarce de la închinarea idolească, degrabă
îi vor ajunge toate relele, care vor năvăli din părţile cele de la
miazănoapte, rele care vor ajunge pe toţi cei ce locuiesc în pământul
Iudeei.
Pentru aceasta zice Domnul: Chema-voi toate împărăţiile
pământului de la miazănoapte şi vor veni şi-şi vor pune fiecare scaunul
lor înaintea porţii Ierusalimului, peste toate zidirile din împrejurul lui şi
peste toate cetăţile Iudeei. Aceia vor fi judecători şi muncitori ai iudeilor.
Iar aceasta, pentru aceea le voi trimite asupra lor, de vreme ce M-au
părăsit pe Mine şi au jertfit zeilor celor străini şi s-au închinat lucrurilor
mâinilor lor. Ascultaţi cuvântul Domnului, casa lui Iacov şi toate
seminţiile lui Israel. Acestea zice Domnul: "Ce fel de greşeală au aflat
părinţii voştri în Mine, că s-au depărtat de Mine şi au umblat în urmele
celor deşarte şi s-au făcut deşerţi? Căci Eu, voi aduce rele şi mare
sfărâmare de la miazănoapte. În ziua aceea va pieri inima împăratului şi
inimile domnilor, preoţii se vor spăimânta şi proorocii se vor minuna".
Acestea şi alte multe cuvinte prooroceşti le grăia către popoare Sfântul
Ieremia, care sunt scrise pe larg în cartea proorociei lui, şi s-au împlinit
toate cele grăite.
Iar începutul durerilor şi al primejdiilor Ierusalimului a fost pe
vremea împărăţiei lui Iosie, într-acest fel: S-a sculat Faraon Nehao,
împăratul Egiptului, asupra împăratului Asiriei de la râul Eufratului. Iar
de vreme ce calea lui era pe lângă hotarele iudeilor, Iosie, împăratul
Iudeei, adunându-şi oştile sale, a ieşit împotriva lui Nehao, împăratul
Egiptului. Însă Nehao a trimis la dânsul solii săi, zicând: "Ce-mi este mie
şi ţie împărate al Iudeei? Nu mă duc să mă ostăşesc împotriva ta, ci
împotriva altuia, asupra căruia mi-a poruncit Dumnezeu să merg cu
sârguinţă; iar tu încetează de a face împiedicare poruncii lui Dumnezeu,
Cel ce este cu mine, ca să nu te ucidă şi pe tine". Dar Iosie, neascultând pe
Nehao, a tăbărât asupra lui şi, făcând război în câmpul Maghedonului,
care este în partea lui Manase, Iosie a fost rănit de săgetătorii lui Nehao.
Fiind dus în Ierusalim a murit, şi l-au îngropat în mormântul părinţilor
săi şi a plâns după Iosie tot Ierusalimul cu tânguire mare, pentru că era
împărat foarte bun şi cinstitor de Dumnezeu.
Deci, Nehao, împăratul Egiptului, biruind puterea lui Iosie împăratul
Iudeii, s-a dus asupra asirienilor. Iar în Ierusalim poporul a adus la
împărăţie pe Ioahaz, fiul cel mai mic al lui Iosie. Şi a împărăţit el numai
trei luni, cât a zăbovit Nehao Egipteanul la război contra asirienilor.
Deoarece, întorcându-se Nehao cu biruinţă, a luat în stăpânirea sa cetatea
Ierusalimului şi tot pământul iudeilor şi al lui Israel; şi a îndepărtat de la
împărăţia Iudeei pe Ioahaz, pe care îl alesese poporul. Iar în locul lui a pus
împărat pe fratele cel mai mare al lui Ioahaz, cu numele Eliachim,
4
schimbându-i numele în Ioachim. Pentru că era obiceiul împăraţilor
biruitori, de a schimba numele împăratului celui biruit şi supus. Şi a pus
Nehao dajdie asupra pământului iudeu şi al lui Israel, o sută talanţi de
argint şi o sută talanţi de aur; iar pe Ioahaz cel depărtat de la împărăţie, l-
a ferecat în obezi şi l-a dus în Egipt, unde a şi murit. Şi astfel, seminţia lui
Avraam, poporul cel liber şi împărăţia cea vestită a Iudeei, a început a robi
altui împărat şi a se împuţina de mână tirănească, pentru păcatele cu care
a mâniat şi a amărât pe Dumnezeu Cel preaînalt şi nu s-a pocăit prin
cuvintele cele prooroceşti.
La începutul împărăţiei lui Ioachim, fiul lui Iosie, a fost cuvântul
acesta de la Domnul către Ieremia: Stai în curtea casei Domnului şi
propovăduieşte tuturor iudeilor care intră să se închine în casa
Domnului, toate cuvintele care ţi-am poruncit să le propovăduieşti lor şi
să nu tăgăduieşti cuvântul. Aşa zice Domnul: De nu Mă veţi asculta pe
Mine şi nu veţi umbla în legile Mele care le-am dat înaintea feţei voastre,
în ascultarea cuvintelor slugilor mele, proorocilor pe care îi trimit la voi
de dimineaţă, voi da casa aceasta ca Silom, cel pustiit pentru
fărădelegile silomitenilor, şi cetatea aceasta o voi da în blestemul tuturor
limbilor cele de pe tot pământul.
Nişte cuvinte ca acestea, care se grăiau din gura lui Dumnezeu prin
Proorocul Ieremia, auzindu-le preoţii şi proorocii cei mincinoşi şi tot
poporul, s-au umplut de mânie şi, prinzând pe Ieremia, strigau: "Cu
moarte să moară cel ce prooroceşte unele ca acestea!" Auzind boierii
iudeilor cuvintele acestea, s-au suit din casa împăratului în Casa
Domnului. Şi au şezut înaintea uşilor porţii celei noi a Casei Domnului. Şi
au zis preoţii şi proorocii cei mincinoşi către boieri şi către tot poporul:
"Judecată de moarte se cuvine omului acesta, că a proorocit asupra cetăţii
acesteia, precum aţi auzit cu urechile voastre".
Şi a zis Ieremia către toţi boierii şi către popor: "Domnul m-a trimis
să proorocesc spre casa aceasta şi spre cetatea aceasta, toate cuvintele pe
care le-aţi auzit. Şi acum să faceţi mai bune căile şi lucrurile voastre şi să
ascultaţi glasul Domnului Dumnezeului vostru, că va uita Domnul de
răutăţile pe care le-a grăit asupra voastră; şi, iată, eu sunt în mâinile
voastre, faceţi cu mine orice vă place şi ce vi se pare că este mai bine. Însă,
să cunoaşteţi că, de mă veţi ucide, voi singuri veţi aduce sânge nevinovat
peste voi şi peste cetatea aceasta şi peste cei ce locuiesc într-însa, căci cu
adevărat m-a trimis Domnul la voi să grăiesc în urechile voastre toate
cuvintele acestea".
Atunci au zis boierii şi tot poporul către preoţi şi către proorocii cei
mincinoşi: "Nu se cade omului acesta judecată de moarte, că în numele
Domnului nostru a grăit nouă". Şi unii din bărbaţii cei mai bătrâni ai
acelui pământ s-au sculat şi au apărat prin cuvinte pe Ieremia proorocul,
5
zicând către tot soborul: "Aduceţi-vă aminte că Miheea Moratitul
proorocea în zilele Iezechiei, împăratul Iudeei, şi a zis către tot poporul
Iudeei: Aşa zice Domnul: Sionul se va ara ca o ţarină şi Ierusalimul va fi
ca într-o cale netrecută, şi muntele casei va fi ca un desiş de dumbravă.
Pentru aceste cuvinte, oare l-a omorât Iezechia împăratul şi tot poporul
Iudeei? Nu s-a temut de Domnul; dar, de vreme ce s-a rugat feţii
Domnului, a încetat Domnul cu relele cele ce le grăise asupra lor, că şi noi
am făcut răutăţi mari asupra sufletelor noastre. Deci, să ne pocăim de
răutăţile noastre şi să nu ne îndemnăm spre uciderea acestui om
nevinovat. Pentru că ce folos au avut de sângele cel nu de mult s-a vărsat
al lui Urie, fiul lui Simeon din Cariatiarim, care a proorocit în numele
Domnului pentru pământul acesta, asemenea precum prooroceşte şi
Ieremia? Iar când împăratul şi boierii căutau să ucidă pe Urie, el,
temându-se, a fugit în Egipt şi, trimiţând împăratul pe oamenii săi, l-au
scos din Egipt şi l-au ucis cu sabia; pentru care pricină s-a mâniat poporul
asupra împăratului şi asupra boierilor. Deci, aşa va fi când veţi ucide şi pe
Ieremia".
Aceasta împărtăşind-o cei mai bătrâni, s-au făcut două tabere în
sobor, pentru că unii căutau să ucidă pe Sfântul Prooroc Ieremia, iar alţii
îl socoteau nevinovat morţii. Însă ar fi biruit cu totul partea celor
potrivnici şi ar fi ucis pe omul lui Dumnezeu, dacă nu l-ar fi apărat unul
din boierii cei mari, cu numele Arhicam, fiul lui Safan, a cărui mână era
tare, şi nu l-au dat pe Ieremia în mâinile ucigaşilor.
Şi a făcut împăratul Ioachim vicleşug înaintea Domnului, după cum
au făcut şi părinţii lui. Şi a fost iarăşi cuvântul Domnului către Ieremia,
zicându-i: Mergi şi te pogoară în casa împăratului Iudeei, şi să grăieşti
acolo cuvântul acesta: Ascultaţi cuvântul Domnului, împărate al Iudeii,
cel ce şezi pe scaunul lui David, tu şi casa ta şi slugile tale şi tot poporul
tău şi cel ce intră prin porţile acestea. Acestea zice Domnul: Faceţi
judecată şi dreptate, şi izbăviţi cu putere pe cel strâmtorat din mâna
celui ce-l năpăstuieşte; pe nemernic, pe sărman şi pe văduvă să nu-i
scârbiţi şi să nu-i năpăstuiţi cu fărădelege şi sânge nevinovat să nu
vărsaţi în locul acesta. Dacă veţi face cuvântul acesta, vor intra pe
porţile casei acesteia împăraţii care şed pe scaunul lui David, cei ce şed
în carete, călări pe cai, precum şi slugile şi poporul lor. Iar de nu veţi
asculta cuvântul acesta, singur m-am jurat, că spre pustiire va fi această
casă. Şi zice: Sfinţi vor fi acei oameni şi sfinte vor fi armele lor, care pe
voi, păcătoşii, cei ce nu vă pocăiţi, vă vor tăia ca pe nişte lemne. Şi vor
trece multe neamuri prin această pustiită cetate, care va zice către
aproapele său: pentru ce a făcut aşa legea Domnului Dumnezeului lor şi
s-au închinat zeilor străini. Iar pentru împăratul Iudeei, Ioachim, zice

6
Domnul: cu îngroparea catârului se va îngropa şi, târându-se, se va
arunca afară din porţile Ierusalimului!
Nişte cuvinte ca acestea grăindu-le proorocul din gura lui Dumnezeu
înaintea tuturor, a pornit spre mare mânie pe împărat şi pe toţi boierii. Şi
l-ar fi ucis chiar atunci pe Sfântul Ieremia, dacă nu l-ar fi păzit purtarea de
grijă a lui Dumnezeu, spre descoperirea tainelor Domnului, celor ce vor să
fie mai înainte. Deci, prinzându-l cu necinste şi ocară, l-au pus în temniţă
în legături.
În acea vreme a venit Nabucodonosor cu puterea sa şi a înconjurat
Ierusalimul şi a dat Domnul în mâinile lui pe Ioachim, împăratul Iudeei,
în anul al treilea al împărăţiei lui. Deci, a luat Nabucodonosor pe Ioachim
împreună cu oarecare din boieri de neam, între care şi pe Daniil, fiind
încă copil tânăr, asemenea şi pe cei trei tineri şi o mare parte din cetăţenii
Ierusalimului, ducându-i în Babilon, luând încă şi cele mai alese din
vasele Casei lui Dumnezeu. Însă, nu după multă vreme, a liberat
Nabucodonosor pe Ioachim, iarăşi la împărăţia sa din Ierusalim, făcându-
l pe el birnic.
Şi a slujit Ioachim lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului, trei
ani, dându-i dajdie, precum mai înainte a slujit lui Faraon Nehao,
împăratul Egiptului. Iar după acei trei ani, Ioachim a lepădat jugul robiei
şi s-a împotrivit puterii lui Nabucodonosor. Mai înainte de a se întoarce
Ioachim de la Nabucodonosor, s-a lepădat de dânsul şi s-a făcut cuvântul
Domnului către Ieremia, când şedea în legături, zicându-i: Ia o hârtie şi
scrie într-însa toate cuvintele pe care le-am grăit către tine, asupra lui
Israel şi asupra Iudeii, precum şi asupra tuturor neamurilor, din ziua
când am grăit către tine, din zilele lui Iosie împăratul Iudeei şi până în
ziua aceasta, doar va auzi casa Iudeei (adică seminţia iudeilor), toate
relele pe care Eu am gândit să le fac lor, ca să se întoarcă de la calea lor
cea rea, şi voi fi milostiv nedreptăţilor şi păcatelor lor. Şi a chemat
Ieremia pe Baruh, fiul lui Nirie, ca să scrie cele grăite de dânsul, de vreme
ce el singur, fiind închis într-un loc întunecos, nu putea să scrie; iar Baruh
şedea afară lângă ferestrele temniţei şi scria cele spuse de prooroc.
Şi a scris Baruh pe hârtie toate cuvintele Domnului, cele ce le-a grăit
prin Proorocul Ieremia. Şi a poruncit Ieremia lui Baruh, zicându-i: "P e
mine mă păzesc şi nu pot a ieşi de aici, ca să intru în Casa Domnului; deci,
du-te tu şi citeşte cele ce ai scris din gura mea, adică cuvintele Domnului,
în auzul poporului, în Casa Domnului, în zi de post şi în toată Iudeea; la
cei care vin din cetăţile lor în biserică, să le citeşti, dacă va cădea
rugăciunea lor înaintea feţei Domnului şi se vor întoarce de la calea lor
cea rea; căci mare este mânia şi urgia Domnului, pe care a grăit-o asupra
acestui popor".

7
 Şi a făcut Baruh, fiul lui Nirie, toate câte i-a spus Ieremia proorocul,
de a citit cuvintele Domnului scrise în Casa Domnului, înaintea poporului.
Acesta a fost în al cincilea an al împărăţiei lui Ioachim. Auzind boierii de
aceasta, au chemat pe Baruh înaintea lor, şi au poruncit ca să le citească şi
lor cartea aceea. După ce a citit, se îndoiau şi l-au întrebat: "De unde ai
scris cuvintele acestea?" Iar el le-a spus: "Din gura lui Ieremia". Atunci ei
l-au sfătuit pe Baruh să se ascundă. Asemenea au poruncit ca şi pe
Ieremia ce era în legături să-l ascundă undeva, pentru o vreme oarecare;
iar ei, luând acea carte proorocească, s-au dus la împărat. Împăratul şedea
tocmai atunci în casă, încălzindu-se la foc, fiindcă era luna a noua, adică
noiembrie, şi deci era iarnă. Şi, citindu-se cartea aceea înaintea
împăratului, nu s-a înfricoşat de cuvintele citite şi nici boierii care erau cu
dânsul. După ce s-a citit o foaie sau două, s-a umplut împăratul de mânie,
şi singur tăia foile citite şi le ardea în foc, până a ars întreaga carte; iar pe
Baruh şi pe Ieremia a poruncit să-i caute ca să-i ucidă; dar Domnul i-a
acoperit cu minunata Sa apărare.
După aceea, iarăşi s-a făcut cuvântul Domnului către Ieremia,
zicând: "Ia tu altă hârtie şi scrie tot ce era în cartea aceea, pe care a ars-o
împăratul Ioachim, şi să adaugi pentru Ioachim, această proorocie: În
curând va muri, iar trupul lui va fi lepădat la arşiţa zilei şi la gerul nopţii".
Şi s-a scris altă carte de mâna lui Baruh, din gura lui Ieremia, în care s-au
scris mai multe cuvinte decât în cea dintâi. Făcându-se aceasta fără de
veste, au mers, cu voia lui Dumnezeu, cei trimişi de Nabucodonosor, cel
cu încingere haldeiască, adică ostaşi uşori, cei cu încingere sirienească, cei
cu încingere moavitenească şi cei cu încingere din fiii lui Amon, care,
năvălind de năpraznă, au luat Ierusalimul fără de osteneală, fiind
nepregătit de împotrivirea vrăjmaşilor. Şi, prinzând pe Ioachim,
împăratul Iudeei, l-au ucis şi, târându-i trupul prin cetate, l-au aruncat
câinilor şi fiarelor spre mâncare. Şi astfel s-a împlinit pentru dânsul
proorocia Sfântului Ieremia, cel ce a zis: Că, cu îngroparea catârului se
va îngropa şi, târându-se, se va arunca afară din porţile Ierusalimului.
Şi iarăşi: Trupul lui cel mort se va arunca la arşiţa zilei şi la gerul nopţii.
Iar oasele lui rămase de la mâncarea fiarelor, s-au îngropat de iudei în
mormântul părinţilor lui.
După moartea lui Ioachim, a fost uns la împărăţie Iehonie, fiul lui;
dar şi acela a fost rău înaintea Domnului. Şi a proorocit şi pentru dânsul
Sfântul Ieremia, că, cu toată casa se va da de către Domnul în mâinile lui
Nabucodonosor, împăratul Babilonului, şi mai mult nu-şi va vedea
pământul său. Lucru care s-a şi împlinit degrabă, pentru că, cu voia lui
Dumnezeu, s-a luat în robie de împăratul Babilonului, el, maica şi feciorii
lui, boierii şi servitorii. Într-acea vreme, o parte din ierusalimitenii cei
puternici, au fost duşi în Babilon împreună cu împăratul Iehonie, ca la
8
zece mii de bărbaţi, şi toţi meşterii s-au luat din Ierusalim. Încă şi vasele
cele de aur făcute de Solomon au fost luate din biserica Domnului şi duse
în Babilon. Iar în locul lui Iehonie a fost pus împărat de Nabucodonosor,
Matan, unchiul lui Iehonie, care a fost frate al lui Ioahar şi Ioachim, fii ai
lui Iosie, şi l-a numit pe el Sedechie.
Sedechie a împărăţit 11 ani, făcând tot vicleşugul înaintea ochilor
Domnului, după cum au făcut şi cei ce au fost împăraţi mai înainte de el,
pentru că şi-a învârtoşat cerbicea şi şi-a împietrit inima sa, ca să nu se
întoarcă spre Domnul Dumnezeul lui Israel. Asemenea şi toţi cei slăviţi ai
Iudeei, preoţii şi poporul pământului, au înmulţit a face călcare de lege cu
urâciuni păgâneşti, întinând casa Domnului din Ierusalim cu pângăriciuni
idoleşti şi n-au ascultat cuvintele Domnului cele grăite către dânşii prin
gurile proorocilor; ci încă mai ales ocăra pe trimişii lui Dumnezeu şi
defăima cuvintele Domnului, iar pe proorocii cei mincinoşi ai lor îi
asculta; de aceea, mânia Domnului a fost asupra Ierusalimului şi a tot
pământul Iudeei, până ce Domnul a lepădat de la faţa Sa pe poporul acela.
În acea vreme, Ierusalimul a fost dat desăvârşit risipirii şi pustiirii. Şi
s-au început cele mai de pe urmă primejdii pentru Ierusalim, mai amare
decât cele dintâi. Întărindu-se la împărăţie Sedechie, a voit să se lepede de
Nabucodonosor, împăratul Babilonului, ca să nu-i slujească lui, nici să-i
dea dajdie, pentru că asculta de sfatul împăraţilor de primprejur: al
Edomului, al moabitenilor, al Tirului, al amoniţilor şi al Sidonului, care au
fost mai întâi supuşi ai lui Nabucodonosor al Babilonului. După aceea,
sfătuindu-se, au lepădat jugul lui şi au trimis şi la Sedechie, împăratul
Iudeei în Ierusalim, sfătuindu-l ca să nu dea dajdie împăratului
Babilonului, ci împreună cu dânşii să stea împotriva puterii Haldeei. Şi s-
a plecat Sedechie la sfatul lor.
Iar Sfântul Prooroc Ieremia, după porunca Domnului, şi-a făcut
legături şi obezi de lemn şi, punându-le pe grumazul său, a stat înaintea
împăratului Sedechie şi înaintea solilor împăraţilor celor mai sus
pomeniţi şi a zis: "Aşa grăieşte Domnul Dumnezeul lui Israel: Acum Eu
am dat tot pământul acesta în mâinile lui Nabucodonosor, împăratul
Babilonului, ca să-i fie robi lui, să-i slujească toate limbile fiului său şi
fiului fiului său; iar partea aceea şi împărăţia şi câţi nu vor sluji
împăratului Babilonului şi câţi nu-şi vor pleca grumajii lor înaintea
împăratului Babilonului, cu sabia şi cu foamea îi voi tăia pe dânşii, până
ce se vor sfârşi în mâinile lui. Iar voi nu ascultaţi pe proorocii voştri cei
mincinoşi, nici pe cei ce vă vrăjesc şi văd visuri la voi, nici pe fermecătorii,
care vă grăiesc să nu slujiţi împăratului Babilonului; căci minciună vă
proorocesc ei, ca să vă depărteze de la pământul vostru şi să vă surpe pe
voi, şi aşa cu totul să pieriţi. Deci, nu-i ascultaţi pe ei, ci slujiţi împăratului
Babilonului, ca să fiţi vii şi pământul vostru să nu se pustiască".
9
 Iar oarecare prooroc mincinos, cu numele Anania, a luat obezile de
pe grumajii lui Ieremia şi le-a sfărâmat pe ele şi a zis înaintea ochilor a tot
poporul: "Aşa zice Domnul: Aşa voi sfărâma jugul lui Nabucodonosor,
împăratul Babilonului, iar după doi ani de zile şi de pe grumajii tuturor
limbilor". Şi a grăit către dânsul Ieremia: Tu ai sfărâmat obezile cele de
lemn, iar Domnul grăieşte: Am pus jug de fier pe grumajii tuturor
limbilor, ca să slujească lui Nabucodonosor, împăratul Babilonului; iar
tu ai făcut pe poporul acesta ca să nădăjduiască spre nedreptate. Pentru
aceea, aşa zice Domnul: Iată, Eu te voi elibera pe tine de pe faţa
pământului, şi în acest an vei muri; căci asupra Domnului Dumnezeu ai
grăit! Şi a murit Anania, proorocul cel mincinos, într-acel an, în luna a
şaptea.
Aceasta văzând-o Sedechie împăratul, s-a spăimântat şi n-a îndrăznit
atunci să se lepede de împăratul Babilonului. Dar mai pe urmă, ascultând
de sfatul lui Faraon, împăratul Egiptului, s-a lepădat cu totul de
Nabucodonosor şi s-a împotrivit lui, neascultând de sfatul Proorocului
Ieremia, care îi grăia cele de folos lui şi poporului său. Iar în vremile
acelea, Sfântul Prooroc Ieremia a scris în taină la Babilon, către poporul
ce era în robie, vestindu-le lor că au să petreacă 70 de ani; iar după
trecerea celor 70 de ani, are să-i cerceteze pe ei Domnul şi să-i întoarcă la
Ierusalim, sfătuindu-i pe ei să-şi zidească acolo case, să-şi sădească
grădini şi pe fiii lor să-i însoare, ca să se înmulţească şi să nu se
împuţineze în robie.
Încă îi mai sfătuia pe ei ca să nu asculte de proorocii cei mincinoşi,
care erau între dânşii şi le făgăduiau lor cu minciună, grabnică libertate.
Ci să se roage lui Dumnezeu pentru împăratul Nabucodonosor, ca întru
pacea lui să aibă odihnă şi să petreacă fără de tulburare până la împlinirea
celor 70 de ani, care li s-au hotărât lor de Dumnezeu.
Această scrisoare a lui, citind-o în Babilon proorocii cei mincinoşi,
care erau între iudei, s-au umplut de mânie şi au scris la Ierusalim către
preoţii cei mari, ca să oprească pe Ieremia de a le mai prooroci şi de a le
mai scrie, şi încă să-l pună pe el la închisoare şi în obezi, ca să nu tulbure
poporul cu scrisorile lui, înfricoşându-i pe ei cu acea lungă şedere în robie.
Însă proorocul lui Dumnezeu, fiind certat şi ferecat în legături, nu înceta a
le propovădui cuvintele lui Dumnezeu cu netăcută gură, spunându-le că,
pe cei mutaţi în Babilon, are să-i cerceteze Domnul cu mila Sa, iar pe cei
rămaşi în Ierusalim, are să-i piardă cu dreapta Sa mânie. Pentru că voi
trimite asupra lor - zice Domnul - sabie, foamete şi omor, şi-i voi pune pe
ei ca pe nişte smochine proaste, pe care nu este cu putinţă a le mânca
nimeni şi-i voi sfărâma pe ei cu sabia, cu foametea şi cu omorul, şi-i voi
da pe ei întru pierzare tuturor împăraţilor pământului, întru blestem,

10
întru mirare, spre râs şi spre batjocură la toate limbile, către care i-am
lepădat pe ei; căci n-au ascultat cuvintele Mele.
Lângă Ierusalim era valea fiilor lui Enoh, care se numea Tafet. Într-
acea vale poporul junghia pe fiii săi şi pe fiicele sale, spre jertfa idolului
Moloh (noroc), şi le ardea trupurile lor. Şi, când se săvârşea acea
junghiere fără de Dumnezeu şi acea jertfă nelegiuită a pruncilor
nevinovaţi, atunci trâmbiţele şi timpanele sunau, ca să nu se audă de către
părinţi durerea şi ţipetele copiilor celor junghiaţi.
Un păcat greu ca acesta, văzându-l şi ocărându-l proorocul lui
Dumnezeu, Ieremia, a luat în mână un vas de lut ars, după cuvântul
Domnului şi, mergând la Tafet, a strigat, zicând: Ascultaţi cuvântul
Domnului, împăraţii şi bărbaţii Iudeei, locuitorii Ierusalimului şi cei ce
intraţi prin porţile acestea. Acestea zice Domnul puterilor, Dumnezeul
lui Israel: Iată, Eu voi aduce rele asupra locului acestuia, de vreme ce M-
a părăsit poporul acesta şi străin a făcut locul acesta şi a jertfit zeilor
celor străini, pe care nu i-au ştiut ei şi părinţii lor. Şi împăraţii Iudeei au
umplut locul acesta de sângele celor nevinovaţi şi au zidit cele înalte lui
Baal, spre arderea cu foc a fiilor săi şi spre arderea de tot a lui Baal.
Pentru aceasta vor veni zile - zice Domnul -, că nu se va mai numi locul
acesta cădere şi loc de morminte ale fiilor lui Enoh, ci loc de multe
morminte ale junghierii. Căci, aici se va junghia mulţimea iudeilor cu
sabia vrăjmaşilor lor. Şi voi da trupurile lor spre mâncarea păsărilor
cerului şi fiarelor pământului şi voi pune cetatea aceasta spre risipire şi
spre plângere, tuturor celor ce vor trece, minunându-se de ea, şi vor
plânge pentru toată rana lor. Vor mânca trupurile fiilor şi ale fiicelor
sale şi fiecare va mânca trupul aproapelui său, în înconjurarea şi în
strâmtorarea în care îi vor înghesui vrăjmaşii lor, care vor căuta
sufletele lor.
Aceste cuvinte înfricoşătoare de la Dumnezeu, spunându-le
proorocul către popor, a lovit de pământ vasul cel de lut şi l-a sfărâmat în
faţa tuturor şi a zis: Acestea grăieşte Domnul puterilor: Astfel voi
sfărâma pe poporul acesta şi cetatea aceasta, precum se sfărâmă acest
vas de lut, care de acum nu va mai putea să se mai tămăduiască. Auzind
acestea Pashor, fiul preotului Emer, care era pus povăţuitor în Casa
Domnului, a lovit pe Sfântul Ieremia proorocul şi l-a aruncat în obezile
cele ce erau la porţile cele de sus ale lui Veniamin, în Casa Domnului. Şi a
zis Sfântul Prooroc Ieremia lui Pashor: Acestea grăieşte Domnul: Ochii
tăi vor vedea, cum pe tine şi pe toată Iudeea o voi da în mâinile
împăratului Babilonului, îi vor duce la Babilon şi-i vor ucide cu săbiile, şi
voi da toată puterea cetăţii acesteia, toate ostenelile ei şi toate vistieriile
împăratului Iudeei le voi da în mâinile vrăjmaşilor, îi vor răpi, îi vor lua
şi-i vor duce în Babilon. Iar tu, Pashore, şi toţi locuitorii casei tale, vă
11
veţi duce în robie şi, mergând în Babilon, acolo vei muri şi acolo te vei
îngropa împreună cu toţi prietenii tăi, cărora le-ai proorocit minciuna.
Şi s-a împlinit degrab acea proorocie a Sfântului Ieremia, căci întru
al nouălea an al împărăţiei lui Sedechie, a mers Nabucodonosor,
împăratul Babilonului, cu toată puterea lui asupra Ierusalimului, l-a
înconjurat din toate părţile, a săpat împrejurul cetăţii şanţuri, şi a fost
Ierusalimul în mare primejdie, pentru că se întărise foamete mare în
cetate. Iar proorocul lui Dumnezeu, Ieremia, zicea către împăratul
Sedechie şi către tot poporul: Cu dare se va da cetatea aceasta în mâinile
împăratului Babilonului, o va lua şi cu foc o va arde; iar tu, împărate,
nu vei scăpa din mâinile lui, ci vei fi prins, în mâinile lui vei cădea şi în
Babilon vei fi dus. Şi sfătuia proorocul pe împărat: "Să se dea de bunăvoie
lui Nabucodonosor, ca să nu se risipească desăvârşit Ierusalimul şi să
piară împărăţia iudeilor".
Iar preoţii şi proorocii strigau către împăratul să nu asculte pe
Ieremia, zicând că Ieremia a înnebunit. Iar Nabucodonosor, ostăşindu-se
asupra cetăţii, a auzit că Faraon, împăratul Egiptului vine cu puterea sa în
ajutorul lui Sedechie, împăratul Iudeei, ca să elibereze cetatea
Ierusalimului de înconjurarea haldeilor. Deci, s-a dus Nabucodonosor
împotriva lui Faraon, depărtându-se o vreme oarecare de cetate. Iar
locuitorii Ierusalimului, văzând că Nabucodonosor se duce de la cetate, au
socotit că se întoarce la Babilon, neputând să ia cetatea, şi batjocoreau
proorocia lui Ieremia, căci nu s-a împlinit, şi ziceau că Nabucodonosor a
luat-o la fugă, neputând să-i biruiască; însă Ieremia se întărea, zicând că
Ierusalimul se va lua de la haldei şi împăratul se va duce la Babilon.
După ce s-a depărtat oastea haldeilor de Ierusalim şi popoarele au
ieşit din împresurarea aceea la cetăţile şi la satele lor, Ieremia şi-a pus
şaua pe catârul său, vrând să se ducă în patria sa, care era în partea lui
Veniamin, la cetatea Anatot, nu departe de Ierusalim, pentru că acolo
avea averile sale. Şi, când a fost la porţile cetăţii, care se numeau ale lui
Veniamin, străjerul porţilor acelora, numit cu numele Saruia, nepotul
mincinosului prooroc Anania, căruia Ieremia îi proorocise grabnică
moarte, acel Saruia, vrăjmăşuind pe Ieremia pentru unchiul său şi văzând
pe Ieremia că ieşea din cetate, l-a oprit, zicându-i: "Tu fugi la haldei?"
Ieremia a răspuns: "Minţi, căci nu mă duc la haldei, ci la cetatea mea,
unde îmi este averea". Iar acela, neascultând cuvintele lui Ieremia, l-a luat
şi cu sila l-a dus la boieri, spunându-le că l-a prins fugind la haldei. Deci,
boierii, mâniindu-se asupra lui Ieremia, l-au bătut şi l-au aruncat în
temniţă; însă iarăşi l-au scos afară.
În acea vreme, Nabucodonosor, împăratul Babilonului, biruind şi
gonind pe Faraon, împăratul Egiptului, care venise în ajutorul lui
Sedechie, s-a întors degrabă cu toată puterea sa, iarăşi la Ierusalim, l-a
12
înconjurat şi-l bătea tare. Şi a fost Ierusalimul în înconjurarea haldeilor
până la al 11-lea an al împărăţiei lui Sedechie. Atunci, Ieremia, iarăşi a
sfătuit pe popoare la pocăinţă şi le arăta că se împlinise proorocia lui; căci
acum a venit pedeapsa cea mai înainte gătită de Dumnezeu, pentru
nepocăinţa şi împietrirea oamenilor celor păcătoşi, şi le da sfat folositor,
ca să se supună haldeilor, zicând: "Astfel socoteşte Domnul: Cel ce şade în
această cetate, va muri de sabie, de foamete şi de omor; iar cel ce se va
supune haldeilor, va fi viu". Boierii ziceau împăratului: "Să moară omul
acesta, căci el slăbeşte mâinile bărbaţilor, care se ostăşesc, fiind rămaşi în
cetate şi mâinile a tot norodul".
Zicând ei către împărat cuvântul acesta, arată că acest om nu
propovăduieşte pacea acestui popor, ci numai cele rele. Împăratul
Sedechie le-a răspuns: "Iată, el este în mâinile voastre, faceţi cu el ce
voiţi". Deci, au luat pe Ieremia şi l-au aruncat în groapa lui Melhis, fiul
împăratului, care era într-o casă întunecoasă; şi l-au spânzurat pe el cu
funii în groapa aceea, ca să moară acolo; iar în groapă nu era apă, ci noroi.
Şi a pătimit proorocul lui Dumnezeu fără vină, şezând în acel noroi până
la grumaz, încât puţin a fost de n-a murit. Atunci era la curtea
împărătească un oarecare bătrân, cu numele Avdemeleh, de neam arab,
care, auzind că Ieremia este aruncat în groapă la moarte, a zis
împăratului: "Rău ai făcut ceea ce ai făcut, ucigând pe omul acesta".
Atunci împăratul a poruncit lui Avdemeleh să scoată afară din
groapă pe Ieremia; apoi l-a chemat la el şi l-a întrebat, de o parte, dacă
sunt adevărate cele proorocite de dânsul. Şi a grăit proorocul către
împărat: "De-ţi voi spune adevărul, mă vei omorî; iar de te voi sfătui, nu
mă vei asculta". Atunci împăratul s-a jurat că nu-l va omorî.
Deci, i-a grăit proorocul: Aşa zice Domnul puterilor, Dumnezeul lui
Israel: Dacă vei ieşi cu smerenie la voievozii împăratului Babilonului,
sufletul tău va fi viu şi cetatea aceasta nu se va arde cu foc şi vei fi viu tu
şi casa ta; iar de nu vei ieşi la domnii împăratului Babilonului, cetatea
aceasta va cădea în mâinile haldeilor, pe care o vor arde cu foc, iar tu şi
femeile tale nu veţi scăpa din mâinile lor, iar pe copii îi vor duce în robie.
Auzind împăratul acestea din gura proorocului, nu i-a ascultat sfatul
cel bun, şi l-a aruncat în temniţă, în care a petrecut Sfântul Ieremia, până
ce s-a luat Ierusalimul de haldei, care s-a întâmplat în al 11-lea an al
împărăţiei lui Sedechie. Şi atât de mare era foametea în cetate, încât
oamenii îşi mâncau copiii lor şi trupurile unul altuia. Deci poporul,
slăbind foarte mult şi zidurile cetăţii fiind sfărâmate de puterea haldeilor,
ostaşii care erau în cetate au deschis noaptea porţile cetăţii din grădina
împărătească şi au ieşit din cetate, fugind împreună cu împăratul lor,
Sedechie, pe o cale ce ducea în pustie. Haldeii care erau împrejurul cetăţii,
simţind aceasta, au izgonit din urmă pe împărat şi l-au ajuns în câmpul
13
Ierihonului. Aici toată oastea care era lângă dânsul l-a lăsat şi a fugit care
pe unde a putut. Iar haldeii, prinzând pe Sedechie împăratul Iudeei, l-au
dus la Nabucodonosor, împăratul Babilonului, în Revlat. Aici, împăratul
Babilonului a ucis pe fiii lui Sedechie înaintea ochilor lui şi pe toţi
puternicii prinşi cu dânsul i-a omorât; iar lui Sedechie, după ce i-a scos
ochii, l-a ferecat în obezi de fier şi l-a dus în Babilon.
Navuzardan, cel mai mare voievod al puterilor haldeieşti, cu ceilalţi
voievozi şi cu mulţimea de ostaşi, au dărâmat zidurile Ierusalimului şi l-
au umplut de sânge, pierzând cu sabie şi cu foc cea mai frumoasă şi cea
mai strălucită cetate a scaunului împăraţilor Iudeei. Şi, voievodul
Navuzardan avea poruncă de la împăratul Nabucodonosor, pentru
Proorocul Ieremia, ca să-l păzească viu şi nevătămat, căci îi zisese: "Să-l
iei şi să-l ai sub ochii tăi şi să nu-i faci nici un rău; ci, ceea ce va pofti să-i
faci lui". Căci auzise Nabucodonosor de Sfântul Ieremia, de proorocia lui
şi de sfatul ce l-a dat lui Sedechie, ca fără război să se predea puterii
haldeieşti; de aceea, a dat porunca aceasta voievodului său, Navuzardan.
Şi a fost scos din temniţă Sfântul Prooroc cu mâinile ostaşilor haldeieşti,
dezlegat din legături, cinstit cu cinste şi dăruit cu libertate. Deci,
Proorocul Ieremia, având libertate şi îndrăzneală de la voievodul
Navuzardan, a început îndată a se îngriji pentru sfinţenia lui Dumnezeu şi
pentru preaînalta podoabă şi slavă a tuturor seminţiilor lui Israel, adică
pentru chivotul Legii, ca să nu se sfărâme de cei de altă seminţie şi astfel
să se necinstească slava lui Dumnezeu.
El a cerut voie de la voievodul care dărâma Ierusalimul să nu-l
oprească de a lua sfinţenia Dumnezeului lui Israel mai înainte de
dărâmarea bisericii, ca să nu se jefuiască şi să se ardă. Şi, aflând el pe
oarecare preoţi şi leviţi scăpaţi de sabie, i-a luat cu sine şi, umblând cu
dânşii fără temere printre haldei, au mers cu sârguinţă în biserică şi au
luat mai întâi din focul altarului, care o singură dată s-a pogorât din cer
spre jertfe, în zilele lui Moise şi ale lui Aaron, şi de atunci se păzea nestins
în altar. Pentru că era poruncă de la Dumnezeu, ca preoţii să adauge
totdeauna lemne pe focul acela în altar, ca niciodată să nu se stingă.
Luând Ieremia dintr-acel foc, l-a ascuns într-o fântână fără de apă şi,
având mare credinţă, a proorocit că focul acela chiar de se va stinge la o
vreme, prefăcându-se prin minune în altă stihie, însă la vremea sa,
întorcându-se iar în singura sa stihie se va aprinde.
Acest lucru s-a întâmplat după întoarcerea din Babilon a poporului
lui Israel, în vremea înnoirii bisericii şi în zilele lui Neemia, după mulţi
ani de la sfârşitul Sfântului Prooroc Ieremia. Iar el, ascunzând focul acela
în puţ, l-a închis şi l-a făcut neştiut de nimeni. Apoi, după punerea la
păstrare a focului altarului, a luat cortul şi chivotul Legii şi cele dintr-însul

14
şi le-a ţinut la sine, până ce s-a liniştit tulburarea de război ce a fost în
cetate, când se risipea şi se ardea de haldei.
După luarea cortului şi a chivotului din biserica Domnului, voievodul
Navuzardan a jefuit îndată toate celelalte vase de aur şi de argint ce erau
în biserică şi a sfărâmat toată arama şi a luat-o la Babilon. Apoi a ars şi a
dărâmat acea preafrumoasă biserică, zidită de Solomon cu multă
înţelepciune. Asemenea şi palatele împărăteşti şi toate casele cele
frumoase ale Ierusalimului, cum şi bisericile cele mari le-a dat pradă
focului şi risipirii; iar zidurile cetăţii le-a săpat împrejur puterea cea
haldeiască şi le-a asemănat cu pământul. Atunci mulţimea fără de număr
a poporului iudeilor, a căzut în ascuţişul sabiei; dar, mai ales în valea
Tafet, cea zisă mai sus, în care poporul îşi jertfea diavolilor, cândva, pe fiii
şi pe fiicele lor. Acolo au mâncat armele cea mai mare mulţime de bărbaţi,
de femei şi de copii, fără cruţare şi fără milă, încât s-a împlinit proorocia
grăită de Ieremia, că nu se va mai chema locul acesta cădere şi loc de
morminte ale fiilor lui Enon, ci loc de morminte al junghierii, pentru că
acolo aproape s-a junghiat tot poporul Ierusalimului; iar pe cei ce
scăpaseră de sabie, i-au dus în robie, lăsând numai din săracii acelui
pământ, ca să păzească viile şi grădinile.
Voievodul Navuzardan, ieşind din Ierusalimul cel risipit, încărcat cu
multe dobânzi şi prăzi, după porunca împăratului Nabucodonosor, a pus
stăpânitor asupra pământului cel pustiit al iudeilor, pe Godolia, fiul lui
Ahicam, cel care a izbăvit pe Ieremia din mâinile celor ce voiau să-l
omoare. Iar către Ieremia a zis: "Dacă îţi este bine, să mergi împreună cu
mine în Babilon şi voi pune ochii mei spre tine; iar de nu, rămâi aici. Iată,
tot pământul este înaintea feţei tale, şi ce pofteşti şi ori unde voieşti, acolo
să mergi. Să te duci şi să te întorci la Godolia, pe care l-a pus împăratul
Babilonului în pământul Iudeei şi să trăieşti cu dânsul în poporul tău cel
ce a rămas acolo". Şi voievodul i-a dat lui Ieremia hrană, daruri şi
libertate.
Sfântul Prooroc Ieremia, luând cortul, Chivotul Legii şi cele dintr-
însul, împreună cu cei ce urmau după dânsul, preoţi şi leviţi, le-au pus în
muntele acela în care, odinioară, suindu-se Sfântul Prooroc Moise, a văzut
pământul făgăduinţei şi acolo a murit şi s-a îngropat. În acel munte
Sfântul Ieremia a aflat o peşteră, în care a pus Chivotul, astupând uşa cu
pietre şi pecetluind-o cu numele lui Dumnezeu, scriind şi însemnând cu
degetul slovele în piatră, ca şi cu un condei de fier, pentru că piatra cea
tare, la degetul lui cel ce scria, s-a făcut moale ca ceara; iar după scriere s-
a întors la tăria ei şi s-a făcut ca o scobire de fier acel loc, care este în
pustiu între doi munţi şi în care zac îngropaţi Moise şi Aaron. Şi a zis
Ieremia către cei ce erau de faţă: "S-a dus Domnul din Sion la cer şi iarăşi
Se va întoarce cu putere; şi va fi semnul venirii Lui, când se vor închina
15
lemnului toate limbile". Şi a mai zis: Chivotul acela nimeni nu-l va putea
scoate din locul acela, fără numai Moise proorocul cel ales al lui
Dumnezeu. Şi pe tăbliţele cele din chivot, nimeni din preoţi sau din
prooroci nu le va scoate, fără Aaron cel plăcut lui Dumnezeu. Iar în ziua
Învierii va ieşi sicriul din piatra cea pecetluită şi se va aşeza pe muntele
Sionului, şi toţi sfinţii se vor aduna la dânsul, aşteptând pe Domnul, ca să-
i scape de vrăjmaşul, cel ce vrea să-i omoare".
Acestea grăindu-le sfântul prooroc către preoţi şi leviţi, un nor a
acoperit deodată acea peşteră astupată şi nimeni nu putea să citească
numele lui Dumnezeu, care era însemnat pe piatră de degetul lui Ieremia,
nici nu putea să cunoască sau să afle acel loc. Căci oarecare din cei ce
veniseră după dânşii s-au apropiat şi, vrând să însemneze locul acela şi
calea către el, n-au putut să-l afle nicidecum.
Înţelegând acestea proorocul, a zis către dânşii: Neştiut va fi locul
acesta, până când Dumnezeu va aduna soboarele popoarelor şi le va fi
milostiv. Atunci le va arăta aceasta şi se va ivi slava Domnului la
vederea tuturor şi va fi nor, precum i s-a arătat şi lui Moise. Nimeni nu
ştie nici în ziua de astăzi peştera aceea şi nu va fi ştiut de nimeni până la
sfârşit. Acea peşteră este acoperită cu nor luminos ca focul, după chipul
slavei celei dintâi, care era în locaşul mărturiei, pentru că nu va înceta
slava lui Dumnezeu de la legea sa.
Deci, după ce Ieremia a ascuns Chivotul lui Dumnezeu, iudeii n-au
mai avut slava aceea ca odinioară, deşi după şapte ani au înnoit biserica
lui Solomon. Şi, fiind lipsiţi de Chivotul Domnului, au făcut alt chivot de
aur, după asemănarea celui făcut de Moise, şi cu toate cele ce era în
chivotul cel dintâi. Însă, nu era într-însul o putere făcătoare de minuni şi
o slavă ca aceea a lui Dumnezeu, strălucind precum era la cel dintâi. Focul
ceresc pe care Sfântul Ieremia şi preoţii cei ce au fost împreună cu dânsul,
îl ascunsese în puţul cel fără apă, s-a aflat de alţi preoţi, de care am
pomenit mai sus, după ce au trecut mulţi ani de la sfârşitul Sfântului
Prooroc Ieremia.
După ce Sfântul Ieremia a ascuns chivotul Domnului, a mers la
Godolia în cetatea Masifat, fiindcă acolo începuse poporul a petrece în
locul Ierusalimului. Acolo a şezut între poporul său, care rămăsese pe
pământ, plângând pentru dărâmarea şi pustiirea Ierusalimului, cu
plângere nemângâiată, precum arată Cartea Plângerii lui. Şi, stăpânind
Godolia peste Iudeea cea pustiită, Ismail, fiul lui Natanie, fiind de neam
împărătesc, poftea acea stăpânire pentru dânsul. El, adunând nişte
bărbaţi voinici, a mers la dânsul în Masifat, din dragostea ce avea pentru
el, şi l-a primit Godolia cu cinste, neştiind vicleşugul şi gândul lui cel rău,
şi au făcut ospăţ pentru dânşii. Iar după ce s-a înserat, s-au sculat Ismail
şi cei zece bărbaţi ce erau cu dânsul şi au ucis pe Godolia, pe toţi iudeii şi
16
pe toţi haldeii şi ostaşii ce erau lângă dânsul, năvălind noaptea prin cetate
şi omorând pe cei ce dormeau.
Auzind de acestea voievodul Ioanan, fiul lui Caris, şi ceilalţi bărbaţi
vestiţi ai iudeilor, care petreceau prin sate, s-au adunat, şi, împreunându-
şi oştile lor, au mers cu război asupra lui Ismail şi s-au bătut cu dânsul la
Gavaon, biruindu-l; şi a scăpat Ismail abia cu opt bărbaţi, la fiii lui Amun.
După biruirea şi izgonirea lui Ismail s-au sfătuit oamenii cei din
Iudeea împreună cu Ioanan, ca să nu şadă în pământul Iudeei, ci să se
ducă în Egipt, fugind de la faţa haldeilor, deoarece se temeau de mânia
împăratului Babilonului pentru moartea lui Godolia, socotind că, dacă va
auzi împăratul de uciderea lui, îndată va trimite oaste, ca să piardă
rămăşiţele lui Israel. Deci, se gătea împreună tot poporul de calea spre
Egipt, din care nu s-a scos decât cu mâna lui Dumnezeu cea tare şi cu
braţul Lui cel înalt. Mai întâi au mers la Sfântul Prooroc Ieremia, cu tot
poporul de la mare până la mic, şi i-au zis lui: "Să cadă rugăciunea noastră
înaintea feţei tale, ci roagă-te pentru noi către Domnul Dumnezeul tău, că
am rămas puţini din mulţi ce eram, precum ochii tăi ne văd. Şi să ne
spună nouă Domnul Dumnezeul tău, calea în care vom merge şi cuvântul
pe care-l vom face".
Şi le-a spus lor Proorocul Ieremia: "Am auzit şi mă voi ruga pentru
voi Domnului Dumnezeului nostru, după cuvintele voastre; iar cuvântul
pe care îl va răspunde Domnul, îl voi spune vouă şi nu voi tăinui de voi
acel cuvânt. Dar, dacă voi nu veţi voi să ascultaţi poruncile Domnului?"
Iar aceia au zis către Ieremia: "Să fie Domnul între noi martor drept şi
credincios, că, după cuvântul pe care îl va trimite nouă, aşa vom face, fie
bun, fie rău. Glasul Domnului nostru, la care noi te trimitem, îl vom
asculta".
Şi s-a rugat Sfântul Ieremia şi, postind zece zile, a primit de la
Dumnezeu înştiinţare de voia Lui cea sfântă şi a chemat pe Ioanan şi pe
cei ce erau cu dânsul şi pe tot poporul de la mic până la mare şi le-a zis
lor: "Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel, la care voi m-aţi trimis pe
mine: Dacă veţi şedea în pământul acesta, vă voi zidi pe voi şi nu vă voi
risipi, ci vă voi sădi pe voi, şi nu vă voi smulge, că am încetat cu răutăţile
acelea, pe care le-am făcut vouă. Să nu vă temeţi de faţa împăratului
Babilonului, că Eu cu voi sunt, ca să vă izbăvesc şi să vă mântuiesc din
mâinile lui; Eu vă voi milui şi vă voi întoarce la pământul vostru. Iar de
veţi zice: nu vom şedea în pământul acesta, ci în pământul Egiptului vom
merge, ca să nu vedem petrecându-se aici război şi glasul trâmbiţei să nu-l
auzim, de pâine să nu flămânzim, ci acolo să ne veselim. Pentru aceea
ascultaţi cuvântul Domnului, voi, iudeii cei rămaşi. Aşa zice Domnul
Atotţiitorul, Dumnezeul lui Israel: Dacă voi vă veţi întoarce faţa voastră
spre Egipt şi veţi merge acolo să petreceţi, sabia, de care voi vă temeţi, vă
17
va găsi pe voi acolo; foametea de care voi vă feriţi, vă va ajunge pe voi în
Egipt şi acolo veţi muri de foame şi de sabie, şi nici unul nu va scăpa de
răutăţile acelea, pe care le voi aduce asupra voastră. Că precum a picat
mânia Mea asupra celor ce vieţuiau în Ierusalim, aşa va pica mânia Mea
asupra voastră, de veţi merge în Egipt şi nu veţi mai vedea încă locul
acesta. Aceasta le-au grăit Domnul asupra voastră, celor ce aţi rămas din
iudei. Să nu mergeţi în Egipt, ca să nu vă stingeţi acolo de sabie, de
foamete şi de omor".
După ce a încetat Ieremia a grăi către popor toate cuvintele
Domnului, Azaria, fiul lui Maaseia, Ioanan, fiul lui Karia şi toţi bărbaţii cei
defăimători, au zis către Ieremia: "Minţi, că nu te-a trimis pe tine la noi,
Domnul Dumnezeul nostru, ca să ne grăieşti să nu mergem în Egipt, şi să
petrecem acolo; ci Baruh, fiul lui Nirie, te îndeamnă pe tine asupra
noastră, ca să ne dai pe noi în mâinile haldeilor, să ne pedepsească şi să
ne ducă în Babilon". Poporul n-a ascultat glasul Domnului cel grăit prin
Ieremia şi, luându-şi femeile şi copiii, l-au luat şi pe Proorocul Ieremia
fără voia sa. Asemenea au luat împreună cu dânsul şi pe proorocul Baruh
şi s-au dus în Egipt, unde s-au sălăşluit lângă o cetate ce se numea Tafnas.
Acea cetate ţinea de împărăţia Egiptului, în care altă dată Sfântul Moise
făcea minuni înaintea lui Faraon.
Acolo a petrecut Sfântul Ieremia proorocul patru ani, bucurându-se
de mare cinste între egipteni pentru sfinţenia sa şi pentru facerile lui de
bine ce le arăta; pentru că pe aspidele care îi pierdeau pe dânşii şi pe nişte
fiare din apă, care se numeau crocodili, le-a omorât cu rugăciunea la locul
sălaşului lui Faraon, unde şi-a dat obştescul sfârşit şi unde a şi fost
îngropat. Sfârşitul lui a fost mucenicesc. Căci, după ce a proorocit că
împăratul Babilonului are să vină asupra Egiptului şi pe tot pământul să-l
prade, ca să piardă şi pe iudeii care se aşezaseră acolo; atunci poporul
evreiesc, mâniindu-se pe Sfântul Ieremia, l-au omorât cu pietre.
În acelaşi an, după sfârşitul lui, a venit împăratul Babilonului cu
multă putere asupra Egiptului şi a ucis pe împărat; iar tot neamul iudeilor
care venise în Egipt a pierit, după cum proorocise Sfântul Ieremia. Însă
cinstitele lui moaşte, după mulţi ani, au fost aduse cu mare cinste de către
Alexandru, împăratul Macedoniei, în cetatea Alexandriei, zidită întru
numele său. Şi le-a pus la un loc ce se numea Tetrafel, care era cinstit
foarte mult de alexandrini, pentru moaştele lui cele prooroceşti.
Sfântul Ieremia a mai proorocit şi despre patimile Domnului şi
Mântuitorului nostru Hristos, zicând astfel: Veniţi şi să băgăm lemn în
pâinea lui şi să-l pierdem pe el din pământul celor vii şi numele lui să nu
se mai pomenească. Iar când vieţuia în Egipt, a proorocit despre
sfărâmarea idolilor şi despre venirea în Egipt a Preacuratei Născătoare de
Dumnezeu cu Pruncul cel mai înainte de veci, zicând către popii egipteni:
18
"Se cade ca toţi idolii să cadă şi tot ce este făcut de mâini să se sfărâme,
întru acea vreme, când va veni aici o maică Fecioară cu un Prunc născut în
peşteră şi pus în iesle".
De la acea proorocie a lui Ieremia, a rămas în obiceiul egiptenilor de
a închipui o fecioară, odihnindu-se în pat; iar aproape de dânsa, un prunc
înfăşat în scutece şi culcat în iesle şi ei se închinau acelui chip. Împăratul
Ptolomeu, întrebând odată pe popii egipteni, pentru ce fac aceasta, ei au
răspuns: "Această taină este a celor mai de demult părinţi ai noştri, pe
care a vestit-o înainte un sfânt prooroc, şi acum aşteptăm sfârşitul acestei
proorocii şi împlinirea tainei".
După ce au trecut mulţi ani de la sfârşitul proorocului Ieremia, Iuda
Macabeul l-a văzut împreună cu arhiereul Onia, arătându-i-se lui în
vedenie, despre care se scrie aşa: "S-a arătat lui Macabeu o vedenie într-
acest fel: "Onia, fiind arhiereu, bărbat bun şi îmbunătăţit, cucernic la
vedere, blând la obicei şi la vorbă bine încuviinţat, deprinzându-se din
copilărie spre toată bunătatea; îşi ridica mâinile şi se ruga pentru poporul
iudeilor. După aceea, i s-a arătat alt bărbat, cu cărunteţe şi cu o slavă
minunată şi înconjurat cu cinste şi cu mare cuviinţă". Şi, răspunzând
Onia, a zis: "Acesta este Ieremia, proorocul lui Dumnezeu şi iubitorul de
fraţi, care mult se roagă pentru popor şi pentru sfânta cetate. Şi,
întinzându-şi Ieremia mâna dreaptă, a dat lui Iuda Macabeul o sabie de
aur, grăindu-i acestea: primeşte această sfântă sabie ca dar de la
Dumnezeu, cu care vei sfărâma pe vrăjmaşi".
Din această vedenie, se vede destul de lămurit, cum că sfinţii plăcuţi
lui Dumnezeu, după sfârşitul lor, se roagă lui Dumnezeu pentru noi şi ne
ajută nouă, precum a ajutat Sfântul Ieremia lui Iuda Macabeul asupra
potrivnicilor, ale cărui sfinte rugăciuni să ne ajute şi nouă, asupra
văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi, cu darul şi cu iubirea de oameni a
Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, împreună cu
Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.

19
 Tot în această zi,
pomenirea Cuviosului
Pafnutie, Egumenul
Mănăstirii Borob
Acest cuvios părinte
Pafnutie se trage după
neam din seminţia
agarenească. Când, pentru
păcatele noastre şi prin
voinţa lui Dumnezeu, a
venit în pământul Rusiei,
Batie, împăratul cel fără
de Dumnezeu al tătarilor;
acesta a robit cu mulţimea
puterilor sale cetăţile cele
mari ale Rusiei, a pustiit
pământul cu sabie şi cu
foc, a pierdut sfintele
biserici de toată sfinţenia,
iar pe domnii şi pe toţi
stăpânitorii i-a secerat cu
sabia ca pe nişte spice şi i-a tăiat ca pe nişte copaci frumoşi; iar în locul
acelora a pus alţi stăpânitori de neam agarean, care se numeau în limba
poloveţilor bascachi. Moşul lui Pafnutie agareanul, era dintr-aceşti
stăpânitori care se numeau bascachi şi trăia în Rusia sub stăpânirea cea
încredinţată lui.
Murind însă acel împărat păgân, fiii Rusiei au primit uşurare de frica
ce aveau de barbari şi fiecare din domnii şi stăpânitorii cei de bun neam
şi-au luat moşia şi stăpânirea lor. Adunându-se prin cetăţi, popoarele cele
numite cu numele lui Hristos şi înmulţindu-se, a început a străluci sfânta
credinţă creştinească, iar păgânătatea agarienească a se prăpădi, pentru
că binecredincioşii domni ai Rusiei porunceau stăpânitorilor agareni, de a
nu se mai apropia vreunul de credinţa creştinească şi pe creştini să nu-i
mai dea morţii. Atunci moşul lui Pafnutie, a primit sfânta credinţă şi s-a
botezat, luând numele de Martin. El, vieţuind în dreapta credinţă
creştinească, a născut un fiu cu numele Ioan.
Acela, venind în vârstă, a luat în căsătorie pe o fecioară, Fotinia, şi a
născut pe acest fericit prunc de care ne este cuvântul, şi i-au dat numele la
Sfântul Botez, Partenie. Ei petreceau părinteasca moştenire în sătişorul ce
se numea Cudinov, departe ca la trei stadii de cetatea Borova. Şi, crescând
pruncul cu anii, creştea şi cu înţelegerea şi cu bunul obicei, pentru că,
dându-se la învăţătura cărţii, învăţa nu numai dumnezeiasca Scriptură, ci
20
şi obiceiurile cele bune, ca: blândeţea, bunătatea, înţelepciunea, urmând
celor buni şi ferindu-se de cei răi.
Apoi, lăsând pe părinţii săi şi toate cele din lume, s-a dus la
mănăstirea cetăţii Borova, care se cheamă Înaltă, având hramul
Acoperământului Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, şi acolo a luat
chipul monahicesc din mâinile egumenului Marcel, întru al douăzecilea
an de la naşterea sa; şi a fost numit Pafnutie în loc de Partenie.
Aici a fost dat în povăţuirea sfinţitului stareţ Nichita, care altădată a
fost ucenicul Cuviosului Serghie, făcătorul de minuni. Pafnutie trecu bine
prin toate slujbele mănăstireşti, cu toată bună rânduială. El era de toţi
iubit, pentru faptele lui cele bune; şi a făcut 20 de ani în nevoinţele cele
iubitoare de osteneală.
Apoi, păstorul acelui locaş, ducându-se către Domnul, fericitul
Pafnutie, prin alegerea şi rugămintea monahilor care erau acolo şi mai
ales în urma dorinţei celei mari a stăpânitorului cetăţii, a fost silit a primi
slujba de egumen al acelui sfânt locaş. Ca stăpânitor al cetăţii era
voievodul Simeon, feciorul lui Vladimir, pe care fericitul Pafnutie,
neputând să nu-l asculte, a primit egumenia; la care s-a binecuvântat şi
hirotonit de preasfinţitul Fotie, mitropolitul a toată Rusia. El a început a
se îndeletnici cu mai mari nevoinţe, îngrijind de păstoria oilor celor
cuvântătoare ale lui Hristos, ca un bun şi iscusit păstor, făcându-se model
turmei sale, abătându-se totdeauna de oile cele de-a stânga şi silindu-se
spre cele de-a dreapta, slujind totdeauna Domnului ziua şi noaptea;
pentru că ziua se ostenea în slujbele mănăstireşti, iar noaptea petrecea în
rugăciuni. Acest cuvios era împodobit de Dumnezeu cu dreaptă socoteală
şi cu alte daruri ale Sfântului Duh, căci i-a dat lui a cunoaşte pe om după
chip şi după vedere, precum şi toate neputinţele şi patimile care erau în
sufletul cuiva. Acestea toate şi alte descoperiri arătate lui în visuri, le va
arăta povestirea care urmează.
Odată, s-a întâmplat că, fiind trimis la un sat unul din fraţii lui cei
mănăstireşti pentru trebuinţa mănăstirii şi zăbovind el acolo puţin, i-a
făcut vrăjmaşul împiedicarea păcatului, căci, prin ispita satanei, a căzut
într-un necurat păcat trupesc. În noaptea aceea, Cuviosul părinte
Pafnutie, după obişnuita sa pravilă, s-a culcat să se odihnească puţin şi
îndată i s-a făcut o înştiinţare ca aceasta, pentru fratele care căzuse în
păcat.
Vedea o grădină foarte frumoasă, având pomi sădiţi cu multă
chiverniseală şi se bucura părintele, în vedenia aceea, de podoaba acelor
pomi încărcaţi cu poame; iar un pom era mai ales decât alţii. Deci, spre
acela, întorcându-şi vederea cu veselie şi minunându-se, privea
frumuseţea lui, iată, deodată înaintea ochilor săi, smulgându-se acel pom
din locul său, a căzut la pământ. Fericitul, uitând vederea cea cu bucurie,
21
s-a mâhnit foarte pentru această neaşteptată cădere a acelui pom şi
apropiindu-se, l-a ridicat şi l-a sădit la locul lui, întărindu-l împrejur, ca
să stea ca şi mai înainte. Apoi, după ce a făcut aceasta, iarăşi smulgându-
se pomul, a căzut; dar el l-a pus iarăşi să stea la loc şi, săpându-l, îl
întărea, iar acesta iarăşi cu o clătire mare se plecă în jos; deci, cu multă
osteneală trăgându-i pământ, abia a putut a-l întări.
Deşteptându-se din somn, a înţeles puterea vedeniei şi s-a mâhnit
foarte. Pentru că grădina cea frumoasă însemna locaşul lui, acei pomi
sădiţi cu multă chiverniseală închipuiau pe fraţii lui cei răsădiţi în casa lui
Dumnezeu şi care aduceau rodurile bunătăţilor; iar pomul cel smuls şi
căzut, însemna pe fratele cel ce căzuse în păcat şi pentru a cărui
îndreptare îi trebuia părintelui mare osteneală. Fratele acela, sfârşindu-şi
lucrul ascultării sale şi cumpărând sufletului său paguba cea vrednică de
tânguire, s-a întors la mănăstire. Părintele îl întreba, dacă i s-a întâmplat
vreo supărare pe cale. Iar fratele, acoperindu-se de norul cel întunecat al
ruşinii, nu voia să-şi mărturisească păcatul, ruşinându-se de faţa
părintelui spre care nu mai putea privi. Fericitul Pafnutie, văzându-l
tulburat în sufletul său, i-a spus vedenia cea despre dânsul şi-l ruga bunul
doctor să-şi descopere rana de care suferea înlăuntrul sufletului său; dar
abia a putut să-l înduplece spre a-şi mărturisi păcatul făcut. Lipind multă
vreme la rana sufletească doctoria cea duhovnicească şi cuviincioasă, abia
a putut să întărească în el pocăinţa, depărtând de la el gândul deznădejdii,
mângâindu-l cu nădejdea milostivirii lui Dumnezeu. Aşa luând aminte de
păstoria sa, se asemăna cu doctorul cel iscusit, cu păstorul cel bun, care,
aflând de oaia răpită de lup, o ridică pe umărul său; şi astfel, ca un bărbat
puternic, purta greutăţile şi neputinţele celor nevoiaşi.
Petrecând în locaşul acela în egumenie ca la 13 ani, a căzut în
neputinţă trupească şi a suferit de boală multă vreme. Apoi s-a îmbrăcat
în sfânta schimă şi de atunci s-a însănătoşit. Dar n-a mai slujit Sfânta
Liturghie până la ducerea sa către Dumnezeu. Numai o singură dată i s-a
întâmplat de mare nevoie, de care se va spune pe urmă.
Sculându-se din boală, Cuviosul Pafnutie a lăsat egumeneasca
începătorie şi, dorind viaţa cea liniştită şi deosebită, s-a dus din locaşul
acela într-o pustietate, care era aproape ca la două stadii. Acolo, găsind un
loc plăcut în vale, între două râuri, împrejmuit de pădure deasă, s-a aşezat
cu un frate; însă acel loc ţinea de o altă stăpânire. Începând el viaţa cea
după Dumnezeu, cu mai multe osteneli pustniceşti, au început a veni la
dânsul şi alţi fraţi; apoi, cu binecuvântarea lui, îşi zideau chiliuţe şi
vieţuiau împreună cu bunul lor povăţuitor şi învăţător către mântuire.
Deci, înmulţindu-se ucenicii şi lărgindu-se locul, fraţii au rugat pe sfântul
părinte, să dea voie să zidească o biserică pentru dumnezeiasca Liturghie.

22
 Neoprindu-i de la aceasta, fraţii au zidit singuri o biserică în numele
Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi a cinstitei sale naşteri, şi au
sfinţit-o cu binecuvântarea Preasfinţitului Mitropolit Iona. Iar vrăjmaşul,
urâtorul binelui, îndemna pe mulţi oameni să facă supărare cuviosului şi
locaşului său cel zidit din nou. Dar, cuviosul biruia cu binele pe cel rău şi
pe toţi îi dobândea cu răbdarea sa. Acest lucru, văzându-l Dumnezeu, îl
păzea pe el şi locaşul lui prin apărarea Sa; pentru că nu va lăsa Domnul
toiagul păcătoşilor peste soarta drepţilor.
Atunci în cetatea Borovţca era voievod Vasile Iaroslavici. Acela se
mâniase pe sfântul că lăsase mănăstirea lui şi se aşezase pe altă moşie.
Deci, văzând locaşul său micşorându-se şi scăzând, iar cel nou
înmulţindu-se şi înflorind, se aprindea cu mânia şi se gândea cum ar
putea să izgonească pe cuviosul cu ucenicii lui din acel loc, deoarece locul
acela ţinea de altă stăpânire. Deci, a început în taină să-i facă răutate într-
acest chip: Trimitea de multe ori slujitori nebuni, după obiceiul său, ca să
aprindă locaşul de pretutindenea. Aceia, mergând şi văzând pe părintele
cu fraţii că se osteneau la zidirea mănăstirii, nu puteau să le facă nici un
rău, pentru că iuţimea şi sălbăticia lor se schimba în temere şi blândeţe şi
se întorceau acasă fără a face nimic.
Odată, a trimis pe un agarean botezat din nou, anume Ermolae, care
nu-şi lepădase încă răul obicei barbar ca, fără de veste, să facă rău
cuviosului părinte şi să-i aprindă locaşul. Dar, deodată a orbit şi,
umblând, rătăcea împrejurul mănăstirii. Pe acesta, aflându-l unii, l-au dus
la părintele Pafnutie şi când l-a văzut cuviosul, l-a chemat cu bucurie,
zicându-i pe nume. Apoi l-a întrebat pentru ce pricină a venit la dânsul?
Iar el, lăsându-şi răutatea de fiară, a mărturisit părintelui toate, pentru ce
a fost trimis şi, căzând, îşi cerea iertare şi vederea ochilor. Atunci
părintele, făcând rugăciune pentru dânsul, i-a dat iertare şi
binecuvântare; iar Dumnezeu i-a dăruit vedere. Apoi Ermolae s-a dus la
stăpânul său, nefăcând nici un rău Cuviosului Pafnutie.
Într-acea vreme a venit fără de veste asupra pământului Rusiei, prin
voinţa lui Dumnezeu, păgânul împărat Momotec cu mulţime de agareni.
Iar marele voievod Vasile Vasilievici, şi cu dânsul şi ceilalţi ai Rusiei, ne
adunându-se cu toată oastea lor, degrabă cu puţini ostaşi au întâmpinat la
Suzdal pe agarenii cei fără de Dumnezeu şi, făcând război pentru păcatele
noastre, agarenii au biruit pe domnii Rusiei, încât pe mulţi i-au prins vii,
între care era şi voievodul Vasile Iaroslavici, stăpânitorul cetăţii Borova,
cel ce avea vrajbă asupra fericitului Pafnutie. Acela, fiind în robie, şi-a
adus aminte de greşeala sa, că fără de nici o vină făcea rău cuviosului
părinte şi se căia de greşeala sa şi se ruga lui Dumnezeu să-l scape de
primejdia ce era asupra lui, cu rugăciunile Cuviosului Pafnutie. Astfel

23
fiind el, a dat făgăduinţă că, de-l va scăpa Domnul din mâinile agarenilor,
îndată are să strice vrajba şi să se împace cu cuviosul.
Făcând o făgăduinţă ca aceasta, i-a ajutat Dumnezeu să scape
degrabă de la barbari, că se făcea pentru dânsul cu dinadinsul rugăciune
către Dumnezeu de către ne pomenitorul de rău părinte. Deci, scăpând el
din robie fără de vătămare prin rugăciunile Sfântului şi venind întru ale
sale, s-a dus îndată la locaşul cuviosului şi, câştigând de la dânsul iertare
şi binecuvântare, de atunci avea mare credinţă şi dragoste către fericitul
Pafnutie.
Cuviosul, nu numai în necazuri era fără de răutate, dar răbda şi
celelalte primejdii ce i se întâmplau în lucrurile mănăstireşti, pentru că
nădăjduia spre Dumnezeu cu credinţă neîndoielnică.
Odată, apropiindu-se prealuminatul praznic al Învierii lui Hristos, în
ziua cea de a treia, s-a întâmplat de era lipsă de peşte în mănăstire, încât
nici un fel de peşti nu se găseau, cu care s-ar fi mângâiat fraţii în vremea
praznicului, după obiceiul celor pustniceşti. Slujitorii şi ceilalţi fraţi, fiind
mâhniţi pentru aceasta, Sfântul le zicea: "Să nu vă mâhniţi, fraţilor, de
aceasta, pentru că Cel ce ne-a zidit, Preamilostivul Stăpân, şi a luminat
toată lumea cu învierea Sa, Acela ne va mângâia pe noi robii Săi în
mâhnirea noastră şi ne va da nouă celor ce ne temem de El, îndestulate
bunătăţi". Iar în Sfânta Sâmbătă cea mare, în seara nopţii cea purtătoare
de lumină, eclesiarhul bisericii a ieşit la un pârâu mic, ca să aducă apă
pentru dumnezeiasca slujbă şi a văzut mulţime de peşti fără de număr,
care, după vorba ţării aceleia, se numeau "sijnici", care nu sunt aşa de
mari, ci cu puţin mai mari decât sardelele. Căci era atunci vărsarea apelor
şi s-a adunat atâta mulţime de peşti, încât erau destul pentru trebuinţa
lor, deoarece nu s-au trimis cârtitorilor, ci celor ce aşteptau cu bună
nădejde şi primeau cu mulţumire. Iar după aceea, ca şi mai înainte n-a
fost niciodată atâta mulţime de peşti, de acelaşi neam. Iar eclesiarhul,
degrabă a spus părintelui aceasta, pe care, auzindu-o, a preamărit pe
Dumnezeu şi a poruncit vânătorilor să arunce mrejele şi au tras atât de
mulţi peşti, încât toată săptămâna luminată a fost destul tuturor, la prânz
şi seara.
Îndeletnicindu-se Cuviosul Părinte Pafnutie cu mari nevoinţe şi
osteneli, străbătuse numele său pretutindeni şi locaşul său din zi în zi se
lărgea; pentru că se înmulţea numărul fraţilor şi al ucenicilor lui. Între
aceştia se afla şi un fericit cu numele Iosif, care a fost îmbrăcat de mâinile
sfântului în rânduiala monahicească şi care a zidit locaşul la Voloţii
Lamului. Apoi şi minunatul stareţ Inochentie, Ilie, rudenia fericitului şi
Vasian, scriitorul vieţii aceluia, care în urmă a fost arhiepiscopul
Rostovului, cum şi mulţi alţi îmbunătăţiţi bărbaţi. Deci, adăugând
cuviosul sârguinţă cu fraţii, a ridicat biserica cea de piatră, ostenindu-se
24
singur în vremea lucrării, ducând pietre şi apă şi toate cele ce sunt de
trebuinţă la o zidire ca aceasta. Şi, sfârşind biserica, a înfrumuseţat-o cu
icoane zugrăvite. El singur fiind, biserică însufleţită, păzea în sine fără de
prihană chipul lui Dumnezeu şi era înzestrat de Domnul cu dar de
minuni, pentru care se va povesti pe scurt.
Între zugravi era un meşter ales, cu numele Dionisie, de fel mirean.
El era bolnav de picioare şi nu putea să împodobească biserica cu
zugrăvirea icoanelor, fiind cuprins de boală. Iar stareţul i-a zis: "Dionisie,
Dumnezeu să te binecuvinteze! Începe lucrul cel bun şi Domnul şi
Preacurata Sa Maică vor da sănătate picioarelor tale". Iar el, crezând
cuvintele fericitului, a început lucrul cu bucurie şi îndată s-a tămăduit,
vindecându-i-se picioarele. Şi a dat stareţul poruncă lui Dionisie şi
celorlalţi zugravi mireni, ca să nu mănânce în locaşul lui mâncări
mireneşti, adică carne, şi nici măcar să o aducă în mănăstire; ci să se ducă
să o mănânce în satul de aproape.
Într-o vreme, mâncând în sat mâncările lor, au uitat porunca
cuviosului şi, luând o bucată de miel dreasă cu ou, au adus-o în mănăstire
pentru cină. Şi când a gustat Dionisie întâi, a aflat că unde fusese oul era
plin de viermi. Şi îndată a năvălit asupra lui o boală ce se numeşte râie şi
într-un ceas tot trupul lui ca o bubă s-a vărsat, încât nu putea să se mişte;
drept aceea a trimis degrabă la cuviosul, plângând de greşeala sa şi cerând
iertare. Iar cuviosul l-a învăţat să nu mai facă unele ca acelea şi, ducându-l
în biserică şi cântând pentru dânsul paraclisul cu sobor, a sfinţit apă şi a
poruncit bolnavului să se stropească cu acea apă sfinţită peste tot trupul.
După ce bolnavul a făcut astfel, a adormit puţin şi când s-a deşteptat din
somn s-a aflat cu tot trupul sănătos, ca şi cum niciodată nu pătimise ceva
rău; iar bubele lui au căzut ca solzii şi a preamărit pe Dumnezeu.
Locul unde s-a zidit locaşul acela al cuviosului, fiind înconjurat de
pădure deasă, era bun pentru locuinţa păsărilor şi se încuibau acolo
mulţime de corbi cu pene negre, la care cuviosul, privind, se mângâia. El
pusese poruncă, ca nimeni să nu prindă păsările acelea sau puii lor, sau să
le vâneze cu ceva.
Într-o vreme, fiul voievodului, făcând plimbare în pustia aceea,
aproape de mănăstire a văzut un pâlc de corbi şi, încordându-şi arcul său,
a ucis o pasăre din ele. Bucurându-se foarte mult că a lovit cu săgeata cu
bună ochire, a căutat înapoi la cei ce-l urmau, ca şi cum s-ar lăuda şi
îndată i-a rămas capul înţepenit în acea parte, neputând nicidecum să-l
întoarcă spre căutarea lui cea dreaptă. Iar el, uitându-şi veselia sa pentru
uciderea păsării, era cuprins de scârbă şi de spaimă şi, înţelegând pricina
primejdiei neaşteptate, a alergat degrabă la Cuviosul Pafnutie şi, căzând
înaintea lui, cerea iertare, stăruind ca să se roage lui Dumnezeu pentru
dânsul, ca să-i îndrepte capul în rânduiala cea dintâi. Părintele a poruncit
25
atunci să lovească în toacă. Fraţii, mirându-se de acea neobişnuită tocare,
s-au adunat degrabă în biserică, întrebând de acea pricină; iar cuviosul le-
a spus pricina şi, zâmbind, a zis: "A răsplătit Dumnezeu sângele corbului".
Şi, săvârşind cântare de rugăciune, a umbrit cu Sfânta Cruce pe cel ce
pătimea, zicând: "Cu puterea cinstei şi de viaţă făcătoarei Cruci, întoarce-
te înainte". Şi îndată s-a întors capul înainte şi s-a îndreptat după firea sa!
Un alt tânăr oarecare şi-a eliberat şoimul la un corb, şi acela l-a ucis;
dar şi acela îndată s-a lipsit de mângâierea sa, că amândouă păsările au
căzut moarte.
Odată, venind noaptea tâlharii la locaşul lui, au luat trei boi
mănăstireşti şi, vrând să plece, au umblat ca orbii, rătăcind împrejurul
mănăstirii. Şi, făcându-se ziuă, voiau să lase boii şi să fugă; dar, legându-
se cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu, erau ţinuţi lângă boi, încât nu
puteau să se despartă şi să fugă, până ce argaţii mănăstirii, căutând boii,
au dat şi de tâlhari şi prinzându-i i-au adus la cuviosul. Iar el i-a învăţat cu
cuvinte să nu mai facă unele ca acestea şi, poruncind să-i hrănească, i-a
eliberat în pace.
Doi fraţi s-au sfătuit să iasă din mănăstire în taină şi, strângându-şi
lucrurile, voiau să plece pe cale. Iar Dumnezeu a arătat acestea cuviosului,
în chipul acesta: După cântarea Utreniei, ducându-se Sfântul să se
odihnească puţin, a văzut în vis un arap negru, luând din cuptorul chiliei
lui tăciuni aprinşi şi aruncându-i pe chiliile acelor monahi, care voiau să
fugă; iar părintele cu groază îi oprea, înfricoşându-i să nu aprindă zidirea.
Iar arapul răspundea, că pentru aceea o face aceasta, ca să o ardă!
Deşteptându-se cuviosul din somn şi înţelegând puterea vedeniei, a trimis
îndată după acei monahi şi, chemându-i, le-a spus vedenia; iar ei, auzind,
s-au înfricoşat şi s-au umilit. Atunci au arătat părintelui lucrurile lor
adunate, mărturisindu-şi greşeala şi cerând iertare.
Un alt frate cârtitor, hulea toate cele făcute în mănăstire şi totdeauna
grăia asupra părintelui. Acela în vedenia visului s-a văzut pe sineşi în
mijlocul bisericii, stând cu cei ce cântau şi îndată, venind părintele şi
căutând mânios cu ochii spre dânsul, a zis: "Acesta este hulitor, luaţi-l din
biserică!" Îndată, doi arapi foarte negri l-au luat pe el şi l-au tras afară,
bătându-l foarte tare. Deşteptându-se din somn acela, s-a umplut de mare
frică şi alergând cu lacrimi la cuviosul părinte, şi-a cerut iertare.
În locaşul cuviosului era un bătrân de Dumnezeu insuflat, anume
Constantin, care, fiind bolnav, se apropia de sfârşit. Odată, odihnindu-se
Cuviosul Pafnutie, după doxologia Utreniei, Iosif monahul, ucenicul lui,
mergea spre chilia părintelui. Şi, când se apropia de uşă şi voia să facă
rugăciune, îndată cuviosul a deschis fereastra chiliei şi, văzând pe Iosif
venind, i-a zis: "A făcut rugăciune oarecine şi mi-a zis: "Constantin
stareţul s-a dus către Domnul!" Iar eu, deşteptându-mă şi deschizând
26
fereastra, n-am văzut pe nimeni, fără numai pe tine". Dar Iosif i-a zis: "Eu
în ceasul acesta am venit de la Constantin şi încă este viu". Atunci
părintele i-a poruncit să se întoarcă iarăşi la chilia stareţului şi, mergând,
l-a aflat sfârşit întru Domnul.
Alt stareţ insuflat de Dumnezeu şi încărcat de zile, se afla în acea
mănăstire, urmând vieţii povăţuitorului său, Cuviosul Părinte Pafnutie.
Numele stareţului era Eftimie. Acela avea de la Dumnezeu atâta izvor de
lacrimi, încât le vărsa, nu numai în chilia sa, dar şi în biserică la toată
pravila. Şi era într-însul şi darul mai înainte-vederii, care s-a făcut
încredinţat în acest fel: Doi fraţi oarecare, având întru dânşii dragoste, nu
după socotinţa lui Dumnezeu, ci după înşelăciunea vrăjmaşului, de care se
scârbea foarte mult Cuviosul Părinte Pafnutie, gândeau să iasă în taină
din mănăstire.
În vremea dumnezeieştii Liturghii, stareţul Eftimie, cel mai sus
pomenit, stând în biserică cu obişnuita lui umilinţă şi cu ochii plini de
lacrimi, a căutat la părintele şi la cei ce cântau cu dânsul (şi cei doi fraţi se
aflau în ceata cântăreţilor). El a văzut ivindu-se, după cei doi fraţi, un arap
care avea pe cap un coif foarte ascuţit şi păros, având perii în diferite
feluri de flori. Arapul acela, ţinând în mâini un cârlig de fier, a început a
trage la dânsul pe cei doi monahi ce se aflau în ceata cântăreţilor,
apucându-i de hainele lor; trăgându-i afară din ceata clericilor, voia să-i
apuce pe ei cu mâinile. Dar, îndată unealta cea de fier se făcea fără de nici
o putere. Căci atunci când aveau gândul cel de vrăjmaşul semănat să nu se
supună părintelui, ci să iasă din mănăstire, îi trăgea pe ei vrăjmaşul cu
înlesnire; iar când se împotriveau gândului, atunci unealta vrăjmaşului se
făcea fără de putere şi sărea de la dânşii. Iar părintele Eftimie privea la
aceea, căutând cu ochii cei sufleteşti înainte-văzători.
Când a început a se citi Sfânta Evanghelie, arapul s-a stins; iar după
Evanghelie iarăşi s-a arătat şi făcea aceeaşi; asemenea s-a stins şi în
vremea cântării heruvicului; iar după mutarea Sfintelor Daruri s-a arătat
iarăşi. Dar când a sosit sfinţirea Sfintelor Daruri şi cântarea cea aleasă a
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a stins arapul ca fumul şi nu s-a
mai arătat. Stareţul Eftimie, văzând toate acestea, s-a cutremurat şi a
trecut toată Sfânta Liturghie cu uimire. După sfârşitul Sfintei Liturghii a
mers la Cuviosul şi i-a spus acea vedenie. Şi chemând pe acei monahi, i-a
învăţat să nu primească gândurile cele viclene ale vrăjmaşului şi să nu le
tăinuiască, ci să le smulgă din inimă prin mărturisire; iar ei, prin
învăţătura şi prin sfătuirea părintelui, s-au înţelepţit deplin.
Cuviosul Pafnutie grăia ucenicilor săi: "Cum se poate a cunoaşte din
vedere, de este vreun frate cuprins de vreun oarecare gând, bun sau rău?"
De acest cuvânt al lui se minunau ucenicii săi, ca de un lucru tainic; însă

27
mai pe urmă au cunoscut cu încredinţare, că era într-însul un dar ca
acesta al mai înainte-vederii.
Un oarecare monah nou începător, care nu-şi biruise îndrăzneala
mirenească întru căutarea ochilor, vieţuia împreună cu Cuviosul Pafnutie.
Odată a ieşit afară din mănăstire pentru o trebuinţă oarecare. Şi văzând
venind nişte mireni - bărbaţi şi femei -, şi-a îndreptat privirea către
dânşii, amăgindu-se cu ochii şi robindu-se cu gândul iubirii de faţă
mirenească; acea patimă s-a sălăşluit într-însul. După aceea s-a întors în
chilia părintelui, îndeletnicindu-se cu citirea. Iar părintele, ridicându-şi
ochii săi, a căutat la dânsul şi îndată l-a cunoscut că era tulburat de
gânduri necurate; şi întorcându-şi faţa de la dânsul, a zis: "O, iată om nu
după chipul cel dintâi". Atunci fratele s-a temut foarte mult şi a spus
gândul său lui Iosif cel împreună cu dânsul vieţuitor; iar acela i-a poruncit
lui să se mărturisească părintelui şi să-şi ceară iertare. Mărturisindu-şi
fratele greşeala sa părintelui, a învăţat cuvinte părinteşti şi s-a învrednicit
de iertare.
Şezând Cuviosul Pafnutie şi citind dumnezeieştile Scripturi, a venit
un om şi a făcut rugăciune, căutând la Sfântul prin ferestre şi întrebându-l
de Iosif ucenicul lui, pentru că era cetăţean din acelaşi loc cu el. Iar
stareţul, văzând pe omul acela ce niciodată nu l-a ştiut, a zis către Iosif:
"Ieşi, că un om rău la vedere întreabă de tine". Ieşind Iosif şi văzând pe
omul cel ştiut lui, îl întrebă pentru ce a venit. Iar el a zis: "Voiesc să fiu
monah!" Iosif a spus acestea fericitului părinte, iar el a grăit către Iosif:
"Hrăneşte pe omul acela şi dă-i drumul, deoarece nu este bun". Iar Iosif s-
a minunat de răspunsul părintelui şi nu îndrăznea să-l întrebe pe el cum
de nu este bun omul ce a venit. Şi, mergând şi dându-i hrană aceluia, l-a
eliberat. Apoi, întorcându-se Iosif în chilie, i-a zis părintele: "Bărbatul
acela este ucigaş că, încă fiind tânăr, a străpuns cu cuţitul în pântece pe un
monah şi l-a omorât. Iar Iosif se minuna de mai înainte-vederea
fericitului, că nu numai că nu-l văzuse niciodată, dar nici nu auzise de
omul acela; ci din singură căutarea feţei lui l-a cunoscut că este ucigaş.
Un monah oarecare a venit în locaşul cuviosului, pe care văzându-l
sfântul stareţ venind la dânsul, a zis încetişor către ucenicii săi: "Vedeţi,
acest monah nici prin rânduiala monahicească nu s-a curăţat de sânge!"
Iar ucenicii, minunându-se şi necutezând a-l întreba, mai târziu stareţul
singur a spus unuia dintre dânşii că monahul acela, fiind mirean, slujea la
un boier dreptcredincios în marele Novgorod şi a omorât cu otravă pe
stăpânul său. Mai pe urmă, mâhnindu-se, a îmbrăcat chipul monahicesc,
dar nici aşa nu s-a curăţat, deoarece n-a făcut adevărată pocăinţă şi canon
îndestulat pentru păcatul ce l-a făcut".
O femeie oarecare jupâneasă, soţia unuia Alexe, ce se chema
Govurni, ai cărei fii, după aceea, au intrat în călugărie şi au vieţuit
28
împreună cu Vasian, scriitorul vieţii acestuia, avea mare credinţă către
fericitul părinte Pafnutie. Adeseori trimitea la dânsul pe fiii ei cu aducere
de daruri, cerând de la dânsul rugăciuni şi binecuvântări. Şi i s-a
întâmplat ei o boală din lucrare diavolească - tulburarea minţii -, şi vedea
cu ochii mulţi demoni venind la dânsa şi înfricoşând-o; de aceea se
tulbura cu mintea. Iar când i se făcea ei aceasta, i se arăta un stareţ
mărunt la statură şi gârbov, având o barbă mare căruntă şi îmbrăcat cu
haine proaste. Acela izgonea cu putere de la ea pe demoni, ca pe nişte lupi
de la oi şi se făcea sănătoasă. Iar odată a auzit un glas, zicând către dânsa:
"Pafnutie cel din Borov izgoneşte de la tine pe demoni!" Şi aceasta s-a
făcut de mai multe ori acelei femei.
Deci, însănătoşindu-se desăvârşit, a dorit să vadă pe Sfântul, vrând
să ştie cu încredinţare dacă acela este care i se arată ei în boală, izgonind
pe diavoli de la ea sau altul? Şi a venit cu slugile până la poarta locaşului
cuviosului - fiind oprită intrarea femeilor în mănăstire -, şi a trimis pe
slugile sale la ucenicii fericitului, rugându-i, cum ar putea să vadă ea pe
Sfântul Părinte. Iar ei, arătând pe Sfântul, au poruncit slugilor să-l arate
stăpânei lor, când va merge cu fraţii de la biserică la trapeză, pentru că era
vremea prânzului. Iar aceea, văzând pe sfântul când a ieşit din biserică, l-a
cunoscut îndată şi cu lacrimi a strigat: "Acela este cu adevărat care, prin
arătarea sa, a izgonit de la mine pe demoni şi mi-a dăruit tămăduire!" Şi a
trimis multă milostenie monahilor, dând mulţumire lui Dumnezeu,
Preacuratei Maicii Lui şi plăcutului lor, Cuviosul Părinte Pafnutie.
Pe unul din ucenicii cuviosului l-a năpădit durerea ochiului şi,
suferind foarte, căuta tămăduire; iar părintele, i-a dat metaniile sale,
poruncindu-i să zică o mie de rugăciuni: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul". Dar el abia s-a supus
ascultării, supărându-se de cumplita durere, şi săvârşind jumătate din
mia de rugăciuni, şi-a simţit ochiul cu totul sănătos şi, alergând, a spus
părintelui de tămăduirea ochiului său. Dar nu s-a tăinuit de părintele cel
mai înainte văzător, că nu o mie, ci numai jumătate din rugăciuni a zis; ci
i-a poruncit să se întoarcă iarăşi şi să-şi sfârşească mia cea de rugăciuni.
Odată, şezând fraţii la cuviosul, s-a făcut înştiinţare de la nişte
mireni, bărbaţi cucernici, că arhimandritul mănăstirii lui Simon, care este
aproape de cetatea împărătească Moscova, şi-a lăsat arhimandria şi au
început a zice: "Cine va fi acolo arhimandrit?" Şi pomeneau unul pe acesta
şi altul pe celălalt. Iar fericitul, căutând la unul din ucenicii săi, anume
Vasian, fratele lui Iosif, foarte tânăr şi de curând călugărit, arătând spre
dânsul, a zis zâmbind celor ce erau cu dânsul: "Acesta este arhimandrit al
mănăstirii lui Simon". Pentru că cuviosul vedea mai înainte ceea ce era să
fie; căci acel Vasian, după proorocia Sfântului, a fost pus arhimandrit al
mănăstirii lui Simon, nu atunci, ci după trecerea a mulţi ani.
29
 Odată, cuviosul a cerut voie de la un boier de pe râul Ovil, ca numai
trei zile să-i îngăduie a petrece la un loc la vânarea peştelui, şi ceea ce va
trimite Dumnezeu, aceea s-o ia la trebuinţa mănăstirească. Deci,
trimiţând boierul pe unul din slujitorii săi la acea slujbă, a poruncit să-i
dea lui cinci grivne bani ca să cumpere vase, iar peştele ce va prinde să-l
săreze într-acelea. Dar, slujitorul nu voia să ia atâţia bani spre
cumpărarea vaselor, nădăjduind ca, de abia să umple măcar un vas mic cu
peşte în acele trei zile. Iar cuviosul, căutând cu iuţime la el, îi poruncea să
facă ceea ce i se porunceşte. Deci, mergând trimisul, a prins în cele trei
zile, 730 de peşti mari, care se numesc ribţi, după vorba acelei ţări. Iar câţi
vânau pentru voievod, nici în tot anul nu prindeau atâta peşte. Atât vânat
văzând înaintea sa Sfântul, a poruncit să se gătească vasele.
Un tânăr oarecare a venit la chipul monahicesc şi a început a se
tulbura cu gândul, de vreme ce năvălea frica asupra lui prin lucrarea
vrăjmaşului diavol; pentru că uneori i se arăta diavolul ca o fiară neştiută,
uneori ca un câine negru, iar alteori, şezând în chilie, auzea cum ursul
umblă împrejurul chiliei şi se apucă de pereţi. Iar cuviosul stareţ a
poruncit acelui tânăr să citească Psaltirea şi de atunci acele năluci
diavoleşti s-au stins cu totul şi tânărul s-a izbăvit, cu rugăciunile sfântului.
Acest cuvios părinte era bine socotitor şi iscusit în tot lucrul
dumnezeiesc şi omenesc, de aceea, nu numai monahii, ci şi mulţi din
mireni îl aveau pe el ca părinte duhovnicesc; şi, venind, îşi mărturiseau
păcatele lor, de vreme ce cunoştea şi ştia bine sfinţitele pravile; ca un
doctor iscusit, ştia să dea doctoria cuviincioasă la toată rana sufletească.
Iar la primirea oamenilor celor ce veneau la el, nu era căutare la faţă; nu
se sfia de feţele celor puternici, nici trecea cu vederea pe cei săraci şi câţi
se înălţau cu mândrie, la aceia era foarte neapropiat, iar la cei smeriţi,
foarte iubit şi milostiv către săraci.
Fiind într-un an foamete, prin voia lui Dumnezeu, pe toţi cei
dimprejur i-a hrănit. Că în toate zilele se adunau în locaşul lui ca la o mie
şi mai bine de oameni flămânzi, pe care, hrănindu-i, n-a lăsat nimic în
mănăstire, până ce în vara viitoare, după rugăciunile lui şi pentru
lacrimile săracilor, a dăruit Domnul înmulţirea roadelor.
De când s-a făcut monah Cuviosul Pafnutie, aceasta era rânduiala
vieţii şi a pustniciei lui: Luni şi vineri nu gusta nimic, miercuri mâncare
uscată, iar în celelalte zile mânca cu fraţii. Totdeauna se ostenea în lucruri
grele, tăind lemne şi ducându-le pe umeri, lucrând pământul în grădină,
cărând apă şi stropind verdeţurile şi alte greutăţi, toate le făcea. Nimeni
mai înainte de el nu se afla la tot lucrul şi la schimbarea pravilei. În vreme
de iarnă se nevoia mai întâi în rugăciune, la citire şi la lucrul mâinilor,
împletind mreji pentru vânarea peştelui. De corpul său n-a lăsat pe
nimeni să se apropie, nici la vreme de nevoie; dar nici el nu s-a atins de
30
trupul cuiva. Pe femei nu numai în locaş nu voia să le vadă, dar nici de
departe; nici a lăsat pe cineva să grăiască despre femei înaintea sa. El a
păzit fecioreasca curăţie a trupului său neprihănită toată viaţa sa. Pentru
aceasta a fost vas al Sfântului Duh şi cu vrednicie a primit hirotonia
preoţiei; însă, pentru smerenie, de când s-a îmbrăcat în sfânta schimă, nu
slujea Liturghia, decât numai odată a săvârşit Sfintele Taine, după o
întâmplare şi nevoie, înainte de sfârşitul său.
Odată, sosind prealuminatul praznic al Învierii lui Hristos şi nefiind
preot în acel locaş în acea vreme, cuviosul a trimis pretutindeni cu argint
îndestul să caute preot, însă n-a putut găsi, toţi având trebuinţă să
slujească în bisericile lor. Şi, vezi socoteală cu bună înţelegere a părintelui
cel de Dumnezeu insuflat, pentru nevoia unui praznic ca acela şi-a
schimbat legea şi ca un lucrător vrednic de sfinţenie, într-acea zi a săvârşit
singur dumnezeiasca Liturghie, cu multă luare aminte şi cu umilinţă. Iar
după săvârşirea Liturghiei, a zis către ucenici: "Acum abia a rămas
sufletul în mine!" Cu o mare cucernicie şi cu frică, acel slujitor vrednic de
sfinţenie, se atingea de săvârşirea dumnezeieştilor Taine. Şi avea el la
praznicele acestea o veselie peste fire, nu trupească, ci duhovnicească; şi
ca altul din altul se făcea. Şi lăsa atunci şi trupului lui ospătare mai multă
decât în alte zile, însă măsurată, fugind de îmbuibare din toate. Iar când
era vremea să grăiască, spunea cele trebuincioase şi când era vremea să
tacă, se îndeletnicea în tăcere, şi pretutindeni se abătea de la deşertăciuni;
iar din toate iubea lipsa şi sărăcia şi nu se îngrijea de trebuinţele sale
trupeşti.
El ajunsese într-atâta măsură, încât era departe cu obiceiul cel
îmbunătăţit, de oamenii cei ce sunt în neamul acesta. Că din pruncia sa n-
a mâniat întru nimic pe Dumnezeu; ci făcea totdeauna cele bune şi
plăcute Lui. La 20 de ani s-a călugărit şi a petrecut 60 de ani în rânduiala
monahicească şi nu şi-a schimbat pravila sa, ne abătându-se nici spre
dreapta, fugind de nemăsurarea celor aspre; nici spre stânga, temându-se
de calea cea lată. Ci mergea totdeauna pe cale împărătească. În dogmele
credinţei avea atâta grijă şi râvnă, încât dacă începea cineva a grăi cât de
puţin nepotrivit cu dumnezeiasca Scriptură, îndată îl gonea din
mănăstire.
Petrecând în nişte isprăvi ca acestea, dumnezeiescul Părintele nostru
Pafnutie, a ajuns în măsura vârstei plinirii lui Hristos, rămânând ca să se
dezlege din cele vremelnice de aici şi să treacă la cele veşnice, pe care
ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au
suit, pe care le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc.
Drept aceea, după cel a toată lumea prealuminatul praznic al
Paştilor, joi, a treia săptămână, a ieşit fericitul după Utrenie cu fraţii la
oarecare lucru după obicei şi, aşezându-le rânduiala acelui lucru, s-a
31
întors în mănăstire, deoarece sosise vremea Sfintei Liturghii. Şi i-au zis
ucenicii, ca după ceasul prânzului să iasă iar la lucru. Dar el le-a răspuns:
"Nu se poate să mai ies, deoarece am alt lucru de nevoie şi ne mutat".
Apoi, după săvârşirea Liturghiei, s-a împărtăşit cu fraţii din obişnuita
masă. După aceea a venit la el în chilie unul din ucenicii săi, anume
Inochentie. Şi, văzând pe stareţ şezând pe pat, i-a adus aminte de lucrul ce
s-a zis mai înainte. Iar el i-a răspuns: "Eu am altă nevoie, pe care tu n-o
ştii, că legătura care este, voieşte să se dezlege". Dar Inochentie n-a înţeles
ceea ce a grăit. Într-acea vreme a venit înştiinţare, cum că
binecredinciosul Domn, Mihail, fiul lui Andrei, voieşte să vină în
mănăstire să se roage.
Iar fericitul a poruncit acelui ucenic, să trimită răspuns voievodului,
să nu vină în mănăstire, deoarece a sosit alt lucru. În ziua aceea cuviosul
n-a ieşit la soborul bisericesc, la pravila Vecerniei şi a Pavecerniţei
deoarece începuse a boli şi a poruncit ucenicului său, Inochentie, să le
săvârşească în chilie. Şi, trimiţându-l, i-a zis: "Când va veni această zi, joi,
atunci voi schimba din neputinţa mea". Ucenicul n-a înţeles cuvântul
acela, iar Cuviosul a petrecut toată noaptea aceea în rugăciuni.
Deci, venind ziua de Vineri şi sosind ceasul sfintei slujbe, a mers în
biserică la Sfânta Liturghie, sprijinit de ucenici. Dintre aceştia unul,
nefiind tânăr, l-a luat de palmă ca să-l sprijinească, iar el îndată şi-a tras
palma cu mâinile de la dânsul şi i-a poruncit să-l sprijinească de haină.
Atât era de păzitor al nepătimirii, încât şi în bătrâneţe şi în boală şi
înaintea morţii, pe care o vedea cu ochii, nu voia să se atingă cineva de
trupul lui. În ziua aceea a fost la Vecernie şi, când a început să se cânte
panahida pentru cei răposaţi, ucenicii au voit să-l ducă în chilie, dar el n-a
voit să meargă; ci a rămas cu cei ce cântau, zicând: "Mie îmi este de
trebuinţă această panahidă, pentru că nu o voi mai auzi".
Sâmbătă a fost la Sfânta Liturghie, iar după sfârşitul ei l-au rugat
ucenicii să guste puţină hrană, că este sâmbătă, şi de Joi n-a gustat nimic.
Părintele le răspunse: "Ştiu şi eu aceasta, şi după dumnezeieştile pravile
se cade a gusta sâmbăta, pentru dezlegarea postului; însă bolnavului i se
cade ca trei zile să se înfrâneze de hrană înaintea împărtăşirii cu
dumnezeieştile Taine. Şi n-a gustat nimic până în ziua Duminicii.
În seara sâmbetei şi-a săvârşit mărturisirea înaintea duhovnicului
părinte, după rânduiala sfintei pocăinţe, şi a mers la cântarea cea de toată
noaptea şi, sprijinindu-se de ucenici, a grăit către dânşii: "De acum nu voi
mai auzi cântarea cea de toată noaptea". Iar în vremea dumnezeieştii
Liturghii, stătea Sfântul cu mare luare aminte şi cu lacrimi; iar după
terminarea sfintei slujbe, s-a împărtăşit în Sfântul Altar cu dumnezeieştile
Taine. Apoi, ducându-l din biserică în chilie, i-a întrebat: "În ce zi mi-a
venit boala?" Ucenicii au răspuns: "Joi ai început a boli, părinte". Iar el a
32
zis: "Într-acea zi mă voi şi sfârşi". Apoi a gustat puţină hrană în ziua de
Duminică, fiind silit de ucenici; şi de atunci a poruncit ca pe nimeni din
cei ce veneau în mănăstire, să nu-i lase la el.
Auzind domnii şi boierii de primprejur, că a slăbit de boală fericitul
Pafnutie, trimiteau la dânsul spre cercetare bărbaţi cinstiţi cu multă
milostenie. Iar el a poruncit ucenicilor să nu ia nimic din cele ce se
aduceau, şi nici nu voia să audă ceva de cele mireneşti. Ci grăia: "Eu am
trebuinţă, mai ales în ceasul acesta, de multe rugăciuni deoarece voiesc să
mă duc în cale lungă; iar cel ce are credinţă în Dumnezeu şi în Preacurata
Maica Lui, poate să facă milostenie şi după ducerea mea".
Şi se întorceau cu milostenia înapoi acei bărbaţi trimişi. Şi era în
gura cuviosului părinte, neîncetată rugăciunea lui Iisus şi psalmii lui
David. Nu pe rând, ci aleşi, care slujeau la vremea lui cea de faţă şi stihuri
de rugăciune din Paraclisul către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi
multe alte rugăciuni; pentru că mintea lui era ridicată spre Dumnezeu şi
nu se îngrijea de nimic din cele de aici; ci dorea mai mult bunătăţile cele
ce vor fi să fie. De aceea, nădăjduindu-se, se bucura cu duhul şi, în veselie
fiind, grăia în stihuri cuvinte din psalmi şi din rugăciuni, ca unul ce avea
încredinţare de mântuirea sa. Nici s-a mâhnit de ceva, precum este
obiceiul celor ce au să se ducă din viaţa aceasta. Boala lui nu era prea grea,
căci în toate zilele umbla, fiind dus de fraţi la Sfânta Liturghie în biserică,
unde stătea cu luare aminte până la sfârşitul dumnezeieştii slujbe.
Iar în cea mai de pe urmă zi a vieţii sale, joi, care este a doua zi după
înjumătăţirea celor 50 de zile, vrând cuviosul să meargă în biserică la
Sfânta Liturghie, a început a grăi către ucenici: "Iată ziua Domnului,
veseliţi-vă popoare; iată ziua cea aşteptată de mine a venit". Iar ei l-au
întrebat: "Despre care zi grăieşti, părinte?" El a răspuns: "Despre Joia
aceasta, de care mai înainte v-am spus vouă". Ieşind el din chilie spre
biserică, i-au spus ucenicii că au venit la dânsul spre cercetare, cei trimişi
de la singurul stăpânitor a toată Rusia, marele voievod Ioan Vasilievici, de
la fiul lui, marele domn Ioan Ioanovici şi de la Preasfinţitul mitropolit
Gherontie.
Auzind sfântul despre acestea, s-a mâniat foarte mult. Apoi, nevoind,
s-a întors în chilie şi, căutând la icoana Preacuratei Născătoarei de
Dumnezeu, a zis: "O, Stăpână Născătoare de Dumnezeu, pentru ce mă
supără oamenii aceia? Că în ziua de pe urmă m-au lipsit de dumnezeiasca
slujbă". Şi, trimiţând pe fraţi la biserică, a rămas singur în chilie şi a
întărit uşa, ca să nu intre nimeni din cei trimişi la dânsul. Apoi, după
sfârşitul Liturghiei, înţelegând trimişii că le este cu neputinţă să vadă pe
cuviosul părinte, s-au întors. După aceea ucenicii, venind iarăşi la dânsul,
l-au văzut zăcând pe pat şi zicea ca de oarecare altul: "I-a venit lui ziua şi
va muri".
33
 Iar ei l-au întrebat pe el: "Despre cine zici, părinte, că va muri?" El a
zis: "Despre care voi ziceţi că boleşte, acela, pocăindu-se, are să moară!"
Apoi a poruncit ca să nu vină nimeni la dânsul, zicând: "M-am ostenit şi
voiesc să mă odihnesc până la cântarea Vecerniei; iar deseară să vină la
mine toţi fraţii". Atunci ucenicii au cunoscut că s-a apropiat vremea
morţii lui; şi l-a întrebat Inochentie, ucenicul lui cel mai bătrân, zicând:
"Părinte, după ce vei muri, oare să chem pe întâiul preoţilor şi pe alţi
preoţi din cetate la îngroparea ta?" Iar sfântul a poruncit să nu cheme pe
nimeni, ca să nu fie tulburare în mănăstire de adunarea poporului şi să nu
ştie nimeni în cetate şi în sate de sfârşitul lui, "până ce nu mă vor îngropa
preoţii mănăstirii". Iar mormântul a poruncit să i-l sape în biserică, în
partea de miazăzi, aproape de uşa bisericii.
Sosind ceasul de cântarea Vecerniei şi nimeni din fraţi nefiind la
dânsul fără numai ucenicul, a început Cuviosul a cânta: Fericiţi cei fără
prihană în cale, care umblă în legea Domnului..., cântând stihurile celor
adormiţi. Şi sfârşind psalmul, a cântat troparele cele ce urmează: "Ceata
sfinţilor au aflat izvorul vieţii...". Apoi a început cu lacrimi a se ruga lui
Dumnezeu şi Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pentru mântuirea
sufletului său şi pentru mănăstire. Dar ucenicul, cel ce stătea lângă
dânsul, a început a dormita. Pentru aceea a ieşit din chilie în tindă şi,
şezând, nici dormea, nici nu dormea. Şi a auzit glasuri de mulţi cântăreţi
în chilie şi se mira în sine, zicând: "Am ieşit din chilie şi nu era nimeni la
părintele, iar acum cine sunt acei ce cântă la dânsul?" Şi, scuturându-şi
somnul de la ochi, a intrat în chilie şi n-a văzut pe nimeni, fără numai pe
părintele, şoptind cu buzele rugăciunile sale. Însă glasul său nu se auzea,
deoarece slăbise.
Apoi au venit şi ceilalţi ucenici şi a început sfântul a se întoarce din
partea stângă spre dreapta; şi ucenicii de multe ori îl întorceau spre
stânga; iar el iarăşi spre dreapta se întorcea şoptind oarecare cuvinte şi
dintr-aceasta au înţeles, cum că vede ceva neobişnuit. Apoi toţi privind la
dânsul, Cuviosul, strângându-se cu ferire şi punându-şi pe piept mâinile
în chipul crucii, prin trei răsuflări şi-a dat sfântul său suflet în mâinile
Domnului, în anul de la facerea lumii, 6984, iar de la întruparea lui
Dumnezeu Cuvântul, 1477, în întâia zi a lunii Mai, mai înainte de apusul
soarelui cu un ceas. Şi era faţa lui nu după obiceiul morţilor, ci strălucea
ca o lumină, şi toţi, privind la dânsul, se părea că doarme un viu; şi a fost
mare plângerea fraţilor după părintele lor, care atunci erau în număr de
95. Iar a doua zi, la ceasul unu din zi, au îngropat pe sfântul după
sfătuirea lui, ca să nu ştie nimeni din mireni despre sfârşitul şi îngroparea
lui, şi ca să nu se facă tulburare în mănăstire prin venirea lor.
Dar când s-a auzit de moartea sfântului în cetatea Borova şi în
cetăţile şi satele de primprejur, pornind toţi cei duhovniceşti şi mireni, au
34
alergat la locaşul cuviosului, vrând să-l vadă şi să se închine moaştelor
fericitului părinte. Pe drum ei au fost înştiinţaţi că sfântul este îngropat;
unii se întorceau, mâhnindu-se, că nu s-au învrednicit să fie la cinstita
îngropare a Sfântului; iar cei mai mulţi, venind la mormânt, se închinau
de dimineaţa până seara.
Iar noi, având pe Cuviosul Părintele nostru Pafnutie mijlocitor ales şi
fierbinte rugător către Dumnezeu, să slăvim pe Preasfânta Treime: pe
Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioasei

Isidora, nebuna în Hristos, de care vorbeşte şi
Paladie în a sa Istorie lausiacă
În mănăstirea de fecioare a Tabenisiotencelor, care
este în Tebaida Egiptului, a fost o fecioară cu numele
Isidora, care se prefăcea că este nebună pentru
Dumnezeu, ca şi cum ar fi fost îndrăcită. Ea era într-atâta
defăimare din partea surorilor, încât nici una nu voia să
guste hrană împreună cu ea, ci era de toate defăimată,
ocărâtă şi necăjită. Dar ea răbda toate acelea cu tăcere şi
cu mulţumire; şi totdeauna se ostenea la bucătărie şi în
celelalte ascultări mănăstireşti, slujind şi ne scârbindu-se
de lucrurile cele mai necurate din mănăstire; pentru că
curăţa locurile cele spurcate şi era întocmai ca un burete
în mănăstire, curăţind şi spălând toată necurăţenia.
Astfel de osteneli le suferea neîncetat, încât nici un ceas
nu şi-a petrecut în zadar, ci de dimineaţă până în seară,
în orice lucru se afla, îşi folosea trupul.
Uneori se făcea că este îndrăcită, tăinuindu-şi cu
înţelepciune fapta cea bună dinaintea celor ce o vedeau.
În ea se împlinea cuvântul acesta al Apostolului: Dacă se
pare cuiva că este înţelept între voi în veacul acesta, să se facă nebun, ca
să fie înţelept. În acea mănăstire erau 300 fecioare călugăriţe; deci, toate
acele fecioare purtau pe cap, după rânduiala monahicească, culion; iar ea
îşi acoperea capul cu un petic prost şi urât; şi n-a fost văzută de nimeni
mâncând vreo bucată de pâine sau şezând la masă, ci în tot timpul vieţii
sale s-a hrănit numai din rămăşiţele şi fărâmiturile adunate de pe masă;
iar în loc de fiertură sorbea spălături, cu care spăla oalele şi căldările. Ea
nu făcea nimănui nici o mâhnire, nici ea nu s-a mâniat sau s-a necăjit
vreodată şi nu s-a certat pentru ceva; ci, totdeauna, tăcea nerăspunzând
nimănui vreun cuvânt, nici la vreo ocară mică sau mare, deşi adeseori era
bătută de toate şi totdeauna era urâtă şi batjocorită.

35
 În această viaţă aspră petrecând multă vreme fericita Isidora, s-a
făcut descoperire despre ea Cuviosului Pitirun, bărbat sfânt şi foarte
îmbunătăţit, care petrecea în pustiul ce se numea Porfirit. Aceluia,
stându-i în faţă îngerul Domnului, i-a zis: "Pentru ce te trudeşti cu mintea
pentru viaţa ta îmbunătăţită, în care ţi se pare că eşti mare, şezând în
acest loc pustiu? Voieşti să vezi o femeie mai îmbunătăţită şi mai plăcută
lui Dumnezeu decât tine? Scoală-te şi mergi la mănăstirea de femei cea
din Tabenisiot şi vei găsi acolo pe una ce poartă pe capul ei un petic urât.
Aceea este mai bună înaintea lui Dumnezeu decât tine, deoarece petrece
într-atâta sobor şi de-a pururea slujind tuturor şi fiind de toate
batjocorită, niciodată nu s-a depărtat cu inima de Dumnezeu, ci totdeauna
mintea ei este adâncită către Dumnezeu. Iar tu, petrecând aici în
singurătate şi neieşind niciodată cu trupul, toate cetăţile le cuprinzi cu
mintea ta".
Deci, marele Pitirun, sculându-se îndată, s-a dus la Tabenisiot, unde,
ajungând la mănăstirea de bărbaţi, a rugat pe egumen ca să poruncească
slujitorilor să-l ducă la mănăstirea de fecioare. Deoarece acel cuvios
părinte era slăvit între părinţi şi foarte cinstit pentru sfinţenia vieţii şi
pentru bătrâneţile lui, cu sârguinţă l-au trecut peste râul care curgea
înaintea mănăstirii şi l-au dus până la mănăstirea de fecioare, unde,
intrând şi făcând obişnuita rugăciune, s-a rugat ca toate surorile să vină
înaintea lui să le vadă. Deci, adunându-se toate înaintea lui, cuviosul n-a
văzut pe aceea despre care a fost înştiinţat de înger şi pentru care venise.
Deci, le-a zis: "Să aduceţi la mine toate surorile, căci precum socotesc, una
nu este aici". Călugăriţele îi ziseră: "Toate suntem de faţă, înaintea
cinstitei tale feţe".
Stareţul a zis: "Lipseşte una, despre care mi-a spus îngerul
Domnului". Acelea au răspuns: "Toate suntem aici, părinte, decât numai
una a rămas în bucătărie, neavând minte, pentru că este îndrăcită".
Părintele le-a zis: "S-o aduceţi şi pe aceea la mine, ca s-o văd, căci pentru
ea am venit aici". Deci, s-au dus după ea şi au chemat-o, dar ea nu voia să
meargă, pentru că înţelesese cu duhul de descoperirea care se făcuse
stareţului pentru dânsa. Şi, luând-o călugăriţele, o trăgeau cu sila,
zicându-i: "Marele părinte Pitirun te cheamă pe tine!" După ce au adus-o
înaintea stareţului, el, văzând-o şi cunoscând că este aceea de care îi
spusese îngerul, pentru că vedea darul lui Dumnezeu peste ea, a căzut la
picioarele ei, zicând: "Binecuvântează-mă, maică!" Iar ea asemenea a
căzut înaintea lui, zicând: "Tu pe mine binecuvântează-mă, părinte şi
stăpânul meu!"
Văzând acest lucru toate celelalte, s-au minunat şi au zis către el: "Să
nu-ţi fie ţie această necinste, o, părinte, căci este îndrăcită aceasta".
Cuviosul Pitirun le-a răspuns: "Voi sunteţi îndrăcite, iar aceasta este mai
36
mare înaintea Domnului decât mine şi decât voi toate şi ne este maică
nouă tuturor; şi rog pe Dumnezeu, ca să mă învrednicească părţii ei, în
ziua judecăţii". Auzind aceasta, toate fecioarele au căzut la picioarele
stareţului, plângând şi mărturisind toate relele care făcuseră fericitei
Isidora, supărând-o şi necăjind-o în toate ceasurile. Una zicea: "Eu
totdeauna o ocăram pe Isidora!" Alta: "Eu turnam lături peste ea". Alta:
"Eu o loveam cu călcâiul". Alta: "Eu o băteam cu băţul". Iar altele
mărturiseau relele ce-i făceau ei şi, căzând la picioarele fericitei, îşi cereau
iertare. Deci, marele stareţ împreună cu Cuvioasa Isidora, au făcut cu
dinadinsul rugăciune către Dumnezeu pentru surori, ca să li se ierte
greşelile lor.
După aceea, Cuviosul Pitirun, învăţând mult pe surori şi vorbind
mult pentru folosul sufletului, le-a dat pace şi s-a întors la locul său,
slăvind pe Dumnezeu, Care l-a învrednicit a vedea pe roaba Sa cea
ascunsă. Iar Cuvioasa Isidora, după plecarea stareţului, nesuferind să fie
cinstită de surori, a ieşit în taină din mănăstire şi s-a ascuns în locuri
neştiute, până la mutarea sa cea către Dumnezeu. Astfel a fost viaţa
plăcutei lui Dumnezeu, care, sub chipul nebuniei, a slujit Domnului în
taină ca sub un acoperământ; iar acum arătat îşi ia plata de la Dânsul,
înaintea tuturor cetăţenilor cereşti, cu care sălăşluindu-se, slăveşte pe
Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu în Treime. Amin.

Tot în această zi, pomenirea

Sfinţilor Măriţilor trei noi
Cuvioşi Mucenici: Eftimie, ce se
trăgea cu neamul din Demiga
Peloponesului, şi în
Constantinopol la anul 1814, la
douăzeci şi două martie în
Duminica Floriilor, prin sabie s-a
nevoit; a lui Ignatie cel ce se
trăgea din Zagora veche şi în
Constantinopol, în acelaşi an, la
opt octombrie, prin sugrumare s-
a săvârşit; şi a lui Acachie, cel ce
se trăgea din Tesalonic şi în
Constantinopol la anul 1815, la
întâi mai, prin sabie s-a săvârşit
Se săvârşeşte pomenirea acestor
trei sfinţi noi-mucenici în cinstitul lor

37
mucenicesc locaş ce se află la Schitul cinstitului Înaintemergător de la
Mănăstirea Sfântul Pantelimon din Muntele Athos, unde se găsesc şi
capetele mucenicilor.
Sfântul noul mucenic Eftimie este pomenit aparte şi în ziua de 22
martie. Iar sfântul noul mucenic Ignatie este pomenit aparte în ziua de 8
octombrie.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic
Vatá Persul, care de sabie s-a săvârşit în timpul prigoanei lui
Sapor al II-lea, împăratul perşilor şi închinător al focului

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Filozoful,

care de sabie s-a săvârşit

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Sava, care

s-a săvârşit fiind spânzurat în smochin

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne

mântuieşte pe noi. Amin.

38
 Ziua a doua

În această lună, în ziua a

doua, pomenirea aducerii
moaştelor celui între Sfinţi
Părintelui nostru Atanasie al
III-lea (Patelarie), Patriarhul
Constantinopolului
Personalitate proeminentă a
vieţii bisericeşti ortodoxe în secolul
al XVII-lea, mitropolit al
Tesalonicului şi patriarh ecumenic
în două rânduri, pentru scurte
perioade de timp, într-o vreme de
mari încercări pentru credinţa
creştină, cinstit ca sfânt în Creta,
locul naşterii sale, şi Ucraina, locul
adormirii sale, Sfântul Atanasie al
III-lea al Constantinopolului (1580-
1654) a fost mai puţin cunoscut,
până de curând, în România. Vreme
de mai bine de un deceniu, el a
locuit, însă, la Galaţi, la Mănăstirea
„Sfântul Nicolae “, realizând, atât în timpul vieţii, cât mai ales după
mutarea sa la cele veşnice, o adevărată punte de legătură între popoarele
şi Bisericile de sorginte greacă, slavonă şi română. Ca recunoaştere a
rolului şi a locului său în istoria şi spiritualitatea românească, Sfântul
Sinod a hotărât, la propunerea Eparhiei Dunării de Jos, ca Sfântul
Atanasie să fie înscris, din anul 2008, şi în calendarul Bisericii Ortodoxe
Române.
Sfântul Atanasie s-a născut în anul 1580 în insula Creta, într-o
familie creştină şi cu bun nume. Tatăl său, Gheorghe Patelarie, era
secretar al episcopului locului, iar mama sa - o evlavioasă creştină.
Primind din pruncie o educaţie aleasă, viitorul ierarh, ce primise la botez
numele de Alexie, s-a îndreptat încă din tinereţe spre studiul
dumnezeieştilor scripturi şi spre viaţa duhovnicească profundă.
După moartea tatălui său, Alexie renunţă la lume şi intră în viaţa
călugărească, mai întâi la Mănăstirea „Sfânta Ecaterina “din Sinai, unde
este călugărit cu numele Atanasie, apoi la Mănăstirea „Sfântul Atanasie
“din Tesalonic, unde este hirotonit ieromonah, iar mai apoi în Muntele
Athos, la Mănăstirile Esfigmenu şi Xeropotam. Pentru o vreme se va afla

39
ca dascăl şi în Ţara Românească, unde traduce „Psaltirea “în greaca
populară.
Aflând de alesele sale calităţi teologice şi duhovniceşti, patriarhul
Chiril Lucaris îl cheamă pe Sfântul Atanasie în Constantinopol la apărarea
credinţei ortodoxe mult încercate, la acea vreme, de atacurile ereticilor şi
ale necredincioşilor. În anul 1631, este ales mitropolit al Tesalonicului, iar
trei ani mai târziu, pentru scurtă vreme, Sfântul Atanasie va ocupa şi
scaunul patriarhal al Constantinopolului.
Silit fiind să-şi părăsească păstoriţii săi şi să ia calea pribegiei,
sfântul primeşte sprijin şi găzduire la domnitorul Vasile Lupu al
Moldovei, care îi îngăduie să se aşeze la Mănăstirea „Sfântul Nicolae “din
oraşul Galaţi. Vreme de 12 ani, între 1642 şi 1654, cu o scurtă pauză în
anul 1652, când este ales din nou patriarh ecumenic, Sfântul Atanasie va
îmbogăţi spiritual zona Dunării de Jos, dar nu îşi va uita nici scaunul său
mitropolitan, pentru care va solicita neîncetat ajutor material. Tocmai
pentru acest scop, va întreprinde o lungă călătorie la Moscova, unde
obţine de la ţarul Rusiei sprijin pentru eparhia sa, în grea suferinţă.
Pe drumul de întoarcere spre Galaţi, obosit de greutatea drumului,
Sfântul Atanasie îşi dă sufletul în mâinile lui Dumnezeu la Lubni, în
Ucraina de astăzi, după o viaţă întreagă dăruită slujirii pline de râvnă a
Bisericii lui Hristos. La doar câţiva ani de la adormirea sa, este trecut în
rândul sfinţilor, fiind prăznuit la 2 mai, la ziua Aducerii moaştelor
Sfântului Atanasie cel Mare.
Sfintele moaşte ale Sfântului Atanasie al Constantinopolului, aflate
la Harkov, în Ucraina, sunt de secole izvor de binecuvântare şi vindecare
pentru credincioşi.
Ca urmare a unei intense corespondenţe purtate începând cu anul
2003 între Înalt preasfinţitul Mitropolit Nicodim al Harkovului şi
Bogoduhovului şi Preasfinţitul Episcop Casian, ierarhul ucrainean a
răspuns cu bunăvoinţă solicitării chiriarhului Dunării de Jos şi a oferit în
dar o frumoasă icoană a Sfântului Atanasie, care poartă încastrată şi o
părticică din moaştele sfântului ierarh.
În luna octombrie a anului 2004, după 350 de ani de la mutarea la
ceruri a sfântului, o delegaţie a Eparhiei Dunării de Jos a efectuat un
pelerinaj la Harkov, de unde a adus la Galaţi sfintele moaşte mult
aşteptate. Sfintele relicve au fost primite cu mare entuziasm la Catedrala
episcopală, în ziua de 26 octombrie 2006, de ziua pomenirii Sfântului
Dimitrie, Izvorâtorul de mir, de către Preasfinţitul Casian, înconjurat de
preoţi, monahi, monahii, reprezentanţi ai autorităţilor locale, armatei şi
numeroşi credincioşi.

40
 În anul 2006, răspunzând invitaţiei Mitropolitului Harkovului,
chiriarhul Dunării de Jos a efectuat o vizită în Ucraina, aducând la Galaţi
un veşmânt al sfântului şi o nouă părticică din sfintele sale moaşte.
Sfântul Atanasie a intrat, astfel, în calendarul spiritual al zonei
Dunării de Jos. Sfintele sale moaşte sunt venerate an de an de mii de
credincioşi, atât la ziua de prăznuire a sfântului, cât şi cu prilejul altor
pelerinaje, procesiuni şi manifestări creştine. Biserica Mănăstirii „Sf.
Nicolae “din Galaţi, astăzi biserică parohială, a primit ca ocrotitor
spiritual şi pe Sfântul Atanasie, iar, la iniţiativa Ierarhului locului, un nou
locaş de cult, construit în cartierul Micro 18 din Galaţi, a fost închinat
aceluiaşi mare ierarh şi sfânt al Bisericii Ortodoxe.
Toate aceste mărturii ale cinstirii pe plan local a Sfântului Atanasie
s-au constituit ca argumente duhovniceşti şi misionare pentru aşezarea
sfântului şi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române.
În urma demersurilor făcute de Eparhia Dunării de Jos, care a
înaintat, spre studiu, motivaţiile înscrierii sfântului în calendarul Bisericii
noastre, însoţite de slujba, acatistul şi icoana acestuia, Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în şedinţa sa de lucru din 6 martie
2008, ca Sfântul Atanasie să fie cinstit şi în patria sa adoptivă de la gurile
Dunării, cu zi de prăznuire la 2 mai.
Cu prilejul prăznuirii din acest an a Sfântului Atanasie, primul
moment de acest gen după înscrierea sfântului în calendarul Bisericii
noastre, Episcopia Dunării de Jos a organizat un program spiritual special
dedicat evenimentului. Moaştele sfântului au fost conduse în procesiune
şi cinstite de credincioşi la Catedrala episcopală, la Biserica „Sf. Nicolae
“şi la noua biserica închinată Sfântului Atanasie.
Prezentând evlavioşilor creştini importanţa spirituală a momentului,
Preasfinţitul Episcop Casian a subliniat, printre altele: „A chema după
mai bine de trei sute cincizeci de ani un sfânt în ajutor, a zidi biserici şi
aşezăminte închinate lui, a întocmi sfinte slujbe şi a trăi cu credinţă
prezenţa sfântului în mijlocul nostru, prin părticele din sfintele sale
moaşte, acestea toate sunt acte spirituale de excepţională importanţă
pentru viaţa duhovnicească a Dunării de Jos.
De aceea, în acest an în care numele Sfântului Atanasie a fost înscris
şi în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, ne rugăm lui Dumnezeu ca
viaţa şi învăţătura acestui mare sfânt să ne fie şi nouă, celor de astăzi, o
pildă vie de credinţă şi de slujire. Ne rugăm Sfântului Atanasie, ca aşa
cum el a mărturisit, în necazuri şi încercări, pe Mântuitorul Hristos Înviat
din morţi, să ne ajute şi pe noi să-L mărturisim prin faptele vieţii noastre
şi prin curăţia sufletului nostru. Ne rugăm Sfântului Atanasie, ca aşa cum
a povăţuit şi sprijinit pe creştinii din Tesalonic şi Constantinopol, pe
monahii din Muntele Athos, pe românii de aici, de la gurile Dunării şi pe
41
ortodocşii din părţile Ucrainei, prin sfintele sale moaşte, să ne unească şi
pe noi, pe toţi, creştinii români, greci sau slavi de pretutindeni, în
dragoste şi credinţă neşovăielnică, în bucuria Domnului şi în nădejdea
vieţii veşnice. “

Minuni ale Sfântului Athanasie Patellarios, Patriarhul

Constantinopolului
Din mai multe surse ruseşti aflăm despre multele minuni ale
Sfântului Atanasie Patellarios. În anul 1813, o prinţesă din Rusia suferea
de o boală incurabilă pentru acea vreme. Într-o noapte, sfântul i-a apărut
în somn şi i-a spus cum să ajungă la locul unde se găseau moaştele lui. În
ziua de 25 mai, aceasta a ajuns la locul unde se găseau cinstitele moaşte
ale sfântului ierarh, a stat la Dumnezeiasca Liturghie şi s-a rugat cu multă
evlavie, cerând ajutorul lui Dumnezeu pentru a-i curma suferinţa sa. Nu a
plecat acasă după slujbă, ci a rămas acolo, iar seara s-a întors iarăşi în
biserică pentru slujba vecerniei. Din pricina vârstei înaintate, dar şi a
paraliziei de care suferea, era purtată cu mare greutate dintr-un loc în
altul. Însă, spre mirarea, tuturor, spre seară, femeia a ajuns singură în
biserică, după ce mai întâi s-a ridicat din pat şi a început să meargă fără
ajutorul nimănui. După aceea, ea a mers şi s-a spovedit cu pocăinţă la
egumenul mănăstirii, spunându-i că a ajuns acolo la îndemnul sfântului
care i s-a arătat de trei ori în vis. Egumenul i-a arătat mănăstirea şi locul
unde se găseau moaştele sfântului, care trecuse la cele veşnice în scaunul
său arhieresc. După ce a dorit să afle şi mai multe lucruri despre
mănăstire, prinţesa a continuat să vină foarte des la mănăstire, până ce s-
a vindecat complet.
În anul următor, sfântul a făcut încă o minune. De data aceasta,
minunea nu a mai fost una trupească, ci una sufletească. Un oarecare
domn se lăsase pradă patimilor trupeşti şi păcătuia continuu, până când a
ajuns să-şi piardă minţile din pricina aceasta. Aceasta, însă, i s-a făcut
pricină de pocăinţă. Într-o zi, fratele său l-a luat şi au plecat împreună la
Kiev, unde se găseau, în vremea aceea, duhovnici foarte renumiţi. În
drumul lor, s-au oprit şi la locul unde se găseau moaştele Sfântului
Athanasie Patellarios. Când au ajuns în biserica unde se aflau cinstitele
rămăşiţe, era vremea Dumnezeieştii Liturghii. Bolnavul s-a îndreptat spre
locul unde se găseau moaştele sfântului şi a început să le sărute cu evlavie.
A văzut atunci chipul de înger al sfântului şi a simţit că acesta era viu şi îi
vorbea şi îl binecuvânta pentru pocăinţa sa sinceră. Din acel moment,
acest om s-a vindecat şi îi dădea slavă lui Dumnezeu pentru toate.
Există o altă minune pe care Sfântul Athanasie a făcut-o şi care a
emoţionat pe toată lumea. O oarecare doamnă era grav bolnavă şi toată
lumea se aştepta să moară. Toţi se pregătiseră pentru înmormântare,
42
chiar şi coşciugul era pregătit. Însă numai Dumnezeu hotărăşte sfârşitul
fiecăruia, iar nu noi, oamenii. O rudă de-a muribundei a adus o icoană a
Sfântului şi a aşezat-o în camera în care se afla femeia. Cum a zărit icoana,
aceasta a căzut într-un somn foarte adânc. Ceilalţi au început să se roage
sfântului şi după câteva ore, bolnava s-a trezit complet sănătoasă, ca şi
cum nu ar fi avut nimic, ridicându-se singură din patul suferinţei şi dând
slavă Lui Dumnezeu.
Conform scrierilor care cuprind viaţa şi minunile sale, Sfântul
Athanasie se arăta foarte des oamenilor simpli care sufereau de diferite
boli, chemându-i să vină la el, promiţându-le că îi va tămădui. Astfel,
ajunsese să fie foarte cunoscut în Rusia pentru sfinţenia şi pentru
minunile sale. În special în Siberia se găseau multe familii care nu puteau
dobândi copii. Sfântul li se arăta acelora şi îi chema la el pentru a se pocăi
şi a se ruga. Aceştia mergeau la mănăstirea unde se găseau moaştele
sfântului, se rugau şi posteau, iar după o perioadă de timp, dobândeau
copii.
O altă minune cunoscută este a Mariei din Harkovo, care era oarbă
de trei ani, în urma unei boli care i-a distrus definitiv vederea. Într-o zi,
rudele acesteia au luat-o şi au dus-o la moaştele Sfântului, în timpul
Dumnezeieştii Liturghii. Dintr-o dată, în vremea când se cânta Heruvicul,
Maria a început să-l vadă pe sfânt în faţa ei. Îndată a alergat şi a aprins o
lumânare în sfeşnicul din faţa icoanei, îngenunchind cu evlavie şi
mulţumind pentru darul pe care i-l făcuse, adică redarea luminii ochilor.
O altă tânără, pe nume Eufrosina, de loc de lângă oraşul Poltava, era
surdă. Aceasta s-a petrecut în anul 1829. În ziua în care este prăznuită
icoana Făcătoare de minuni a Maicii Domnului din Kazan, tânăra l-a
văzut în vis pe Sfântul Athanasie, aşa cum este el şezând pe tronul
arhieresc. Tânăra s-a trezit din somn şi a început să se roage, mulţumind
sfântului pentru că s-a învrednicit să-l vadă. În timp ce se ruga, a simţit ca
o mână care o binecuvântează şi imediat a început să audă. După un an,
într-o zi, Eufrosina a făcut febră foarte mare. Ai ei au luat-o, au dus-o la
mănăstire şi au aşezat-o înaintea moaştelor sfântului. În acea clipă,
Eufrosina a început să simtă o bucurie de nedescris. Spre sfârşitul
Utreniei, mai exact la Doxologie, o putere nevăzută a atins-o, şi, în acea
clipă s-a tămăduit. După şapte ani, căsătorită şi cu copii, Eufrosina s-a
îmbolnăvit iarăşi de o boală incurabilă, dar, ca şi înainte, sfântul i-a
apărut din nou, pe când se ruga, şi i-a poruncit să se ridice şi să dea slavă
Lui Dumnezeu, fiindcă s-a tămăduit.
Sfântul Athanasie continuă să tămăduiască până astăzi în diferite
chipuri pe cei care aleargă cu credinţă şi-i cer ajutorul. Foarte multe
minuni se întâmplă în ziua prăznuirii lui în Rusia, 2 mai. La Sfântul
Munte şi în Creta, locul său de naştere, el este prăznuit pe 21 august. Din
43
toată Rusia, credincioşii vin pentru a se închina cinstitelor sale moaşte ce
se păstrează întregi, semn al sfinţeniei sale. În timpul prigoanei regimului
comunist ateu, pentru ca oamenii să nu se mai închine cinstitelor moaşte,
autorităţile au luat cinstitul trup, întreg şi nestricat al sfinţitului ierarh şi
l-au dus la muzeu pentru a fi expus. Comuniştii credeau că, ducându-l
acolo şi punând un preţ mai mare pentru vizitarea muzeului, îi vor
descuraja pe oameni să mai vină. Dar, chiar şi aşa, creştinii evlavioşi
mergeau şi acolo şi se rugau sfântului pentru a-i ajuta în nevoi. În cele din
urmă, comuniştii l-au luat pe sfânt şi de la muzeu şi l-au dus într-un loc
neştiut de nimeni – probabil în vreun subsol – de unde, după îndelungi
insistenţe ale mitropolitului de astăzi, Nicodim, moaştele au fost aduse în
Catedrala din Harkov, unde poporul credincios al Lui Dumnezeu, merge
şi se roagă sfântului, primind ajutorul său.
Tot în această zi,
pomenirea Sfinţilor
Boris şi Gleb, domni ai
Rusiei, numiţi din botez
Roman şi David
Fericit este bărbatul
care se teme de Domnul şi
poruncile Lui va păzi.
Puternică va fi seminţia lui
pe pământ şi neamul
drepţilor se va binecuvânta,
precum zice marele prooroc
şi împărat. Cu adevărat
fericit a fost bărbatul cel
temător de Domnul, sfântul
şi întocmai cu Apostolii,
marele nostru voievod
Vladimir, care s-a numit din
Sfântul Botez Vasile, fiul lui
Svetoslav, care nu numai
singur el s-a sârguit a plăcea
lui Dumnezeu, ci şi toată
stăpânirea sa, pământul
Rusiei, luminându-l prin
Sfântul Botez, l-a adus ca un
dar cinstit şi plăcut Domnului. Pentru aceasta şi seminţia lui, puternică pe
pământ a făcut-o Domnul şi a binecuvântat neamul lui cel drept.
Acel mare voievod, fiind la bătrâneţe şi apropiindu-se de fericitul
sfârşit în care avea să se mute, ca de la împărăţia cea vremelnică şi
44
pământească la împărăţia cea fără de sfârşit şi cerească, şi din viaţa cea cu
multă osteneală, la odihna cea veşnică şi la viaţa cea fericită, a chemat pe
cei doisprezece fii ai săi, pe care îi avea născuţi cu mai multe femei, din
vremea necredinţei lui, şi le-a împărţit domnia sa, pământul Rusiei,
fiecăruia câte o moştenire, astfel: pe Vişeslav l-a pus în marele Novograd,
pe Izaslav în Poloţca, pe Sviatopolc în Turov şi pe Iaroslav în Rostov.
Murind Vişeslav a pus pe Iaroslav, în marele Novograd, iar pe Boris în
Rostov, pe Gleb în Muron, pe Svetoslav în Drebleani, pe Vsevolod în
Vladimir, pe Mstislav în Tmutoracani, pe Stanislav în Smolensca, pe
Sudislav în Pscov şi pe Bracislav în Luţca şi în Volina.
După douăzeci şi opt de ani de la Sfântul Botez, fericitul Vladimir a
început a boli şi atunci a venit la dânsul Boris, fiul lui cel mai iubit decât
toţi copiii. În acea vreme venise înştiinţarea voievodului Vladimir, că
pecenegii vin cu război asupra Rusiei, şi Vladimir, fiind bolnav, s-a
mâhnit, de vreme ce nu putea să iasă singur la război împotriva
pecenegilor. Şi chemând pe iubitul său fiu, Boris, cel numit din Sfântul
Botez Roman, i-a încredinţat lui pe ostaşii săi şi l-a trimis peste Nipru
împotriva pecenegilor. Boris, mergând degrabă şi pe pecenegi neaflându-
i, s-a întors înapoi şi a stat la râul Altei. Şi iată, i-a venit înştiinţare că tatăl
lui, binecredinciosul şi Sfântul mare voievod Vladimir, a murit la
Berestov. Şi Sviatopolc, fiind lângă el, se sârguia ca să tăinuiască moartea
tatălui său; pentru că, trupul învelindu-l în covor şi spărgând pardoseala
l-a lăsat jos; apoi în taină l-a dus noaptea în cetate şi l-a pus în biserica
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, Deseatina.
Fericitul domn Boris, auzind de acestea, a început a plânge după
tatăl său, zicând: "Vai mie, tatăl meu, lumina ochilor mei, strălucirea şi
raza feţei mele. Vai mie, cum ai apus lumina mea, nefiind eu la sfârşitul
tău, ca singur să îngrop cinstitul tău trup; şi de ce nu m-am învrednicit să
sărut cinstitele tale cărunteţi!" Şi multe alte cuvinte umilite grăia în
plângerea sa, iar Sviatopolc s-a aşezat în Kiev pe scaunul părintesc cu
putere de la sine, pentru că nu i se cădea lui să stăpânească în Kiev după
tatăl său. Şi s-a umplut inima lui de iubirea de stăpânire cea fărădelege şi
de înrăutăţita zavistie a lui Cain, zicând în sine: "Voi pierde pe toţi fraţii
mei şi voi rămâne stăpânitor în Rusia".
Deci, îndată a trimis cu vicleşug la fratele său, Boris, zicându-i:
"Fratele meu iubit, voi să am cu tine dragoste. Iată, pe lângă dania tatălui,
îţi voi da încă mai multă stăpânire" - iar aceasta o zicea cu vicleşug,
căutând cum ar pierde pe Boris. Deci, chemând pe kieveni, le împărţea
daruri multe, însă inima lor nu era cu el. Apoi, ducându-se noaptea la
Viştegorod, a chemat în taină la sine pe boierul Putşa şi pe ceilalţi boieri
din Viştegorod: Telţul, Elovici şi Leaşco. Şi le-a zis lor: "Spuneţi-mi

45
adevărul, aveţi către mine dragoste din toată inima?" Iar ei cu Putşa au
zis: "Capetele noastre cu toţi veştegorodiţii le vom pune pentru tine".
Atunci ticălosul Sviatopolc a zis lui Putşa şi prietenilor lui: "De
vreme ce vă făgăduiţi, ca pentru mine să vă puneţi capetele voastre, atunci
mergeţi în taină şi ucideţi pe Boris, fratele meu". Iar ei au făgăduit să facă
aşa. Iar voievodul Boris stătea atunci la râul Altei, şi boierii din Kiev i-au
zis: "Mergi în Kiev şi şezi pe scaunul părintesc, căci şi oastea părintească
este cu tine". Fericitul Boris le-a răspuns: "Asupra fratelui meu mai mare
nu voi merge, deoarece îl am pe el ca pe un tată". Acestea auzindu-le
boierii şi ostaşii, s-au dus pe la locurile lor; iar Sfântul Boris a rămas cu
slugile sale şi voia să meargă la fratele său, Sviatopolc, ca să i se închine,
dându-i cinste ca celui mai mare frate şi mai întâi voievod. Şi a venit un
vestitor la Sfântul Boris, spunându-i că Sviatopolc voieşte să-l ucidă, şi că
a trimis pentru aceea ucigaşi. Iar sfântul nu credea pe acel vestitor,
ştiindu-se pe sine că n-a greşit cu nimic împotriva fratelui său, Sviatopolc,
şi nici nu nădăjduise vreodată la o răutate ca aceea. Însă se tulbură cu
gândul şi era cuprins de mâhnire în acea zi, dar nădăjduia spre
Dumnezeu. Ziua aceea era sâmbătă şi, intrând în cortul său, se ruga cu
lacrimi lui Hristos Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Sale.
A doua zi, Duminică, sculându-se foarte de dimineaţă, a poruncit
preotului ca să cânte utrenia şi însuşi se ruga cu umilinţă Domnului. Iar
trimişii lui Sviatopolc, boierii din Viştegorod, sosiseră încă de cu noapte
şi, stând aproape, auzeau pe fericitul Boris cântând utrenia. Şi i-au vestit
Sfântului Boris, că acum s-au apropiat ucigaşii lui Sviatopolc ca să-l
omoare, deci, a început şi mai mult a se ruga, zicând: Doamne, cât s-au
înmulţit cei ce mă necăjesc; mulţi se scoală asupra mea, şi celelalte ale
psalmului. Citind iarăşi Psaltirea cu multă umilinţă, zicea psalmul în care
sunt cuprinse cuvintele acestea: Spre Tine m-am aruncat din coapsele şi
din pântecele maicii mele. Tu eşti Dumnezeul meu, nu Te depărta de la
mine, că necazul este aproape şi nu este cine să-mi ajute. M-au
înconjurat viţei mulţi, tauri graşi m-au cuprins; au deschis asupra mea
gura lor, ca un leu ce răpeşte şi răcneşte. M-au înconjurat câini mulţi,
adunarea celor vicleni m-a cuprins. Iar Tu, Doamne, nu depărta de la
mine ajutorul Tău; ia aminte la sprijinirea mea. Izbăveşte de sabie
sufletul meu şi din gheara câinelui, viaţa mea, şi celelalte.
După săvârşirea Utreniei, căutând spre icoana lui Hristos, cu lacrimi
zicea "Doamne Iisuse Hristoase, Care Te-ai arătat cu acest chip pe pământ
pentru mântuirea noastră şi ai binevoit a Te pironi pe Cruce pentru
păcatele noastre, învredniceşte-mă şi pe mine, ca pentru numele Tău cel
sfânt, să rabd pătimirea aceasta fără de vină, pe care nu o primesc de la
potrivnici, ci chiar de la fratele meu şi să nu-i socoteşti lui, Doamne,
aceasta ca păcat".
46
 Rugându-se mult, s-a lăsat în voia Domnului. Şi iată, ucigaşii cei
ticăloşi, ca nişte fiare cumplite au năvălit deodată cu arme, cu suliţe şi cu
săbiile scoase. Sărind în cort înşişi boierii cei ticăloşi din Viştegorod:
Putşa, Teleţ, Elovici şi Leaşco, au lovit pe Sfântul Boris cu săbiile, l-au
împuns cu suliţele şi, trântindu-l la pământ, îl scăldau în sângele său. Iar
unul din slugile lui, anume Gheorghe, de neam unguresc, foarte iubit şi
credincios Sfântului Boris, având o grivnă de aur pusă de el pe sine, a
căzut pe trupul stăpânului său, zicând: "Nu te voi lăsa iubitul meu stăpân,
ci unde se veştejeşte frumuseţea trupului tău, acolo să-mi sfârşesc şi eu
viaţa mea".
Deci şi pe acela l-au străpuns cu suliţele. Şi, neputând ei să scoată
degrabă gherdanul cel de aur, i-au tăiat capul şi l-au aruncat la o parte, şi
astfel au luat gherdanul. De aceea, mai pe urmă n-au putut să afle trupul
lui Gheorghe între alte trupuri, pentru că atunci pe mulţi tineri ai lui Boris
i-au ucis cu săbiile. Acest Gheorghe, ungurul, iubitul tânăr al Sfântului
Boris, era frate bun al cuviosului Moise ungurul care, pentru curăţie, a
pătimit de la o femeie leşească, precum se scrie pe larg în Patericul
Pecerscăi. Iar pe sfântul răbdător de chinuri, Boris, suflând încă puţin,
învăluindu-l ucigaşii ticăloşi în cort, l-au pus într-o căruţă şi-l duceau cu
ei. Pe cale i-au întâmpinat cei doi trimişi ai lui Sviatopolc, care, văzând pe
Sfântul Boris încă suflând, îndată unul dintre dânşii, scoţându-şi sabia sa,
a înfipt-o în inima lui. Şi aşa s-a sfârşit Sfântul Boris, în 24 de zile ale lunii
iulie, la pomenirea Sfintei Muceniţe Hristina, într-o zi de Duminică, luând
cunună mucenicească de la Domnul. Iar cinstitul lui trup l-au dus ucigaşii
în Viştegorod şi l-au îngropat în taină într-o biserică de lemn a Sfântului
Vasile.
După uciderea Sfântului Boris, ticălosul Sviatopolc se gândea cum ar
ucide şi pe Gleb; pentru că Boris şi Gleb erau fiii unei mame, născuţi lui
Vladimir de o bulgăroaică. Deci, a trimis Sviatopolc cu înşelăciune la Gleb,
voievodul Muronului, zicând: "Tatăl tău boleşte foarte şi te cheamă la el,
vrând să te vadă. Deci, să vii degrabă cu puţini însoţitori." Fericitul Gleb,
fiind foarte ascultător tatălui său, a luat îndată puţini tovarăşi şi a mers
degrabă, să poată vedea încă viu pe tatăl său, Sfântul Vladimir, pentru că
nu auzise de moartea lui. Şi venind el la gura Volgăi, fiind noaptea, s-a
împiedicat calul cu dânsul, dând într-o groapă, şi i-a vătămat puţin un
picior, de aceea a şezut într-un caic, a mers pe apă, până la Smolensc. Iar
când a ajuns la locul ce se numea Smedin, a stat la mal.
Într-acea vreme, i-a venit lui Iaroslav, voievodul marelui Novograd,
înştiinţare din Kiev de la Predislava, sora lui, despre moartea lui Vladimir,
tatăl lor, şi despre uciderea lui Boris de către Sviatopolc. Şi a trimis
Iaroslav la Gleb, zicându-i: "Să nu te duci în Kiev la Sviatopolc, deoarece
tatăl nostru a murit, iar Sviatopolc a ucis pe Boris şi voieşte să te ucidă şi
47
pe tine". Acea scrisoare a lui Iaroslav a ajuns pe fericitul Gleb la Smedin şi
el, tânguindu-se foarte, a plâns cu amar după tatăl său şi după fratele său
cel ucis. Şi pe când plângea el încă în acel loc, au sosit în acel ceas ucigaşii
trimişi de Sviatopolc şi, năvălind deodată cu săbiile scoase, au început a
sări în caicul lui Gleb. Slugile lui Gleb au slăbit de frică, iar Sfântul Gleb,
văzând pe ucigaşi, şi-a ridicat mâinile spre cer şi a început a se ruga cu
lacrimi, zicând: Judecă, Doamne, pe cei ce-mi fac strâmbătate, dă război
celor ce se oştesc asupra mea, apucă arma şi pavăza şi Te scoală în
ajutorul meu; varsă sabie şi închide împotriva celor ce mă prigonesc şi zi
sufletului meu: Mântuirea ta sunt Eu!
Iar mai-marele ucigaşilor, ticălosul Gorasim, a poruncit ca să ucidă
îndată pe Gleb. Atunci bucătarul lui Gleb, cel cu numele Torcin, care era
la spate, având duşmănie asupra stăpânului său, şi-a scos cuţitul şi,
apucându-l de cap pe Sfântul Gleb, a înfipt cuţitul în gâtul lui, tăindu-l. Şi
l-a dat morţii prin junghiere, ca pe un mieluşel fără de prihană, lipsindu-l
de viaţa aceasta mult dureroasă şi de puţină vreme, luni, în cinci zile ale
lunii lui septembrie, la pomenirea Sfântului Prooroc Zaharia, tatăl
Mergătorului înainte, cel ucis între biserică şi altar.
Sfântul Gleb a stat astfel înaintea lui Hristos Dumnezeu în cereasca
împărăţie, împreună cu fratele său Boris, împlinindu-se de dânşii
cuvintele psalmistului: "Iată ce este bun sau ce este frumos, fără numai a
locui fraţii împreună, în viaţa cea nesfârşită şi în slava sfinţilor mucenici".
Iar cumpliţii ucigaşi, după uciderea Sfântului Gleb, nu l-au învrednicit pe
el de cuviincioasa şi cinstita îngropare, ci au aruncat cinstitul lui trup la
un loc pustiu, nu departe de mal, între doi butuci, acoperindu-l cu puţine
vreascuri. Şi nimeni din smoleni nu ştia de trupul lui Gleb, voievodul cel
ucis, unde este. Dar Dumnezeu, ne părăsind pe plăcutul Său, arăta
oamenilor trupul mucenicului prin diferite minuni. Uneori se arăta stâlp
de foc la acel loc, alteori lumânări aprinse, iar alteori se auzeau cântări
îngereşti, de cei ce treceau şi de cei ce păşteau vitele pe acolo. Într-o vară,
vânătorii de fiare au aflat acel cinstit şi sfânt trup zăcând întreg, pentru că
nici o fiară sau pasăre nu se atinsese de el şi nici vreo stricăciune nu era pe
dânsul.
Spunând ei acestea în cetate, toţi cetăţenii şi toată rânduiala
duhovnicească şi mirenească, mergând cu cruci, au luat trupul cel
răbdător de chinuri, cunoscându-l că este al binecredinciosului Gleb,
voievodul Muronului, feciorul lui Vladimir, care fusese ucis în acel loc, şi
l-au adus cu cinste în cetate şi l-au pus în biserică; pentru că Dumnezeu a
arătat smolenilor pe plăcutul Său, ca altădată oasele lui Iosif israeliţilor.
Ticălosul Sviatopolc nu s-a îndestulat cu sângele celor doi fraţi, sfinţi
răbdători de chinuri Boris şi Gleb. Ci, după uciderea acelora, îndată şi-a
întins mâna cea ucigaşă şi asupra fratelui său al treilea, Svetoslav,
48
voievodul dreblenilor, care, înştiinţându-se de răutatea lui Sviatopolc, a
fugit la unguri; însă l-au ajuns ucigaşii cei trimişi şi l-au ucis în munţii
ungureşti. Apoi Iaroslav, voievodul marelui Novgorod, adunându-şi
puterea sa ostăşească, a mers asupra lui Sviatopolc, răzbunând sângele
frăţesc. Războiul între ei a ţinut un timp lung de patru ani, pentru că,
uneori Iaroslav pe Sviatopolc îl biruia şi-l gonea, iar alteori Sviatopolc,
câştigând ajutor de la leşi, biruia pe Iaroslav. Dar mai pe urmă, Sviatopolc
a fost biruit în acel loc, unde a ucis pe Sfântul Boris. Sviatopolc de câte ori
era biruit şi izgonit, fugea la pecenegi şi, de acolo, iarăşi venea cu putere
asupra lui Iaroslav.
Atunci Iaroslav, mergând împotriva lui Sviatopolc, a stat la râul
Altei, unde a fost ucis Sfântul Boris cu slugile sale şi, ridicând mâinile spre
cer, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: "Sângele fraţilor mei strigă
din pământul acesta către Tine, Stăpâne Doamne, Dumnezeul meu! Deci,
mă rog Ţie, Preaputernicule, Făcătorule şi Judecătorule prea drepte,
izbăveşte sângele drepţilor acestora, precum ai izbăvit sângele lui Abel
asupra lui Cain, punând pe el cutremur. Astfel să pui cutremur şi spre
acest ticălos Sviatopolc, ca să nu mai poată vărsa şi mai mult sânge frăţesc
şi creştinesc". Apoi a zis: "Fraţii mei cei sfinţi, Boris şi Gleb, ajutaţi-mă pe
mine asupra acestui mândru ucigaş!"
Sfârşindu-şi rugăciunea, a împreunat cetele ostaşilor săi şi s-a lovit
cu puterea lui Sviatopolc, la răsărirea soarelui, şi era vineri ziua aceea. Şi
s-au tăiat atât de tare amândouă părţile, încât n-a fost niciodată o tăiere
ca aceea în Rusia; căci, apucându-se de mâini, se tăiau unii pe alţii şi
sângele curgea ca pâraiele prin văi. Abia către seară, Iaroslav a biruit şi a
sfărâmat desăvârşit puterea lui Sviatopolc, care a scăpat cu puţini tovarăşi
din acel război şi a fugit în ţara leşească.
Mergând el în cale, a năpădit asupra lui diavolul fricii şi i-au slăbit
oasele lui atât de tare, încât nu putea să şadă pe cal; ci era purtat în
pârghie şi de frică nu putea să petreacă la un loc, ci totdeauna striga:
"Iată, gonesc după noi, fugiţi!" Ei fugeau cu dânsul, strigând iarăşi: "Iată,
gonesc după noi, fugiţi!" Şi aşa a fugit din loc în loc, purtându-l pe el,
până ce a ajuns în pământul leşesc, izgonit fiind de mânia lui Dumnezeu.
Aici a ajuns într-o pustie, între cehi şi între leşi, unde şi-a aflat sfârşitul cel
rău al vieţii sale. Căci, fiind muncit de diavolul, a murit împreună şi cu
trupul şi cu sufletul; şi a pierit în veci, moştenind gheena focului. Iar
trupul acelui ticălos, îngropându-l acolo tovarăşii lui unde a murit, au
grămădit deasupra lui o movilă mare, care este şi astăzi, din care iese un
miros greu, spre arătarea izbândirii lui Dumnezeu şi spre certarea
oamenilor celor răi.
Binecredinciosul şi marele domn Iaroslav, după războaiele ce le-a
avut cu Sviatopolc, luând desăvârşit domnia Kievului, şi de război
49
odihnindu-se, a început a întreba despre cinstitele moaşte ale sfinţilor
răbdători de chinuri, Boris şi Gleb, fraţii săi cei ucişi, unde şi în ce loc se
află? Deci, i-au spus despre Sfântul Boris că se află pus în Viştegorod, în
biserica Sfântului Vasile, iar despre Sfântul Gleb ştiau toţi că a fost ucis nu
departe de Smolensc, dar despre trupul lui, nu ştia nimeni dintre kieveni
unde era pus. În acea vreme a venit înştiinţare de la Smolensca lui
Iaroslav, spunându-i că Dumnezeu a arătat cu semne şi minuni trupul
Sfântului Gleb, care a zăcut mult în loc pustiu, iar acum este adus cu
cinste în cetatea Smolensc.
Aflând acestea Iaroslav, îndată a trimis preoţi şi diaconi la Smolensc
şi, luând de acolo pe Sfântul Gleb cu toată cinstea, l-au pus în corabie şi l-
au adus la Kiev pe apa Niprului. Binecredinciosul domn Iaroslav, a
întâmpinat moaştele mucenicului cu mitropolitul, cu egumenii şi cu toată
rânduiala duhovnicească şi cu mulţime de popor. Şi vedeau cu toţii acel
trup mucenicesc întreg, fără de nici o stricăciune, nici înnegrindu-se, nici
vătămându-se de atâta vreme; ci întocmai ca trupul unui om viu, din care
ieşind bună mireasmă, toţi se mirau de minunea aceea. Apoi, ducându-l la
Viştegorod în biserica cea din lemn a Sfântului Vasile, au săpat pământul
şi l-au pus în raclă de piatră, lângă Sfântul Boris, fratele lui. Iar Dumnezeu
a preamărit pe plăcuţii Săi, pentru că i-a învrednicit pe ei împărăţiei Sale
celei cereşti împreună cu cetele sfinţilor mucenici, şi a dat sfintelor lor
moaşte darul de a tămădui toate neputinţele. Mulţi bolnavi alergau cu
credinţă la mormântul lor şi se tămăduiau de neputinţele lor şi se
întorceau sănătoşi, slăvind pe Dumnezeu Cel preamărit întru sfinţi.
După o vreme, s-a întâmplat, cu voia lui Dumnezeu, de s-a aprins
biserica Sfântului Vasile, în care se aflau îngropate moaştele cele făcătoare
de minuni ale Sfinţilor Mucenici Boris şi Gleb ai Rusiei, şi n-au putut
oamenii deloc să stingă focul, pentru că se aprinsese din vârf. Ei au scos
dintr-însa toate icoanele şi vasele, până la cele mai mici, şi n-a ars nimic
acolo din lucrurile bisericeşti, decât numai biserica, rămânând
mormintele sfinţilor în care erau puse trupurile lor fără biserică. Tuturor
celor ce veneau şi se închinau cu credinţă, li se dădeau tămăduiri şi li se
arătau semne, precum s-a arătat mai înainte la Smiadin deasupra trupului
Sfântului Gleb. Căci, uneori se vedea un stâlp de foc, alteori se vedeau
lumânări aprinse la mormântul sfinţilor; iar alteori se auzeau cântări
îngereşti şi mulţi mergeau acolo ca la o privelişte.
Odată au venit varegii şi, umblând cu nebăgare de seamă pe lângă
locul unde zăceau îngropate moaştele făcătoare de minuni ale sfinţilor
mucenici, unul din varegi a călcat cu picioarele peste mormântul
mucenicesc, şi deodată a ieşit foc din mormânt şi i-a ars picioarele. El,
neputând suferi, a răcnit şi a sărit din locul acela şi a arătat tovarăşilor săi

50
picioarele sale arse. De atunci nu mai cuteza nimeni să se apropie de locul
acela, ci se închinau cu frică.
Despre aceasta şi despre alte minuni ce se făceau la mormântul
sfinţilor s-a înştiinţat voievodul Iaroslav şi s-a bucurat cu sufletul; că pe
fraţii lui care au pătimit fără de vină îi preamăreşte Domnul, iar cele
auzite le-a spus mitropolitului Ilarion. Mitropolitul, mulţumind lui
Dumnezeu că în pământul Rusiei preamăreşte Domnul pe acei noi
făcători de minuni, a zis voievodului: "Sfat bun şi bineplăcut lui
Dumnezeu îţi dau, să zideşti o biserică deasupra mormântului sfinţilor
făcători de minuni, şi să scoatem din pământ cinstitele lor moaşte, ca mai
cu osârdie să alerge la ele poporul cel credincios şi să-şi câştige cererile de
la plăcuţii lui Dumnezeu".
Sfatul mitropolitului a plăcut voievodului şi îndată a zidit în
Viştegorod o biserică de lemn mare şi frumoasă, deasupra mormântului
Sfinţilor Mucenici, având cinci turle, şi a zugrăvit-o toată înăuntru cu
icoane şi a înfrumuseţat-o cu toată podoaba. Săvârşindu-se biserica şi
înzestrând-o cu cele de trebuinţă, a venit preasfinţitul mitropolit Ilarion
cu clerul şi cu tot sfinţitul sobor. Asemenea a venit şi marele voievod
Iaroslav cu toţi boierii şi cu mulţimea poporului şi făcând cântare de toată
noaptea în acea biserică nouă, au sfinţit-o în ziua de douăzeci şi patru ale
lunii iulie, în care zi a fost ucis, altădată Sfântul Boris.
După săvârşirea sfinţirii, mitropolitul a poruncit, să sape pământul
deasupra mormântului sfinţilor. Şi, săpând, ieşea din mormânt miresme
cu miros plăcut şi au scos din pământ raclele cu moaştele sfinţilor. Atunci
mitropolitul şi cu preoţii, apropiindu-se cu frică şi cu dragoste, au
descoperit raclele sfinţilor şi au văzut o minune preaslăvită. Trupurile
erau întregi, nestricate şi se vedeau feţele lor luminate, încât toţi s-au
minunat foarte mult. Şi s-a umplut toată biserica de multă şi plăcută
mireasmă. Ei au pus moaştele sfinţilor în partea dreaptă a bisericii şi au
aşezat ca, în acea zi, în douăzeci şi patru ale lunii iulie să se prăznuiască
pomenirea Sfinţilor Mucenici Roman şi David.
Fiind ei încă în biserică la Sfânta Liturghie, un om şchiop de
amândouă picioarele a venit, târându-se în biserică cu osteneală, şi se
ruga ca să-l lase să se apropie de cinstitele şi muceniceştile racle, căci era
multă îmbulzeală în popor. Şi când s-a apropiat şi s-a atins, rugându-se cu
credinţă, îndată s-au întărit picioarele lui, cu darul lui Dumnezeu şi cu
rugăciunile sfinţilor răbdători de chinuri, şi sculându-se, umbla înaintea
tuturor. Această minune, văzând-o singur voievodul Iaroslav, mitropolitul
şi tot poporul au dat laudă lui Dumnezeu şi sfinţilor plăcuţi Lui. Iar după
Sfânta Liturghie, voievodul a luat pe toţi la masă şi au prăznuit precum se
cădea, împărţind multe din averile sale în ziua aceea la săraci, sărmani şi
văduve.
51
 După moartea marelui voievod Iaroslav, trecând mulţi ani, biserica
cea zidită de dânsul se învechise. Atunci fiul lui, binecredinciosul domn
Izaslav, ţinând domnia cea mare a Kievului, a zidit o biserică nouă de
lemn în numele sfinţilor, numai cu o turlă. Sfârşindu-se biserica, domnii
Rusiei, fiii lui Iaroslav, s-au adunat la mutarea cinstitelor moaşte ale
sfinţilor răbdători de chinuri, Roman şi David, în Viştegorod: Izaslav al
Kievului, Svetoslav al Cernigovului, Vsevolod al Pereaslavei. Asemenea a
venit şi mitropolitul Gheorghe cu episcopii Neofit al Cernigovului, Petru al
Pereaslavei, Nichita al Bielogradei şi Mihail al Irovului. Erau şi egumeni:
Cuviosul părintele nostru Teodosie al Pecerscăi, Sofronie al Mănăstirii
Sfântului Mihail, Ghermano al locaşului Mântuitorului şi toţi ceilalţi
egumeni. Şi au făcut praznic luminat, luând cinstitele moaşte, întâi pe ale
Sfântului Boris, punându-le în raclă nouă şi mergând înaintea lor cuvioşii
monahi cu lumânări, după dânşii diaconii, apoi preoţii, arhiereii, iar după
ei mergeau domnii, ducând pe umerii lor sfintele moaşte şi aşezându-le în
biserica cea nouă.
Când au deschis racla, s-a umplut biserica de bună mireasmă
preaminunată, ca de un fum subţire ce ieşea din moaşte. Văzând şi
mirosind acestea, toţi au preamărit pe Dumnezeu, iar pe mitropolitul
Gheorghe l-a cuprins o spaimă, pentru că nu avea credinţă către sfinţi şi,
căzând cu faţa la pământ înaintea sfintelor moaşte, îşi cerea iertare şi,
sărutând pe Sfântul Boris, l-a pus în raclă de piatră. După aceasta,
mergând, au luat moaştele Sfântului Gleb cu racla de piatră şi, punându-
le într-o sanie, le-au adus la biserică. Iar când era lângă uşă, racla stătea
nemişcată, şi a poruncit poporului să se roage, zicând: "Doamne
miluieşte!" Rugându-se poporul, s-a mişcat racla şi a dus-o lângă Sfântul
Boris, căruia i-a sărutat capul, iar Sfântului Gleb mâna, pe care, luând-o
mitropolitul, binecuvântă pe domni şi pe popor.
În vremea aceea, voievodul Kievului, Izaslav, avea o vătămare la
grumaz şi-l durea capul. Luând el mâna mitropolitului cu care ţinea mâna
Sfântului Gleb, o puse la grumaz unde avea vătămare, la cap şi la ochi, şi
s-a tămăduit în ceasul acela, preamărind toţi pe Dumnezeu şi pe plăcuţii
Lui. După Sfânta Liturghie au prânzit domnii împreună cu arhiereii,
făcând milostenie săracilor. De atunci s-a aşezat praznicul mutării
cinstitelor moaşte ale sfinţilor Boris şi Gleb, răbdătorii de chinuri şi
făcătorii de minuni voievozi ai Rusiei, în două zile ale lunii mai, când se
face şi pomenirea aducerii moaştelor Sfântului Atanasie, arhiepiscopul
Alexandriei.
După puţină vreme, Svetoslav al lui Iaroslav, care a fost mai întâi
voievod al Cernigovului, apoi al Kievului, după izgonirea lui Izaslav, a voit
să zidească în Viştegorod o biserică frumoasă de piatră pentru pomenirea
sfinţilor mucenici Boris şi Gleb, pe care întemeind-o şi scoţând-o
52
deasupra pământului, a murit. După moartea lui Svetoslav, iarăşi a luat
scaunul domniei Kievului Izaslav şi n-a luat în seamă zidirea bisericii
aceleia, deoarece Izaslav, după lungă vreme sfârşindu-se la război, a venit
la domnia cea mare a Kievului al treilea frate al său, Vsevolod Iaroslavici,
voievodul Pereaslavei. Acesta, mai înaintea sfârşitului său, a început a zidi
biserica aceea pe care Svetoslav o începuse, dar n-o isprăvise.
După Vsevolod, domnind în Kiev Mihail Izaslavici, care se chema
Sviatopolc, era cuprins de multe războaie în toţi anii şi nu săvârşea acea
biserică, pentru că în vremea aceea păgânii se întăriseră şi multe rele
făceau creştinilor, care uitaseră acea biserică. Asemenea se uitaseră şi
minunile sfinţilor mucenici, deşi se făceau multe. Deci, Oleg Svetoslavici,
voievodul Cernigovului, pornindu-se de Dumnezeu, a sfârşit şi a
înfrumuseţat biserica cea de piatră în Viştegorod, pe care o începuse mai
înainte Svetoslav, tatăl său. Dar Mihail Svetopolc, domnul Kievului,
vrăjmăşuind pe Oleg, nu voia să mute moaştele sfinţilor mucenici în
biserica cea nouă de piatră. După moartea voievodului Mihail Svetopolc, a
stat în Kiev domn Vladimir al lui Vsevolod, care se numea Monomah.
Acela a voit să mute moaştele sfinţilor de chinuri răbdători, Boris şi
Gleb, şi pentru aceasta a înştiinţat pe toţi din pământul Rusiei şi s-au
adunat la dânsul toţi domnii, David şi Oleg ai lui Svetoslav, domnii
Cernigovului cu fiii săi, dregătorii, boierii, ceilalţi domni cu boierii lor şi
mulţime de oameni din toată Rusia. Asemenea şi Nichifor, mitropolitul
Kievului, cu iubitorii de Dumnezeu episcopi: Teoctist al Cernigovului,
Lazăr al Pereaslavei, Mina al Poloţchiei, Daniil al Irevchiei şi cu fericitul
Prohor, egumenul Pecerscăi; Sava, egumenul locaşului Mântuitorului,
Silvestru al mănăstirii Sfântului Mihail, Petru al Clovschiei, Grigorie al
mănăstirii Sfântului Andrei şi cu ceilalţi egumeni, şi tot sfinţitul sobor,
încât nu încăpea Viştegorodul pe stăpânitorii cei adunaţi şi pe popor.
În ziua întâi a lunii mai s-a sfinţit biserica şi s-a făcut ospăţ mare, şi
toţi domnii şi arhiereii au prânzit la Oleg, voievodul Cernigovului; iar
pentru ospătarea săracilor şi străinilor le-au pus mese trei zile. În ziua a
doua a lunii mai, când mai înainte se aşezase praznicul mutării cinstitelor
moaşte ale sfinţilor domni, Boris şi Gleb, după cântarea pravilei celei
obişnuite a Utreniei, fiind Duminica Sfintelor Mironosiţe, mitropolitul cu
episcopii şi cu toţi preoţii şi diaconii, îmbrăcându-se în sfinţitele veşminte
şi aprinzând lumânări, au cădit raclele sfinţilor şi le-au pus pe fiecare în
sănii, ce erau rânduite şi împodobite pentru aceea. Raclele erau de piatră
şi le trăgeau singuri voievozii cu boierii, mergând înainte mitropolitul cu
tot sfinţitul sobor, după rânduiala sa.
Nu numai că nu puteau să tragă moaştele sfinţilor, dar nici singuri să
păşească de mulţimea norodului, care năvăleau şi-i strâmtorau. Atunci a
poruncit voievodul Vladimir Monomahul, ca să arunce arginţi poporului;
53
şi astfel a putut să ducă racla cu Sfântul Boris, pe care punând-o în
mijlocul bisericii, au mers după Sfântul Gleb, şi tot astfel l-au adus şi l-au
pus lângă Sfântul Boris. Deci, s-a făcut ceartă între domni, pentru că
Vladimir Monomahul voia ca moaştele sfinţilor să fie în mijlocul bisericii
şi peste dânşii să facă un cuvuclion de argint; iar David şi Oleg voiau ca
să-l pună în cămară în partea dreaptă, unde însemnase tatăl lor, Svetoslav
Iaroslavici. Mitropolitul cu episcopii au zis: "Să aruncaţi sorţi pentru mai
bună încredinţare, ca unde vor voi sfinţii mucenici, acolo să-i punem!"
Cuvântul acesta a plăcut tuturor şi şi-au pus sorţii lor în altar, pe
dumnezeiasca masă şi s-a nimerit soarta lui David şi a lui Oleg. După
aceea, au pus pe sfinţii mucenici în cămara ce era rânduită pentru aceasta,
în partea dreaptă, iar Vladimir Monomahul, a ferecat raclele sfinţilor cu
argint şi icoanele sfinţilor le-a închipuit pe table, pe care le-a aurit.
Asemenea, a mai pus lângă racle sfeşnice de argint suflate cu aur pentru
lumânări şi toată cămara au împodobit-o cu aur foarte mult, pentru că
acel binecredincios domn iubea podoaba cea frumoasă a bisericii, iar către
sfinţii mucenici avea mare osârdie cu credinţă.
Fiindcă se făceau diferite minuni de aceşti sfinţi plăcuţi lui
Dumnezeu, se cade să le pomenim unele aici. Era în Viştegorod un om,
anume Miron grădinarul. Acela avea un copil cu un picior uscat şi strâmb
şi nu putea să umble cu el, ci, făcându-şi un picior de lemn, aşa umbla.
Acela, mergând totdeauna la pravila bisericească ziua şi noaptea, în
biserica Sfinţilor Mucenici Boris şi Gleb şi, căzând la mormintele lor,
cerea cu lacrimi tămăduire. Într-o noapte i s-au arătat sfinţii mucenici şi i-
au zis: "Pentru ce strigi la noi, omule?" Iar el le arăta piciorul cel uscat şi
cerea tămăduire. Atunci, sfinţii au făcut de trei ori semnul Sfintei Cruci pe
piciorul lui şi, deşteptându-se tânărul acela din somn, şi-a simţit piciorul
că era sănătos. De bucurie el sărea slăvind pe Dumnezeu şi spunea
poporului cum Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb l-au tămăduit prin arătarea
lor. El le mai povestea şi aceasta: "Am văzut umblând cu ei - adică cu
sfinţii - şi pe Gheorghe, tânărul acela, care a căzut pe trupul Sfântului
Boris, când a fost ucis şi străpuns cu suliţa; acela se vedea purtând
lumânarea înaintea sfinţilor".
Un orb, venind, cădea la mormintele sfinţilor, le săruta raclele cu
dragoste şi îşi lipea ochii săi, cerând tămăduire. Şi îndată a văzut, şi toţi au
preamărit pe Dumnezeu şi pe sfinţii plăcuţii Lui, Boris şi Gleb. Era iarăşi
un şchiop căruia îi era tăiat piciorul din genunchi, şi făcând picior de
lemn, umbla cu anevoie. Acela venind în Viştegorod, petrecea lângă
biserica sfinţilor mucenici cu alţi săraci, primind cele de trebuinţă de la
creştinii ce-i dădeau milostenie. Într-acea vreme era în Viştegorod un
grădinar mare, care, după obiceiul mirenesc, se chema Jdan, iar din

54
Sfântul Botez, Nicolae. Acela, avea obiceiul ca în toţi anii să prăznuiască
pomenirea arhiereului lui Hristos, Nicolae, hrănind săracii şi străinii.
Odată, săvârşindu-se în casa acelui bărbat prăznuirea întru cinstea
Sfântului Nicolae, au mers acolo săracii şi a mers şi şchiopul acela,
aşteptând ca să ia ceva. El şedea înaintea casei, dar, din întâmplare, nu i-
au dat să mănânce, nici să bea, ci a rămas flămând şi însetat. Apoi,
deodată a devenit uimit şi a văzut o vedenie ca aceasta: I se părea că şade
lângă biserica Sfinţilor Mucenici Boris şi Gleb şi i-a văzut pe amândoi
ieşind din altar şi venind către el; iar el, spăimântându-se, a căzut cu faţa
la pământ. Atunci sfinţii l-au apucat de mână şi l-au pus să stea în mijloc,
şi au început a se ruga pentru tămăduirea lui. Deci, mai întâi l-au
însemnat cu semnul Sfinte Cruci; după aceea, ungându-i cu untdelemn
piciorul cel vătămat, i-au tras genunchiul.
Toate acestea le vedea ca în vis, neputinciosul acela, căci era cu faţa
la pământ în curtea lui Nicolae ca şi cum ar fi dormit. Oamenii, văzându-l
astfel căzut, îl întorceau pe-o parte şi pe alta, iar el zăcea ca un mort, încât
numai sufletul şi inima lui se zbăteau într-însul, socotind toţi că un duh
necurat l-a lovit pe el. Drept aceea, luându-l, l-au dus în biserica Sfinţilor
răbdători de chinuri şi l-au aşezat lângă uşa bisericii. Acolo, stând mulţi
oameni împrejur, au văzut un lucru de mirare: Din genunchiul şchiopului
aceluia, a început a se arăta un picior mic ca de pruncuşor, şi care creştea
câte puţin, până ce s-a făcut ca şi celălalt. Aceasta s-a făcut într-un ceas.
Venindu-şi în sine omul care a fost mai înainte şchiop, a început a umbla
cu amândouă picioarele, bucurându-se, sărind şi lăudând pe Dumnezeu,
preamărind pe tămăduitorii săi, sfinţii răbdători de chinuri şi spunând
înaintea tuturor despre arătarea acelora. Văzând aceasta toate popoarele,
au înălţat mari laude lui Dumnezeu, zicând ca proorocul: Cine va grăi
puterile Domnului şi cine va face auzite toate laudele Lui. Şi iarăşi:
Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi.
În cetatea Dorotobujii, o femeie lucra în casă, în ziua arhiereului lui
Hristos, Nicolae, şi i s-au arătat ei sfinţii răbdători de chinuri, Boris şi
Gleb, înfricoşând-o cu groază şi zicându-i: "Pentru ce lucrezi în ziua
Sfântului Ierarh Nicolae? Sau nu ştii că Domnul nu va suferi necinstea
plăcuţilor Săi?" Aceasta zicându-i, au risipit casa aceea, iar femeia de frică
s-a făcut ca moartă. După aceea, abia şi-a revenit în sine şi a zăcut bolnavă
o lună întreagă, iar din acea boală i s-a uscat mâna. Deşi s-a sculat din
boală, însă mâna ei cea uscată nu s-a tămăduit, şi astfel a petrecut trei ani.
Auzind ea de un om care avusese mâinile şi picioarele zgârcite, că a primit
tămăduire de la Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb, a mers în Viştegorod în
ziua dinaintea praznicului Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu
şi a spus despre sine preotului Lazăr, care era întâi al clericilor bisericii
sfinţilor mucenici, iar el i-a poruncit să petreacă toată noaptea în biserică.
55
A doua zi, mergând clerul cu cruci, împreună cu tot poporul la cealaltă
biserică, care era a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, s-a apropiat
femeia de preotul Lazăr şi i-a spus visul său, zicând: În această noapte,
şezând eu în biserică şi adormind, au venit la mine doi tineri frumoşi şi
mi-au zis: "Cine te-a pus aici?" Iar eu le-am răspuns: "Lazăr, preotul, mi-a
poruncit, zicându-mi: "Şezi aici, doar te va tămădui Dumnezeu cu
rugăciunile Sfinţilor Mucenici!"" Şi îndată cel mai mare dintre ei
scoţându-şi inelul din mâna sa, mi l-a dat, zicându-mi: "Pune-l în mână,
fă-ţi cruce şi ţi se va tămădui mâna!"
Acestea auzindu-le părintele Lazăr, a poruncit femeii ca, în aceeaşi
biserică a sfinţilor mucenici, să fie la Sfânta Liturghie, deoarece voia ca,
după Sfânta Liturghie, să facă pentru dânsa rugăciune şi să ungă mâna ei
uscată cu untdelemn sfinţit. Şi rugându-se a se cânta cântarea cea întreit
sfântă, înainte de citirea Apostolului, s-a început a se cânta prochimenul:
Măreşte suflete al meu pe Domnul... Atunci îndată mâna cea uscată a
acelei femei s-a făcut sănătoasă şi a început femeia, cu mare glas, a slăvi
pe Dumnezeu şi pe sfinţii făcători de minuni plăcuţi lui, Roman şi David,
şi toţi cu mirare înălţau slavă lui Dumnezeu.
Un orb, alergând la biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, cerea
vedere ochilor lui. Făcând el astfel mai multă vreme, într-o noapte, pe
când dormea, i s-a arătat Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, zicându-i:
"Pentru ce strigi către mine, omule? De ai trebuinţă de vedere, eu îţi voi
spune unde o poţi câştiga! Să mergi la Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb şi
aceia îţi vor da vedere; pentru că acelora li s-a dat de la Dumnezeu darul
ca să tămăduiască toate bolile în acest pământ al Rusiei".
Deşteptându-se orbul din somn s-a dus în Viştegorod, fiind purtat de
mână. Acolo a petrecut câteva zile lângă biserica sfinţilor mucenici şi,
căzând la mormintele lor, se ruga. Şi a fost ascultată rugăciunea lui,
pentru că i s-au deschis ochii şi, văzând, slăvea pe Dumnezeu şi pe plăcuţii
Lui, spunând la oameni arătarea sfinţilor mucenici ce i s-a făcut, că,
venind la dânsul amândoi, au făcut semnul Sfintei Cruci de trei ori pe
ochii lui şi aşa a văzut.
Odată, doi bărbaţi nevinovaţi au fost pârâţi la marele voievod al
Kievului, Mihail Izaslavici Sviatopolc, iar voievodul, crezând clevetirea şi
necercetând cele cu adevărat pentru dânşii, a poruncit ca pe amândoi
bărbaţii pârâţi, ferecându-i cu lanţuri de fier, să-i arunce în temniţa din
Viştegorod. El, îndeletnicindu-se cu multe lucruri ale ocârmuirii sale, a
uitat de acei bărbaţi aruncaţi în temniţă, care au petrecut acolo mult timp,
fiind părăsiţi şi uitaţi de toţi şi neavând de nicăieri nădejde de eliberare.
Atunci ei, ştiind că Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb sunt grabnici ajutători
celor din primejdii, şi-au pus nădejdea într-înşii după Dumnezeu,
chemându-i în rugăciunile lor, şi în toate Duminicile dădeau străjerului
56
bani, ca să cumpere prescuri şi lumânări şi să le ducă la biserica sfinţilor
mucenici.
Trecând multă vreme, şi aceia fiind tot în mare mâhnire şi întristare,
într-o noapte li s-au arătat în vis Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb şi le-au
sfărâmat legăturile lor. Deşteptându-se acei bărbaţi din somn, unul dintre
dânşii era la locul lui în temniţă, însă fără legături, iar celălalt s-a aflat
afară din temniţă zăcând, şi legăturile lui rupte, asemenea şi obezile
prietenului lui zăceau frânte lângă dânsul, iar temniţa încuiată cu tărie şi
pecetluită. Sculându-se înspăimântat bărbatul acela, a deşteptat pe
străjerul temniţei care, cu mare frică, se mira şi-l întreba: "Cum ai ieşit
din temniţă, fiind uşile bine încuiate şi pecetluite?" Iar el a răspuns:
"Lăsaţi-mă mai întâi în biserică la Utrenie, să mă închin sfinţilor făcători
de minuni Boris şi Gleb, să sărut sfintele lor racle, iar după aceea, voi
spune ceea ce s-a făcut".
Mergând el în biserică cu străjerul, a căzut înaintea raclelor sfinţilor,
înălţând slavă lui Dumnezeu şi mulţumind minunaţilor săi izbăvitori,
sfinţilor răbdători de chinuri, Roman şi David. Apoi, sculându-se, a
început înaintea tuturor a spune de eliberarea sa, aşa: "Dormind noi în
temniţă, am văzut în vedenie cum, deodată, s-a luat acoperământul
temniţei şi priveam pe Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb, venind la noi şi
zicându-ne: "Pentru ce petreceţi aici?" Şi le-am răspuns: "Aşa este voia
voievodului; însă fără de vină suntem pârâţi". Şi au zis sfinţii: "Iată, noi
am venit să vă eliberăm din temniţă, de vreme ce strigaţi către noi". Şi au
zis numai către mine: "Tu îndată să mergi în biserica noastră şi să spui
cele ce vezi acum, iar pe acest tovarăş al tău, având credinţă mai puţină, îl
lăsăm încă în temniţă, însă îl dezlegăm din legături. Iar pentru pedepsirea
necredinţei lui şi spre încredinţarea celorlalţi, îi dăm pentru o vreme
orbire ochilor. Acum, noi ne ducem în pământul ceresc şi, după trei zile,
vom veni iar aici şi-l vom face ca să vadă. După aceea să vă duceţi
amândoi la voievod şi să-i ziceţi: "Pentru ce faci aşa rău nesocotind
adevărul şi munceşti pe oameni fără de vină? De nu te vei îndrepta, multe
răutăţi te vor împresura!"
Aşa grăind către noi sfinţii, s-au făcut nevăzuţi. Iar eu, zicea cel ce
era afară din închisoare, după o vedenie ca aceea deşteptându-mă din
somn, nu ştiu cum m-am aflat zăcând afară din temniţă, iar legăturile
mele şi ale tovarăşului meu erau sfărâmate; iar de voiţi ca mai cu adevărat
să ştiţi şi să vă încredinţaţi de cele spuse de mine, să veniţi la temniţă. Şi
au mers toţi cei ce au fost în biserică cu dânsul şi au văzut uşile temniţei
încuiate şi peceţile întregi, iar legăturile zăcând sfărâmate afară, şi,
minunându-se, au preamărit pe Dumnezeu. După aceea, îndată s-a dat
ştire celor mai mari ai cetăţii şi, venind aici, au deschis temniţa şi au aflat

57
pe închisul celălalt şezând fără de legături, însă orb de ochi, şi i-au
eliberat din temniţă pe amândoi.
Când i-au eliberat pe ei era joi şi, mergând la biserica sfinţilor
mucenici, nu au plecat de acolo până dimineaţa, mulţumind pentru
eliberare şi cerând vedere celui orb. În ziua Duminicii, acel orb căzând la
mormintele sfinţilor, se ruga cu mare strigare, încât se supărau clericii şi
ziceau: "Să duceţi pe orbul acesta de aici, că nu este cu putinţă a cânta de
strigarea lui". Însă acela petrecea rugându-se şi striga către sfinţi:
"Miluiţi-mă, sfinţilor de minuni făcători, luminaţi-mi ochii mei, precum
v-aţi făgăduit!"
Apoi, întorcându-se către popor, a grăit cu glas, zicând: "Strigaţi
"Doamne, miluieşte!" şi vedeţi mila lui Dumnezeu şi minunea sfinţilor
mucenici, că iată, eu văd". Şi s-au făcut ochii lui sănătoşi, ca şi cum
niciodată nu avusese orbire şi durere. Atunci toţi cu glasuri înalte au
preamărit pe Dumnezeu şi pe sfinţii Rusiei, cei de chinuri răbdători şi de
minuni făcători. După aceea au mers la voievodul Mihail Sviatopolc şi cu
de-amănuntul au spus toate cele văzute şi făcute lor.
Voievodul, minunându-se şi înspăimântându-se de acea preaslăvită
minune, s-a îndreptat din acea vreme şi nu mai credea iute clevetirile, nici
nu dădea pedeapsă fără cercetare şi fără de întrebare cu dovadă pentru
adevăr. Adeseori, el mergea în biserica sfinţilor mucenici şi cu dragoste se
închina la cinstitele lor moaşte.
În slăvita cetate a Vladimirului din Suzdal cea din Rusia mare,
domnind Vsevolod Iurevici, nepotul lui Vladimir Monomahul, s-au sculat
asupra lui doi nepoţi ai lui, Mstislav şi Iaropolc Rostislavici, care veniseră
din marele Novograd, fiind chemaţi în taină de Rostoveni, ca să
domnească peste ei. Aceia, ridicându-se cu război, au mers asupra lui
Vsevolod, unchiul lor, în cetatea Vladimirului, vrând să-l izgonească din
patria lui şi să dobândească stăpânire mai mare. Şi, făcându-se război
mare din amândouă părţile, au fost biruiţi rostislavii de Vsevolod, care i-a
şi prins vii şi i-a dus în cetatea Vladimirului, lângă care, punând păzitori,
i-a lăsat să umble în voia lor. Iar vladimirenii, văzând pe acei voievozi
prinşi, dar neînchişi în temniţă, ci umblând după voia lor, au făcut
gâlceavă şi au venit la curtea domnului lor, Vsevolod, cu arme, strigând şi
zicând: "Pentru ce, voievodule, nu ţii pe vrăjmaşii noştri în legături, ci îi
laşi liberi? Ori să-i pedepseşti cu moarte, ori să-i orbeşti, ori să ni-i dai
nouă". Iar voievodul, fiind milostiv, nu voia să facă rău voievozilor celor
prinşi în război, dar din pricina poporului, a poruncit să-i pună în
temniţă, ca să se potolească tulburarea.
Trecând puţină vreme, vladimirenii iarăşi strigau şi ziceau către
marele voievod, Vsevolod: "Dă-ne nouă pe rostislavi, că voim să-i orbim
pe ei". Iar marele voievod Vsevolod s-a mâhnit, însă nu putea să oprească
58
tulburarea poporului care, mergând, a dărâmat temniţa şi, apucând pe
Mstislav şi pe Iaropolc, i-a orbit pe ei şi i-a eliberat. Şi astfel, ticăloşii
Mstislav şi Iaropolc Rostislavici, care voiau să aibă mai mare slavă şi
stăpânire, s-au făcut smeriţi şi orbi. Deci, aşa fiind ei, s-au dus la
Smolensc şi au venit la Smiadan, în biserica Sfinţilor Mucenici Boris şi
Gleb. În acea vreme era praznicul uciderii Sfântului Gleb, în cinci zile ale
lunii septembrie, şi acolo s-au rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul şi cu
mare osârdie, iar pe sfinţii mucenici ca pe rudeniile lor, îi chemau în
ajutor ca să li se uşureze durerile ochilor, pentru că le putrezeau rănile lor.
Şi, rugându-se ei, mai întâi li s-a uşurat durerea, apoi mai presus de
nădejde, li s-a dăruit vederea ochilor.
Şi, văzând luminos, au început a slăvi şi a mulţumi lui Dumnezeu
înaintea tuturor şi Preacuratei Născătoare de Dumnezeu şi Sfinţilor
Roman şi David, făcătorii de minuni ai Rusiei, şi s-au dus într-ale lor,
bucurându-se. Iar mila Domnului, care s-a făcut cu ei prin rugăciunile
sfinţilor mucenici, au propovăduit-o pretutindeni cu milostivire.
Un bătrân oarecare din vremile cele mai de demult, anume Martin,
care era în cetatea Turov şi care mai înainte a fost bucătar la episcopii
Turovului: Simeon, Ignatie, Ioachim şi Gheorghe, pe care eliberându-l
episcopul Gheorghe din slujba aceea pentru bătrâneţe, a luat chipul
monahicesc şi petrecea în mănăstirea episcopiei la biserica Sfinţilor
Mucenici Boris şi Gleb, vieţuind singur în chilie. Acela bolea adeseori de
surpătură, pentru că pântecele lui se lăsa în boaşe şi, când i se întâmpla
lui aceasta, atunci zăcea bătrânul văitându-se de durere, neputând să se
scoale şi să slujească trupului său. Odată, bolind de acea neputinţă şi
zăcând în chilie, slăbea de sete, pentru că nimeni nu-l cerceta - în acea
vreme era apă mare împrejurul acelei mănăstiri -, iar a treia zi au intrat la
el Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb, întocmai după asemănarea lor, precum
sunt închipuiţi pe icoane şi i-au zis: "Ce te doare, bătrânule?" Iar el le-a
spus neputinţa sa. Ei i-au zis: "Voieşti apă?" Bătrânul a răspuns: "O,
domnii mei, de mult îmi este sete". Şi luând unul dintre dânşii vasul cu
apă, iar celălalt, umplând un păhăruţ, a adăpat pe bătrânul.
Bătrânul le-a zis: "Ai cui sunteţi voi, fiilor?" Ei i-au răspuns: "Suntem
fraţii lui Iaroslav". Şi socotind bătrânul că sunt rudenie voievodului
Gheorghe Iaroslav, le-a zis: "Dumnezeu să vă ţină mulţi ani, domnii mei.
Luaţi singuri pâine şi mâncaţi, căci eu nu pot să vă slujesc". Iar ei i-au zis:
"Fie ţie pâinea, căci noi ne ducem, iar tu să nu mai boleşti de acum, ci să
te odihneşti". Şi îndată s-au făcut nevăzuţi, iar bătrânul s-a făcut sănătos
şi a cunoscut cercetarea Sfinţilor Mucenici Boris şi Gleb şi, sculându-se, a
preamărit pe Dumnezeu şi pe plăcuţii Lui. De atunci niciodată n-a mai
bolit de acea neputinţă, ci a petrecut multă vreme sănătos şi spunea
despre tămăduirea dăruită lui de sfinţii mucenici, care i s-au arătat lui.
59
 Binecredinciosul domn Alexandru, care se numea Nevski, domnind
în marele Novograd, avea război cu nemţii. Şi când a mers cu oastea sa la
râul Neva, unul din voievozii lui, anume Filip, bărbat temător de
Dumnezeu, având încredinţată lui paza de noapte, a văzut pe apă, înspre
răsărit, o corabie şi în mijlocul ei pe Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb, stând
în haine roşii, iar vâslaşii şedeau îmbrăcaţi ca şi cu o negură. Şi a zis
Sfântul Boris Sfântului Gleb: "Frate, Gleb, să mergem degrabă ca să
ajutăm rudeniei noastre, voievodul Alexandru, asupra turbaţilor nemţi".
Această vedenie a spus-o voievodului aceluia stăpânul său. În aceeaşi
zi, domnul Alexandru, cu ajutorul Sfinţilor Mucenici Boris şi Gleb, a biruit
şi a călcat puterea nemţească şi pe craiul lor singur l-a rănit la faţă cu
sabia, şi s-a întors în marele Novograd cu bucurie.
În acelaşi chip, mult timp după aceea, când Dimitrie, marele voievod
al Moscovei, avuse război cu Mamae, împăratul tătar, Toma Halţibie,
păzitorul de noapte, a văzut o vedenie ca aceasta, descoperită lui de
Dumnezeu: Se vedea la înălţime un nor ales, şi iată, ieşeau, ca nişte cete
foarte mari, dinspre răsărit: iar dinspre miazăzi veneau doi tineri
luminoşi, având în mâinile lor lumânări şi săbii ascuţite. Aceştia erau
Sfinţii Mucenici Boris şi Gleb, şi au zis polcovnicilor tătari: "Cine v-a
poruncit vouă ca să pierdeţi patria noastră, cea dăruită nouă de Domnul?"
Şi a început a tăia pe potrivnici, încât nici unul dintre dânşii n-a rămas
întreg.
A doua zi, străjerul acela a spus marelui domn vedenia sa, iar
domnul, ridicând ochii spre cer şi înălţându-şi mâinile, a început a se ruga
cu lacrimi, zicând: "Doamne, iubitorule de oameni, pentru rugăciunile
Sfinţilor Mucenici Boris şi Gleb, ajută-mi mie, ca lui Moise asupra lui
Amalic, ca lui David asupra lui Goliat, ca lui Iaroslav asupra lui Sviatopolc
şi ca strămoşului meu, marele domn Alexandru, asupra craiului nemţesc,
aşa dă-mi mie ajutor asupra lui Mamae. Şi în acea zi, Dimitrie, marele
voievod al Moscovei, cu ajutorul rugăciunilor sfinţilor răbdători de
chinuri, Boris şi Gleb, a biruit pe Mamae, împăratul tătar, precum despre
aceea se află pe larg în istorie. Aceasta şi alte multe minuni au făcut Sfinţii
Mucenici Boris şi Gleb, făcătorii de minuni ai Rusiei, care din Sfântul
Botez s-au numit Roman şi David. Ei şi acum fac minuni celor ce îi
cheamă pe dânşii cu credinţă, pentru slava lui Hristos Dumnezeul nostru,
Celui împreună slăvit cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi în vecii vecilor.
Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Esper şi

Zoe soţia lui, şi a fiilor lor Chiriac şi Teodul
Sfinţii Mucenici Esper şi Zoi cu cei doi fii ai lor, Chiriac şi Teodul,
deşi au fost străini pe pământ ca şi Avraam, tatăl celor aleşi, s-au
60
învrednicit a fi cetăţeni cereşti. Ei au fost cumpăraţi robi de către Catal
Romanul şi femeia lui Termia.
Catal, fiind om vestit, a venit de la Roma în părţile Pamfiliei şi s-a
sălăşluit în cetatea ce se numea Atalia, unde şi-a cumpărat robi din Frigia,
pe aceşti sfinţi mucenici, care erau împodobiţi cu buna credinţă şi aveau
nădejde în Domnul, ca unii ce erau din neam creştinesc. Iar Catal, cel ce i-
a cumpărat, cu femeia sa şi cu ceilalţi casnici, fiind păgâni, urmau
necurăţia închinării la idoli, aducându-le jertfe şi numindu-i zei ai lor.
Dar, robii cei credincioşi ai lui Hristos, văzând păgânătatea lor cea
deşartă, socoteau lucru greu pentru ei de a mânca din bucatele care li se
dădeau după rânduială, socotindu-le că sunt jertfe ale idolilor; deoarece
în casa în care petreceau, erau puşi idoli. Deci, Sfânta Zoi, luând acele
bucate, stătea la poartă şi zicea portarului: "Odihneşte-te ziua şi eu, de va
fi trebuinţă, te voi deştepta, pentru că destul te-ai ostenit toată noaptea cu
mulţimea celor ce ies şi intră la stăpânul nostru, pe care îi atrage credinţa
lui cea deşartă, de a se închina zeiţei celei închipuite, care se numeşte
Fortuna". Iar portarul, ascultând cele ce i-a zis, se depărtă puţin şi se
odihni în curte aproape de poartă.
Şi erau nişte câini legaţi dinafară de poartă şi dacă veneau străini,
afară de oaspeţi, îndată se repezeau la ei. Iar Zoi, văzând că vin săraci şi
străini, arunca câte puţin din bucate la câini ca să tacă, iar celelalte toate
le dădea la săraci şi la străini, sfătuindu-i să se facă creştini. Ea era
rânduită cu slujba casei, ca să hrănească păsările de tot felul ce se
creşteau, iar bărbatul şi fiii ei făceau alte lucruri poruncite. Deci toată ziua
se osteneau cu slujbele lor, iar la apusul soarelui gustau puţină hrană din
bucatele de care ştiau că nu sunt spurcate cu jertfele idoleşti, căci cu a lui
Dumnezeu purtare de grijă li se trimiteau lor de aiurea; şi îşi aduceau
aminte de cuvântul Domnului, Care zice: Căutaţi la păsările cerului, că
nu seamănă, nu seceră şi nu adună în jitniţe, iar Tatăl Cel ceresc le
hrăneşte pe ele.
Odată, fiind trimis fericitul Esper la o slujbă oarecare, fiii lui, Chiriac
şi Teodul, au zis către maica lor: "Nu putem să petrecem cu păgânii! Oare
nu ne înveţi tu din dumnezeiasca Scriptură, din care ne aducem aminte de
cuvântul Apostolului: "Nu fiţi lesne mutaţi la alt jug, ca necredincioşii"?
Deci dacă, supunându-ne dumnezeieştilor Scripturi, voim să păzim
poruncile Domnului şi nu ne vom duce de la păgâni, apoi într-un număr
cu dânşii ne vom număra de Domnul şi vom primi ca şi dânşii". Iar maica
a răspuns către fii: "Cum putem să ne ducem de la dânşii, o, fiilor, pentru
că ei ne sunt nouă stăpâni şi au putere peste trupurile noastre?" Grăit-au
fiii: "Hristos pentru noi S-a dat pe Sine în mâinile necredincioşilor iudei şi
S-a răstignit şi S-a îngropat şi a treia zi a înviat. Dacă şi noi ne vom da
trupurile noastre necuratului Catal spre chinuire pentru Hristos şi,
61
muncindu-ne, ne va ucide, apoi ştim că sufletele noastre vor fi vii în veci.
Deci, tu, o, maică, veselindu-te şi bucurându-te, să ne pui pe noi înaintea
stăpânului nostru şi ceea ce ne va da nouă Hristos în gurile noastre, aceea
vom grăi înaintea stăpânului".
Şi se găteau amândoi tinerii cei buni, ca nişte viteji nevoitori, spre
nevoinţa cea pătimitoare pentru Hristos, căutând vreme când să stea
înaintea stăpânului şi să mărturisească numele lui Hristos. Ei ziceau unul
către altul: "De ne va da nouă Hristos Dumnezeu să murim pentru
Dânsul, apoi ne vom învrednici a-L vedea şi vom fi împreună cu El". Iar
maica lor se temea pentru dânşii, ca nu cumva, înfricoşându-se de munci,
să se plece spre jertfa idolească; căci până atunci stăpânii lor nu ştiau de
dânşii că sunt creştini. Şi, nevrând maica să-şi ducă fiii înaintea boierului,
au zis către dânsa: "Pentru ce te temi de acest păgân? Oare nu-ţi aduci
aminte ce zice Scriptura? Grăit-am întru mărturiile Tale înaintea
împăraţilor şi nu m-am ruşinat!"
Deci, într-una din zile, venind acasă stăpânul lor, în vremea
prânzului de la un loc oarecare, au ieşit înaintea porţilor întru
întâmpinarea lui amândoi fraţii, Chiriac şi Teodul, şi au zis: "Bine ai venit,
stăpâne al trupurilor noastre celor văzute; căci al sufletelor noastre celor
nevăzute este Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce petrece în
ceruri". Iar Catal, minunându-se de nişte cuvinte ca acestea ale acelor
tineri, a zis: "Au înnebunit aceşti copii, pomenindu-mi un nume străin şi
numind Dumnezeu şi Domn pe Acela ce se zice Iisus Hristos. Chemaţi la
mine pe tatăl şi pe maica lor". Şi, ducându-se slugile, n-au aflat pe tatăl, ci
au adus numai pe maica lor. Atunci Catal a zis către dânsa: "Unde este
bărbatul tău?" Răspuns-a aceea: "Oare nu este cu porunca ta trimis la
lucru în satul Tritonia?"
Atunci a zis Catal către dânsa: "O, de aţi fi fost şi voi acolo la acelaşi
Tritonia, nu mi-aţi fi tulburat sufletul, spunând că pe alt Dumnezeu îl
aveţi voi de care nici eu, nici altul n-a auzit cândva. Dar acum, nu voi să vă
întreb pe voi de acelea de care mi-aţi zis mie, ci după ce Termie, soţia
mea, îmi va naşte pruncul (că era însărcinată) şi voi aduce jertfe marii
zeiţe Fortuna, atunci vă voi întreba pe voi". Şi îndată a poruncit ca pe
Sfânta Zoi împreună cu fiii ei să-i trimită la bărbatul ei, în satul Tritonia.
Deci, fiind ei duşi acolo, se bucurau şi se veseleau, cântând şi grăind
fiecare: Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi. La locul păşunii, acolo
m-am sălăşluit. Şi iarăşi: Scosu-ne-ai pe noi din iad şi din mâna morţii
ne-ai mântuit pe noi. Căci sfinţii socoteau casa stăpânului lor ca iadul, pe
Catal ca moartea, iar idolii ca focul iadului.
Iar după o vreme, s-a născut fiul lui Catal şi se prăznuia acea
păgânească naştere cu aducere de jertfe idolului cetăţii - zeiţa Fortuna - şi
toţi cetăţenii se bucurau împreună cu Catal, prăznuind naşterea pruncului
62
lui. Iar Sfânta Zoi se ruga lui Dumnezeu pentru bărbatul său şi pentru fiii
săi ca să nu cadă în ispită. Catal, după păgânescul său ospăţ, a zis către
Termia, femeia sa: "Să se veselească acum toţi casnicii şi toate slugile
noastre cu prăznuire". Iar ea a răspuns: "Să se veselească toţi". Şi îndată,
precum la celelalte slugi, aşa şi lui Esper, femeii lui şi fiilor, le-a trimis din
ospăţul jertfit idolilor un vas cu vin şi un blid cu carne. Iar Sfânta Zoi,
văzând de departe darurile cele ce se aduceau de la stăpânul lor, a oftat şi
a zis: "Doamne Dumnezeule, Cel ce eşti negrăit cercător al inimilor
omeneşti, fii cu noi, străinii, că afară de Tine, Doamne, pe alt Dumnezeu
nu ştim; şi întăreşte-ne pe noi întru a Ta mărturisire!"
Deci, apropiindu-se către cel ce adusese cărnurile, le-a apucat şi le-a
aruncat câinilor; asemenea şi vinul l-a vărsat pe pământ; iar sluga aceea
ce adusese acele daruri, degrabă s-a întors şi a spus stăpânului său cele ce
a făcut Zoi. Catal, auzind acestea, s-a umplut de mânie şi îndată a trimis
să-i aducă pe dânşii în casa sa. Iar când îi duceau pe sfinţi, Zoi întărea pe
bărbat şi pe fii, zicându-le: "Să nu ne temem de mânia păgânului Catal şi
de muncile pregătite nouă de dânsul; ci să le răbdăm cu vitejie ca, prin
răbdare, să intrăm în cetatea cea cerească a lui Hristos, împreună cu
sfinţii Săi". Stând ei înaintea lui Catal, acela a zis către dânşii: "Spre cine
aţi nădăjduit, când aţi îndrăznit a arunca darurile noastre câinilor? Însă
eu nu mă îngrijesc atât pentru a mea necinste, cât pentru necinstea marii
zeiţe Fortuna". Iar Sfânta Zoi a răspuns: "Nădejdea şi sprijinul nostru este
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel viu; iar aceia pe care tu îi numeşti
zei, sunt diavoli".
Zis-a Catal: "Voi porunci să muncească pe fiii tăi, ca să vedem de va
putea să-i izbăvească pe dânşii Hristos, Care ziceţi că este Dumnezeu". Iar
când i-a dezbrăcat pe amândoi fiii şi la munci i-a spânzurat şi cu unghii de
fier i-a strujit, atunci maica lor cea sfântă, stând şi privind la pătimirea
lor, îi întărea pe dânşii, zicându-le: "Răbdaţi cu vitejie, fiii mei, răbdaţi şi
nu vă temeţi de aceste munci care vin de la păgânul Catal asupra voastră".
Iar ei răspundeau: "Nu sunt nimic aceste munci; spune spurcatului
muncitor să afle munci şi mai mari, ca, prin pătimirea cea desăvârşită, să
câştigăm cununile". Iar ea a zis către Catal: "Pentru ce n-ai poruncit să
pună munci mai mari asupra fiilor mei şi nu te sileşti mai mult a-i munci?
Căci într-acestea ei nu simt dureri".
Atunci păgânul Catal, bătând foarte tare pe Sfânta Zoi şi pe fericitul
Esper, a poruncit ca pe toţi să-i arunce într-un cuptor foarte tare încins şi
a pus păzitori lângă cuptor. Iar Sfinţii Mucenici şedeau în cuptor, cântând
şi lăudând pe Dumnezeu. Auzind Catal cum că mucenicii sunt în cuptor
vii şi cântă, se mira foarte mult, cum acea putere atât de mare a focului n-
a putut să-i omoare pe dânşii şi să-i prefacă în cenuşă; şi, socotind că
printr-o oarecare vrajă creştinii aceia biruiesc puterea focului, se gândea
63
cu ce fel de altă muncă mai cumplită să-i omoare pe dânşii. Şi s-a zis de la
Sfântul Duh sfinţilor mucenici în cuptorul cel cu foc: "Îmbărbătaţi-vă, căci
Catal caută ca prin mai mari munci să vă piardă pe voi". Iar ei, auzind
acestea, s-au rugat, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, primeşte în pace
sufletele noastre!" Şi îndată şi-au dat sfintele lor suflete în mâinile lui
Dumnezeu, în două zile ale lunii lui mai, pe vremea lui Adrian.
A doua zi, păgânul Catal, mergând la cuptor cu ai săi, au aflat
trupurile mucenicilor nevătămate de foc, zăcând cu feţele spre răsărit, ca
şi cum sfintele lor suflete se împreunaseră cu cetele sfinţilor mucenici, cu
ale îngerilor şi cu ale arhanghelilor. Atunci s-a auzit glas din cer, zicând:
"Intraţi, drepţilor, în Raiul Domnului nostru; iar tu, păgânule Catal, vei
merge în gheena, în focul cel nestins, ca să te munceşti în veci".

Tot în această zi,

pomenirea Sfintei
Matrona din Moscova
Sfânta Matrona din
Moscova este prăznuita pe 2
mai (19 aprilie Vechiul
Calendar). Numită "cel de-
al optulea stâlp al Rusiei” de
către Sfântul Ioan de
Kronstadt, Sfânta Matrona
a fost o personalitate rară şi
cu totul harismatică a
Bisericii Ortodoxe din
Rusia, manifestând darurile
duhovniceşti ale înainte
vederii şi tămăduirii încă
din copilărie.
Matrona Dimitrievna
Nikonova s-a născut în anul
1881, în gubernia Tula, într-
o familie de ţărani săraci, cu
patru copiii. Semnele alegerii ei de către Domnul s-au arătat încă înainte
de naştere. Din cauza sărăciei în care trăiau, părinţii Matronei se gândeau
că după naştere să o abandoneze într-un orfelinat. Un vis prevestitor avut
de mama sa, Natalia, i-a făcut să-şi schimbe planul. Viitorul ei copil i s-a
arătat în somn sub forma unei păsări albe, cu chip omenesc, având ochii
închişi. La naştere, apropiaţii au constat că fetiţa era oarbă.
La Botez i-au pus numele Matrona, în cinstea Cuvioasei Matrona a
Constantinopolului, care a trăit în secolul al V-lea şi care este pomenită pe
64
data de 9/22 noiembrie. Precocitatea ei duhovnicească s-a manifestat în
mai multe feluri. “Peste ani, o prietenă povestea că, pe când Matrona era
încă sugar, mama ei se plângea: “Ce să fac? Fata nu primeşte sân
miercurea şi vinerea, în aceste zile doarme întruna. Mi-este imposibil s-o
trezesc”. Încă din copilărie, în timpul nopţii, când părinţii dormeau, ea se
furişa la colţul sfânt şi, într-un mod de neînţeles, lua de pe raft icoanele, le
aşeză pe masă şi, în liniştea nopţii, se juca cu ele”.
Foarte de timpuriu Dumnezeu a înzestrat-o cu darul clarviziunii, al
facerii de minuni, al vindecării bolnavilor, al discernământului. “Cei
apropiaţi observau că ea cunoştea nu numai păcatele omeneşti, crimele, ci
şi gândurile. Ea simţea apropierea unei nenorociri, a calamitaţilor
naturale şi sociale.
Prin rugăciunile ei oamenii primeau vindecare de boli şi mângâiere
în necazuri. În consecinţă, au început să vină în casa Nikonovilor tot felul
de oameni, căruţe cu bolnavi din satele şi comunele învecinate, din tot
judeţul, chiar şi din alte judeţe, precum şi din alte gubernii. Erau aduşi
bolnavi care nu se puteau ridica din pat şi pe care fetiţa îi punea pe
picioare”.
La vârsta de paisprezece ani ajunge, însoţită de o prietenă, în
catedrala Sf. Andrei, unde slujea Sfântul Ioan de Kronstadt. După
încheierea slujbei, Sfântul a rugat lumea adunată să îi facă loc Matronei
adresându-i acesteia chemarea: “Matronuska, vino-vino la mine! Iată vine
schimbul meu - al optulea stâlp al Rusiei”.
Sfânta Matrona a prevăzut venirea revoluţiei bolşevice (“vor jefui,
vor distruge bisericile şi vor prigoni pe mulţi”) şi intrarea Rusiei în cel de-
al doilea război mondial.
În 1925 se mută la Moscova. Datorită lucrării ei duhovniceşti, pe care
o va face aici timp de treizeci de ani, comuniştii vor căuta să o aresteze.
Fără succes, însă: “Se mai povesteşte că, întrucât prevedea cu duhul
neplăcerile, Matrona părăsea anumite case în grabă întotdeauna în ajunul
venirii la ea a miliţiei, deoarece locuia fără viză. Erau timpuri grele şi
oamenilor le era frică să o treacă în cartea de imobil. Astfel, ea s-a salvat
de la represiuni nu numai pe sine, ci şi pe gazdele care o adăposteau”.
“Odată a venit un militar s-o aresteze pe Matrona, dar ea i-a spus:
“Du-te, du-te mai repede acasă, ai o nenorocire. Iar oarbă nu va pleca
nicăieri de aici, eu stau în pat, nu plec nicăieri.” El a ascultat-o. A plecat
acasă: soţia lui se arsese la lampa de gaz. A reuşit s-o ducă la spital. A
doua zi, când s-a dus la serviciu, a fost întrebat: “Ei, ai arestat-o pe
oarbă?” Pe oarbă n-o voi aresta niciodată, a răspuns el”.
Z.V.Jdanova povesteşte una din minunile sfintei: “Măicuţă era cu
desăvârşire analfabetă, dar în acelaşi timp ştia totul. În 1946 trebuia să-mi

65
susţin proiectul de diploma “Ministerul flotei militare” (pe atunci îmi
făceam studiile la Institutul de arhitectură din Moscova).
Îndrumătorul meu, nu înţeleg de ce, mă persecută tot timpul. În
decurs de cinci luni nu m-a consultat nici o dată, fiind hotărât să mă
“pice”. Cu două săptămâni înainte de examen mi-a spus: “Mâine va veni
comisia şi va confirma netemeinicia lucrării dumneavoastră!” Am venit
acasă plângând: tata era arestat şi nimeni nu mă putea ajuta, mama se
afla în întreţinerea mea, şi singura şansă era să-mi susţin proiectul ca să
pot lucra.
Maica m-a ascultat şi mi-a spus: “Nu-i nimic, vei susţine proiectul.
Diseară vom bea ceai şi atunci vom discuta!”. De-abia am putut să aştept
până seara şi iată că îmi spune măicuţa: “Să plecăm în Italia, în Florenţa,
la Roma, să privim operele marilor maeştri...”.
Şi a început să enumere străzile, clădirile! S-a oprit: “Iată Palazzo
Pitti, iată un alt palat cu arcuri- să faci la fel ca şi acolo - cele trei etaje de
jos ale clădirii cu o zidire masivă şi cu două arcuri la intrare”. Eram uluită
de vedenia ei. Dimineaţa am sosit la institut, am aplicat calc pe proiect şi
cu tuş maro am făcut toate corecturile. La ora 10 a sosit comisia. Îmi
analizează proiectul şi-mi spune: “Dar proiectul e reuşit, arată excelent.
Susţineţi-l!”.
Sfânta Matrona era şi o foarte bună sfătuitoare: “Vindecând bolnavii,
maica le cerea credinţă în Dumnezeu şi îndreptarea de la păcat a vieţii.
Astfel, pe o femeie care venise la ea a întrebat-o dacă într-adevăr crede că
Dumnezeu o va vindeca.
“De obicei nu vorbea mult, ci răspundea scurt la întrebări. Au rămas
de la ea câteva sfaturi cu caracter general. Maica sfătuia să ne împărtăşim
cât mai des cu Sfintele Taine ale lui Hristos. “Apăraţi-vă cu crucea,
rugăciunea, apa sfinţită, cu împărtăşirea cât mai deasă... În faţa icoanelor
să ardă candele”. De asemenea, învăţa să-i iubim şi să-i iertăm pe bătrâni
şi pe cei neputincioşi. Matrona nu îngăduia să dăm importanţă visurilor.
Sfânta Matrona din Moscova şi-a prezis propria moarte cu trei zile
înainte. Înainte de a trece la cele veşnice pe, 2 mai 1952, Sfântă a spus
celor apropiaţi: “Toţi, toţi să veniţi la mine şi să-mi povestiţi necazurile
voastre, de parcă aş fi vie, căci eu vă voi vedea, vă voi auzi şi vă voi ajuta.
Pe toţi cei care îmi vor cere ajutorul, îi voi întâmpina la moarte, pe fiecare
în parte”.
După moartea sa, mormântul sau a devenit loc de pelerinaj. Pe 2 mai
1999, Alexie, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Ruşii, a semnat hotărârea
prin care Fericita Matrona este trecută în rândul sfinţilor.
Moaştele Sfintei Matrona cea Oarbă se păstrează în prezent în
Biserica Acoperământul Maicii Domnului din Moscova.

66
 Tot în această zi, pome-nirea
aducerii moaştelor Sfân-tului
Ierarh Atanasie cel Mare în
Constantinopol
Chipul cel viu şi fără de moarte al
faptelor bune care s-a ridicat spre
plăcerea lui Dumnezeu, adică Sfântul
Atanasie cel Mare, avea patrie cetatea
Alexandria cea preaslăvită din Egipt şi
părinţi creştini drept-credincioşi care
vieţuiau după Dumnezeu. Dar ce fel avea
să fie cu dânsul mai pe urmă, s-a arătat
chiar în copilăria sa.
Pentru că, jucându-se cu alţi copii
de o vârstă cu el pe malul mării, făcea
cele ce văzuse în biserică, urmând cu
obiceiul copilăresc acelor sfinţiţi slujitori
ai lui Dumnezeu şi asemănându-se lor.
Căci copiii cei ce erau cu dânsul l-au
hirotonisit episcop, iar el pe unii dintr-
înşii i-a făcut prezbiteri, iar pe alţii
diaconi, şi aduceau la dânsul şi pe alţi
copii elini, care erau încă nebotezaţi.
Atunci el îi boteza cu apă din mare,
zicând asupra lor cuvintele de la Taina
Sfântului Botez, precum auzise de la
prezbiterul din biserică; apoi adăuga şi oarecare învăţătură pentru dânşii,
pe cât putea înţelegerea copilărească.
În acea vreme, era patriarh în Alexandria cel întru sfinţi părintele
nostru Alexandru; acesta din întâmplare privind de la un loc înalt spre
malul mării şi văzând jucăriile copilăreşti, se miră de cele ce se făceau de
dânşii; apoi văzând botezul ce se făcea de Atanasie, îndată a poruncit ca să
prindă pe toţi copiii cu episcopul lor şi să-i aducă la sine. Deci, i-a întrebat
ce făceau în jocurile lor? Iar ei, ca copiii, întâi se temeau, iar după aceea
au spus toate, cum pe Atanasie l-au pus episcop şi cum acela a botezat pe
copiii cei elini. Iar patriarhul, cercetându-i cu dinadinsul, se sârguia să
ştie pe care i-a botezat, cum îi întreba el înaintea botezului şi ce
răspundeau aceia; şi a cunoscut că se săvârşiseră toate după legea
credinţei noastre. Deci, sfătuindu-se cu clerul său, patriarhul a socotit că
bun Botezul copiilor şi adevărat, apoi l-a întărit prin ungerea cu sfântul
mir.

67
 După aceea, chemând pe părinţii lui Atanasie, l-a încredinţat lor, că
întru bună învăţătura cărţii crescându-şi copilul lor, să-l aducă iarăşi la
dânsul, şi mai ales la Sfânta Biserică a lui Dumnezeu, după ce va creşte.
Pentru că mai dinainte vedea în el darul lui Dumnezeu şi aşa s-a şi făcut.
După ce Atanasie a învăţat carte din destul şi la toată filosofia cea din
afară s-a deprins, l-au dus părinţii la Preasfinţitul Patriarh Alexandru, ca
şi Ana pe Samuil, şi în dar l-au dăruit lui Dumnezeu. Atunci patriarhul l-a
făcut cleric, în care rânduiala s-a luptat cu ereticii, din tinereţe, ca un
viteaz ostaş, şi a răbdat multe de la dânşii, încât nu se pot spune toate; dar
nici nu se cade a trece sub tăcere câteva nevoinţe mai alese şi fapte ale lui.
În acea vreme, Arie tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul său,
care hulea pe Fiul lui Dumnezeu, zicând că: "A fost o vreme, când Fiul n-a
fost şi cum că dintru fiinţă s-a făcut". Pentru care pricină s-a adunat
soborul cel dintâi, în cetatea Niceei (325), din porunca marelui
Constantin; la care a venit şi Sfântul Atanasie, fiind diacon atunci al
Bisericii Alexandrenilor, împreună cu Alexandru, episcopul lui. Şi ca un
fierbinte apărător al sfintei şi dreptei credinţe, Atanasie s-a nevoit mult
împotriva lui Arie, împreună cu soborul sfinţilor părinţi, care a blestemat
pe Arie şi l-a osândit.
Însă meşteşugareţul acela de eretic, deşi a fost biruit şi a fost abia
viu, dar nici aşa din răutate n-a încetat; căci prin ucenici şi prin cei de un
gând cu el îşi vărsa veninul eresurilor sale pretutindeni; căci având mulţi
mijlocitori pentru sine la împărat şi, mai ales pe Eusebiu, episcopul
Nicomidiei, cu alţi episcopi de acelaşi eres, prin aceştia îşi mijlocea milă la
marele Constantin, ca adică să fie iertat de surghiun şi să se întoarcă în
Alexandria. Pentru că Eusebiu încredinţa pe împărat, cu înşelăciune, cum
că Arie nu are nici o învăţătură potrivnică, nici nu propovăduieşte ceva ne
unit cu Biserica, ci spunea că din zavistie răbda nevoi de la episcopi şi cum
că cearta este numai pentru cuvintele cele scolastice, iar nu pentru
credinţă.
Împăratul fiind bun cu inima şi fără răutate, neştiind meşteşugirile şi
vicleşugurile lor cele eretice, a crezut minciuna şi a poruncit să nu mai fie
întrebare prin cuvinte, ca să nu fie bisericilor dezbinare; deci cu milă a
poruncit să se întoarcă Arie la locul său în Alexandria.
Acest rău eretic a ajuns să tulbure de obşte Biserica din Alexandria.
Greu lucru era acela şi dureros drept-credincioşilor, iar mai ales Sfântului
Atanasie, ca unui înarmat ostaş al lui Hristos şi apărător tare al
învăţăturilor celor drepte ale bunei credinţe, căci acesta, şi cu limba cea de
Dumnezeu înţelepţită şi cu mâna cea bine scriitoare, gonea lupul acela,
prin scrisorile sale şi prin propovăduire, văzând răutatea lui; apoi
îndemna pe Preasfinţitul său arhiepiscop Alexandru ca să scrie la
împăratul, arătând că slăbiciunea împăratului este pricinuitoare basmelor
68
eretice, fiindcă crede pe Arie, cel ce s-a lepădat de dreapta credinţă şi
chiar de Dumnezeu; deci, uitând împăratul că Arie este lepădat de toţi
sfinţii părinţi, îl primeşte şi îl lasă ca să tulbure învăţăturile părinţilor cele
neclătinate.
Atunci împăratul, fiind îndemnat de Eusebiu ereticul, a scris către
dânşii cuvinte mai aspre, îngrozindu-i prin scoaterea din cinstea lor, de
nu vor tăcea. Însă aceasta a făcut-o drept credinciosul şi bunul împărat nu
slujind mâniei, nici pe arieni iubind, ci având râvna, deşi nu după
judecată, că adică bisericile să fie fără dezbinare, cu dreaptă inimă iubind
pacea acolo unde nicidecum nu se putea să fie pace; căci cum putea fi
erezia cu dreapta credinţă la un loc?
După aceasta, preasfinţitul Alexandru a răposat, iar după dânsul
Sfântul Atanasie a luat scaunul, alegându-se de toţi cei drept-credincioşi
cu un glas, ca un vrednic vas păstrător de mir. Atunci semănătorii de
neghină cei ascunşi, adică arienii, au tăcut până la o vreme, nefăcând
război pe faţă cu Atanasie. Apoi, îndemnându-i diavolul, şi-au descoperit
vicleşugul şi otrava răutăţii, care se încuibase înăuntrul lor, de vreme ce
Preasfinţitul Atanasie nu primea la împărtăşire bisericească pe Arie cel
fără de lege, deşi avea scrisori împărăteşti ca să fie primit.
Drept aceea, a început pretutindeni a ridica învrăjbiri asupra celui
nevinovat şi a face zavistii cumplite, sârguindu-se ca să-l gonească nu
numai de pe scaun, ci şi din cetate, pe cel ce era vrednic de cereştile
locuinţe. Dar el era nemişcat, cântând ca David: De s-ar rândui asupra
mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea. Iar începător al sfatului celui
viclean era Eusebiu, cel mai sus pomenit, care numai numele de drept-
credincios purta, iar cu lucrul era rău credincios şi vas al necurăţeniei.
Acela, cu cei de un gând cu sine, intrând la împăratul, şi găsind
vreme potrivită, tulbura toate, ca să dea jos pe Atanasie de pe scaun. Căci
socotea ereticul că de îl va supăra pe Atanasie, lesne îi va birui şi pe ceilalţi
credincioşi, iar învăţătura lui Arie o va întări. Drept aceea, a adus asupra
dreptului clevetiri nedrepte şi a alcătuit pricini mincinoase, precum
ereticilor se părea că este de crezut. Apoi a cumpărat cu bani pe următorul
eresului lui Meletie, adică pe Ision şi pe Evdemon cel bogat în vicleşug,
cum şi pe Calinic, prea renumitul în răutate.
Iată greşelile ce se puneau asupra lui Atanasie: Mai întâi zicea că
sileşte pe egipteni ca să dea odăjdii Bisericii Alexandriei, spre îmbrăcarea
preoţilor, adică veşminte de in, catapetesme de altar, perdele şi alte
podoabe bisericeşti. Al doilea, că nu este voitor de bine al împăratului şi
că scrisorile împărăteşti le defaimă. Al treilea, că este iubitor de argint şi
că a trimis spre pază un sicriu plin cu aur la unul din prietenii săi. La
acestea s-a adăugat a patra pricină, aceea adusă de Ishiran, mincinosul
preot al Mariotului; pentru că acel viclean şi înşelător, meşter întru
69
răutate, luând nume de preot fără de obişnuita sfinţenie asupra sa şi
lucrând multe lucruri de ruşine şi cumplite, nu numai s-a arătat vrednic
de lepădare şi de ocară, ci şi de nemilostivă pedeapsă.
Fericitul Atanasie, înştiinţându-se de cele spuse despre dânsul, fiind
sârguitor cercetător al acestora, şi ca o piatră de Lidia, precum se zice, a
trimis pe Macarie, prezbiterul, la Mariot; ca, cercetând cu dinadinsul, să
ştie toate lucrurile cele rele ale lui Ishiran. Iar acesta, temându-se de
cercetare şi de mustrare, a fugit de acolo şi mergând în Nicomidia, la
Eusebiu, episcopul, s-a apropiat de Atanasie, strigând fără ruşine asupra
lui, clevetindu-l şi amar ocărându-l; pentru că într-acest fel este răutatea
vrăjmaşului şi când nu are adevărată făţărnicie, atunci se ţine de
minciună şi pe faţă se într-armează asupra adevărului. Iar Eusebiu şi cei
cu dânsul au socotit pe Ishiran ca pe un preot adevărat, deşi era depărtat
de Dumnezeu şi călcător de sfinţitele pravile; apoi îl cinstea pe acela
foarte mult, pentru că este firesc ca fiecare să iubească pe cel asemenea cu
sine, sau în răutate sau în bunătate.
Drept aceea, ei arzând de mânie asupra lui Atanasie, din multă
urâciune, o! Ce plin de mare bucurie au văzut pe Ishiran! Pe acest suflet
plin de îndrăzneală îl înteţeau cu nădejdea bunătăţilor şi cu treaptă de
episcopie făgăduiau a-l cinsti, numai de ar putea ca să alcătuiască vreo
năpăstuire şi clevetire asupra dreptului, dându-i ca plată începătoria peste
multe suflete şi treapta episcopiei, pentru clevetire şi grăire de rău.
El fiind meşter la un lucru ca acela, se încuraja, aruncând minciuni
asupra lui Atanasie, celui nevinovat şi zicând că Macarie prezbiterul, după
porunca lui, năvălind tâlhăreşte asupra bisericii lui Ishiran, l-a scos cu
mare mânie din altar, apoi Sfinţita Masă a răsturnat-o şi a prăvălit-o la
pământ, iar paharul dumnezeieştilor Taine l-a sfărâmat şi sfintele cărţi cu
foc le-a ars. Această clevetire a lui Ishiran primind-o ca un adevăr urâtorii
lui Atanasie, şi alte clevetiri aruncând, s-au apropiat de împăratul
Constantin, clevetind asupra Sfântului Atanasie, şi prin aceea mai ales
întărâtau pe împăratul spre mânie, căci ziceau: "Atanasie defaimă
scrisorile stăpânirii voastre, nu ascultă poruncile împărăteşti, neprimind
pe Arie la împărtăşirea bisericească". Împăratul la început s-a tulburat
puţin, apoi, socotind lucrul acela, era întru nepricepere; pentru că ştia
faptele bune ale lui Atanasie, dar şi cuvintele celor ce cleveteau asupra lui
le socotea că sunt vrednice de credinţă.
Drept aceea, el ţinea calea de mijloc, încât nici pe Atanasie nu-l
osândea, nici nu nesocotea cercetările cele pentru dânsul. De vreme ce
atunci erau sărbători în Ierusalim şi din toate părţile se adunau episcopi, a
poruncit acestora ca, adunându-se în Tir, să facă cercetare despre marele
Atanasie; la fel şi despre Arie, să judece dacă este cu adevărat precum
învaţă acela în hotarele sfintei credinţe şi dacă se ţine de învăţăturile cele
70
drepte ale adevărului; şi dacă a suferit surghiun din zavistie, apoi iarăşi să
fie primit de cler şi de sobor, după aceea să se unească cu celălalt corp
bisericesc; iar de vedeau împotrivire şi că învaţă cele îndărătnice, apoi să
fie judecat după sfintele legi şi să-şi ia pedeapsa cea vrednică după faptele
sale.
Sosind atunci al 30-lea an al împărăţiei lui Constantin, în care se
adunaseră din diferite cetăţi episcopii în Tir, Macarie, prezbiterul, fu adus
de ostaşi cu mâinile legate; iar între ei era şi voievodul, vrând să judece
împreună cu episcopii, la fel şi alţii din alte stăpâniri mireneşti; atunci au
stat de faţă şi clevetitorii şi judecata a început.
Deci, chemară pe Atanasie, pârât mai întâi pentru îmbrăcăminţile
cele bisericeşti şi pentru perdele, apoi pentru iubirea de averi cu
nedreptate; dar îndată acea clevetire s-a văzut că e mincinoasă şi cu
încredinţare s-a arătat neomenia lor. Deci, aceasta astfel fiind, a venit în
ceasul acela de la împărat o scrisoare la judecată, prin care defăima mult
pe clevetitori, iar pe Atanasie îl apăra de pricinile cele nedrepte.
Apoi cu blândeţe şi cu prieteşug îl chemă la împărat, căci doi
prezbiteri din Biserica Alexandriei, Apis şi Macarie (nu acesta care se
adusese legat la judecată, ci altul cu acelaşi nume), venind în Nicomidia,
au spus împăratului toate cele despre Atanasie: cum învrăjbitorii au
scornit lucruri mincinoase asupra sfântului bărbat şi au făcut sfat viclean.
Iar împăratul cunoscând adevărul şi clevetirea care ieşise din zavistie, a
trimis o scrisoare către episcopii care se aflau la judecată în Tir; deci, când
s-a citit scrisoarea la judecata aceea, îndată pe eusebieni i-a cuprins frica
şi nu ştiau ce să facă; însă de multă zavistie pornindu-se, nu încetau din
sălbăticia lor, nici nu s-au socotit că au fost biruiţi şi ruşinaţi, ci
întorcându-se la alte minciuni, cleveteau asupra prezbiterului Macarie, cel
adus la judecată şi de faţă se punea şi Ishiran; iar martori erau eusebienii,
pe care Atanasie mai înainte i-a îndepărtat ca pe nişte mincinoşi şi
nevrednici de credinţă. Apoi, Atanasie vrea ca să se dovedească cu
încredinţare de este Ishiran preot cu adevărat şi pentru pricina aceasta
singur făgăduia să răspundă.
Acestea grăindu-le el, judecătorii n-au voit astfel, ci făceau judecata
asupra lui Macarie. Şi slăbind clevetitorii cu minciuni, era trebuinţă ca să
se facă cercetare la locul acela unde ziceau că s-a făcut de către Macarie
risipirea altarului, adică în Mariot. Dar văzând Atanasie că sunt trimişi în
Mariot clevetitorii care erau blestemaţi, şi nesuferind nedreptatea ce se
făcea, a zis: "S-a stins dreptatea, adevărul s-a călcat, a pierit dreapta
judecată, a fugit de la judecători legiuita cercetare şi privirea cu de-
amănuntul a lucrurilor; căci nu este cu cuviinţă ca acel ce voieşte să se
îndrepte să fie în legături, iar clevetitorilor şi vrăjmaşilor să se dea
dreptate şi tot ei să judece pe cel ce-l clevetesc".
71
 Acestea le spunea marele Atanasie pe faţă şi la tot soborul le
mărturisea. Deci, văzând că nimic nu sporeşte, înmulţindu-se învrăjbitorii
şi zavistnicii asupra lui, s-au dus în taină la împărat; atunci soborul acela,
sau mai bine aş zice acea vicleană adunare, a judecat pe Atanasie în lipsă.
Şi făcându-se în Mariot cercetare nedreaptă pentru faptul cel spus
înainte şi făcându-se toate după voia şi pofta vrăjmaşilor, a judecat că
Atanasie să fie scos cu desăvârşire din scaun, când ei înşişi erau vrednici
de îndepărtare. Apoi au mers la Ierusalim, unde pe Arie, luptătorul de
Dumnezeu, l-au primit la împărtăşirea bisericească, aceia care numai cu
limba se numeau dreptcredincioşi, iar la soborul care a fost în Niceea, cu
prefacere au iscălit că primesc cuvintele "de-o fiinţă".
Dar cei ce ţineau credinţa cea dreaptă cu inima şi cu gura, aceia
luând aminte la cuvintele şi povestirile lui Arie şi cu dinadinsul pe acelea
judecându-le, au cunoscut înşelăciunea care se tăinuia sub ascunderea
cuvintelor celor multe şi vânând pe acela, ca pe o vulpe, l-au văzut că pe
un vrăjmaş al adevărului. Apoi o altă scrisoare a venit de la împăratul,
spunând lui Atanasie să vină la dânsul (căci Atanasie nu ajunsese la
împărat); la fel şi tuturor clevetitorilor şi judecătorilor le poruncea ca
degrabă să vină înaintea lui.
Această veste a adus multă frică soborului, pentru că se temeau
învrăjbitorii, care făcuseră judecată nedreaptă, ca să nu se vădească
nedreptatea lor; de aceea cei mai mulţi s-au dus la locul lor. Iar Eusebiu şi
Teognis, episcopul Niceei şi ceilalţi, pentru unele pricini găsite cu
meşteşug, au voit să zăbovească în acel loc nu puţină vreme, iar
împăratului i-au răspuns prin scrisori. În acea vreme Atanasie fiind
înaintea împăratului, în Nicomidia, s-a apărat cu dreptate şi curaj de
clevetirea cea privitoare la aur. Dar Eusebiu zăbovind mult, şi la împărat
voind să vină, împăratul a trimis pe Atanasie cu scrisorile sale în
Alexandria, la scaunul lui, dovedind toate clevetirile cele asupra lui uşoare
şi nedrepte.
Deci, şezând Sfântul Atanasie pe scaunul său, fiind şi Arie în
Alexandria, multă tulburare şi gâlceava se făcea de arieni în popor. Iar
fericitul Atanasie, nesuferind să vadă nu numai Alexandria, ci şi Egiptul
tulburat de Arie, a înştiinţat despre toate prin scrisoare pe împărat,
îndemnându-l să facă izbândire luptătorului de Dumnezeu şi
tulburătorului de popor. Atunci a venit în Alexandria fără întârziere
poruncă de la împărat ca să ducă pe Arie legat la judecata împărătească.
Arie fiind dus din Alexandria la împărat, când era în Cezareea, s-a
întâlnit cu Eusebiu, episcopul Nicomidiei, cu Teognis al Niceei şi cu
Maris, episcopul Calcedonului, cei de un gând cu el, şi, sfătuindu-se
împreună, alte clevetiri au alcătuit asupra lui Atanasie, netemându-se de
Dumnezeu, nici cruţând pe bărbatul cel nevinovat, ci o dorire având, să
72
acopere adevărul cu minciuna, precum zice dumnezeiescul Isaia:
Zămislesc osteneală şi nasc fărădelege, cei ce şi-au pus nădejdea lor în
minciună. Deci, aceia au zis:" Să ne acoperim cu minciuna". Acea
sârguinţă aveau acei eretici fărădelege, adică să dea jos pe fericitul
Atanasie de pe scaunul său, ca mai mare putere să aibă asupra
credincioşilor.
Drept aceea, Arie a mers la împărat, vrând ca să se justifice, iar
Eusebiu şi cei cu dânsul să ajute nedreptăţii lui Arie; iar asupra lui
Atanasie şi asupra adevărului să mărturisească minciună pe faţă. Deci,
când au stat înaintea împăratului, îndată au fost întrebaţi de sobor ce au
făcut în Tir şi ce au lucrat acolo, ce fel de judecată au făcut pentru
Atanasie.
Iar ei au răspuns, zicând: "Pentru celelalte greşeli ale lui Atanasie, o!
Împărate, nu ne mâhnim, ci numai pentru Sfântul Altar, pe care el l-a
risipit şi pentru paharul cel cu Sfintele Taine pe care l-a sfărâmat în
bucăţi; apoi pentru că griul ce se trimitea după obicei din Alexandria la
Constantinopol l-a oprit a se trimite şi l-a ţinut la sine, de această mâhnire
suntem cuprinşi; acestea ne întristează, ele rănesc sufletul nostru. Martor
la aceste fapte rele ale lui sunt: Adamatie, Anuvion şi Arvestion; iar
pentru toate acestea fiind vădit de către episcopi, a fugit de judecata cea
vrednică după faptele sale, însă de scoaterea din scaun n-a putut fugi, ci
de obşte s-a lepădat de tot soborul, ca unul ce a îndrăznit nişte lucruri rele
ca acestea".
Acestea grăindu-se, împăratul mai întâi tăcând, se tulbura în sine,
apoi neputând să îmblânzească pe clevetitori, a zis că Atanasie să fie
trimis o vreme în Galia; dar nu pentru că a crezut clevetirea şi nici de
mânie nu era cuprins, ci ca Biserica să aibă pace, precum cu dovadă
mărturisesc cei ce ştiu rânduiala împărătească. Pentru că vedea împăratul
citi episcopi s-au sculat împotriva lui Atanasie şi cită gâlceava era pentru
dânsul în poporul Alexandriei şi al Egiptului. Deci, vrând să aline o
furtună ca aceea şi să potolească tulburarea pricinuită de atâţia episcopi, a
zis sfântului să se îndepărteze din cetate câtăva vreme.
După aceasta, împăratul s-a dus din viaţă, după 30 de ani de domnie,
iar de la naştere având 65 de ani. El după moarte a lăsat moştenitori ai
împărăţiei sale pe cei trei fii: Constantin, Constanţiu şi Constans, cărora
le-a împărţit împărăţia; iar celui mai mare fiu, Constantin, i-a dat cea mai
mare parte din împărăţie. Şi pentru că nu era nici unul din fii la sfârşitul
lui, testamentul lui l-a încredinţat unui prezbiter, care avea sufletul în
taină vătămat de reaua credinţă a lui Arie.
Şi precum ascundea eresul, aşa şi testamentul împărătesc l-a tăinuit;
apoi, fiind de mulţi întrebat, dacă împăratul la moartea lui a făcut vreun
testament, el n-a spus. Şi avea pe ascuns părtaşi la acest lucru pe oarecare
73
din famenii împărăteşti. Întârziind cel mai mare fiu, Constantin, să vină la
tatăl său care murise, Constanţiu din Antiohia s-a grăbit şi a venit mai
înainte de toţi. Aceluia preotul i-a dat în ascuns testamentul împărătesc,
iar pentru aceasta cerea un dar de la dânsul, ca şi el să se apropie de arieni
şi să le ajute; apoi să mărturisească precum că Hristos nu este Dumnezeu,
nici Stăpân a toate, ci făptură, iar nu făcător.
O! Neînţelegere şi nebunie! Cel mai sus zis Eusebiu şi ceilalţi cu
dânsul aşteptau ca să alcătuiască şi să întărească învăţătura credinţei lui
Arie; însă numai dacă noul împărat ar întări surghiunirea lui Atanasie,
care, după ei, cu dreptate şi foarte bine s-ar fi făcut.
În acea vreme au atras la credinţa lor pe cel ce era mai mare în
palatele împărăteşti, şi de la acela şi până la ceilalţi fameni a intrat boala
ereziei lui Arie, care prin firea lor erau lesnicioşi spre primirea răului.
Apoi şi soţia împăratului îndărătnicindu-se, s-a umplut de acea vătămare
eretică. După aceea, la sfârşit, chiar împăratul se înşelă de socoteală
ariană şi s-a ridicat asupra Domnului Hristos, Stăpânul său; încât s-a
împlinit cuvântul dumnezeiescului Ieremia: Păstorii au făcut păgânătate
asupra Mea; deci, la arătare a poruncit ca să fie primită învăţătura lui Arie
şi aşa toţi episcopii ca dânsul înţelegeau, iar pe cei ce nu se vor supune,
să-i silească a o primi.
În acea mare furtună şi tulburare, cârmacii bisericeşti (patriarhii)
erau aceştia: Maxim al Ierusalimului (333-350), Alexandru al
Constantinopolului (327-337), şi acesta de care vorbim, adică Atanasie al
Alexandriei (328-373), care deşi era în surghiun, însă nu lăsase cârma
bisericii, cu cuvântul şi cu scrisul îndreptând dreapta credinţă. Iar
Eusebiu al Nicomidiei, cu cei ce erau cu dânsul, pentru a sa rea credinţă,
cu osârdie se nevoia ridicând război asupra celor dreptcredincioşi, pentru
că nu era acolo cineva ca să stea împotriva lui Arie; căci mulţi dintre
stăpânitori se alipiseră de dânsul, iar Atanasie era în surghiun.
Dar Atot-Înţeleptul Dumnezeu a risipit sfaturile lor, tăind răutatea şi
viaţa lui Arie, a cărui limbă hulitoare cu cât scotea cuvinte asupra dreptei
credinţe, cu atât mai mult cele dinăuntru s-au vărsat şi zăcea ticălosul
aruncat în locurile cele murdare; apoi, cu judecată dreaptă, limba cea
neînfrânată a tăcut şi vasul cel rău, plin de gunoiul vicleanului, după
vrednicie s-a deşertat. Astfel, acel începător de eres lepădându-şi sufletul
şi trupul pierind cu ticăloşie, Eusebiu şi cei de o răutate cu dânsul au luat
singuri toată osteneală pentru apărarea şi lăţirea eresului, având pe
famenii împărăteşti ca pe nişte mâini, care le ajutau foarte mult.
Şi multă sârguinţa aveau, cum ar putea să astupe gura lui Atanasie,
ca să nu înveţe dreapta credinţă; însă Dumnezeu, purtătorul de grijă al
tuturor, a înduplecat inima celui mai mare fiu al marelui împărat
Constantin, care avea acelaşi nume de Constantin, şi precum cu anii şi cu
74
întâietatea era cel mai mare dintre fraţi, aşa şi cu stăpânirea împărătească
mai întâi, având stăpânirea cea de sus a Galiei (337-340).
Acela a eliberat pe Sfântul Atanasie din surghiun şi l-a trimis la
scaunul Alexandriei, cu scrierile acestea: "Biruitorul Constantin scrie
Bisericii Alexandriei şi poporului să se bucure; socotesc că nici unul nu
este între voi, care să nu ştie faptele marelui propovăduitor al dreptei
credinţe şi învăţătorul legii lui Dumnezeu, adică Atanasie, căruia nu de
mult i s-a întâmplat ca să vină asupra lui război de obşte de la vrăjmaşii
adevărului şi cum i s-a poruncit să petreacă în Galia cu mine, ca să poată o
vreme scăpa de nevoia ce se afla asupra capului lui, iar el n-a fost osândit
cu totul la izgonire; dar i-au dat pace, nelăsând să vină asupră-i nimic din
cele fără de voie, deşi este răbdător cu adevărat ca nimeni altul, căci cu
dumnezeiască râvna aprinzându-se, orice fel de greutate cu înlesnire
putea suferi; chiar fericitul Constantin, tatăl nostru, voia să-l întoarcă
degrabă la scaun, însă venind la sfârşitul vieţii lui şi neajungând ca să-şi
îndeplinească gândul pentru dânsul, mie, moştenitorul său, mi-a lăsat
lucrul acesta, dându-mi desăvârşita poruncă pentru bărbatul acesta; deci,
vă poruncesc ca acum, cu toată cinstea şi cu luminate întâmpinări, să-l
primiţi".
Cu o scrisoare împărătească ca aceasta Sfântul Atanasie a ajuns la
Alexandria şi l-a primit cu bucurie soborul credincioşilor. Iar citi erau de
credinţa cea arienească, adunându-se între dânşii, iarăşi au ridicat asupra
lui războaie şi tulburări, iar pricinile clevetirii asupra sfântului le dădeau
eusebienii, zicând că fără judecată soborului s-a întors la scaun şi numai
după voia sa a intrat în biserică; apoi cleveteau pe fericitul despre o mână
moartă, ca şi cum prin aceea ar face farmece şi vrăji, fiind singuri ticăloşii
cu adevărat vrăjitori şi fermecători.
Iar mâna aceea ziceau că ar fi a lui Arsenie, un cleric, ca şi cum cu un
meşteşug oarecare al lui Atanasie ar fi fost mâna aceea tăiată; şi aceasta
au adus-o vrăjmaşii la auzul împăratului Constanţiu, şi cu osârdie îl rugau
ca îndată să osândească pe Atanasie la veşnicul surghiun; însă împăratul a
poruncit ca mai întâi să se facă cercetare pentru acesta: şi, de se va afla
Atanasie vinovat de păcatul ce s-a zis, atunci după lege să primească
judecată.
A trimis pe un bărbat Arhelau, unul din casnicii săi, împreună cu
Non, cârmuitorul din Fenicia, spre încredinţată cercetare a lucrului
acestuia. Aceia când au ajuns în Tir, unde aştepta Atanasie, au amânat
cercetarea puţină vreme, până ce vor veni din Alexandria clevetitorii cei
aşteptaţi, care ziceau că acea fărădelege a lui Atanasie, adică tăierea
mâinii lui Arsenie şi farmecele, ei înşişi cu ochii lor le-au văzut; însă
această amânare a cercetării s-a făcut prin dumnezeiasca rânduială,
precum şi sfârşitul va arăta.
75
 Căci Dumnezeu de sus privind pe toţi şi izbăvind pe cel năpăstuit de
cei ce îi făceau strâmbătate, a îndelungat vremea până ce Arsenie, despre
care potrivnicii cleveteau asupra lui Atanasie, avea să fie în Tir; iar
Arsenie acela era unul din clevetitorii Bisericii Alexandriei, citeţ cu
rânduiala, care făcând o fărădelege mare, avea să aibă judecată
nemilostivă şi pedeapsă, de care temându-se, a fugit, nefiind ştiut de
nimeni multă vreme; iar viclenii potrivnici ai lui Atanasie, fiind isteţi întru
răutate şi neaşteptând ca Arsenie să se mai arate de ruşine pentru păcatul
cel făcut cu îndrăzneală, au spus că este a lui mâna cea moartă, iar pe
Atanasie pretutindeni îl propovăduiau că a făcut o fărădelege urâtă; însă
străbătând vestea prin toate părţile, cum că Atanasie pentru mâna cea
tăiată a lui Arsenie suferă judecată, a auzit şi acel Arsenie, care se
ascundea în locuri neştiute; iar el, milostivindu-se spre părintele şi
făcătorul său de bine, apoi durându-l inima pentru adevărul cel ce cu
nedreptate se biruia de minciună, a ieşit din locurile cele ascunse, în care
se ascundea şi, pe ascuns venind în Tir, lui Atanasie singur s-a arătat
deosebit, căzând la sfintele lui picioare.
Deci, fericitul Atanasie bucurându-se de venirea lui, i-a poruncit ca
să nu se arate înainte de judecată. Iar uriciunea potrivnicilor prea
înrăutăţită nu se alina, ci ei nu se săturau de mincinoase clevetiri asupra
lui Atanasie, adăugind mai multă răutate şi minciună; căci au momit
ticăloşii eretici pe o femeie fără ruşine, ca să zică despre Atanasie cum că
el, găzduind la dânsa, a silit-o şi a făcut fărădelege.
Deci, când judecătorii şi clevetitorii au stat de faţă, s-a adus înăuntru
femeia aceea plângând şi jeluindu-se asupra lui Atanasie, pe care
niciodată nu-l văzuse, nici nu ştia ce fel este la chip; iar ea zicea:" L-am
primit pe el în casa mea, pentru Dumnezeu, ca pe un bărbat cinstit şi
sfânt, dorind să dea casei mele binecuvântare şi iată că cele ruşinoase am
primit de la dânsul; pentru că fiind miezul nopţii, a venit la mine pe când
dormeam şi cu sila m-a batjocorit, nescoţându-mă nimeni din mâinile lui,
căci toţi cei din casa mea dormeau cu somn greu".
Astfel, pe când ea fără ruşine bârfea şi clevetea, un prieten al lui
Atanasie, anume Timotei, prezbiterul, stând cu dânsul dinafară de uşă şi
auzind clevetirea aceea, s-a pornit cu duhul şi fără de veste intrând
înăuntru, a stat înaintea clevetitoarei aceleia, ca şi cum era Atanasie, şi
zicea către dânsa cu îndrăzneală: "Femeie, eu te-am silit întru această
noapte, precum tu grăieşti? Eu?". Iar ea fără ruşine a strigat către
judecători, zicând: "Acesta este nelegiuitul, acesta este vrăjmaşul curăţiei
mele, acesta, iar nu altul este cel ce a găzduit la mine; care pentru facerea
de bine a mea, cu batjocură mi-a răsplătit".
Acestea auzindu-le judecătorii, au râs, iar potrivnicii s-au ruşinat
foarte mult, pentru că s-a descoperit minciuna lor şi li s-a făcut ruşine şi
76
ocară; deci toţi mirându-se de acea nedreaptă clevetire, n-au socotit lui
Atanasie acel păcat. Dar ce au făcut potrivnicii? Pe cea dintâi ruşine vrând
s-o acopere, cu a doua clevetire au început a mustra pe sfântul bărbat
pentru farmece, şi au adus la mijloc o mână moartă, lucru urât şi de
spaimă la vedere şi cu acea mâna fără ruşine arătau asupra sfântului,
zicând: "Aceasta o! Atanasie te vădeşte pe tine, aceasta te prinde şi te ţine
tare, ca să nu scapi de judecată; de aceasta nici cu cuvintele, nici cu
meşteşugul, nici cu alt vicleşug nu vei putea să scapi.
Ştiu toţi pe Arsenie, căruia tu cu nedreptate şi cu nemilostivire i-ai
tăiat mâna aceasta. Deci, spune acum la ce lucru aveai trebuinţă de
aceasta? Şi pentru care pricină ai tăiat-o?". Iar el cu glas blând, precum se
cădea unui bărbat următor lui Hristos, Domnul său, Celui judecat
oarecând de iudei, Care nu s-a împotrivit nici nu a strigat, ci ca o oaie spre
înjunghiere S-a dus, pe de o parte tăcând, iar pe de alta cu blândeţe
răspunzând, zicea: "Cine este dintre voi care ştie pe Arsenie bine? Sau
cine este ca să spună cu adeverire că această mână este a lui?"
Deci, pe când mulţi se sculau de pe scaunele lor şi ziceau că ştiu bine
pe Arsenie şi că aceasta este mâna lui, îndată Atanasie luând perdeaua, a
poruncit lui Arsenie ca să stea în mijloc. Deci, Arsenie a stat în mijlocul
judecăţii aceleia viu şi sănătos, având amândouă mâinile întregi. Iar
fericitul căutând spre clevetitori, le-a zis:" Nu este acesta cel cunoscut
tuturor alexandrinilor, nu este acesta Arsenie? Nu este acesta căruia voi
ziceţi că îi este mâna tăiată?". Şi a poruncit lui Arsenie ca mai întâi mâna
dreaptă, apoi mâna stânga să-şi întindă şi Atanasie a strigat, ca şi cum
chemând pe cei ce erau departe de adevăr: "Iată, o! Bărbaţilor şi Arsenie,
iată şi mâinile lui care nicidecum nu au cunoscut tăiere; arătaţi voi pe
Arsenie al vostru de-l aveţi şi spuneţi a cui este acea mină tăiată, care pe
voi singuri, ca pe cei ce aţi făcut acea tăiere vă osândiţi".
Atunci toţi s-au umplut de negrăită ruşine şi acoperindu-şi feţele, au
ieşit de la judecată şi au rămas numai purtătorii de arme. Iar poporul cel
plin de amăgire arienească, văzând pe episcopi şi pe judecători ieşind cu
mâhnire, a înconjurat pe Atanasie, dosădindu-l cu cuvinte aspre;
numindu-l vrăjitor şi fermecător mincinos şi multe alte cuvinte scoţând
asupra lui şi ocărându-l şi mâinile ridicându-le ca să-l sfâşie şi să-l ucidă.
Şi cu adevărat o făceau şi aceea de nu i-ar fi îmblânzit Arhelau, omul
cel împărătesc, şi de n-ar fi răpit pe Atanasie din mijlocul lor. Arhelau,
bun cu obiceiul, văzând nevinovăţia lui Atanasie, cum şi mulţimea
învrăjbitorilor şi răutatea lor cea neîmblânzită, l-a sfătuit ca, tăinuindu-se,
să fugă şi să se ascundă acolo, unde n-ar putea nimeni să-l afle. Deci,
luând pe Atanasie, l-a scos afară din cetate, prin ieşiri ascunse, ferindu-se
de poporul care se tulbură. Drept aceea, sfântul a fugit, iar judecătorii cei
nedrepţi în altă zi adunându-se iar fără Arhelau, omul cel împărătesc, au
77
judecat pe dreptul Atanasie, ca pe un desfrânat, vrăjitor şi fermecător. Şi
scriind pricinile osândirii acestuia, le-au împrăştiat pretutindeni,
închizând cetăţile şi bisericile prin toate părţile; apoi au ridicat şi au
mâniat asupra lui şi pe împăratul Constanţiu atât de mult, încât acesta
făgăduia averi şi cinste acelora care i-ar spune lui unde se află Atanasie,
viu sau mort, şi să-i aducă capul.
Iar el izgonindu-se, nu ca din hotarele stăpânirii greceşti, ci ca din
toată lumea, şi tăinuindu-se într-o groapă adâncă, care altădată a fost
fântâna şi acum se pustiise, fiind fără apă şi uscată, multă vreme a stat
ascuns, neştiind nimeni despre dânsul, decât numai un iubitor de
Dumnezeu care-l hrănea acolo. Apoi, începând unii a-l afla şi a doua zi
vrând să-l prindă, căci era urmărit pretutindeni cu multă sârguinţă, el
prin dumnezeiasca purtare de grijă, ieşind noaptea din groapă s-a dus
aiurea; apoi temându-se ca să nu-l afle şi să-l prindă, s-a dus în locuri
necunoscute.
Atunci împărăţea la Apus cel mai mic frate, Constans, după moartea
celui mai mare frate Constantin, care a fost ucis de ostaşi în Acvileea,
lângă râul Alsa. Apoi fericitul Atanasie, mergând în Europa, la Iuliu, papă
al Romei şi de însuşi împăratul Constans apropiindu-se, toate cele despre
sine le-a spus cu deamănuntul.
În acea vreme a fost în Antiohia sinodul episcopilor Răsăritului, care
se adunaseră pentru sfinţirea bisericii pe care marele Constantin a
început a o zidi şi a săvârşit-o Constanţiu, fiul lui, iar atunci se făcea
sfinţirea; pentru care pricină s-au adunat acolo toţi episcopii de la Răsărit,
între care erau mulţi arieni; aceia cu ajutorul împăratului, adunând
vicleanul lor sobor, iarăşi au judecat pe Sfântul Atanasie, care atunci era
în Apus, şi au trimis la papă Iuliu, în Roma, scrisori cu clevetiri asupra lui
Atanasie şi pornind pe papa ca să-l judece şi el; iar la Alexandria, în locul
lui Atanasie, mai întâi au ales pe Eusebiu din Emesa, bărbat învăţat, dar
acela n-a voit, ştiind ce fel de râvna are poporul Alexandriei pentru
păstorul său Atanasie.
Apoi au pus în scaunul acela pe Grigorie din Capadocia, arian rău
credincios, care neajungând în Alexandria, l-a întâmpinat Atanasie;
pentru că papă Iuliu cercetând cu de-amănuntul clevetirile cele puse
asupra lui Atanasie şi cunoscând că sunt mincinoase, a lăsat pe Atanasie
la scaunul lui, cu scrisorile sale, prin care ameninţa foarte tare pe cei care
au îndrăznit a-l alunga. Deci a fost primit sfântul cu bucurie mare de
credincioşii Alexandriei.
Potrivnicii înştiinţându-se despre aceea, fiindcă acum murise
povăţuitorul lor, Eusebiu al Nicomidiei, s-au tulburat foarte şi îndată au
îndemnat pe împărat să trimită oaste cu Grigorie din Capadocia, ca să-l
pună în scaun. Deci împăratul a trimis cu acel eretic Grigorie, ales de
78
eretici, pe un voievod anume Sirian, şi mulţime de soldaţi înarmaţi,
poruncindu-i să omoare pe Atanasie, iar lui Grigorie să-i dea episcopia.
Pe când în soborniceasca biserică din Alexandria se săvârşea slujba
cea de toată noaptea, fiind praznic şi tot credinciosul popor cu păstorul
său Atanasie priveghea în biserică, cântând, a venit Sirian voievodul, cu
ostaşi înarmaţi ca la război; şi înconjurând biserica, a cruţat pe popor,
vrând numai pe Atanasie a-l căuta spre ucidere, dar Dumnezeu
acoperindu-l, s-a tăinuit de popor şi a ieşit din biserică; a scăpat ca peştele
din mijlocul mrejei şi s-a întors iarăşi la Roma. Iar rău credinciosul
Grigorie, luând scaunul Alexandriei ca un răpitor, s-a făcut tulburare
cumplită în popor, care a ars o biserică ce se numea a lui Dionisie.
Sfântul Atanasie a petrecut în Roma trei ani, cinstindu-se foarte mult
de împărat şi de către papa Iuliu. Şi acolo avea prieten pe Sfântul Pavel,
arhiepiscopul Constantinopolului, care la fel era izgonit de pe scaun de
către păgâni. Apoi, prin sfatul împăraţilor Constanţiu şi Constans, s-a
făcut sobor de către episcopii Răsăritului şi ai Apusului în Sardica (Sofia,
anul 343), despre mărturisirea credinţei, cum şi despre Atanasie şi Pavel;
şi erau acolo episcopi din Apus mai mult de trei sute, iar din Răsărit mai
mulţi de şapte zeci, între care se afla şi cel mai înainte pomenit, adică
Ishiran, care în acea vreme era episcop al Mariotului.
Drept aceea, episcopii care se adunaseră din Asia, nici nu voiau să se
vadă cu cei din Apus, până nu vor goni din soborul lor pe Atanasie şi pe
Pavel iar cei din Apus nici nu voiau să audă de cuvintele lor. Deci, s-au
dus îndată cei din Răsărit în ţara lor; dar ajungând la Filipopol, cetatea
Traciei, acolo adunând soborul lor, sau mai bine zis vicleana adunare, au
dat anatemii pe faţă cuvântul "deofiinţă". O, răbdarea Ta, Hristoase,
Împărate! Adică au blestemat mărturisirea celor ce zic că Fiul este
deofiinţă cu Tatăl. Apoi acea păgânătate a lor au trimis-o pretutindeni,
celor care erau sub ascultarea lor.
Despre acestea înştiinţându-se sfinţii părinţi, care erau în Sardica,
mai întâi au dat anatemei acel sobor ereticesc şi de Dumnezeu hulitor,
cum şi rău slăvitoarea lor mărturisire; apoi pe clevetitorii lui Atanasie i-au
scos din treptele lor, iar hotărârea sfintei credinţe făcută în Niceea
întărind-o mai bine, au propovăduit pe Dumnezeu Fiul, că este deofiinţă
cu Dumnezeu Tatăl, în putere şi în dumnezeire.
După toate acestea, Constans, împăratul Apusului, prin scrisorile
sale, a rugat pe fratele său Constanţiu, împăratul Răsăritului, ca să
poruncească lui Atanasie şi Pavel să se întoarcă la scaunele lor. Iar
Constanţiu neprimind întoarcerea lor, împăratul Constans i-a scris înapoi
cu cuvinte mai aspre, zicând: "De nu mă vei asculta de voie, atunci chiar şi
nevrând tu, voi pune pe fiecare dintr-înşii în scaunul lor, pentru că cu
putere şi cu arme voi veni asupra ta".
79
 Atunci împăratul Constanţiu, temându-se de îngrozirea fratelui său,
a primit pe Sfântul Pavel, care venise mai înainte, şi la scaunul său cu
cinste l-a trimis; iar pe Sfântul Atanasie cu scrisorile sale, l-a chemat la
sine de la Roma, şi vorbind cu dânsul, l-a văzut că este bărbat foarte
înţelept şi de Dumnezeu insuflat şi s-a mirat de înţelepciunea lui cea
mare; apoi a făcut multă cinste, întorcându-l la scaunul lui cu slavă, şi
chiar el însuşi l-a petrecut şi a scris către poporul Alexandriei şi către toţi
episcopii şi boierii care erau în Egipt, către Nestorie, Augustalie şi către
stăpânitorii care erau în Tebaida şi în Libia, ca să primească pe Atanasie
cu multă cinste şi cucernicie.
Fericitul întărindu-se cu acele scrisori împărăteşti, s-a dus prin Siria,
prin Palestina şi apoi în Sfânta Cetate a Ierusalimului, unde a fost primit
cu dragoste de Preasfinţitul Maxim Mărturisitorul, episcopul
Ierusalimului; şi şi-au spus unul altuia primejdiile şi ispitele care le-au
pătimit pentru Hristos; apoi prea sfinţitul patriarh, chemând pe episcopii
Răsăritului, aceia care de frica arienilor s-au învoit la alungarea lui
Atanasie, i-a făcut prieteni cu Atanasie şi care i-au dat lui vrednica cinste;
iar el cu bucurie le-a iertat toate greşelile.
A venit apoi în Alexandria, la scaunul său, cu multă cinstire,
întâmpinându-l tot poporul cu negrăită bucurie; şi adunându-se toţi
episcopii şi boierii, la primirea lui, l-au dus înăuntru cu cinste. Aceasta a
fost a treia izgonire a Sfântului Atanasie, după celelalte două şi astfel a
fost întoarcerea lui la scaun.
După nenumărate osteneli şi dureri, răsuflând puţin, apoi socotind
că cealaltă viaţă a să o va petrece în odihnă, s-au ridicat asupra lui iarăşi
învăluirile primejdiilor cumplite; căci, când păgânul Magnenţiu,
voievodul oştilor Romei, s-au sfătuit cu cei de un gând ai săi şi au ucis pe
drept credinciosul împărat Constans, stăpânul său (anul 350), atunci
arienii au ridicat iarăşi cornul lor şi au pornit război cumplit asupra
Bisericii lui Hristos. Deci, iarăşi au început asupra lui Atanasie a porni
bântuielile, prigonirile şi răutatea cea veche; iarăşi au ieşit împărăteştile
porunci şi îngrozirile lui Atanasie, înfricoşările pe uscat şi pe mare. Pentru
că cel mai sus pomenit Grigorie din Capadocia, care mai înainte se alesese
de arieni la scaun în locul lui Atanasie, venind în Alexandria, a cutremurat
Egiptul, a mişcat Palestina şi a umplut tot Răsăritul de tulburări; apoi au
fost alungaţi luminătorii lumii de la scaunele lor: Sfântul Maxim din
Ierusalim şi Sfântul Pavel din Constantinopol.
În Alexandria, cele ce s-au făcut, singur Sfântul Atanasie le spune
astfel: "Au venit unii din Alexandria, căutând să ne ucidă şi cele de acum
au fost mai amare decât cele dintâi; pentru că oastea a înconjurat biserica
deodată şi, în loc de rugăciuni, erau strigări, răcnete şi tulburări"; acestea
au fost în sfintele 40 de zile.
80
 Apoi, intrând Grigorie din Capadocia, pe care-l trimiseseră
macedonenii şi arienii şi-a împlinit răutatea cu care se deprinsese de la cei
ce l-au trimis; pentru că după săptămână Sfintelor Paşti, fecioarele erau
aruncate în închisori, episcopii erau legaţi şi purtaţi de ostaşi, casele
sărmanilor şi ale văduvelor se jefuiau şi se făcea în cetate război
desăvârşit: creştinii ieşeau noaptea din cetate, bisericile se pecetluiau şi
clericii se primejduiau pentru fraţii lor; toate acestea erau cu adevărat
cumplite, dar după aceea, s-au făcut altele şi mai cumplite.
Pentru că, după sfintele 50 de zile, poporul postind, a ieşit la
mormântul Sfântului Mucenic Petru, ca să se roage, căci toţi fugeau de
Grigorie şi de împărtăşirea lui. Deci, înştiinţându-se prea vicleanul acela
despre aceasta, a îndemnat asupra lor pe generalul Sebastian, care era
maniheu cu credinţa; iar el cu mulţime de ostaşi, purtând săbii, arce şi
săgeţi, s-a repezit în biserică, năvălind asupra poporului; dar a găsit puţini
rugându-se, căci cei mai mulţi se duseseră, fiindcă se întârziase vremea.
Iar celor ce erau în biserică, acelora le-a făcut mai cumplită muncire:
că aprinzând un foc mare şi punând pe fecioare lângă foc, le silea să
mărturisească că sunt de credinţa lui Arie şi după ce n-a putut să le
silească pe acestea, căci le-a văzut cu totul nebăgătoare de seamă de foc şi
de îngroziri - şi fiind nebiruite în dreapta lor credinţă, le-a dezbrăcat; apoi
a poruncit să le bată fără cruţare, iar feţele lor le-au zdrobit cu rănile,
încât după multă vreme, abia au putut fi cunoscute de ai lor. Iar pe nişte
bărbaţi, 40 la număr, i-a chinuit cu o chinuire nouă, pentru că, tăind
toiege de finic, cu ghimpi ascuţiţi, le-a jupuit spatele; aşa încât trupurile
unora le tăiau cu ghimpii cei înfipţi, iar alţii nesuferind durerile, au murit
de răni. Apoi pe toate fecioarele, mai ales pe cele ce le-au chinuit, le-au
trimis la surghiun în marele Oasim, iar trupurile cele moarte ale ucişilor
creştini drept-credincioşi n-au lăsat să le ia ai lor, ci ostaşii le-au ascuns
într-un loc, socotind în acest chip să se ascundă sălbăticia lor atât de
mare. Aşa au făcut cei înşelaţi cu mintea şi nebuni; iar cei drept-
credincioşi bucurându-se de pătimitorii lor şi de mărturisirea lor cea tare,
dar tânguindu-se de trupurile lor cele neştiute, s-a vădit mai mult
păgânătatea şi sălbăticia chinuitorilor.
După aceasta au trimis în surghiun pe episcopii din Egipt şi din
Libia: pe Amonie, Mon, Gaie, Filon, Ermi, Paulin, Psinosir, Nilamon,
Agaton, Agamfon, Marcu şi alt Amonie şi Marcu, Dracontie, Adelfie,
Agatinodor; iar pe preoţii Ierax, Dioscor şi alţii, atât de mult îi chinuiau cu
amar, încât unii au murit pe drumuri, alţii în surghiun. Deci, au osândit la
veşnic surghiun mai mult de 30 de episcopi; - căci sârguinţa lor era ca a
lui Ahab, de ar fi putut din tot pământul să scoată şi să piardă adevărul.
Scriind acestea însuşi marele Atanasie singur, a înştiinţat despre fugirea
sa; iar celelalte le va spune povestirea care va urma.
81
 Constanţiu împăratul, după moartea fratelui său, împăratul
Constans, biruind pe Magnenţiu, stăpânea Răsăritul şi Apusul; şi precum
în Răsărit aşa şi în Apus răspândea erezia arienească, silind pe episcopii
apuseni, în toate chipurile, pe unii cu frica, iar pe alţii cu îmbunări, cu
daruri şi cu alte înşelăciuni, spre a se învoi cu erezia lui Arie şi să fie
părtaşi la credinţa lor cea rea. Apoi a poruncit ca să se adune sobor în
Mediolan, cetatea Italiei, pentru alungarea lui Atanasie, pentru că aşa
credeau, că se va întări erezia, când Atanasie va fi cu totul lepădat şi
pierdut dintre cei vii.
Drept aceea, mulţi au ajuns la un gând cu împăratul, unii de frică,
alţii de cinstea împărătească fiind atraşi; iar cei ce erau tari în dreapta
credinţă, s-au ferit de soborul acelora; unul ca acela era Eusebiu,
episcopul Vercellaei, Dionisie al Mediolanului, Rodan al Tolosaei, Paulin
al Treverului şi Lucifer al Calavritei; aceştia n-au iscălit alungarea lui
Atanasie, socotind că aceasta este lepădarea dreptei credinţe. Pentru
aceasta ei au fost trimişi la Arimini, în surghiun; iar toţi ceilalţi episcopi s-
au adunat în Mediolan (355) şi au judecat pe Atanasie ca să fie alungat.
Nu este cu necuviinţă ca să povestim aici despre neiscălirea lui
Eusebiu şi Dionisie, la soborul cel nedrept. Adunându-se în Mediolan vreo
30 de episcopi şi neaşteptând să vie alţi drept-credincioşi, au alcătuit
singuri soborul, iscălindu-şi numele lor, iar Dionisie al Mediolanului, care
nu era de mult ridicat la rânduiala episcopiei, şi tânăr fiind de ani, a fost
silit ca să iscălească la acel sobor pentru că s-a ruşinat de episcopii cei
vechi şi cinstiţi, de aceea a iscălit împreună cu dânşii. După aceasta, drept
credinciosul Eusebiu al Vercelaei, bătrân de ani, a venit în Mediolan -
după ce se săvârşise acel sinod numai cu iscăliturile acelora - şi-l întrebă
pe Dionisie: "Ce se face în acest sinod?" Iar Dionisie spunând că acum s-a
săvârşit nedreapta judecată asupra lui Atanasie, a mărturisit cu multă jale
şi căinţă greşeala să, că fiind înşelat, a iscălit alungarea lui Atanasie; deci,
l-a mustrat pentru aceasta fericitul Eusebiu, ca un părinte pe fiu, căci
Dionisie îl avea pe Eusebiu ca părinte duhovnicesc, întâi pentru
bătrâneţile lui şi al doilea pentru că era de mai mulţi ani episcop al
Vercelaei şi era mai presus decât al Mediolanului.
Însă văzând Eusebiu pocăinţa lui Dionisie, nu-l lăsa să se mâhnească
şi zicea: "Eu ştiu ce să fac pentru ca să se şteargă numele tău din mijlocul
lor". Atunci, înştiinţându-se episcopii arieni de venirea lui Eusebiu, l-au
chemat în adunarea lor şi i-au arătat judecata cea alcătuită despre
lepădarea lui Atanasie cu iscăliturile lor; deci, ei voiau, ca şi el să-şi pună
numele acolo, iar Eusebiu făcându-se ca şi cum s-ar învoi şi ar iscăli la
soborul lor, a luat hârtia şi citea numele episcopilor care se iscăliseră, şi
ajungând la numele lui Dionisie, a strigat că şi cum se mâhnise, zicând:
"Unde voi pune eu numele meu, sub Dionisie? Nicidecum Dionisie mai
82
sus decât mine să fie! Voi ziceţi că Fiul lui Dumnezeu nu poate să fie
asemenea cu Dumnezeu Tatăl, atunci de ce aţi cinstit pe fiul meu mai
mult decât pe mine?"
Deci, nu voia să se iscălească până ce numele lui Dionisie nu se va
şterge din locul cel mai de sus. Deci episcopii arieni dorind foarte mult să
aibă iscălitura lui Eusebiu şi vrând ca să-l mângâie, au poruncit ca să fie
şters numele lui Dionisie. Şi chiar Dionisie şi-a şters numele de pe hârtie,
cu mâna sa, ca şi cum locul cel mai de sus l-ar da bătrânului Eusebiu al
Vercelaei, iar el să se iscălească sub dânsul.
Fiind şters numele lui Dionisie, încât nici urmă de literă nu se mai
vedea, fericitul Eusebiu s-a lepădat de învoirea cea prefăcută a soborului
lor şi a mărturisit adevărul, râzând de arieni şi zicând:
"Nici eu nu mă voi întina cu fărădelegile voastre, nici pe fiul meu
Dionisie nu-l voi lăsa să fie părtaş la răutatea voastră, că nu este cu
dreptate a iscăli judecată nedreaptă, spre alungarea nevinovatului
arhiereu, oprind aceasta legea lui Dumnezeu şi bisericeasca pravilă. Deci,
să vă fie tuturor în ştire că Eusebiu şi Dionisie nu vor mai iscăli judecata
voastră cea plină de răutate şi de fărădelege. Şi mulţumim lui Dumnezeu,
care a izbăvit pe Dionisie din cursa voastră, şi care ne-a dat o pricepere ca
aceasta, ca numele lui care era scris rău, în mijlocul numelor voastre, să
fie şters".
Văzând arienii cum au râs de ei Eusebiu şi Dionisie, şi ca să le facă
rău, au pus mâna pe ei şi, ocărându-i, i-au trimis în surghiun pe amândoi;
şi atâta rău i-au făcut în surghiun fericitului Eusebiu, încât a murit
muceniceşte. Auzind Sfântul Atanasie de toate acestea şi cum că ostaşii
eparhului cu porunca împărătească vin ca să-l prindă, el, înştiinţându-se
printr-o arătare dumnezeiască, a ieşit din episcopie în miezul nopţii şi s-a
ascuns la o oarecare fecioară îmbunătăţită, care era sfinţită lui Dumnezeu
şi adevărată roabă a lui Hristos.
Deci, s-a tăinuit până la sfârşitul împăratului Constanţiu şi nu ştia
nimeni de dânsul decât numai Dumnezeu şi acea sfântă fecioară, iar
cărţile ce-i trebuiau lui împrumutându-le de la alţii i le aducea ea, despre
care unii spun că ar fi fost Sfânta Sinclitichia. Acolo petrecând sfântul, a
scris multe scrisori contra ereticilor. Iar poporul Alexandriei căuta pe
Sfântul Atanasie, păstorul lor, bătând pretutindeni locurile, pentru că se
mâhneau de dânsul şi cu atâta nevoinţă îl căutau, încât fiecare şi-ar fi pus
sufletul pentru a-l afla.
Sfânta Biserică era cuprinsă de multă tânguire, pentru că eresul lui
Arie se întărise nu numai la Răsărit, ci şi la Apus. Deci, cu împărăteasca
poruncă în Italia şi în tot Apusul episcopii erau izgoniţi de pe scaunele lor,
adică aceia care nu au voit să iscălească cum că Fiul nu este deofiinţă cu
Tatăl. În acea vreme a fost izgonit şi cel între sfinţi Liberiu, care luase
83
scaunul Romei, după fericitul Iuliu, moştenitorul Sfântului Silvestru,
pentru dreaptă credinţă; iar în locul lui s-a ridicat dintre eretici unul
oarecare Felix.
Astfel, o vreme îndelungată strâmtorându-se şi chinuindu-se
pretutindeni Sfânta Biserică de către eretici, a sosit sfârşitul împăratului
Constanţiu, care fiind între Capadocia şi Cilicia, în locul ce se numea
izvoarele Mopsiei, acolo s-a lipsit de viaţă şi de împărăţie. La fel a ajuns
judecata lui Dumnezeu şi pe Grigore, acel mincinos episcop al
Alexandriei, pus de eretici, şi a pierit ticălosul cu mare vâlvă, fiind ucis de
poporul elinesc, făcându-se tulburare pentru un loc oarecare elinesc, care
era în Alexandria, şi pe care el a vrut să-l ia.
Venind la împărăţie Iulian, după Constanţiu, şi toate rânduielile şi
legile lui Constanţiu sârguindu-se să le răstoarne şi scăpând de izgonire
pe toţi, s-a înştiinţat despre aceasta Atanasie, care se temea că nu şi pe
Iulian să-l înşele arienii cu păgânătatea lor; pentru că încă nu se arătase
depărtarea lui Iulian şi cea desăvârşită lepădare a lui Hristos. Deci, fiind
noapte, a ieşit Sfântul Atanasie din casa fecioarei, în care se ascunsese, şi
s-a dus în mijlocul Bisericii Alexandriei. Atunci mare bucurie s-a pricinuit
celor dreptcredincioşi, căci s-au adunat de pretutindeni ca să-l vadă,
clericii şi cetăţenii, iar tot poporul privea la dânsul cu mulţumire şi cu
dragoste îl cuprindea. Apoi, prin venirea lui, umplându-se de îndrăzneală,
îndată pe toţi arienii i-au izgonit din Alexandria; iar cetatea s-a
încredinţat lui Atanasie, păstorul şi învăţătorul lor.
După aceasta, Iulian cel fără de lege, care mai înainte în taină s-a
lepădat de Hristos, acum s-a arătat pe faţă, pentru că întărindu-se la
împărăţie, s-a lepădat de Hristos şi înaintea tuturor a hulit sfântul Lui
nume, apoi s-a închinat idolilor, şi deschizând pretutindeni templele, a
poruncit să se aducă jertfe necurate zeilor; atunci erau pretutindeni
temple şi fum, ardere de animale şi sânge.
Pentru care lucru fiind mustrat de stâlpii cei mari şi învăţătorii
bisericeşti, a ridicat asupra Bisericii cumplită prigonire, iar la început
asupra Sfântului Atanasie, pentru că Iulian sfătuindu-se cu cei de un gând
cu sine şi întrebând pe înţelepţii vrăjitori, fermecătorii şi descântătorii lui,
cum le-ar fi cu putinţă ca să piardă lumea creştinătatea, s-a hotărât de toţi
că Atanasie să fie ridicat şi pierdut de pe pământ. Pentru că ei ziceau: "De
se va dărâma temelia, apoi cu înlesnire şi cealaltă parte a credinţei
creştineşti se va risipi".
De aceea, s-a făcut iarăşi judecată nedreaptă asupra lui Atanasie,
iarăşi s-a trimis oaste în Alexandria, iarăşi s-a tulburat cetatea şi era
înconjurată Biserica de mâna celor înarmaţi, iar pe Atanasie îl căutau spre
ucidere. Atunci sfântul iarăşi acoperindu-se de Dumnezeu şi trecând prin
mijlocul lor, a scăpat din mâinile celor ce-l căutau; apoi noaptea s-a dus la
84
râul Nil şi urcându-se într-o corabie ce mergea în Tebaida, l-au ajuns
tovarăşii lui şi cu lacrimi îi ziceau: "Unde te duci iarăşi de la noi, părinte?
Cui ne laşi pe noi, ca pe nişte oi ce n-au păstor?". Iar sfântul a răspuns
către dânşii: "Nu plângeţi, fiilor, căci această tulburare pe care o vedem
degrabă va înceta". Acestea zicându-le, s-a dus în calea sa.
Atunci venea degrabă în urma lui un voievod, căruia i se poruncise
de tiranul că unde va ajunge pe Atanasie, acolo să-l ucidă. Unul din cei ce
erau cu Atanasie văzând de departe pe voievodul acela în urma lor,
plutind cu corabia, şi cunoscându-l bine, îndemna pe vâslaşii săi să
vâslească repede, ca să scape de cei ce-i prigoneau. Iar Sfântul Atanasie
aşteptând puţin şi cunoscând ceea ce era să fie, a poruncit vâslaşilor să
întoarcă corabia iarăşi spre Alexandria. Dar ei îndoindu-se, le-a poruncit
din nou să îndrăznească; deci, întorcând cârmă şi corabia drept spre
Alexandria, plutea în preajma prigonitorilor. Şi când voievodul era
aproape, barbarii având ochii întunecaţi ca o ceaţă, nu vedeau şi pluteau
alături. Iar Atanasie întrebă: "Pe cine căutaţi?" Ei răspunseră: "Pe
Atanasie căutăm; nu l-aţi văzut pe el undeva?". Iar el le-a zis: "Puţin mai
înainte de voi a apucat plutind cu o corabie, şi părea că fuge de un
prigonitor al lui; goniţi şi-l veţi ajunge". Şi aşa sfântul a scăpat din mâinile
ucigaşilor şi intrând în Alexandria, pe toţi credincioşii i-a umplut de
bucurie, însă s-a ascuns până la moartea lui Iulian.
Pierind degrabă acel împărat urât de Dumnezeu, a venit după dânsul
Iovian (363-364), creştin dreptcredincios; şi atunci Sfântul Atanasie fără
temere a şezut pe scaunul său, cârmuind Biserica. Dar şi Iovian la
împărăţie n-a zăbovit, pentru că numai şapte luni împărăţind, a murit în
Galatia şi s-a suit pe tron Valens (364-378), care era vătămat cu
păgânătatea, deci au început iarăşi primejdiile asupra Bisericii. Pentru că
acel rău credincios împărat, luând stăpânirea, nu se îngrijea pentru pacea
cea de obşte, nici de rânduiala oştilor, nici de biruirea vrăjmaşilor, ci
îndată a început a se sârgui cum ar înmulţi şi ar întări eresul arian; deci,
gonea pe arhiereii cei credincioşi de pe scaunele lor, cei care nu se învoiau
cu păgânătatea lui.
Atunci a izgonit mai întâi pe Sfântul Meletie, arhiepiscopul
Antiohiei, apoi şi pe acest mare între pătimitori, adică pe Atanasie, căuta
să-l prindă. Deci, când acel război, care prigonea şi surpă Biserica lui
Hristos pretutindeni, a venit în Alexandria şi cu porunca eparhului voiau
să prindă pe Sfântul Atanasie, fericitul acesta a ieşit în taină din cetate şi
ascunzându-se într-un mormânt, 4 luni a şezut acolo, neştiind nimeni
despre dânsul; atunci toată Alexandria mâhnindu-se şi tânguindu-se după
Sfântul Atanasie, s-a umplut de multă tulburare de aceasta; căci cu atât de
multe şi atât de mari necazuri creştinii erau necăjiţi de împăraţii lor, încât
ei voiau să ridice armele ca să pornească război.
85
 Înştiinţându-se de aceasta împăratul şi temându-se de a lor
îndrăzneală şi de războiul cel dintre dânşii, a poruncit, chiar şi nevrând,
că Atanasie să-şi aibă fără frică scaunul său. Astfel bătrânul Atanasie,
bătrânul ostaş al lui Hristos, după ostenelile cele lungi şi după nevoinţele
cele multe pentru dreapta credinţă şi după atâtea izgoniri, acum vieţuind
puţină vreme în linişte şi pace pe scaunul său, s-a odihnit întru Domnul şi
s-a dus către părinţii săi, către patriarhi, către prooroci, către apostoli,
către mucenici şi către mărturisitori; căci s-a nevoit ca ei pe pământ.
El a fost episcop 46 de ani şi a lăsat după sine moştenitor al
scaunului pe fericitul Petru, prietenul său şi părtaşul tuturor primejdiilor
sale. Iar el s-a dus ca să ia luminatele cununi şi negrăitele răsplătiri ale
bunătăţilor de la Hristos, Domnul său, Căruia împreună cu Tatăl şi cu
Sfântul Duh, se cuvine slavă şi stăpânire şi cinste şi închinăciune, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui

nostru Iordan, făcătorul de minuni, care cu pace s-a săvârşit

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne

mântuieşte pe noi. Amin.

86
 Ziua a treia

În această lună,
în ziua a treia,
pomenirea Sfinţilor
Mucenici Timotei şi
Mavra, soţia sa
În vremea
persecuţiilor, creştinii
erau căutaţi spre muncire
şi aduşi spre cercetare la
Arian, ighemonul din
Tebaida, pus de Diocleţian
păgânul, împăratul
Romei. Atunci au adus la
acela pe un bărbat cu
numele Timotei, cititor
bisericesc, din satul
Pirapei, tânăr de ani, care,
nu de mult, se însoţise cu
o fecioară, anume Mavra,
iar după douăzeci de zile
de la nuntă a fost prins de
păgâni, fiind creştin.
Văzându-l ighemonul
Arian, l-a întrebat: "Cine
eşti tu? Şi din ce rânduială
faci parte?" Iar Timotei a
răspuns: "Sunt creştin,
citeţ al Bisericii lui
Dumnezeu". Zis-a ighemonul către dânsul: "Oare numai tu singur nu ai
auzit porunca împărătească care porunceşte că tot cel ce nu aduce jertfă
zeilor va pieri rău?"
A răspuns Timotei: "Duhul lui Iisus Hristos petrece în mine; pentru
aceea nu voi aduce jertfe zeilor voştri!" Zis-a ighemonul: "Dă-mi mie
cărţile tale, ca să înţeleg puterea lor!" Răspuns-a Timotei: "Nebunule şi
necunoscătorule desăvârşit; cine din oameni cândva îşi dă la moarte pe fiii
săi? Oare nu ştii că acele cărţi scrise de mine sunt fiii mei şi, când citesc
cărţile acelea pentru Dumnezeu, îngerii Lui stau împrejurul meu?" Zis-a
ighemonul: "Nici zeilor nu jertfeşti, nici cărţile nu voieşti să-mi arăţi, deci,
vezi să nu-ţi fie spre pedeapsă o îndrăzneală ca aceasta". Sfântul Timotei a

87
răspuns: "Nu vreau a jertfi şi nici cărţile nu vreau a le arăta păgânilor,
pentru că sunt creştin!"
Atunci ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să aducă două fiare
ascuţite în chip de ţepi, înroşite în foc şi să le bage în amândouă urechile
mucenicului. Şi îndată, din acea durere cumplită, i-au curs amândouă
luminile ochilor. Şi i-au zis slujitorii mucenicului: "Iată, de vreme ce nu
voieşti să jertfeşti, ţi-ai pierdut ochii!" Răspuns-a Sfântul Timotei: "Ochii
trupului meu, care au văzut multe lucruri necuviincioase, au pătimit acum
orbirea aceasta, iar cu ochii mântuirii, Domnul meu Iisus Hristos îmi
luminează sufletul!"
Auzind ighemonul acestea, a poruncit ca, legându-i mâinile înapoi,
să-i bage un lemn între dinţi; apoi să-l spânzure cu capul în jos, legându-i
o piatră grea de grumaji. Când slujitorii începeau să-i facă aceasta,
mucenicul căutând spre cer, a zis: "Este Dumnezeu în cer şi este puternic
să mă izbăvească pe mine din aceste munci". Grele au fost muncile
Sfântului Timotei! Iar slujitorii sfătuiau pe ighemon ca, prin milă, mai
vârtos decât prin muncire, să se sârguiască a-l pleca spre voia sa. Şi i-au
spus lui că Timotei este mire, deoarece nu are mai mult de douăzeci de
zile de când a făcut nunta, şi mireasa lui este foarte tânără. Îndată,
ighemonul a poruncit să o aducă şi pe ea înaintea sa şi a zis către dânsa:
"Cum îţi este numele?" Ea a răspuns: "Mă numesc Mavra".
Zis-a ighemonul: "Mi-e jale de nenorocirea ta, că eşti tânără şi vei
rămâne văduvă. Deci, îţi poruncesc să te împodobeşti cu podoabe
frumoase, să-ţi împleteşti părul, să te îmbraci cu haine alese şi, mergând
la bărbatul tău, să-l sfătuieşti să aducă jertfă zeilor, ca să nu fii cu adevărat
văduvă aşa de tânără. Iar dacă îl vei îndupleca, vei lua de la noi multe
daruri, aur şi argint". Deci, Mavra a făcut precum i-a poruncit ighemonul.
S-a înfrumuseţat cu podoabele şi cu hainele sale şi, mergând la bărbatul
său, l-a rugat mult să facă după voia ighemonului şi să se izbăvească pe
sine de nişte munci ca acestea. Iar el nu putea să-i răspundă, având căluş
băgat în gură, care, ţinându-i-o deschisă, nu putea să o împreune şi să
grăiască ceva. Întorcându-se Mavra la ighemon, l-a rugat să poruncească
să ia căluşul din gura mucenicului, ca să poată vorbi cu dânsa. Şi îndată a
poruncit ighemonul ca să-i scoată acel căluş.
Mergând Mavra la Sfântul Timotei, a stat aproape de el. Dar,
mirosind mucenicul miros din hainele Mavrei, fiind stropite cu aromate
mirositoare, a strigat: "Unde este tatăl meu, preotul Picolpos?" Iar tatăl
lui, care stătea nu departe între popor şi privea la pătimirea fiului său, s-a
apropiat de dânsul şi a zis: "Ce voieşti, fericitul meu fiu?" Răspuns-a
Timotei: "Te rog pe tine, tată, să faci un lucru bun, adică, luând oarecare
petic, să-mi acoperi faţa ca să nu simt mirosurile cele vătămătoare de
suflet, care ies din hainele femeieşti, pentru că acest miros este moarte, ce
88
duce pe oameni la pierzare şi le găteşte gheena. Aceste mirosuri de arome
sunt ale poftei ajutătoare diavolului, vrăjmaşe sfinţilor şi urâciune
drepţilor".
După ce a tăcut Sfântul, Mavra a zis către dânsul: "Iubite Timotei,
pentru ce mă defăimezi aşa pe mine, care mai înainte nu te-am supărat cu
nimic pe tine? Abia sunt douăzeci de zile de când ne-am luat şi încă nu-mi
ştii obiceiurile mele, nici eu n-am cunoscut toate locurile casei tale. Atât
de departe sunt de prihana cea părută, încât n-am schimbat cu altcineva
vreun cuvânt şi nici la masă cu cineva n-am stat, iar acum plâng, văzându-
te pe tine în munci, şi mă doare inima pentru tine. Fiind nevinovat,
pătimeşti unele ca acestea, iar aceste pătimiri ale tale rănesc cu durere
sufletul meu, că mă laşi văduvă aşa de tânără. Au doară te-ai îndatorat
mult şi, neavând cu ce să te răscumperi de datorie, de bunăvoie te-ai dat
la moarte, supărându-te de datornici? Dacă este aşa, să vindem hainele
noastre cele de mare preţ şi să plătim acea datorie. Iar dacă pentru dajdia
poporului eşti ţinut în această primejdie şi nu ai cu ce plăti, iată, înaintea
ta sunt toate podoabele mele de nuntă, aurul şi îmbrăcămintea de
mireasă, vinde-le şi să plăteşti dajdia împărătească".
După nişte cuvinte ca acestea ale ei, a zis Sfântul Timotei către
dânsa: "Mavro, sora mea, când te-am văzut pe tine cu ochii cei sufleteşti
ieşind din casă, am văzut pe diavolul mergând la dreapta ta şi avea în
mână o cheie cu care întorcea inima ta înapoi la lume". Zis-a Mavra:
"Fratele meu, Timotei, eu pe tine te caut şi după aceasta, când te voi
căuta, unde te voi afla? Şi dacă va veni sâmbăta sau duminica, cine va citi
cărţile tale?" A zis Sfântul Timotei către dânsa: "O, Mavro, lasă cele de
puţină vreme şi deşarte ale acestei lumi şi vino împreună cu mine la
această frumoasă nevoinţă, pentru care ne vom învrednici să luăm cununi
de la Mântuitorul nostru Dumnezeu şi El ne va ierta toate păcatele
noastre, ale celor ce de bunăvoie ne dăm la moarte pentru Dânsul". Mavra
a zis: "Când veneam la tine, inima mea era plină de lumească împătimire;
iar după ce ai început a vorbi cu mine, Duhul lui Dumnezeu a intrat în
mine! Deci, să ştii, o, preaiubitul meu frate, că şi eu tot pe acelea le doresc,
pe care tu le-ai iubit!" Grăit-a către dânsa Sfântul Timotei: "Dacă grăieşti
adevărul, du-te de ceartă pe ighemon pentru păgânătatea lui". Iar Mavra a
răspuns: "Mă tem, fratele meu, ca nu cumva să mă înfricoşez, văzând
mulţimea muncilor şi pe ighemon mâniindu-se şi nu voi putea suferi,
fiind prea tânără numai de şaptesprezece ani". Zis-a către dânsa Sfântul
Timotei: "Nădăjduieşte spre Domnul nostru Iisus Hristos şi-ţi vor fi
muncile ca untdelemnul vărsat pe trupul tău şi ca un duh de rouă în
oasele tale, uşurându-ţi toate durerile!"
După aceea a început mucenicul a se ruga lui Dumnezeu pentru
dânsa, astfel: "Dumnezeule al tuturor darurilor celor bune, Cel ce ai dat
89
ajutor în foc celor trei tineri şi ai izbăvit pe Daniil din gurile leilor,
proorocului prin prooroc i-ai trimis hrană, ai întărit pe Avacum în
ducerea prânzului; şi nu numai în robie ai ajutat, ci şi în groapa leilor şi în
cuptorul cel de foc ai mântuit pe cei ce nădăjduiesc spre Tine, în mărturia
iubirii Tale de oameni, prin care din cei robiţi ai făcut prooroci şi
mucenici; caută, Doamne, şi acum spre roaba Ta, Mavra, Cela ce ne-ai
împreunat pe noi în însoţire, fă-ne nedespărţiţi pe noi în această nevoinţă
şi să nu fim deosebiţi din ceata sfinţilor Tăi mucenici. Ci ne dă nouă, ca
pentru Tine să suferim muncile şi moartea cu bărbăţie şi să se ruşineze
potrivnicii, neputând a ne despărţi pe noi de la întocmirea cea cu un
suflet, pe care o avem în Hristos Dumnezeul nostru, Căruia, împreună cu
Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine slava în veci. Amin".
Aşa rugându-se Sfântul Timotei lui Dumnezeu pentru soţia sa,
Mavra, îndată fericita, pornindu-se cu Duhul Sfânt, a mers la ighemon şi,
stând înaintea lui, a zis: "O, necuratule ighemon, argint şi aur te-ai
făgăduit să-mi dai, vrând să pogori sufletul meu în pierzare, pentru că
nimic mai mult nu doreşte inima ta, fără numai suflete omeneşti, cărora,
dăruindu-le aur, vrei să le omori; dar cu amăgirile tale nu mă vei birui pe
mine, căci, îmbrăcându-mă în armele Domnului meu Iisus Hristos, am
stat înaintea ta". Iar ighemonul Arian a zis către ai săi: "Oare nu v-am
spus mai dinainte de Timotei că este vrăjitor? Iată, a fermecat şi pe femeia
sa, ca împreună cu dânsa, să ni se împotrivească nouă".
Apoi a zis către Mavra: "Oare şi tu ţi-ai ales mai bine moartea decât
viaţa? Caută de vezi că te lipseşti de această dulce viaţă prin muncile cele
amare; au doară, văzând mai înainte moartea bărbatului tău, gândindu-te
la văduvia ta, ţi-ai ales să mori împreună cu dânsul? Nu te tulbura că vei fi
văduvă, că te voi mărita cu un sutaş din cei mai bogaţi ai mei, ca să te
desfătezi cu dânsul din dulceaţa vieţii acesteia şi să te veseleşti având
bărbat de neam bun ca cel dintâi". Răspuns-a fericita Mavra: "De toate
deşertăciunile lumeşti lepădându-mă, n-am trebuinţă de sutaşul tău! Şi îţi
spun adevărul, că m-am însoţit cu Mirele ceresc Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, spre Care nădăjduiesc fără îndoială. Iată, cu inimă vitează am
stat înaintea ta, netemându-mă de nedreapta ta judecată!"
Mâniindu-se ighemonul, a poruncit să-i smulgă tot părul capului ei.
Apoi a zis: "Iată, părul tău este smuls; deci, te sfătuiesc să jertfeşti zeilor,
pentru ca să nu mai suferi şi alte munci grele ce te aşteaptă". Răspuns-a
Mavra: "O, ighemoane, acum ştiu că Hristos al meu m-a primit, ne
pomenindu-mi păcatul cel din neştiinţă; că, ascultându-ţi sfatul tău cel
viclean, mi-am împodobit părul spre amăgirea fericitului meu bărbat.
Bine ai făcut, smulgându-mi părul acesta, că prin smulgerea lui s-a ridicat
acel mare păcat de la mine, ca să nu fiu eu, cu podoaba părului, sminteală
poporului ce stă împrejur şi se uită la această privelişte".
90
 Auzind ighemonul acest răspuns al ei, s-a mâniat şi a poruncit să-i
taie degetele de la mâini şi să le arunce departe. Iar Sfânta Mavra a zis: "Şi
cu aceasta îmi faci un bine, luându-mi degetele, cu care puneam asupră-
mi înşelătoarele împodobiri. Să ştii dar, că nu cunoşti acelea ce mi le faci
mie; căci, iată, un al doilea păcat al meu ai făcut a se lua de la mine prin
tăierea degetelor; drept aceea cu veselie stau înaintea ta, fiind gata la toate
muncile poruncite de tine". Ighemonul se mira de acea răbdare a ei. Iar
prezbiterul, tatăl lui Timotei, stând acolo în priveliştea poporului aproape
de Mavra şi, privind la nevoinţa ei, a zis încet către dânsa: "O, Mavro,
buna mea fiică, cum ai răbdat tăierea degetelor tale?" Răspuns-a lui
Sfânta Mavra: "Părinte, precum vezi pe un om într-o grădină smulgând
din rădăcină verdeţurile şi lepădându-le, tot astfel şi eu priveam spre
tăierea şi lepădarea degetelor mele şi nu simţeam nici o durere".
Arian ighemonul a poruncit apoi la doisprezece ostaşi, să umple o
căldare mare cu apă, să o fiarbă şi să arunce în ea pe Sfânta Mavra. După
ce a fiert destul apa, încât clocotea ca un tunet, a aruncat în ea pe sfânta
care a stat în mijloc nevătămată. Şi grăia către ighemon: "Iarăşi îţi
mulţumesc, că ai poruncit să mă spăl şi să mă curăţ de păcatele mele cele
făcute în lume, ca prin inimă curată să mă apropii de Dumnezeul meu şi
să primesc cununa vieţii. Pentru că cele ce le pătimesc de la tine, îmi sunt
mântuire la Hristos Domnul meu. Însă bine ai gândit să mă arunci în
această căldare, nefiind încă fiartă, pentru că apa din ea este foarte rece, şi
nu simt căldură, precum nici pe celelalte munci nu le-am simţit".
Mâniindu-se ighemonul foarte, a început a se gândi că ostaşii, având
milă de femeia aceea, au vărsat afară apa fiartă şi au turnat în locul ei apă
rece, vrând ca astfel să păzească pe Mavra vie, ca s-o aibă spre pofta lor
trupească. Deci, sărind de pe scaunul său, a alergat la căldare, vrând să
ştie dacă era cu adevărat rece apa din căldare. Şi, apropiindu-se, a zis
către sfântă: "Toarnă-mi puţină apă pe mâini, ca să ştiu dacă este rece!"
Sfânta i-a zis: "Ea este atât de rece, încât nici căldura ei n-o simt. Iar de nu
ai cu ce să înfierbânţi mai mult căldarea, apoi trimite la tatăl meu, care-ţi
va da un braţ de lemne, ca să aprinzi focul sub căldare, căci este lucrător
de lemn". Iar acestea le zicea sfânta, ocărând pe ighemon. Deci, i-a turnat
pe mâini apă fiartă din căldare şi, îndată, de fierbinţeala cea mare, atât i s-
au ars mâinile, încât şi pielea i s-a zbârcit, răcnind foarte tare de durere şi
cu mirare a strigat, zicând: "Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul
Mavrei, că nu este altul afară de Acela, în Care se slăveşte aceasta".
Acestea zicând, a poruncit să elibereze pe sfânta. Dar mai înainte ca
ea să fie liberă de judecată şi de muncă, diavolul iarăşi a intrat în inima
ighemonului şi-l îndemna să se împotrivească aceleia care, cu curată
ştiinţă, avea credinţa cea bună către Dumnezeu. Deci, chemând pe
muceniţă, i-a zis: "Încetează, Mavro, să nădăjduieşti spre Hristos şi
91
jertfeşte zeilor". Sfânta a răspuns: "Nu voi jertfi idolilor, pentru că am pe
Domnul, Cel ce mă apără pe mine". Zis-a ighemonul: "Gura ta o voi umple
cu cărbuni aprinşi, de nu vei jertfi". Sfânta a răspuns: "Nu înţelegi că cele
ce le faci în nebunia ta, poruncind să-mi umple gura cu cărbuni aprinşi,
mă curăţesc cu totul de păcatele cele făcute cu limba şi cu gura? Că şi
Domnul meu, când lui Isaia proorocul i-a arătat slava Sa şi l-a făcut pe el
să poată auzi cântările îngereşti, fiindcă era încă în păcate, vrând să-l
curăţească, a trimis la el pe unul din serafimi, având în mâini un cărbune
aprins, pe care îl luase cu cleştele din altar şi a atins cu cărbunele buzele
proorocului, zicând: Iată, s-a atins acesta de buzele tale şi va şterge
fărădelegile tale, iar păcatele tale le va curăţi! Şi dacă proorocul cu un
cărbune a câştigat iertare de păcate, apoi, mă rog ţie ca nu numai gura
mea s-o umpli de cărbuni aprinşi, ci şi faţa, capul şi peste tot trupul să pui
cărbuni aprinşi şi să-l arzi, ca să fiu bună mirosire a lui Hristos. Şi
Dumnezeu, Care a curăţit altădată păcatele proorocului acela, să le
curăţească şi pe ale mele".
Nişte cuvinte ca acestea auzindu-le ighemonul, s-a înspăimântat şi
totodată s-a aprins de mânie şi a poruncit să aducă o făclie plină de
pucioasă şi de smoală, ca să ardă pe muceniţa. Iar poporul care stătea
împrejur, a strigat cu glas mare către ighemon, zicând: "Până când vei
scorni munciri noi asupra acestei tinere fecioare? Încetează de acum să te
mânii, ighemoane, căci ne mirăm foarte de răbdarea ei". Iar Sfânta Mavra,
întorcându-se către popor, a zis: "Fiecare din voi să-şi caute de lucrurile
sale: bărbaţii să se îngrijească de lucrurile cele bărbăteşti, iar femeile să
facă lucrurile lor cu curăţie şi cu blândeţe. Iar pentru mine nimeni să nu
se îngrijească, pentru că eu n-am trebuinţă de nici un sprijin sau ajutor de
la voi, căci Dumnezeu, spre Care nădăjduiesc, este sprijinitorul meu".
Astfel grăind sfânta, ighemonul a poruncit să-i ardă trupul ei cu acea
făclie. Iar Sfânta, căutând spre făclie, a zis către ighemon astfel: "Ca şi
cum n-ai fi ispitit cu cele dintâi munci şi acum ţi se pare că mă vei
înfricoşa cu această proastă făclie? Au doară nu era mai mare şi mai
înfricoşată căldarea care fierbea, în care am fost afundată toată şi nu m-
am vătămat, ca şi cum ar fi fost apă rece? Tu singur eşti martorul meu,
când ţi s-au opărit mâinile tale, iar eu nu m-am vătămat câtuşi de puţin, şi
acum să mă tem de o făclie ca aceasta? De voieşti, o, ighemoane, apoi un
cuptor întreg să aprinzi şi să mă arunci în el, şi atunci vei vedea puterea
Hristosului meu, a Cărui roabă sunt; pentru că nu mă va lăsa Dumnezeul
meu, Care m-a chemat la nevoinţa aceasta, prin fericitul meu bărbat,
Timotei, iar făclia pe care o apropii de trupul meu, este ca o rouă, care se
coboară de dimineaţă din cer pe pământ şi face să odrăslească pomii şi să
aducă roade".

92
 Ighemonul, fiind biruit de răspunsurile Sfintei Muceniţe, arătate
chiar prin fapte, şi, neputând să afle munci mai grele asupra ei, s-a mâhnit
foarte. Deci, a poruncit ca pe amândoi, pe Timotei şi pe Mavra să-i
răstignească pe cruci, punându-i pe ei drept, unul în faţa celuilalt. Iar
când se duceau la răstignire, i-a întâmpinat pe ei maica Mavrei şi,
apucând pe fiică, a strigat, zicând: "Fiica mea, Mavra, oare astfel laşi pe
maica ta, care te caută pe tine? Cine va purta podoabele tale? Ale cui vor fi
hainele cele de mult preţ, argintul şi aurul, dacă tu, fiica mea, nu vei fi
între vii?" Răspuns-a Sfânta Mavra către maica sa, zicând: "Aurul şi
argintul piere, hainele le mănâncă moliile şi frumuseţea feţei celei tinere
cu vremea îmbătrâneşte şi se veştejeşte, iar cununa lui Iisus Hristos este
nestricăcioasă în veci".
Maica sa nu putea să răspundă ceva împotriva cuvintelor sfintei. Iar
muceniţa, smulgându-se din mâinile maicii sale, a mers spre cruce, zicând
către ea: "Pentru ce mă tragi pe mine de la Cruce, nelăsându-mă să mă
îndulcesc mai degrabă de Domnul meu, în asemănarea morţii Lui?"
Atunci ostaşii i-au răstignit pe ei, punându-i cu faţa unul spre altul. Şi au
petrecut pe cruce nouă zile şi nouă nopţi, mângâindu-se şi sfătuindu-se
unul pe altul. Sfântul Timotei învăţa pe soţia sa până seara, iar Mavra
sfătuia pe împreună pătimitorul său până dimineaţa.
Şi a zis fericita Mavra către Sfântul Timotei: "Să nu ne dăm la somn,
ca nu cumva, venind Domnul nostru, să ne afle pe noi dormind şi să se
mânie asupra noastră. Căci, omul în casă, nedormind, lumânarea care
arde goneşte năvălirea tâlharilor; iar stingând lumânarea, tâlharul cu
înlesnire intră în casă şi fură. Deci, să nu dormim, ci să ne silim la
rugăciuni, ca Domnul nostru să ne afle în ne slăvită răbdare şi aşteptare a
venirii Lui, şi vrăjmaşul nu va îndrăzni să se apropie în taină şi să ne facă
ispită nouă care suntem pe cruce".
Şi, iarăşi, după o vreme, Sfânta Mavra a zis către Sfântul Timotei:
"Deşteaptă-te, fratele meu, alungă somnul de la tine şi priveghează, ca să
afli cele văzute de mine. Căci am văzut pe un om, stând înaintea mea ca
într-o uimire, având în mâinile sale un pahar plin cu lapte şi miere,
zicându-mi: "Pe acesta, primindu-l, să-l bei". Iar eu am zis către dânsul:
"Tu cine eşti?" Acela mi-a răspuns: "Sunt îngerul lui Dumnezeu". Atunci
am zis către dânsul: "Să ne rugăm lui Dumnezeu!" Dar el mi-a zis: "Eu,
milostivindu-mă, am venit spre tine, văzându-te flămândă şi însetată şi
postind până la ceasul acesta".
Apoi, iarăşi am zis către dânsul: "Cine te-a trimis pe tine la mine cu
această milă netrebnică şi ce grijă porţi de răbdarea şi postirea mea? Nu
ştii oare că Dumnezeu şi pe cele cu neputinţă le dăruieşte celor ce se roagă
către Dânsul?" Zicând acestea, am început să mă rog. Pe când mă rugam,
am văzut pe acel om ce mi se arătase cu paharul, întorcându-şi faţa
93
dinspre mine la apus şi îndată am cunoscut că este nălucirea vrăjmaşului
care, şi pe cruce, vrea să ne ispitească. Şi a pierit acea nălucire.
După aceea a venit iarăşi altul şi mi se părea că m-a scos la un pârâu
pe care curgea lapte şi miere şi-mi zicea: "Bea!" Iar eu am răspuns: "Acum
ţi-am spus ţie că nu voi bea apă, nici altă băutură pământească, până ce
nu voi bea paharul morţii pentru Hristos, Domnul meu, pe care El singur
îl va da mie, prin mântuirea şi nemurirea vieţii cele veşnice". Când am zis
aceasta, omul cel care îmi poruncise să beau din râu, îndată a pierit
împreună cu râul.
După aceea, mi-a stat înainte un al treilea om minunat la vedere şi a
cărui faţă strălucea ca soarele. Acela, luându-mă de mână, m-a ridicat la
cer şi mi-a arătat un scaun împodobit, pe care erau puse haine albe şi o
coroană preafrumoasă. Iar eu, minunându-mă de acea frumuseţe, am
întrebat pe cel ce mă ducea: "Ale cui sunt acestea, Doamne?" El mi-a
răspuns: "Acestea sunt răsplătirile nevoinţelor tale! Ţie îţi sunt gătite
hainele, coroana şi acest scaun". Ridicându-mă apoi puţin mai sus, mi-a
arătat un alt scaun asemenea împodobit, o haină albă şi o coroană. Şi l-am
întrebat iarăşi: "Dar acestea ale cui sunt?" Iar el mi-a răspuns: "Acestea
sunt ale bărbatului tău, Timotei". Şi iarăşi am îndrăznit a-l întreba:
"Pentru ce sunt departe scaunele unul de altul?" Şi mi-a răspuns: "Multă
deosebire este între tine şi între bărbatul tău. Oare nu ştii că după
sfătuirea lui ai intrat şi tu în nevoinţa pătimitoare şi aceea este pricina
încununării tale? Deci, acum întoarce-te în trupul tău şi mâine la ceasurile
şase vor veni îngerii lui Dumnezeu ca să ia sufletele voastre şi să le înalţe
la ceruri. Însă fiţi treji ca să nu înceapă vrăjmaşul a vă ispiti iarăşi".
Vedeniile acestea le-a spus Sfânta Mavra fratelui ei, Timotei, cu care
se mângâia întru Domnul. Iar după ce a sosit acea zi şi ceasul al şaselea,
îngerul lui Dumnezeu a venit să ia sufletele mucenicilor. Şi a zis Sfânta
Mavra către poporul ce privea la pătimirea lor: "Fraţilor şi surorilor,
aduceţi-vă aminte că am făcut cele omeneşti, vieţuind cu oamenii. Şi
iarăşi am săvârşit şi cele ale lui Dumnezeu, fiind robi ai Lui. Iar acum,
primim cununile cele fără de moarte de la Domnul nostru Iisus Hristos.
Deci, făcând şi voi cele ce sunt ale firii omeneşti, sârguiţi-vă, de asemenea,
ca să săvârşiţi şi cele care sunt plăcute lui Dumnezeu, pentru ca să
câştigaţi iertare de păcate şi să primiţi cununi de la acelaşi Stăpân al
nostru". Zicând Sfânta Mavra acestea, îndată amândoi şi-au dat sufletele
lor în mâinile lui Dumnezeu şi aşa şi-au sfârşit mucenicia lor cu bună
nevoinţă, întru Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia Se cuvine slava,
împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în vecii vecilor. Amin.

94
 Tot în această zi, pomenirea
Cuviosului Teodosie, egumenul
mănăstirii Pecersca
Al doilea mare luminător al pământului
Rusiei, după Cuviosul şi de Dumnezeu
purtătorul părintele nostru Antonie al
Pecerscăi, adică al sfintei făcătoare de minuni
lavrei a Pecerscăi Kievului, cel împodobit cu
nevoinţele şi cu minunile ca numărul stelelor,
este preacuviosul şi de Dumnezeu purtătorul
părintele nostru Teodosie. Celor ce doresc a-l
cunoaşte, fiind martor credincios la cer,
Cuviosul Nestor scriitorul de ani ai Pecerscăi a
arătat din destul prin scrisori în Patericul
Pecerscăi, de la care puţin mai pe scurt se
scrie despre dânsul aici.
Cuviosul şi purtătorul de Dumnezeu
părintele nostru Teodosie al Pecerscăi a fost
dintr-o cetate a Rusiei, ce se numeşte Vasilev
sau Vasilcov, născut din părinţi
binecredincioşi şi crescut în dreapta credinţă.
A fost dat de părinţii săi la învăţătura
dumnezeieştilor cărţi, pe care le-a învăţat
repede, încât toţi se mirau de buna înţelegere
a copilului. El cerceta biserica Domnului la
rugăciune în toate zilele şi asculta cu toată
luarea aminte ce se citea şi se cânta într-însa.
Asemenea stătea cu răbdare la toată pravila bisericească, iar cu copiii care
se jucau nu se amesteca, ci se îngreţoşa de jucăriile lor. Părinţii lui s-au
mutat mai departe în cetatea Curos. Apoi, tatăl s-a mutat din viaţa aceasta
pământească, pe calea credincioşilor celor ce trec spre răsăritul cerului şi
a lăsat lângă maică-sa pe acest fiu, fiind copil de treisprezece ani, care,
împreună cu anii, creştea şi cu darul lui Dumnezeu cel în Treime veşnic.
El, povăţuindu-se de Dânsul şi văzând sfârşitul vieţii celei vremelnice a
tatălui său, a început mai mult a se gândi pentru veşnica sa viaţă cea
nesfârşită, îndeletnicindu-se cu ostenelile cele plăcute lui Dumnezeu şi
depărtându-se de toată veselia lumească. Nu se îmbrăca în haine
luminoase, ci cu cele proaste era îndestulat. Avea însă o dorinţă, adică în
ce chip s-ar putea îmbrăca întru mântuire.
În vreme aceea, s-a întâlnit cu nişte străini din Ierusalim, de la care
fericitul tânăr, auzind de Sfintele Locuri unde Mântuitorul lumii S-a
ostenit pentru mântuirea noastră şi Şi-a vărsat sângele Său cel scump, a
95
voit să le cerceteze. De aceea, a plecat noaptea cu dânşii pe cale, în ascuns
de maica sa. Ea, căutându-l trei zile cu plângere, când a aflat unde s-a dus,
a alergat degrabă la dânsul cu fiul ei cel mai tânăr şi, ajungându-l şi
apucându-l foarte mânioasă, îl bătea cu asprime. Aruncându-l la pământ
şi călcându-l cu picioarele, l-a dus legat la casa sa şi, ca pe un făcător de
rele, l-a încuiat într-o cameră, iar el primea toate acestea cu mulţumire.
După aceea, maica sa, milostivindu-se spre dânsul, l-a lăsat liber şi îl
sfătuia cu rugăminte să nu mai fugă de la dânsa. Deci, fericitul,
întorcându-se la nevoinţa sa cea dintâi, se ducea la biserica lui Dumnezeu
în toate zilele. Şi, văzând că de multe ori nu se făcea în biserică
dumnezeiasca Liturghie din lipsă de prescuri, a socotit ca singur să
gătească nişte pâini ca acelea, ce se aduc Domnului spre jertfă. Şi a
început a cumpăra grâu, a-l măcina singur cu mâinile sale, a coace
prescuri şi a le aduce în biserică spre jertfă, dintre care, pentru unele, deşi
îi dădea cineva ceva preţ, el împărţea acel preţ la săraci.
Aşa lucrând, a petrecut doi ani şi mai mult. Dar copiii de vârsta lui îl
batjocoreau pentru un lucru ca acela şi îl ocărau, îndemnându-i la aceasta
vrăjmaşul cel sufletesc, care pornise şi pe maica sa asupra lui. Şi îi zicea
mama sa: "Te rog, fiule, încetează de a mai face un lucru ca acesta, pentru
că aduci ocară asupra neamului tău!" Iar fericitul copil îi răspunse cu
smerenie: "Te rog ascultă, o, maică: Domnul nostru Iisus Hristos singur
S-a smerit pe Sine pentru noi, dându-ne chip ca şi noi să ne smerim
pentru Dânsul şi singur a prefăcut Trupul Său în pâinea cea gătită la Cina
cea de Taină. Deci, ce ocară este a te învrednici să găteşti nişte pâine ca
aceasta, din care are să se săvârşească marea taină a prefacerii în Trupul
lui Hristos"?
Aceasta auzind-o maica lui, s-a minunat de înţelepciunea copilului şi
de atunci l-a lăsat în pace. Dar, vrăjmaşul nu înceta de a o îndemna la
oprirea copilului de la o smerenie şi osteneală ca aceea. Căci, după
trecerea unui an, văzându-l maica sa făcând iar prescuri şi înnegrit de
dogoarea cuptorului, a început a-l opri, uneori cu cuvinte blânde, alteori
cu îngroziri, iar alteori îl bătea ca să înceteze de la un lucru ca acela. Iar
fericitul tânăr, neştiind ce să facă, s-a sculat noaptea, a ieşit în taină din
casa sa şi s-a dus în altă cetate, începând a locui la un preot şi a-şi lucra
după obicei lucrul său. Dar maica sa, mergând în cetatea aceea şi găsindu-
l în casa preotului, l-a apucat şi, bătându-l, îl ducea în cetatea sa. Aici,
dregătorul cetăţii, văzându-l că este copil smerit, umblând totdeauna la
biserică cu credinţă şi slujind cu osârdie, i-a dat să poarte o haină
luminoasă, dar el, purtând-o puţin, a dat-o săracilor. Atunci dregătorul i-a
dat o altă haină şi mai bună ca cea dintâi, dar el, dezbrăcând-o şi pe aceea,
a dat-o săracilor. Şi aşa a făcut de multe ori.

96
 După acestea, fericitul Teodosie s-a dus la un fierar şi i-a zis să-i facă
un lănţişor de fier, cu care şi-a încins mijlocul gol, şi, umblând aşa, fierul
fiind strâns, îi rodea trupul. Apoi, fiind o zi de praznic, maica sa îl silea să
se îmbrace în haină luminoasă, mai ales că atunci îi era poruncit, ca
fericitul să slujească la dregătorul cetăţii, înaintea oamenilor cinstiţi care
şedeau la masă. Pe când se îmbrăca în haina cea luminoasă, maica lui
privea cu dinadinsul la el; dar, neputând a se ascunde, a văzut pe cămaşa
lui sânge şi, voind mai cu adevărat să ştie de unde este acesta, a văzut
fierul la mijlocul lui şi a cunoscut că este din rosătura fierului. De aceea,
aprinzându-se cu mânie asupra lui, a rupt cămaşa de pe el şi, bătându-l, a
luat fierul de la mijlocul lui. Iar fericitul copil, ca şi cum nici un rău nu i s-
a făcut, s-a îmbrăcat şi, mergând, slujea cu toată liniştea înaintea
dregătorului şi a celor ce erau cu dânsul.
Într-o vreme, a auzit citindu-se în Evanghelie cuvintele Domnului:
Cel ce iubeşte pe tată, sau pe maică, mai mult decât pe Mine, nu este Mie
vrednic. Şi iarăşi: Maica Mea şi fraţii Mei aceştia sunt, care ascultă
cuvântul lui Dumnezeu şi-l fac. Deci, pătrunzându-se de aceste cuvinte, a
ieşit din casă, tăinuindu-se de maica sa, şi s-a dus în cetatea Kievului.
Ajungând aici, a auzit de Cuviosul Antonie, cel ce cu asprime petrecea în
peşteră viaţă bisericească, şi a mers la cuviosul stareţ, pe care văzându-l, i
s-a închinat lui şi l-a rugat cu lacrimi să-l primească la el în călugărie.
Iar Cuviosul Antonie a zis către dânsul: "O, fiule, vezi peştera aceasta
mâhnicioasă şi strâmtă? Tu nu vei putea suferi strâmtoarea în locul
acesta". Iar insuflatul de Dumnezeu, Teodosie, i-a răspuns cu umilinţă:
"Să ştii, cinstite părinte, că Hristos Dumnezeu purtătorul de grijă a toate,
m-a adus la sfinţia ta, voind ca prin tine să mă mântuiesc. De aceea, câte
îmi vei porunci să fac, voi face". Atunci Cuviosul Antonie l-a primit cu
dragoste şi, binecuvântându-l, l-a dat în grija fericitului Nicon, care era
preot şi monah iscusit, ca să-l tundă în călugărie, având atunci douăzeci şi
trei de ani. Şi aceasta a fost pe vremea domniei în Kiev a
binecredinciosului voievod Iaroslav Vladimirovici.
Primind Cuviosul părintele nostru Teodosie sfânta rânduială
monahicească, s-a afierosit cu totul lui Dumnezeu şi stareţului său,
Antonie, purtătorul de Dumnezeu, dându-se la osteneli mari, ca cel ce cu
adevărat primise jugul. Pentru că priveghea în toate nopţile, preamărind
pe Dumnezeu şi lepădând greutatea somnului. Şi în toate zilele se obosea
pe sine cu înfrânarea şi cu postul, lucrând cu mâinile sale, încât se
minunau Cuviosul Antonie şi fericitul Nicon, de obiceiul cel atât de bun în
tinereţile lui, de smerenie, de priveghere şi de osteneală; şi au preamărit
pe Dumnezeu pentru aceasta.
Maica lui l-a căutat mult, nu numai în cetatea sa, dar şi în cele
dimprejur şi, dacă nu l-a găsit, a plâns cu amar ca după un mort. Apoi,
97
după multă vreme, aflând că este călugărit în Kiev, la peştera Cuviosului
Antonie, s-a dus acolo şi, rugându-se de cuviosul stareţ să iasă la dânsa
din peşteră, a stăruit mult să-i arate pe fiul său. Iar el, intrând în peşteră
şi spunându-i de dânsa, fericitul Teodosie s-a tulburat că nu poate să se
tăinuiască de maica sa. Şi abia fiind îndemnat de stareţ, l-a ascultat pe el
şi a ieşit la dânsa.
Iar maica sa, văzându-l schimbat în rânduiala monahicească şi uscat
la faţă de multă înfrânare şi osteneală, a căzut pe grumajii lui şi a plâns cu
amar, îndemnându-l şi zicându-i: "Vino, fiule, în casa mea şi ceea ce-ţi
este de folos spre mântuire, vei lucra acolo după voia ta! Iar când mă voi
duce din viaţa aceasta, vei da trupul meu mormântului şi atunci te vei
întoarce în această peşteră, pentru că nu pot să vieţuiesc fără să te văd".
Atunci fericitul a zis către dânsa: "O, maică, rămâi şi tu aici în Kiev să
te călugăreşti într-o mănăstire de femei şi astfel vei putea să mă vezi,
venind aici. Şi, mai bine, îţi vei câştiga mântuirea şi vei vedea faţa lui
Dumnezeu în viaţa veşnică". Iar maica sa nu voia nici să audă despre
aceasta. Atunci fericitul, intrând în peşteră, s-a rugat lui Dumnezeu cu
osârdie pentru mântuirea maicii sale. Dumnezeu a auzit rugăciunea
plăcutului Său. Căci, după câteva zile, venind la fericitul maica sa, i-a zis:
"Fiule, iată, voi face cele ce mi-ai zis şi de acum nu mă voi mai întoarce
înapoi, că aşa binevoind Dumnezeu, voi merge în mănăstirea de femei de
aici şi, tunzându-mă în ea, îmi voi petrece restul zilelor mele. Căci, iată,
din cuvintele tale am cunoscut că nimic nu este lumea aceasta de puţină
vreme!" Acestea auzindu-le fericitul, s-a bucurat cu duhul şi, mergând, i-a
spus Cuviosului stareţ Antonie.
Deci, a preamărit pe Dumnezeu pentru întoarcerea inimii mamei
sale şi, ieşind la ea, a învăţat-o mult pentru folosul sufletului şi a dus-o în
mănăstirea cea de femei a Sfântului Nicolae, unde s-a tuns. Şi, vieţuind cu
dumnezeiască plăcere mulţi ani întru bună mărturisire, a adormit cu pace
întru Domnul. După tunderea în călugărie a maicii sale, fericitul Teodosie,
lepădând desăvârşit toată grija cea lumească, a început a se nevoi cu mai
mari osteneli în râvnă plăcută lui Dumnezeu, cu Cuviosul stareţ Antonie şi
cu fericitul Nicon. El s-a arătat degrabă purtător de biruinţă asupra
duhurilor celor rele, izgonind întunericul drăcesc cu postul şi cu
rugăciunea cea către Dumnezeu, Care îl ajuta prin împlinirea cuvântului
Său: Unde sunt adunaţi doi sau trei în numele Meu, acolo sunt şi Eu în
mijlocul lor.
Fericitul Nicon, ducându-se în altă parte de la Cuviosul Antonie, la
osebită nevoinţă, insuflatul de Dumnezeu, părintele nostru Teodosie, prin
voinţa Domnului şi după dorinţa Cuviosului Antonie, s-a hirotonit preot şi
în toate zilele săvârşea cu toată cucernicia dumnezeiasca Liturghie. După
Cuviosul Antonie, a pus egumen celor doisprezece fraţi adunaţi în peşteră
98
pe fericitul Varlaam, acesta s-a mutat în alt deal şi, săpându-şi peşteră, a
început a vieţui acolo.
Atunci Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind cinstit cu rânduiala
preoţiei, a rămas în peştera cea dintâi cu fericitul egumen Varlaam, şi a
făcut cu el deasupra peşterii o biserică mică, în cinstea Preasfintei
Născătoarei de Dumnezeu, pentru adunarea fraţilor la rugăciunea de
obşte. El întrecea pe toţi cei ce se nevoiau cu asprime acolo, cu postirea,
cu trezvia şi cu lucrul mâinilor; dar, mai ales cu smerenia, cu ascultarea şi
cu ajutorul, slujind tuturor. Uneori le aducea apă, iar alteori lemne din
pădure. Uneori, odihnindu-se fraţii noaptea, lua grâul împărţit lor, cel
câştigat cu munca mâinilor lor, şi măcina partea fiecăruia şi o punea la
locul ei. Şi astfel, în toate nopţile priveghea la rugăciune.
Uneori, fiind în acea parte tăuni şi ţânţari mulţi, ieşea noaptea
deasupra peşterii şi, dezgolindu-şi trupul până la brâu, şedea torcând lână
cu mâinile, iar cu gura citea Psaltirea. Acolo, de mulţimea tăunilor şi a
ţânţarilor, tot trupul lui se făcea roşu de sânge, iar el petrecea nemişcat,
nesculându-se din locul acela, până ce sosea vremea Utreniei. Astfel, se
afla înaintea tuturor în biserică, stând la locul său ne depărtat, nici
tulburându-se cu mintea; iar după ce săvârşea obişnuita rugăciune, ieşea
din biserică în urma tuturor. Pentru aceasta toţi îl iubeau şi îl aveau ca pe
un părinte, minunându-se mai ales de smerenia şi de răbdarea lui.
După aceasta, fericitul Varlaam, fiind egumenul fraţilor din peşteră,
a fost scos de voievodul Izaslav şi pus egumen în mănăstirea Sfântului
Mare Mucenic Dimitrie. Atunci, cu voinţa şi după dorinţa tuturor fraţilor,
Cuviosul Antonie, chemând pe Sfântul Teodosie, l-a binecuvântat la
egumenie, fiind atunci în peşteră numai douăzeci de fraţi. Vrednicul de
laudă egumen, Cuviosul părintele nostru Teodosie, deşi luase dregătoria
egumeniei, totuşi nu şi-a schimbat obiceiul smereniei sale, în toate
dându-se pe el însuşi pildă faptelor celor bune, la toate grăbindu-se
înaintea tuturor, în biserică aflându-se înainte de toţi şi ieşind în urma
tuturor. De atunci înflorea şi se înmulţea locul acela, cu rugăciunile cele
plăcute lui Dumnezeu ale acestui om drept, care împlinea Scriptura, ce
zice: Dreptul ca finicul va înflori şi ca cedrul cel din Liban se va înmulţi.
Acolo veniseră, pe lângă el, mulţi fraţi în peşteră, care, având sămânţa
darului aruncată în pământ bun, aducea rod însutit. Şi în puţină vreme a
adunat o sută de fraţi, care înfloreau cu obiceiurile lor cele bune şi făceau
multe roade vrednice de pocăinţă.
Deci, văzând Cuviosul părintele nostru Teodosie că numărul fraţilor
creşte, că locul este strâmt, că peştera pentru viaţa liniştită şi biserica
pentru rugăciune sunt mici şi neîncăpătoare, a căutat un loc frumos
pentru zidirea unei mănăstiri, nu departe de peşteră, şi a început a avea
sârguinţă, ca să locuiască în locul acela. Astfel, cu binecuvântarea
99
Cuviosului Antonie, fiind cerut locul acela de la iubitorul de Hristos domn
Izaslav, în puţină vreme a zidit acolo, ajutându-i Dumnezeu, o biserică
mare de lemn, cu hramul Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Apoi a făcut chilii multe şi a îngrădit mănăstirea, mutându-se cu fraţii din
peşteră în locul acela.
Şi i-a dat lui Dumnezeu de ştia rânduiala studiţilor, pe care fericitul
Efrem scopitul, cercetând atunci acele sfinte locuri, a scris-o şi a adus-o la
el. Acea scriere, primind-o Cuviosul Teodosie, a început în mănăstirea sa,
Pecersca, a le rândui pe toate după tipicul sfântului locaş al studiţilor.
După aceea au început toate mănăstirile Rusiei a ţine acea desăvârşită
rânduială care nu era mai înainte în Rusia, privind toate la Mănăstirea
Pecersca şi cinstind-o pe ea cu întâietatea.
Cuviosul Teodosie, povăţuind pe ucenicii săi la adevărata pocăinţă,
avea obiceiul ca în toate nopţile să cerceteze chiliile tuturor, vrând să ştie
viaţa şi osârdia cea către Dumnezeu a fiecăruia. Când auzea pe cineva
făcând rugăciune, atunci, bucurându-se, preamărea pentru dânsul pe
Dumnezeu; iar de auzea cândva vorbind doi sau trei împreună adunaţi
după rugăciunea Pavecerniţei, atunci, lovind cu mâna în uşă, pleca
tulburat, arătându-le lor prin aceasta venirea sa. Apoi, a doua zi, pe aceia
nu-i certa îndată, ci de departe îi învăţa pilde. Deci, de era cineva din fraţi
smerit cu inima, acela, îndată cunoscându-şi vina sa, cerea iertare; iar de
era cineva împietrit, acela socotea că pentru altul zice, făcându-se el curat,
până ce Cuviosul îl certa şi îi dădea canon.
Astfel, pe toţi îi învăţa să se roage lui Dumnezeu, să nu vorbească
după rugăciunea Pavecerniţei, nici să umble din chilie în chilie, ci să se
roage lui Dumnezeu în chilia sa, iar cu mâinile să lucreze în toate zilele,
având pe buze psalmii lui David. Atunci puteai să vezi pe pământ oameni
cu viaţa asemenea cu a îngerilor, şi Mănăstirea Pecersca întocmai ca cerul,
în care Cuviosul părintele nostru Teodosie strălucea cu lumina faptelor
bune, ca unul din cei mari luminători cereşti, precum însuşi s-a arătat şi
cu materialnică lumină, prin care l-a preamărit pe el Dumnezeu.
Sofronie, egumenul mănăstirii Sfântului Arhanghel Mihail, mergea
odată la mănăstirea sa pe o noapte întunecoasă şi a văzut o lumină foarte
strălucitoare deasupra mănăstirii Cuviosului Teodosie, de care, mirându-
se, slăvea pe Dumnezeu, zicând: "O, cât este de mare bunătatea Ta,
Doamne! Că ai arătat pe un luminător ca acesta în acest sfânt locaş, care
îşi luminează astfel mănăstirea sa". Aceeaşi lumină au văzut-o şi alţii, de
multe ori şi o spuneau la toţi, încât au auzit voievodul şi boierii şi socoteau
acea lumină, faptele vieţii celei bune a începătorului acelui sfânt locaş.
Deci, pe fericitul Teodosie, îl iubea foarte mult voievodul Izaslav,
iubitorul de Hristos, care, după tatăl său, Iaroslav, ţinea scaunul în Kiev
şi, adeseori mergea la el şi se îndulcea de cuvintele lui cele insuflate de
100
Dumnezeu. Şi a dat Cuviosul părintele nostru Teodosie poruncă
mănăstirii, ca după mâncarea prânzului să nu deschidă poarta nimănui,
ca să nu intre nimeni în mănăstire până ce va sosi vremea rugăciunii celei
de seară. Această rânduială a pus-o, pentru ca peste zi să se odihnească
fraţii puţin, pentru rugăciunile cele de noapte şi pentru cântarea Utreniei.
Într-o zi la amiază, a venit la mănăstire iubitorul de Hristos domn,
Izaslav, cu puţine slugi şi, descălecând de pe cal, niciodată intrând călare
în mănăstire, s-a apropiat de poartă şi, bătând, poruncea să-i deschidă
poarta, ca să intre înăuntru, iar portarul i-a răspuns, că porunca
egumenului este să nu deschidă poarta nimănui, până ce va fi vremea de
Vecernie. Atunci iubitorul de Hristos voievod i-a spus, ca să ştie cine este,
zicând: "Iată, eu sunt, numai mie să-mi deschizi!" Portarul, neştiind că
este voievodul, îi răspunse: "Îţi spun că am poruncă de la egumen, că
măcar de ar fi şi voievodul, să nu deschid poarta; drept aceea, de vei voi,
aşteaptă puţin până ce va fi vremea de Vecernie". Iar el i-a zis: "Eu sunt
voievodul! Au nici mie nu-mi deschizi?"
Deci, portarul, căutând să-l vadă, l-a recunoscut pe el, însă nu i-a
deschis poarta, ci a alergat la Cuviosul şi i-a spus, iar voievodul stătea
înaintea porţii şi aştepta. Apoi, ieşind cuviosul şi văzând pe voievod, s-a
închinat lui, iar voievodul a început a-i zice: "O, părinte, cât de mare este
îngrozirea ta, pe care o spune monahul acesta, că măcar de ar veni şi
voievodul să nu-l lase să intre!" Iar cuviosul i-a răspuns: "Pentru aceasta
s-a făcut, bunule stăpân, ca în vremea de după amiază să se odihnească
fraţii puţin, pentru osteneala cea de noapte a rugăciunii, iar sârguinţa ta
mişcată de Dumnezeu către Preasfânta Stăpână Născătoare de Dumnezeu
este bună şi spre sporirea sufletului tău şi noi ne bucurăm foarte de
venirea ta".
Atunci au mers în biserică şi, făcând Cuviosul rugăciune, iubitorul de
Hristos voievod se îndulcea de cuvintele cele folositoare de suflet ce ieşeau
din gura lui şi, câştigând mare folos de la el, s-a întors la casa sa, slăvind
pe Dumnezeu. Din acea zi, el a început mai mult a iubi pe Sfântul,
avându-l şi ascultându-l pe el, ca pe unul din cei vechi sfinţi părinţi. Dar
Cuviosul părintele nostru Teodosie nu se mândrea pentru aceasta că
voievodul şi boierii îl cinsteau ci, ca un adevărat luminător, strălucea mai
mult cu smerenie, spre învăţătura tuturor ucenicilor săi. Că, smerindu-se,
atunci mai mult se ostenea cu mâinile sale în toate zilele şi poruncea cu
lucrul, iar nu cu cuvântul. Adeseori intra în pitărie şi, fiind chiar egumen,
slujea cu cei ce coceau pâine, frământând aluatul şi făcând pâine,
neascunzându-şi deloc talantul puterii trupeşti. Astfel îi înveselea cu
duhul, mângâindu-i şi îmbărbătându-i ca să nu zăbovească de loc în lucrul
lor.

101
 Într-una din zile, apropiindu-se praznicul Adormirii Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, nu era apă în pitărie şi a venit la Cuviosul
chelarul, cu numele Teodor, spunându-i că nu este cine să aducă apă.
Atunci, sculându-se îndată Cuviosul, a cărat singur apă din puţ. Dar unul
din fraţi, văzându-l ostenindu-se, s-a dus degrabă şi a spus celorlalţi, iar
ei, alergând cu sârguinţă, au adus apă destulă.
Odată, nefiind lemne tăiate pentru trebuinţa fierturii, acelaşi chelar a
venit la Cuviosul, zicându-i: "Porunceşte, părinte, cuiva din fraţii cei fără
de lucru, ca, mergând, să pregătească lemne pentru trebuinţă". Cuviosul i-
a răspuns: "Iată, eu sunt fără de lucru! Voi merge eu!" Atunci era vremea
prânzului. Deci, fericitul a poruncit fraţilor să meargă la masă; iar el,
luând toporul, a început să taie lemne. Fraţii, ieşind după masă, au văzut
pe cuviosul egumen tăind lemne. Drept aceea, au luat topoarele şi au tăiat
atâtea lemne, încât le erau destule pentru multe zile.
Când fericitul Nicon, care a călugărit pe Cuviosul şi apoi se dusese
din peşteră, s-a întors în Mănăstirea Pecersca, atunci Cuviosul părintele
nostru Teodosie, fiind egumen, îl cinstea ca pe un părinte. De multe ori,
fericitul Nicon, cosând cărţi - căci era meşter la lucrul legătoriei -, el îi
torcea sfoară pentru trebuinţa lui. Astfel era smerenia şi bunătatea acestui
bărbat insuflat de Dumnezeu în osteneli de tot felul. Pe lângă acestea şi
haina pe care o purta ca egumen era smerită şi simplă. Căci purta pe
trupul lui o dulamă de păr aspru, iar deasupra aceleia avea altă haină
foarte proastă, pe care o purta, ca să nu i se vadă dulama cea de păr, ce era
pe el.
Într-o zi, a mers Cuviosul pentru o trebuinţă oarecare la iubitorul de
Hristos domn Izaslav şi, cetatea fiind departe, a zăbovit până seara. Vrând
el să plece, a poruncit iubitorului de Hristos voievod, ca să-l ducă în
căruţă la mănăstire. Dar când mergea pe cale a văzut vizitiul că este
îmbrăcat cu haină proastă şi nu socotea că este egumen. Deci, i-a zis:
"Monahule, încalecă tu pe cal, ca eu să mă odihnesc în căruţă". Cuviosul,
îndată s-a sculat cu smerenie, a încălecat pe cal şi astfel ducea pe vizitiu
culcat în căruţă. Uneori încăleca pe cal, alteori mergea pe jos şi când
ostenea încăleca iarăşi. Luminându-se de ziuă au început boierii a merge
la voievod şi, cunoscând de departe pe Cuviosul, au descălecat de pe cai şi
i se închinau lui. Atunci Cuviosul a zis vizitiului: "Iată, acum este ziuă;
scoală-te şi încalecă pe calul tău!"
Văzând vizitiul pe cei ce se închinau Cuviosului, s-a înspăimântat,
cutremurându-se şi sculându-se, a încălecat pe cal. Şezând Cuviosul în
căruţă, mai mult i se închinau cei ce-l întâmpinau, iar vizitiului care-l
ducea, i se făcuse frică mare. Sosind la mănăstire au ieşit înaintea lui toţi
fraţii de i s-au închinat până la pământ. Atunci sluga şi mai mult s-a
înspăimântat, gândind: "Cine este acesta, că toţi se închină lui?" Deci,
102
Cuviosul, luându-l de mână, l-a dus în trapeză şi a poruncit să-i dea de
mâncare şi de băut şi, dăruindu-l, l-a eliberat. Aceasta a spus-o mai pe
urmă fraţilor singur vizitiul, iar Cuviosul n-a spus la nimeni, învăţând în
toate zilele pe fraţi să nu se înalţe întru nimic, că monahul trebuie să fie
smerit şi să se facă mai mic decât toţi.
Printr-o smerenie ca aceea, Cuviosul învăţa pe ucenicii săi, ca în tot
lucrul să ia mai întâi binecuvântare de la mai marele lor, că cel ce
seamănă lucrurile sale întru binecuvântare, în dulceaţă va secera rodurile
dintr-însele! Puterea acestei învăţături o arăta el astfel. Când veneau la
dânsul dreptcredincioşii pentru folos, atunci, după dumnezeiasca
învăţătură, le punea înaintea lor bucate mănăstireşti, pâine şi linte.
Venind odată voievodul Izaslav şi gustând bucate de acelea a zis către
cuvios: "Iată, precum ştii, părinte, casa mea este plină de toate bunătăţile
lumii acesteia, dar niciodată n-am mâncat cu aşa dulceaţă ca acum, deşi
sunt de multe feluri şi de preţ mare, totuşi nu sunt aşa dulci ca aceste
bucate. Deci, rogu-te, părinte, să-mi spui de unde este această dulceaţă în
bucatele voastre?"
Iar insuflatul de Dumnezeu părintele nostru Teodosie i-a răspuns:
"De voieşti, bunule stăpân, să ştii acestea, ascultă-mă şi-ţi voi spune. La
noi, când fraţii vor să fiarbă bucate sau să coacă pâine, au rânduiala
aceasta: mai întâi merge fratele cel ce slujeşte la egumen şi ia
binecuvântare de la dânsul. Apoi, închinându-se înaintea Sfântului Altar
de trei ori până la pământ, aprinde lumânarea din Sfântul Altar şi cu ea
aprinde focul în bucătărie sau în pitărie. După aceea, când vor să toarne
apă în căldare, zice cel ce slujeşte către cel mai mare: "Binecuvintează,
părinte!" Iar el răspunde: "Dumnezeu să te binecuvinteze, frate". Şi aşa,
tot lucrul lor se face cu binecuvântare; pentru aceasta se preface în
dulceaţă. Iar slugile tale, precum mi se pare, slujesc cârtind, certându-se,
şi pârându-se unul pe altul; ba încă de multe ori sunt bătuţi şi de cei mari,
aşa că tot lucrul lor nu se face fără păcat. De aceea bucatele nu se prefac în
dulceaţă". Auzind voievodul acestea, a răspuns: "Cu adevărat, părinte, aşa
este precum grăieşti".
De se întâmpla Cuviosului cândva, să audă că în mănăstirea sa s-a
făcut un lucru fără binecuvântare şi din neascultare, atunci numea lucrul
acela partea vrăjmaşului şi niciodată nu dădea voie ca binecuvântata lui
turmă să guste din vreo mâncare ca aceea, poruncind s-o arunce ori în
apă, ori în foc. Astfel s-a întâmplat la praznicul Sfântului Mare Mucenic
Dimitrie, fiind aproape mănăstirea acelui sfânt. Când ieşea Cuviosul cu
fraţii, i-au adus lui de la nişte dreptcredincioşi pâini foarte frumoase, pe
care el a poruncit chelarului să le pună în ziua aceea la masă înaintea
fraţilor. Iar chelarul, neascultând, s-a gândit în sine că a doua zi, venind

103
toţi fraţii, le va pune înainte aceste pâini; iar acum cei ce au rămas să
mănânce pâinea mănăstirii, lucru pe care l-a şi făcut.
A doua zi, Cuviosul şi toţi fraţii, mergând la masă şi văzând acele
pâini tăiate şi puse pe masă, a chemat chelarul şi l-a întrebat: "De unde
sunt aceste pâini?" Iar el a răspuns: "Sunt aduse de ieri, dar nu le-am dat
la masă, de vreme ce erau fraţi puţini şi m-am gândit ca astăzi să le pun
înaintea tuturor". Iar Cuviosul i-a zis: "Mai bine era să nu te îngrijeşti de
ziua viitoare, ci să faci după porunca mea, pentru că Domnul nostru, Care
pururea Se îngrijeşte de noi, ne-ar fi dat cele de trebuinţă, ba şi de mai
mari S-ar fi îngrijit". Apoi a poruncit să adune acele bucăţi de pâine în
coşniţă şi să le arunce în râu, iar chelarului i-a dat canon, ca unuia ce nu
ascultase şi care făcea şi alte neascultări.
Văzând Cuviosul părintele nostru Teodosie cum că îngrijirea pentru
mâine şi câştigarea celor vremelnice nu se face de monahi fără o sfătuire
oarecare, deoarece această îngrijire este potrivnică făgăduinţei lor, învăţa
cu dinadinsul pe fraţii săi la fapta bună a necâştigării, ca în singur
Dumnezeu să se îmbogăţească cu credinţă şi cu nădejde, iar nu să
nădăjduiască spre avere stricăcioasă. Pentru aceasta, de multe ori umbla
prin chilii şi de afla la cineva ceva mâncare, haine mai mult decât cele
rânduite, sau ceva din averea deşartă, pe acelea le lua şi le arunca ca pe o
parte a vrăjmaşului şi a neascultării. Şi aşa îi sfătuia pe ei: "Nu se cuvine
nouă, fraţilor, fiind monahi şi lepădându-ne de cele lumeşti, să luăm avere
în chiliile noastre, căci cum vom putea să aducem rugăciune curată lui
Dumnezeu, ţinând comoara în chilia noastră? Ci să ne aducem aminte de
cuvintele Domnului, Care zice: Unde este comoara voastră, acolo va fi şi
inima voastră. Şi iarăşi: Nebunule, în această noapte vor să ceară
sufletul tău de la tine, iar cele ce le-ai gătit, ale cui vor fi? Drept aceea,
fraţilor, să fim îndestulaţi cu haina noastră cea de nevoie şi cu hrana cea
pusă înainte pe masă, iar în chilii nu se cuvine a avea nimic din acestea, ca
astfel, cu toată osârdia şi cu tot gândul să aducem rugăciune curată lui
Dumnezeu".
Cu aceste îndemnări îi învăţa pe ei Cuviosul, cu toate blândeţile şi cu
lacrimi, pentru că era milostiv, blând, nemânios şi avea milă către toţi. Şi
de se slăbea cu inima cineva din necâştigătoarea lui turmă şi se ducea din
mănăstire, atunci Cuviosul era în mare grijă şi mâhnire pentru el şi se
ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca să întoarcă înapoi oaia care se despărţise
din turmă şi nu înceta rugăciunea până ce nu se întorcea cel dus.
Şi era acolo un frate nerăbdător, care adeseori fugea din mănăstire şi
când se întorcea, atunci Cuviosul îl primea cu bucurie, şi zicea: "Nu-l va
lăsa pe el Dumnezeu să se sfârşească afară din această mănăstire. Deşi se
duce de la noi, însă el îşi va lua sfârşitul vieţii tot în această mănăstire". Şi
se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca să dea răbdare fratelui. Apoi, după
104
multe ieşiri ale sale, fratele acela s-a întors în mănăstire, rugând pe
Cuviosul să-l primească. Deci, Cuviosul, fiind cu adevărat milostiv, l-a
primit ca pe o oaie care venise din rătăcire şi l-a rânduit în turma sa.
Atunci fratele, aducând puţină avere pe care o câştigase lucrând, căci era
lucrător de haine, a pus-o dinaintea Cuviosului. Iar Cuviosul i-a zis: "De
voieşti să fii monah desăvârşit, atunci vei lua aceasta şi o vei arunca în
cuptorul cel aprins, ca pe un lucru venit din neascultare!" Deci, el, care se
căia cu adevărat, adunându-le toate, le-a dus, după porunca Cuviosului şi,
aruncându-le în cuptor, le-a ars. De atunci el vieţuia în mănăstire,
petrecând restul zilelor sale în pocăinţă şi a adormit acolo în pace, după
proorocia Cuviosului.
Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind foarte milostiv cu cei
săraci, a făcut o curte aproape de mănăstirea sa şi a zidit într-însa o
biserică a Sfântului Întâiului Mucenic Ştefan. Acolo a poruncit să petreacă
săracii, orbii, şchiopii şi neputincioşii, cărora le dădea cele de trebuinţă
din mănăstire şi din toată averea monahicească, a zecea parte. Afară de
acestea, în toate sâmbetele trimitea un car cu pâini la cei ce erau în
temniţe şi în lanţuri.
Şi nu numai spre cei nevoiaşi era milostiv Cuviosul părintele nostru
Teodosie, ci şi spre cei ce făceau strâmbătate mănăstirii lui. Odată, au
adus la el pe nişte tâlhari prinşi în satul mănăstiresc, care merseră să fure.
Cuviosul, văzându-i pe ei legaţi şi în necaz, i s-a făcut jale şi, lăcrimând, a
poruncit să-i dezlege şi să le dea să mănânce şi să bea. Apoi i-a învăţat să
nu facă nimănui strâmbătate, ci cu ale lor osteneli să fie îndestulaţi.
Dându-le cele de trebuinţă, i-a iertat şi i-a eliberat în pace. Drept aceea,
Cuviosul părintele nostru Teodosie nădăjduia că Domnul îi va păzi de
jefuire tâlhărească şi de este ceva de nevoie, va da robilor Săi. Această
nădejde a Cuviosului s-a adeverit prin minunea aceasta.
Înmulţindu-se numărul fraţilor, Cuviosul Teodosie a fost nevoit să
lărgească curtea mănăstirii pentru facerea chiliilor. Şi a început a lucra el
însuşi şi cu fraţii, spre a face ograda mai mare. Într-o noapte întunecoasă,
mănăstirea fiind dezgrădită şi nepăzită, au venit la ei tâlharii, zicând că
averea lor este ascunsă în palatul bisericesc. Dar, pornind spre biserică, au
auzit un glas care cânta înăuntru. Iar ei, socotind că fraţii fac rugăciunile
Pavecerniţei, s-au dus, zăbovind puţin în pădurea cea deasă. După aceea,
socotind că au sfârşit cântarea, au mers iarăşi la biserică, dar au auzit din
nou acelaşi glas şi au văzut o lumină preaminunată în biserică, din care
ieşea un miros plăcut, pentru că îngerii cântau într-însa. Iar ei, socotind
că fraţii săvârşeau cântarea de miezul nopţii, iarăşi s-au dus şi aşteptau
până ce vor sfârşi cântarea, ca apoi, intrând în biserică, să ia toate cele ce
erau într-însa. Şi astfel, venind de mai multe ori, au auzit acelaşi glas

105
îngeresc. După aceasta a sosit vremea de cântare a Utreniei, şi, după
obicei, eclesiarhul a început a lovi în clopot pentru Utrenie.
Tâlharii, auzind aceasta, s-au dus puţin în pădure şi se sfătuiau: "Ce
să facem? Că, precum mi se pare, a fost o nălucire în biserică. Iată, acum,
când se vor aduna toţi în biserică, noi să mergem şi, apucându-i pe toţi de
la uşă, îi vom omorî şi vom lua averea lor". Deci, zăbovind puţin până ce
fraţii s-au adunat în biserică cu fericitul Teodosie, povăţuitorul lor, şi au
început a cânta psalmii Utreniei, atunci tâlharii au năvălit spre biserică.
Dar, deodată au văzut o minune înfricoşătoare, că biserica a fost luată de
pe pământ cu cei ce erau într-însa şi s-a suit în văzduh, încât nu le era cu
putinţă a săgeta într-însa. Iar ei, văzând minunea aceea, s-au temut foarte
şi, tremurând, s-au întors la locul lor. De atunci, umilindu-se, s-au
făgăduit să nu mai facă tâlhării, iar vătaful lor, venind la Cuviosul
Teodosie cu alţi trei tovarăşi, s-a căit de aceea şi i-au mărturisit cele ce se
făcuseră. Cuviosul, auzind acestea, a preamărit pe Dumnezeu, Care nu
numai a păzit cele de nevoie ale bisericii, dar l-a şi mântuit de la o moarte
ca aceea. Apoi, învăţându-i pe ei pentru mântuirea sufletului, i-a eliberat,
slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu şi Cuviosului.
Încă o minune ca aceasta s-a făcut pentru a doua oară, pe vremea
egumeniei celei plăcute lui Dumnezeu a Cuviosului Teodosie, în
mănăstirea lui pentru aceeaşi biserică, cu adevărat păzită de Dumnezeu
din cer şi stând singură în văzduh sub acoperământul Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu. S-a întâmplat unuia din boierii iubitorului de
Hristos voievod Izaslav, că mergea înainte peste un câmp, departe ca de
cincisprezece stadii de mănăstirea Cuviosului Teodosie, şi, deodată, a
văzut de departe o biserică stând sub nori şi, spăimântându-se, a alergat
cu slugile sale, vrând să ştie, care este acea biserică? Dar când a ajuns la
mănăstirea Cuviosului Teodosie, atunci el a văzut că biserica s-a pogorât
şi a stat în mănăstire la locul ei, iar el, bătând în poartă şi deschizându-i
portarul, a intrat şi a spus Cuviosului ceea ce se făcuse. De atunci adeseori
mergea la el, îndulcindu-se de cuvintele lui cele insuflate de Dumnezeu şi
dând din averea sa pentru rânduiala mănăstirii şi pentru împodobirea
bisericii celei păzite de Dumnezeu.
Şi nu numai pentru biserică s-a descoperit acea minune, ci şi pentru
moşiile mănăstirii Cuviosului Teodosie. Căci, odată, au fost prinşi nişte
tâlhari, pe care, legându-i, îi duceau în cetate la judecătorul, şi li s-a
întâmplat a trece pe lângă un sat al mănăstirii Pecersca. Atunci unul din
cel legaţi, clătinând cu capul spre satul acela, zicea: "Într-o noapte am
venit în acest sat, ca să furăm şi să apucăm toate cele ce sunt într-însul,
dar am văzut o cetate foarte înaltă, de care nu am putut să ne apropiem
nicidecum". Pentru că a îngrădit bunul Dumnezeu toate moşiile
mănăstireşti cu rugăciunile Cuviosului Teodosie, cel ce a nădăjduit spre
106
Dânsul. El în toate nopţile, făcând rugăciune, înconjura mănăstirea sa, şi
cu aceea, ca şi cu un zid tare o îngrădea, cum şi toate cele stăpânite de
dânsul.
Acest cuvios, ţinând egumenia Mănăstirii Pecersca, avea nădejde
spre Dumnezeu şi spre Născătoarea de Dumnezeu pentru păzirea
mănăstirii şi pentru înfrumuseţarea bisericii. Un boier al voievodului
Izaslav, cel mai înainte pomenit, anume Sudislav Gheuevici, iar din
Sfântul Botez numit Clement, mergând cu voievodul său la război, a
făgăduit: "De mă voi întoarce sănătos la casa mea, voi da Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu cea din mănăstirea fericitului Teodosie al
Pecerscăi doi talanţi de aur şi voi face o coroană de aur.
Sosind războiul, mulţi din amândouă părţile au căzut. Mai pe urmă
vrăjmaşul a fost biruit şi acel boier împreună cu ai săi s-au întors, uitând
ceea ce a făgăduit. După câteva zile, pe când dormea la amiază, a auzit un
glas înfricoşat, chemându-l pe nume: "Clemente!" Iar el, deşteptându-se,
a văzut înaintea sa icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care era
în mănăstirea Cuviosului Teodosie şi a auzit glas venind de la dânsa:
"Pentru ce, Clemente, ceea ce ai făgăduit să-mi dai nu mi-ai dat? Însă,
iată, acum îţi zic să te sârguieşti a-ţi împlini făgăduinţa ta!" Şi îndată
icoana s-a făcut nevăzută. Deci, boierul fiind în frică mare, a luat aur cât
făgăduise şi de îndată a făcut o coroană de aur pentru împodobirea
icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care le-a adus în
Mănăstirea Pecersca, dându-le Cuviosului Teodosie.
După câteva zile, acel boier s-a gândit să dea o Evanghelie tot pentru
acea mănăstire. Dar, mergând la Cuviosul Teodosie, a ascuns Sfânta
Evanghelie sub haină. Apoi, după rugăciune, vrând ei să şadă, nearătând
boierul Evanghelia, i-a zis Cuviosul: "Frate Clemente, scoate mai întâi
Sfânta Evanghelie cea făgăduită Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe
care o ai sub haina ta, şi atunci vom şedea". Auzind aceasta, boierul s-a
înspăimântat de vederea de mai înainte a Cuviosului - căci nimeni nu-i
spusese de aceasta -, şi îndată, scoţând Sfânta Evanghelie, a dat-o în
mâinile Cuviosului. Atunci, şezând, s-a îndulcit de duhovniceşti vorbiri cu
dânsul şi s-a întors la casa sa cu mult folos sufletesc.
Astfel, nădejdea sa către Dumnezeu şi împlinirea lipsei în mănăstirea
lui, Cuviosul Teodosie le-a încredinţat cu multe minuni, după cum a spus
un monah, anume Ilarion, care în toate zilele şi nopţile a scris cărţi în
chilia Cuviosului Teodosie, pe când el cânta încet Psaltirea şi cu mâinile
torcea lână sau lucra altceva.
Într-o seară, pe când ei lucrau, a intrat iconomul Anastasie, spunând
Cuviosului: "Nu am cu ce să cumpăr pentru a doua zi, cele de nevoie la
masa fraţilor şi alte trebuinţe". Iar Cuviosul i-a răspuns: "Precum vezi,
acum este seară şi ziua de mâine este departe; de aceea mergi şi aşteaptă
107
puţin, rugându-te lui Dumnezeu, căci El se va îngriji de noi şi ne va milui
precum va voi!" Auzind acestea iconomul, s-a dus; iar Cuviosul, sculându-
se îndată, a mers în chilia sa cea mai dinăuntru, ca să-şi cânte după obicei
pravila sa. Venind după rugăciune, a stat lucrând lucrul său şi, iată, a
venit iarăşi iconomul, spunându-i tot aceeaşi. Iar Cuviosul i-a zis: "Nu ţi-
am spus oare să te rogi lui Dumnezeu? Iar de dimineaţă, mergând în
cetate la cel ce vinde, vei lua cu împrumut cele de trebuinţă fraţilor. Pe
urmă, Dumnezeu făcându-ne nouă bine, vom plăti datoria, căci credincios
este Cel ce a zis: "Să nu vă îngrijiţi de a doua zi, că nu ne va lăsa pe noi
Dumnezeu cu darul Său".
Ieşind iconomul, a intrat un tânăr luminos în haină ostăşească şi,
închinându-se, a pus pe masă un taler de aur şi îndată a ieşit afară, fără a
zice ceva. Iar Cuviosul, sculându-se, a luat aurul şi cu lacrimi s-a rugat lui
Dumnezeu, mulţumindu-I. Apoi, a doua zi, chemând pe portar, l-a
întrebat: "A venit cineva la poartă în noaptea aceasta?" Iar portarul i-a zis:
"Cu adevărat n-a venit nimeni, pentru că după apusul soarelui îndată am
închis poarta". Atunci Cuviosul, chemând pe iconom i-a dat talerul de aur,
zicându-i: "Ce zici, frate Anastasie, că nu ai cu ce cumpăra cele de
trebuinţă fraţilor? Deci, ia-ţi aurul şi mergi de cumpără cele de trebuinţă".
Iconomul, cunoscând darul lui Dumnezeu, a căzut şi i s-a închinat,
cerând iertare. Iar Cuviosul îl învăţa: "Frate, să nu te deznădăjduieşti
niciodată, ci să te întăreşti în credinţă şi aruncă toată grija ta spre
Domnul, că Acela se îngrijeşte de noi, precum voieşti. Deci, să faci astăzi
fraţilor ospăţ, că aceasta este cercetarea lui Dumnezeu, şi, când ne lipsim
vreodată, Dumnezeu iarăşi se îngrijeşte de noi, precum s-a şi făcut".
Într-o zi a venit de asemenea la Cuviosul, chelarul Teodor,
spunându-i: "Astăzi nu am ce să pun înaintea fraţilor la masă". Răspuns-a
lui Cuviosul: "Mergi de aşteaptă puţin, rugându-te lui Dumnezeu, că Acela
Se îngrijeşte de noi, iar de nu vom fi vrednici, vei fierbe grâu şi,
amestecându-l cu miere, vei pune fraţilor la masă. Însă să nădăjduim spre
Dumnezeu, Care în pustie a dat pâine popoarelor celor nesupuse. Acela şi
nouă azi este puternic să ne dea hrană".
Auzind chelarul aceasta, s-a dus; iar Cuviosul se ruga lui Dumnezeu
neîncetat. Şi iată, Ioan, cel întâi între boierii voievodului Izaslav, după
voinţa lui Dumnezeu, a umplut trei care cu bucate: pâine, peşte, linte,
grâu şi miere, trimiţându-l la Cuviosul în mănăstire. Iar Cuviosul,
văzându-le, a preamărit pe Dumnezeu şi a zis chelarului: "Vezi, frate
Teodore, că nu ne lasă pe noi Dumnezeu? Numai de am nădăjdui spre
Dânsul cu toată inima! Mergi de fă ospăţ fraţilor pentru astăzi, căci
aceasta este cercetarea lui Dumnezeu". Aşa s-au veselit Cuviosul şi fraţii la
masă cu veselie duhovnicească, mulţumind lui Dumnezeu, că nu este lipsă

108
celor ce se tem de El. Iar Dumnezeu făcea din destul asemenea faceri de
minuni în locaşul lui, cu rugăciunile Cuviosului.
Într-una din zile a venit la Cuviosul Teodosie preotul din cetate,
cerând vin spre slujirea dumnezeieştii Liturghii. Şi îndată, Cuviosul,
chemând pe iconomul bisericii, i-a poruncit să umple vasul preotului cu
vin. Iar el a răspuns: "Puţin am, abia de trei sau de patru Sfinte Liturghii!"
Iar Cuviosul i-a zis: "Dă-i omului acesta tot vinul ce îl avem, iar de noi Se
va îngriji Dumnezeu!" Iconomul, ducându-se, n-a ascultat porunca
Sfântului şi a turnat preotului puţin vin în vas, oprind numai pentru a
doua zi la dumnezeiasca slujbă. Iar preotul, luându-l, l-a arătat
Cuviosului. Atunci Cuviosul, chemând pe iconom, i-a zis: "Au nu ţi-am
spus să-i dai tot vinul şi pentru ziua de mâine să nu te îngrijeşti? Pentru
că Dumnezeu nu va lăsa fără slujbă biserica Maicii Sale pe ziua de mâine;
ci încă şi acum ne va da nouă vin destul!" Şi aşa, iconomul, mergând, a dat
tot vinul preotului şi l-a eliberat pe el.
Deci, pe când era după cină, după proorocia Cuviosului, au adus trei
care cu buţi pline de vin, de la o mare jupâneasă din casa iubitorului de
Hristos domn Vsevolod. Iconomul bisericii, văzând aceasta, a preamărit
pe Dumnezeu, minunându-se de proorocia Cuviosului Teodosie, care a
zis: "Într-această zi ne va trimite nouă Dumnezeu vin din destul", precum
s-a şi întâmplat.
Acelaşi iconom bisericesc a văzut altă minune, ce s-a făcut cu
rugăciunile Cuviosului, asemenea acesteia.
Odată, la ziua praznicului Adormirii Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu, lipsind untdelemnul trebuincios la candelele ce luminau în
biserică, s-a gândit iconomul bisericii ca din seminţele pământului să
stoarcă ulei şi de acela să toarne în candele şi să le aprindă. De aceea,
întrebând pe Cuviosul Teodosie, iar el neoprindu-l de la una ca aceasta, a
făcut aşa, precum s-a gândit. Dar când voia să toarne uleiul acela în
candele, a văzut un şoarece mort căzut în el.
Atunci, degrabă mergând, a spus Cuviosului, zicând: "Cu toate că am
acoperit bine vasul cu uleiul acela, totuşi nu ştiu pe unde a intrat un
şoarece şi s-a înecat acolo". Iar Cuviosul, cunoscând că cu dumnezeiasca
purtare de grijă s-a făcut aceasta, a zis iconomului: "Se cade nouă, frate,
să nădăjduim spre Dumnezeu, că puternic este să ne dea nouă cele de
trebuinţă, iar, necrezând, să nu facem un lucru care nu se cade. Ci mergi
de varsă uleiul acela pe pământ şi aşteaptă puţin, rugându-ne lui
Dumnezeu, că El are să ne dea în această zi untdelemn din destul". Apoi,
iconomul, ascultând porunca şi Cuviosul rugându-se, când era ceasul de
Vecernie, unul din cei bogaţi a adus un vas foarte mare plin cu untdelemn,
pe care văzându-l Cuviosul, a preamărit pe Dumnezeu că aşa degrabă a
auzit rugăciunea lui. Drept aceea a umplut candelele toate şi încă a mai
109
rămas untdelemn destul. Şi astfel, au făcut a doua zi praznic luminat
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Din unele minuni ca acestea, care, cu rugăciunile Cuviosului
Teodosie, se împlinea lipsa, a fost şi aceasta: Iubitorul de Hristos domn
Izaslav, care avea cu adevărat dragostea lui Hristos către Cuviosul
Teodosie, venea adeseori la el, îndulcindu-se de cuvintele lui cele
curgătoare ca mierea. Într-una din zile, voievodul, venind la Cuviosul
Teodosie, a zăbovit la dumnezeiasca vorbire până la vremea cântării
Vecerniei. Şi, iată, deodată, Dumnezeu voind aşa, o ploaie mare a căzut.
Iar Cuviosul, văzând o vărsare de apă ca aceea, a chemat chelarul şi i-a
poruncit să pregătească bucate pentru cina voievodului. Chelarul a zis:
"Părinte, nu am must de băut pentru voievod şi pentru cei ce sunt cu ei".
Iar Cuviosul i-a zis: "Oare nici cât de puţin nu ai?"
Răspuns-a chelarul: "Cu adevărat, părinte, nu am nici o picătură,
încât şi vasul în care era băutura aceea, l-am răsturnat deşert şi l-am pus
cu vana în jos". Iar Cuviosul Teodosie, fiind plin de darul lui Dumnezeu
după numele său, i-a zis: "Iată, mergi după cuvântul meu, în numele
Domnului nostru Iisus Hristos, şi vei afla mied în vasul acela". Iar el,
crezând, a mers după cuvântul Cuviosului şi a aflat vasul aşezat drept şi
plin de mied. Văzând el aceasta şi înfricoşându-se, degrabă a mers şi a
spus Cuviosului ceea ce se făcuse. Şi i-a zis Cuviosul: "Taci, fiule, şi nu
spune nimănui de aceea, ci iute du-te şi adu voievodului şi celor cu el cât
va fi de trebuinţă; încă şi fraţilor să dai dintr-acela, pentru că aceasta este
binecuvântarea lui Dumnezeu!" După aceasta, încetând ploaia, voievodul
s-a dus la casa sa, iar în mănăstire a fost atâta binecuvântare, încât multă
vreme fraţii s-au îndestulat cu acea băutură.
Odată a venit la acelaşi cuvios mai-marele pitarilor şi i-a spus: "Nu
am făină din care să fac pâini, fraţilor". Răspuns-a Cuviosul: "Mergi şi
caută în hambar, doar vei afla în el cumva puţină făină, până ce iarăşi
Dumnezeu Se va îngriji de noi". Iar el a zis către Cuviosul: "Adevărul îţi
spun, părinte, că eu singur am şters racla şi nu mai este nimic în ea, decât
într-un unghi puţine tărâţe, ca trei sau patru pumni". Cuviosul i-a zis: "Să
mă crezi, fiule, că puternic este Dumnezeu, să ne îndestuleze pe noi cu
făină şi dintr-acele puţine tărâţe, precum pe vremea lui Ilie a făcut acelei
văduve, căreia i-a înmulţit făina, dintr-un pumn ce avea, încât s-a hrănit
aceea cu fiul ei în vreme de foamete, până ce s-a făcut îndestulare. Pentru
că acum este tot acelaşi Dumnezeu, Care este puternic şi Care asemenea
poate să ne facă şi nouă din puţin mult; deci, mergi şi caută, doar va fi
binecuvântarea lui Dumnezeu la locul acela".
Iar el, auzind aceasta, în urma rugăciunilor Cuviosului Teodosie s-a
dus. Şi cum a intrat în hambar, a văzut racla, care mai înainte era goală,
fiind plină de făină, încât se vărsa pe pământ pe deasupra. Şi îndată s-a
110
înspăimântat, văzând acea preaslăvită minune şi, întorcându-se, a spus
Cuviosului; iar cuviosul i-a zis: "Mergi, frate, şi nu spune nimănui de
aceasta şi să faci pâine după obicei, pentru că, iată, cu rugăciunile
cuvioşilor fraţilor noştri, Dumnezeu a trimis la noi mila Sa".
Pentru aceste multe faceri de bine dumnezeieşti, Cuviosul părintele
nostru Teodosie mulţumea lui Dumnezeu cu lacrimi în rugăciunile sale, şi
în toate nopţile petrecea fără de somn, plecându-şi genunchii până la
pământ. Acestea le-au aflat iconomii bisericii, care, mergând mai înainte
de cântarea Utreniei la chilia lui ca să ia binecuvântare, îl auzeau
totdeauna rugându-se şi plângând mult şi, adeseori, bătându-se cu capul
de pământ, iar când Cuviosul auzea zgomot, îndată tăcea, făcându-se că
doarme, până ce bătea de trei ori cel ce zicea: "Binecuvintează, părinte".
Atunci el, deşteptându-se ca din somn, răspundea: "Dumnezeu să te
binecuvinteze". Apoi, mai înainte de toţi se afla în biserică, şi aşa făcea în
toate nopţile. Afară de aceasta el se nevoia şi cu alte feluri de osteneli în
vremea egumeniei sale. Pentru că nimeni nu l-a văzut vreodată zăcând pe
coastele sale, şi, când voia să se odihnească pentru neputinţa trupească,
după cântarea Pavecerniţei, atunci, şezând, dormea puţin şi îndată, după
aceea pleca la cântarea cea de toată noaptea. Asemenea, nu l-a văzut
niciodată turnându-şi apă pe trupul său, ci îşi spăla numai mâinile şi faţa.
Iar când fraţii aveau ospăţ, el mânca pâine uscată, verdeţuri fierte fără
unsoare şi bea numai apă. Dar niciodată nu s-a văzut la masă mâhnit, ci
totdeauna avea faţa veselă, nu de bucate, ci de darul lui Dumnezeu care
întărea inima lui.
În toţi anii, la postul Sfintelor Paşti, se ducea Sfântul Teodosie în
peşteră, unde s-a pus după aceea şi cinstitul lui trup. Acolo se închina
singur, până ce venea Duminica Floriilor. Iar vineri, mai înainte de
duminica aceea, în vremea Vecerniei ieşea din peşteră şi venea la fraţi. De
multe ori şi din peştera aceea, în care îl ştiau fraţii că se închină, se ducea
noaptea, neştiut de nimeni, la un sat mănăstiresc şi petrecea acolo în altă
peşteră ascunsă, rugându-se lui Dumnezeu. De acolo ieşea tot noaptea,
mai înainte de vinerea dinaintea Duminicii Floriilor şi venea în peştera
cea dintâi. Şi aşa ieşea la fraţi în vinerea aceea, încât toţi socoteau, că
acolo a petrecut el toate zilele postului.
Multe necazuri şi năluciri îi făceau cuviosului în peşteră duhurile
cele rele. Dar, Dumnezeu i-a dat putere nevăzută spre biruinţa lor, încât
nefiind izgonit nicidecum de acele duhuri, petrecea într-o peşteră aşa de
întunecoasă, netemându-se de mulţimea stăpâniilor întunericului, ci
stătea cu tărie ca un bun ostaş al lui Hristos. Cu rugăciunea şi cu postul i-a
gonit de la sine şi nu îndrăzneau să se apropie de dânsul, ci îi făceau
năluciri numai de departe.

111
 Odată, după cântarea Pavecerniţei, vrând să se odihnească puţin,
iată, aude în peşteră glas de strigare, de la mulţimea diavolilor, ca şi cum
unii mergeau în căruţe, alţii băteau în timpane, iar alţii cântau din fluiere.
Şi aşa toţi chiuiau, încât se cutremura peştera. Auzind Cuviosul acestea
toate, nu se temea, nici nu se înspăimânta, ci însemnându-se cu semnul
Sfintei Cruci şi sculându-se, a început să cânte Psaltirea şi îndată s-a făcut
nevăzut acel cutremur şi chiot. După rugăciune se auzea iar glas de
nenumăraţi diavoli. Deci, sculându-se iarăşi Cuviosul, cânta psalmi şi acel
glas iar se stingea. Aşa în multe zile şi nopţi îi făceau lui supărare duhurile
cele rele, nedându-i pace să se odihnească, până ce, cu darul lui
Dumnezeu, i-a biruit pe ei desăvârşit şi a luat putere asupra lor, încât
acum şi de departe nu îndrăzneau să se apropie de acel loc unde făcea
Cuviosul rugăciune, ci fugeau de dânsul, lucru care s-a adeverit prin multe
minuni.
În casa unde se făcea pâinea pentru hrana fraţilor, diavolii făceau
multe supărări, uneori vărsându-le făina, alteori răspândindu-le aluatul
cel pus spre facerea pâinii, făcându-le şi alte rele. Atunci, mergând mai
marele pitarilor a spus aceasta Cuviosului Teodosie. Deci, mergând el în
casa aceea şi închizând uşa după sine, a petrecut într-însa până la Utrenie,
făcând rugăciuni, şi din acel ceas nu s-au mai arătat diavoli în acel loc şi
nu le-a mai făcut nici o supărare.
Într-o zi, a venit la Cuviosul un frate de la un sat mănăstiresc,
spunându-i: "În grajdul unde închidem dobitoacele este un locaş de
diavoli, care fac multe supărări, nelăsând dobitoacele să mănânce. De
multe ori preotul face rugăciuni, stropind locul acela cu apă sfinţită, dar
fără de nici un folos. Atunci Cuviosul, întrarmându-se cu rugăciunea şi cu
postul, a mers în satul acela şi, fiind seară, a intrat în grajd şi închizând
uşa a petrecut acolo, făcând rugăciuni până a doua zi. Din ceasul acela nu
s-au mai arătat diavoli în acel loc şi nimănui din acel sat nu i-au mai făcut
supărare.
Nu numai singur Cuviosul biruia puterea diavolească, ci de auzea că
vreunul din fraţi avea supărare de nălucirile diavoleşti, pe acela îl învăţa
să nu umble din loc în loc, ci să se într-armeze cu postul şi cu rugăciunea,
chemând pe Dumnezeu spre biruirea diavolilor.
Grăia şi aceasta către dânşii: "Asemenea mi se făcea şi mie la
început. Că într-o noapte, pe când cântam în chilie psalmii obişnuiţi, un
câine negru stătea înaintea mea, încât nu puteam a mă închina. Stând el
mult, am vrut să-l lovesc şi s-a făcut nevăzut. Atunci atâta frică şi
cutremur m-a cuprins, încât voiam să fug din acel loc, de nu mi-ar fi
ajutat Domnul. Deşteptându-mă puţin din spaimă, am început cu osârdie
a mă ruga lui Dumnezeu şi a face adeseori închinăciuni. Şi astfel a fugit de

112
la mine acea frică, încât din ceasul acela nu mă mai tem de nălucirile
drăceşti, deşi se arată înaintea ochilor mei.
Unul din fraţi, anume Ilarion, povestea: Multă supărare îmi făceau
diavolii în chilie, căci noaptea când mă culcam, venea mulţime de diavoli,
care mă apucau de păr şi, călcându-mă, mă trăgeau, iar alţii, ridicându-mi
peretele, ziceau: "Pe aici să-l tragem, ca să-l sugrumăm cu peretele". Şi aşa
îmi făceau în toate nopţile. Eu, neputând să rabd acestea mai mult, am
spus Cuviosului Teodosie şi voiam să mă duc din acel loc în altă chilie.
Dar Cuviosul mi-a zis: "Nu te duce, frate, ca nu cumva să se laude întru
tine diavolii, că, biruindu-te, ai fugit. Căci mai mare răutate vor începe să-
ţi facă, ca cei ce au luat putere asupra ta. Ci roagă-te lui Dumnezeu cu
osârdie în chilia ta. El, văzându-ţi răbdarea ta, îţi va da biruinţă asupra
lor, încât ei nici nu vor mai îndrăzni a se apropia de tine".
Iar eu iarăşi am zis către dânsul: "Rogu-mă ţie, părinte, că de acum
nu voi să mai petrec în chilia aceea nicidecum, pentru mulţimea diavolilor
ce locuiesc într-însa". Atunci Cuviosul a făcut spre mine semnul Crucii şi
mi-a zis: "Mergi, frate, în chilia ta; de acum nici o supărare nu-ţi vor mai
face viclenii diavoli şi nici nu-i vei mai vedea". Eu, crezând, m-am
închinat Cuviosului şi am plecat. De atunci acele duhuri viclene n-au mai
îndrăznit a se apropia de chilia mea, fiind gonite cu rugăciunile Cuviosului
Teodosie.
Pe lângă această bărbăţie împotriva vrăjmaşilor celor nevăzuţi, a
adăugat Cuviosul Teodosie şi bărbăţia împotriva vrăjmaşilor celor văzuţi
ai lui Dumnezeu. El avea un obicei ca acesta, că de multe ori, sculându-se
noaptea în ascuns de toţi, ieşea la evrei şi cu bărbăţie îi dovedea pentru
Hristos, ocărându-i şi mustrându-i ca pe nişte lepădători de lege şi îi
numea pe ei ucigaşi de Dumnezeu, pentru că dorea mult ca, pentru
mărturisirea credinţei cea întru Hristos, să fie ucis ca un adevărat
următor al Lui; iar mai ales de aceea, de care şi Însuşi Hristos a fost ucis.
Acest viteaz mărturisitor, pe lângă dorinţa aceasta, voia să
pătimească şi pentru mărturisirea dreptăţii, precum s-a adeverit astfel: În
zilele egumeniei lui a fost o tulburare de la vrăjmaşul cel fără de trup,
domnul întunericului, între cei trei fraţi după trup, voievozi ai Rusiei, în
acest mod: Cei doi fraţi, Svetoslav, voievodul Cernigovului şi Vsevolod,
voievodul Pereaslavei, au făcut război nedrept asupra fratelui lor mai
mare, iubitorul de Hristos Izaslav, voievodul Kievului, pe care, bătându-l,
l-au izgonit din Kiev, cetatea scaunului, şi ei înşişi au venit la Kiev şi au
trimis la Cuviosul Teodosie, poftindu-l să vină la ei la prânz. Dar,
Cuviosul, cu îndrăzneală, le-a răspuns: "Nu mi se cade mie a merge la
masa nedreptăţii, ca la masa Izabelei!"
Apoi, Vsevolod, ducându-se la stăpânirea sa în Pereaslav, iar
Svetoslav, şezând în Kiev la domnia lui Izaslav, Cuviosul Teodosie a
113
început a-l mustra neîncetat pe voievodul Svetoslav, ca pe cel ce cu
nedreptate a şezut pe scaunul fratelui său. De multe ori îl ocăra înaintea
celor ce veneau la el la mănăstire, rugându-i pentru aceea ca să-i spună
lui. Iar după aceea i-a trimis o scrisoare foarte mustrătoare, în care a scris
aceasta: "Glasul sângelui fratelui tău celui de un pântece cu tine, strigă
către Dumnezeu asupra ta, ca sângele lui Abel asupra lui Cain". Şi i-a
pomenit pe alţi mulţi din cei vechi, nedrepţi, urâtori şi de fraţi gonitori,
pentru învăţarea lui. Iar voievodul Svetoslav, citind scrisoarea aceea, s-a
mâniat foarte, aruncând-o la pământ. Şi de atunci, Cuviosul Teodosie a
fost vestit că va fi osândit la surghiun. Pentru aceasta fraţii din mănăstire,
fiind în mare mâhnire, rugau pe Cuviosul să înceteze de a-l mai mustra pe
voievod.
Asemenea, venind şi mulţi boieri şi spunându-i de mânia
voievodului, îl sfătuiau să nu se împotrivească lui, şi-i ziceau: "Iată,
voievodul o să te trimită în surghiun pentru aceasta". Iar Cuviosul, auzind
că-i spuneau de surghiunie, s-a bucurat cu duhul şi a zis: "De aceasta mă
bucur, fraţilor, nimic mai fericit nu-mi este în viaţa aceasta, decât a fi
izgonit, pentru dreptate, pentru care sunt gata ori la surghiun, ori la
moarte". Şi de atunci, mai mult a început a-l ocărî pe voievod pentru ura
contra fratelui său, dorind foarte mult să fie surghiunit.
Însă, voievodul, deşi se mâniase foarte tare, n-a îndrăznit să facă
Cuviosului nici un rău, ştiindu-l că este drept şi sfânt; pentru care şi mai
mult duşmănea pe voievodul Izaslav, fratele său, că are un luminător ca
acela în stăpânirea sa. După aceasta, Cuviosul Teodosie, fiind rugat mult
de fraţi şi de boieri şi înţelegând că nimic nu sporeşte asupra voievodului
cu cuvintele sale aspre, a încetat de a-l mustra. Şi de atunci s-a gândit ca
prin rugăciune să-l îndemne pe el, ca să întoarcă stăpânirea sa fratelui
său.
Nu după multe zile voievodul Svetoslav, înştiinţându-se de
schimbarea Cuviosului Teodosie, s-a bucurat şi a trimis la el, rugându-l,
oare îi va da lui voie să vină la mănăstire sau nu? Acela, neoprindu-l,
voievodul a venit bucuros cu boierii în mănăstirea lui. Iar Cuviosul cu
fraţii, ieşind din biserică, l-au întâmpinat cu cinste, închinându-se cu toţii
aceluia. Iar voievodul, sărutând pe Cuviosul, i-a zis: "Iată, părinte, nu
îndrăzneam să vin la tine, socotind că mâniindu-te asupra mea, nu mă vei
primi în mănăstirea ta". Iar Cuviosul i-a răspuns: "Şi ce sporeşte, bunule
stăpân, mânia noastră asupra stăpânirii tale? Dar, se cade nouă a mustra
şi a grăi cele spre mântuirea sufletului, iar vouă se cuvine a le asculta pe
acelea".
Apoi, intrând în biserică, a făcut rugăciuni şi, după rugăciune,
începând a grăi din dumnezeieştile scripturi, îl învăţa mult pentru
dragostea fratelui. Iar voievodul, asemenea, multă pricină aruncă asupra
114
fratelui său. Şi astfel, după multă vorbă folositoare de suflet, voievodul s-a
dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu că s-a învrednicit a vorbi cu un
bărbat ca acesta. Şi de atunci adeseori venea la el. După aceea, de multe
ori însuşi Cuviosul Teodosie mergea la acest mare voievod Svetoslav,
aducându-i aminte de frica lui Dumnezeu şi de dragostea către fratele său.
Într-una din zile Cuviosul a mers la voievod şi a văzut pe mulţi
înaintea lui, cântând în diferite glasuri de muzici şi toţi veselindu-se. Iar
Cuviosul, şezând aproape de voievod şi privind în jos, i-a zis: "Oare aşa va
fi şi în veacul cel viitor?"
Voievodul, umilindu-se, a lăcrimat puţin şi a poruncit ca îndată să
înceteze cântările. De atunci, dacă poruncea cândva acelora să cânte şi
auzea de venirea Cuviosului, totdeauna le poruncea să înceteze de-a cânta.
De multe ori, când voievodul afla de venirea Cuviosului, ieşea înaintea
uşilor casei şi îl întâmpina cu bucurie. Odată, venind Cuviosul, voievodul
i-a zis cu bucurie: "Iată, părinte, îţi spun adevărul, că de mi-ar spune
cineva că tatăl, cel ce m-a născut, a înviat din morţi, nu m-aş bucura aşa
precum mă bucur de venirea ta şi nu m-aş teme de acela aşa, ca de
cuviosul tău suflet".
Deci, Cuviosul i-a zis: "De este aşa precum grăieşti, apoi să împlineşti
cererea mea şi să întorci fratelui tău scaunul, pe care binecredinciosul tău
tată i l-a dat". Iar voievodul pentru aceasta a tăcut, neştiind ce să
răspundă; că atât de mult îl aprinsese vrăjmaşul cu mânie asupra fratelui,
încât nici nu voia să audă de el. Însă, Cuviosul Teodosie, în toate zilele şi
nopţile se ruga lui Dumnezeu pentru iubitorul de Hristos domn Izaslav.
La ecteniile bisericeşti a poruncit să-l pomenească, ca pe cel după lege
domn al scaunului Kievului şi frate mai mare; iar pe acesta, ca unul ce nu
şezuse după dreapta lege pe scaunul acela, a poruncit ca multă vreme să
nu-l pomenească în mănăstirea sa. Dar în cele din urmă, fiind rugat de
fraţi, a poruncit ca şi pe acesta să-l pomenească, însă mai întâi pe Izaslav,
iar pe urmă pe Svetoslav.
Fericitul Nicon, cel mai sus pomenit, care ajuta întru toate
Cuviosului Teodosie, fiind călugărit de el, văzând o tulburare ca aceea
între domnii Rusiei, s-a dus a doua oară cu doi monahi din Mănăstirea
Pecersca, în ostrovul Tmutoracan, unde a zidit o mănăstire, iar Cuviosul
Teodosie a rămas la celelalte osteneli fără de el.
Cuviosul părintele nostru Teodosie, fiind plin din destul de fapte
bune şi umplându-se mănăstirea sa cea veche cu fraţi, pe care acum nu-i
mai încăpea, a început a purta grijă, rugându-se lui Dumnezeu cu osârdie,
ca să mute mănăstirea în alt loc mai larg, şi să zidească o biserică mai
mare de piatră, întru numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Dumnezeu arăta că este bine primită rugăciunea lui şi locul spre mutare şi

115
întemeierea bisericii celei mai mari de piatră şi o preamărea cu minuni ca
acestea:
Un om dreptcredincios şi temător de Dumnezeu, pe când mergea pe
deal, alături de biserica cea veche a Pecerscăi, pe o noapte întunecoasă,
iată, a văzut în mijlocul luminii celei mari, care strălucea numai deasupra
mănăstirii, că se arăta Cuviosul Teodosie, stând înaintea bisericii cu
mâinile ridicate spre cer şi rugându-se lui Dumnezeu. Privind el şi
minunându-se, iată, altă minune s-a arătat: O văpaie foarte mare ieşind
din vârful bisericii şi făcându-se un curcubeu, a trecut la alt deal, unde
mai în urmă Cuviosul Teodosie a zidit din piatră biserica cea nouă. Văpaia
aceea stătea ca un curcubeu, cu un capăt pe vârful bisericii celei vechi, iar
cu altul pe locul celei noi. Această minune a spus-o omul acela cu adevărat
în mănăstirea Cuviosului Teodosie.
Într-o noapte, oamenii care locuiau aproape de acel loc, au auzit un
glas de nenumăraţi cântăreţi, iar ei, sculându-se din aşternuturile lor, au
ieşit de prin case şi, stând la un loc înalt, priveau de unde se aude acel
glas. Şi, iată, strălucea o lumină mare deasupra mănăstirii celei vechi a
Pecerscăi şi în lumina aceea au văzut ieşind din biserică o mulţime de
monahi, mergând la locul cel nou. Unii duceau icoana Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu, alţii, mergând în urmă, aveau în mâini
lumânări aprinse, iar înaintea tuturor mergea părintele şi povăţuitorul
lor, Cuviosul Teodosie. Ajungând la locul acela, au făcut cântare şi
rugăciuni; după aceea, cântând, s-au întors înapoi şi au intrat în biserica
cea veche. Aceasta au văzut-o şi au spus-o mulţi oameni, de vreme ce nici
unul din fraţi nu era acolo, care au cunoscut cu adevărat că au văzut pe
îngeri ieşind şi intrând.
Când se zidea temelia cea minunată de piatră a bisericii Mănăstirii
Pecersca, în locul cel însemnat de Dumnezeu din cer, atunci Cuviosul
Teodosie singur s-a ostenit, căci în toate zilele mergea la acel lucru,
privind cu sârguinţă şi pe cât putea ajuta şi la lucru. El, purtând haină
proastă, nu-l socotea nimeni că este egumen, ci numai un ascultător din
cei mai mici.
Într-o zi, pe când Cuviosul mergea la lucrătorii cei ce zideau biserica,
l-a întâmpinat o văduvă năpăstuită de judecător şi l-a întrebat: "Părinte,
rogu-te, spune-mi, este în mănăstire egumenul vostru?" Răspuns-a
Cuviosul: "Ce trebuinţă ai cu dânsul, că este un om păcătos". Dar femeia i-
a zis: "De este păcătos nu ştiu, numai aceasta ştiu că pe mulţi izbăveşte de
necaz şi de ispită; pentru aceasta şi eu am venit, rugându-mă să-mi ajute
şi mie, fiind năpăstuită fără dreptate de judecător". Cuviosul,
înştiinţându-se de pricina năpăstuirii ei, îi era jale şi a zis către dânsa:
"Femeie, mergi la casa ta, iar când va veni egumenul nostru, eu îi voi
spune despre tine şi el te va izbăvi de necazul tău!" Auzind femeia aceasta,
116
s-a dus acasă, iar Cuviosul a mers la judecător şi, vorbind pentru dânsa, a
izbăvit-o de tiranie şi i-a dat toate cu câte era năpăstuită de dânsul.
Cu nişte lucruri ca acestea şi cu altele vrednice cerului a ajutat
Cuviosul Teodosie la facerea bisericii Mănăstirii Pecersca, cea asemenea
cu cerul, a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe care, deşi nu a
terminat-o desăvârşit, însă după moarte, cu rugăciunile sale cele către
Dumnezeu, ajuta Cuviosului Ştefan, care a luat egumenia după dânsul,
spre a termina lucrul lui desăvârşit.
Cuviosul părintele nostru Teodosie, trăind cu dumnezeiască plăcere,
a ajuns la sfârşitul vieţii. Şi, ştiindu-şi mai dinainte cea către Dumnezeu
ducere a sa şi ziua odihnei sale, a poruncit să se adune toţi fraţii, nu
numai cei ce erau în mănăstire, ci şi cei de pe la moşii sau de la alte
trebuinţe şi toţi slujitorii, pe care i-a învăţat să petreacă fiecare în slujba
cea încredinţată lui cu toată osârdia şi frica de Dumnezeu şi să se silească
toţi a câştiga mântuirea sufletului şi viaţa cea plăcută lui Dumnezeu. Îi
mai învăţa sârguinţa şi starea cea cu frică în biserică, despre dragoste şi
supunere, nu numai către cei mai bătrâni, ci şi către cei de o vârstă cu ei.
Şi, zicându-le Cuviosul Teodosie acestea, i-a binecuvântat şi i-a eliberat.
Apoi a venit drept credinciosul domn Svetoslav spre cercetarea
cuviosului, iar el, deschizându-şi gura sa care vărsa dar, a început a-l
învăţa despre dreapta credinţă, cum să o păzească şi să aibă grijă de
sfintele biserici. Şi pe lângă acestea a zis: "Mă voi ruga Domnului
Dumnezeu şi Preacuratei Maicii Lui pentru dreapta credinţă a ta, ca să-ţi
dea stăpânire paşnică şi netulburată. Şi, iată, încredinţez dreptei tale
credinţe, această sfântă mănăstire a Pecerscăi, casa Preasfintei Născătoare
de Dumnezeu, pe care singură a voit a o zidi.
După aceea, Cuviosul Teodosie, din răceală fiind cuprins de boală şi
aprinzându-se cu fierbinţeală şi fiind slăbit foarte mult, s-a culcat pe patul
în care nu se culcase niciodată şi a zis: "Voia lui Dumnezeu să fie şi pentru
mine, aşa după cum va voi El. Şi mă rog Ţie, Stăpâne al meu Iisuse
Hristoase, să fii milostiv sufletului meu, ca să nu-l întâmpine pe el
vicleşugul duhurilor potrivnice, ci să-l primească îngerii Tăi, cei ce ne trec
prin vămile cele întunecoase şi ne duc la lumina milostivirii Tale".
Zicând acestea, a tăcut. Iar fraţii erau în mare necaz şi mâhnire,
neputând el să grăiască de trei zile, nici să-şi deschidă ochii, încât multora
li se părea că a murit, de n-ar fi văzut încă puţină suflare într-însul.
După trei zile s-a sculat Cuviosul din pat şi, adunându-se toţi fraţii,
le-a grăit: "Fraţilor şi părinţilor, iată acum vremea vieţii mele se sfârşeşte,
precum mi-a arătat Domnul în peşteră în zilele de post. Deci, doresc să vă
sfătuiţi între voi pe cine voiţi să vă pun egumen în locul meu". Auzind
fraţii acestea, au căzut în mare mâhnire şi plângere şi, ieşind ei afară, s-au
sfătuit cu toţii, ca pe Ştefan iconomul bisericii, să-l numească egumen.
117
Apoi, în altă zi, chemând Cuviosul pe toţi fraţii, le-a grăit: "Ce gândiţi,
fiilor, cine este vrednic ca să fie egumen?" Ei toţi au zis: "Ştefan este
vrednic!" Atunci Cuviosul Teodosie, chemând pe Ştefan, l-a binecuvântat
a fi egumen în locul său, zicându-i: "Iată, fiule, îţi dau mănăstirea s-o
păzeşti cu luare aminte şi, precum am rânduit în slujbe, aşa să ţii
obiceiurile mănăstireşti. Rânduielile să nu le schimbi, ci toate să le faci
după aşezarea şi rânduiala mănăstirească". Iar pe fraţi i-a învăţat să i se
supună lui şi aşa i-a eliberat, făcându-le cunoscută ziua morţii sale,
zicând: "Sâmbătă, când va răsări soarele, sufletul meu va ieşi din trup!"
După aceasta, chemând pe Ştefan singur, îl învăţa pentru păstoria sfintei
turme, iar el nu se despărţea de Cuviosul Teodosie, slujindu-i acolo cu
smerenie, căci slăbise mult de boală.
Sosind sâmbăta şi luminându-se de ziuă, Cuviosul a trimis şi a
chemat la el pe toţi fraţii şi astfel, pe rând i-a sărutat pe toţi cu dragoste,
plângând şi tânguindu-se de despărţirea de un păstor aşa de bun. Apoi le-
a zis: "Iubiţii mei fraţi, iată cu dragoste v-am sărutat pe toţi, căci mă duc
la Stăpânul meu Iisus Hristos. Iată acum egumenul vostru, pe care singuri
l-aţi ales. Pe acesta să-l aveţi părinte duhovnicesc, pe acesta să-l ascultaţi
şi după porunca lui toate să le faceţi cu plăcere dumnezeiască. Iar
Dumnezeu, Care a făcut toate bunătăţile cu cuvântul şi cu înţelepciunea
Sa, să vă binecuvinteze şi să vă păzească de primejdia vicleanului vrăjmaş
şi să păzească credinţa voastră tare şi nemişcată într-un gând şi într-o
dragoste, până la cea din urmă suflare. Apoi vă mai rog şi vă jur, ca haina
în care sunt acum, cu aceasta să mă puneţi în peşteră, unde petreceam în
zilele cele de post; nici să nu spălaţi săracul meu trup şi nimeni din
oamenii mireni să nu mă vadă îngropându-mă, ci numai voi singuri să
îngropaţi trupul meu, în locul ce s-a zis mai înainte.
Acestea auzindu-le fraţii din gura Sfântului Teodosie, plânsete şi
lacrimi ieşeau din ochii lor, iar Cuviosul iarăşi mângâindu-i, le zicea:
"Iată, mă făgăduiesc vouă, fraţilor şi părinţilor, că deşi mă duc cu trupul
de la voi, cu sufletul totdeauna voi fi cu voi". Apoi, după cuvintele acestea
i-a trimis afară pe toţi, nelăsând pe nici unul la el. Iar unul din fraţi, care îi
slujea totdeauna, făcând pe dinafară o gaură mică, privea prin ea la
dânsul; şi a văzut pe Cuviosul sculându-se şi căzând cu faţa la pământ. Şi
se ruga cu lacrimi milostivului Dumnezeu pentru mântuirea sufletului
său, chemând în ajutor pe toţi sfinţii, dar mai ales pe Preasfânta Stăpâna
noastră Născătoare de Dumnezeu, căreia îi încredinţa turma sa şi locul
acela.
După rugăciune s-a culcat pe patul său. Apoi, odihnindu-se puţin, a
căutat spre cer şi, având faţa veselă, cu mare glas a zis: "Binecuvântat este
Dumnezeu! Dacă este aşa, apoi de acum nu mă tem; ci mai ales,
bucurându-mă, mă voi duce din lumea aceasta!" Precum este înţeles, o
118
oarecare arătare văzând, a grăit acestea. Apoi s-a culcat cu rânduială,
întinzându-şi picioarele şi punând mâinile pe piept în chipul crucii. Aşa
şi-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu şi s-a adăugat în ceata
Sfinţilor Părinţi, în anul de la zidirea lumii 6582, iar de la naşterea lui
Hristos 1074, în trei zile ale lunii mai, într-o sâmbătă, precum singur a
proorocit, pe când răsărea soarele.
Atunci, fraţii au făcut deasupra lui plângere mare şi, luând sfântul lui
trup, l-au dus în biserică, săvârşind obişnuitele rugăciuni şi cântări pentru
cel mort. Deci, îndată, după o dumnezeiască arătare, mulţime de popor a
venit cu osârdie şi toţi aşteptau înaintea porţilor mănăstireşti, până ce vor
duce trupul Cuviosului Teodosie la peşteră spre îngropare. Iar fraţii,
încuind porţile, nu lăsau pe nimeni, aşteptând până ce se va risipi
poporul, ca atunci să îngroape trupul Cuviosului, precum le poruncise. Şi,
îndată, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cerul s-a acoperit fără de
veste cu nori şi a căzut o ploaie mare; şi astfel s-au dus aceia. Apoi ploaia a
încetat şi soarele a strălucit iarăşi. Atunci fraţii, ducând trupul Cuviosului
la peşteră, l-au pus în ea cu cinste.
În acea vreme voievodul Svetoslav, fiind aproape de Mănăstirea
Pecersca a văzut deasupra ei un stâlp de foc de la pământ până la cer,
încât din aceea el a priceput moartea Cuviosului şi a zis către cei ce erau
cu el: "Iată, precum mi se pare, Cuviosul Teodosie s-a mutat astăzi de pe
pământ la cer, pentru că am fost ieri la el şi l-am văzut bolnav foarte
greu". Apoi, trimiţând şi înştiinţându-se de moartea lui, a plâns mult după
dânsul.
În acel an, cu rugăciunile părintelui nostru Teodosie, a fost în
mănăstirea lui belşug de toate bunătăţile, la moşiile ei a fost îndestulare,
adăugire de dobitoace, precum n-a fost niciodată mai înainte. Fraţii,
văzând acestea, şi-au adus aminte de făgăduinţa sfântului lor părinte şi au
preamărit pe Dumnezeu, pentru că s-a învrednicit învăţătorul şi
povăţuitorul lor cu darul facerii de minuni, care s-a adeverit după moartea
lui prin multe minuni, la cei ce-l cheamă în ajutor.
În acea vreme, un boier, căzând în urgia marelui voievod Svetoslav,
toţi îi ziceau: "Voievodul voieşte să te trimită în surghiunie". Iar el se ruga
lui Dumnezeu cu osârdie şi chema pe Cuviosul Teodosie în ajutor, zicând:
"Ştiu, părinte, că eşti sfânt! Iată, a sosit vremea ispitei mele. Grăbeşte,
rugând pe Stăpânul ceresc, să mă izbăvească din ea". Şi, adormind el, i s-a
arătat Cuviosul Teodosie, zicându-i: "De ce te mâhneşti aşa? Au ţi se pare
că eu m-am dus de la voi? Deşi cu trupul m-am despărţit, dar cu sufletul
sunt totdeauna cu voi. Deci, iată, mâine te va chema voievodul, neavând
nici o mânie asupra ta şi iarăşi te va aşeza în rânduiala ta cea dintâi!"

119
 Boierul acela, deşteptându-se din somn, a văzut pe Cuviosul ieşind
afară pe uşă, şi i s-a împlinit lui cuvântul cu lucrul, iar el, de atunci, mai
mare dragoste a luat către Mănăstirea Pecersca.
Un bărbat, vrând să se ducă pe cale, a adus un sicriaş în mănăstirea
Cuviosului Teodosie, plin de argint şi l-a dat spre păstrare unui monah
cunoscut al său, cu numele Conon. Şi a văzut acest lucru unul din fraţi, cu
numele Nicolae. Deci prin îndemnare diavolească, l-a furat şi l-a ascuns;
iar Conon, intrând în chilia sa şi, căutând, n-a găsit sicriaşul acela. Atunci,
fiind în mare mâhnire, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu, chemând pe
Cuviosul Teodosie, ca prin ajutorul lui să fie scăpat de ruşinea ce va avea,
de la cel ce i-a dat acel argint spre păstrare. După aceasta, adormind
puţin, a văzut arătarea Cuviosului Teodosie, care zicea către dânsul:
"Lucrul de care te mâhneşti, l-a luat monahul Nicolae prin îndemnare
diavolească, ascunzându-l în peşteră". Şi i-a arătat locul: "Iată ce este al
tău! Mergi şi nimănui să nu spui de aceasta!" Deşteptându-se el, s-a
bucurat şi, aprinzând lumânări, a mers la locul arătat şi pe cel pierdut l-a
aflat, dând mulţumire lui Dumnezeu şi plăcutului Lui, Cuviosul Teodosie.
Unul din clericii bisericii Sfânta Sofia din Kiev era bolnav de o
neputinţă aprinsă şi, venindu-şi puţin întru sine, se ruga lui Dumnezeu şi
Cuviosului Teodosie pentru uşurarea bolii. Adormind el puţin, a văzut pe
Cuviosul Teodosie, dându-i toiagul său şi zicându-i: "Ia acesta şi umblă cu
el". Iar el, deşteptându-se, a simţit îndată depărtarea înfocatei aprinderi şi
încetarea bolii. După ce s-a însănătoşit a mers în Mănăstirea Pecersca şi a
spus fraţilor cum s-a tămăduit de boală, cu rugăciunile Cuviosului
Teodosie. Auzind aceia, au preamărit pe Dumnezeu, Cel ce a dat un dar ca
acesta robului Său şi părintelui lor.
Cuviosul Teodosie, ca egumen al Mănăstirii Pecersca, a rânduit ca în
cele patruzeci de zile ale sfântului şi marelui post, vineri, în săptămâna
dintâi, să se pună la masă părinţilor, ca celor buni nevoitori ce s-au
ostenit întru înfrânare, pâine foarte curată, mai ales cu miere şi cu mac.
Fericitul Nicon, luând egumenia Pecerscăi după fericitul Ştefan cel ce era
pus egumen de Cuviosul Teodosie, a poruncit chelarului să facă asemenea
după rânduiala Cuviosului, în vinerea dintâi a Sfântului şi Marelui Post ce
sosise. Iar el n-a ascultat acea poruncă şi n-a împlinit rânduiala
Cuviosului Teodosie, zicând: "Nu este adevărată şi nu am făină spre a face
pâini ca acelea". Însă, Dumnezeu n-a lăsat să se strice rânduiala
Cuviosului Teodosie, pentru că, după Sfânta Liturghie, fraţii, mergând
spre trapeză, la rândul cel de post, iată, de unde nu se aşteptau, le-au adus
un car de pâini ca acelea.
Lucrul acesta, văzându-l fraţii, au preamărit pe Dumnezeu şi pe
plăcutul Lui, cel ce nu-i părăsea, nici după ducerea sa de la dânşii din
această viaţă, pe părintele şi povăţuitorul lor, Cuviosul Teodosie, care
120
umple de bunătăţi obştea mănăstirii sale. Cu ale cărui sfinte rugăciuni
care ne ajută cu dreptate, să ne învrednicim şi noi a câştiga, cu darul lui
Dumnezeu, viaţa veşnică, întru Iisus Hristos Domnul nostru, Cel slăvit
împreună cu Dumnezeu Tatăl şi cu Sfântul Duh în veci. Amin.

Tot în această zi
pomenirea Sfântului Cuvios
Irodion de la Lainici
S-a născut în 1821 la Bucureşti
primind numele la botez de Ioan.
Pe la vârsta de 20 de ani intră ca
vieţuitor la Mănăstirea Cernica,
atras fiind de viaţa isihastă ce se
trăia aici, sub oblăduirea stareţului
Calinic. În 1846 este tuns în
monahism, primind numele de
Irodion. Odată tuns în monahism,
tânărul monah Irodion
conştientizează marea vocaţie la
care a fost chemat adăugând
nevoinţă peste nevoinţă. Era foarte
iubitor de fraţi, nu discredita pe
nimeni niciodată, se ferea de orice
vorbire de rău, postea foarte mult,
dormea doar 3-4 ceasuri pe noapte
şi făcea sute de metanii pe zi. Prin
aceste nevoinţe devine foarte iubit
de toată obştea, impunând mult respect şi apreciere chiar şi faţă de
stareţul său.
În septembrie 1850 stareţul său Calinic este hirotonit episcop la
Râmnicu Vâlcea unde şi-a luat cu el mai mulţi ucenici pentru a-i fi spre
ajutor în refacerea episcopiei amintite ce era într-o vizibilă decădere.
Printre ucenicii luaţi este şi monahul Irodion pe care-l va detaşa pe
la sfârşitul anului 1851 la Schitul Lainici de pe Valea Jiului şi pe care-l va
hirotoni în diacon şi apoi în preot în anul 1853, numindu-l ecleziarh. Iar
în 1854 îl numeşte stareţ la schitul Lainici. Între 1854-1900 stareţul
Irodion a păstorit 41 de ani acest schit cu mici intermitenţe. A fost cel mai
longeviv stareţ al schitului Lainici din toate timpurile.
După moartea duhovnicului său, Sfântul Calinic, episcopul, îşi ia ca
duhovnic pe ucenicul său Irodion, stareţul de la Lainici. Astfel ucenicul îi
devine duhovnic avei. Nu după mult timp, cucerindu-se de evlavia sa,
Sfântul Calinic îl va numi „Luceafărul de la Lainici”. Simţea o mare
121
uşurare, avea o aleasă încredere şi deosebită apreciere la adresa stareţului
Irodion.
Venea foarte des la Lainici Sfântul Calinic la povaţă şi spovadă. Se
cunoaşte faptul că spre sfârşitul vieţii avea la sufletul său acea triadă de
mănăstiri – Cernica, Frăsinei şi Lainici, la care ţinea foarte mult şi pe care
le susţinea în rugăciunile sale.
Cuviosul Irodion, ca toţi marii sfinţi, a avut foarte multe ispite din
partea confraţilor săi, dar el, formându-se în duhul isihast cernican, le
biruia cu smerenie şi cu răbdare. Cu cât înainta în virtute, cu atât i se
înmulţeau ispitele, călindu-se în ele precum aurul în foc. Acesta fiind
paradoxul sfinţeniei – suferinţa.
Foarte repede îşi duce faima atât în Oltenia cât şi dincolo de Carpaţi,
în Transilvania Imperiului Austo-Ungar. Devenise făcător de minuni din
viaţă. Avea puterea de a alunga duhurile necurate din oameni, îi
radiografia la prima vedere, spunându-le păcatele lor şi cele ale
înaintaşilor lor.
La un moment dat îi aduce îi aduce în dar, o femeie ce locuia în
aceşti munţi, un vas cu lapte. Cuviosul îi refuză categoric vasul cu lapte
spunându-i ca nu-l primeşte deoarece nu-i de la capra ei.
– Ba nu, părinte, de la capra mea este. L-am muls acum, este
proaspăt.
– Nu, femeie, nu-l primesc pentru că nu mai este cu adevărat de la
capra ta. Aseară ai dat-o diavolului şi foarte des ai acest obicei rău. De
aceea pentru ca ai dat diavolului capra, laptele nu mai este al ei, ci al
diavolului. Te rog iartă-mă, dar nu-l primesc!
Vădită femeia fiind de păcat s-a întors acasă cu laptele cerându-şi
iertare şi făgăduindu-i că nu va mai drăcui niciodată.
Deci observăm cum stareţul Irodion era văzător cu duhul. Foarte
multă lume se vindeca şi afla alinare de la el.
Pe 3 mai 1900 Cuviosul Irodion se mută la Domnul. La 7 ani de la
mutarea sa la Domnul, stareţul Teodosie Popescu, la insistenţele
ucenicului Cuviosului Irodion – ieromonahul Iulian Draghicioiu, cere
episcopului Râmnicului blagoslovenia pentru a-l dezgropa. Aceasta fiind o
foarte veche tradiţie monahală, care se păstrează mai ales în Muntele
Athos până azi ca la 7 ani de la moartea monahului se dezgroapă şi i se
face din nou slujba înmormântării.
Aşa s-a petrecut şi cu trupul Cuviosului Irodion. Este dezgropat, însă
cu toţii au rămas surprinşi deoarece trupul era întreg şi neputrezit. Au
raportat episcopului faptul acesta, la care episcopul ar fi exclamat: „Aista
mi-ai fost, Irodioane” (adică chiar aşa sfânt cu adevărat mi-ai fost,
Irodioane).

122
 Însă, i-au făcut slujba înmormântării şi l-au pus în mormânt,
deoarece Lainiciul nu avea osuar sau gropniţă, cum aveau alte mănăstiri
mai mari, pentru a fi puse acolo. Cuviosul Irodion fiind în viaţă, a profeţit
că la câţiva ani de la mutarea sa la Domnul Lainiciul va fi pustiit. Ceea ce
s-a şi întâmplat în Primul Război Mondial. „Fiii mei, să ştiţi că puţin după
ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulţi ani pustiu. Voi, însă,
îngropaţi trupul şi nu uitaţi legămintele călugăreşti ce le-aţi dat lui
Hristos”.(Patericul românesc, pag. 472, Ioanichie Bălan).
În acest război mondial ucenicul cuviosului Irodion, ieromonahul
Iulian Drăghicioiu este luat prizonier de către armatele germane, deportat
în Germania, unde a şi murit în lagăr ca martir. Fotografia părintelui
Iulian ne-a fost dăruită în anul 2008 de către o strănepoată de-a
dumnealui, socotind această descoperire ca o mare taină ce se vrea
desluşită.
La mormântul Părintelui Irodion se făceau minuni, se vindecau
demonizaţii şi se alungau duhurile necurate. Veneau oamenii atât din
Regat cât şi din Transilvania să-şi aline durerile şi suferinţele la
mormântul Cuviosului Irodion, unde se şi întâmplau.
În 1929 este numit stareţ la Lainici părintele Visarion Toia împreună
cu un grup de 6 monahi de la Frăsinei. Printre monahii veniţi cu Părintele
Visarion erau Calinic Cărăvan, următorul stareţ isihast 1952-1975,
Părintele Nicodim Sachelarie, Gherontie Ghenoiu şi alţii.
La mormântul Cuviosului Irodion făcându-se multe minuni,
vrăjmaşul diavol sub masca evlaviei a îndemnat pe diverse persoane
(probabil şi monahale) să dezgroape mormântul şi să sustragă părticele
din moaştele cuviosului. De aceea părintele Visarion găsind această
situaţie ingrată, a dezgropat pentru a doua oară moaştele prin anii 1930
(prima fiind în 1907). Am putea numi aceasta ca o a doua aflare a
moaştelor Cuviosului Irodion. A pus moaştele într-un alt sicriu mai mic şi
le-a îngropat la o adâncime de 2,5 metri. La fundul gropii de 2 metri
adâncime a săpat altă gropniţă mai mică de 1,2/0,7 metri, a pus sfintele
moaşte în acel sicriu mai mic, le-a îngropat, a pus pământ normal peste
ele iar la adâncimea normală a unei gropi de 1,8 – 2 metri a presărat alte
oseminte de la alt părinte pentru a deruta pe toţi potenţialii viitori
căutători de sfinte moaşte. Toate acestea le-a făcut foarte tainic. Nu ştim
dacă următorul stareţ Calinic Cărăvan a ştiut această taină. Cert este că
celălalt stareţ de după părintele Calinic, părintele Caliopie 1975 – 1985 a
făcut săpături ca să dezgroape sfintele moaşte prin 1985. A săpat la 2
metri adâncimea unei gropi normale, a găsit acele oase puse la derută, a
astupat groapa şi a închis subiectul.
După 1990, cei care au rămas au fost învinuiţi, acuzaţi de diferite
persoane evlavioase că nu vor să dezgroape sfintele moaşte. Se ştia că s-a
123
încercat de către Părintele Caliopie în 1983 dar nu se putea spune
deoarece s-ar fi produs confuzie şi necredinţă. S-au răbdat toate acele
insulte şi s-a aşteptat momentul.
Mitropoliţii Olteniei de după 1990; Î.P.S. Nestor si Î.P.S. Teofan au
dorit să canonizeze pe Cuviosul Irodion cercetându-i viaţa plină de
sfinţenie, însă probabil nu se împlinise numărul de rugăciuni.
Noul mitropolit al Olteniei Î.P.S. Irineu având evlavie specială la
Sfântul Calinic şi implicit la duhovnicul său Cuviosul Irodion a purces la
demararea procesului de canonizare (cercetare istorică şi dezgroparea
mormântului).
În ajunul Sfântului Calinic, pe 10 aprilie 2009, cu post de câteva zile
şi cu rugăciune asiduă, însuşi mitropolitul Irineu împreună cu obştea
mănăstirii au participat la dezgropare. Ajungând la 2 metri adâncime s-a
dat de acele oseminte străine.
A fost un examen foarte greu, îi cuprinsese pe toţi deznădejdea că nu
s-a găsit ceea ce se căuta. Î.P.S. Mitropolit a poruncit să se sape în
continuarea mormântului, cu toate că era iarbă, însă spre surprinderea
tuturor s-a dat de un schelet întreg. Iniţial s-a crezut că acesta este dar
deznădejde. Era alt vieţuitor, aşa cum scria pe cărămida de sub cap:
„Mitrofan schimonahul 1864”.
Î.P.S. Mitropolit Irineu a poruncit să se sape în partea opusă la
celălalt capăt al mormântului. La 2 metri adâncime s-a dat de alte
oseminte mai vechi la care se pare că se mai umblase.
Deznădejde şi dezamăgire i-a cuprins pe toţi. Deja se săpaseră 3
morminte la rând unul în capul celuilalt. Se făcuseră o groapă imensă de 6
metri lungime, 2 metri adâncime şi 1,5 metri lăţime. Toţi se rugau cum
puteau şi cum ştiau. Se pare că se năruia orice speranţă. La fundul gropii
centrale era pământul mai moale, s-a început evacuarea lui şi spre
surprindere, se întrezărea conturul unei alte gropi mai mici. Au început să
apară semne. S-a găsit la 2,1 metri adâncime un toc de bocanc după care
au început să apară cuie ce erau aproape descompuse de rugină.
Primul impact vizual pozitiv a fost în momentul când a apărut prima
parte din sfintele moaşte. Aveau o culoare maroniu-portocalie. În al doilea
rând erau nefireşti de uşoare, ca un pai, ca o hârtie. Iar în al treilea rând
au început să emane un miros plăcut.
În cele din urmă s-a găsit şi cărămida cuviosului Irodion ce i-a fost
pusă sub cap.
Astfel s-a descoperit marea comoară ascunsă intenţionat a doua oară
prin anii 1930 la 2,5 metri adâncime. S-a descoperit în parte marea taină a
Luceafărului de la Lainici. După 109 ani Sfântul Irodion se lasă a fi
descoperit pentru a treia oară. O putem numi a treia aflare a moaştelor
Sfântului Irodion de pe data de 10 aprilie 2009. De data aceasta au fost
124
puse într-o raclă la închinare în biserică spre folosul duhovnicesc al
tuturor doritorilor şi al cinstitorilor sfinţilor din ceruri.
Sfântul Calinic l-a numit pe cuviosul Irodion “Luceafărul de la
Lainici” deoarece cu adevărat a fost un mare luceafăr, un mare luminător
şi rugător. Sfântul Irodion este ultima verigă a lanţului neo isihast
românesc din sec. XIX.
Neo isihasmul românesc începe la sfârşitul secolului al XVIII-lea
prin Vasile de la Poiana Mărului, Sfântul Paisie Velicikovschi Stareţul de
la Neamţ, Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica, Sfântul Grigorie
Dascălul, Sfântul Calinic de la Cernica şi continuă cu Sfântul Cuvios
Irodion, Stareţul de la Lainici.
Îi mulţumim Sfântului Prea Cuviosului Părintelui nostru Irodion
pentru că a acceptat a fi dezgropat de ne vredniciile noastre şi-l rugăm
fierbinte să mijlocească şi pentru noi înaintea Prea Sfintei Treimi. Amin!

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Diodor şi

Rodopian diaconul
Aceştia au trăit în zilele aceleiaşi persecuţii a lui Diocleţian, iar
pentru credinţa în Hristos au suferit ocări multe şi chinuri şi bătăi, la
Afrodisia Cariei, în Asia Mică, mai apoi fiind ucişi cu pietre şi-au dat
sufletele lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui

nostru Petru, făcătorul de minuni, episcopul Argosului

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor douăzeci şi şapte de

Mucenici, care prin foc s-au săvârşit

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne

mântuieşte pe noi. Amin.

125
 Ziua a patra

În această
lună, în ziua a
patra, pomenirea
Sfintei Muceniţe
Pelaghia cea din
Tars
Diocleţian,
păgânul împărat al
Romei, pornind
prigoană în toată
lumea asupra
creştinilor, mulţi din
ei fugeau în munţi,
temându-se de mânia
tiranului, iar cei mai
tari în credinţă şi cei
ce se temeau mai mult
de Dumnezeu decât de
oameni, petreceau în
sfintele biserici,
rugându-se Domnului
să-i întărească în
nevoinţe şi să-i facă
biruitori asupra
vrăjmaşilor.
În acea vreme era în Tars, cetatea Ciliciei, un episcop cu numele
Clinon, care pe mulţi elini, adică păgâni, aducându-i la adevăratul
Dumnezeu şi botezându-i, ca un bun păstor îi împreuna cu turma lui
Hristos şi îndemna pe fiecare cu sfaturi folositoare de suflet, ca să stea cu
bărbăţie pentru Hristos Domnul său şi să-şi pună pentru Dânsul sufletul,
aşteptând să ia de la Dânsul cununa biruinţei în Împărăţia Cerurilor. De
aceasta auzind împăratul Diocleţian, fiind atunci în Cilicia, a poruncit să
caute pe acel episcop, încuind porţile cetăţii Tarsului, ca să nu scape.
Înştiinţându-se episcopul prin dumnezeiasca descoperire, mai înainte de
vreme a ieşit în taină din cetate, neştiind nimeni, de vreme ce încă nu
venise ceasul lui, şi se ascundea împreună cu alţi creştini prin munţi şi
prin pustietăţi. Neputând împăratul să afle pe episcop şi-a întors mânia sa
spre aceia pe care i-a botezat episcopul şi, prinzându-i, i-a aruncat în
temniţă.

126
 În acea cetate era o fecioară cu numele Pelaghia, de neam bun şi
bogat, minunată la frumuseţe, înţeleaptă şi plină de frica lui Dumnezeu.
Auzind ea de la creştini despre Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a
aprins de dragostea Lui, crezând într-Însul, şi şi-a pus în minte să nu se
însoţească cu nimeni din oamenii pământeşti cei muritori şi stricăcioşi, ci
să se facă mireasa Mirelui Celui ceresc, Care este fără de moarte şi
nestricăcios, dorind foarte mult Sfântul Botez. Înştiinţându-se ea că
episcopul creştin a fugit din cetate, s-a întristat şi s-a mâhnit cu duhul,
dorind ca să-l vadă şi să primească botezul din mâinile lui, pentru că nu-l
văzuse, ci numai auzise de dânsul. Ea avea maică văduvă elină, căreia îi
tăinuia credinţa şi dorinţa ei cea întru Hristos.
În vremea aceea, auzind fiul împăratului de frumuseţea cea
minunată a Pelaghiei şi într-adins vrând s-o vadă, a trimis la dânsa
bărbaţi cinstiţi, dorind să o ia de soţie, lucru de care era foarte bucuroasă
mama Pelaghiei. Dar, fericita fecioară Pelaghia, însemnându-se cu semnul
Sfintei Cruci, a răspuns fără frică: "Eu m-am logodit cu Fiul lui
Dumnezeu, cu Împăratul cel fără de moarte". Întorcându-se trimişii, au
spus fiului împăratului cele auzite din gura fecioarei. Atunci, umplându-se
el de mare mânie, voia să se răzbune, dar nu îndată, pentru că nădăjduia
că se va lega fecioara şi se va învoi la dorinţa lui.
Pelaghia a zis către mama sa: "Voiesc să mă duc la doica mea, pentru
că nu am văzut-o de mult". În acea vreme, doica petrecea într-un sat,
afară din cetate. De aceea s-a gândit să se ducă la dânsa, pentru că poate
să afle pe episcopul creştin, de care auzise în taină de la oarecare creştini
în ce loc s-a ascuns. Dar mama sa, fiind învăţată de diavol, nu s-a învoit cu
cererea ei, ci în tot chipul o oprea, zicându-i: "Nu-ţi este cu putinţă, o,
fiică, să te duci acum acolo, ci vei merge altădată". Pentru aceasta
Pelaghia era mâhnită. În noaptea aceea i s-a arătat ei Domnul în chipul
episcopului Clinon, negrăind nimic către dânsa, ci numai arătându-i
asemănarea episcopului. Fecioara se miră de bărbatul ce i se arăta în
vedenie, că faţa lui era cinstită şi prealuminată, iar îmbrăcămintea
minunată. Deşteptându-se din somn, a trimis în taină pe doi oameni
credincioşi ai săi în temniţa unde erau ţinuţi creştinii în legături, ca să-i
întrebe pe dânşii cum este chipul episcopului. Ducându-se aceia şi
cercetând de asemănarea feţei episcopului, s-au întors, spunând Pelaghiei
cele ce au văzut, iar ea s-a minunat, pentru că toate cele ce spuneau ei, se
asemănau cu vedenia cea din somn, şi a cunoscut din aceasta, că în adevăr
a văzut pe episcopul Clinon.
Deci ea se bucura cu duhul, iar cu inima dorea să-l vadă la faţă.
Pentru aceasta se ruga lui Dumnezeu, zicând: "Învredniceşte-mă,
Doamne, ca să văd pe slujitorul Tău, pe vestitorul bunătăţilor Tale şi nu
mă lipsi pe mine de tainele Tale cele sfinte!" Apropiindu-se către maică-
127
sa, a zis: "Doamnă, mama mea, mă rog ţie, lasă-mă să mă duc la doica
mea, că de mult n-am văzut-o. Iar maică-sa, deşi nu voia să-i dea voie,
însă în cele din urmă s-a învoit a o lăsa, de teamă să n-o mâhnească şi să
se îmbolnăvească. Deci, a poruncit să se pregătească carete, cai şi multe
slugi şi a împodobit-o cu porfiră împărătească, cu podoabe de aur şi cu
pietre scumpe, ca pe o fecioară logodită cu fiul împăratului; iar pe lângă
dânsa a pus slugi şi fameni credincioşi. Astfel, aşezând-o într-o caretă
aleasă, a trimis-o, zicându-i: "Mergi sănătoasă, fiica mea, şi cu ale mele
cuvinte te închină doicii tale!" Pelaghia s-a dus bucurându-se în cale,
înconjurată de o mulţime de slugi.
După ce s-a depărtat de cetate, ca la zece stadii, s-a apropiat de un
munte oarecare cu păduri şi unul din slujitori, cu numele Longhin, a văzut
pe un bărbat cinstit, pogorându-se din munte. Acela era episcopul Clinon
care, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, i s-a întâmplat de a
întâmpinat pe cei ce veneau. Cunoscându-l Longhin, cel ce era în ascuns
creştin, a zis către altul ce era asemenea în taină creştin: "Frate Iuliane,
cunoşti pe bărbatul ce vine înaintea noastră? Acesta este omul lui
Dumnezeu, episcopul Clinon, prin care a străbătut slava în tot Răsăritul
cu minunile făcute de dânsul şi, înştiinţându-se împăratul, l-a căutat mult
şi nu l-a aflat; pentru aceea a pornit prigoană împotriva creştinilor".
Vorbind acestea între ei, Longhin şi Iulian, cei doi fameni pe care Pelaghia
îi trimisese în temniţă la creştini ca să-i întrebe pentru asemănarea feţei
episcopului, au auzit cele vorbite şi îndată au vestit Pelaghiei cele ce
auziseră.
Pelaghia a poruncit să oprească careta şi, ieşind dintr-însa, a mers pe
jos în întâmpinarea omului lui Dumnezeu, iar slugilor le-a poruncit ca să
fie departe şi să se odihnească sub copacii dumbrăvii, pentru că nu voia ca
elinii cei necuraţi să audă tainele sfintei credinţe. Apropiindu-se către
omul lui Dumnezeu, i-a urat de bine, zicându-i: "Bucură-te, slujitorul lui
Hristos!" Iar episcopul a răspuns: "Fiică, fie pacea Hristosului meu cu
tine". Zis-a Pelaghia: "Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce mi-a arătat
mie în vedenie asemănarea feţei tale şi te-a trimis pe tine la mine, ca să
mântuieşti sufletul meu din pierzare. Deci, acum rogu-te pe tine, pentru
Dumnezeul Căruia Îi slujeşti, spune-mi oare tu eşti Clinon, episcopul
creştinilor?" Răspuns-a acela: "Eu sunt păstorul oilor celor cuvântătoare
ale lui Hristos, care se nădăjduiesc a câştiga viaţa cea veşnică". Iar
Pelaghia a zis către dânsul: "Şi ce porunceşti oilor cuvântătoare ca să
poată avea viaţă veşnică?"
Zis-a episcopul: "Le învăţ cunoştinţa Tatălui, a Fiului şi a Sfântului
Duh şi le povăţuiesc la viaţa cea plăcută lui Dumnezeu, în frica şi în
dragostea lui Iisus Hristos!" Zis-a Pelaghia: "Spune-mi, părintele meu, ce
este mai ales şi mai de trebuinţă celor ce voiesc să se unească cu
128
Dumnezeul tău?" Zis-a episcopul: "Îţi vestesc botezul, întru iertarea
păcatelor şi întru viaţa veşnică, că mai mult decât acela nimic nu este mai
de trebuinţă".
Căzând Pelaghia la picioarele episcopului, îl ruga, zicând: "Miluieşte-
mă, stăpâne, şi-mi dă acel dar, că de când ai început a vorbi cu mine,
lumina lui Dumnezeu a răsărit în inima mea şi mă lepăd de satana, de
îngerii lui, de meşteşugurile lui şi de idolii cei fără de suflet pe care i-am
urât demult ca pe nişte netrebnici şi care nu sunt pricinuitorii vieţii, ci ai
morţii şi ai pierzării veşnice. Iar acum rog pe Dumnezeul cel ceresc că,
deşi sunt nevrednică a fi mireasa Fiului Său, Care mi-a luminat inima
mea, totuşi cred că Acela este soarele dreptăţii".
Episcopul, auzind nişte cuvinte ca acelea, se mira de osârdia ei cea
atât de mare către Dumnezeu, bucurându-se de dânsa cu duhul.
Ridicându-şi mâinile spre cer, a zis: "Dumnezeule şi Părinte al Domnului
nostru Iisus Hristos, Cel ce şezi în cer şi ai chemat pe această fecioară
întru cunoştinţa Ta, trimite ei Sfântul Botez al iubitului Tău Fiu". Aşa
rugându-se episcopul, deodată un izvor de apă vie a izvorât din pământ
înaintea lor. Şi, văzând episcopul, a preamărit pe Dumnezeu, zicând:
"Mare eşti Dumnezeul nostru Tată, Fiule şi Duhule Sfinte, că ai dat
botezul ca moştenire fiilor omeneşti spre viaţa veşnică. Şi acum, Doamne,
ştiutorul de inimi, Tu ştii smerenia robului Tău, că mă ruşinez a boteza pe
fecioara aceasta. Deci, Tu, Atotputernice, rânduieşte cu purtarea Ta de
grijă şi mă învaţă ce mi se cade să fac!"
Pelaghia a zis către dânsul: "Stăpâne şi părinte, s-a auzit rugăciunea
ta; că iată, văd pe doi tineri purtători de lumină, stând la izvor şi ţinând o
pânză curată prealuminată. Deci nu te îndoi a mă boteza pe mine!" Iar
episcopul, mulţumind lui Dumnezeu, s-a apropiat de izvor şi a văzut doi
îngeri ai lui Dumnezeu, precum îi spusese Pelaghia, care ţineau o pânză
mai albă decât zăpada, ca să acopere trupul cel fecioresc. Şi, sfinţind apa,
se ruga, zicând: "Împărate a toată făptura, Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri
şi pe slugile Tale pară foc, fă-mă pe mine vrednic a boteza pe această
fecioară, pe care ai trimis-o la mine, s-o aduc Ţie jertfă vie, întru miros de
bună mireasmă duhovnicească, şi o numără pe ea cu ceata aleşilor Tăi în
ziua Împărăţiei Tale, şi ia-o cu cele cinci fecioare înţelepte în cămara
Hristosului Tău, având aprinsă făclia sa". Sfârşindu-şi rugăciunea, a
botezat pe fericita fecioară Pelaghia în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh, şi a împărtăşit-o pe ea cu părticica Trupului lui Hristos, pe
care o purta cu sine.
După aceasta Sfânta fecioară Pelaghia s-a închinat episcopului şi,
sărutând picioarele lui, i-a zis: "Stăpâne al meu şi fericite părinte, roagă-te
lui Dumnezeu pentru mine ca să mă întărească pe mine cu Duhul Său cel
Sfânt". Episcopul i-a zis: "Dumnezeul Căruia te-ai dat pe tine, să-ţi trimită
129
ajutor din sfântul Său locaş şi să-ţi dăruiască biruinţă asupra
potrivnicului!" Iar fecioara, fiind plină de multă bucurie de la Sfântul
Duh, a zis episcopului: "Părinte, pentru Dumnezeu Cel ce mi-a dat prin
tine mântuire, rogu-te pe tine, nu trece cu vederea această rugăminte a
mea, de vreme ce prin sfintele tale mâini am luat porfira duhovnicească şi
nestricăcioasă a Împăratului Cel veşnic. Deci, de acum nu mi se cuvine
mie a purta această porfiră pământească stricăcioasă şi aceste podoabe;
ia-le pe acestea tu, părinte, şi le vinde, iar preţul să-l împarţi la cei ce au
trebuinţă, căci mie de acum toate acestea îmi sunt urâte".
Zis-a către dânsa episcopul: "Deşi îmi este cu neputinţă ca în mâinile
mele să iau acestea, însă le voi lua, ca să nu te mâhnesc pe tine, de vreme
ce, chemându-l pe Dumnezeu, mă pofteşti pe mine, voi face precum
porunceşti". Zis-a Pelaghia: "Eu am auzit că Domnul nostru zice în Sfânta
Evanghelie: Nu poate nimeni să slujească la doi domni; nu puteţi să
slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona. Deci şi eu, vrând a-i sluji lui
Dumnezeu Unul, lepăd pe mamona!" Episcopul s-a minunat de
înţelegerea ei, apoi, rugându-se pentru dânsa şi binecuvântând-o, s-a dus.
Deci, sfânta se bucura întru Duhul Sfânt şi slăvea pe Dumnezeu,
mulţumindu-I că a învrednicit-o a primi darurile cele cereşti, şi s-a întors
la slugile sale cele ce o aşteptau, pe care i-a găsit întunecaţi cu ochii din
lucrarea diavolească şi nu puteau să vadă, nici nu ştiau unde se vor duce.
Sfânta, cunoscând că aceea li s-a făcut din răutatea vrăjmaşului, a
însemnat pe fiecare cu semnul Sfintei Cruci şi îndată a gonit întunericul
din ochii lor şi au început a vedea bine, ca şi mai înainte.
Şi au întrebat-o pe ea, zicând: "Unde este omul acela cu care ai
vorbit, doamnă? Căci am văzut şi pe o femeie prealuminată stând între
voi, care avea pe capul ei două coroane, iar deasupra coroanelor strălucea
o cruce". Iar Sfânta Pelaghia le-a poruncit să tacă. După aceea, a început
a-i învăţa pe ei credinţa întru Domnul nostru Iisus Hristos, la care i-au
răspuns: "O, doamna noastră, cum nu vom crede în Acela, Care după
moarte ne poate izbăvi de muncile cele veşnice şi ne dăruieşte viaţa
veşnică în ceruri?" Şi se bucura sfânta de întoarcerea lor şi-i sfătuia să se
boteze fără zăbavă.
După acestea, suindu-se în caretă, a mers la doica sa, care a ieşit în
întâmpinarea Sfintei Pelaghia şi a văzut-o pe ea cu faţa mai frumoasă
decât frumuseţea ei de mai înainte, fiind neîmbrăcată în hainele cele
scumpe şi fără de toate podoabele. Şi, primind-o pe ea cu bucurie, a văzut
toate obiceiurile ei schimbate, nu ca mai înainte, mândră şi măreaţă; ci
acum era smerită, blândă; înainte era limbută, iar acum tăcută; mai
înainte se hrănea cu multe feluri de bucate şi dulceţuri, iar acum petrecea
în posturi şi în înfrânări, mulţumindu-se cu puţină hrană. Mai înainte îşi
petrecea zilele în deşertăciuni şi mângâieri şi nopţile dormind pe pat
130
moale, iar acum cea mai mare parte a zilei o petrecea în rugăciuni şi se
odihnea pe pat vârtos, iar noaptea se scula la rugăciune.
Deci, doica a cunoscut că Pelaghia a primit credinţa creştinească şi a
început a-i zice: "Iubita mea fiică, precum cu frumuseţea trupească cea
foarte mare ai făcut pe fiul împăratului să se minuneze şi pe toţi cei ce te
vedeau, tot aşa cu frumuseţea cea adevărată sufletească, sârguieşte-te ca
să fii plăcută Fiului lui Dumnezeu, Împăratul cel veşnic, Căruia te-ai dat
pe tine ca mireasă, pentru că în adevăratul Dumnezeu, precum văd, ai
crezut. Acela să te întărească pe tine la nevoinţa cea pătimitoare pentru El
şi să-ţi dăruiască ţie biruinţă asupra potrivnicului şi cu cunună de
dănţuire să te încununeze pe tine întru slava Sa. Deci, du-te cu pace în
grabă de la mine, fiica mea, pentru că nu voiesc să zăboveşti în casa mea,
căci mă tem de primejdie şi de risipire din partea fiului împăratului, care
se mândreşte că te are pe tine ca logodnică. Şi nu numai pe mine singură
mă cruţ, că de aş pătimi cu tine, apoi şi răsplătire de la Dumnezeu
împreună cu tine aş fi luat, dar cruţ pe tot neamul meu. Pentru că dacă va
şti fiul împăratului, care te doreşte pe tine, că tu eşti creştină şi zăboveşti
în casa mea, apoi îndată nu numai pe mine singură, ci şi toată casa mea,
cu tot neamul meu ne va pierde". Nişte cuvinte ca acestea ale doicii
auzindu-le Sfânta Pelaghia, plecându-se cu smerită faţă, s-a dus de la ea şi
s-a întors la maica sa.
Apropiindu-se Pelaghia de casa sa, i-a ieşit maica ei în întâmpinare,
care s-a înspăimântat când a văzut pe Pelaghia că nu e în porfiră
împărătească, nici în podoabe, ci în haine proaste; dar nu pricepea cauza.
Atunci una dintre slugi, i-a spus ei în taină toate cele ce se făcuseră pe
cale, cum Pelaghia a luat credinţa creştinească, botezându-se de episcopul
creştinesc.
Auzind aceasta maica ei, s-a făcut ca o moartă şi zăcea pe patul
durerii de mâhnire mare. Apoi, venindu-şi în sine şi nezicând nimic fiicei
sale, a alergat la împăratul şi a cerut să-i dea ei ostaşi, ca să-i trimită să
caute pe episcopul creştinesc, să-l prindă şi să-l aducă la judecată, pentru
că a amăgit pe fiica ei. Şi împăratul i-a dat mulţime de ostaşi înarmaţi,
călăreţi şi pedeştri. În acea vreme, fericita Pelaghia, văzând pe maica sa
foarte mânioasă, şi-a luat pe famenii ei şi pe câteva slugi care crezuseră în
Hristos şi a ieşit cu dânşii în taină din casă, trecând un râu ce se numea
Kidnos şi s-au ascuns acolo.
Maica ei, venind în casă cu ostaşii, n-a găsit pe Pelaghia şi, căzând
într-un îndoit necaz, a trimis pretutindeni ostaşi, ca să caute pe Pelaghia
şi pe episcopul Clinon. Deci s-au dus prin toate părţile de primprejur,
întrebând la drumuri, căutând prin munţi şi prin cetăţi şi prin pustietăţi şi
nu-i putea afla, fiind acoperiţi de dumnezeiasca sprijinire. Şezând Sfânta
Pelaghia pe cealaltă parte de râu, vedea pe ostaşii cei ce o căutau, iar ei,
131
fiind orbiţi, nu o vedeau pe ea, nici pe cei ce erau cu dânsa. Sfânta a zis
către slugile sale: "Vedeţi oare, că Domnul nostru iubeşte şi acoperă pe
robii Săi cei ce nădăjduiesc spre Dânsul?" Deci, ostaşii, căutându-i
pretutindeni, s-au întors osteniţi la cea care i-a trimis, neaflând nici pe
Pelaghia, nici pe episcop. Atunci maica ei mai mult s-a mâhnit şi s-a
scârbit şi a rămas abia vie din acea întristare mare.
După aceea, Sfânta Pelaghia, primind sfat bun de la Duhul Sfânt şi
aprinzându-se de dragostea Mirelui său cel ceresc, voia să se dea la munci
pentru Dânsul. Pentru aceea s-a dus acasă la maica sa şi a început a grăi:
"Pentru ce te mânii în zadar, o maică? Pentru ce nu voieşti să cunoşti
adevărul? Nu te-ai ruşinat oare a trimite ostaşi spre căutarea bărbatului
cel sfânt, care cinsteşte pe Dumnezeu cel Atotputernic, pe Ziditorul a
toată făptura? Nu te ruşinezi tu a ridica război asupra Dumnezeului
ceresc? Nu ştii că episcopul, robul Lui, de ar fi cerut de la Dânsul i-ar fi
trimis numaidecât un înger al Său, care într-o clipeală a ochiului ar fi
omorât toate cetele oştilor împărăteşti?"
Sfânta Pelaghia, grăind acestea pentru Domnul nostru Iisus Hristos,
sfătuia pe maica sa să cunoască pe adevăratul Dumnezeu, dar n-a sporit
întru nimic. Maica sa, fiind orbită cu nebunia şi împietrită cu răutatea, nu
lua aminte la cuvintele ei cele insuflate de Dumnezeu, ci a trimis la fiul
împăratului, zicându-i: "Iată, logodnica ta s-a însoţit cu Dumnezeul cel
ceresc!" Auzind aceasta tânărul, s-a umplut de jale mare şi de întristare şi
s-a deznădăjduit cu totul de aşteptarea sa, că se gândea cât de mult tatăl
lui muncea pe creştini, şi n-a putut pe nici unul să-l plece la gândul său.
El, şezând tulburat şi mâhnit în palatul său, socotea în sine: Dacă
Pelaghia a crezut în Dumnezeul creştinesc şi s-a însoţit cu Dânsul, apoi
nicidecum nu va voi să se depărteze de Dânsul şi să-mi fie mie soţie. Deci,
ce voi face? S-o dau la munci, nu va folosi la nimic, pentru că ştiu cu câtă
bucurie creştinii pentru Dumnezeul lor se dau de bunăvoie la toate
muncile şi la cea mai cumplită moarte. Astfel va face şi Pelaghia. Mai iute
ar vrea să moară, decât să-mi fie soţie; iar eu mă voi umple de ruşine şi de
jale mai mare. Ruşine şi ocară îmi va fi de la creştini, iar jale pentru
moartea ei, că o iubesc fără măsură şi nu pot suferi văpaia dragostei ce
arde în mine aprinsă. Însă ştiu ce voi face: să nu privesc la muncile ei, ca
să nu mă muncesc de durerea inimii rănite de dragoste şi mă voi ucide
singur. Pentru că mai bine îmi este ca să mor odată, decât în toate zilele
trecându-mă cu vederea şi urându-mă de necaz, cu a cărei dragoste sunt
rănit.
Zicând acestea, şi-a scos sabia şi, golindu-şi pieptul, l-a rezemat de
vârful sabiei cel ascuţit şi a zis, plângând: "Amar de ceasul în care ochii
mei au văzut acea frumuseţe, de care nu mă îndulcesc, nici nu mă satur de

132
ea, pentru că îndată mă voi izbăvi de tot necazul". Zicând acestea, s-a
înjunghiat cu sabia şi îndată a murit.
Mama Pelaghiei, înştiinţându-se de moartea fiului împăratului, s-a
înspăimântat, temându-se de împăratul Diocleţian, ca să nu o piardă cu
toată casa şi cu tot neamul ei, răzbunându-şi moartea fiului său. Deci,
singură a legat pe fiica sa şi a dus-o la împărat, asupra căreia punea
pricina morţii fiului lui, şi a dat-o pe ea spre pedeapsă. Iar Diocleţian,
căutând spre ele, a zis cu jale: "Ce aţi făcut voi acum? Aţi omorât pe fiul
meu". Şi a zis mama: "Iată, o, împărate, ţi-am adus-o pe aceasta, care este
pricina morţii fiului tău, pe aceasta să o pedepseşti şi să răzbuni moartea
fiului tău!"
Văzând Diocleţian frumuseţea cea negrăită a Pelaghiei, cea mai
frumoasă decât toate femeile şi însoţitoarele lui, o frumuseţe pe care
niciodată n-o văzuse, s-a mutat spre alt gând, dar nu de izbândire, ci de
desfrânare, şi căuta cum ar întoarce-o pe ea de la Hristos şi s-o ia de
femeie pentru el. Atunci îndată a poruncit ca să aducă mulţime de aur şi
pietre scumpe înaintea fecioarei, vrând să amăgească pe mireasa lui
Hristos, iar mamei ei i-a dat libertate şi o sută de talanţi, pe care, luându-
i, s-a dus acasă, bucurându-se cu o bucurie diavolească; iar Sfânta
Pelaghia a rămas în palatele împărăteşti, păzindu-se cu cinste de
slujnicele împărăteşti.
A doua zi a poruncit împăratul să aducă cu cinste pe sfânta fecioară
înaintea lui, iar el şedea cu tot sfatul său de ostaşi întru slava sa. Şi a
început înaintea tuturor a grăi către fecioară: "Un lucru poftesc de la tine:
să te lepezi de Hristos şi eu te voi lua de soţie şi vei fi cea dintâi în casa
mea. Voi pune pe capul tău coroana împărătească şi vom stăpâni
împreună toată împărăţia mea şi de voi avea fiu din tine, acela, după
mine, va şedea la scaunul meu, împărăţind toată lumea".
Sfânta Pelaghia, umplându-se de dumnezeiască râvnă, a răspuns
fără frică: "O, împărate, ce, ai înnebunit de vorbeşti unele ca acestea către
mine? Să ştii cu adevărat că nu voi face voia ta, fiindu-mi greaţă de nunta
ta cea urâtă, pentru că am mire pe Hristos, Împăratul cel ceresc. Nici
cununa ta împărătească cea deşartă şi de puţină vreme nu doresc; căci îmi
sunt gătite la Dumnezeul meu în cereasca împărăţie, trei cununi
nestricăcioase: cea dintâi pentru credinţă, că am crezut cu toată inima în
adevăratul Dumnezeu; a doua pentru curăţie, că mi-am logodit Lui
fecioria mea neîntinată; iar a treia cunună, pentru mucenicie, că voiesc să
pătimesc toate muncile pentru Dânsul şi să-mi pun sufletul meu pentru
dragostea Lui cea dumnezeiască".
Auzind Diocleţian aceste cuvinte îndrăzneţe, s-a umplut de mânie, şi
îndată a poruncit să ardă un bou de aramă, vrând ca aşa să înfricoşeze pe
fecioară. Iar după ce a ars boul, încât scotea scântei ca un cărbune aprins,
133
ducea spre el pe sfânta fecioară. Între poporul care privea la acea
privelişte, erau mulţi creştini şi preoţi tăinuiţi. Aceia, văzând pe fecioară
ducând-o la mucenicie, se rugau pentru ea în taină lui Dumnezeu, ca s-o
întărească cu puterea Sa. Deci, împăratul şi boierii, cu toţii sfătuiau pe
sfânta fecioară, cu îmbunări şi cu certări, ca să facă voia împăratului, însă
după ce fecioara a rămas neclintită ca un stâlp în hotărârea sa, atunci
împăratul a poruncit ca s-o dezbrace de toate hainele şi s-o pună pe ea
goală înaintea lui.
Văzând sfânta pe cei ce voiau s-o dezbrace, a strigat cu glas mare
către Diocleţian: "Adu-ţi aminte, o, împărate, de femeile şi de
însoţitoarele tale, căci şi eu port acelaşi trup ca şi acelea". Însă împăratul,
fiind plin de pofta cea necurată şi vrând prin vedere să-şi sature ochii cei
desfrânaţi de goliciunea feciorească, a poruncit ca s-o dezbrace mai
degrabă. Ea, neaşteptând să fie dezbrăcată de mâinile celor necuraţi,
însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a dezbrăcat singură de
toată îmbrăcămintea sa şi a aruncat-o înaintea feţii împăratului şi stătea
goală la priveliştea îngerilor şi a oamenilor, împodobindu-se cu ruşinea
cea feciorească ca şi cu o porfiră împărătească, şi ocăra pe împăratul,
zicând: "Socotesc, că tu eşti acel şarpe, care a înşelat pe Eva şi l-a
îndemnat pe Cain să ucidă pe Abel. Tu eşti diavolul acela, care a cerut pe
dreptul Iov de la Dumnezeu să-l ispitească, dar degrabă vei pieri cu sunet,
vrăjmaş al lui Hristos, împreună cu toţi cei de un gând cu tine".
Acestea zicând, şi-a făcut iarăşi semnul Sfintei Cruci şi a alergat
singură la boul cel înroşit, neaşteptând până ce o vor arunca pe ea. Dar
când s-a apucat cu mâinile de boul acela, îndată cinstitele ei mâini s-au
topit ca ceara de iuţimea focului, însă ea, ca şi cum n-ar fi simţit durerea,
şi-a băgat capul în fereastra boului şi a intrat cu tot trupul înăuntru,
slăvind cu glas mare pe Dumnezeu şi zicând: "Slavă Ţie Doamne, Unule
născut Fiul lui Dumnezeu cel de sus, Care m-ai întărit pe mine
neputincioasa la această nevoinţă şi mi-ai ajutat să biruiesc pe diavolul şi
meşteşugurile lui, Ţie şi Părintelui Tău Cel fără de început, împreună cu
Sfântul Duh, se cuvine slavă şi închinăciune în veci".
Astfel şi-a dat sfântul ei suflet în mâinile Celui Preacurat şi fără de
moarte Mire al său şi a intrat împreună cu El în cămara cea cerească, în
glasul bucuriei şi al cântării cetelor îngereşti. Iar trupul ei cel cinstit s-a
topit ca untul în boul cel de aramă şi s-a revărsat ca un mir de bună
mireasmă, umplându-se toată cetatea de acea negrăită bună mirosire.
Iar oasele ei cele cinstite, a poruncit păgânul împărat, să le arunce
afară din cetate şi le-au dus la un munte ce se numea Linaton. Atunci,
mergând patru lei din pustie, şedeau lângă ele, păzindu-le de alte fiare şi
de păsările cele mâncătoare de trupuri; iar descoperirea lor s-a făcut de
către Dumnezeu fericitului episcop Clinon, atât despre sfârşitul Sfintei
134
Pelaghia, cât şi de oasele ei. Deci, ducându-se episcopul la muntele acela,
a găsit cinstitele ei oase şi pe leii aceia şezând lângă ele. Iar după ce au
văzut leii pe omul lui Dumnezeu, au mers la el şi, plecându-se înaintea lui,
s-au întors în pustie.
Deci, episcopul, luând oasele sfintei muceniţe, le-a dus la un loc mai
înalt al acelui munte şi le-a pus într-o piatră, unde mai pe urmă, pe timpul
împărăţiei lui Constantin, strălucind buna credinţă pretutindeni, a făcut
biserică deasupra cinstitelor moaşte ale miresei lui Hristos şi a scris
numele sfintei pe acea piatră astfel: "Sfânta fecioară Pelaghia, care s-a dat
pe sine lui Dumnezeu şi până în sfârşit s-a nevoit pentru adevăr, aici se
odihneşte cu moaştele sale, iar sufletul ei împărăţeşte în cer, împreună cu
îngerii întru slava lui Hristos".
Astfel şi-a sfârşit pătimirea Sfânta Muceniţă Pelaghia, întru Domnul
nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava, împreună cu Tatăl şi cu
Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi,

pomenirea Sfintei Monica,
mama fericitului Augustin
Sfânta Monica, mama
Fericitului Augustin din Hiponia
(prăznuit în 15 iunie), s-a născut în
322 în Tagaste, Africa de Nord.
Părinţii ei erau creştini dar nu avem
prea multe date despre copilăria ei.
Mai multe aflăm din Cartea a IX-a a
Confesiunilor scrise de fiul ei.
Sf. Monica a fost căsătorită cu
un funcţionar păgân numit Patritius,
aprins din fire si cam imoral. La
început, soacra sa nu o plăcea, dar
Monica s-a făcut plăcută prin firea ei
blândă. Spre deosebire de multele
femei care erau bătute de soţi în
acele vremuri, ea nu era bătută
pentru că ştia să tacă, "punând strajă gurii ei" în preajma lui. (Ps.
38/39:1).
Sf. Monica şi Patritius au avut trei copii: Sf. Augustin, Navigius şi
Perpetua.
Dar faptul că soţul ei nu a lăsat-o să-i boteze i-a cauzat multă durere.
Ea şi-a făcut probleme pentru Augustin, care trăia cu o tânără în
Cartagina şi avea un fiu nelegitim cu aceasta. Rugăciunile sale stăruitoare
135
şi lacrimile nesfârşite pentru fiul ei l-au înduplecat în cele din urmă pe
soţul ei să se convertească la creştinism înainte de a se stinge din viaţă.
Însă Augustin continua prin viaţa pe care o ducea, să se îndepărteze de
Hristos.
Aflându-se în Cartagina, Augustin s-a lăsat prins în secta
maniheiană. Mama sa era îngrozită şi a făcut tot posibilul să-l întoarcă pe
drumul bun. În vis i s-a arătat că trebuie să fie blândă si să aibă răbdare
cu fiul ei. Dar Augustin nu a ascultat-o şi a rămas în rătăcirea sa timp de 9
ani. Sf. Monica a fost foarte dezamăgită dar nu a renunţat să spere că-l
poate ajuta pe fiul ei. Chiar a încercat să ceară ajutorul unui episcop care a
fost el însuşi maniheian, dar acesta a refuzat să se contrazică cu Augustin
spunând că nu îl poate ilumina pe tânăr deoarece acesta este încă atras de
noutatea ideologiei sale. Dar a
Liniştit-o pe mamă spunându-i: "Du-te pe drumul tău că nu se poate
ca fiul unor astfel de lacrimi să rămână pierdut."
Sf. Monica s-a dus la Roma cu Augustin când acesta a ţinut cursuri
acolo în 383. Mai târziu, a avut o întâlnire la Milano unde l-a întâlnit pe
Sf. Ambrozie (prăznuit în 7 decembrie) rămânând foarte impresionat de
predica acestuia.
Episcopul Ambrozie a ajuns să o preţuiască foarte mult pe Sf.
Monica şi de multe ori l-a felicitat pe Augustin pentru că avea aşa o mamă
virtuoasă.
Într-o zi, Augustin citea Noul Testament într-o grădină şi a ajuns la
Romani 13:12-14. Atunci s-a hotărât să lase în urmă "lucrurile celui rău" şi
"să se îmbrace în Domnul Iisus Hristos". A fost botezat în ajunul Paştilor
în anul 387.
După ce a fost botezat Augustin şi mama lui au plănuit să meargă în
Africa.
S-au oprit să se odihnească în Ostia unde Sf. Monica s-a dus la
Domnul la vârsta de 56 de ani. Ea a fost îngropată în Ostia şi sfintele ei
moaşte au fost transferate în cripta unei biserici în sec. al VI-lea. Nouă
secole mai târziu, moaştele Sf. Monica au fost duse la Roma.
În Occident, Sf. Monica este considerată patroana soţiilor şi
mamelor ale căror bărbaţi sau copii sunt rătăciţi.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui

nostru Ilarion, făcătorul de minuni
Acesta din tinereţe Crucea pe umeri ridicând, a urmat Stăpânului
celui răstignit, şi patimile trupeşti supunându-le duhului a primit de la
Dumnezeu bogat dar de minuni: de a vindeca felurite boli şi să izgonească
demonii.

136
 Închizându-se el într-o căsuţă mică, şi aflându-se afară de toată
tulburarea şi strălucit fiind cu toată nepătimirea, a primit dumnezeiescul
har al preoţiei; şi răbdând mulţi ani aspra petrecere, a fost de toţi lăudat
pentru nenumăratele lui minuni. Căci certa vietăţile ce stricau seminţele
odrăslite, oprea grindina, pământul cel însetat l-a adăpat cu ploaie, şi
repejunea râului, ca Elisei, a despărţit-o şi a trecut-o. A vindecat mâna cea
uscată a unui oarecare creştin, a dăruit orbilor vedere, şi a îndreptat
picioarele şchiopilor, şi alte multe minuni a făcut spre slava adevăratului
nostru Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui

nostru Atanasie, episcopul Corintului
Acest Părinte a adormit pe vremea împărăţiei lui Vasile şi a lui
Constantin, la anul 977, şi a lăsat posterităţii comentarii ale sfintelor
scripturi şi un Tratat asupra motivelor morţii
lui Iisus Hristos pe Cruce.
Tot în această zi, pomenirea
preacuviosului Nichifor Isihastul (din
singurătate), cel ce s-a liniştit în cele mai
pustii locuri ale Muntelui Athos
Sfântul Nichifor a fost învăţătorul Sf
Grigore Palama (prăznuit în 14 noiembrie).
Acesta a crescut ca şi romano-catolic dar după
o călătorie în Imperiul Bizantin a devenit
ortodox. Sf. Nichifor a trăit ca isihast în
Muntele Athos şi s-a sfârşit din viaţă înainte de
anul 1300. Lucrarea sa "Despre trezvie şi
păzirea inimii " se găseşte în Filocalie:
Preaînţeleptul meşteşug pentru rugăciunea
minţii (rugăciunea lui Iisus, rugăciunea inimii)
ce se află la Filocalie.

Tot în această zi, pomenirea

Preacuviosului Părintelui nostru
Nichifor, egumenul Mănăstirii
Midichiei, care cu pace s-a săvârşit

Tot în această zi, pomenirea

Sfinţilor Părinţi Afrodisie, Leontie,
Antonie, Mel, Valerian şi Macrovie şi a
mulţimii celor ce împreună cu ei au
mărturisit în Schitopoli, în Palestina
137
 Tot în această zi, pomenirea aducerii moaştelor Sfântului
şi Dreptului Lazăr, prietenul Mântuitorului Hristos, şi a
purtătoarei de mir Mariei Magdalenei, care aducere a fost pe
vremea lui Leon Filosoful şi iubitorul de Hristos, la anul opt
sute nouăzeci (890 d. Hr.)

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne

mântuieşte pe noi. Amin.

138
 Ziua a cincea

În această lună,
în ziua a cincea,
Cinstirea Icoanei
Maicii Domnului
„Potirul Nesecat”
Potirul Nesecat
este o icoană cu Maica
Domnului. De ce este
specială aceasta icoană?
Pentru că este văzută
drept grabnic ajutătoare
a celor ţinuţi de patima
alcoolului. Toate
icoanele cu Maica
Domnului sunt
mijlocitoare de mari
daruri şi bucurii, însă
această reprezentare
este una unică. Icoana
se află în Biserica
Acoperământul Maicii
Domnului, din
Mănăstirea Serpuhov,
Vasotk, mănăstire de
călugări. Aici, zi şi
noapte ard candele şi se înalţă rugăciuni pentru alinarea şi mântuirea
celor ţinuţi de patima alcoolului, dar nu numai.
Icoana Potirul Nesecat a fost descoperită în Rusia, în anul 1878. Cum
s-a petrecut minunea: un soldat în rezervă din Tula obişnuia să-şi dea
toată pensia pe alcool, distrugându-şi astfel sănătatea şi mântuirea. Deşi a
ajuns să nu mai poată merge, el continua să bea.
Într-o noapte, un bătrân schimonah (sfânt sau înger) i-a apărut în
vis sfătuindu-l să meargă la Mănăstirea Maicii Domnului din Serpuhov.
Cuviosul i-a spus: "Mergi în oraşul Serpuhov, la Mănăstirea Maicii
Domnului. Acolo este o icoană a Maicii Domnului Potirul Nesecat, roagă-l
pe părintele să slujească înaintea ei o rugăciune şi vei fi sănătos cu trupul
şi cu sufletul."
Pentru că nu avea niciun ban şi nici nu putea să meargă, omul nu a
luat în seama visul. Dar sfântul i-a apărut şi a doua şi a treia oară,
îndemnându-l mai aspru să meargă la mănăstirea de care i-a spus. Atunci,
139
târându-se în patru labe, omul a ajuns până în satul învecinat şi s-a oprit
la casa unei femei bătrâne care i-a întărit picioarele, pentru a putea
merge, şi bărbatul a început să se simtă mai bine. În ziua următoare el a
pornit din nou la drum, la început cu două cârje, apoi cu una, până ce a
ajuns la mănăstire.
Acolo el le-a povestit călugărilor visul său, dar nici unul din ei nu
părea să ştie de existenţa vreunei astfel de icoane. În cele din urmă, unul
dintre ei şi-a amintit de o icoană în care era pictat un potir. "Oare nu-i
icoana care se afla în trecerea din catedrală la veşmântărie?" Pe spatele ei
scria "Potirul Nesecat".
În bătrânul evlavios care i s-a arătat l-a recunoscut pe stareţul
Varlaam, ziditorul acestei mănăstiri. Chipul nou aflat a fost aşezat în
biserică şi înaintea lui s-a săvârşit rugăciunea. Nu numai că i s-au
vindecat picioarele, ci l-a părăsit şi atracţia de neînvins pentru paharul cu
vin. După ce i s-a făcut molitfa (rugăciunea) ţăranul s-a întors acasă
complet sănătos şi vindecat deplin de patima alcoolului.
Minunea cu sfântul purtător de grijă şi cu minunea din faţa icoanei
s-au răspândit cu repeziciune şi mulţi suferinzi de patimă beţiei,
împreună cu familiile lor, veneau să se roage în faţa icoanei Potirul
Nesecat. Mulţi dintre ei se reîntorceau să aducă mulţumiri Maicii
Domnului pentru vindecare şi pentru că a răspuns la rugăciunile lor.
În fiecare duminică, la Mănăstirea Serpuhov Vyotsk, se citeşte
molitfa (rugăciunea) şi Acatistul Potirul Nesecat, în faţa icoanei, pentru
cei suferinzi de patimă beţiei. În mănăstirea unde se afla icoana zilnic se
săvârşesc slujbe de sfinţirea apei şi se înalţă rugăciuni pentru toţi cei ce
pătimesc, cerând ajutor de la Împărăteasa Cerului, înaintea Sfintei sale
icoane.
Nenumăraţi pelerini vin la sfânta mănăstire, cerând vindecare
pentru soţi, fraţi, surori şi tot sufletul ce suferă de patimi trupeşti şi
sufleteşti. Cea mai solemnă slujba înaintea icoanei Maicii Domnului se
săvârşeşte în ziua de 18 mai, ziua hramului icoanei.

140
 Tot în această zi,
pomenirea Sfintei Marii
Muceniţe Irina
În vremile acelea, când
poporul trăia în întuneric şi în
umbra morţii, prin închinarea
la idoli păgâneşti, a început a
străluci lumina sfintei credinţe
prin propovăduirea apostolilor.
Atunci era un împărat cu
numele Liciniu, care vieţuia în
cetatea ce se numea Maghedon.
Acela avea împărăteasă de un
nume cu sine, pe Licinia, care a
născut o fiică şi a numit-o
Penelopi. După ce a început a
veni în vârstă, ca de şase ani, s-
a arătat foarte frumoasă la faţă,
încât pe multe fecioare le
întrecea cu frumuseţea ei. Deci,
tatăl ei a zidit pentru ea un
stâlp, afară din cetate, departe,
într-un loc frumos şi deosebit, care avea diferite camere, toate împodobite
cu toată bunăcuviinţa şi îndestulate cu multă bogăţie, în care erau:
scaune, mese, sfeşnice, paturi şi toate vasele ferecate cu aur.
Pe acel stâlp a aşezat pe fiica sa, Penelopi, împreună cu treisprezece
fecioare frumoase şi a adus acolo pe zeii săi de aur, ca să păzească pe fiica
lui. După ce a închis-o acolo, până la vârsta cea desăvârşită, cuviincioasă
nunţii, a pus lângă ea o cinstită bătrână, cu numele Caria, ca să-i fie
învăţătoare, care şedea şi mânca împreună cu ea, fiind mai mare peste
celelalte fecioare. A mai pus încă şi pe un bătrân, bărbat cinstit şi înţelept,
cu numele Apelian, ca s-o înveţe carte în toate zilele. Acolo a petrecut
astfel fecioara şase ani şi trei luni şi după al doisprezecelea an al vârstei ei,
tatăl ei gândea s-o însoţească cu vreunul din cei mai luminaţi fii
împărăteşti.
În acea vreme, fecioara, şezând pe stâlpul cel înalt în camera sa, un
porumbel a zburat prin fereastra de la răsărit, având în cioc o ramură de
măslin, pe care lăsând-o pe masă, a zburat afară. După un ceas a intrat
înăuntru un vultur, aducând o cunună făcută din diferite flori, pe care
lăsând-o pe masă, a zburat şi el afară. Pe altă fereastră a intrat un corb,
aducând în cioc un şarpe mic, pe care l-a lăsat pe masă şi a zburat afară.

141
Fecioara căuta spre acelea împreună cu învăţătoarea ei şi se minunau
amândouă, nepricepând ce să fie aceste semne.
După ce Apelian, învăţătorul s-a suit la dânsele, la vremea sa, i-au
spus lui cele ce văzuseră. Apelian, fiind creştin în ascuns şi mai înainte-
văzător, a socotit în minte şi a zis către fecioară: "Ascultă, Penelopi, fiica
împăratului, să ştii că porumbelul înseamnă obiceiul tău cel bun, adică
blândeţea, alinarea şi întreaga înţelepciune feciorească; iar ramura de
măslin înseamnă darul lui Dumnezeu, care, prin Botez, se va da ţie.
Vulturul cel înalt înseamnă împărat biruitor, adică vei împărăţi peste
patimi şi te vei înălţa prin gândirea ta la Dumnezeu şi vei birui pe
vrăjmaşii nevăzuţi ca pe nişte păsări proaste. Iar cununa cea de flori este
semn al răsplătirii, pe care, pentru nevoinţele tale, o vei lua de la
împăratul Hristos în cereasca Lui împărăţie, unde ţi se găteşte cununa
nestricăcioasă a slavei celei veşnice. Iar corbul cu şarpele înseamnă
vrăjmaşul diavol, care vrea să aducă asupra ta scârbă, mâhnire şi izgonire,
ca un balaur cumplit. Deci, să ştii, o, fecioară, că Împăratul cel mare, Care
stăpâneşte cerul şi pământul, vrea să te logodească, spre a-i fi mireasă
Lui, şi ai să suferi pentru Dânsul multe ispite".
Auzind fecioara o tâlcuire ca aceasta, a pus la inimă cuvintele lui
Apelian şi a început cu dorinţă dumnezeiască a se bucura în inima ei. A
doua zi s-a suit la dânsa pe stâlp tatăl ei, împăratul Liciniu, cu
împărăteasa şi cu boierii, vrând s-o vadă şi s-o sfătuiască pentru nuntă.
Văzând faţa ei strălucind ca raza luminii soarelui, s-a bucurat şi a zis către
dânsa: "Iată, iubita mea fiică, ai ajuns acum la vremea nunţii. Deci, spune-
mi, care fiu de împărat îţi este plăcut, ca să te logodesc cu dânsul?" Şi-i
spuneau ei despre mulţi fii ai împăraţilor celor dimprejur. Atunci ea a zis
către dânsul: "Tată, dă-mi şapte zile să mă gândesc şi după aceea îţi voi
răspunde".
Crezând tatăl cuvintele ei, s-a dus acasă. Atunci Penelopi,
apropiindu-se de idoli, le-a zis: "De sunteţi zei, ascultaţi-mă pe mine.
Tatăl meu vrea să mă logodească, iar eu aş fi voit să petrec întru feciorie,
pentru că grijile vieţii sunt piedică pentru slava lui Dumnezeu. Deci,
spuneţi-mi, oare să merg după bărbat sau nu?"
Idolii cei muţi tăceau, fiind fără de suflet. Deci, scuipându-i, fecioara
s-a întors spre răsărit şi, căutând spre cer, a zis: "Dacă Tu eşti Dumnezeul
cel adevărat, pe care galileenii te propovăduiesc, mă rog Ţie, arată-mi,
este bine să-mi iau bărbat sau să petrec totdeauna în feciorie?"
Fiind seară, a adormit şi a văzut în vedenie pe îngerul lui Dumnezeu,
grăind către dânsa: "Penelopi, de acum nu te vei mai numi aşa, ci Irina, şi
vei fi multora scăpare şi paşnică adăpostire; şi prin tine multe suflete
omeneşti se vor mântui, întorcându-se la Dumnezeu. Numele tău va fi
mare şi minunat în toată lumea, iar ceea ce ţi-a spus bătrânul Apelian de
142
păsările văzute este adevărat, că Duhul lui Dumnezeu a grăit prin gura sa.
Iată, va veni la tine în această noapte omul lui Dumnezeu, Timotei, cel ce
de la Sfântul Pavel, Apostolul lui Hristos, a luat învăţătură şi preoţie şi
poartă scrisorile lui. Acela te va boteza şi te va învăţa ce vei face". Zicând
îngerul acestea, s-a făcut nevăzut.
Venindu-şi fecioara în sine, s-a umplut de bucurie şi aştepta venirea
preotului. După puţină vreme a venit la stâlpul acela omul lui Dumnezeu,
Timotei, povăţuindu-se de îngeri şi, suindu-se pe acel stâlp, a fost primit
cu bucurie de fecioară. Astfel, şezând el, o învăţa pe ea, pe povăţuitoarea
ei şi pe toate slugile ei, care-l ascultau cu plăcere. După ce a învăţat-o din
destul despre adevăratul Dumnezeu, Iisus Hristos şi despre sfânta
credinţă cea întru Dânsul şi despre tainele creştineşti, a botezat-o în
numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh şi i-a pus numele Irina, în loc
de Penelopi.
Asemenea a botezat pe Caria, învăţătoarea ei, şi pe toate celelalte
slugi; iar pe Irina a făcut-o mireasa lui Hristos, ca să-şi păzească fecioria
neîntinată până la sfârşitul său. Şi a întărit-o pe ea, să fie vitează întru
nevoinţa cea pătimitoare, în care avea să intre pentru Domnul său Iisus
Hristos, adevăratul Dumnezeu, Mirele cel fără de moarte. După ce a
învăţat-o din destul, a binecuvântat-o pe ea şi pe cele ce erau cu dânsa şi,
dându-le scrisorile apostoleşti şi încredinţându-le darului lui Dumnezeu,
s-a dus la locul său.
Fericita Irina împreună cu acele fecioare, ziua şi noaptea lăudau şi
mulţumeau lui Dumnezeu şi se învăţau neîncetat de dânsa scrisorile
apostoleşti. Iar pe zeii părinteşti cei de aur, i-a aruncat pe câte unul jos,
zicând către dânşii: "De sunteţi zei, mântuiţi-vă singuri!" Căzând idolii de
la o aşa înălţime pe pământ, se sfărâmau şi se risipeau ca praful; iar
Sfânta batjocorea neputinţa lor şi se bucura întru Domnul său Iisus
Hristos, adevăratul Dumnezeu.
După ce au trecut cele şapte zile, tatăl şi mama ei împreună cu boierii
s-au suit pe stâlp la ea şi i-au zis de nuntă. Iar ea le-a răspuns: "Cu
adevărat să ştiţi că eu sunt roaba lui Hristos, în Care am crezut. Pe Acela
L-am iubit, pentru că este Împărat ceresc şi veşnic, şi Aceluia m-am făcut
mireasă, ca unui Mire curat, nestricăcios şi fără de moarte; iar alt bărbat
nu voiesc să cunosc, nici nu mă voi închina altui dumnezeu, pentru că nu
este alt dumnezeu afară de Acela. Nu vedeţi oare pierzania zeilor voştri,
care, căzând la pământ prin fereastră, nu au putut să-şi ajute lor? Apoi
cum vor fi ajutători vouă? Deşartă este nădejdea voastră, pe care o aveţi
spre dânşii şi deşartă este osteneala şi cheltuiala voastră la idoli, pentru că
aurul şi argintul se cădea a-l împărţi celor ce au trebuinţă săracilor,
sărmanilor şi văduvelor. Iar voi, chemând lucrători, vă făuriţi zei fără de

143
suflet şi aţi lipsit pe săraci de trebuinţele lor şi v-aţi făcut vrăjmaşi
Dumnezeului Celui viu şi slugi ai diavolilor.
Până când vă veţi zbate ca o juncă neînvăţată, înjugată la jug?
Cunoaşteţi pe adevăratul Dumnezeu şi înţelegeţi pe Cel ce poate a omorî
şi a învia. Şi, când va străluci lumina lui Dumnezeu în inimile voastre,
atunci va fugi de la voi diavolul, care trage pe oameni din lumină la
întuneric şi îi scoate din cetatea lui Dumnezeu la pierzare şi îi mută din cei
de-a dreapta la cei de-a stânga. Deci, voi mai întâi sârguiţi-vă să fugiţi de
dânsul, că amar este şi cumplit. Acela este satana, cel ce acoperă ochii
inimilor voastre, ca să nu cunoaşteţi adevărul. Mai ales către tine, o,
părinte, îmi este îndreptat cuvântul, ca să cunoşti pe Dumnezeu cel ce a
alcătuit toate cu cuvântul. Tu, când ai voit să zideşti acest stâlp pentru
mine, ai pus la lucru mulţi oameni, căci erau trei mii şi cinci sute de
lucrători şi trei sute de conducători, şi abia în nouă luni au putut săvârşi
această zidire. Iar Dumnezeul tuturor veacurilor, cu un cuvânt al Său a
făcut cerul, soarele, luna şi stelele, lumina şi întunericul, şi a numit
lumina ziuă, iar întunericul l-a numit noapte.
A întemeiat greutatea pământului pe nimic, iar apelor le-a poruncit
să curgă spre slujba noastră şi multe feluri de copaci au crescut. A aşezat
vremile, anii şi lunile şi a făcut fiarele şi dobitoacele pământului, păsările
cerului şi peştii în ape, iar la sfârşit a făcut pe om, cu preacuratele Sale
mâini, luând ţărână din pământ şi l-a pus pe el stăpân a toată lumea, pe
toate supunându-le sub picioarele lui. Toate acelea în şase zile le-a
săvârşit Dumnezeu, prin Cuvântul Său, Care este Unul născut, Fiul, Iisus
Hristos, Care fără de maică dintr-Însul S-a născut mai înainte de toţi
vecii, Cel de o fiinţă şi de un ipostas cu Dânsul, Care, în anii cei mai de pe
urmă, S-a întrupat fără de tată şi S-a născut din Curata şi pururea
Fecioara Maria, cu lucrarea Sfântului Duh, şi cu oamenii a petrecut şi
minuni fără de număr a făcut. Orbilor le-a dat vedere, pe cei bolnavi i-a
curăţit, pe cei slăbănogi i-a ridicat şi pe morţi i-a înviat.
Pe Acesta iudeii L-au răstignit din zavistie, voind astfel singur a
pătimi pentru mântuirea noastră. Dar, după moartea şi după îngroparea
Sa, a înviat a treia zi, cu puterea dumnezeirii Sale, şi S-a înălţat la cer şi a
şezut de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl, trimiţând Duhul Sfânt la sfinţii
Săi ucenici. Pe aceia i-a trimis în toată lumea, ca să lumineze pe cei
întunecaţi, să întoarcă pe cei rătăciţi şi să mântuiască pe cei pierduţi;
pentru că voieşte ca toţi să se mântuiască şi nu va lipsi mila Lui spre
neamul omenesc până în veac".
Acestea grăindu-le Sfânta, toţi o ascultau cu dulceaţă; apoi, luând
împăratul şi împărăteasa pe iubita lor fiică, au adus-o în cetate. Aici au
ieşit întru întâmpinarea fiicei împăratului toate fetele cetăţii şi, dănţuind,
i se închinau ei. Tot poporul, alergând la locuri înalte, suindu-se pe ziduri
144
şi pe case, îi cânta laude, fericind pe Penelopi fecioara cea frumoasă. Deci,
când s-a apropiat Sfânta Irina de palatele împărăteşti, a văzut diavolul,
care striga către dânsa: "Nimic nu-ţi este de obşte ţie şi mie în cetatea
aceasta, fecioară; du-te de la cetatea noastră, căci aici nu vieţuieşte nimeni
din creştini". Iar Sfânta i-a zis: "În numele lui Iisus Hristos îţi poruncesc
ţie, ca să-mi spui cine eşti tu!" Iar el a zis: "Eu sunt demonul care petrec în
idolul Apolon, învăţătorul desfrânării şi al prea desfrânării, ajutătorul
vrăjitorilor, povăţuitorul tâlharilor, prieten al desfrânaţilor, făcător de
glume al beţivilor, cel ce mă bucur de vărsările de sânge; sunt povăţuitor a
toată nedreptatea şi minciuna şi tată a toată răutatea şi îţi zic să pleci din
cetatea noastră, ca să nu pornesc asupra ta pe tatăl tău, aprinzându-l pe
dânsul cu mânie spre a te ucide".
Acel glas al demonului mulţi l-au auzit, iar pe el nu l-au văzut. Deci,
fericita fecioară l-a certat pe el, zicându-i: "Eu îţi poruncesc ţie: În numele
lui Iisus Hristos, să ieşi din cetatea aceasta!" Şi cutremurându-se
demonul, s-a făcut nevăzut. După aceasta diavolul a răzvrătit inima
împăratului şi l-a pornit pe el cu mânie şi cu iuţime asupra fiicei sale şi,
chemând pe împărăteasă, i-a zis: "Ce am făcut, căci fiica noastră este
amăgită? O, de n-aş fi zidit turnul acela; căci, vrând să păzesc pe fiica mea,
am pierdut-o şi m-am lipsit de nădejdea mea". Iar împărăteasa a zis către
dânsul: "Neînţelepte cuvinte grăieşti tu, căci, cu ce s-a înşelat fiica
noastră? Şi ce răutate vezi într-însa? Împăratul a răspuns: "Crede în
Hristos şi de zei se leapădă". Zis-a împărăteasa: "Zeii cei ce n-au făcut
cerul şi pământul, să piară; iar fiica mea s-a învrednicit slavei împăratului
Hristos, Cel ce a chemat-o la viaţa veşnică".
Atunci împăratul, mâniindu-se, a poruncit să dea afară din palat pe
împărăteasă, iar una din slujnice, alergând, a spus fecioarei Irina. Ea,
sculându-se, a mers şi a stat înaintea tatălui său. Deci, dacă a văzut-o pe
ea împăratul, s-a plecat în jos, căci îi trecea mânia din inima sa, fiind
pornit de diavolul, şi a zis Sfânta Irina către tatăl său: "Pentru ce este
întristată faţa ta, o, tată? Împărăţia ta este în pace, război nu ai înaintea
ta, eu, fiica ta, am venit la tine. Deci, de unde este asupra ta această
mâhnire?" Iar împăratul i-a răspuns: "Mai bine mi-ar fi fost mie, de nu te-
aş fi născut, pentru că pentru tine am făcut acel prealuminat stâlp; iar pe
zeii mei cei de aur i-am pus ca să te păzească. Asemenea am pus mese,
paturi şi scaune împodobite cu aur, iar tu mi-ai răsplătit cu rele în loc de
bune".
Iar ea a zis: "Spune-mi, tată, ce rău ţi-am făcut eu?" Şi a zis
împăratul: "Oare nu puţin rău este acesta, că numeşti pe Hristos
Dumnezeu, iar de zeii mei te lepezi?" Zis-a Sfânta: "Nimic n-am făcut rău,
tată, căutând spre Hristos, adevăratul Dumnezeu şi punându-mi nădejdea
spre El, iar nu spre idolii tăi". Împăratul cu glas groaznic, a zis: "Penelopi,
145
jertfeşte zeilor!" Răspuns-a Sfânta: "Nu-mi întoarce numele meu, că nu
sunt Penelopi, ci mă numesc Irina; căci acest nume mi s-a pus mie de
înger în vedenie şi de preot, prin Sfântul Botez". Iarăşi i-a zis împăratul cu
mânie: "Rod străin, iar nu al meu, jertfeşte zeilor!" A răspuns Sfânta
Irina: "Nu voi jertfi diavolilor celor ce te pornesc pe tine la mânie şi care
sunt pricinuitori focului veşnic, cel pregătit păgânilor".
Iar împăratul s-a tulburat de mânie mare şi a poruncit s-o arunce
legată în picioarele unor cai sălbatici, ca s-o calce. Fecioara fiind aruncată,
a mers împăratul singur la cai, vrând să-i vadă moartea ei. Dar iată un cal
mai sălbatic decât ceilalţi, dezlegându-se din legături, deodată s-a repezit
asupra împăratului şi, apucându-i cu dinţii mâna cea dreaptă a
împăratului, a smuls-o din umăr şi sfâşiindu-l, l-a omorât. Iar după aceea
a stat blând la locul lui; asemenea s-au făcut blânzi ca mieii şi ceilalţi cai,
fără a vătăma pe Sfânta Irina.
Calul care omorâse pe împărat, din porunca lui Dumnezeu, luând
glas omenesc, fericea pe Sfânta Muceniţă, astfel: "Fericită eşti tu,
porumbiţa lui Hristos, care ai călcat pe vrăjmaşul şarpe. Tu eşti minunată
pe pământ, la ceruri vei fi cinstită cu dragoste; tu te vei număra cu drepţii,
unde te aşteaptă lumina cea veşnică şi cămara Mirelui Celui fără de
moarte, ca pe o fecioară înţeleaptă şi vitează. Deşi eşti femeie cu trupul,
dar cu duhul arăţi lupta cea bună".
Deci, dezlegându-l din legături, Sfânta Irina cu rugăciunea a înviat
pe tatăl său cel mort şi a tămăduit mâna lui. Atunci împăratul,
împărăteasa şi toată casa lor şi mult popor, ca la trei mii, au crezut în
Hristos. Nu după multă vreme, împăratul, lăsându-şi împărăţia ca să
poată sluji mai liber lui Hristos, s-a aşezat cu soţia şi cu casnicii săi în acel
turn, pe care l-a zidit pentru fiica sa. Iar Sfânta Irina a rămas în cetate,
învăţând poporul şi aducând pe mulţi la Hristos Dumnezeu, petrecând în
casa celui dintâi învăţător al său, bătrânul Apelian.
După acestea a luat împărăţia cetăţii Macedoniei alt împărat, cu
numele Sedechie. Acela, înştiinţându-se despre Sfânta Irina, a chemat pe
bătrânul Apelian şi l-a întrebat: "La tine este fecioara, fiica împăratului?"
Răspuns-a Apelian: "La mine este, împărate". Împăratul a zis: "Nu ştii ce
gândeşte ea?" Răspuns-a bătrânul: "Gândul ei este ca şi al meu şi al
tuturor celor ce ştiu pe Dumnezeu Cel adevărat. În toate zilele posteşte
până seara, iar seara mănâncă o bucată mică de pâine şi bea un pahar de
apă. Altă masă nu ştie. Pat nu are, ci se odihneşte puţin pe pământ, ziua şi
noaptea petrecând în rugăciuni către Dumnezeu şi îndestulându-se cu
citirea dumnezeieştilor cărţi".
Auzind împăratul acestea s-a minunat şi, trimiţând pe eparhul său, a
adus-o la sine cu cinste. Venind fecioara la el, i-a zis: "Bucură-te,
împărate!" Răspuns-a împăratul: "Bucură-te şi tu, fiică luminată". Zis-a
146
fecioara: "Pentru ce m-ai chemat?" Împăratul a răspuns: "Să şedem şi să
vorbim cele de pace şi de dragoste". Fecioara a zis: "Eu citesc în Sfânta
Scriptură că: În adunarea deşertăciunilor nu voi şedea şi cu călcătorii de
lege nu voi umbla".
A zis împăratul: "Dar oare noi suntem călcători de lege?" Sfânta a
răspuns: "Tot păgânul, care nu ştie pe adevăratul Dumnezeu şi se închină
idolilor, este călcător de lege". Zis-a împăratul: "Mă sileşti să te muncesc
fără voia mea, necruţându-te pe tine, care eşti fiica împăratului". Sfânta
Irina a răspuns: "Apoi pentru ce mai zăboveşti, îndeletnicindu-te cu
vorba? Ci începe a mă munci, căci sunt gata de toate muncile pentru
Dumnezeul meu". Împăratul a zis: "Fecioară, lasă toată bârfirea şi
jertfeşte zeilor". Sfânta a răspuns: "În zadar te mânii, împărate, întărâtat
fiind de satana. Să ştii cu adevărat, că nu voi sluji diavolului, nici nu-mi
voi cruţa trupul meu pentru Hristos Domnul meu!"
Împăratul, umplându-se de mânie, s-a sfătuit cu eparhul cum ar
putea s-o omoare. Deci, mai întâi săpând o groapă adâncă şi umplând-o
de şerpi, de vipere, de vasilişti şi de tot felul de târâtoare, a aruncat pe
Sfânta fecioară acolo, unde a petrecut zece zile vie şi sănătoasă, pentru că
îngerul Domnului s-a pogorât cu ea în groapă şi a păzit-o nevătămată, iar
târâtoarele toate au murit.
Înştiinţându-se împăratul că muceniţa este vie în groapă, s-a
minunat şi i se părea căci cu vrăjile a fermecat şi a omorât pe acei şerpi.
Deci, poruncind s-o scoată din groapă, a şezut la judecată şi a zis către
dânsa: "Jerfeşte zeilor, care te-au cruţat, pentru că au omorât şerpii, iar pe
tine te-au păzit vie, ca să cunoşti puterea şi bunătatea lor şi să te închini
lor". Sfânta a răspuns: "O, nebunule, şi amăgitule de satana, cel călcat de
mine, crezi că zeii cei de lemn sau de piatră pot să omoare şerpii? Ci, tu
degrabă vei cădea în groapa cea de dedesubt a iadului, împreună cu zeii
tăi, cărora le slujeşti şi te vei afunda în întunericul cel mai dinafară, cel
pregătit ţie şi diavolului, unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor".
Împăratul, suflând cu mânie, a chemat un lucrător de lemn, şi a poruncit
s-o taie cu un fierăstrău de fier.
Deci, după ce a legat-o de un lemn s-o taie, fierăstrăul nu se atingea
de trupul ei cel fecioresc, ci se îndoia ca de o piatră, apoi s-a frânt prin
mijloc. Şi a adus alt fierăstrău, dar şi acela s-a frânt; iar cei ce tăiau,
căzând singuri pe frânturile fierăstrăului, s-au tăiat şi au murit. După
aceea, împăratul a poruncit să aducă al treilea fierăstrău mai ascuţit şi mai
tare şi să taie pe fecioară peste coapsele ei. Deci, legând-o, au pus-o la
pământ pe spate, punându-i o piatră mare pe piept, şi au început a-i tăia
sfântul ei trup cu fierăstrăul; iar împăratul a râs şi a zis către muceniţă:
"Unde este Dumnezeul tău? Să vină acum şi să-ţi ajute, dacă este putere
într-Însul".
147
 Zicând împăratul acestea, deodată s-au făcut fulgere şi tunete
înfricoşate şi tulburare în văzduh; iar slujitorii care o tăiau cu fierăstrăul
au murit. Împăratul de frică a fugit în palat, iar poporul a fugit şi s-a
vărsat ploaie mare ca un râu, cu grindină cumplită, şi mulţi dintre oameni
au căzut morţi, fiind ucişi de fulger, de tunet şi de grindină. În acel timp
îngerul Domnului, pogorându-se, a prăvălit piatra aceea de pe pieptul
sfintei, i-a tămăduit rana şi a ridicat-o sănătoasă. Această minune văzând-
o poporul, opt mii de oameni au crezut în Hristos.
După aceea, împăratul, iarăşi fiind pornit de diavolul, a prins pe
Sfânta şi s-a sfătuit cu eparhul cum s-o piardă. Deci, au hotărât s-o
omoare astfel: au legat-o de roata morii ca, întorcându-se roata s-o
sfarme; după ce au dat drumul apei sub roată, apa s-a oprit ca împietrită
şi n-a curs nici o picătură, rămânând Sfânta fără de vătămare. Iar
împăratul cu boierii lui strigau: "O, cât de mare este puterea acestei
fermecătoare! Iată, a prefăcut firea apei într-o altă fire". Poporul, care
privea la o minune ca aceea, s-a ridicat împotriva împăratului şi a strigat
cu glas mare, ocărându-l şi certându-l. Şi, luând pietre, a aruncat asupra
lui şi l-a izgonit din cetate. El, ducându-se în patria sa, a mai trăit şapte
zile şi a murit acolo de necaz, de mânie şi de ruşine.
După moartea lui Sedechie, Savah, fiul lui, vrând ca să răzbune
necinstea adusă tatălui său, a adunat mare putere de oaste, ca la o sută de
mii, şi a mers cu război asupra cetăţii Macedoniei. Auzind cetăţenii că se
apropie împăratul Savah, s-a temut şi a închis cetatea, şi au zis către
Sfânta Irina: "Pentru tine pierim". Iar ea, poruncindu-le să nu se teamă, a
ieşit împotriva împăratului celui ce venea, rugându-se lui Dumnezeu şi
zicând: "Cel ce ai auzit oarecând pe robul Tău, Proorocul Elisei, ascultă şi
rugăciunea mea, şi loveşte nevăzut oştirea aceasta ce vine să piardă
cetatea; orbeşte pe vrăjmaşii tăi, ca să cunoască că tu eşti adevăratul
Dumnezeu!"
Ascultând Domnul rugăciunea ei, îndată a lovit cu orbirea pe
împărat şi pe toţi ostaşii ce erau cu dânsul. Înţelegând împăratul, că Irina
a adus aceea orbire asupra lui şi a ostaşilor săi, a trimis cu rugăciune la
dânsa, zicând: "Acum cunosc că este nebiruită puterea Dumnezeului tău.
Deci, mă rog ţie, roagă-te lui Dumnezeu pentru mine şi pentru ostaşii mei,
ca să ne dea vederea". Plecându-se Sfânta spre milă, a făcut rugăciuni
către Stăpânul tuturor şi a căpătat vederea împăratul cu toţi cei ce erau cu
el. Atunci a făcut pace cu cetăţenii, grăindu-le: "Să mă aveţi pe mine
împărat, precum l-aţi avut pe tatăl meu; iar eu voi ierta necinstea ce aţi
făcut tatălui meu".
Văzând cetăţenii puterea cea mare a împăratului, au făcut pace cu
dânsul şi, deschizând cetatea, i s-au închinat lui, primindu-l ca împărat al
lor. După ce împăratul Savah a dobândit împărăţia şi s-a întărit într-însa,
148
s-a pornit cu mânie contra Sfintei Irina, pentru că diavolul îl îndemna la
acelea; şi, chemând pe muceniţă la dânsul, i-a zis: "Iert cetăţii greşeala
aceea; iar asupra ta mă mânii, deoarece pentru tine s-a sculat poporul
asupra tatălui meu cu ură şi l-a ucis cu pietre; însă de voieşti ca să fii şi tu
iertată, fă-mi voia mea, adică, să aduci jertfe zeilor". Iar Sfânta a ocărât pe
împărat pentru nebunia lui şi l-a pornit mai mult spre mânie. Deci, a
poruncit împăratul ca s-o arunce în temniţă, sfătuindu-se cu boierii cum
să o muncească.
Sfânta, şezând în temniţă şapte zile, i s-a arătat Hristos, zicându-i:
"Nu te teme, fiică, că Eu, întărindu-te, sunt cu tine". După aceea,
împăratul, scoţând pe muceniţă din temniţă, a poruncit ca să-i bată în
tălpi piroane de fier ascuţite şi, punându-i un sac plin de nisip în spate, să
o izgonească până la un anumit loc, care era departe de cetate ca la cinci
stadii. Deci, slujitorii punând frâu în gura sfintei, au dus-o acolo,
izgonind-o iute ca pe un dobitoc. Sfânta alerga şi zicea către Dumnezeu:
"Cu adevărat sunt ca un dobitoc la Tine, Doamne, şi eu pururea cu Tine;
ţinutu-m-ai de mâna dreaptă, cu sfatul m-ai povăţuit şi cu slavă m-ai
primit".
Căutând sfânta de-a dreapta sa, a văzut pe îngerii Domnului
călătorind împreună cu dânsa şi s-a bucurat foarte. După ce a ajuns la
locul numit şi, când se întorcea spre cetate, slujitorii cu batjocură târau cu
frâul pe muceniţă şi popor mult urmând, a văzut Sfânta înaintea sa pe un
înger bătând pământul cu toiagul şi a zis în sine: "Iată, va să fie pierzarea
vrăjmaşilor lui Dumnezeu!"
După ce a ajuns la locul cel bătut de înger, deodată, desfăcându-se
pământul, a înghiţit pe slujitorii muncitorului, cei ce duceau pe sfânta; iar
ea a rămas dezlegată de frâu, sacul i-a căzut din spinare, piroanele i-au
ieşit din picioare şi, vindecându-se, umbla slăvind pe Dumnezeu.
Înştiinţându-se împăratul de aceasta, a zis: "Zeii au deschis pământul şi
au pierdut pe slujitori de la această fermecătoare". Însă unii se
împotriveau, zicând: "Dumnezeu cel viu este cu Sfânta Muceniţă Irina!"
Iar alţii batjocoreau pe Sfânta fecioară.
Venind îngerul cel ce deschisese pământul, a ucis cu moarte
năpraznică pe mulţi necredincioşi, ca la zece mii, iar cei ce rămăseseră,
strigau: "Dumnezeul Irinei, miluieşte-ne pe noi, pentru că credem în Tine
şi scăpăm la Tine!" Deci, au crezut în acea vreme ca la treizeci de mii de
suflete. Împăratul, necrezând, l-a lovit şi pe el îngerul lui Dumnezeu şi a
pierit cu sunet, ticălosul. Sfânta făcea în cetate multe minuni cu puterea
lui Hristos, pentru că nu numai pe bolnavi îi tămăduia, curăţa leproşii şi
izgonea diavolii din oameni. Ci şi pe un tânăr mort, ai cărui părinţi
plângeau cu amar, l-a înviat cu rugăciunea şi a adus la Hristos cam
cincizeci de mii de suflete.
149
 Cu porunca lui Dumnezeu a venit în cetate Sfântul Timotei preotul,
cel care a botezat-o pe Sfânta Irina, pe care văzându-l, Sfânta s-a bucurat
şi i s-a închinat. Luând pe acel preot şi pe tot poporul cel ce crezuse în
Hristos, s-a dus la turnul unde locuia tatăl şi mama sa, slujind în linişte
lui Dumnezeu şi acolo au primit Sfântul Botez toţi cei ce crezuseră în
Hristos.
Sfânta Irina a petrecut în cetatea Macedoniei trei ani, învăţând şi
încredinţând popoarele. După aceea s-a dus la altă cetate ce se numea
Calinic, (sau Calipoli) unde era împărat Numerian, ruda lui Sedechie şi a
lui Savah, împăraţii cei dintâi. Când Numerian făcea praznicul spurcatei
zeiţe Artemida, aducând jertfe idolului ei, Sfânta Irina, stând în faţa lui, l-
a mustrat pentru păgânătatea lui şi a mărturisit pe Hristos adevăratul
Dumnezeu. Atunci împăratul a zis către boierii săi: "Această fecioară este
asemenea la faţă şi la stat cu tatăl său, Liciniu, dar fiii cei răi mâhnesc pe
părinţi; pentru că după răutăţile acestei fecioare, tatăl ei cel bun s-a lipsit
de împărăţie. Aceasta a fost pricinuitoare de moarte a fratelui meu,
Sedechie, şi pe Savah, fiul lui, după cum am auzit, l-a omorât cu vrăjile ei.
Deci, fecioara aceasta este cu adevărat pierzătoare de împăraţi".
Apoi s-a întors către Sfânta şi a zis: "Ce zici, vrăjitoare, vei jertfi oare
zeilor, sau încă vei mai petrece în socoteala ta cea pierzătoare?" Sfânta,
însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, a răspuns: "Eu voi jertfi jertfă de
laudă Dumnezeului Celui de sus, iar diavolilor tăi şi idolilor celor
neînsufleţiţi ai tăi, nu voi aduce jertfă. Cele ce le grăieşti pentru împăraţi,
să ştii cu adevărat că Dumnezeul meu, Cel ce stăpâneşte viaţa şi moartea,
le-a poruncit lor să moară, iar nu mie. Teme-te şi tu de Dumnezeul meu,
că puţine sunt zilele tale şi degrabă te va ajunge sfârşitul tău".
Auzind împăratul acestea, s-a aprins de mânie şi, scrâşnind din dinţi,
a răcnit ca un leu şi îndată a poruncit să se ardă trei boi de aramă, zicând:
"Dacă într-un bou va birui puterea focului cu vrăjile, apoi să se arunce în
celălalt, iar dacă şi într-acela aceeaşi va face, apoi să se arunce întru al
treilea! Şi s-a făcut aşa. După ce au ars acei boi de aramă şi i-a roşit ca pe
un cărbune, a aruncat pe Sfânta într-un bou, şi se ruga în dânsul,
strigând: "Dumnezeule, grăbeşte spre ajutorul meu, ceea ce pătimesc
pentru numele Tău cel sfânt!""
Şi s-a arătat ei îngerul Domnului, spunându-i să nu se teamă şi
răcorindu-i acea văpaie. Iar poporul cârtea contra împăratului, zicând: "În
zadar ai pierdut tinereţile cele frumoase ale fecioarei acesteia". Deci, după
ce s-a răcorit arama, s-a aflat Sfânta vie şi sănătoasă, neavând nici o
vătămare de foc. Şi a zis împăratul către cei ce stăteau de faţă: "Au nu v-
am zis vouă că este fermecătoare fecioara aceasta! Oare cum a stins focul?
Aruncaţi-o pe ea în celălalt bou".

150
 Şi a aruncat pe Sfânta în al doilea bou. Dar şi acela răcorindu-se, a
aruncat-o în al treilea şi îndată acel bou, cu porunca Atotputernicului
Dumnezeu, s-a pornit din loc, ca fiind viu, şi a umblat un sfert de stadie.
Şi iarăşi s-a întors la locul său şi a crăpat; şi dintr-însul a ieşit Sfânta
Muceniţă întreagă. Poporul, văzând o minune ca aceea, cu mare glas
striga: "Mare eşti Dumnezeul Irinei, miluieşte-ne pe noi după mare mila
Ta, Tu eşti Dumnezeul nostru Cel tare şi puternic, Care faci minunate şi
preaslăvite minuni!"
Şi au crezut în Hristos ca la zece mii de suflete. Deci, împăratul
petrecea nu numai întru necredinţă, ci şi pe Dumnezeu Cel Preaînalt
hulea şi, fiind lovit de îngerul cel nevăzut a lui Dumnezeu, s-a îmbolnăvit
de moarte. Iar mai înainte de a muri, a poruncit eparhului său, Babodon,
ca în multe feluri muncind pe Irina, să o ucidă cu cumplită moarte. Şi a
pierit acel ticălos împărat, iar Sfânta a petrecut în cetatea aceea câteva
zile, învăţând poporul credinţa cea întru Hristos, tămăduind toate
neputinţele; iar preotul Timotei, mergând acolo, a botezat pe cei ce
credeau.
Eparhul, văzând cum că tot poporul cetăţii ţine cu Sfânta Irina, s-a
temut să o muncească acolo, ca să nu se facă gâlceavă şi tulburare în
popor pentru dânsa. Deci, s-a dus într-altă cetate, care se numea a lui
Constantin; iar pe muceniţă a poruncit ostaşilor să o prindă şi legată să o
ducă după dânsul. El, mergând în cetatea aceea, a şezut la judecată şi,
punând pe Sfânta în faţa sa, a zis către dânsa: "Oare ştii, că putere îmi este
dată mie asupra ta? Deci, apropie-te de zeii noştri şi adu-le jertfe, ca să nu
te muncesc cu cumplite munci".
Răspuns-a sfânta: "Ascultă, eparhule! Toate muncile câte vei putea
să le afli, pune-le asupra mea, şi vei vedea puterea Dumnezeului meu!"
Atunci eparhul a poruncit ca să aducă un grătar de fier şi, punând pe
muceniţă pe grătar, s-o lege cu lanţuri de fier şi să-i pună împrejur
mulţime de lemne şi să le aprindă. După ce s-a aprins focul, eparhul a
poruncit ca să toarne peste muceniţă untdelemn, untură şi smoală; şi
astfel, arzând Sfânta mult timp, străluceau legăturile şi lanţurile cele de
fier ca un cărbune aprins. Iar Sfânta a rămas nevătămată şi, fiind în rouă
răcoroasă, cânta, slăvind pe Dumnezeu.
După aceea s-a dezlegat de înger din fiarele acelea şi a ieşit
sănătoasă, lucru care, văzându-l eparhul şi cei ce erau cu dânsul, s-au
mirat foarte mult. Deci, eparhul, căzând la picioarele ei, i-a zis: "Roaba
Dumnezeului Celui adevărat, mă rog ţie, să nu mă pierzi pe mine, precum
ai pierdut pe ceilalţi împăraţi; căci şi eu cred în Fiul lui Dumnezeu şi
voiesc să fiu creştin". Astfel, a crezut eparhul Babodon şi împreună cu
dânsul popor mult şi a adus acolo îngerul lui Dumnezeu pe Timotei
preotul şi s-a botezat de dânsul toţi cei ce au crezut.
151
 Sfânta Irina, petrecând în cetatea aceea cincizeci de zile, a ieşit de
acolo şi a fost prinsă de ostaşii împăratului Savorie, care împărăţea în
Mesemvria, cetate a Traciei, şi au dus-o la dânsul, căci acel împărat,
auzind de cele făcute de dânsa, căuta să o prindă. El, văzând pe Sfânta, s-a
umplut de mânie şi a ucis-o cu sabia. Şi a fost îngropată afară din cetate.
Deci, a zis împăratul: "Lucruri înfricoşate s-au auzit de fermecătoarea
aceea; căci pe împăraţi i-a ucis cu farmecele sale, iar acum pentru ce n-a
putut să mă ucidă pe mine, ci eu am ucis-o pe ea? Unde este dar Hristos,
ajutorul ei? Pentru ce nu a izbăvit-o din mâinile mele?"
Astfel, ocăra necredinciosul împărat puterea lui Hristos şi se lăuda,
ca unul ce a biruit. Dar puterea cea mare a lui Dumnezeu, ce lucru nu
poate să facă? Deoarece, în vremea morţii Sale celei de voie şi ocărâtă de
iudei, multe trupuri ale sfinţilor celor adormiţi le-a înviat şi a intrat în
sfânta cetate şi s-a arătat multora. Acela, au nu putea şi pe această Sfântă
s-o învieze din morţi, ca să intre în Mesemvria şi să se arate împăratului?
Însă, cu adevărat, puternic este Hristos, Dumnezeul nostru în cer şi pe
pământ şi toate câte le voieşte le face, fiindcă a trimis pe îngerul Său şi a
sculat-o pe ea vie din groapă şi a zis către dânsa îngerul Domnului:
"Măcar că ţi-ai sfârşit nevoinţa pătimirii tale şi ţi se cădea de acum să te
odihneşti, pentru că fericită eşti şi desăvârşită la cer, dar ca să nu se laude
păgânătatea şi fărădelegea, ca şi cum ar fi biruit puterea Dumnezeului
nostru, să intri în cetate ca să te vadă pe tine vie şi să se ruşineze toţi
ocărâtorii cei păgâni şi să cunoască pe Dumnezeul nostru Atotputernic! Şi
nu vei mai pătimi de acum înainte nici un rău de la nimeni".
Deci, Sfânta a intrat în cetatea Mesemvria, ţinând o stâlpare de
măslin în mâinile sale. Iar când au văzut-o cetăţenii, s-au umplut de
negrăită spaimă şi de mirare şi au alergat la dânsa tot poporul, strigând cu
glas mare: "Minunat este Dumnezeul Irinei şi nu este altul afară de
Acela!" Şi a spus împăratului că Irina s-a sculat din morţi; iar el s-a temut
foarte şi, văzând-o pe ea, a căzut la picioarele ei, zicând: "Acum am
cunoscut, că mare Dumnezeu ai! Deci, mă rog ţie să petreci în cetatea
noastră şi să ne faci pe noi creştini".
Sfânta a petrecut între dânşii şaptezeci de zile, învăţându-i sfânta
credinţă şi toţi au crezut în Hristos. Deci, venind cu porunca lui
Dumnezeu fericitul Timotei preotul, a botezat pe împărat şi pe tot poporul
lui. După aceea s-a dus de acolo în patria sa, în cetatea Macedoniei, unde
a aflat pe tatăl său adormit întru Domnul; şi a plâns lui Dumnezeu,
rugându-se pentru dânsul.
Acolo a petrecut vreme puţină cu maica sa şi s-a răpit de un nor, care
a dus-o în Efes. Şi, umblând apostoleşte prin cetate, propovăduia pe
Hristos, făcând minuni prin tămăduirea a diferite neputinţe şi pe mulţi îi
întorcea de la idoli către Hristos. După multă vreme a venit acolo la dânsa
152
bătrânul Apelian, fiind trimis de Dumnezeu, cel ce i-a fost ei altădată
învăţător şi de care Sfânta s-a bucurat mult. După câteva zile a zis către
popor: "Bucuraţi-vă, fraţii mei, şi pacea lui Iisus Hristos să fie cu voi!
Mângâiaţi-vă, veseliţi-vă întru Domnul nostru şi să fiţi tari în credinţă; iar
eu mă voi duce de la voi, mulţumindu-vă că m-aţi primit pe mine cea
străină. Dar să ştiţi, că tot cel ce primeşte pe cel străin, prieten se face
cerescului Dumnezeu". Şi cetăţenii grăiau între dânşii: "Unde se duce
învăţătoarea noastră?" Unii ziceau: "Au doară vrea să se odihnească întru
Domnul?" Iar alţii grăiau: "Vrednică este aceasta lui Dumnezeu şi de
aceea se va lua de la ochii noştri, deoarece noi suntem păcătoşi".
A doua zi, Sfânta Irina, luând pe bătrânul Apelian şi pe şase bărbaţi
cucernici, s-a dus cu dânşii după cetate şi, aflând într-o piatră un
mormânt nou deşert în care nimeni n-a fost pus niciodată, a intrat în acel
mormânt şi a zis către Apelian şi către ceilalţi bărbaţi: "Acoperiţi-mă bine
deasupra cu această piatră, ca nimeni altul să nu mă poată descoperi,
până a patra zi". Sărutând, cu cea mai de pe urmă sărutare, pe Apelian şi
pe bărbaţii cei ce erau cu dânsul, s-a însemnat cu semnul Sfintei Cruci şi
s-a culcat; iar bărbaţii au pus piatra cea mare deasupra mormântului şi s-
au întors în cetate.
A patra zi, mergând la mormânt Apelian cu aceiaşi bărbaţi, n-au mai
găsit trupul Sfintei Irina şi s-au gândit între dânşii, cum că a mutat-o pe
ea Hristos Dumnezeu în Rai. Ducându-se în cetate, au spus aceasta
poporului. Atunci, au alergat mulţi la mormânt şi, văzându-l deşert, s-au
minunat şi au slăvit pe Dumnezeu cu spaimă. Astfel a fost viaţa şi
pătimirea fecioarei Irina, cea de neam bun; în acest fel au fost nevoinţele
miresei lui Hristos.
După cum s-a zis, ea a stat la întrebare mai întâi înaintea tatălui său
Lichinie, apoi a lui Sedechie şi a lui Sedah fiul lui; după aceea înaintea lui
Numerian şi a eparhului Babodon; iar la sfârşit, înaintea lui Savorie.
Cetăţile în care a pătimit sunt acestea: Macedonia, patria sa, Calinica sau
Calipoli a lui Constantin şi Mesemvria cea din Tracia. Şi s-a odihnit întru
Domnul în Efes, în cinci zile ale lunii mai şi, stând înaintea lui Hristos, se
roagă pentru toată lumea.
Acestea le-a scris bătrânul Apelian, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe
Sfântul Duh, pe Dumnezeu Unul în Treime, Căruia I se cuvine cinste şi
închinăciune de la oameni, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Notă - Este de trebuinţă a se şti şi aceasta, cum că tatăl Sfintei Irina,
împăratul Liciniu, nu a fost acel Liciniu, care mai pe urmă a fost părtaş la
împărăţie cu marele Constantin, cel ce a avut de soţie pe sora lui
Constantin şi a stăpânit toate părţile răsăritului, ci altul cu acelaşi nume,
care a fost mai înainte cu mulţi ani, împărat al unei cetăţi ce se numea
Maghedoe, care este în hotar cu Macedonia, precum şi Sfânta Scriptură s-
153
a obişnuit a numi împărăţi pe stăpânitorii fiecărei cetăţi. Acest lucru este
arătat în cartea Facerii, în capitolul paisprezece. Nişte împăraţi ca aceştia
sunt mai ales împărăţei, decât împăraţi, precum a fost şi acest Liciniu,
tatăl Irinei, deoarece în prolog, este scris Vasilisc, iar nu Basileus, adică
împărăţei iar nu împărat. Deci, cum că acest Liciniu este altul decât
Liciniu cel care a împărăţit împreună cu Constantin, este arătat aici. Acela
avea de soţie pe sora lui Constantin, cea cu numele Constanţia, iar acesta
avea pe cea de un nume cu dânsul, Licinia. Acela petrecea în cetatea
Nicomidiei, iar acesta în Maghedon. Acela a pierit întru păgânătate, iar
celălalt s-a sfârşit cu cinste întru creştinătate. Acela a fost după trei sute
de ani de la naşterea lui Hristos, iar acesta a petrecut la întâia sută de ani,
aproape de zilele apostolilor, pentru că preotul Timotei, cel ce a botezat pe
fiica lui, Sfânta Irina, a luat învăţătura şi preoţia de la Sfântul Apostol
Pavel.

Tot în această zi,

pomenirea Sfântului
Cuviosului Mucenic
Efrem cel Nou
Sfântul Efrem cel Nou –
Marele Mucenic, Marele
Tămăduitor, Grabnicul
Ajutător întru toate nevoile şi
Marele Făcător de minuni –
s-a născut în Grecia pe data
de 14 septembrie 1384 (de
ziua Sfintei Cruci). Sfântul
Efrem cel Nou a rămas orfan
de tată încă de mic copil,
astfel că el împreună cu
ceilalţi 6 fraţi ai săi au fost
îngrijiţi numai de mama sa
evlavioasă. La vârsta de 14
ani, Sfântul Efrem cel Nou a
intrat ca monah in
Mănăstirea Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu de
pe Colina Neprihăniţilor, din
regiunea grecească Attica (de
lângă localitatea Nea Makri).
Pe data de 14 septembrie 1425 (tot de ziua Sfintei Cruci, când Sfântul
Efrem cel Nou împlinea 41 de ani de viaţă şi 27 de ani de aspră nevoinţă
154
călugărească), Sfântul Efrem cel Nou a fost luat în robie de către turcii
care au atacat mănăstirea de pe Colina Neprihăniţilor, iar ceilalţi călugări
din obştea sa au fost decapitaţi.
Martiriul Sfântului Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea Makri
– a durat 8 luni: a început pe data de 14 septembrie 1425 (de ziua Sfintei
Cruci, care este şi ziua de naştere a Sfântului Efrem cel Nou), când turcii
au cotropit Mănăstirea aflată pe Colina Neprihăniţilor (Nea Makri –
Grecia) şi au ucis pe ceilalţi monahi prin decapitare, iar pe Sfântul Efrem
l-au luat în robie; s-a sfârşit pe data de 5 mai 1426, într-o zi de marţi, la
ora 9 dimineaţa, când Sfântul Efrem cel Nou şi-a dat sufletul în mâinile
Domnului, în urma chinurilor cumplite la care fusese supus (a fost
spânzurat cu capul în jos, în pântece i-au înfipt un tăciune aprins şi i-au
sfâşiat carnea). În toată această perioadă de 8 luni de robie, turcii l-au
chinuit zi de zi pe Sfântul Mare Mucenic Efrem cel Nou, pentru a-l
determina să-şi lepede credinţa ortodoxă şi să se facă musulman.
Pătimirile suferite de Sfântul Efrem cel Nou, Marele Mucenic din
Nea Makri, au fost descoperite prima dată Monahiei Macaria, apoi şi altor
credincioşi din Grecia. Sfântul Efrem cel Nou li s-a arătat acestor oameni
uneori aievea (în realitate), iar alte ori s-a arătat în vis, pentru a-i
îmbărbăta şi a le promite ajutorul său (pe care oamenii l-au primit
neîntârziat), apoi Sfântul Efrem le-a dezvăluit o parte din chinurile
cumplite pe care le-a suferit pentru că şi-a păstrat credinţa ortodoxă. Un
credincios din Atena a văzut într-o vedenie înspăimântătorul martiriu al
Marelui Mucenic şi Tămăduitor Efrem. Iată cum descrie acesta pătimirile
Marelui Mucenic Efrem cel Nou:
“I-am văzut pe sălbaticii şi turbaţii necredincioşi coborând de pe
coasta muntelui, însetaţi de sânge şi de răzbunare împotriva monahilor
creştini. Ţelul lor era de a-i ucide pe călugări, după ce îi vor fi supus la
chinuri cumplite. Toţi strigă şi îşi rotesc săbiile deasupra capului, dând
naştere unei atmosfere pline de sălbăticie şi brutalitate. Ei sosesc la
mănăstire, în această mică oază cu chiliile ei albe şi cu bisericuţa lor: loc
nevinovat şi neprihănit, deschis către Dumnezeu şi dăruit oamenilor, cu
uşurinţă cotropit de cei sălbăticiţi. Încep să-i supună la aspre chinuri pe
monahi. Dintre toţi, Sfântul Efrem este cel mai paşnic şi cel mai
netulburat. Acest lucru îi scoate din minţi. Astfel, în vreme ce altora le taie
capul cu săbiile, pe Sfânt îl pun în lanţuri pentru a-l căzni şi pentru a-i
înfrânge voinţa cea către Dumnezeu, pentru a-l sili să se lepede de
credinţa sa. Îl închid într-o mică celulă, fără mâncare şi fără apă. Îl bat zi
de zi, îl chinuiesc, îl umilesc, îi cer să-şi lepede credinţa. Zilele trec fără ca
ei să dobândească ceea ce râvnesc. Sfântul rămâne nestrămutat în
credinţa faţă de Dumnezeul Cel adevărat, astfel că ei decid să pună capăt
vieţii lui, după ce mai întâi îl chinuiseră în chip înspăimântător. Atunci îl
155
scot pe Sfânt din mica închisoare şi îl duc la copacul muceniciei sale,
dudul care în aceste zile este plin de frunze, toate verzi. Îl atârnă cu capul
în jos şi încep să-l bată cu turbare. Îl lovesc, îl înjură, îşi bat joc de el, Îl iau
în râs pe Dumnezeul lui:
- Unde este Dumnezeul tău ca să te ajute acum?
Sfântul nu-şi pierde bărbăţia. Se roagă:
- Doamne, nu ţine seama de vorbele acestor oameni, însă facă-se
voia Ta.
Îi smulg barba, îl tiranizează. Puterile lui se sleiesc. Unul, cu o bucată
de fier, îl loveşte în cap cu turbare, în partea stângă, lângă sprânceană.
Veşmintele sale sunt zdrenţuite, trupul îi este aproape dezgolit, rănile fără
de număr. Dar ei încă nu sunt sătui de sânge. Ar vrea să-l mai chinuiască.
Atunci, unul din cei care îl martirizează ia o bucată de lemn aprins şi i-l
înfundă cu putere în pântece (în buric). Urletele sale sunt sfâşietoare,
durerea lui nemăsurată. Ochii îi sunt sângerii. Sângele îi curge din
pântece cu îmbelşugare, dar ei nici acum nu se opresc. Iau de la capăt
aceleaşi cazne dureroase, de mai multe ori. Trupul său se zbate ca şi cel al
unui peşte când îl scoţi din apă. Toate mădularele sale sunt cuprinse de
spasme. Și, curând, Sfântul nu mai are putere să vorbească. Puterile îl
părăsesc, mai poate doar să se roage întru sine şi să-I ceară iertare lui
Dumnezeu. Din gură îi curg sânge şi salivă, în acelaşi timp. Pământul de
sub el s-a adăpat cu sângele său, care curge din belşug. Îşi pierde
cunoştinţa. Păgânii îl socotesc mort. Cu o sabie taie frânghia care îl ţine
agăţat în copac şi trupul lui cade la pământ. Dar nebunia care îi mâna nu
se opreşte. Îl lovesc cu picioarele, îl bat, chiar şi acum, când îl cred mort...
După câtăva vreme Sfântul îşi vine puţin în fire. Cu puţinele puteri care i-
au mai rămas, îşi întredeschide pleoapele. Se roagă şi îi aud glasul inimii:
- Doamne, în mâinile Tale încredinţez duhul meu.
Degetele sale se înfig de durere în pământ şi, în această clipă, sufletul
său se desparte de trupul lui de Mucenic. Atunci Îngerul Domnului se
pogoară din Cer. În mâini ţine o pernă roşie, din catifea. Deasupra aşază
sufletul Sfântului şi se suie spre Cer. Atunci văd Îngeri înşiraţi la dreapta
şi la stânga, alcătuind o mare cărare cerească, iar îngerul Domnului trece
prin mijlocul lor, însoţindu-l pe Sfântul Efrem către Domnul.
Iar Domnul îl întâmpină, zicându-i: “Vrednic eşti, Efrem, Căci pe
Hristos L-ai mărturisit!”
Ceea ce s-a întâmplat în continuare cu Sfântul Mare Mucenic Efrem
cel Nou a fost descoperit într-o vedenie unei călugăriţe de la Sfânta
Mănăstire Bunavestire din Nea Makri, Grecia. Măicuţa a văzut cum un
câine din mănăstirea din acele vremuri, alb cu pete negre, care trăise în
vremea Sfântului, se ţinea pe aproape de copacul scorburos (este vorba
despre dudul de care a fost spânzurat Sfântul Efrem cel Nou, dud care
156
există şi astăzi, în jurul căruia s-a construit în zilele noastre un paraclis).
Câinele era foarte nefericit şi lacrimile îi curgeau din ochi. Atunci, trei
ţărani intrară în mănăstire; pe dată câinele începu un du-te-vino între
ţărani şi copacul cel scorburos, lătrând. Unul din bărbaţi a înţeles că se
întâmpla ceva. Se apropiară şi văzură trupul însângerat şi ciopârţit al
Sfântului. Au săpat o groapă şi au aşezat trupul în ea. După ce ei au luat
trupul Sfântului, câinele alergă la scorbură şi luă o bucată din trup, căzută
în urma numeroaselor chinuri la care fusese supus, şi, ţinând-o cu
delicateţe între dinţi, o puse în mormânt laolaltă cu trupul Sfântului. Apoi
oamenii acoperiră mormântul şi plecară.
În iunie 1971, Sfântul Efrem cel Nou – Marele Mucenic din Nea
Makri – i s-a arătat în vis unei măicuţe de la Mănăstirea sa de pe Colina
Neprihăniţilor, şi i-a dezvăluit o parte din chinurile la care a fost supus de
acei otomani necredincioşi. Sfântul Efrem i-a spus cu glasul său blând:
- Dacă ai şti cât am pătimit, chiar şi la cap... şi i-a arătat cu mâna:
- Mi-au înfipt cuie mari şi mi-au pironit capul de un copac.
Sfântul şi-a făcut Semnul Sfintei Cruci şi a continuat:
- Cu multe, foarte multe cuie.
Vreme de peste 500 de ani, nimeni nu a ştiut nimic despre acest
Mare Mucenic, iar în data de 3 ianuarie 1950, monahia Macaria a
descoperit, prin revelaţie dumnezeiască, Sfintele Moaşte ale Marelui
Mucenic Efrem cel Nou, precum şi viaţa şi pătimirile sale.
De aceea, Sfântul Efrem cel Nou, Marele Mucenic din Nea Makri
(Grecia), este sărbătorit de două ori pe an: pe 3 ianuarie (ziua aflării
Sfintelor sale Moaşte) şi pe 5 mai (ziua adormirii sale întru Domnul, în
urma chinurilor cumplite suferite ca Mare Mucenic).

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Neofit, Gaie

şi Gaian

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne

mântuieşte pe noi. Amin.

157
 Ziua a şasea

În această
lună, în ziua a
şasea, pomenirea
Sfântului şi
Dreptului şi mult-
pătimitorului
Prooroc Iov
Sfântul şi dreptul
Iov se trăgea din
seminţia lui Avraam,
fiu din fiii lui Isav,
care era al cincilea de
la Avraam. El îşi avea
petrecerea sa în
pământul Hus, într-
una din laturile
Arabiei, şi era cel mai
bogat om de la
răsăritul soarelui,
fiind foarte temător de Dumnezeu. Dintre dobitoace avea şapte mii de oi,
trei mii de cămile, cinci sute perechi de boi; asinele ce se păşteau erau
cinci sute şi slugi foarte multe, având el lucruri mari pe pământ, pentru că
era bărbatul acesta de bun neam şi cu cinste mare între toţi cei ce vieţuiau
la răsărit.
Acesta era om adevărat, fără prihană, drept şi credincios,
depărtându-se de la tot lucrul rău. El avea şapte feciori şi trei fete. Şi
feciorii, văzând pe tatăl lor că face milostenie veşnic la mii de săraci, au
început să facă la fel ca tatăl lor; şi mulţi oameni erau chemaţi la masă şi
ei slujeau la masa celor necăjiţi acolo. Deci, într-o zi, se ospătau toţi
împreună la cel dintâi frate, într-altă zi la celălalt frate şi aşa până la cel
din urmă, când începeau iarăşi de la cel dintâi. Iar după ce se sfârşeau cele
şapte zile ale ospeţelor lor, Iov trimitea la dânşii, sfătuindu-i şi învăţându-
i, ca fiecare să-şi cerceteze conştiinţa sa cu de-amănuntul, dacă n-a greşit
ceva cu cuvântul sau cu gândul împotriva Domnului; pentru că se temea
dreptul Iov de Dumnezeu foarte mult, nu cu temerea firii celei de rob, ci
cu temerea dragostei celei de fiu şi cu dinadinsul se păzea pe dânsul şi pe
toată casa sa, ca să nu facă vreo supărare Domnului Dumnezeu.
Şi acest om al lui Dumnezeu, aducea jertfă de curăţire, cum se
aduceau jertfe sângeroase atunci, socotind în sine: ca nu cumva copiii

158
mei, fiind tineri, să fi greşit ceva cu gândul lui Dumnezeu. Aşa făcea
dreptul Iov în toate zilele.
Şi a fost ca în ziua de astăzi: Fost-a întru una din zile şi au venit
îngerii Domnului înaintea Domnului. Îngerii lui Dumnezeu cei puşi ca să
păzească neamul omenesc, au venit înaintea lui Dumnezeu, ca să-i aducă
Lui rugăciunile oamenilor şi nevoile lor cele de multe feluri. Cu dânşii a
venit şi diavolul, ispititorul şi clevetitorul oamenilor; nu că putea să stea
împreună cu îngerii înaintea lui Dumnezeu la cer, de unde s-a lepădat, ci a
stat departe, afară din cer, înaintea ochiului Celui Atotvăzător al lui
Dumnezeu. Şi atunci a venit şi satana, iar Dumnezeu L-a întrebat: "Dar tu
de unde vii?" Dar Dumnezeu i-a pus întrebarea, ca să ne răspundă nouă
cum a fost istoria lui Iov.
Şi, răspunzând diavolul către Domnul, a zis: "Înconjurând pământul
şi străbătând partea cea de sub cer, şi iată sunt de faţă". Şi i-a zis lui
Domnul: "Oare socotit-ai în gândul tău de robul Meu Iov, că nu este
asemenea lui, cineva din oamenii cei ce sunt pe pământ, fiind fără de
prihană, drept şi credincios, depărtându-se de toate lucrurile cele rele?" Şi
asta o spunea Dumnezeu, nu pentru că era sărac sau necăjit, ci foarte
bogat.
Răspuns-a diavolul şi a zis Domnului: Oare Iov în deşert cinsteşte pe
Dumnezeu? Oare nu ai îngrădit Tu pe cele dinlăuntru şi pe cele din afară
ale casei lui şi pe toate cele ce sunt împrejurul lui; lucrurile mâinilor lui
nu le-ai binecuvântat şi dobitoacele lui nu le-ai înmulţit pe pământ? Dar
trimite mâna Ta şi Te atinge de toate cele ce are şi să vedem dacă nu Te
va blestema pe Tine în faţă! Ca şi cum ar fi zis: "Cum nu s-ar teme, dacă i-
ai dat atâta avere şi cinste? Dar, dă-l pe mâna mea, să vedem nu Te va
blestema în faţă?"
Atunci Domnul a zis diavolului: Toate câte sunt ale lui, le dau în
mâinile tale; dar de el să nu te atingi! Vedem că diavolul nu poate face
nimic fără voia lui Dumnezeu şi fără îngăduinţa Lui. Putea el să se ducă
peste Iov şi mai înainte, că avea mare ură pe el, că era drept; însă, până n-
a luat blagoslovenia lui Dumnezeu, nu s-a dus. Pentru că numai unde îi
îngăduie Dumnezeu se duce; căci puterea drăcească este îngrădită de
puterea Atotţiitorului Dumnezeu şi nu-i îngăduie să facă mai mult decât
vrea El.
Şi a venit diavolul la Iov. Şi prima dată, când a ajuns asupra
gospodăriei lui Iov, a pogorât foc din cer. Atunci un vestitor a venit la Iov
şi i-a spus: "Foc a căzut din cer pe pământ şi a ars oile tale, asemenea şi pe
păstori i-a mistuit, iar eu am rămas singur şi am venit să-ţi spun". Pe când
acesta grăia, a venit un alt vestitor şi a zis către Iov: "Perechile de boi arau
şi asinele păşteau aproape de dânşii, când, venind hoţii, le-au furat pe ele,
iar pe slugi le-au omorât cu sabia; şi, rămânând eu singur, am venit ca să-
159
ţi spun despre acestea". În acelaşi timp un alt vestitor a venit la Iov şi i-a
grăit lui: "Haldeii, făcând trei tabere, au năvălit asupra noastră şi au
înjugat cămilele şi le-au robit, şi slugile le-au ucis cu sabia; iar eu am
rămas singur şi am venit să-ţi spun".
La urmă a venit alt vestitor, grăind către Iov: "Feciorii tăi şi fetele,
mâncând şi bând la fratele lor cel mai mare, deodată a năvălit dinspre
pustie un vânt mare cu vifor şi s-a atins de cele patru unghiuri ale casei şi
a căzut casa peste copiii tăi şi toţi au murit; iar eu am rămas singur şi am
venit să-ţi spun".
Acesta i-a rupt inima, dar tot n-a îndrăznit să zică cuvânt de rău
împotriva lui Dumnezeu. Atunci Iov s-a sculat, şi-a rupt hainele sale, şi-a
tuns perii capului, şi-a presărat ţărână peste capul şi, căzând cu faţa pe
pământ, s-a închinat Domnului şi a zis: Gol am ieşit din pântecele maicii
mele, gol mă voi duce în groapă; Domnul a dat, Domnul a luat! Precum
a voit Domnul, aşa a făcut. Fie numele Domnului binecuvântat de acum
şi până-n veac! De toate acestea câte i s-au întâmplat, Iov n-a greşit
înaintea Domnului nici cu inima, nici cu gura; pentru că n-a zis nimic fără
de minte împotriva Domnului. Atât de tare se temea Iov de Dumnezeu.
Atunci satana, văzând că i-a luat totul şi nu l-a biruit, s-a dus iar la
Dumnezeu. Şi a fost că în ziua aceasta, îngerii lui Dumnezeu au venit, ca
să stea înaintea Domnului şi împreună cu ei a venit şi diavolul. Şi a zis
Domnul către diavol: "Dar tu de unde vii?" Iar el a zis: "Străbătând partea
cea de sub cer şi înconjurând tot pământul am venit". Atunci Domnul a zis
către dânsul: "Oare gândit-ai la robul Meu Iov? Că nu este nici un om ca
acesta din cei de pe pământ, care i-ar fi fost lui asemenea: fără de prihană,
drept, credincios, ferindu-se de tot răul şi neţinându-se de răutate; iar tu
în zadar i-ai cerut averile, slugile şi fiii lui, ca să le pierzi".
Răspunzând diavolul, a zis către Domnul: "Piele pentru piele; toate
câte le are omul, le va da pentru sufletul său! Deci, nu aşa! Ci trimite
mâna Ta şi Te atinge de trupul şi de oasele lui; atunci vei vedea, de nu Te
va blestema în faţă!" Iar Domnul a zis către diavol: "Iată, ţi-l dau ţie, dar
să nu te atingi de sufletul lui". Iată ce este mai scump la om! Sufletul. Că
sufletul este mai scump decât tot ce există în lumea aceasta. De aceea îi
atâta luptă pentru mântuirea sufletului.
Şi a venit diavolul, cu voia şi cu îngăduinţa lui Dumnezeu, şi l-a lovit
pe Iov, de la cap până la picioare cu lepră. Atunci Iov, când s-a văzut
lepros din creştet până-n talpă, a căzut la pământ de durere; şi, a ieşit
afară din cetate, unde şedea pe gunoi, curăţindu-şi rănile cu un hârb. Şi n-
a fost bătaia lui Iov o zi, o lună sau un an, ci şapte ani şi jumătate l-au
mâncat viermii de viu pe Iov! Aşa a răbdat. Iar soţia lui, rămânând
sănătoasă, pentru că pe ea n-a lovit-o diavolul, că era mai slabă în
credinţă, se ducea cu traista prin sat, la cerut; şi îi aducea câte ceva de
160
hrană. Singurul ajutor îi era soţia lui; singura mângâiere, ca să nu moară
de foame.
Trecând multă vreme şi văzând diavolul că nu l-a biruit pe Iov, a
încercat prin femeie, cu care biruise în rai pe Adam. Ştia că femeia e mai
slabă. Şi a zis către dânsul femeia lui: "Iată, acum te mănâncă viermii de
viu în gunoi, ţi-a luat toată averea şi copiii de atâţia ani şi tu nu zici nici un
cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu şi nu-ţi pierzi răbdarea! Până
când vei răbda acestea? Iată, voi mai îngădui încă puţin timp, aşteptând
nădejdea mântuirii mele; că s-a pierdut pe pământ pomenirea ta, fiii şi
fetele tale; durerile şi ostenelile pântecelui meu, pe care în zadar i-am
născut cu chinuire; iar tu singur şezi afară, fără acoperământ, pe gunoi şi
plin de viermi, iar eu rătăcesc slujind şi trecând din loc în loc şi alergând
din casă în casă, aşteptând apusul soarelui, ca să mă odihnesc de
ostenelile mele şi de durerile cele ce acum mă cuprind. Deci, zi vreun
cuvânt de hulă împotriva lui Dumnezeu şi mori".
Iar Iov îi spunea cu blândeţe, că vedea că diavolul vorbeşte prin gura
ei: "Pentru ce grăieşti aşa, ca o femeie din cele nebune? Nu sunt eu Iov
care eram ca împăraţii de bogat şi cinstit în lume? Nu-ţi aduci aminte ce
cinste am avut noi pe pământ şi câtă avere şi câte slugi aveam? Apoi, cum
am primit cele bune din mâna Domnului, oare pe cele rele să nu le
suferim?"
Auzind trei prieteni ai lui de toate răutăţile care au venit asupra lui,
au mers la dânsul fiecare din ţara sa: Elifaz, împăratul Temanului, Bildad,
stăpânitorul Savheilor şi Ţofar, împăratul Mineilor. Aceştia erau ca nişte
împăraţi de bogaţi, boieri mari din alte ţări, care cumpărau mii de vite de
la Iov, miei şi lână. Ei auziseră de bătaia lui Iov, dar nu credeau că-i chiar
aşa; şi se sfătuiseră între dânşii, ca să-l cerceteze pe Iov şi să-l mângâie.
Văzându-l de departe, cum îl ştiau ce om cinstit era, ce palate şi ce
slugi avea, nu l-au cunoscut şi au strigat cu glas mare şi au plâns,
rupându-şi hainele şi presărându-şi ţărână peste capetele lor. Ei au stat la
dânsul şapte zile şi şapte nopţi şi nimeni dintre dânşii n-a vorbit către
dânsul vreun cuvânt, pentru că vedeau rănile lui cumplite şi foarte mari.
Şi gândeau, ce va fi asta? Ce fel de bătaie a lui Dumnezeu este asta?
Şi la şapte zile a deschis cuvântul Elifaz şi, în loc să-l mângâie pe Iov
în rănile şi în durerea lui, în loc să-l îmbărbăteze, că erau prieteni de
altădată, au început să-l rănească cu cuvântul: "Iov, mi se pare că te-a
retezat Dumnezeu ca pe un copac tomnatic, care nu face roadă. De ce-ai
ajuns tu aşa? Ai oprit plata văduvelor şi simbria lucrătorilor! Ai fost
nemilostiv şi aspru! Ai fost mândru! Ai uitat de Dumnezeu! Ai făcut
fărădelegi înaintea Lui!" Şi aşa mereu l-a mustrat. La fel şi al doilea
prieten şi al treilea.

161
 Iar Iov a început a le spune lor cu blândeţe: "Dragii mei; prietenii
mei, spre dosadă aţi venit aici şi spre rană mie. Mai bine ziceam eu gropii,
"muma mea", şi viermilor, "voi sunteţi fraţii şi surorile mele", decât să
vină prietenii mei şi să mă rănească cu cuvinte". Adică, mai bine mă
mângâiam cu viermii şi cu gândul la groapă, decât să aud din gura voastră
acestea.
Şi le-a spus Iov: "Voi mă învinuiţi că am oprit plata slugilor şi că am
făcut nedreptate. Eu nu mă laud, dar adevărul voi vorbi. Eu am fost tatăl
sărmanilor şi maica văduvelor; eu am fost ochiul orbilor şi urechea
surzilor; piciorul şchiopilor şi mâna ciungilor. Tunsura mieilor mei a
încălzit umerii săracilor. Uşa mea nu s-a închis la tot străinul şi toată
averea mea am socotit cu putere s-o împart la cei necăjiţi. Deci, nu-i
adevărat ce vorbiţi voi. Adevărat că mâna Domnului mă ceartă pentru
păcatele mele, dar ceea ce mă învinuiţi voi nu este adevărat".
Văzând Dumnezeu răbdarea lui Iov, după ce-au plecat cei trei
prieteni, a apărut Dumnezeu în nori şi în vifor deasupra lui. Iov zăcea
acolo de şapte ani jumătate, numai oasele şi inima rămăsese - căci carnea
lui era mâncată de viermi. Şi când a venit Ziditorul cerului şi al
pământului, Iov era acum rănit şi de prietenii lui, ocărât şi defăimat şi de
soţia lui şi de toţi. Deodată aude glasul lui Dumnezeu din nori: "Iov,
scoală-te ca un bărbat, ia veşmântul tău - că i-a trimis un veşmânt din cel
mai alb ca zăpada -, încinge-te şi să stăm de vorbă amândoi!"
S-a sculat Iov, sănătos ca la 30 de ani şi frumos şi vesel, s-a îmbrăcat
cu veşmântul dat de Dumnezeu. Şi a spus Dumnezeu către el: "Iov, unde
erai tu când am întemeiat pământul? Spune-mi Mie care-i lăţimea cea de
sub cer? În ce loc locuieşte întunericul şi ce loc are lumina? Unde erai tu
când am măsurat Eu munţii cu aşezământul cunoştinţei, văile cu
cumpăna şi dealurile; când am pus mării hotar nisipul şi am îngrădit
marea cu nisip şi I-am spus: "Până aici să stai şi întru tine să se sfărâme
valurile tale"? Eu am întins crivăţul pe uscat. Eu am făcut cuvântători pe
pământ. Eu am măsurat greutatea vânturilor. Eu am însemnat calea
fulgerelor sub cer. Eu am rânduit naşterile fiarelor din codri, naşterea
dobitoacelor pământului şi a oamenilor. Eu am făcut orionul şi rariţa cea
de miazănoapte şi am împodobit cerul cu stele, cu soare şi lună, şi lumină
am dăruit zidirii Mele. Spune-Mi, unde erai tu atunci? Iov, Eu pe tine Te-
am turnat ca laptele în pântecele maicii tale, Te-am închegat ca brânza,
Te-am ţesut ca pânza, Ţi-am făcut inimă şi oase şi te-am făcut făptura
Mea în pântecele maicii tale şi Eu am zidit inima ta şi am ştiut că nu-ţi vei
pierde răbdarea. Eu am întemeiat inima ta întru tine şi credinţa şi
răbdarea ta.
Şi acum, Iov, fiindcă ai aşteptat cu răbdare venirea Mea şi n-ai zis
vreun cuvânt rău în atâtea scârbe şi necazuri şi boale, iată, Eu îţi dăruiesc
162
ţie de acum înainte încă 140 de ani de viaţă; şi vor fi averile tale îndoite. Şi
vei ajunge să trăieşti până la al cincilea strănepot şi vei adormi plin de zile
şi vei veni la Mine să te veseleşti cu Mine în veci".
După ce l-a vindecat Domnul de bube, a binecuvântat şi cele de pe
urmă ale lui Iov, mai mult decât pe cele dintâi; şi erau dobitoacele lui
paisprezece mii de oi, şase mii de cămile, o mie de perechi de boi şi o mie
asini de herghelie. I s-au născut lui iarăşi şapte fii şi trei fete, precum avea
şi mai înainte. Deci, Domnul a îndoit dobitoacele lui Iov, iar copiii nu i-a
îndoit, ca să nu socotească cineva, cum că copiii lui cei dintâi au pierit ca
şi dobitoacele; pentru că dobitoacele au pierit cu totul, iar copiii cei morţi
n-au pierit, ci se vor afla la învierea drepţilor. Fetele lui erau atât de
frumoase, încât nu se aflau sub cer alte fecioare mai frumoase ca fetele lui
Iov, cărora le-a dat moştenire între fraţii lor.
Iov a trăit de toţi anii, 248, văzând pe fiii fiilor săi, până la a patra
seminţie; şi s-a sfârşit întru adânci bătrâneţi. Iar acum petrece în viaţa cea
neîmbătrânitoare unde anii nu se împuţinează, în Împărăţia Tatălui, a
Fiului şi a Sfântului Duh, a Unuia Dumnezeu în Treime, Căruia se cuvine
slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Varvar

Pe când urâtorul de Dumnezeu, împăratul Iulian Paravatul, avea
război cu un popor ce se numea Franci, a trimis împotriva lor pe
voievodul Vach, în a cărui armată era un ostaş viteaz cu numele Varvar, cu
credinţa creştin, însă în ascuns. Gătindu-se armatele din amândouă
părţile la război, francii aveau un luptător tare, asemenea cu Goliat, care,
ieşind înaintea armatei grecilor, chema la luptă deosebită pe cineva să se
lupte cu dânsul şi ocăra pe greci, deoarece nimeni din ostaşii lor nu
îndrăznea să iasă împotriva lui. Acel viteaz era înfricoşat la vedere, mare
şi puternic la trup.
Vach voievodul, ştiind vitejia fericitului Varvar, l-a chemat la sine şi
l-a întrebat: "Oare vei putea să ieşi la luptă împotriva acelui mândru
luptător, care se laudă în puterea sa?" Varvar, nădăjduind spre ajutorul
Domnului său Iisus Hristos, în care credea, nu s-a lepădat, ci a ieşit întru
întâmpinarea lui şi, într-armându-se cu semnul Sfintei Cruci, s-a dus.
Îmbrăţişându-se cu vrăjmaşul, l-a biruit şi l-a ucis cu ajutorul lui
Dumnezeu, pentru că i-a ajutat un înger al Domnului, care era pus lângă
fericitul Varvar. Deci, s-au ruşinat francii şi s-au temut; iar grecii,
căpătând îndrăzneală, au pornit asupra lor şi i-au biruit până în sfârşit.
Deci, pentru o vitejie ca aceea, fericitul Varvar avea mare cinste între
ostaşii greci, fiind lăudat de împărat, care l-a şi cinstit cu dregătoria de
comit. După acea slăvită biruinţă asupra vrăjmaşilor, voievodul Vach,
aflându-se cu oastea sa în Tracia, a voit să aducă jertfă idolilor, dându-le
163
mulţumire pentru acea biruinţă, pe care o socotea că i s-a dăruit, nu de la
Hristos Dumnezeu, ci de la zeii săi cei deşerţi, chemând şi pe comitul
Varvar la acele spurcate jertfe ca pe cel dintâi biruitor.
Sfântul Varvar s-a mărturisit că este creştin şi s-a lepădat de idoli.
Deci, voievodul a înştiinţat de acestea pe împărat, care, aducând la sine pe
ostaşul lui Hristos, îl silea ca să jertfească idolilor. Iar el, ne supunându-
se, a poruncit ca să-l pună la munci şi să-i taie pântecele cu sabia, până ce
i se vor vărsa măruntaiele pe pământ. Rugându-se sfântul, i s-a arătat
îngerul, care, adunându-i cele dinlăuntru, le-a băgat iarăşi la locul lor în
pântece, şi astfel a tămăduit pe mucenic, încât nu era nici o urmă de rană
pe trup, izbăvindu-l de munci.
Văzând voievodul Vach o minune ca aceea, a crezut în Hristos
împreună cu doi ostaşi, Calimah şi Dionisie, şi L-au mărturisit; iar pe
spurcaţii zei i-au ocărât. Pentru aceea, cu porunca împăratului Iulian le-a
tăiat capetele noilor mărturisitori ai numelui lui Hristos, Vach, Calimah şi
Dionisie, şi s-au numărat cu ceata sfinţilor mucenici la cer. Iar pe Sfântul
Mucenic Varvar a poruncit păgânul împărat să-l lege de o roată de fier şi
sub roată să aprindă un foc mare şi să întoarcă acea roată cu mucenicul
deasupra focului, turnând untdelemn fierbinte pe trupul cel pătimitor.
Mucenicul, rugându-se la Dumnezeu, petrecea nears şi focul acela se
pornea asupra ostaşilor care îl munceau, arzând pe doi dintre dânşii până
i-a făcut cenuşă. Deci, a aruncat pe pătimitor în temniţă, unde i s-a arătat
Dumnezeu şi l-a întărit.
A doua zi, scoţându-l, l-au întins gol în patru părţi şi l-au bătut fără
de milă cu vine de bou pe spate şi pe pântece. Apoi, arzând un cuptor trei
zile, au aruncat acolo pe mucenic, în care cuptor a petrecut şapte zile. În
urmă s-a aflat viu şi sănătos, nevătămat cât de puţin de foc şi a ieşit din
cuptor ca dintr-o baie, slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu. După aceea,
iarăşi l-au aruncat în temniţă, în care puseseră o mulţime de scorpioni,
şerpi şi tot felul de târâtoare, ca să-l omoare. Însă Sfântul Varvar,
izgonind de la sine cu semnul Sfintei Cruci acele târâtoare, a rămas
nevătămat.
După aceea muncitorul cel împietrit, nevrând să cunoască puterea
lui Hristos, a poruncit ca să înroşească un bou de aramă şi să arunce într-
însul pe mucenic. Dar şi din acela sfântul a ieşit nevătămat, pentru că nu
simţea câtuşi de puţin focul. Iar boul de aramă ca şi cum ar fi fost viu, a
simţit arderea focului, încât a început a mugi şi a umbla. Mulţi văzând
acea minune, au crezut în Hristos. În sfârşit, muncitorul a poruncit să taie
capul mucenicului, şi aşa Sfântul Mucenic Varvar şi-a sfârşit nevoinţa sa
cea pătimitoare pentru Hristos, iar trupul lui cel cinstit, luându-l
episcopul Filichie, l-a pus în cetatea Mutonia din Pelopones, slăvind pe
Dumnezeu Cel lăudat, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în veci. Amin.
164
 Tot în această zi, pomenirea Sfântului Varvar Tâlharul
Fericitul Varvar a fost mai înainte tâlhar cumplit în părţile Lucaniei.
El a vărsat mult sânge omenesc şi nu putea nimeni să-l prindă, nici să i se
împotrivească lui, de vreme ce era foarte puternic cu trupul. Dar,
preabunul şi iubitorul de oameni Dumnezeu, Care nu voieşte moartea
păcătosului, ci voieşte ca toţi să se mântuiască, precum altădată pe Pavel,
l-a vânat astfel şi pe acesta, cu purtarea Sa de grija cea minunată.
Într-o vreme, acest tâlhar, şezând în peşteră şi privind la mulţimea
aurului adunat din tâlhărie, s-a atins de inima lui darul lui Dumnezeu,
care duce la pocăinţă pe cel păcătos. Deci, tâlharul, umilindu-se cu
sufletul şi aducându-şi aminte de înfricoşata judecată a lui Dumnezeu, a
început a plânge, zicând în sine: "Vai de mine păcătosul, ce am făcut! Mult
sânge omenesc am vărsat, pe multe femei le-am spurcat cu păcatul
trupesc, averile cele străine le-am răpit, multe răutăţi am făcut şi astăzi
sau mâine voi muri, dar cele ce le-am câştigat ale cui vor fi?" Şi iarăşi a
zis: "Ştiu, că pe tâlharul cel de demult l-a primit Hristos cu milostivirea
Sa; cred că şi pe mine mă va primi, de mă voi pocăi. Deci, mă pocăiesc,
caut şi doresc milostivirea Lui".
Acestea socotind în sine, s-a sculat şi n-a spus nimic tovarăşilor săi.
Ci, luând numai sabia sa sub haină şi lăsând toate, s-a dus noaptea în
satul cel mai apropiat, în care era o biserică, şi a intrat în acea biserică la
vremea cântării Utreniei. Iar după Utrenie a căzut la picioarele preotului,
zicând cu lacrimi: "Părinte sfinte, nu mă lepăda pe mine păcătosul şi
ticălosul, care am venit la sfinţia ta, pentru că voiesc să mă pocăiesc de
toate răutăţile ce le-am făcut!"
Deci, preotul, ridicându-l de jos, l-a dus la Sfântul Altar şi i-a zis:
"Spune, fiule, cele ce ai făcut înaintea lui Dumnezeu; iar eu smeritul, voi fi
martor mărturisirii şi pocăinţei tale". El a zis: "Părinte, eu sunt Varvar
tâlharul, de care, precum mi se pare, ai auzit şi sfinţia ta. Eu m-am umplut
de multe păcate, de necurăţii trupeşti, de jefuiri şi de ucideri, pentru că
am ucis ca la trei sute de oameni şi, pe lângă ei, şi pe doi preoţi i-am
pierdut cu sabia, fiindcă nu voiau să mă primească la pocăinţă. Iar acum,
tu părinte, dacă ştii că mă va primi Dumnezeu pe mine care mă pocăiesc,
apoi leagă-mi rănile mele cu dumnezeieştile porunci, precum voieşti; iar
de nu, ia această sabie a mea şi porunceşte, ca să mă ucidă cu ea". Iar
preotul i-a zis: "Fiule, nu este păcat care să biruiască milostivirea lui
Dumnezeu, decât numai să nu deznădăjduieşti; ci să mergi în casa mea şi
ce-ţi voi porunci, să împlineşti cu lucrul".
Deci, preotul, ieşind din biserică, a luat seama şi a văzut după el pe
Varvar mergând pe coate şi pe genunchi şi i-a zis: "De ce faci aceasta,
fiule?" Zis-a Varvar: "Părinte, de când m-am aruncat la pământ înaintea
Domnului Dumnezeului meu împreună cu păcatele mele, nu mă voi ridica
165
de la pământ, până ce mi se vor ierta toate faptele mele cele rele". Preotul
i-a zis: "Fiule, tu de voie te făgăduieşti lui Dumnezeu spre aceasta; deci,
păzeşte-o şi se vor ierta ţie toate".
După ce au mers acasă, preotul iarăşi i-a zis: "Iată, fiule, copiii mei,
slugile, dobitoacele şi câinii. Cu care voieşti să fii asemenea, cu aceia ai să
primeşti hrană". Zis-a Varvar: "Părinte, eu gândesc, că nici cu câinii nu
sunt vrednic să mănânc, însă pentru nevoia cea trupească, care are
trebuinţă de hrană, să mă rânduieşti împreună cu aceia, ca să gust
mâncarea şi să petrec afară, fără acoperământ în toate zilele şi nopţile".
Preotul i-a zis: "Fă dar aşa, o, fiule, precum grăieşti înaintea lui
Dumnezeu şi să nădăjduieşti spre milostivirea Lui cea mare!" Astfel a
petrecut Varvar la preotul acela trei ani, ca dobitocul cel cu patru picioare,
târându-se pe coate şi pe genunchi şi nici nu se scula de jos, socotindu-se
a fi nevrednic de oameni, ci vrednic de dobitoacele cele cu patru picioare.
Şi mânca şi se sălăşluia cu câinii afară, ziua şi noaptea. După al treilea an,
preotul i-a zis: "De acum, fiule, să încetezi a te hrăni cu câinii, pentru că S-
a milostivit spre tine Domnul". Varvar a răspuns: "Părinte, voiesc să mă
hrănesc tot ca dobitoacele". Preotul i-a zis: "Fiule, Dumnezeu vede şi
această făgăduinţă a ta, pe care o făgăduieşti Lui din smerenia ta şi voieşti
să pătimeşti pentru păcatele tale".
După ce a ieşit Varvar cu dobitoacele afară din sat, umblând după
asemănarea lor şi, hrănindu-se cu verdeţuri crude ca şi ele, a ajuns la o
dumbravă şi a petrecut acolo doisprezece ani, cu trupul gol; neavând pe
sine nici o ruptură de haină; şi s-a făcut trupul lui ca şi coaja finicului,
arzându-se de zăduful soarelui şi crăpându-se de ger, încât se înnegrise ca
şi cărbunele. Astfel s-a făcut fericitul Varvar de bunăvoie mucenic. După
ce i s-au împlinit acei doisprezece ani ai pătimirii lui în pustie, i s-a făcut
înştiinţare prin dumnezeiasca descoperire pentru iertarea păcatelor lui şi
că o să-şi sfârşească prin sânge - muceniceşte - nevoinţa pocăinţei sale.
Deci, odată, umblând prin dumbravă, s-a apropiat de un drum, unde
stăteau nişte neguţători. Aceia, socotind că a venit o fiară - fiindcă nu
ştiau ce era în iarba aceea - au luat arcurile lor şi, punând săgeţi, au tras în
el şi l-au lovit cu trei săgeţi. După aceea au mers acolo şi au văzut pe omul
cel săgetat de ei şi s-au înspăimântat. Iar el le-a zis să nu se teamă, nici să
se întristeze, spunându-le toate cele pentru sine, şi i-a rugat, ca să dea de
ştire preotului din satul acela, de sfârşitul lui. Aceasta zicând-o, şi-a dat
sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
Înştiinţându-se preotul despre aceasta de la acei neguţători, a mers
acolo şi a văzut trupul fericitului Varvar, strălucind ca o lumină. Şi, făcând
slujba cea obişnuită pentru înmormântare, l-a îngropat pe el în acelaşi loc
unde l-a aflat ucis. După aceea a început a se face la mormântul lui
tămăduiri de toate neputinţele. Iar după câţiva ani, adunându-se poporul
166
cu preotul, au descoperit mormântul şi au aflat trupul sfântului nestricat
şi izvorând mir de tămăduire. Deci, minunându-se, au preamărit pe
Dumnezeu şi au adus în satul lor, cu mare cinste acele cinstite moaşte ale
Sfântului Varvar şi le-au pus în biserică, minunându-se de acea minunată
iubire de oameni şi milostivire a lui Hristos Dumnezeul nostru, Căruia
împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinste şi închinăciune, în
veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Cuvioşilor Pahomie, Mamant

şi Ilarion, care cu pace s-au săvârşit

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Dimitrion,

care, fiind săgetat, s-a săvârşit

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Danax,

Mesir şi Terinos, care de sabie s-au săvârşit

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Donat,

care, fiind săgetat, s-a săvârşit

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne

mântuieşte pe noi. Amin.

167
 Ziua a şaptea

În această lună, în
ziua a şaptea, se
prăznuieşte pomenirea
Arătării Semnului
Cinstitei Cruci la
Ierusalim, care s-a arătat
pe cer în zilele
împăratului Constanţiu,
fiul marelui Constantin
După moartea celui întâi
între creştini, a
binecredinciosului şi
dreptului împărat Sfântul
Marele Constantin, luând
împărăţia fiul său Constantie
şi abătându-se la rău
credinciosul eres al lui Arie,
care hulea pe Fiul lui
Dumnezeu, s-a făcut - spre
ruşinarea ereticilor celor
credincioşi, spre încredinţarea
necredincioşilor şi spre întărirea celor dreptcredincioşi - un semn
minunat în Sfânta Cetate a Ierusalimului, în Duminica Cincizecimii, când
se prăznuieşte Pogorârea Sfântului Duh. Şi s-a întâmplat atunci de era
duminica aceea în şapte zile ale lunii mai.
În ceasul al treilea s-a arătat pe cer închinarea cinstitei Cruci a
Domnului, care strălucea cu o lumină negrăită, mai mult decât razele
soarelui, la care privind tot poporul, se minuna cu spaimă mare. Acel
semn al Sfintei Cruci a stat deasupra sfântului munte al Golgotei, pe care
Domnul nostru Iisus Hristos S-a răstignit şi s-a întins Crucea cu lungimea
sa, ajungând până la muntele Eleonului, care este departe de la Golgota ca
la cincisprezece stadii; şi se potrivea lăţimea Crucii cu lungimea sa. Iar
frumuseţea ei era atât de împodobită, încât se asemăna cu faţa
curcubeului, atrăgând astfel privirea tuturor către ea. Deci, toţi câţi aveau
orice lucruri în mâinile lor şi cei care erau prin case, lăsându-şi toate
treburile lor, ieşeau şi priveau cu frică spre acel semn preaminunat. Apoi,
toată mulţimea ierusalimitenilor, umplându-se de frică şi de bucurie de
dumnezeiasca vedere, au alergat la sfânta biserică cu mare umilinţă şi cu
căldura duhului, bătrâni şi tineri, bărbaţi şi femei cu pruncii cei sugători,
asemenea şi fecioarele cele ne ispitite de nuntă, care se ţineau prin
168
cămări, ieşind din camerele lor, alergau iarăşi acolo. Alergau oamenii de
toate vârstele şi rânduiala, străinii şi nemernicii, creştinii şi cei de altă
credinţă şi toţi cu o gură şi printr-un glas preamăreau pe Iisus Hristos
Domnul nostru, Fiul lui Dumnezeu, Unul născut, Dumnezeu adevărat din
Dumnezeul Cel adevărat, pe Făcătorul minunilor celor mari.
Atunci, necredincioşii şi ereticii, vrăjmaşii şi hulitorii dumnezeirii lui
Hristos, s-au umplut de ruşine, văzând cât este de mare slava şi puterea
lui Hristos Domnul, întru arătarea Crucii celei dumnezeieşti; şi a dovedit
atunci cu lucrul Său chiar, că credinţa creştinească este dreaptă, adevărată
şi mântuitoare. Ea nu este alcătuită din dovedirea cuvintelor celor din
înţelepciunea omenească cea din afară, ci din Duhul Sfânt prin
descoperire şi putere întărită, fiind mărturisită din cer cu semne şi cu
minuni.
De acest minunat semn, Preasfinţitul Chiril, patriarhul
Ierusalimului, a înştiinţat prin scrisoare pe împăratul Constantin,
sfătuindu-l spre dreapta credinţă. Iar Hermias Sozomen a scris că, prin
acea arătare pe cer a Sfintei Cruci, foarte mulţi dintre evrei şi păgâni s-au
încredinţat; şi, apropiindu-se cu pocăinţă de Hristos Dumnezeul nostru,
au primit Sfântul Botez şi au slăvit cu bună credinţă pe Hristos, Cel ce este
de o fiinţă cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Iar noi, prin Crucea arătată,
mărturisim puterea Lui cea nespusă, îl înălţăm pe El cu laudele noastre,
că este Domnul Dumnezeul nostru şi ne închinăm aşternutului picioarelor
Lui, adică Crucii celei sfinte, rugând bunătatea Domnului, ca la a doua şi
înfricoşătoarea Sa venire, să ne învrednicească pe noi a vedea întru
bucurie şi întru nădejdea mântuirii semnul Fiului Omenesc - Crucea cea
sfântă-, care voieşte pe cer să se arate. Cu aceea, ca şi cu o cheie, să ne
deschidă nouă uşile Împărăţiei Cerului, precum oarecând tâlharului Raiul
şi, împreună cu oile cele binecuvântate, să ne rânduiască pe noi în veci.
Amin.

169
 Tot în această zi, pomenirea Sfântului
Mucenic Acachie
Pentru a treia oară, diavolul a ridicat prigonire
asupra robilor lui Hristos, când împărăţea la răsărit
Maximian. Întru acea vreme Sfântul Acachie a intrat în
frumoasa nevoinţă a pătimirii pentru Hristos. Acest
mucenic era cu neamul din Capadocia, cu rânduială de
ostaş, cu cinstea de sutaş şi sub mâna tribunului Firm,
conducătorul oastei ce se numea Martesie. Acest Firm
avea poruncă de la păgânul împărat să caute, nu numai
prin cetăţi, ci şi printre ostaşi, dacă nu cumva se află
cineva crezând în Hristos sau dacă de zeii lor cei
păgâneşti cineva se leapădă. Unul ca acela să fie supus la
judecată şi la munci; iar, de s-ar împotrivi cu totul la
porunca împărătească, acela să fie pedepsit cu moartea.
Deci, tiranul Firm, chemând pe ostaşii săi, îi
întreba pe câte unul, cum crede fiecare din ei; şi dacă
afla pe cineva că este de credinţă creştină, pe acela,
amăgindu-l cu îmbunări şi îngrozindu-l cu munci, îl
silea la închinarea idolească. Astfel, pe mulţi din cei mici
la suflet, slabi în credinţă şi fricoşi, i-a plecat la a sa
păgânătate. Dar, când a chemat pe sutaşul Acachie, acela
cu mare glas a strigat: "Eu m-am născut între creştini;
deci, creştin sunt şi creştin voiesc să rămân. Martor îmi
este mie Domnul meu Iisus Hristos, că nu numai de la
tatăl şi de la maica mea sunt creştin, ci şi de la moşi şi
strămoşi". Deci, îl sfătuia Firm cu multe feluri de înşelări şi de ispite spre
al său gând, dar nu o dată, ci de mai multe ori chemându-l, uneori îl
îmbuna, alteori îl îngrozea, pentru ca să se supună poruncii împărăteşti.
Apoi, văzându-l neînduplecat, l-a pus în lanţ şi l-a trimis la voievodul
Vivian. Voievodul, şezând la judecată şi pe mărturisitorii lui Hristos
întrebându-i, Antonin Comentarisie i-a spus, zicând: "Firm, tribunul cetei
Martesiei, a trimis aseară legat la a ta stăpânire pe sutaşul său, deoarece
nu se supune poruncii nebiruitului nostru împărat, ci urmează credinţei
creştine". Şi îndată a pus de faţă pe cel legat înaintea judecăţii
voievodului; iar voievodul, căutând spre dânsul, a zis: "Cum îţi este
numele?" Răspuns-a cel legat: "Numele cel mai dorit mie şi la tot neamul
meu, este nume de creştin, care de la Hristos este, iar după obiceiul
omenesc, numele meu este Acachie". Zis-a voievodul: "După nume îţi este
şi obiceiul tău, pentru că rău eşti, ne supunându-te poruncii împărăteşti".
Zis-a Sfântul: "Cu meşteşugire vorbeşti către mine, o, voievodule, şi nu
îmi tâlcuieşti bine numele meu; pentru că Acachie va să zică - fără de
170
răutate - şi bine şi cu dreptate sunt numit cu acel nume, că nu voiesc să fiu
părtaş răutăţii diavolului".
Zis-a voievodul: "De unde limbuţeşti tu cu nişte cuvinte fără de
socoteală ca acestea înaintea noastră?" Răspuns-a Sfântul: "Eu sunt cu
neamul din Capadocia, din care mulţi au fost mucenici ai lui Hristos mai
înainte de mine şi pe al căror dar dăruit de Dumnezeu l-am văzut cu ochii
după sfârşitul lor, pentru că din morminte şi moaştele lor izvorăsc
tămăduiri de boli. Am voit să fiu următor acelora mai bine, decât să mă
supun legilor voastre celor nedrepte, care degrabă vor pieri împreună cu
voi". Zis-a voievodul: "Să nu socoteşti că te voi da la munci mici, pentru că
singură limbuţia ta cea cu mândrie şi deşartă grăire are trebuinţă de mari
pedepse, pe care, ca să nu le pătimeşti, leapădă-ţi gândurile tale cele
nesupuse şi, ascultând împărăteştile porunci, închină-te zeilor, cu a căror
voie împăraţii împărăţesc şi biruitorii dănţuiesc. Deci, ruşinează-te de noi,
cei ce şedem la această judecată şi să nu te socoteşti pe tine a fi mai
înţelept decât noi toţi, nici să nădăjduieşti în zadar spre Omul Care se
numeşte Hristos şi despre Care aud că L-au muncit după lege şi L-au
osândit la moarte".
Răspuns-a Sfântul: "Te rătăceşti, o, judecătorule că, grăind acestea,
rău greşeşti, fiind orbit de sataniceştile amăgiri. Pentru că, nu cu voia
acelora pe care tu îi numeşti zei împărăţesc împăraţii şi se fac biruitori, ci
acestea se săvârşesc cu rânduiala şi cu voia bunului nostru Dumnezeu. Iar
dacă zici că nădăjduiesc spre un Om care a fost muncit şi osândit la
moarte, aceasta să o ştii că Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, venind pe pământ pentru a noastră mântuire, S-a făcut om;
şi, fiind Dumnezeu adevărat, a luat asupra Sa firea noastră cu oarecare
minunat şi negrăit chip, lucru pe care tu nu-l înţelegi şi nici nu poţi să-l
auzi, dacă nu vei voi mai întâi să fii creştin; pentru că Hristos, fiind din
fire precum am zis, Dumnezeu adevărat şi Cuvânt al Tatălui nedespărţit
de Dânsul, dar totdeauna de o fiinţă cu Dânsul şi împreună mai înainte
din veci, întru a Sa vreme, întru care El a voit, a săvârşit lucrul mântuirii
noastre şi ne-a izbăvit din robia vrăjmaşului, care din început pizmuia
asupra noastră".
La acestea a răspuns voievodul: "Dacă împăraţii sunt potrivnici
Hristosului tău, apoi pentru ce El nu-i pedepseşte pe dânşii, fiind
Dumnezeu Atotputernic precum zici tu?" Răspuns-a Sfântul: "După
acestea poţi să cunoşti milostivirea şi puterea Lui că, ne cinstindu-se de
voi, nu vă pedepseşte îndată, ci îndelung rabdă, aşteptând ca voi, elinii,
cei ce nu aduceţi cinstea cea cuviincioasă lui Dumnezeu, ci diavolilor, să
vă pocăiţi şi să încetaţi de la un lucru rău ca acesta. Însă şi pentru aceea
îndelung rabdă, ne pierzându-vă pe voi îndată, ca robii Lui cei aleşi şi
iubiţi, să fie iertaţi în lume şi să-şi săvârşească nevoinţa lor cea bună.
171
Pentru că, de v-ar fi pierdut pe voi îndată Hristos Dumnezeul nostru, apoi
şi voi aţi fi pierit în veci şi robii Lui n-ar fi fost arătaţi; şi aşa puterea
darului ar fi fost în deşert. Cum ar fi putut Stăpânul nostru să Se
preamărească cu slăvire, de n-ar fi fost îndelung răbdător spre pedepsirea
păcatelor voastre? Iar acum vă lasă să fiţi voi fără de pedeapsă, ca unii ce
asupriţi a Lui îndelungată răbdare şi vă abateţi mai mult întru păgânătate
de la Dânsul, vă mâniaţi asupra noastră cu nedreptate şi vă gătiţi mai
mare pierzare vouă de nu vă veţi pocăi, afundându-vă într-însa cu
fărădelegile voastre. Şi noi, cei ce ştim stăpânirea Lui, răbdăm pentru El
cu vitejie, ca să dobândim de la El viaţa veşnică; iar slava Lui va fi mai
arătată spre acei oameni, care cunoscându-şi rătăcirea, se vor pocăi şi îşi
vor îndrepta viaţa lor".
Minunându-se de un răspuns ca acesta cu bună înţelegere al
mucenicului, Vivian voievodul l-a întrebat pe el, zicând: "Oare ai învăţat
carte, de răspunzi aşa de bine? Pentru că văd că ai grăit cu bună înţelegere
adeverind că viaţa omenească este într-a lui Dumnezeu stăpânire,
rânduială şi îndelungată răbdare". Răspuns-a Sfântul: "Poţi să cunoşti din
aceasta, puterea şi darul lui Dumnezeu, Cel ce pe toate le stăpâneşte, că
eu, neînvăţând înţelepciunea cărţii, fără numai puţin pentru citirea
rugăciunilor, aşa îţi răspund ţie; pentru că Dumnezeu grăieşte prin gura
robilor Săi, de care lucru - voi fiind înţelepţi -, vă minunaţi şi ne lăudaţi pe
noi. Că din început, când a voit Domnul nostru Iisus Hristos să arate
împărăţia Sa cea duhovnicească la toată lumea, la propovăduirea aceea, n-
a ales oameni de bun neam, bogaţi, filosofi preaînţelepţi şi cititori iscusiţi,
ci pescari şi vameşi simpli şi neînvăţaţi. Aceasta a făcut, ca puterea Lui cea
neajunsă şi înţelepciunea Lui, care pe toată mintea o covârşeşte, să fie
cunoscută întru aceia pe care nevăzut i-a învăţat şi înţelepţit Duhul Sfânt.
După aceasta a zis voievodul: "Lăsându-ţi acea netrebnică multă
vorbire la aceasta să-mi răspunzi: Ştii porunca cea împărătească, care vă
porunceşte vouă creştinilor ca, ori să jertfiţi zeilor, ori să vă supuneţi
muncilor? Deci, spune-mi mie, te vei supune poruncilor împărăteşti şi vei
jertfi zeilor, sau te lepezi cu totul?" Răspuns-a Sfântul: "Eu, adeseori fiind
întrebat şi de tribunul Firm, am mărturisit că sunt creştin, şi ceea ce am
grăit către acela, aceasta o grăiesc şi către tine acum: Creştin sunt şi nu voi
jertfi necuraţilor diavoli!" Zis-a voievodul: "Cruţă-ţi tinereţile tale, fiindcă
te văd pe tine că nu ai mai mult de douăzeci şi cinci de ani şi, încă
cinstindu-ţi vrednicia de sutaş, n-am voit ca îndată să te muncesc pe tine;
dar, de vei petrece mai mult întru această nebunie a ta, mă vei sili pe mine
ca, fără voia mea, să te dau la munci cumplite". Răspuns-a Sfântul: "Nu
este aceasta nebunie, ci bună cunoştinţă şi lucru plăcut lui Dumnezeu; că
nu las eu pe Unul adevăratul Dumnezeu, Ziditorul meu, cu a Cărui
milostivire sunt păzit până acum".
172
 Zis-a voievodul: "Cum zici tu că unul este Dumnezeu, când nu de
mult ai mărturisit pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeul vostru
are Fiu asemenea cu Sine, apoi adevărat este de trebuinţă, ca pe doi
dumnezei să mărturiseşti, pe Unul Dumnezeu Tatăl şi pe altul Dumnezeu
Fiul! Şi de sunt doi dumnezei, apoi pentru ce acum mărturiseşti numai un
singur Dumnezeu? Iată, văd lămurit, că tu minţi şi singur te încurci însuţi
prin cuvinte nepotrivite!"
La acestea a răspuns Sfântul Acachie "Cred şi mă nădăjduiesc spre
Domnul meu Iisus Hristos, Cel ce S-a răstignit în zilele lui Ponţiu Pilat, că
Duhul Sfânt mă va înţelepţi şi-mi va da mie cuvânt, ca la răspunsul tău să-
ţi răspund luminat; deoarece nu este mică această întrebare a ta: pentru
ce noi numim doi dumnezei şi cinstim numai unul? Deci, îţi spun ţie: Nu
mărturisim numai pe Tatăl şi pe Fiul, ci şi pe Duhul Sfânt, nedespărţit de
Tatăl şi de Fiul; deci sunt feţele cele în trei numiri, dar una este
dumnezeirea şi puterea. Şi zicem că Unul este Dumnezeu, Care are Cuvânt
şi Duh Sfânt; că nu se cade ca să fie Dumnezeu fără Cuvânt şi fără Duh de
viaţă. Şi îţi voi mai spune şi asemănarea, pe cât voi putea, fiind neînvăţat:
"Împăratul, pe care tu îl numeşti stăpân, iar eu îl numesc om, se numeşte
Maximian şi fiul lui se numeşte Maxenţiu. Deci, doi sunt, dar firea lor cea
omenească este una şi împărăţia lor nedespărţită; deci, se cinsteşte fiul
pentru tatăl, iar tatăl pentru fiul se slăveşte. De asemenea, se cade a socoti
şi pentru Dumnezeu. Căci, de vreme ce dumnezeiasca fiinţă a Tatălui, a
Cuvântului şi a Sfântului Duh este una şi aceeaşi neschimbată; unul este
cu adevărat Dumnezeu cel cinstit de noi".
Zis-a voievodul: "Nu odată te-am sfătuit pe tine, ca să te întorci la
lucrul ce-ţi este pus înainte; iar tu te sârguieşti, prin aceste cuvinte ale tale
nefolositoare, să mă depărtezi pe mine de la lucrul ce este de faţă. Una îţi
poruncesc: să aduci jertfe zeilor celor părinteşti, prin care toate se
alcătuiesc; iar de nu vei voi, apoi nu te voi răbda mai mult pe tine".
Răspuns-a Sfântul: "Să nu nădăjduieşti că mă vei înfricoşa pe mine cu
îngrozirea, căci iată ai gata trupul meu spre primirea rănilor; deci,
munceşte-l precum voieşti. Iar mintea şi voinţa duhului meu, nici tu, nici
împăratul tău, nici diavolii tăi, cărora te închini, nu vor putea niciodată să
o întoarcă şi să o înduplece la păcat".
Atunci voievodul, mâniindu-se, a poruncit să lege pe Sfântul Acachie
gol, de patru stâlpi, şi să-l întindă în patru părţi şi să-l bată şase ostaşi,
fără milă, cu vine de bou; mai întâi pe spate, apoi să-l întoarcă pe pântece,
să vadă, îi va ajuta Dumnezeul lui. Mucenicul, fiind mult bătut -
schimbându-se ostaşii care-l băteau - şi, roşindu-se pământul cu sângele
lui, nimic alta nu grăia pătimitorul, fără numai acestea: "Hristoase,
Mântuitorul meu, ajută smeritului robului Tău! Doamne, Dumnezeul
meu, nu mă lăsa pe mine!"
173
 Voievodul, văzând pe mucenic cu totul rănit şi sângerat, a zis către
dânsul: "Vei jertfi acum zeilor?" Răspuns-a Sfântul: "Nu voi jertfi
diavolilor, pentru că am pe Domnul meu Iisus Hristos, Cel ce îmi ajută
mie, şi acum sunt mai tare în muncă de cum eram mai înainte; căci până
acum aşteptarea muncilor îmi tulbura gândurile mele; iar după ce am
început a le pătimi pe acestea, m-am întărit cu ajutorul lui Hristos şi m-
am făcut mai viteaz şi mai întărit spre toate muncile cele multe şi grele,
nădăjduind fără de îndoială spre Dumnezeul meu. Să ştii că, pe cât mă
munceşti mai mult, pe atât îmi faci mie folos; şi, pe cât mă răneşti pe mine
mai cumplit, pe atâta îmi mijloceşti mai mare dar de la Dumnezeul meu".
Deci, voievodul umplându-se de mânie, a poruncit să-l bată cu nişte
plăci de plumb peste obraz. Voievodul, văzând stricându-se faţa cea
frumoasă a Sfântului, a zis către el: "Jertfeşte zeilor, ca să te izbăveşti din
cele mai grele munci ce vor să se aducă ţie". Răspuns-a Sfântul: "Pentru
atâta nu mă îngrijesc de muncile cele ce vor să se aducă asupra mea, pe
cât nu m-am îngrijit de cele trecute". Zis-a voievodul: "Cum tu, ostaş fiind
şi necărturar, răspunzi la judecată cu vorbe frumoase?" Răspuns-a
mucenicul: "Duhul Sfânt dăruieşte robilor Săi a grăi cu libertate şi a
răbda. Căci a zis Mântuitorul nostru către ucenicii Săi: Când vă veţi duce
la domni şi împăraţi, să nu vă îngrijiţi, cum şi ce veţi grăi; căci se va da
vouă în acel ceas, gură şi înţelepciune, şi nu voi veţi grăi, ci Duhul
Tatălui vostru este Care grăieşte întru voi. Zis-a Antonin Comentarisie:
"Şi ce folos îţi este ţie, ticălosule, de vorba ta cea multă, petrecând întru
împotrivire şi primind răni? Iar după ce alte munci mai cumplite vor pune
pe tine, atunci, nevoind, vei face voia împăratului". Răspuns-a lui Sfântul:
"Du-te de la mine şi te sfătuieşte pe tine singur. Că, de vreme ce nu m-am
îngrijit de îngrozirea voievodului şi de bătăile ce mi-a dat, apoi oare pe
tine te voi asculta?" Atunci voievodul a poruncit să arunce pe mucenic în
temniţa din Pirint, cetatea Traciei, în care Sfântul a petrecut şapte zile.
Sfântul Acachie a şezut în temniţă, veselindu-se întru Domnul său că
s-a învrednicit să pătimească pentru El unele ca acelea. În acea vreme i-a
venit voievodului Vivian o scrisoare de la Flachin, ighemonul Traciei, prin
care îi poruncea să meargă la Bizanţ, să-l întâmpine pe el acolo şi să aducă
împreună cu dânsul şi pe cei ce îi are legaţi. Deci, voievodul s-a dus acolo
şi a adus cu dânsul şi pe Sfântul Mucenic Acachie cu alţi închişi, care erau
legaţi pentru nişte pricini oarecare. El, slăbind pe cale, de bătăi, de fiarele
cele grele, de foame şi de sete, de călătoria cea lungă şi grabnică, şi ostaşii
cei ce-l duceau fiind nemilostivi, îl împingeau şi-l duceau, silindu-l cu
batjocură ca să alerge mai iute. Astfel fiind sfântul, nu mai aştepta viaţa
sa, ci vedea că degrabă are să se sfârşească. El se ruga de cei ce-l duceau,
ca să se odihnească puţin şi să-i dea voie să se roage lui Dumnezeu, dar
ostaşii nu i-au îngăduit.
174
 După ce a stat undeva să se odihnească, a ridicat Sfântul ochii spre
cer, începând a se ruga, astfel: "Slavă Ţie, Dumnezeule, Cel ce arăţi
milostivire din îndurarea Ta, celor ce iubesc numele Tău cel sfânt! Slavă
Ţie Celui ce m-ai chemat pe mine păcătosul la această nevoinţă! Slavă Ţie,
Doamne al meu, Iisuse Hristoase, Cel ce ştii neputinţa sufletului nostru şi
mi-ai dăruit răbdare a suferi cu tărie muncile! Văzându-mă acum pe
mine, Stăpâne, cuprins de multe rele, încât, precum mi se pare, sufletul
singur vrea să se dezlege din legăturile trupeşti; trimite pe îngerul Tău cel
sfânt, ca să-mi ajute în strâmtorările acestea şi să mă tămăduiască. Sau
binevoieşte ca, în orice chip, să poruncească muncitorul să mă sfârşească
cu moarte şi aşa mai degrabă să vin la Tine, Dumnezeul meu!"
Aşa rugându-se Sfântul către Dumnezeu, văzduhul s-a înnorat şi a
venit un glas spre dânsul din nor, zicându-i: "Îmbărbătează-te, Acachie, şi
te întăreşte". Acest glas l-au auzit toţi cei ce erau acolo, şi ostaşii şi cei
legaţi se mirau, zicând: "Oare şi norii vorbesc ca oamenii? Când a mai
auzit cineva acestea, ce le auzim noi acum?" Mulţi din cei legaţi, auzind
acel glas, au crezut în Fiul lui Dumnezeu şi, căzând la picioarele
mucenicului, îl rugau să-i înveţe pe dânşii din credinţa creştinească.
Iar Sfântul Mucenic Acachie, mergând împreună cu ei, le zicea: "Eu
nu m-am îndeletnicit în cărţi, ci în ostăşie; însă sunt crescut în casă
preoţească şi sunt de neam preoţesc. Mi-am adus aminte de cele ce
auzeam de la preoţi, cum că Dumnezeu, vrând să dea mântuire omului
celui căzut din Rai şi să-l elibereze din iad, a trimis în această lume pe Fiul
Său, Cuvântul Cel împreună veşnic. Deci, venind Fiul lui Dumnezeu, a
luat trup din Preasfânta Curată Fecioară Maria, făcându-Se în chip de om;
a răbdat Crucea de voie, ca să îndrepteze păcatul neascultării lui Adam
prin lemnul Crucii şi să-i dăruiască iertare omului celui osândit, plătind
singur pentru noi datoria, prin pătimirea Sa cea de bunăvoie. Pironindu-
se pe Cruce, a rupt zapisul ce era asupra noastră şi a dezlegat păcatul; cu
moartea sa a călcat moartea, iadul a prădat şi toată stăpânirea şi puterea
diavolului a ruşinat-o, făcând-o neputincioasă. După ce a izgonit toată
tabăra diavolească, a sfărâmat porţile de aramă şi a frânt zăvoarele cele de
fier, s-a sculat din morţi a treia zi şi a dăruit mântuire neamului omenesc,
ca să învieze toţi şi să vieţuiască în toţi vecii, cei ce vor să fie nesfârşiţi,
pentru că în această lume văzută petrece puţină vreme şi nimic nu este".
Auzind cei legaţi acestea şi alte cuvinte ale mucenicului, cu osârdie s-
au întors la credinţa creştinească. Venind ei noaptea pe cale, după ce au
mers la un sat ce era aproape, cei legaţi au văzut la miezul nopţii nişte
tineri îmbrăcaţi în haine luminoase. Acei tineri erau sfinţii îngeri, ca şi
cum ar fi fost de rânduială ostăşească şi vorbeau cu Sfântul Acachie. Cei
ce îi vedeau, socoteau că tovarăşii şi prietenii lui Acachie au venit noaptea,
de frica muncitorului, ca să-l cerceteze. După ce s-a făcut ziuă, au plecat în
175
cale şi, mergând în ziua aceea cu sârguinţă, au ajuns noaptea în cetatea
Bizanţului şi i-au închis pe toţi într-o casă. Cei legaţi au văzut iarăşi la
miezul nopţii nişte tineri ca aceia din noaptea trecută vorbind cu Sfântul
Acachie. Ei vedeau pe acei tineri luminoşi care se arătaseră, cum spălau cu
apă caldă rănile mucenicului şi le sărutau.
Privind aceasta ziceau între ei: "Cu adevărat aceasta este vedenie
dumnezeiască, pentru că sfinţi îngeri în noaptea trecută au întâmpinat pe
mucenicul lui Hristos, iar nu oameni. Şi acum au aceeaşi grijă de dânsul".
A doua zi, ducându-i pe toţi în temniţă, voievodul a poruncit păzitorului
temniţei, ca pe Mucenicul Acachie să-l închidă singur în temniţa cea mai
dinăuntru, legat cu lanţuri de fier şi ferecat în obezi şi pe nimeni să nu
lase la dânsul, nici să-i dea mâncare şi băutură ca, strâmtorându-se de
foame, de sete şi de greutatea legăturilor să slăbească şi să se supună mai
cu înlesnire la voia lor; iar pe ceilalţi legaţi a poruncit să-i închidă în
temniţa cea mai dinafară.
După ce a sosit noaptea, cei legaţi s-au învrednicit iarăşi de o vedenie
minunată; pentru că au văzut strălucind o lumină în temniţa cea mai
dinăuntru. Uitându-se printr-o ferestruică, au văzut nişte bărbaţi
purtători de lumină, care, dezlegând pe Sfântul mucenic din legături, îi
tămăduiau rănile şi îi puneau dinainte hrană minunată, albă ca zăpada,
dându-i şi băutură. Văzând ei aceasta în toate nopţile, au chemat păzitorul
acelei temniţe şi i-au spus acea vedenie; iar el, privind prin ferestruică, a
văzut cu ochii săi aceea lumină şi, deodată, deschizând uşile temniţei, a
intrat înăuntru. Dar n-a văzut şi n-a aflat pe nimeni, decât numai pe
mucenic singur stând în legături; şi s-a mirat şi s-a înspăimântat păzitorul
temniţei.
După ce au trecut şapte zile de la ducerea lor în Bizanţ, voievodul,
şezând la judecată, a pus de faţă pe Sfântul Mucenic Acachie şi, văzându-l
sănătos cu trupul şi luminat la faţă, s-a mirat; pentru că aştepta să-l vadă
foarte slăbit de răni, legături, foame, sete şi de osteneala drumului. Şi s-a
mâniat voievodul asupra ostaşilor, părându-i-se că aceia i-au dat odihnă,
şi a zis către dânşii cu mânie: "Nu v-am poruncit eu vouă, ca pe acest om
să-l închideţi în temniţa cea mai dinăuntru, cu obezi să-l ferecaţi, cu fiare
grele să-l legaţi peste tot trupul şi să nu-i daţi hrană şi băutură nicidecum?
Iar voi l-aţi lăsat liber, ca să se odihnească şi să se tămăduiască de răni şi,
iată, acum îl văd sănătos şi mai frumos decât cum era mai întâi". Iar
Antonin Comentarisie a zis: "Aşa mă jur pe puterea ta, o, stăpâne, că toate
s-au făcut după poruncile tale. Deoarece de la Pirint până la această cetate
a fost adus cu nevoie, legat cu fiare grele, pe care, dacă voieşti poţi singur
a le cumpăni, cât sunt de grele, a fost închis în cea mai strâmtă temniţă şi
nimeni de aici nu i-a dat ceva de trebuinţă; întreabă pe păzitorul temniţei
şi te vei înştiinţa, dacă nu au fost aşa toate, precum ai poruncit".
176
 Îndată, voievodul a poruncit ca să cheme pe păzitorul temniţei,
căruia i-a zis cu glas groaznic: "Ticălosule, pentru ce n-ai făcut precum ţi
s-a poruncit şi ai lăsat pe legatul acesta de s-a hrănit şi s-a tămăduit în
odihnă; iată, acum stă de faţă tare cu trupul, ca şi cum ar fi venit la război
şi la luptă?" Iar Sfântul Acachie a zis: "Tăria şi puterea îmi sunt date din
cer, de la Iisus Hristos, dătătorul de nevoinţă, Care m-a tămăduit pe mine
de răni şi m-a făcut sănătos". Voievodul a zis cu mânie către cei ce stăteau
de faţă: "Loviţi-l peste gură şi sfărâmaţi-i dinţii, ca să nu răspundă
neîntrebat". Şi slujitorii au bătut pe mucenic; iar voievodul iarăşi a zis
către păzitorul temniţei: "Ce răspunzi tu, ticălosule?"
Păzitorul a răspuns: "Mă jur pe puterea ta, că toate câte mi-ai
poruncit le-am făcut, încă şi mai multe răutăţi i-am adăugat lui, dar alţii
au fost tămăduitorii şi hrănitorii lui, precum ştiu toţi cei ce sunt ţinuţi în
temniţă; întreabă pe aceia şi dacă vei auzi într-altfel, iată, capul meu este
înaintea ta, fă ce vei voi. Am văzut nişte ostaşi îmbrăcaţi luminos, dintre
care unii îl dezlegau pe acesta din legături, alţii, ştergându-i rănile, i le
tămăduiau; iar alţii îi puneau dinainte hrană şi băutură şi vorbeau cu el
prieteneşte. Toţi aceşti legaţi, care au fost aduşi cu el de la Pirint, mi-au
spus, că i-au văzut adeseori pe cale, apoi chiar aici în temniţă. Dar eu,
necrezând cuvintelor lor, am voit să văd singur aceea şi am văzut cu ochii
mei, precum mi-au spus ei; iar după ce am deschis uşa fără de veste, am
intrat la el în temniţa cea dinăuntru, vrând să întreb cine şi de unde sunt
şi cum au intrat prin uşile încuiate; dar nu am găsit pe nimeni, decât
numai pe cel legat, fiind în obezi şi în lanţuri şi rugându-se către
Dumnezeul său sau uneori dormind". Voievodul a zis păzitorului: "Tu,
ticălosule, luând aur de la rudeniile lui Acachie, ai lăsat pe aceia la el cu
bucate, cu băutură şi cu doctorii".
Şi îndată a poruncit să bată tare pe păzitor cu vergi de plumb; iar
păzitorul, fiind bătut striga, zicând: "Te rog, o, stăpâne, cercetează mai
întâi cu dinadinsul şi te înştiinţează, dacă nu va fi aşa, precum îţi spun, şi
atunci să mă ucizi". Zis-a voievodul: "Spune că omul acesta este
fermecător şi vrăjitor". Răspuns-a păzitorul: "Ceea ce ştiu, aceea îţi spun,
eu nu ştiu dacă el este vrăjitor sau nu". Şi astfel, nevinovatul păzitor a
pătimit o bătaie cumplită ca aceea, pentru mucenicul lui Hristos, care se
numea Cakie. Deci, Sfântul Mucenic Acachie, văzând aceea, râdea de
nebunia voievodului, deşi avea sfărâmată gura şi obrazul, şi, văzându-l
voievodul, s-a aprins cu mai multă mânie şi a zis către mucenic: "Au tu ai
venit să râzi de noi, nădăjduindu-te spre ale tale vrăji?" Sfântul a răspuns:
"Nu râd eu şi nu mă bucur de pierzarea voastră, dar mai ales mă doare
inima de veşnica voastră osândire, de care voi singuri vă râdeţi şi vă
batjocoriţi viaţa voastră că, lăsând pe Dumnezeul cerului, al pământului şi

177
al mării, pe Făcătorul tuturor, vă închinaţi pietrei şi lemnului celui
neînsufleţit".
Atunci voievodul a poruncit la zece ostaşi să-l bată cu beţe de stejar
pe spate şi pe pântece; iar mucenicul se ruga lui Dumnezeu, zicând:
"Doamne, Iisuse Hristoase, ajută robului Tău!" Şi a venit glas de sus,
întărindu-l, şi îndată cei ce-l băteau au înţepenit şi nu puteau mai mult să
ridice mâinile lor asupra mucenicului. Voievodul, nepricepând ce să-i mai
facă, s-a gândit să trimită pe mucenic la ighemon, care atunci venise iarăşi
acolo în Bizanţ şi i-a scris o scrisoare astfel: "Minunatului şi marelui
judecător Flachin, ighemonul Traciei, voievodul Vivian, îi zice: bucură-te!
Pe Acachie, apărătorul necuratei credinţe creştineşti, pe care l-a trimis la
mine de mai mult de douăzeci de zile Firm, tribunul oştilor Martesiei şi
care nu voia să se supună poruncilor împărăteşti, l-am muncit după legea
judecăţii şi n-am putut deloc să-l înduplecăm spre împlinirea voii
împărăteşti; dar, de vreme ce stăpânirea ta mai bine poţi să-l pedepseşti şi
să-l înfricoşezi, de aceea îţi trimit pe acest om la a ta mai mare judecată,
cu faptele cele scrise despre el, de Comentarisie".
Ighemonul, pentru că avea femeie creştină care îl îndemna în taină
cu rugăminte şi cu jurăminte ca, pe creştinii cei aduşi la el la judecată, să
nu-i muncească mult, ci degrabă să-i dea morţii, luând scrisoarea
voievodului, a poruncit să pună pe mucenic în temniţă, însă fără de
legături şi fără de pază mare. După cinci zile, ighemonul, punând înainte
pe mucenic la judecată şi poruncind a citi faptele cele despre el trimise de
voievod, s-a mirat de cruzimea aceluia şi de tăria mucenicului, ocărând pe
Vivian pentru aceea; căci pe un om ce era ostaş cu dregătoria, l-a muncit
atât de lung şi atât de cumplit, ne omorându-l îndată prin tăiere cu sabia.
Deci, văzând că nu este deloc cu putinţă să plece spre idoli pe mucenicul
lui Hristos, a poruncit să-i taie capul cu sabia, afară din cetatea
Bizanţului.
Pe când ei duceau pe mucenic spre tăiere, el striga către Dumnezeu,
zicând: "Cu cât de multe limbi aş fi voit a Te lăuda pe Tine, Hristoase,
Dătătorule de viaţă, Fiul lui Dumnezeu, Care îmi eşti atât de bun şi
milostiv mie, păcătosului, învrednicindu-mă în partea sfinţilor mucenici".
Ajungând la locul cel de tăiere şi cerând vreme spre rugăciune, şi-a
plecat genunchii şi se ruga astfel: "Slavă Ţie, Dumnezeule, laudă se cuvine
măririi Tale cea nemăsurată, că astfel Te-ai preamărit întru noi cei
însărcinaţi cu păcatele; pentru că, pe cât ne arăţi mai multe faceri de bine
şi pe cât mai mult ne ierţi păcatele noastre, pe atât străluceşte mai
luminat şi se preamăreşte slava milostivirii Tale. Fie binecuvântat numele
slavei Tale, Dumnezeule, căci pe mine, care sunt nevrednic facerilor Tale
de bine, m-ai învrednicit de atâta cinste, ca să mă numesc mucenic al lui
Hristos, şi această cinste mi-ai dăruit-o mie, nu pentru oarecare lucruri al
178
mele, ci din însăşi bunătatea şi iubirea Ta de oameni cea negrăită. Deci,
Te binecuvintez pe Tine, Doamne Dumnezeule, Sfântul lui Israel,
împreună cu Unul Născut Fiul Tău şi cu Sfântul Duh; căci a Ta este slava
şi cinstea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin".
Acestea zicându-le, şi-a plecat sub sabie capul său şi i l-au tăiat.
Astfel şi-a săvârşit pătimirea sa cea pentru Hristos, Sfântul Mucenic
Acachie; iar trupul lui cel sfânt l-au îngropat nişte oameni cucernici cu
cinste, în locul care se numea Stavrion. Acestea au fost pe timpul
împărăţiei lui Maximian, iar peste noi împărăţind Domnul nostru Iisus
Hristos, Căruia I se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea

Sfântului Mucenic Codrat, şi a celor
împreună cu dânsul
În timpul unei persecuţii împotriva
creştinilor, în secolul al III-lea, o creştină
evlavioasă cu numele Rufina a fugit din Corint
să se ascundă în munţi, ca să scape de
urmăritori. Acolo a născut un fiu, Codrat, după
care ea a murit.
Sf. Codrat şi-a trăit copilăria şi tinereţea în
sălbăticie. În adolescenţă el a cunoscut nişte
creştini de la care a învăţat despre adevărata
credinţă. Codrat a studiat gramatica şi arta
medicinii, având mare succes. Dar, cel mai mult
timp şi-l petrecea în singurătate, prin munţi, în
rugăciune şi meditaţie la Dumnezeu. Anii
treceau şi mulţi prieteni şi ucenici îl căutau
pentru un cuvânt de învăţătură. Printre aceştia
erau Ciprian, Dionisie, Anecton, Pavel, Crescent
şi mulţi alţii.
Din porunca păgânului împărat Decius
(249-251), prefectul militar Iason a sosit la
Corint ca să tortureze şi să ucidă pe creştini.
Fiind cel mai în vârstă dintre ei, Sf. Codrat a
vorbit în numele tuturor, apărând cu demnitate
credinţa în Hristos Mântuitorul, după care a fost supus torturii. În ciuda
suferinţelor inumane, el îi încuraja pe alţii, spunându-le să nu le fie frică
şi să-şi apere cu tărie credinţa.
Iason, văzând că nu-i poate convinge pe nici unul să se lepede de
Hristos, i-a aruncat pe toţi la fiarele sălbatice să fie sfâşiaţi de vii. Însă
fiarele nu s-au atins de ei. Atunci, Iason a dat ordin să-i lege de picioare la
179
trăsuri şi să-i tragă prin tot oraşul şi mulţi oameni din mulţime aruncau în
martiri cu pietre. În cele din urmă aceştia au fost condamnaţi la
decapitare cu sabia. La locul execuţiei, aceştia au cerut puţin răgaz pentru
rugăciune şi unul câte unul şi-au plecat capetele sub sabie.
Discipolii sfântului Codrat care au mai rămas, au suferit şi ei pentru
Hristos: un alt Dionisie a fost înjunghiat noaptea; Victorin, Victor şi
Nichifor au fost zdrobiţi într-o presă mare de piatră; lui Claudiu i s-au
tăiat mâinile şi picioarele; Diodor a fost aruncat în foc; Serapion a fost
decapitat iar Papiu şi Leonid au fost înecaţi în mare. Luând exemplul lor,
multe femei creştine au ales să sufere de bună voie pentru Hristos.

Tot în această zi,

pomenirea Cuviosului Nil de
Sorska
Acest cuvios s-a născut în anul
1433, într-o familie aleasă,
iubitoare de Hristos, din Moscova.
Apoi, voind să ia jugul cel bun al
nevoinţei, s-a făcut călugăr în
mănăstirea Sfântul Chiril de la
Lacul Alb. Apoi, s-a retras la linişte
şi şi-a făcut o chilie din lemn, unde
se nevoia ca un mare sihastru.
Auzind de viaţa lui curată, mulţi
tineri veneau la el şi se făceau
călugări. Aşa a ajuns sihăstria aceea
vestită în nordul Rusiei. De două ori
pe săptămână - miercurea şi
sâmbăta seara - se adunau toţi
fraţii, se făcea priveghere de toată
noaptea, iar dimineaţa ascultau
Sfânta Liturghie şi se împărtăşeau
cu Preacuratele Taine, apoi iar se
întorcea fiecare la chilia sa, cugetând la cele sfinte şi rugându-se
neîncetat. Se hrăneau din lucru mâinilor, nu primeau pe mireni, mai ales
femeile, şi evitau muncile agricole grele, vorbind neîncetat cu Hristos.
Aşa a devenit cunoscut Sfântul Nil în toată Rusia ca un mare părinte
duhovnicesc.
În anul 1503, Cuviosul Nil a susţinut la Sinod să fie scutite
mănăstirile de administrarea satelor şi a marilor terenuri agricole donate
lor, care îndepărtează pe călugări de rugăciune şi de viaţa curată în
Hristos. Dimpotrivă, el îndemna pe toţi la viaţă isihastă şi la practicarea
180
rugăciunii neîncetate. Aceasta a tulburat multă vreme Biserica Ortodoxă
din Rusia.
Cuviosul Nil s-a retras la bătrâneţe la mult iubita sa linişte, în
sihăstria întemeiată de el, ce se chema Sorska, vestită în toată Rusia de
nord, dedicându-şi ultimii ani de viaţă studierii Sfintei Scripturi şi
scrierilor Sfinţilor Părinţi.
Văzându-se bătrân şi împovărat de zile şi-a alcătuit testamentul de
înmormântare, în care scria, printre altele: "După moartea mea, aruncaţi
trupul meu în loc pustiu ca să-l sfâşie animalele şi păsările cerului, căci a
păcătuit aşa de mult împotriva lui Dumnezeu, că este întristat de
înmormântarea mea...".
La 7 mai 1508 şi-a dat sufletul său în mâinile lui Hristos, fiind plâns
mult de ucenicii săi.

Tot în această zi, po-

menirea Preacuviosului
Părintelui nostru Ioan
Psihaitul
Acest fericit din tinereţe
urmând obiceiu-rilor lui Ioan
Botezătorul şi Ilie Tesviteanul,
şi îndreptându-şi viaţa spre
aspră petrecere, a biruit
bărbăteşte războaiele demo-
nilor, curăţindu-şi mai înainte
sufletul cu curgerile lacrimilor.
Şi înduplecând pe
Dumnezeu cu privegherile cele
de toată noaptea, şi vărsând
curgeri de lacrimi, a uscat
râurile eresurilor, închinându-
se asemănării celei cinstite a
Mântuitorului Hristos. Iar
sfaturile păgânilor le-a surpat cu biruinţă, suferind cu tărie amare izgoniri
şi închisori, şi a apărat legile şi predaniile părinteşti, nesocotind legile
împărăteşti. Pentru care şi nevoindu-se cu tărie, în aceeaşi luptă ca sfinţi,
a luat cunună asemănătoare,
Vindecând trupurile şi sufletele celor bolnavi, ca cel ce a luat de la
Dumnezeu harul minunilor.

181
 Tot în această zi,
pomenirea Sfântului Alexis
Toth, mărturisitor şi
apărător al Ortodoxiei în
America
Preacuviosul nostru părinte
Alexis Toth, apărătorul credinţei
ortodoxe şi lucrător neobosit în
via Domnului, s-a născut în
Austro-Ungaria pe 18 martie
1854, într-o familie săracă din
regiunea Rusiei Carpatice şi a
murit pe 7 mai 1909 la Wilkes-
Barre, Pennsylvania, Statele
Unite ale Americii.
Ca mulţi alţii din imperiul
austro-ungar, cei din familia
Toth era de rit catolic răsăritean.
Tatăl şi fratele lui Alexis erau
preoţi iar unchiul său a fost
episcop al Bisericii Unite Greco-
Catolice. Alexis a primit o excelentă educaţie, învăţând mai multe limbi
străine, printre care rusa din regiunea carpatică, maghiara, rusă,
germană, latină şi citea în limba greacă. El s-a căsătorit cu Rosalie
Mihalich, fata unui preot şi a fost hirotonit preot în 18 aprilie 1878,
slujind ca al doilea preot al Bisericii Unite. La scurt timp soţia să a murit,
după care a urmat şi unicul lor fiu să-l părăsească, pierderi pe care sfântul
le-a răbdat cu blândeţea pe care o presupune starea de preot.
În mai 1879, Părintele Alexis a fost numit secretarul episcopului din
Presov şi administrator la Dioceză. Tot lui i s-a încredinţat şi conducerea
unui orfelinat. La Seminarul din Presov, Părintele Toth a predat Istoria
Bisericii şi Legile canonice, ceea ce l-a ajutat mult în viaţa pe care urma s-
o trăiască în America. Sf. Alexis nu a rămas mult profesor şi administrator
deoarece Domnul avea alte planuri cu el. În octombrie 1889 a fost ales
pastor al Bisericii Unite din Minneapolis, Minnesota. La fel ca un alt
Abraham, el şi-a părăsit ţara şi familia pentru a împlini voia Domnului.
(Gen 12:1).
La sosirea în America, părintele s-a prezentat autorităţii locale
romano-catolice, arhiepiscopul John Ireland, deoarece nu exista episcop
al Bisericii Unite în America în acea vreme. Arhiepiscopul Ireland
aparţinea partidului catolicilor americani care erau adepţii
“americanizării” tuturor catolicilor români. Viziunea lui de viitor s-a
182
fondat pe credinţa obişnuită, obiceiuri şi utilizarea limbii engleze în
biserică (în afară de slujbele liturgice)). Normal că parohiile etnice şi
clerul de rit non-latin nu intrau în această viziune. Astfel, când părintele
Toth şi-a prezentat referinţele arhiepiscopul l-a întâmpinat cu ostilitate,
refuzând să-l recunoască pe Alexis ca preot catolic şi nelăsându-l să
slujească în dioceza sa.
Ca istoric şi profesor de lege canonică Părintele Toth îşi cunoştea
drepturile în cadrul Bisericii Unite şi nu a acceptat deciziile nefondate ale
arhiepiscopului. În luna octombrie a anului 1890, a avut loc o şedinţă cu 8
din cei 10 preoţi ai Bisericii Unite din America la Wilkes-Barre,
Pennsylvania sub prezidarea Părintelui Toth. Deja episcopii americani
sesizau Roma cu privire la chemarea în Europa a tuturor episcopilor
Bisericii Unite din America, de teamă că preoţii şi parohiile Bisericii Unite
vor îngreuna asimilarea imigranţilor în cultura Americană. Episcopii
Bisericii Unite din Europa au refuzat să răspundă apelului de ajutor al
preoţilor.
Arhiepiscopul Ireland a trimis o scrisoare parohiilor sale, în care
dădea ordin membrilor acestora sa nu participe la slujbele părintelui Toth
şi să accepte serviciile preoţeşti ale acestuia. Aşteptându-se sa fie deportat
în orice moment, părintele Toth a explicat enoriaşilor săi situaţia,
sugerând ideea întoarcerii sale în Europa. Aceştia au refuzat categoric:
“Nu. Mai bine ne ducem la episcopul rus. De ce sa ne lăsăm călcaţi tot
timpul de străini?”. Ivan Mlinar s-a dus la San Francisco pentru a-l întâlni
personal pe Episcopul Vladimir, apoi în februarie 1891, părintele Toth şi
administratorul bisericii, Paul Podany, au mers şi ei la întâlnirea cu
episcopul. Ca urmare, Episcopul Vladimir a venit la Minneapolis în 25
martie 1891 şi l-a primit pe părintele Toth şi pe încă 361 de enoriaşi în
Biserica Ortodoxă a înaintaşilor lor. Enoriaşii au privit acest eveniment ca
o noua victorie a ortodoxiei, bucurându-se: “Slavă lui Dumnezeu pentru
multa Sa milă faţă de noi!”
Iniţiativa a venit din partea poporului, fără nicio influenţă din afară.
Biserica Ortodoxă Rusă nu a ştiut de existenţa imigranţilor Bisericii Unite
Slave în America, dar a răspuns pozitiv la cererea lor de a fi reuniţi cu
Biserica Ortodoxă.
Întoarcerea la biserica ortodoxă a Sf. Alexis şi a parohiei sale a fost
un exemplu încurajator pentru sute de greco-catolici. Exemplul a fost ca
lumânarea în sfeşnic care luminează tuturor celor din casă (Matei 5:15),
iar turma poate fi asemănată cu aluatul pe care, luându-l, o femeie l-a
ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit (Matei 13:33). Prin
predicile sale hotărâte el a smuls rădăcinile buruienilor care crescuseră în
grâul adevăratei doctrinei, demascând falsele învăţături care i-au dus
poporul în rătăcire. Chiar dacă nu a ezitat să arate cu degetul erorile
183
doctrinelor din alte biserici, părintele Alexis a avut grijă să le trezească
enoriaşilor săi vigilenţa împotriva intoleranţei. Scrierile sale şi predicile
sunt pline de admonestări referitoare la respectul faţă de aproapele şi la
ideea de a nu judeca credinţa altora. Dacă a făcut comentarii dure în
corespondenţa sa privată cu administraţia bisericii, trebuie să reţinem ca
acestea s-au făcut pentru apărarea Bisericii Ortodoxe şi a Misiunii
Americane de acuzaţii nefondate din partea unora care foloseau un limbaj
mult mai dur decât Părintele Toth. Aceşti opozanţi pot fi caracterizaţi ca
intoleranţi, nepoliticoşi, cu metode non-etice de ameninţarea la adresa lui
şi a enoriaşilor săi.
În mijlocul greutăţilor, acest herald al teologiei Dumnezeieşti şi a
doctrinei fără cusur a dat scrieri ortodoxe inepuizabile pentru noii
convertiţi, pline de sfaturi practice despre modul de trăire ortodox. De
exemplu, articolul său “Cum ar trebui să trăim în America” pune accent pe
educaţie, curăţenie, sobrietate şi prezenţa copiilor în biserică duminica şi
de sărbători.
Deşi parohia din Minneapolis a fost primită în Biserica ortodoxă în
martie 1891, abia în iulie 1892 Sfântul Sinod al Rusiei a recunoscut şi
acceptat parohia în Dioceza Alaska şi Insulele Aleutine. Rezoluţia a ajuns
în America numai în octombrie 1892. În acest timp ostilitatea religioasă şi
etnică împotrivă noilor convertiţi s-a făcut bine simţită. Părintele Alexis a
fost acuzat că şi-a vândut poporul carpato-rus şi religia sa “moscoviţilor”
pentru bani. În realitate el nu s-a bucurat de nici un suport financiar
pentru o lungă perioadă de timp, parohia sa fiind una din cele mai sărace.
Până să-i parvină salariul din Rusia, sfântul a trebuit să lucreze la o
brutărie pentru a se întreţine. Chiar dacă veniturile sale erau
neînsemnate, el nu ezita să facă pomeni celor săraci şi cu nevoi. El şi-a
împărţit banii cu alţi clerici mai săraci ca el şi a contribuit la ridicarea
bisericilor şi educaţia din seminariile din Minneapolis. Nu-i păsa de viaţa
lui, despre ce va mânca şi bea. (Matei, 6:25). Lăsând toate cele în grija lui
Dumnezeu, Sf. Alexis a urmat sfatul Mântuitorului nostru care spunea
“Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate
acestea se vor adaugă vouă” (Matei 6:33). Deci el a suportat durerile,
necazurile şi atacurile fizice cu răbdare şi bucurie spirituală, amintindu-ne
că “Dumnezeirea este mai puternică decât toate” (Înţeleptul Solomon
10:12).
Episcopii Vladimir, Nicolae, Sf. Tihon si Platon au recunoscut harul
special al părintelui Toth, trimiţându-l de multe ori sa predice şi să înveţe
poporul slav. Sf. Alexis a vizitat multe parohii ale Bisericii Unite,
explicându-le diferenţele dintre ortodoxie, protestantism, romano-
catolicism şi uniatism, subliniind că drumul spre mântuire este numai cu
Biserica Ortodoxă.
184
 La fel ca Iosua, “el şi-a călăuzit drept poporul spre convertire” (Sirah
49:2). El a ajutat formarea şi convertirea a 17 parohii, plantând o vie a lui
Hristos în America, îmbogăţindu-i roadele din ce în ce mai mult. În 1909,
anul binecuvântatei lui repauzări, mai multe mii de adepţi ai Bisericii
Unite Carpato-Ruse şi Galiciene s-au întors la ortodoxie. Acesta a fost un
eveniment major în istoria Misiunii Nord-Americane care a continuat să
contureze viitorul ortodoxiei în această ţară de-a lungul multor generaţii
ce aveau să vină.
Cine poate şti lupta duhovnicească a sfântului? Cine poate spune ce
rugăciuni a ridicat din sufletul său smerit către Dumnezeu? Sfântul Alexis
nu şi-a arătat niciodată în public evlavia ci s-a rugat lui Dumnezeu în
secret, cu lacrimi, smerenie şi zdrobire de inimă. Dumnezeu, Cel ce vede
toate câte facem în ascuns, l-a răsplătit pe sfânt (Matei 6:6). Este de
neconceput ca Sf. Alexis să-şi fi putut duce la bun sfârşit munca sa de
apostolat fără ca Dumnezeu să-l fi binecuvântat şi întărit pentru aceasta.
Eforturile Părintelui Toth au fost recunoscute şi în timpul vieţii sale.
El a primit în dar o mitră încrustată cu pietre preţioase din partea
Sfântului Sinod precum şi Ordinul Sfântul Vladimir şi al Sfintei Ana de la
Ţarul Nicolae al II-lea pentru serviciile deosebite şi devotamentul faţă de
Dumnezeu şi ţară. În 1907 a fost printre candidaţii la scaunul episcopal,
însă nu a acceptat onoarea, motivând cu smerenie că o astfel de demnitate
ar trebui să fie responsabilitatea unei persoane mai tinere şi mai
sănătoase decât el.
Pe la sfârşitul anului 1908, sănătatea Sf. Alexis a început să se
şubrezească datorită unor complicaţii mai vechi. A încercat să se refacă în
sudul oraşului New Jersey, dar s-a reîntors după puţin timp la Wilkes-
Barre, unde a fost nevoit să stea la pat timp de două luni. Vineri, 7 mai
1909 (24 aprilie pe stil vechi, după calendarul iulian) s-a dus la Domnul,
zi în care se prăznuiesc sfinţii Sava şi Alexie Pustnicul Peşterilor din Kiev.
Sf. Alexis a fost cu adevărat omul lui Dumnezeu. Care a călăuzit
mulţi imigranţi galicieni şi carpato-ruşi prin confuzia provocărilor
religioase din Lumea Nouă până la unitatea Bisericii Ortodoxe, cu ajutorul
cuvintelor pline de har şi exemplului său de viaţă. În testamentul său, Sf.
Alexis şi-a lăsat sufletul la mila lui Dumnezeu, cerându-şi iertare de la toţi
şi iertându-i pe toţi.
Sfintele sale moaşte se odihnesc acum la Mănăstirea Sfântul Tihon
din South Canaan, Pennsylvania, unde credincioşii pot veni să se închine
lor şi să-i ceară sfântului să mijlocească la Dumnezeu pentru ei.
Dragostea Sf. Alexis şi preocuparea pentru copiii săi spirituali nu a
dispărut odată cu moartea sa. Ca o concluzie la viaţa sfântului, ar fi
potrivită prezentarea uneia din intervenţiile miraculoase ale părintelui,
care s-a petrecut în anul 1993: în luna ianuarie a acelui an, un bărbat s-a
185
rugat Sfântului Alexis să-l ajute să obţină informaţii despre fiul său de
care nu mai ştia nimic de 28 de ani. Punându-şi nădejdea în îndrăzneala
sfântului la bunul Dumnezeu, omul a aşteptat răspunsul. Chiar a doua zi
fiul acestuia l-a sunat pe tatăl său. Se pare că tânărul se afla în biserică
atunci când a simţit o pornire de nestăvilit de a-l suna pe tatăl sau. Mama
sa îl dusese cu ea în alt stat schimbându-şi numele când el era un copil.
De aceea tatăl său nu a putut să le dea de urmă. Aflând de la mama sa că
tatăl său era creştin ortodox, a obţinut de la un preot ortodox numărul de
telefon al tatălui său dintr-un oraş îndepărtat. Astfel tatăl şi fiul s-au
reîntâlnit, mulţumind lui Dumnezeu şi Sfântului Alexis pentru ajutorul
primit.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Maxim

Acest fericit propovăduind pe Hristos în privelişte, şi pe mulţi
povăţuind spre dreapta credinţă, şi feluritele chinuri suferind, a fost la
sfârşit ucis cu pietre, şi ca încununare pentru acestea, s-a mutat către
Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Rufin şi

Satornin, care de sabie s-au săvârşit

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne

mântuieşte pe noi. Amin.

186
 Ziua a opta

În această lună, în
ziua a opta, pomenirea
Sfântului Măritului
Apostol şi Evanghelist
Ioan, rezemătorul pe
piept şi iubitorul de
feciorie, de Dumnezeu
cuvântătorul; adică
adunarea sfintei pulberi
ce iese din mormântul
său, numită mană
Se cuvine a şti că tatăl
cuvântătorului de Dumnezeu
era Zevedeu, iar maica sa era
Salomi, fiica lui Iosif,
logodnicul Născătoarei de
Dumnezeu. Pentru că Iosif a
avut patru feciori: pe Iacov,
pe Simeon, pe Iuda şi pe
Iosif, şi trei fiice: pe Estir, pe
Marta şi pe Salomi, care a
fost femeia lui Zevedeu şi maică a lui Ioan cuvântătorul de Dumnezeu.
Deci, Mântuitorul, era unchi lui Ioan, pentru că era frate al Salomeei, fiica
lui Iosif. Se cuvine să ştim că, în vremea în care a fost vândut Domnul
nostru iudeilor şi a fost răstignit, au fugit toţi. Dar Ioan, ca un iubit, a fost
de faţă la vânzarea şi la răstignirea Lui şi a venit la mormânt cu Petru.
Apoi a luat pe Născătoarea de Dumnezeu întru ale sale. De aceea se
zice că a avut trei maici pe pământ: întâi pe Salomi, dintru care s-a
născut; a doua, tunetul, că s-a numit "fiul tunetului"; şi a treia pe
Preasfânta Născătoarea de Dumnezeu, precum a zis Domnul: Iată Maica
ta! Şi a îngrijit-o Ioan până la adormirea ei. Apoi a venit la Efes şi a
dărâmat prin rugăciunea sa capiştea Artemidei şi a mântuit din rătăcire
patru sute de mii de bărbaţi şi femei ce slujeau Artemidei şi i-a adus la
lumină. Iar muntele pe care se află biserica cuvântătorului de Dumnezeu
se numeşte Livaton, unde, spre apus, zace Sfântul Timotei. Iar Maria
Magdalena şi cei şapte tineri din Efes sunt în muntele din apropiere, ce se
cheamă Hileon. Iar Sfânta Ermiona, fiica lui Filip, unul din cei şapte
diaconi, din cele patru proorociţe fiice ale lui, zace aproape în acel munte;
şi Audact, mucenicul, şi fiica sa, Calistena, şi alţi mucenici ce au fost
episcopi: Ariston, Tiranos, Aristovul şi Pavel cetăţeanul pustiului. Şi se
187
face prăznuirea Sfântului Ioan, în cinstita sa apostolească biserică, ce este
la locul ce se numeşte Evdomon.
Cinstita mutare a Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan,
Cuvântătorul de Dumnezeu, cel ce s-a rezemat pe pieptul Mântuitorului, a
iubitorului de feciorie şi ucenicul iubit al lui Hristos, se prăznuieşte în 26
ale lunii septembrie, unde s-a scris pe larg viaţa lui cea sfântă. În această
zi, însă, se cinsteşte numai pomenirea prafului tămăduitor, care ca
minune iese în fiecare an din mormântul lui, în ziua a opta a lunii mai şi
pe care creştinii cei de acolo îl numesc mană. Pentru că Sfântul Ioan,
trăind mai mult de o sută de ani şi ostenindu-se în bunăvestirea lui
Hristos, a ieşit împreună cu şapte ucenici ai săi din cetatea Efesului şi le-a
poruncit să-i sape un mormânt în chipul Crucii şi într-însul - precum scrie
în viaţa lui - să fie îngropat de viu. Auzind fraţii cei din cetate de aceasta,
au mers şi au săpat mormântul lui şi n-au aflat trupul Apostolului şi s-au
întors, plângându-l mult. După aceea, mergeau adeseori la mormântul lui
şi acolo îşi săvârşeau rugăciunile către Dumnezeu, chemând în ajutor şi
spre mijlocire pe Sfântul Ioan.
După aceea a început în fiecare an, în această lună şi zi, a ieşi din
mormântul lui un praf subţire făcător de minuni, pe care credincioşii
luându-l, tămăduiau neputinţele şi patimile ce erau în popor. Pentru
aceea s-a aşezat într-această zi, precum şi în luna lui septembrie, să-l
lăudăm cu bisericeşti cântări de laude şi să-l fericim pe acest plăcut al lui
Dumnezeu, care mai mult decât alţii a fost iubit lui Dumnezeu. Cu
rugăciunile aceluia să câştigăm şi noi tămăduire de bolile noastre cele
sufleteşti şi trupeşti şi să ne învrednicim a fi plăcuţi şi iubiţi lui Hristos
Dumnezeul nostru.

188
 Tot în această zi, pomenirea
Preacuviosului Părintelui nostru
Arsenie cel Mare
Cuviosul Arsenie s-a născut în
Roma cea Veche, din părinţi creştini şi
dreptcredincioşi. El a crescut în
învăţarea cărţii şi în frica lui
Dumnezeu. Ajungând bărbat
desăvârşit, s-a arătat înţelept, pentru
că a trecut bine toată învăţătura
retoricii şi a filosofiei, cunoscând
limba grecească şi latinească.
Defăimând deşertăciunile acestei lumi
şi lăsând afară înţelepciunea
elinească, a intrat în rândul clericilor,
spre slujba lui Dumnezeu, căutând
înţelepciunea cea duhovnicească, pe
care Sfântul Apostol Iacov o lăuda,
numind-o curată, paşnică, blândă,
bine supusă, plină de milă şi bună de
roduri". El a fost hirotonit diacon al
bisericii celei mari din Roma, unde
trăia în curăţie cu întreaga înţelepciune, sârguindu-se a fi vrednic locaş al
Sfântului Duh, Cel ce sfinţeşte toate. Într-acea vreme împărăţea la
Răsărit, Teodosie cel Mare; iar la Apus, în Roma cea Veche, Graţian.
Teodosie avea doi fii: Arcadie şi Onorie, cărora le căuta un învăţător
pentru ca acela să-i înveţe, nu numai înţelepciunea cea omenească, ci şi pe
cea dumnezeiască; ca să devină ei iscusiţi în filosofia păgânească şi în
înţelepciunea creştinească cea îmbunătăţită, care povăţuieşte spre iubirea
lui Dumnezeu. El a trimis în toate părţile şi ţările de sub stăpânirea sa, să
caute pe unul ca acesta; dar nu putea să-l afle, pentru că, deşi aflau
trimişii mulţi înţelepţi, totuşi nu erau cu viaţă plăcută lui Dumnezeu; şi
iarăşi, a aflat mulţi plăcuţi lui Dumnezeu, dar nu erau iscusiţi în
înţelepciunea cea dinafară.
Deci, a fost nevoit împăratul Teodosie să scrie lui Graţian, împăratul
Apusului, poftindu-l să caute în stăpânirea sa un bărbat ca acela şi să-l
trimită la dânsul să-i înveţe copiii.
Împăratul Graţian s-a sfătuit împreună cu Papa Damasus şi au zis:
"Ruşine va fi împărăţiei noastre dacă nu vom afla la noi un om înţelept şi
îmbunătăţit, precum voieşte împăratul Teodosie, care să poată învăţa pe
fiii săi filosofia şi să-i povăţuiască în frica lui Dumnezeu, cu cuvântul, cu
fapta şi cu viaţa cea plăcută lui Dumnezeu". El, căutând, n-a aflat în toată
189
Roma mai bun şi mai iscusit în amândouă înţelepciunile, în cea lumească
şi în cea duhovnicească, decât pe diaconul Arsenie, care vieţuia după
Dumnezeu, şi pe mulţi îi covârşea cu cuvântul şi cu lucrul, cu
înţelepciunea şi cu viaţa, deşi nu era tocmai tânăr. Chemându-l, i-a spus
cererea împăratului Răsăritului, poruncindu-i să meargă acolo; iar el se
lepăda în tot chipul, zicând că el a lăsat de mult înţelepciunea cea
lumească, după ce a început rânduiala slujbei lui Dumnezeu şi a uitat
scolasticeştile graiuri, neputând măcar a-şi aduce aminte, ci vrea ca în
linişte să slujească în rânduiala Bisericii şi Altarului.
Pe cât el se lepăda, pe atât împăratul cu papa îl îndemnau, sfătuindu-
l să-i asculte pe ei, într-acel lucru atât de trebuinţă împăraţilor creştini şi
Bisericii lui Dumnezeu; să înveţe pe copiii împărăteşti nu numai
înţelepciunea cărţii, ci şi buna credinţă cea creştinească, ca să nu creadă
vorbelor păgâneşti; ci să ştie, după aceea, a apăra şi a lărgi sfânta credinţă
cea creştinească. Deci, Arsenie fără să vrea s-a supus voinţei împăratului
şi a papei şi a fost trimis de ei la Constantinopol, la împăratul Teodosie cu
toată cinstea. Ajungând fericitul Arsenie la Constantinopol, a fost primit
de împăratul Teodosie cu dragoste; pentru că, văzându-l şi cunoscându-l
din chip şi din vedere că este omul lui Dumnezeu, plin de înţelepciune şi
de iubire de Dumnezeu, s-a bucurat de el foarte şi a înălţat mulţumire lui
Dumnezeu.
Aducând împăratul pe cei doi fii ai săi, pe Arcadie şi pe Onorie, i-a
încredinţat lui, zicându-i: "Tu mai mult să le fii lor tată decât mine; căci
mai mare lucru este să le dai lor bună înţelegere, decât a-i naşte pe ei.
Deci, ţi-i încredinţez bunei tale înţelegeri, înaintea lui Dumnezeu, Care
priveşte spre noi, ca să-i faci pe ei astfel precum doresc să-i am. Pune pe
chipul bunătăţii şi al înţelepciunii tale, ca un tată duhovnicesc, ca să nu se
vatăme cu nici un fel de sminteli din cele tinereşti, şi pentru aceasta va fi
ţie nădejde în Dumnezeu, fără de îndoială de răsplătire veşnică. O, cinstite
Arsenie, dacă îi vei creşte pe dânşii fără de prihană, păzindu-i în bună
învăţătură, atunci eu m-aş bucura şi aş mulţumi lui Dumnezeu. Îţi grăiesc
acestea şi-ţi poruncesc înaintea lor, ca singuri să audă şi să ia aminte. Să
nu cauţi la aceea, că sunt fii de împărat, ci în tot chipul să-i supui pe ei la
frica învăţăturii tale, pentru că voiesc, ca în toate, să se supună ţie, ca unui
adevărat părinte şi învăţător al lor şi să te asculte ca nişte fii şi ucenici".
Astfel împăratul, încredinţând lui Arsenie pe fiii săi, a poruncit ca
şcoala lor să fie aproape de palatul său, ca să-i fie cu putinţă a merge
singur adeseori la ei, să vadă şi să ştie de învăţătura şi de viaţa fiilor săi.
Iar pe fericitul Arsenie l-a cinstit, dându-i loc între senatorii săi, şi a
poruncit să-l cheme pe el tată, nu numai al fiilor împărăteşti, ci şi al lor.
Deci, Arsenie se numea tată al împăratului şi al fiilor lui. Se scrie şi
aceasta în Pateric, că fericitul Arsenie a primit pe amândoi fiii împărăteşti,
190
Arcadie şi Onorie, din scăldătoarea Sfântului Botez, adică le-a fost naş,
pentru că s-au botezat nu în pruncie, ci după ce au ajuns în vârstă
desăvârşită.
Primind Arsenie spre povăţuire pe fiii împăratului, avea mare grijă
de ei, învăţându-i cărţile greceşti şi latineşti şi spunându-le lor toată
înţelepciunea din dumnezeiasca Scriptură, îi povăţuia spre folos la
obiceiuri bune, la calea cea dreaptă şi plăcută lui Dumnezeu. Dar, mai
ales, îi învăţa pe ei în ce fel să fie, când va binevoi Dumnezeu, să le dea lor
împărăţia pământească, pentru ca ei să nu se împodobească numai cu
coroana împărătească, ci mai mult cu faptele cele bune şi milostive, cu
dreapta credinţă şi cu cucernicia cea creştinească. Pentru că împărăţia au
avut-o şi oamenii răi şi păgâni, precum au fost mai înainte împăraţii cei
păgâni; iar a fi cu faptele bune, acesta este lucrul firesc al împăraţilor
creştini, care sunt datori a plăcea şi a fi iubiţi lui Dumnezeu şi poporului;
încât să rămână pomenirea lor după ei, fericindu-se de neamuri.
O învăţătură ca aceasta le dădea lor preaînţeleptul Arsenie şi-i
cinstea pe ei ca pe nişte fii împărăteşti, îi punea pe două scaune şi el
singur îi învăţa, stând înaintea lor. S-a întâmplat într-o vreme de a mers
la ei împăratul fără de veste şi, văzând pe fii săi şezând pe scaune, iar pe
Arsenie stând înaintea lor, s-a mâhnit foarte şi a zis către Arsenie: "Oare
aşa ţi-am poruncit? Au nu ţi-am zis ca să-i ţii pe ei ca pe nişte ucenici
ascultători şi fii ai tăi; iar nu ca nişte feciori de împărat?" Fericitul Arsenie
a răspuns cu smerenie, zicând: "Împărate, fiecărui lucru i se cuvine fapta
cuviincioasă, tinereţile au trebuinţă de învăţătură, iar cinstea
împărătească avem datoria a o împlini".
De aceste cuvinte împăratul mâhnindu-se mai mult, i-a zis: "Au
doară tu îi pui pe ei împăraţi?" Aceasta zicând-o, a luat de la fii semnele
cele împărăteşti şi a pus pe Arsenie, nevoind el, pe scaun; iar fiilor le-a
poruncit ca să stea înaintea lui, zicând: "De vor învăţa a se teme de
Dumnezeu, a păzi poruncile Lui şi a-i plăcea Lui cu dreptate şi cu
blândeţe, Împăratul Cel ceresc este puternic, ca să le dea împărăţie pe
pământ, de vor fi vrednici pentru aceea. Iar de vor fi răi şi nevrednici, apoi
mai bine le va fi lor să petreacă fără împărăţie, decât să împărăţească cu
nebunie. Şi mă rog lui Dumnezeu, mai bine din copilăria lor să piară cu
moarte de pe pământ, decât ar fi răi şi ar creşte spre vătămarea sufletelor
lor şi a altora". Astfel învăţându-i împăratul, s-a dus; iar Arsenie lăuda
pentru aceea în mintea sa pe împăratul şi de atunci făcea după porunca
lui, pentru că el, şezând, învăţa pe fiii împărăteşti care îi stăteau înainte.
Petrecând el în mare cinste şi slavă, se mâhnea foarte, întristându-se
cu duhul, pentru că lui îi era urâtă slava, bogăţia şi gâlceava acestei lumi şi
avea mare dorinţă ca în linişte, în sărăcie şi în smerenie monahicească să
slujească lui Dumnezeu, rugându-se Lui cu dinadinsul, ca să-i arate lui o
191
cale lesnicioasă spre a scăpa de viaţa cea din palatul împărătesc, spre
câştigarea petrecerii celei deosebite şi pustniceşti.
Într-una din zile a aflat pe Arcadie căzut într-o sminteală
copilărească. Deci, mâniindu-se pe el, l-a bătut tare cu nişte vergi şi l-a
rănit atâta, încât să pomenească bătaia aceea până la moarte; pentru că
rămăseseră pe trup semnele acelea. Aceasta s-a făcut din purtarea de grijă
a lui Dumnezeu, ca prin acea pricină să scoată pe Arsenie din lume şi să-l
ducă la viaţa pustnicească dorită de el. Deoarece Arcadie a prins răutate
mare în inima sa asupra învăţătorului său pentru bătaia aceea şi, venind
în vârsta cea desăvârşită, se gândea cum l-ar ucide pe el. Descoperindu-şi
gândul său unui credincios spătar de-al său, îl ruga să ucidă în taină pe
Arsenie cu orice chip. Spătarul, temându-se de Dumnezeu şi de împăratul
Teodosie şi, nevoind să facă un lucru rău ca acela, deoarece şi pe Arsenie
pentru acea faptă bună a lui, iubindu-l şi cinstindu-l, i-a spus în taină
gândul cel rău al lui Arcadie şi îl sfătuia ca, precum ştie să-şi păzească
viaţa. Deci, Arsenie, fiind cuprins de mâhnire şi de frică, se ruga lui
Dumnezeu cu lacrimi, ca să-i îndrepte calea lui spre mântuire. Pe când se
ruga, a auzit noaptea un glas de sus, zicându-i: "Arsenie, fugi de oameni şi
te vei mântui". Arsenie, auzind aceasta, îndată s-a îmbrăcat în haine
proaste şi a ieşit din palatul împărătesc, neştiind nimeni. Deci, mergând la
limanul mării, a găsit, după rânduiala lui Dumnezeu, o corabie mergând
spre Alexandria şi, urcându-se într-însa, a plecat lăsându-se în voia lui
Dumnezeu.
Sosind în Alexandria, s-a dus îndată la schitul pustiei, unde,
mergând la biserică, a rugat preoţii să-l facă monah şi să-l povăţuiască la
calea mântuirii. Ei, văzându-l după faţă, după vedere şi din vorbă că este
bărbat cinstit, l-au întrebat cine este şi de unde vine. Iar el le-a răspuns:
"Sunt un om străin şi sărac!" Deci, sfătuindu-se preoţii între ei cine ar fi
putut să ia pe acela lângă sine şi să-l povăţuiască la nevoinţa vieţii
monahiceşti, l-au dus la părintele Ioan Colov şi i-au spus despre bărbatul
care venise la călugărie. Bătrânul, făcând rugăciune, a zis: "Voia
Domnului să fie!"
Şi le-au pus masa, căci era ceasul al zecelea din zi şi, şezând preoţii
să mănânce cu bătrânul, au lăsat pe Arsenie, pentru că nimeni nu i-a zis
să şadă la masă. Mâncând aceia, el stătea înaintea lor privind în jos,
părându-i-se că stă înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţilor îngeri. Deci,
bătrânul, luând dinaintea sa o bucată de pâine, a aruncat-o înaintea lui,
zicându-i: "De voieşti, mănâncă!" Bătrânul a făcut aceasta, ispitind
smerenia lui şi vrând să ştie oare cu adevărat a venit să se lepede de sine?
Arsenie a gândit în sine, zicând: Acest bătrân este îngerul lui Dumnezeu
mai înainte-văzător şi, cunoscându-mă că sunt mai rău decât un câine,
mi-a aruncat această pâine ca unui câine; deci, mi se cade ca să mănânc ca
192
un câine, hrana ce mi s-a dat. Deci, plecându-se jos, a mers pe pământ pe
mâini şi pe picioare, ca un dobitoc cu patru picioare şi luând cu gura acea
bucată de pâine, a mers într-un colţ al chiliei şi, stând acolo pe pământ, a
mâncat-o. Iar Cuviosul Ioan Colov, văzând atâta smerenie a lui, a zis către
preoţi: "Acesta va fi monah iscusit!" El a iubit pe Arsenie foarte mult
pentru smerenia lui şi îndată l-a îmbrăcat în schima monahală,
povăţuindu-l la nevoinţa cea duhovnicească. Apoi, după puţină vreme, i-a
dat o chilie aproape de sine, poruncindu-i să petreacă ca un monah
desăvârşit.
După plecarea lui Arsenie din palatul împărătesc, s-a făcut de
împăratul Teodosie multă cercetare pentru el. Pentru că împăratul s-a
mâhnit foarte mult după el şi a trimis prin toate părţile ca să-l caute, dar
n-a putut să-l afle, acoperind Dumnezeu pe robul Său, până la vremea
arătării lui spre folosul multora.
Arsenie, trăind în postire în chilia pe care i-o dăduse bătrânul, plăcea
lui Dumnezeu, cu osteneli şi cu toată fapta bună şi degrabă a întrecut pe
mulţi părinţi prin pustniceştile sale nevoinţe, rugându-se lui Dumnezeu şi
zicând: "Doamne, povăţuieşte-mă pe mine, cum să mă mântuiesc!" Atunci
iarăşi s-a auzit un glas grăind către dânsul: "Arsenie, fugi de oameni şi
petrece în linişte; căci, aceasta este rădăcina curăţiei!" Deci, sculându-se,
s-a dus mai departe în pustie pentru liniştea sa şi, făcându-şi o chilie
mică, locuia singur într-însa, sârguindu-se în tot chipul să păzească
tăcerea. Pentru aceasta, totdeauna se dădea de o parte de la tot felul de
vorbe, înălţându-şi mintea sa la cele cereşti. Adică, cu trupul era pe
pământ, iar cu duhul se împărtăşea cu puterile cele de sus, venind la
biserică numai Duminicile şi în zilele de praznic, de unde, după săvârşirea
slujbei bisericeşti, îndată se întorcea în linişte la chilia sa cea
pustnicească. El nu vorbea cu nimeni nimic, decât numai când îl întreba
cineva de vreun lucru de trebuinţă, atunci răspundea cu cuvinte scurte şi
alerga la liniştea sa. Viaţa lui era de minune tuturor părinţilor celor din
schit.
Odată l-a întrebat părintele Marcu, zicând: "Părinte, pentru ce fugi
de noi?" Arsenie i-a răspuns: "Dumnezeu ştie cât vă iubesc pe voi, dar nu
pot să fiu şi cu Dumnezeu şi cu oamenii; căci puterile cele de sus mii de
mii şi întuneric de întuneric se află în ceruri şi toţi cu o voie şi cu un gând
slăvesc pe Dumnezeu; iar voile omeneşti sunt multe pe pământ şi
gândurile de multe feluri; pentru că fiecare îşi are voia şi gândul său; deci,
nu pot să las pe Dumnezeu şi să vieţuiesc cu oamenii!" Astfel, fericitul
Arsenie, unindu-se cu Dumnezeu, se depărta de oameni şi dorea ca să nu
fie văzut şi ştiut de nimeni. Dar făclia nu putea să stea mult ascunsă sub
obroc; căci, străbătând pretutindeni vestea despre viaţa lui cea
îmbunătăţită, s-a făcut înştiinţare şi în Constantinopol despre el.
193
 După moartea dreptcredinciosului împărat Teodosie cel Mare,
împărăţind Arcadie, fiul lui, a luat înştiinţare despre Cuviosul Arsenie,
unde este şi cum vieţuieşte; deci, i-a scris, cerându-şi iertare cu smerenie
pentru păcatul său cel din tinereţe; stăruind de el ca să se roage lui
Dumnezeu pentru el şi pentru fratele său, Onorie, care luase împărăţia
Apusului, să le îndrepteze Domnul bine împărăţiile lor, dăruindu-i încă
tot birul împărătesc, care se lua din Egipt, pentru ca el să-l împartă,
precum va voi, bisericilor şi mănăstirilor şi tuturor celor ce au trebuinţă.
Dar, Cuviosul Arsenie n-a voit să-i scrie, ci prin cuvinte a răspuns
trimisului, zicându-i: "Spune celor ce te-au trimis, că aşa grăieşte smeritul
Arsenie: Dumnezeu să vă ierte pe voi, fiilor, şi împărăţiile voastre să le
îndrepteze după bunăvoia Sa şi pe voi să vă povăţuiască ca să faceţi voia
Lui. Iar ceea ce aţi scris pentru bir, de aceasta nu are trebuinţă Arsenie,
pentru că el este mort pentru lume şi să nu-l socotească nimeni că este
între cei vii". Cu un răspuns ca acesta Cuviosul a eliberat pe trimisul
împăratului, iar el se sălăşluia în pustie, în chilia sa deosebită, trăind în
tăcere şi vorbind cu Dumnezeu neîncetat prin rugăciune; iar, uneori,
povăţuia pe alţii la viaţa cea liniştită.
Mergând el într-un loc, care avea o mulţime de trestie, a aflat acolo
pe nişte fraţi şezând; iar trestia, clătinându-se de vânt, făcea zgomot mare.
Şi a întrebat pe fraţi, zicând: "De unde vine acest zgomot?" Aceia i-au
răspuns: "Trestia sună de vânt, părinte". Cuviosul le-a zis: "Apoi pentru ce
şedeţi voi aici, ascultând zgomotul trestiilor? Dacă cineva iubeşte cu
adevărat tăcerea, apoi nu poate suferi nici glasul cel de pasăre; căci şi din
acela se tulbură pacea inimii, cu atât mai mult de un zgomot ca acesta de
trestie.
Într-una din zile a venit la dânsul pentru cercetare Teofil,
arhiepiscopul Alexandriei, împreună cu oarecare boieri, şi voiau să audă
de la el cuvânt de folos. Iar stareţul, tăcând puţin, a zis către dânşii: "De
vă voi spune un cuvânt pe care îl veţi auzi, apoi voi veţi face ceea ce voi
zice eu?" Ei s-au făgăduit ca să facă aceea ce le va porunci. Şi le-a zis
stareţul: "Oriunde veţi auzi de Arsenie, să nu veniţi". Minunându-se de
cuvântul lui, s-au folosit şi s-au dus.
Arhiepiscopul a voit iarăşi să vadă pe Cuviosul Arsenie şi a trimis la
el, întrebându-l dacă îi va deschide lui chilia când va veni?" Iar stareţul a
răspuns prin trimis: "De vei veni, îţi voi deschide; iar de-ţi voi deschide
ţie, apoi voi deschide tuturor. De aceea nu voi mai şedea aici". Auzind
arhiepiscopul, nu s-a dus, temându-se să nu plece stareţul din hotarele lor
aiurea.
Un frate oarecare străin a mers la chilia Cuviosului Arsenie şi a bătut
în uşă, vrând să-l vadă. Iar stareţul, socotind că a venit ascultătorul cel ce
îl slujea, i-a deschis uşa îndată; dar, văzând pe fratele cel străin, a căzut cu
194
faţa la pământ, ca să nu-l vadă pe cel ce a venit. Fratele se ruga de stareţ
ca să se scoale de la pământ, iar el nicidecum nu voia, ci răspundea: "Nu
mă voi scula, până ce nu te vei duce de aici". Rugându-l fratele mult şi
neluându-i în seamă rugăciunea, a plecat.
Un alt frate de departe, mergând la schitul cuviosului, voia să vadă
pe Cuviosul Arsenie. Pentru aceasta ruga pe cei bisericeşti ca să-l ducă la
el, zicând: "Voiesc să vorbesc cu părintele Arsenie". Aceia i-au zis:
"Odihneşte-te, frate, până în ziua Duminicii, când va veni la biserică şi-l
vei vedea". Iar fratele le-a răspuns: "Nu voi mânca, nici nu voi bea, până
ce nu-l voi vedea". Atunci ei l-au trimis cu un frate, ca să-l ducă la chilia
stareţului.
Chilia lui Arsenie era departe de biserică ca la 50 de stadii în pustie.
Şi, mergând la el, a bătut în uşă; iar stareţul, deschizându-le, i-a primit în
chilie, dar şedea, tăcând şi căutând în jos. Au stat şi ei tăcuţi şi nici unul
dintr-înşii n-a grăit vreun cuvânt. Deci, şezând ei astfel, a zis fratele cel
bisericesc: "Eu mă voi duce înapoi, pentru că am acolo un lucru
bisericesc". Şi, sculându-se, voia să se ducă. Fratele cel străin, neavând
îndrăzneală către stareţ şi ruşinându-se a rămâne, a zis către fratele cel
bisericesc: "Voi merge şi eu cu tine". Şi, sculându-se, s-a închinat
stareţului şi a plecat, neauzind nici un cuvânt de la dânsul. După aceea l-a
rugat pe fratele cel bisericesc să-l ducă la părintele Moise, care dintre
tâlhari s-a întors la pocăinţa monahicească, şi l-a dus.
Fericitul Moise i-a primit bucurându-se, arătându-le multă dragoste;
iar după ce i-a odihnit, i-a eliberat. Atunci fratele cel bisericesc a zis către
celălalt: "Iată, am văzut pe amândoi: pe părintele Arsenie şi pe părintele
Moise. Deci, care ţi se pare mai bun?" Zis-a fratele cel străin: "Cel ce ne-a
primit cu dragoste, acela este mai bun". Auzind aceasta un oarecare din
părinţi, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: "Doamne, arată-mi lucrul acesta,
cum unul fuge de oameni pentru numele Tău, iar altul primeşte pe toţi
pentru numele Tău? Deci, care dintre ei este mai desăvârşit şi este vrednic
de mai mari daruri ale Tale?" După aceasta, a văzut părintele acela în
vedenie două corăbii mari înotând pe un râu, într-una era Cuviosul
Arsenie şi duhul lui Dumnezeu îi îndrepta corabia cu multă linişte; iar în
cealaltă corabie era Cuviosul Moise şi îngerii lui Dumnezeu erau cu
dânsul, care îi îndreptau corabia şi faguri de miere puneau în gura lui
Moise.
Această vedenie a spus-o părintele acela la toţi părinţii iscusiţi şi,
socotind, a zis că mai desăvârşit este Arsenie, cel ce tace, decât Moise, cel
ce primeşte pe străini, pentru că Arsenie petrece cu Însuşi Dumnezeu, iar
cu Moise petrec îngerii lui Dumnezeu. Aşa Cuviosul Arsenie,
înstrăinându-se de vederea şi de vorbirea omenească, cu mult mai mult se

195
ferea de vederea şi de vorbirea femeiască, precum ne va arăta cuvântul ce
urmează.
O jupâneasă oarecare, bogată, dreptcredincioasă, înţeleaptă,
temătoare de Dumnezeu şi cu viaţa cuviincioasă, auzind de Cuviosul
Arsenie, a mers de la Roma în Alexandria, vrând să vadă pe sfântul
bătrân. Acolo a primit-o cu mare cinste arhiepiscopul Teofil, ca pe una ce
era din casa celor dintâi senatori. Jupâneasa aceea a rugat pe arhiepiscop
să înduplece pe stareţ să o primească cu dragoste ca pe o străină şi să o
învrednicească binecuvântării, deoarece se ostenise atât de multă cale
pentru el. Deci, arhiepiscopul se sârguia în tot chipul, să-i mijlocească ei
acel lucru la stareţ, dar n-a putut nicidecum, pentru că se lepăda a o
vedea, dar nici nu voia să audă de femeie.
Jupâneasa, luând cunoştinţă de aceea, a poruncit să-i pună şaua pe
calul său, zicând: "Cred Dumnezeului meu că voi vedea pe Arsenie, pentru
că n-am venit să văd om, fiindcă şi în cetatea noastră sunt mulţi oameni,
dar vreau să văd prooroc. Şi de aceea am suferit atâtea osteneli pe mare".
Deci, s-a dus în pustia aceea. Când s-a apropiat jupâneasa de chilia
cuviosului s-a întâmplat, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu, de era
stareţul afară din chilie; iar ea, mergând fără de veste, a căzut la picioarele
lui. El cu mâhnire a ridicat-o şi, căutând spre dânsa cu mânie, i-a zis:
"Dacă ai voit să vezi faţa mea, vezi-o dar". Iar ea de ruşine n-a putut să
caute cu ochii spre faţa lui. Deci, stareţul a zis către dânsa: "Dacă ai auzit
de faptele mele bune, acelea îţi erau de trebuinţă să le socoteşti şi să le
urmezi. Dar de ce trebuinţă îţi era a vedea faţa mea? Şi cum ai îndrăznit să
vii atâta cale depărtată? Nu ştii oare că eşti femeie şi nu ţi se cade să ieşi
afară din casă? Pentru aceea ai venit aici ca, după ce te vei întoarce la
Roma, să începi a te lăuda către celelalte femei, zicând: "Am văzut pe
Arsenie, şi astfel vei face mare cale femeilor, care vor vrea să vină la
mine?"
Ea a răspuns: "Dacă Domnul îmi va da mie să mă întorc, nu voi lăsa
pe nimeni să vină aici, să te supere pe sfinţia ta; iar eu mă rog ca tu să te
rogi lui Dumnezeu pentru mine acum şi întotdeauna, să mă pomeneşti în
sfintele tale rugăciuni". Răspuns-a stareţul: "Mă rog lui Dumnezeu ca să-ţi
şteargă pomenirea ta de la inima mea". Auzind ea acestea, a plecat
tulburată şi, mergând în cetatea Alexandria, s-a îmbolnăvit de necaz.
Arhiepiscopul, înştiinţându-se că s-a îmbolnăvit jupâneasa, a mers la
dânsa pentru a o cerceta şi a o întreba de pricina bolii. Iar ea i-a zis: "Mai
bine mi-ar fi fost mie de n-aş fi venit aici, pentru că am rugat pe stareţul
Arsenie să mă pomenească în rugăciunile sale, iar el mi-a zis: "Mă voi
ruga lui Dumnezeu ca să-ţi şteargă pomenirea ta de la inima mea! Şi iată
eu pentru aceea mor de necaz". Arhiepiscopul a grăit către dânsa: "Nu te
mâhni de aceasta, o, fiică, că nu fără de pricină a zis aceasta sfântul stareţ,
196
pentru că tu eşti femeie, iar prin femei diavolul face multe ispite sfinţilor
bărbaţi. Deci, stareţul a zis acele cuvinte, cu dinadinsul păzindu-se de
ispitele vrăjmaşilor; iar pentru sufletul tău se roagă şi se va ruga
totdeauna". Deci, jupâneasa, mângâindu-se cu acele cuvinte, s-a
însănătoşit şi s-a dus cu bucurie întru ale sale.
Cuviosul Arsenie petrecând în liniştea sa, cu tot gândul se adâncea în
rugăciuni către Dumnezeu şi se aprindea cu dragoste de serafim către El,
încât cu totul era încălzit de fierbinţeala gândirii de Dumnezeu. Odinioară
un frate de la schit, mergând la chilia lui pentru o trebuinţă oarecare, s-a
uitat pe o fereastră şi a văzut pe stareţul, stând la rugăciune cu totul
învăpăiat ca focul, şi s-a spăimântat. Şi era vrednic fratele de vedenia
aceea căci, stând puţin, a bătut în uşă şi, ieşind stareţul şi văzând pe
fratele înspăimântat, l-a întrebat: "De mult stai aici? N-ai văzut ceva?" Iar
fratele a zis: "N-am văzut nimic". Iar el, vorbind cu dânsul pentru ce îi era
trebuinţă, l-a eliberat.
Se mai spune de acest cuvios şi aceasta. Pe când era el în palatul
împărătesc, nimeni din boieri nu purta mai bune haine decât el; iar după
ce s-a lepădat de lume, nimeni din monahi nu purta haine mai proaste
decât dânsul. Însă a păstrat încă oarecare puţină rămăşiţă din obiceiul cel
lumesc; pentru că uneori punea picior peste picior când şedea şi-l vedeau
astfel fraţii, dar nu îndrăzneau să-l îndrepteze pe el, de vreme ce era foarte
cinstit de toţi. Deci, unul dintre dânşii, părintele Pimen, a zis către ceilalţi:
"Să mergem la părintele Arsenie şi eu voi şedea înaintea lui astfel, după
cum s-a obişnuit el a şedea; iar voi să mă certaţi pe mine, ca şi cum nu aş
şedea bine, că atunci eu voi începe a-mi cere iertare şi stareţul se va
îndrepta din aceea". Deci, au mers şi a făcut aşa. Iar Cuviosul Arsenie,
cunoscând că nu se cade ca să şadă monahul astfel, de atunci s-a
îndreptat.
El era atât de smerit, încât căuta învăţătură de folos şi de la cei
simpli; pentru că, odată, vorbind cu un bătrân egiptean, cerea să-l
povăţuiască pe el, cum ar fi putut să gonească de la sine gândurile cele
neplăcute lui Dumnezeu. Văzând aceea alt frate, i-a zis lui mai pe urmă:
"Pentru ce, părinte, fiind atât de iscusit în Scriptură, ştiind bine limba
grecească şi latinească, întrebi pe un om simplu pentru îndreptarea
gândurilor tale?" Răspuns-a Cuviosul: "Învăţătura cea grecească şi cea
latinească o ştiu, iar alfabetul, pe care acel simplu îl ştie, încă nu am putut
a-l învăţa!" Aceasta o zicea sfântul, adeverind că smerenia este începătură
a tuturor faptelor bune, precum şi alfabetul este începătura cărţilor. Şi,
chiar dacă ar şti cineva toată înţelepciunea lumească, dar de nu va avea
smerită cugetare adevărată, acela nu va putea să afle mântuitoarea cale
către Dumnezeu.

197
 Cuviosul mai avea pe lângă smerenia sa şi umilinţă mare, pentru că
în toată vremea vieţii sale, şezând şi lucrând lucrul mâinilor, ţinea un
şervet în sân, cu care ştergea lacrimile cele ce curgeau din ochii lui, fiindcă
plângea întotdeauna. El petrecea lucrând toată ziua şi rugându-se toată
noaptea. Puţin somn primea câteodată. Iar când avea nevoie să doarmă,
zicea către somn: "Vino aici, robule cel rău, dar să nu zăboveşti la mine!
Astfel şezând, dormita puţin, apoi degrabă scuturând somnul de la ochi,
se scula, se ruga şi zicea către ucenici: "Monahului îi este destul să doarmă
un ceas!" Iar când venea ziua Duminicii, se scula din seara sâmbetei la
rugăciune şi, întinzându-şi mâinile în sus, lăsa soarele după sine, şi astfel
şedea până ce soarele răsărea în faţa lui.
Cuviosul se îndeletnicea cu împletirea de coşniţe şi de funii din
frunze de finic. El nu schimba apa în care îşi muia frunza cea de finic până
la anul, fără numai turna câte puţină. Şi îi ziceau lui unii din fraţi: "Pentru
ce, părinte, nu schimbi apa finicului, oare nu simţi că miroase greu în
chilia ta?" Iar sfântul le răspundea lor: "În locul tămâiei şi a mirurilor
celor binemirositoare, pe care în lume bine le-am mirosit, acum se cade să
miros putoarea aceasta, ca în ziua înfricoşatei judecăţi, să mă izbăvească
Domnul de putoarea cea nesuferită a iadului".
Pe acest părinte de multe ori îl supărau diavolii, aducându-i oarecare
ispitiri. Deci, odată, fratele care îi slujea, apropiindu-se de chilie, a auzit
pe bătrânul, strigând către Dumnezeu: "Nu mă lăsa pe mine, Doamne, că
nici un bine n-am făcut înaintea Ta! Ci dă-mi mie după darul Tău, ca
măcar de acum să pun început bun!"
S-a întâmplat odată că Cuviosul Arsenie s-a îmbolnăvit. Şi, mergând
clericii, l-au luat şi l-au adus aproape de biserică, în bolniţă, ca să-i
slujească lui. Şi l-au aşezat pe un pat cu aşternut, punând sub capul lui o
pernă moale. Deci, a mers la dânsul un frate ca să-l cerceteze şi, văzând pe
cuviosul culcat pe pat cu aşternut şi pernă moale sub cap, s-a smintit,
zicând: "Oare acesta este părintele Arsenie? Şi oare pe acest fel de pat
moale se culcă?" Şi, înţelegând aceasta preotul bisericii, a luat deosebi pe
fratele acela şi l-a întrebat pe el, zicând: "Frate, când ai fost în lume, ce
rânduială aveai? Şi ce fel ţi-a fost viaţa ta?" Iar el a zis: "Am fost păstor de
dobitoace şi mi-am petrecut zilele mele în multe osteneli şi griji".
Iarăşi l-a întrebat pe el preotul: "Dar acum cum petreci în chilia ta?"
Iar el a zis: "Vieţuiesc întru odihnă, având cele de trebuinţă şi trăind fără
de grijă". Zis-a lui preotul: "Acesta pe care îl vezi - părintele Arsenie -,
când era în lume, a fost tată al împăraţilor şi îi stăteau lui înainte o mie de
slugi. Era îmbrăcat în haine luminoase, cu brâie de aur şi cu gherdane era
încins; aşternutul lui era de mult preţ şi bogăţie la dânsul era fără de
număr. Iar tu ai fost unul dintre cei săraci, păscând dobitoacele, şi n-ai
avut o odihnă ca aceasta în lume, precum ai acum în călugărie. Deci, tu
198
acum te odihneşti după ostenelile cele din lume, iar părintele Arsenie se
osteneşte după odihna şi îndestularea cea luminoasă şi pătimeşte în
sărăcie!" Deci, fratele acela umilindu-se, s-a închinat preotului, cerându-şi
iertare şi zicând: "Cu adevărat, părinte, aşa este. Eu am venit de la
osteneli la odihnă, iar părintele Arsenie a venit de la odihnă la osteneli!"
Şi, folosindu-se fratele acela, s-a dus.
Într-o vreme a venit năvălirea barbarilor asupra părţii aceleia, şi
fugeau părinţii prin cetăţi şi prin locuri ascunse, lăsând schitul. Iar
cuviosul n-a voit să iasă din pustie la cetăţi, zicând: "Dacă Dumnezeu nu
mă va păzi pe mine, apoi pentru ce vieţuiesc pe pământ?" Şi au pustiit
barbarii schitul, iar pe Cuviosul Arsenie nici unul din barbari nu l-au
putut afla într-acea pustie, pentru că Dumnezeu acoperea pe robul Său.
Apoi, gândind în sine să nu fie lăudat de ceilalţi părinţi, că va creşte întru
dânsul oarecare slavă deşartă, a apucat calea aceea pe care au fugit şi
ceilalţi părinţi. El plângea pentru pustiirea schitului, zicând: "Lumea a
pierdut Roma, iar monahii au pierit schitul". După plecarea barbarilor,
iarăşi s-au întors părinţii la locurile lor şi, înnoind pe cele risipite, vieţuiau
ca mai înainte. Asemenea s-a întors în chilie şi Cuviosul Arsenie.
Cuviosului Arsenie i s-a adus din Roma o diată a unui oarecare boier,
rudenia lui, care, murind, i-a lăsat multe bogăţii şi averi ca să le împartă
precum va voi. Stareţul, luând acea diată voia să o rupă; dar trimisul a
căzut la picioarele lui, zicând: "Rogu-te pe tine, părinte, să nu rupi diata,
ca să nu fie căutată la mine de cei ce m-au trimis". Atunci cuviosul i-a dat
lui diata întreagă, zicând: "Eu mai înainte decât acela am murit, şi cum el
a murit de curând, mă face pe mine cu diata aceasta moştenitor al averilor
sale, fiind eu mort". Şi a întors înapoi pe trimisul acela cu diata.
Cuviosul nu locuia totdeauna în acelaşi loc; ci, uneori din pustia
schitului se muta la alte locuri mai liniştite, fugind de cei ce veneau şi-l
supărau. El petrecea la un loc ce se numea Troghin, mai sus de Babilon, în
preajma cetăţii Memfis, asemenea şi în Canopul Alexandriei şi prin alte
locuri pustii, şi iarăşi se întorcea la schit, dar nimeni nu putea să ajungă
chipul vieţuirii lui.
Şezând el în părţile cele de jos ale Egiptului şi, neputând să sufere
supărările celor ce veneau la dânsul şi-i tulburau liniştea, a voit să-şi lase
chilia şi să se ducă aiurea. Deci, neluându-şi nimic, a ieşit, zicând către cei
doi ucenici ai săi, Alexandru şi Zoil: "Tu, Alexandre, să rămâi aici, iar tu,
Zoil, să mergi cu mine la râu şi să-mi cauţi o corabie, care merge la
Alexandria şi pe urmă te vei întoarce la fratele tău, Alexandru". Deci,
ucenicii lui s-au tulburat de aceste cuvinte, însă nu îndrăzneau să întrebe
pe stareţ pentru ce să desparte de dânşii? Şi a plecat stareţul în părţile
Alexandriei, dar a căzut într-o boală mare, în care a zăcut multă vreme.
Iar ucenicii lui, Alexandru şi Zoil, cei ce rămăseseră în chilie, se întrebau
199
între ei, dacă n-a mâhnit cineva dintre dânşii pe cuviosul stareţ cu vreo
neascultare. Şi, neaflând între ei nici o pricină, se mâhneau de plecarea
stareţului. După ce cuviosul s-a însănătoşit, a zis în sine: "Mă voi duce
iarăşi la ucenicii mei". Şi, sculându-se, s-a dus.
El fiind aproape de râu şi mergând oameni mireni pe acea cale, din
întâmplare, o femeie arabă s-a atins de cojocul cuviosului; iar stareţul,
mâhnindu-se, a certat-o căci, fiind femeie, a îndrăznit de s-a atins de
haine călugăreşti. Şi i-a zis lui aceea: "Dacă eşti monah, apoi du-te în
munte pustiu!" Stareţul, umilindu-se de cuvintele ei, grăia în sine, poftind
adeseori cuvintele femeii aceleia: "Dacă eşti monah, Arsenie, du-te în
munte şi sălăşluieşte-te în pustie". Şi a mers la un loc ce se numea
"piatră", unde petreceau ucenicii lui; şi acolo l-au întâmpinat Alexandru şi
Zoil, care, căzând la picioarele lui, plângeau. Şi a plâns şi stareţul, căzând
pe grumajii lor. Ucenicii au zis către stareţ: "Ducerea ta de la noi, părinte,
multă mâhnire ne-a făcut nouă, pentru că ne ziceau părinţii: Nu s-ar fi
dus de la chilia sa părintele Arsenie, dacă ucenicii nu l-ar fi mâhnit pe el
prin a lor neascultare şi nesupunere". Grăit-a stareţul către dânşii: "Şi eu
am înţeles aceasta, fiilor, cum că părinţii astfel zic de voi, şi pentru aceasta
m-am întors la voi, şi vor zice acum părinţii de mine: "Porumbelul cel ce a
zburat din corabia lui Noe, neaflându-şi odihnă picioarelor sale, iarăşi în
corabie la Noe s-a întors". Şi s-au mângâiat ucenicii şi au petrecut toţi
împreună până la sfârşitul vieţii cuviosului.
Cuviosul Arsenie, şezând în chilia sa, i s-a descoperit lui de la
Dumnezeu acestea: El a auzit un glas, zicând către dânsul: "Ieşi din chilie,
ca să-ţi arăt lucrurile omeneşti". Ieşind stareţul, s-a făcut ca într-o uimire
şi a văzut pe îngerul lui Dumnezeu, luându-l de mână şi ducându-l la un
loc şi i-a arătat lui un om arap, tăind lemne şi făcând o sarcină mare; iar
arapul se încerca să ia sarcina aceea pe spate şi s-o ducă, dar nu putea,
fiindcă era grea. Deci el, în loc ca să ia lemne din sarcină şi să o facă mai
uşoară, iarăşi tăia lemne şi adăuga la sarcină şi o făcea mai grea decât
întâi. Şi iarăşi, încercând s-o ridice şi neputând, mai multe lemne punea şi
îngreuna sarcina.
Îngerul Domnului, ducând pe fericitul Arsenie de acolo, i-a arătat lui
un alt om care, stând la un puţ, scotea apă şi o turna într-un vas crăpat şi
spart. Apa curgea afară din vasul crăpat şi spart. Apa curgea din vas şi se
întorcea înapoi în puţ, iar cel ce o scotea, se ostenea în zadar. Iarăşi
îngerul a arătat stareţului altă vedenie: Se vedea o biserică stând deschisă
şi doi bărbaţi călări pe cai, ducând o bârnă în curmeziş, amândoi voiau să
treacă prin uşile bisericii, dar nu puteau, fiindcă lemnul era de-a
curmezişul; iar unul cu altul nu se învoia, ca să îndrepteze lemnul în
lungimea drumului şi să meargă înainte pe uşă. Voind amândoi deodată

200
să intre, mergeau în curmeziş, pentru aceea au rămas afară de uşi,
neputând să intre în biserica cea deschisă.
Deci, stareţul a întrebat pe îngerul ce-l ducea pe el: "Ce este această
vedenie?" Şi i-a tâlcuit lui îngerul astfel: "Aceşti oameni care au dus
bârna, cu chipul sunt bărbaţi îmbunătăţiţi, însă mândri, nevoind să se
smerească unul altuia. Pentru aceea nu intră întru împărăţia cerului, ci
rămân afară pentru mândria lor, prin care ei toată fapta lor cea bună o
pierd. Iar cel ce scotea apă şi o turna în vasul cel spart, înseamnă omul
care are fapte bune, însă de păcate nu se părăseşte; pentru aceea în deşert
se osteneşte, de vreme ce cu păcatele îşi pierde plata sa, pe care era să o
câştige de la Dumnezeu. Iar arapul care tăia lemne şi le adăuga la sarcină,
cu chipul este un om, care în multe păcate petrece şi, în loc de pocăinţă,
adaugă mai mari fărădelegi peste fărădelegile sale cele mai dinainte.
Această vedenie o spunea Cuviosul Arsenie ucenicilor săi spre folos, ca şi
cum era văzută de un alt stareţ, iar nu de el.
O altă înfricoşată descoperire, care se întâmplase altor părinţi pentru
dumnezeieştile Taine ale lui Hristos, o spunea astfel: "A fost într-un schit
un stareţ minunat cu viaţa şi slăvit între părinţi pentru faptele cele bune
ale sale. Acela, din neştiinţa sa - pentru că era prea prost şi neiscusit în
dumnezeiasca Scriptură - se smintea cu necredinţa pentru Preacuratele
Taine, zicând că pâinea pe care o primim din dumnezeiescul Altar şi
paharul, cu care ne împărtăşim, nu este adevăratul Trup şi Sânge al lui
Hristos, ci numai închipuire a Trupului şi a Sângelui Lui. Auzind aceasta
doi stareţi iscusiţi, ziceau între ei că nu cu răutate grăieşte stareţul acestea
despre Sfintele Taine, ci din prostie şi din neştiinţă; şi se sârguiau să-l
îndrepteze pe el în aceea. Ei s-au dus la dânsul şi, vorbind şi altele pentru
folosul sufletului, au început a zice şi aceasta: "Am auzit, părinte, un
cuvânt necuviincios despre un frate, că ar fi zis că pâinea pe care o primim
şi paharul pe care îl bem din Sfântul Altar, nu este Trupul şi Sângele lui
Hristos, ci numai o închipuire".
Iar stareţul a răspuns: "Eu sunt cel ce am zis aceasta". Iar ei l-au
rugat, zicând: "Să nu crezi aşa, părinte, ci într-acest chip: Nouă ne-a dat
Sfânta Biserică sobornicească a crede şi a mărturisi că pâinea este cu
adevărat Trupul lui Hristos şi vinul în pahar este adevărat Sângele Lui; iar
nu închipuire a Trupului şi a Sângelui". Pentru aceea îi aduceau multe
cuvinte din dumnezeiasca Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi, dovedind
necredinţa lui, dar în prostia sa zicea: "De nu mă voi încredinţa cu însuşi
lucrul, nu voi crede".
Bătrânii i-au zis: "Părinte, să ne rugăm dar lui Dumnezeu pentru
aceasta. Noi toţi trei postim o săptămână, ca să-ţi descopere ţie această
Taină; şi credem că-ţi va descoperi, nevoind să-ţi pierzi ostenelile tale de
mulţi ani". Stareţul a primit cu bucurie cuvântul acesta şi s-au închis
201
fiecare în chilia sa, postind şi rugându-se toată săptămâna. Stareţul acela
zicea în rugăciunea sa cea către Dumnezeu: "Doamne, Tu ştii că nu din
răutate nu cred, dar cu mintea mea proastă nu pot înţelege şi pătrunde
taina aceasta. Deci, arată-mi, după bunătatea Ta, singur adevărul, ca să
nu mă rătăcesc cu credinţa". Asemenea şi cei doi stareţi rugându-se,
ziceau: "Doamne, arată fratelui nostru această taină a Ta, ca să nu rămână
în necredinţă şi să nu-şi piardă osteneala sa cea îmbunătăţită". Dumnezeu
a ascultat rugăciunea lor şi le-a descoperit această înfricoşată taină astfel:
După ce s-a sfârşit săptămâna postirii lor şi a rugăciunilor, sosind ziua
Duminicii, au intrat toţi acei trei stareţi în biserică la dumnezeiasca
Liturghie şi împreună au stat la un loc.
Acolo li s-au deschis ochii, când s-a pus pâinea pe Sfânta Masă şi au
văzut un Prunc mic. Preotul, întinzând mâna ca să frângă pâinea, a văzut
pe îngerul Domnului pogorându-se din cer, având în mâini un cuţit, şi,
junghiind Pruncul, I-a turnat sângele în pahar. Şi când preotul frângea
pâinea, îngerul sfărâma trupul în părticele; iar când fraţii au mers să se
împărtăşească cu Sfintele Taine, a mers şi părintele care nu credea şi,
luând în mână carne crudă şi sângerată şi văzând în pahar sânge,
temându-se a strigat, zicând: Cred, Doamne, că pâinea este Trupul Tău şi
vinul este Sângele Tău.
Şi îndată carnea s-a făcut pâine şi sângele vin şi s-a împărtăşit cu
multă frică şi cu umilinţă. Părinţii i-au zis: "Ştie Hristos Dumnezeu că
neamul omenesc nu poate să mănânce carne crudă, nici să bea sânge; de
aceea îşi dă Preacuratul Său Trup sub chipul pâinii şi Sângele Său cel
făcător de viaţă sub chipul vinului, ca să-l poată primi cei ce se
împărtăşesc cu credinţă". Pentru aceasta ei au dat laudă lui Hristos
Dumnezeu, că n-a lăsat pe stareţul cel îmbunătăţit să piară cu necredinţa.
Un frate oarecare a întrebat pe părintele Arsenie pentru folosul
sufletului; iar fericitul i-a zis: "Îngrijeşte-te în tot chipul ca, cele făcute în
mintea ta, să fie plăcute lui Dumnezeu şi cu înlesnire vei birui păcatele
cele dinafară". Aceasta o zicea sfântul, arătând că toate patimile păcatelor
se nasc din voinţa minţii şi din gândurile cele spurcate ale ei, care,
primindu-se în inimă, se ţin cu îndulcire. Iar cel ce-şi îndreptează mintea
sa către Dumnezeu şi izgoneşte îndată gândurile cele spurcate, îşi taie
patimile şi biruieşte poftele păcatelor".
Stareţul a mai zis: "De vom căuta pe Dumnezeu cu adevărat, El
singur va veni la noi şi-L vom vedea; şi dacă Îl vom ţine pe El la noi prin
viaţă curată, va petrece împreună cu noi".
Alt stareţ a întrebat pe părintele Arsenie: "Părinte, mie îmi zic
gândurile: ce vei face, căci eşti bătrân şi nu poţi să posteşti, nici să te
osteneşti pentru bătrâneţe? Deci, du-te de cercetează bolnavii, pentru că
acesta este semnul dragostei". Iar cuviosul, înţelegând că gândul acesta
202
este din meşteşugire diavolească, a zis acelui stareţ: "Mănâncă, bea,
dormi, nu lucra, decât numai să nu ieşi din chilia ta". Acestea le zicea,
pentru că sfântul ştia că monahul, ieşind din chilie şi apropiindu-se de
locaşurile mireneşti, îl încurcă vrăjmaşul cu multe curse, spre sminteală şi
cădere. Deci, nu se cuvine aceluia ce a murit pentru lume, să iasă afară din
chilia şi din mănăstirea sa, fără de pricină, precum cel mort nu iese afară
din mormântul său. Iar monahul care umblă afară din mănăstire, după
voia sa, este cu adevărat mort, pentru că a murit cu sufletul.
Sfântul iarăşi zicea: "Sunt mulţi care se sârguiesc a-şi păzi curăţia
trupească, de aceea îşi omoară trupul lor cu postiri, cu privegheri şi cu
multe osteneli. Dar sunt puţini cei ce-şi păzesc sufletul de spurcăciunea
păcatului slavei deşarte, de iubirea de cinste, de iubirea de argint, de
zavistie, de ura de fraţi, de mânie, de pomenirea de rău, de osândire şi de
mândrie. Unii ca aceştia, pe afară sunt curaţi cu trupul, iar cu sufletul sunt
foarte spurcaţi. Ei sunt asemenea ca mormintele cele văruite, care pe
dinăuntru sunt pline cu oase împuţite. Fericiţi sunt cei ce se sârguiesc, ca
atât trupul cât şi sufletul să le fie curate de toată spurcăciunea; pentru că
cei curaţi cu inima, iar nu numai cu trupul, sunt fericiţi, că aceia vor vedea
pe Dumnezeu.
Un frate a zis cuviosului: "Părinte sfinte, am învăţat cuvinte din cărţi
şi din psalmi şi mă sârguiesc să le citesc cu osârdie. Dar, citindu-le pe
acelea, nu am umilinţă, fiindcă nu înţeleg puterea dumnezeieştii Scripturi,
şi din această cauză mă scârbesc foarte". Răspuns-a lui fericitul: "Fiule, se
cade ca neîncetat să te deprinzi la citirea cuvintelor Domnului, măcar de
n-ai umilinţă şi nu le înţelegi puterea. Pentru că am auzit ceea ce zice
părintele Pimen şi ceilalţi Sfinţi Părinţi, că descântătorii cei ce s-au
obişnuit a descânta şerpii, ei nu înţeleg acele cuvinte pe care le grăiesc; iar
şerpii, auzind puterea cuvintelor, le cunosc cu sfinţenie şi se îmblânzesc,
dându-se în mâinile lor. Aşa facem şi noi. Măcar că nu înţelegem puterea
cuvintelor dumnezeieştii Scripturi, însă, când le avem neîncetat în gurile
noastre, auzindu-le diavolii se înfricoşează şi fug de la noi, nesuferind
cuvintele Sfântului Duh, care le-a grăit prin robii Săi, prooroci şi
apostoli".
Apropiindu-se vremea mutării lui la Dumnezeu, a zis ucenicilor săi:
"Să nu faceţi pentru mine acea pomenire, adică să puneţi masă şi să
chemaţi fraţii la mâncare şi la băutură. Numai de aceasta să vă îngrijiţi, ca
să se săvârşească aducerea dumnezeieştilor jertfe, pentru păcătosul meu
suflet". Auzind acestea, ucenicii s-au tulburat şi au început a plânge. Iar el
le-a zis: "Nu plângeţi, fiilor, că încă n-a venit ceasul sfârşitului meu, însă
este aproape". Deci, l-au întrebat ucenicii: "Părinte, cum te vom îngropa?"
Iar el le-a zis: "Nu ştiţi oare, să mă legaţi de picioare cu o funie şi să mă
aruncaţi în munte?"
203
 După ce i s-a apropiat moartea, a început a se teme şi a plânge. Şi,
văzându-l ucenicii plângând, l-au întrebat: "Oare şi tu te temi de moarte,
părinte?" El a răspuns către dânşii: "Frica aceasta cu adevărat a fost în
mine în toate zilele călugăriei mele, din ziua în care am luat asupra mea
acest chip". Şi a adormit Cuviosul părinte Arsenie, somnul cinstitei morţi,
dându-şi sfântul său suflet în mâinile Domnului, Căruia I-a slujit cu
osârdie. Auzind părintele Pimen, că s-a mutat părintele Arsenie, a
lăcrimat şi a zis: "Fericit eşti, părinte Arsenie, că ai plâns în toate zilele
vieţii tale! Pentru aceasta în veci te vei veseli; căci cel ce nu plânge aici de
voie, va plânge acolo în munci fără de voie, dar fără nici un folos!"
Se povesteşte de Cuviosul Arsenie şi aceasta: că acesta era cuvântul
lui adeseori, zicând către sine: "Arsenie, la ce ai venit aici? N-ai venit la
odihnă, ci la osteneli; nu la lenevire, ci la nevoinţă. Deci, nevoieşte-te,
osteneşte-te şi nu te lenevi". Încă şi aceasta o spunea sfântul: "De multe
ori m-am căit de cuvântul pe care îl grăiam, iar de tăcere, niciodată!"
Părintele Daniil povestea despre dânsul: "Niciodată nu voia să
grăiască vreo întrebare din carte, măcar deşi putea, fiindcă ştia bine
dumnezeiasca Scriptură; însă, tăcea, ca să nu se arate înţelept în cărţi.
Nici nu scria vreo scrisoare la cineva, socotindu-se că este prost pentru
Hristos şi neştiutor. Nici de slujba altarului nu se atingea, măcar că era
sfinţit pentru aceasta, ci cu monahii cei nesfinţiţi se apropia la
dumnezeieştile Taine; şi aceasta o făcea din smerenia sa cea mare. Iar
când mergea în biserică la soborniceasca cântare, se ducea după un stâlp,
ca nici el să nu vadă pe cineva la faţă, dar nici faţa lui nimeni".
Vederea lui era îngerească, ca şi a lui Iacov cel din Legea Veche; cu
totul era cărunt, curat la trup şi uscat din înfrânarea cea mare şi barba
mare până la brâu; iar perii de la ochi îi căzuseră din cauza plânsului din
toate zilele; era înalt la stat şi gârbov la bătrâneţe. El a avut un sfârşit
fericit, vieţuind în călugăreştile osteneli cincizeci de ani; cu postul şi cu
rugăciunile plăcând lui Dumnezeu. În schit a petrecut patruzeci de ani,
zece ani la un loc ce se numea Troghin, mai sus de Babilon, în spatele
cetăţii Memfis, iar trei ani a vieţuit în Canopolul Alexandriei. Întorcându-
se iarăşi în Troghin a petrecut doi ani şi a adormit acolo întru Domnul,
având vârsta de o sută de ani şi mai bine. El a fost bărbat bun, plin de
Duhul Sfânt şi de credinţă. Cu ale cărui sfinte rugăciuni să ne învrednicim
şi noi a câştiga iertare de păcate şi viaţa veşnică de la Hristos Domnul
nostru, Căruia I se cuvine slavă împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, în
veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Cuvioase Emilia

204
 Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Mil făcătorul de
cântări, care cu pace s-a săvârşit

Tot în această zi, pomenirea cohortei ostaşilor, care de

sabie s-au săvârşit

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne

mântuieşte pe noi. Amin.

205
 Ziua a noua

În această
lună, în ziua a
noua, pomeni-
rea Sfântului
Slăvitului Proo-
roc Isaia
Sfântul
Prooroc Isaia era
de neam din
Ierusalim şi se
trăgea din semin-
ţia împăraţilor
iudei. El era fiul
lui Amos, nu al
Proorocului
Amos, pentru că Proorocul Amos era de neam tecuntean şi păstor de
dobitoace; iar nu ierusalimnean din casă împărătească, fiind cinstit între
sfinţii prooroci. Amos, tatăl lui Isaia, era unul din rudeniile împăratului
Ierusalimului, frate bun cu Amesie, împăratul iudeu, care nu era numărat
între sfinţii prooroci.
Isaia, fiul lui, crescuse în frica lui Dumnezeu, învăţând legea
Domnului. După ce a ajuns la vârsta cea desăvârşită, s-a însoţit cu o
femeie după lege şi a născut fiu, precum singur zice de aceasta: "M-am
apropiat de proorociţă", adică de soţia mea, cea luată din ceata
fecioarelor, pentru a petrece împreună; şi, care, până la vremea nunţii
slujea în biserica Domnului, cu fapte bune şi sfinte, deprinzându-se a se
ruga neîncetat lui Dumnezeu; şi se învrednicise de darul proorociei,
pentru viaţa ei cea plăcută Lui. Ea este numită proorociţă pentru două
lucruri: întâi pentru că este soţie de prooroc, iar al doilea pentru că
singură a luat darul proorociei de la Dumnezeu. Şi a zămislit în pântece de
la bărbatul său, proorocul Isaia, şi a născut fii.
Deci, Isaia a zis: Iată, eu şi pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu.
Aici, după înţelegerea tâlcuitorilor, vorbeşte despre fiii săi cei fireşti şi se
pomeneşte în proorocia lui Iacov, fiul lui. Iar fericitul Ieronim spune de
proorocul Isaia, din povestire ebraică şi aceasta: "El a fost, după maică,
moş al împăratului Manase, muncitorul său; pentru că din fiica lui Ofovia,
cea însoţită cu împăratul Ezechie, s-a născut Manase. Sfântul Isaia a
început a prooroci în împărăţia lui Azaria, împăratul Iudeii, care, în
Sfânta Scriptură, se numeşte Ozia.

206
 Acel împărat a fost fiul lui Amesie împăratul şi nepot al lui Amos,
tatăl lui Isaia. Deci, Sfântul Isaia a proorocit în zilele împăratului Azarie,
numit şi Ozia, fiul lui Amesie, în zilele împăratului Ioatam, fiul lui Ozia, în
zilele împăratului Ezechie, fiul lui Ahaz, în zilele împăratului Ahaz, fiul lui
Ioatam şi în zilele împăratului Manase, fiul lui Ezechie, de la care a şi
pătimit.
Dar cum şi ce a proorocit el, este destul de arătat în cartea lui cea
scrisă pe larg, în care este arătată şi viaţa lui cea plăcută lui Dumnezeu. El
a fost atât de bineplăcut lui Dumnezeu, încât s-a învrednicit a-L vedea
şezând pe scaun înalt şi preaînălţat, Căruia împrejur Îi stăteau serafimii
cei cu câte şase aripi, strigând: Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot; plin
este cerul şi pământul de slava Lui. Iar când Isaia proorocul a văzut
aceasta, s-a umplut de spaimă şi a zis în sine: O, ticălosul de mine, m-am
învrednicit a vedea pe Domnul Savaot cu ochii mei, fiind om, având buze
necurate şi petrecând în mijlocul poporului, cel ce are buze necurate.
Şi s-a trimis la dânsul unul din serafimi, având în mâini un cărbune
aprins, pe care îl luase cu cleştele din altar şi s-a atins de buzele lui,
zicându-i: Iată, s-a atins acesta de buzele tale şi va şterge Domnul
fărădelegile tale şi păcatele tale le va curăţi. După aceasta a auzit Sfântul
Isaia glasul Domnului, grăind către dânsul: Pe cine voi trimite şi cine va
merge la poporul Meu. Şi a zis Isaia: Iată, eu sunt Doamne. Trimite-mă
pe mine! Şi l-a trimis pe el Domnul la poporul Său, ca să îndemne pe cei
păcătoşi la pocăinţă şi să le spună lor cele ce vor să fie, adică vor lua multe
feluri de pedepse, de nu se vor pocăi; iar de se vor întoarce la Dumnezeu
cu pocăinţă, vor primi milă şi iertare.
Deci, a proorocit Sfântul Isaia despre multe feluri de lucruri, precum
şi despre robia Galileei şi a Samariei de către asirieni; despre năvălirea lui
Senaherim asupra Iudeei, despre stricarea multor ţări şi cetăţi cu multe
feluri de războaie; dar, mai ales, a proorocit despre zămislirea şi naşterea
lui Hristos din Preacurata Fecioară, prin Care s-a mântuit neamul
omenesc. El a zis: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte Fiu şi vor
chema numele Lui, Emanuel, care se tâlcuieşte cu noi este Dumnezeu. Şi
iarăşi: Ieşi-va toiag din rădăcina lui Iesei - Preacurata Fecioară - şi floare
din rădăcina lui va creşte - Hristos - şi va odihni peste dânsul Duhul lui
Dumnezeu, Care din Tatăl este şi spre Fiul Se odihneşte. Şi iarăşi: Prunc
S-a născut nouă şi Fiul S-a dat nouă, a Cărui stăpânire s-a făcut peste
umărul Lui; şi se cheamă numele lui, Înger de mare sfat. Asemenea a
proorocit şi despre patimile lui Hristos, zicând: Acesta, poartă păcatele
noastre şi pătimeşte durere pentru noi. Răpitu-S-a pentru păcatele
noastre şi a fost muncit pentru fărădelegile noastre şi cu rana Lui noi
toţi ne-am vindecat. Ca o oaie spre junghiere S-a adus şi ca un miel fără
de glas împotriva celui ce-L tunde pe El; aşa nu Şi-a deschis gura Sa...
207
 Chiar şi despre Crucea lui Hristos mai înainte a vestit, zicând: Slava
Libanului va veni la tine, Ierusalime, cu chiparos, cu perg şi cu cedru, ca
împreună să preamărească locul cel sfânt al Meu, zice Domnul - şi locul
picioarelor Mele îl voi preamări. El a mai vestit a doua înfricoşată venire
a lui Hristos, zicând: Iată, Domnul va veni ca focul şi carele Lui ca
viforul, ca să dea cu mânie izbândirea Sa şi certarea în văpaie de foc.
Căci cu focul Domnului se va judeca tot pământul.
Proorocul Isaia petrecea întru defăimarea lumii; pentru că deşi era
rudă cu împăraţii Iudeii şi putea să aibă multe bogăţii şi slava lumii
aceştia, însă pe toate acelea le-a trecut cu vederea pentru Dumnezeu şi
petrecea cu soţia sa cea plăcută lui Dumnezeu, în sărăcie de bunăvoie şi
smerenie, în înfrânare mare şi în viaţa cea aspră a trupului. Haina lui era
un fel de sac făcut din păr, pe care îl punea pe trupul gol; una pentru
smerenie, alta pentru omorârea trupului, iar alta, ca să dea oamenilor
celor păcătoşi chip de pocăinţă. Şi cu un chip smerit ca acela, ruga pe
Dumnezeu pentru dânşii.
Altădată a umblat gol trei zile prin mijlocul Ierusalimului,
neruşinându-se de mulţimea poporului, nici necinstindu-şi neamul său
cel bun. Aceasta a făcut-o după porunca Domnului; pentru că împăratul
Ezechie împreună cu Ierusalimul, când a venit Sargon şi Senaherim,
împăratul asirienilor, asupra Iudeei cu putere multă, nădăjduia mai mult
spre ajutorul Egiptului şi al Etiopiei - pentru că se obişnuiseră iudeii de a
câştiga ajutor mai mult de la egipteni şi de la etiopieni, decât a cere
ajutorul lui Dumnezeu. Atunci Sfântul Isaia a sfătuit pe împărat şi pe
popor, ca să alerge spre Dumnezeu mai mult decât spre oameni şi de la
Cel Preaînalt să ceară şi să nădăjduiască ajutor; iar nu de la aceia, care
singuri nu pot să se apere, pentru că s-a apropiat şi de ei pierzare. El a
proorocit şi de pieirea Egiptului şi a Etiopiei, care are să vină asupra lor,
tot de la acelaşi împărat al asirienilor, Senaherim. Şi ca proorocia lui să fie
încredinţată tuturor, a mers gol prin toată cetatea; pentru că s-a făcut
către dânsul cuvântul Domnului, zicându-i: Mergi şi leapădă sacul de pe
mijlocul tău şi scoate încălţămintele tale din picioare.
Iar proorocul a făcut aşa, umblând gol şi desculţ trei ani, spunându-
le cu cuvintele şi arătându-le cu goliciunea sa că se vor lipsi iudeii de
ajutorul Egiptului şi al Etiopiei, spre care în zadar se nădăjduiesc şi, cum
că, cu un chip ca acesta, egiptenii şi etiopienii se vor duce în robie goi.
Pentru că a grăit Domnul: "Precum a umblat robul Meu, Isaia, gol şi
desculţ, aşa va duce împăratul asirienilor pe robiţii Egiptului şi al Etiopiei,
pe tineri şi pe bătrâni, goi, desculţi şi descoperiţi spre ruşinea Egiptului".
Proorocul Isaia a închipuit cu acea goliciune a sa, goliciunea lui
Hristos Domnul nostru, Care a fost dezgolit pe Cruce în privirea tuturor,

208
pe care El a voit a o suferi pentru goliciunea lui Adam, ce a cunoscut-o în
rai, după călcarea poruncii lui Dumnezeu.
Proorocia lui Isaia despre Egipt şi despre Etiopia s-a împlinit îndată;
pentru că Senaherim, împăratul asirienilor, auzind că Toroc, împăratul
Etiopiei, vine asupra lui, ajutând iudeilor, s-a întors împotriva lui şi,
biruindu-l, a supus împărăţiei sale pământul Egiptului şi al Etiopiei; iar
după aceea a mers asupra Iudeei, oştindu-se şi luând multe cetăţi. El se
lăuda că va lua Ierusalimul şi pentru aceasta hulea pe Dumnezeu Cel Înalt
prin voievodul său, Rapsac, pe care îl trimisese cu putere multă contra
împăratului Ezechie.
Proorocul Isaia era şi mare făcător de minuni, căci, Ierusalimul fiind
ameninţat de înconjurarea celor de altă seminţie, din cauza lipsei de apă,
el, cu rugăciunea sa - precum scriu despre aceasta Sfântul Epifanie şi
Sfântul Dorotei al Tirului -, a scos un izvor de apă de sub muntele
Sionului. Şi s-a numit izvorul acela "Siloam", adică trimis; căci de la
Dumnezeu s-a trimis poporului cel însetat acel izvor, pentru prooroceştile
rugăciuni. Izvorul acela era minunat, pentru că izvora apă numai iudeilor;
iar celor de altă seminţie se făcea uscat. Sfântul prooroc a izbăvit cu
rugăciunea sa cetatea Ierusalimului de înconjurarea barbarilor; pentru că
într-o noapte, a ieşit îngerul Domnului şi a ucis din oastea asirienilor o
sută optzeci şi cinci de mii. Deci, Senaherim, sculându-se dimineaţa şi
văzând atâta mulţime de trupuri moarte, s-a înspăimântat şi a fugit cu
ruşine de la Ierusalim şi s-a aşezat în Ninive, unde a fost ucis de fiii săi.
Sfântul Isaia a tămăduit pe împăratul Ezechie de o boală, de care se
îmbolnăvise de moarte; şi i-a spus aceluia de la faţa Domnului, că pentru
rugăciunile şi lacrimile lui, i se mai adaugă la viaţă încă cincisprezece ani.
Şi a fost pentru aceasta, că soarele s-a întors înapoi pe fiecare zi cu zece
trepte, adică la zece minute, care se arăta în ceasornicul de pe zid.
Deci, ziua aceea a fost mare durere după asemănare; însă nu după
asemănarea acelei zile, în care odată Isus al lui Navi a oprit soarele în loc,
când a biruit pe vrăjmaşi. O minune ca aceasta a înspăimântat toată
lumea, încât Merodah Valadan, fiul lui Valadan, împăratul Babilonului, a
trimis o scrisoare şi soli cu daruri în Ierusalim, la Ezechie, împăratul
Iudeei, întâi ca să-l cerceteze pe el, căci auzise că a fost foarte rău bolnav
şi se sculase; iar al doilea, ca să întrebe de minunea ce se întâmplase, că
soarele s-a întors înapoi şi iarăşi s-a îndreptat în calea sa, deoarece se
făcuse ştire despre aceea la împăratul Babilonului, că pentru Ezechie se
făcuse acea minune. Ezechie s-a bucurat foarte mult de trimişii
împăratului Babilonului şi le-a arătat toate bogăţiile casei sale, care lucru
n-a fost plăcut Domnului. Deci, a venit la el Sfântul Prooroc Isaia şi i-a zis:
"Ce au văzut în casa ta bărbaţii ce veniseră din Babilon?" Ezechie a

209
răspuns: "Toate câte sunt în casa mea le-au văzut şi nu a fost în casă nici
un lucru din cămările mele, pe care nu l-ar fi văzut".
Isaia i-a zis: "Ascultă cuvântul Domnului Savaot: Vor veni zile, când
babilonienii vor lua toate cele din casa ta şi toate câte au adunat părinţii
tăi până în această zi, le vor duce în Babilon şi nu vor lăsa nimic; încă vor
lua şi din fiii tăi pe care i-ai născut şi îi vor duce în Babilon, unde îi vor
face servitori în casa împăratului Babilonului". Această proorocie a
Sfântului Isaia s-a împlinit mai pe urmă, iar împăratul Ezechie s-a sfârşit
în pace şi a fost îngropat împreună cu părinţii săi.
După sfârşitul împăratului Ezechie a luat împărăţia Iudeei, Manase,
fiul lui Ezechie, fiind în vârstă de doisprezece ani şi făcând vicleşug
înaintea ochilor Domnului. Pentru că, după ce a venit în vârstă
desăvârşită, a început a umbla nu după poruncile Domnului, ci după
urâciunile păgâneşti. Fiindcă a zidit capişte idolilor şi altar lui Baal şi se
închina idolilor celor ciopliţi, iar casa Domnului a spurcat-o cu jertfe
idoleşti şi pe fiii săi i-a trecut prin foc, după cum făceau închinătorii de
idoli. El se îndeletnicea cu vrăji şi basme, răzvrătind poporul Domnului şi
ducându-i pe ei, împreună cu sine, la închinarea de idoli; iar pe cei ce nu
se învoiau la voia lui cea păgânească, îi ucidea. El a vărsat foarte mult
sânge nevinovat, până ce Ierusalimul s-a săturat de mult sânge; pentru
care lucru, mustrându-se şi ocărându-se de Sfântul Prooroc Isaia, s-a
pornit spre mânie. Asemenea şi boierii Ierusalimului şi mulţi din popor s-
au umplut de mânie asupra proorocului lui Dumnezeu, de vreme ce,
mustrându-i pentru acele păcate grele, îi numea boieri ai Sodomei şi ai
Gomorei, zicându-le: Ascultaţi cuvântul Domnului, boieri ai Sodomului,
luaţi aminte la legea lui Dumnezeu, popoarele Gomorului.
Acestea le zicea pentru apucăturile lor cele rele, deoarece prin faptele
lor cele necurate, se asemănau cu Sodoma şi cu Gomora. Deci, toţi,
împreună cu împăratul, nesuferind o mustrare ca aceea, căutau să ucidă
pe sfântul. Astfel, Sfântul Prooroc Isaia a fost tăiat la câmp, afară din
Ierusalim, cu fierăstrăul de lemn, din porunca împăratului Manase. Şi
aşa, Isaia, marele prooroc al lui Dumnezeu, s-a sfârşit muceniceşte la
adânci bătrâneţi, având o sută douăzeci şi şase de ani. El este lăudat de
Isus al lui Sirah, astfel: Domnul a izbăvit pe poporul Său prin mâna lui
Isaia; a biruit oştile asirienilor şi le-a sfărâmat îngerul Lui; căci Ezechie
a făcut plăcere înaintea Domnului şi s-a întărit pe căile lui David, tatăl
său, pe care le-a poruncit Isaia, proorocul cel mare şi credincios în
vedeniile sale: În zilele lui soarele s-a tras înapoi şi a prelungit viaţa
împăratului cu mare duh, a văzut pe cele de pe urmă şi a mângâiat pe
cei ce se tânguiau. În Sion până în veac a arătat pe cele ce vor fi şi pe cele
ascunse.

210
 După uciderea proorocului Isaia, trupul lui cel cinstit, luându-l unii
din cei temători de Dumnezeu, l-au îngropat aproape de izvorul acela al
Siloamului, pe care Sfântul Isaia l-a scos cu rugăciunea sa. Pentru aceasta
l-au pus pe el acolo ca, cu rugăciunile proorocului lui Dumnezeu, Isaia, şi
după moartea lui, să izvorască neîncetat apa Siloamului. Lângă izvorul
acela, a fost zidită o scăldătoare, la care orbul din naştere a căpătat
vedere, punând pe ochii lui tina cea făcută din scuipat de Domnul nostru
Iisus Hristos, şi care a fost trimis ca să se spele. Chiar până astăzi apa
aceea are o putere tămăduitoare, pentru că se povesteşte de cei ce
cercetează Sfintele Locuri ale Ierusalimului că, saracinii, care acum
locuiesc acolo cu voia lui Dumnezeu, fiind din firea lor puturoşi cu
trupurile - ca şi caprele -, îşi spălau copiii în apa Siloamului, şi chiar ei se
spălau, şi goneau acea putoare. Încă şi celor bolnavi de ochi li se aduce
mare ajutor din apa aceea, cu rugăciunile Sfântului Prooroc Isaia şi cu
darul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia se cuvine slava în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea

Sfântului Mucenic Hristofor
Mărturisitorul, a Sfintelor Muceniţe
Calinica şi Achilina care au crezut în
Hristos prin Mucenicul Hristofor şi a
celor împreună cu dânşii
Luând cu nedreptate împărăţia Romei,
prearăul Dechie, la anul de la Hristos 108 şi,
punând ajutător la ocârmuirea împărăţiei pe
Valerian, îndată a pornit prigoană mare
contra creştinilor, pe care istoricii o numără a
opta. El a pornit această prigoană, cum zic
unii din istorici, din pizma ce o avea asupra
lui Filip, cel mai înainte de dânsul, care iubea
pe creştini şi îi cinstea; unii zic că Filip s-ar fi
făcut chiar creştin. Dechie, atât s-a îndrăcit cu
luptarea contra lui Dumnezeu şi atât de aspru
şi cumplit s-a ridicat asupra creştinilor, încât
a scris cărţi şi porunci nelegiuite şi nedrepte
către toţi ighemonii şi stăpânitorii cei de sub
stăpânirea lui, care erau păgâni ca şi dânsul.
El le-a poruncit ca, cu mare groază, să silească
pe cei drepţi şi binecredincioşi robi ai lui
Hristos, să jertfească idolilor şi să mănânce
bucate din cele spurcate cu sângele dobitoacelor jertfite; iar câţi nu vor să
se lepede de Hristos, mai întâi să-i pedepsească şi să-i bată cu felurite răni
211
şi să le pună asupra lor nenumărate munci; iar după aceea, să-i omoare cu
nemilostivire. Deci, toţi stăpânitorii şi ighemonii ţărilor şi cetăţilor se
sârguiau cu toată puterea să se arate bineplecaţi şi supuşi către împăratul,
având păgânii multă îndrăzneală, iar cei credincioşi erau prigoniţi şi
munciţi păgâneşte.
Într-acea vreme, un voievod al împăratului, făcând război cu alte
neamuri şi biruindu-le, a aflat într-acele neamuri un om din cei cu capul
de câine, care mănâncă oameni şi cărora noi le zicem căpcăuni; pe acela
voievodul l-a luat rob. El era înţelept la minte din fire şi cu cunoştinţă
bună, cugetând dumnezeieştile cuvinte întru inima sa; şi, văzând pe
păgâni pedepsind totdeauna pe creştini cu multe feluri de munci, se
mâhnea şi împreună pătimea durere, ca un milostiv ce era. Dar, fiindcă nu
putea să vorbească şi să mustre pe păgâni ca un om, s-a dus de la dânşii la
un loc deosebit, afară din cetate, şi, căzând la pământ, a făcut cu mintea
rugăciunea aceasta: "Doamne, Atotţiitorule, auzi smerenia mea şi arată
milostivirea Ta, spre mine nevrednicul robul Tău. Deschide buzele mele,
şi dă-mi grai omenesc, ca să pot mustra pe tiranul".
Astfel rugându-se el, îndată s-a aflat înaintea lui un om purtător de
haine albe şi a zis către dânsul: "Reprovos - că astfel se numea el mai
înainte -, s-a auzit rugăciunea ta! Scoală-te să iei darul de la Domnul".
Deci, sculându-se, s-a apropiat de buzele lui, omul acela purtător de haine
albe şi, suflându-i în gură, îndată a vorbit fără de împiedicare; şi, mergând
îndată în cetate şi văzând pe creştini muncindu-se de muncitori, l-a durut
inima, ca şi cum însuşi ar fi pătimit munci, şi a zis către păgâni aceasta:
"O, povăţuitori ai întunericului şi plini de fărădelegi, nu vă ajunge vouă că
aţi vândut sufletele voastre satanei? Ne siliţi şi pe noi, care ne temem de
Dumnezeu Cel adevărat, să pierim împreună cu voi? Eu sunt creştin şi nu
sufăr să mă închin zeilor celor deşerţi şi urâciunilor celor netrebnice".
Sfântul, zicând acestea, un slujitor cu numele Vachies, care se
întâmplase aproape de dânsul, l-a lovit peste gură; iar fericitul a zis cu
blândeţe: "Sunt legat de Mântuitorul meu Iisus Hristos şi pentru aceasta
nu-ţi fac ţie răsplătirea cuviincioasă; iar dacă m-aş mânia, nu poate să mă
biruiască nici toată împărăţia voastră cea stricată şi răzvrătită".
Deci, ducându-se Vachios în cetatea unde era împăratul, i-a vestit lui
acestea, zicând: "Sunt puţine zile de când, muncind voievodul pe creştini
după dumnezeiasca ta poruncă, s-a arătat în mijlocul poporului un uriaş
înfricoşat, tânăr cu vârsta, iar capul şi căutătura sălbatică, dinţii lui ies
afară din gură ca şi ai porcului, capul lui este de câine şi, în scurt să zic,
atât este de grozav, încât nu pot nicidecum, să-i povestesc chipul lui. El
huleşte pe zei şi împărăţia ta şi pentru aceea l-am lovit pe el cu palma
peste obraz; dar s-a lăudat, că nu se teme de toată împărăţia ta. Deci,
pentru aceasta am venit să vestesc împărăţiei tale; nu cumva a auzit
212
Dumnezeul creştinilor rugăciunile lor şi l-a trimis pe dânsul spre ajutorul
lor?"
Împăratul, mâniindu-se, a zis către dânsul: "Oare ai diavol şi pentru
aceasta ţi s-a arătat ţie într-acest chip?" Aşa a zis şi îndată a trimis două
sute de ostaşi, zicând: "Legaţi-l pe el şi astfel să mi-l aduceţi; iar dacă se va
împotrivi vouă, tăiaţi-l în mii de bucăţi şi numai capul lui să mi-l aduceţi
să-l văd, de este atât de înfricoşător precum spune ticălosul acesta".
Fericitul Reprovos s-a dus la biserica creştinilor şi, şezând dinafară la
poartă, a înfipt toiagul său în pământ şi, plecându-şi capul, s-a rugat,
zicând: "Doamne Dumnezeule, Atotţiitorule şi Atotputernice, Cela ce Te
porţi pe Heruvimi şi eşti slăvit de Serafimi şi lăudat de toţi sfinţii Tăi,
ascultă-mă astăzi pe mine nevrednicul şi porunceşte ca să înfrumuseţeze
toiagul meu ca al Sfântului Tău prooroc Aaron, ca să se arate şi spre mine
bunătatea Ta cea multă şi să mă fac întru mărturisirea Ta mai sârguitor,
ca să Te preamăresc pe Tine, Tată şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, în veci.
Amin."
Astfel rugându-se îndată, o, minune, toiagul a odrăslit! Pentru aceea,
văzând un semn minunat ca acesta, s-a întărit mai bine şi iarăşi s-a rugat,
mulţumind Domnului. Deci, ostaşii pe care îi trimisese Dechie să prindă
pe sfântul, au ajuns acolo într-acel ceas când el se ruga afară din biserică;
şi, văzându-l de departe, s-au înfricoşat de chipul lui, neîndrăznind să se
apropie de el. Iar unul din ei a îmbărbătat pe ceilalţi, zicând: "Ce ne
înfricoşăm de un om fără de arme?" Şi, ducându-se aproape de el, l-a
întrebat, zicând: "De unde eşti şi pentru ce plângi fără de mângâiere?" El
a răspuns cu smerită grăire: "Plâng pentru oamenii cei fără de pricepere,
care au lăsat pe adevăratul Dumnezeu şi se închină idolilor celor
neînsufleţiţi". Deci, după ce au auzit ostaşii că vorbeşte cu blândeţe, au
luat îndrăzneală şi au zis către dânsul: "Împăratul ne-a trimis să te
aducem legat la el, pentru că nu te închini zeilor celor vechi; ci te închini
unui oarecare Dumnezeu nou".
Reprovos a zis către dânşii: "Dacă mă veţi lăsa dezlegat, voi merge de
voia mea; iar a mă lua legat, nu puteţi, că stăpânul meu, Hristos, a
dezlegat legăturile păcatelor mele şi m-a eliberat de tatăl vostru, satana".
Ei au zis către dânsul: Dacă nu voieşti să mergi, du-te unde vrei; iar noi
vom zice către împărat, că nu te-am aflat". Sfântul a zis către dânşii: "Ba
nu! Vă rog numai pe voi să mă îngăduiţi câtva timp, până voi lua Sfântul
Botez şi atunci vom merge împreună". Iar ei au răspuns: "Cheltuiala
noastră s-a sfârşit, şi nu mai avem merinde, că te căutăm de multe zile".
Deci, sfântul le-a zis: "Aduceţi acea puţină hrană ce aveţi, ca să vedeţi
puterea Dumnezeului meu". Punând ei înaintea lui bucatele ce le aveau,
sfântul a îngenuncheat şi s-a rugat, zicând: "Doamne Dumnezeule, care ai
binecuvântat cele cinci pâini şi ai săturat popor nenumărat, auzi-mă pe
213
mine, robul Tău, şi înmulţeşte pâinile acestea, ca să vadă şi aceştia
minunile Tale şi să creadă că Tu singur eşti Dumnezeu adevărat, Care poţi
toate!"
Rugându-se el, a venit îngerul Domnului şi a zis către dânsul:
"Îndrăzneşte, pătimitorule al lui Hristos, Hristofore, că, Acela către care
te-ai rugat, m-a trimis spre ajutorul tău, să-ţi îndeplinesc toate cererile
tale". Îngerul, binecuvântând pâinile, le-a înmulţit. Atunci sfântul a zis
către ostaşi: "Mâncaţi acum, fraţilor, cât voiţi, şi să cunoaşteţi din aceasta
puterea Dumnezeului meu, care nu numai bunătăţile cele pământeşti le
dăruieşte celor ce cred în Dânsul, ci şi pe cele cereşti, fiindcă este puternic
şi preabun".
Deci, ostaşii, văzând o minune ca aceasta, s-au înspăimântat şi au
strigat cu toţii: "Mare este Dumnezeul creştinilor, Care mântuieşte pe
robii Săi!" Apoi, închinându-se sfântului, au zis: "Credem şi noi într-Unul
adevăratul Dumnezeu, Căruia I te închini, că Acela este Atotputernic şi
mulţumim ţie că te-ai arătat ca o făclie luminoasă nouă, celor întunecaţi,
şi ne-ai scos pe noi din întunericul înşelăciunii, povăţuindu-ne către
lumina adevărului. Deci, noi de acum suntem cu tine şi porunceşte-ne
nouă, ca să facem orice voieşti".
Atunci sfântul, veselindu-se, i-a învăţat din destul mântuitoarea
propovăduire a lui Dumnezeu, cât cuprinde Sfânta Evanghelie. După
aceea a plecat cu dânşii în Antichia, la Sfântul Vavila, arhiepiscopul, şi i-a
povestit toată pricina. Arhiepiscopul, mulţumind lui Dumnezeu, i-a
învăţat şi i-a botezat pe toţi, numind pe Reprovos, Hristofor, care a sfătuit
după aceea pe ostaşi să meargă la împărat. Mergând ei pe cale, îi întărea
sfântul, zicând: "Fiilor şi fraţii mei iubiţi, acum cunoaşteţi pe Dumnezeu,
în care am crescut. Deci, acum să răbdăm pentru dânsul răni şi bătăi şi să
nu ne lepădăm de El, chiar de ne-ar face orice fel de supărări; noi, însă să
stăm bărbăteşte, netemându-ne nicidecum de înfricoşările tiranilor, nici
de muncile lor cele înfricoşătoare, pentru că ne va ajuta nouă Stăpânul
nostru Hristos, în Care am crescut. Deci, legaţi-mă pe mine şi mă duceţi la
Dechie, precum v-a poruncit vouă; iar dacă vă temeţi de munci, duceţi-vă
unde vreţi, îngrijindu-vă de mântuirea voastră". Ei, auzind aceasta, au
lăcrimat şi n-au voit să lege pe dascălul şi pe povăţuitorul lor către
adevărata credinţă. Dar, de vreme ce el a voit şi a primit, ei l-au legat.
Ajungând la palatul împărătesc şi, văzând Dechie pe sfântul, s-a
înfricoşat atât de mult, încât puţin a lipsit de n-a căzut de pe scaun. Atunci
a zis sfântul către el: "O, preanenorocită şi stricată împărăţie, dacă te-ai
temut de mine, robul lui Dumnezeu, slabule şi fricosule, apoi cum vei
răbda mânia Lui în ceasul judecăţii, când te vor trage diavolii la divanul
cel înfricoşat, ca să răspunzi pentru sufletele care le-ai pierdut?"

214
 După ce tiranul cu anevoie şi-a venit în fire, a întrebat pe Hristofor,
mărturisitorul lui Hristos, care-i este credinţa, neamul şi numele. Iar el a
răspuns: "Sunt creştin şi mai înainte mă numeam Reprovos, iar acum, din
Sfântul Botez, mă numesc Hristofor. Neamul meu se arată din faţa mea şi
mă nevoiesc pentru Hristos Domnul meu; deci nu mă plec poruncilor tale
cele păgâneşti". Dechie a zis către dânsul: "Rece şi rău nume ţi-a dat, care
nu te foloseşte pe tine, ticălosule". Iar sfântul a zis către dânsul: "Rece este
numirea voastră, nebunilor, că aţi lăsat pe Dumnezeul Cel adevărat şi vă
închinaţi pietrelor". Dechie iarăşi i-a zis: "Fie-ţi milă de trupul tău şi
jertfeşte zeilor, ca să te învrednicească de multă cinste şi să te fac popă al
lor, ca să nu pieri cu nedreptate. La acestea sfântul a răspuns: "Să nu fie să
mă lepăd eu de adevăratul Dumnezeul meu, o, prea fărădelege tiran şi să
mă închin idolilor celor deşerţi! Bunătăţile tale să le ai tu! Cei deşerţi de
minte şi cei de o minte cu tine sunt nebuni. Mie nu-mi este milă de trupul
meu, precum ai zis, ci de suflet, ca un înţelept. Deci, pentru dânsul slujesc
şi mă închin Dumnezeului Celui fără de moarte; iar zeii tăi cei cu nume
mincinos sunt diavoli şi vă amăgesc, ca să vă ia sufletele voastre şi să le
ducă în pierzare; deci, să nu ai pentru mine nici o nădejde, că mă voi pleca
voinţei tale celei fără de Dumnezeu; pentru aceea fă cu mine ce voieşti".
Împăratul, mâniindu-se, a poruncit să-l spânzure de părul capului,
legându-i o piatră de picioare, şi să-l împungă cu suliţele peste tot trupul.
Sfântul, pătimind acestea, răbda vitejeşte şi zicea către tiran: "Nu mă plec
ţie, păgânule, nu mă închin zeilor tăi, nici nu bag în seamă muncile şi
rănile tale, ca de nişte lucruri trecătoare, pentru dragostea Hristosului
meu, Care îmi va răsplăti cu bunătăţile cele vrednice pentru aceste munci,
pe care le rabd pentru Dânsul; iar pe tine, o, ticălosule, te aşteaptă focul
cel veşnic, pe care îl vei moşteni împreună cu diavolii, cărora le slujeşti".
Atunci împăratul, mâniindu-se şi mai mult, a poruncit să-i ardă
subţioarele cu făclii aprinse. Făcându-se acestea, l-a sfătuit pe Dechie
oarecare din boieri, să-i vorbească cu cuvinte bune, doar îl va asculta şi-l
vor avea în războaie ajutător. Deci, dezlegându-l, împăratul l-a rugat,
zicându-i: "Mărturiseşte pe zei, bunule om, că voiesc să te am drumeţ la
carul meu". Zis-a sfântul către dânsul: "Fă-te creştin şi mă vei avea
drumeţ la carul tău şi vei împărăţi cu Hristos în veci".
Văzând împăratul că se osteneşte în deşert, a poruncit să aducă două
femei desfrânate foarte frumoase, împodobite cu haine de mult preţ
lucrate cu aur şi cu mărgăritare şi stropite cu miruri şi cu arome
binemirositoare. Pe acelea le-a închis împreună cu sfântul, într-o cameră
împărătească şi vicleanul Dechie le-a făgăduit mulţi bani, dacă îl vor
îndupleca pe el să se închine idolilor.
Îndată ce le-a închis, sfântul a îngenuncheat şi s-a rugat, zicând:
"Vezi, Doamne, cum au întins cursă şi sminteli picioarelor mele;
215
izbăveşte-mă de cei nedrepţi şi păzeşte-mă de aceste ispite. Aşa, Doamne,
să nu mă părăseşti pe mine robul Tău, căci a Ta este slava în veci. Amin".
Şi, sculându-se, a întrebat pe acele femei ce voiesc, iar ele, văzându-l,
s-au înfricoşat şi şi-au întors faţa lor la perete. El, iarăşi le-a întrebat cu
blândeţe acelaşi lucru. Ele i-au răspuns: "Împăratul ne-a trimis pe noi să
te sfătuim ca să-l asculţi şi să te închini idolilor, ca să nu te omoare cu
moarte cumplită". Sfântul le-a zis: "Eu nu mă tem de această moarte
vremelnică, ca să împărăţesc cu Hristosul meu în veci, în Care şi voi, dacă
veţi crede, va fi ferice de voi, că veţi moşteni toată desfătarea bunătăţilor
celor veşnice şi vă veţi bucura totdeauna în Rai împreună cu sfinţii".
Femeile, auzind acestea, mai mult s-au înfricoşat şi s-au sfătuit între
ele, zicând: "Dacă vom crede în Dumnezeul acestuia, ne va omorî Dechie,
iar dacă nu vom crede, ne va ucide acest om numaidecât. Deci, mai bine
este să credem în Hristos, Care ne va da acum - dacă vom muri pentru El -
viaţă veşnică şi nemuritoare". Deci, au zis către el: "Credem în Hristos şi
roagă-te Lui, să ne ierte păcatele noastre cele multe".
După aceea sfântul le-a întrebat dacă au ucis pe cineva sau de au
făcut farmece sau de au vrăjit; iar ele au zis: "Nu! Ci mai ales pe mulţi
osândiţi la moarte şi pe mulţi robi cu plata desfrânării i-am răscumpărat,
iar alt rău n-am făcut". Deci, sfântul, punându-şi mâinile cruciş pe
capetele lor, s-a rugat astfel: "Doamne Iisuse Hristoase, ajută roabelor
Tale, Achilina şi Calinica, şi fă-le pe ele oi ale turmei Tale, ca să se numere
împreună cu sfinţii Tăi; iertându-le lor câte au păcătuit în neştiinţă, căci a
Ta este slava în veci. Amin".
După rugăciune, sfântul le-a învăţat articolele credinţei; iar ele se
bucurau, slăvind pe adevăratul Dumnezeu în Care au crezut şi pe care L-
au cunoscut. Iar a doua zi, le-au dus la Dechie şi le-au întrebat de au
înduplecat pe sfântul să se închine idolilor. Iar ele au răspuns: "Noi, mai
ales am crezut în Hristos, Care este adevăratul Dumnezeu şi Mântuitor al
lumii". Iar Dechie a zis: "Precum văd şi voi v-aţi fermecat". Achilina i-a
zis: "Unul este Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul şi mântuieşte pe
toţi câţi cred în El; iar zeii tăi sunt nişte pietre nesimţitoare şi nu pot să vă
ajute vouă, decât numai vă povăţuiesc la pierzare".
Atunci Dechie, mâniindu-se, a poruncit s-o spânzure de părul
capului şi să lege de picioarele ei două pietre mari de moară. Făcându-se
aceasta, se rupeau măruntaiele ei de greutatea pietrelor şi pielea capului
s-a dezlipit şi simţea o durere foarte mare şi cumplită, pentru care s-a
întors către sfântul şi i-a zis: "Te rog pe tine, robule al lui Dumnezeu, fă
rugăciune pentru mine, căci simt multe dureri". Sfântul a înălţat mâinile
la cer, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte pe roaba Ta, să nu o
laşi a se munci mai mult, ci ia în pace sufletul ei". Muceniţa, zicând
acestea, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în ziua întâi a lunii
216
aprilie. După aceea, a zis tiranul către Calinica: "Vezi ce a pătimit aceasta,
ca o nesupusă şi potrivnică? Deci, măcar tu, înţelepţeşte-te şi jertfeşte
zeilor, ca să nu pătimeşti mai mult unele ca acestea". Deci, înţeleapta şi
buna Calinica, voind să batjocorească şi să amăgească pe tiran, i-a zis: "De
vreme ce îmi porunceşti să mă închin zeilor, sunt nevoită să mă supun
împărăţiei tale; deci, duceţi-mă la capişte, ca să-i cinstesc precum se
cuvine, după cuvântul tău împărătesc".
Împăratul, socotind că aceasta le zicea cu dinadinsul, s-a bucurat
necunoscătorul şi a poruncit să întindă haine albe de la palat până la
capiştea idolilor şi, luând pe purtătorii de suliţe, a dus pe sfânta,
bucurându-se, stropind tot drumul cu miruri bine mirositoare şi de mare
preţ. Iar când a ajuns sfânta la capişte, a întrebat pe nelegiuiţii popi: "Care
zeu este mai mare?" Ei i-au arătat pe idolul Dia, pe care, apucându-l de
mână, a zis: "Dacă eşti zeu, grăieşte şi spune-mi ce voieşti să-ţi fac, căci eu
am venit ca să-ţi slujesc". Văzând că nu-i răspunde, a strigat mai tare
către idol: "Zeu al păgânilor, vorbeşte cu mine!" Însă el nu avea nici glas,
nici auz.
Atunci ea a râs şi a zis: "Vai, mie păcătoasa, zeii s-au mâniat asupra
mea, căci i-am defăimat şi nu voiesc să vorbească cu mine, sau poate
dorm şi nu aud". Iar popii au zis: "Pocăieşte-te din tot sufletul şi te vor
ierta". Deci, mărturisitoarea şi-a scos brâul şi năframa sa şi cu acelea a
legat pe idol; apoi, căutând la cer, s-a rugat, zicând: "Doamne
Dumnezeule, Mântuitorul sufletelor noastre, ajută-mi în ceasul acesta". Şi
a tras brâul cât a putut, surpând pe idol; asemenea a tras şi pe idolul
Ieracliei şi pe al lui Apolon şi au pierit aceşti trei idoli, zdrobindu-se. Apoi
a surpat şi din ceilalţi, câţi a putut, zicând: "Fugiţi, zeii păgânilor, şi vă
prăpădiţi". Popii, văzând acestea, au prins-o ca să nu zdrobească şi pe
ceilalţi pe care îi batjocorea, zicând: Adunaţi oasele zeilor voştri şi puneţi
sare şi untdelemn, ca să-i vindecaţi". Deci, ducându-se la Dechie toţi popii
împreună cu poporul, au pârât pe mărturisitoarea credinţei creştine,
zicând: "Această îndrăcită a surpat zeii noştri şi a zdrobit pe cei mari şi
mai trebuincioşi zei şi, de n-am fi apucat să o legăm, ca o neruşinată, i-ar
fi surpat pe toţi".
Iar împăratul a zis către ea cu mânie: "O, femeie rea, au nu mi-ai
făgăduit mie ca să jertfeşti idolilor şi cum ai îndrăznit de i-ai zdrobit,
necinstindu-i?" Iar ea a răspuns: "Eu n-am surpat pe zei, ci am sfărâmat
numai nişte pietre, ca să zidiţi case, dacă aveţi trebuinţă; dar, de vreme ce
îi numiţi zei, vai vouă, nebunilor, căci zeii voştri au fost biruiţi de o femeie
şi n-au putut să se păzească. Deci, cum nădăjduiţi să luaţi vreun ajutor de
la unii ca aceştia?"
Atunci tiranul, mâniindu-se foarte, a poruncit unui meşter în lemn,
de a făcut îndată un lemn cu patru muchii, de care a spânzurat-o pe sfânta
217
şi, înfigându-i ţepi lungi de la călcâie până la umeri, au legat de picioarele
şi de mâinile ei două pietre grele. Făcându-i-se toate acestea, simţea
dureri foarte tari şi cumplite şi suferea multe chinuri pătimitoare. Pentru
aceea, căutând către sfânt, a zis: "Rob al lui Dumnezeu, roagă-te Lui
pentru mine, că m-am îngreuiat foarte". Iar el, căutând la cer, s-a rugat,
zicând: "Doamne Dumnezeul sfinţilor Tăi, primeşte şi pe roaba Ta
aceasta, că Tu singur eşti milostiv şi iubitor de oameni în veci. Amin".
Atunci roaba lui Dumnezeu şi cu adevărat buna biruitoare Calinica, a
zis: "Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul meu". Zicând acestea, şi-a
dat sufletul, în două zile ale lunii lui aprilie.
Mâniindu-se Dechie, a ocărât pe sfântul, zicând: "Tu, mai ales, se
cădea să piei, rău-numitule, faţă de câine, chip străin şi ciudat, iar nu
aceste femei preafrumoase, pe care tu, cu vrăjile tale, le-ai amăgit. Deci, ce
zici acum? Vei jertfi zeilor, ori petreci tot în necurăţia ta de mai înainte?"
Iar mărturisitorul lui Hristos a râs, zicând: "După cuviinţă şi cu dreptate
te-a numit Dechie, ca cel ce eşti primitor şi legătură a lucrării tatălui tău,
satana, care te are pe tine vas şi unealtă la toate voile lui. Ce voieşti? Şi ce
mă ispiteşti în zadar, de-ţi pierzi vremea degeaba? Eu ţi-am zis de multe
ori că nu mă închin dracilor celor necinstiţi. Şi aş fi vrut să te aduc pe tine
la cunoştinţa adevărului, dar nu eşti vrednic, ca un orb ce eşti, să vezi
soarele dreptăţii cel strălucit. Deci, îmbărbătează-te slujitor al diavolului
şi munceşte cu nedreptate pe cei drepţi!"
Zicând acestea, s-au văzut adunaţi la un loc cei două sute de ostaşi
care crezuseră, luând aminte la cele ce se lucra, şi a zis către ei: Veniţi,
fiilor şi ascultaţi-mă pe mine, că vă voi învăţa frica Domnului. Ostaşii au
lepădat armele şi hainele înaintea împăratului şi, căzând, au sărutat pe
sfânt, zicându-i: "Bucură-te, luminătorule, care ne-ai luminat şi ne-ai
povăţuit pe noi la lumina cunoştinţei lui Hristos adevăratul Dumnezeu".
Văzând împăratul că toţi s-au închinat sfântului, s-a înfricoşat, ca nu
cumva să fi cugetat să-i ia împărăţia şi a zis către dânsul: "Tiran şi
potrivnic te-ai făcut mie". Iar sfântul a zis către el: "Nu te teme, că tu
singur vei moşteni focul cel veşnic şi toţi cei rătăciţi împreună cu tine".
Atunci ostaşii au zis către Dechie: "O, împărate, noi am crezut în Hristos
şi am mâncat pâine cerească, când ne-ai trimis să-ţi aducem pe robul Lui;
deci, nu ne vom lepăda de credinţa aceasta, de am pătimi de la tine oricât
de multe munci". Atunci Dechie a zis către ei: "Ce am greşit vouă, fiilor, de
m-aţi lăsat pe mine? Vă lipsesc cai, haine sau bani? Veniţi, vă rog, luaţi
îndoit cele ce aveţi de trebuinţă şi nu mă lăsaţi pe mine".
Iar ei au răspuns: "Fie-ţi ţie bogăţiile, ca să te bucuri de ele, când
diavolii cărora te închini te vor arunca în tartar; iar noi nu avem nevoie de
bunătăţile tale, nici nu ne temem de muncile tale". Mâniindu-se Dechie şi
temându-se mai mult, ca să nu urmeze şi alţii acelora şi să creadă în
218
Hristos, i-a hotărât la moarte. După ce le-a tăiat capetele afară din cetate,
sfintele lor trupuri le-au aruncat într-un cuptor ars, ca să ardă după
porunca lui, însă focul nu s-a atins de ele. Iar cei binecredincioşi au luat
noaptea sfintele moaşte şi le-au îngropat în 7 zile ale lunii lui aprilie.
După aceasta, păgânul Dechie a închis iarăşi în temniţă pe mucenic
şi după câteva zile l-a adus la divan şi i-a zis: "Nebunule, dacă nu mă vei
asculta pe mine ca să te închini zeilor, nu te voi suferi nici un ceas; ci te
voi chinui cu nenumărate munci". Iar sfântul i-a zis: "Nu mă înfricoşează
pe mine cuvintele tale, fiu al diavolului şi moştenitor al muncii celei
veşnice, pentru că eu am în ajutor pe Dumnezeul meu şi nu mă tem de
muncile tale". Atunci a poruncit tiranul să facă o cămaşă de fier, s-o
găurească în patru părţi şi, băgând pe mucenic în ea, să-l ţintuiască.
Aducând lemne multe le-a grămădit şi, turnând peste ele douăzeci de
vedre de untdelemn şi dându-le foc, a aruncat pe sfântul deasupra lor.
Văpaia s-a înălţat atât de sus, încât s-au cutremurat toţi cei ce stăteau
împrejur; iar el stătea nevătămat, rugându-se cu mucenicie către
Dumnezeu, ca şi cum ar fi fost într-un loc răcoros, aşa era de rece văpaia
focului. Trecând mult timp şi stingându-se focul, a ieşit sfântul cu totul
sănătos şi nevătămat, încât nu i-a ars nici măcar un fir de păr sau vreun
petic din haină. Văzând cei ce stăteau împrejur o minune înfricoşată ca
aceasta, au crezut în Hristos ca la o mie de oameni, zicând: "Mare este
Dumnezeul creştinilor! Ajută-ne nouă, Împărate ceresc, că şi noi credem
în Tine!" Şi, căzând la picioarele mucenicului, ziceau: "Cu dreptate te-au
numit pe tine Hristofor, că tot pe Hristos Îl porţi în inima ta, şi nu bagi în
seamă nicidecum muncile tiranului". Apoi, strigând şi zicând către
împărat: "O, Dechie, ruşinează-te şi înfruntează-te, că a biruit Hristos!"
Auzind tiranul glasurile lor s-a înfricoşat şi, fugind, s-a dus la palat.
Rămânând sfântul în târg fără de frică, învăţa pe cei ce crezuseră, ca să se
îngrijească mai bine de credinţă. Atunci păgânii au îndemnat pe împărat
să omoare pe sfânt, ca să nu-şi piardă împărăţia. Ei, a doua zi, aveau
praznic mare şi, şezând tiranul la judecată, a trimis o mulţime numeroasă
de ostaşi ca să lege pe toţi câţi au crezut, prin sfânt, în Hristos şi să le taie
capetele. Iar Sfântul Hristofor îi îmbărbăta întru mărturisirea sfintei
credinţe şi îi învăţa să nu se teamă de moartea vremelnică, ca să vieţuiască
veşnic în Rai. Ascultând ei cuvintele lui, au stat cu bărbăţie şi s-au săvârşit
ca nişte miei fără de răutate, în nouă zile ale lunii lui aprilie. Iar răul şi
păgânul Dechie născocea multe feluri de măiestrii, ca să omoare cu
moarte cumplită pe mucenic. Deci, a poruncit să aducă o piatră mare, pe
care abia o ridicau treizeci de bărbaţi şi au găurit-o, printr-o parte au legat
un capăt de lanţ, iar cu celălalt capăt a legat grumazul sfântului şi,
legându-i mâinile şi picioarele, l-au aruncat într-un puţ adânc, socotind
cum că îi este cu neputinţă, să mai iasă din acel loc întunecos. Dar, în
219
zadar a cugetat, că îngerul Domnului s-a pogorât şi l-a scos viu şi
nevătămat din acel puţ.
Văzând Dechie această minune s-a îndrăcit de mânie, că n-a putut să
omoare pe un om gol şi fără arme. Deci, l-a întrebat: "Până când vrăjile
tale te păzesc neprins şi nevătămat de munci şi nu pot să te piardă atâtea
chinuri câte ţi-am dat până acum?" Iar sfântul a răspuns: "Până la
sfârşitul vieţii vremelnice defaim scornirile tale, având pe Hristos al meu
ajutător". Atunci a poruncit, să facă o îmbrăcăminte de fier şi, arzând-o în
foc, să îmbrace pe sfântul cu ea. Dar nici cât de puţin nu s-a apropiat de
dânsul arderea îmbrăcămintei cele din fier, ci a rămas nevătămat. Deci,
tiranul cel vătămat la minte şi preanelegiuit, zicea către sfânt cuvinte
vătămătoare de suflet şi deşarte, îndemnându-l pe el, să se închine
necuraţilor idoli. Iar mucenicul a răspuns cu pricepere şi a zis lui: "Ai
auzit de multe ori că nu-mi voi schimba socoteala mea, ca să mă închin
idolilor celor muţi, chiar de mi-ai aduce nenumărate munci. Deci, de ce te
osteneşti, te munceşti şi te păgubeşti în zadar de atât timp? Eu mă închin
lui Hristos şi Îi slujesc Lui de-a pururea şi totdeauna, ca unui Dumnezeu
preavrednic şi preabun; iată, fă-mi mie câte voieşti".
Dechie, cunoscând socoteala cea neschimbată a mucenicului, a dat
asupra lui nedreapta hotărâre cea mai de pe urmă, zicând astfel: "De
vreme ce nebiruitul cu muncile şi netrebnicul Hristofor a defăimat
nebuneşte poruncile mele, poruncesc să i se taie capul lui cel urâcios şi
grozav". Deci, luându-l pe el muncitorii, l-au dus la locul cel de pierzare şi
îi urma lui mulţime nenumărată de popor păgânesc şi creştinesc.
Ajungând acolo, a cerut de la muncitori puţină vreme; şi, stând, a
făcut o rugăciune în auzul tuturor, zicând astfel: "Doamne Dumnezeule,
Atotţiitorule, mulţumesc Ţie, că întru toate mi-ai ajutat şi ai ruşinat pe
vrăjmaşul meu, împreună cu slujitorii lui. Te rog şi acum să stai lângă
mine, preabunule Doamne, şi primeşte în pace sufletul meu, numărându-
mă pe mine împreună cu cei mai de pe urmă ai Tăi şi dă şi prearăului
Dechie vrednică plată a păgânătăţii lui, ca să se muncească de diavoli,
cărora le slujeşte. După dreptate încă mă rog bunătăţii Tale, Împărate
Atotputernice, ajută creştinilor acestora şi tuturor celorlalţi, care se află
peste tot locul stăpânirii Tale şi îi izbăveşte pe dânşii de toate smintelile
diavolului. Dă, Doamne, trupului meu darul ca să izgonească pe diavoli şi
unde s-ar afla vreo părticică din moaştele mele, să nu vatăme locul acela
nici foametea şi nici vreo grindină sau lucru de scârbă să nu se întâmple
acelui ce va avea la sine vreo parte cât de mică din moaştele mele. Iar pe
câţi săvârşesc praznicul pătimirii mele şi citesc viaţa mea, păzeşte-i întregi
şi nevătămaţi, ca să Te slăvească pe Tine, Doamne, Cel preabun, căci bine
eşti cuvântat în veci. Amin".

220
 Astfel rugându-se, s-a auzit glas din cer, zicându-i: "Toate câte ai
cerut de la Mine, le voi săvârşi pe deplin, ca să nu te mâhnesc nicidecum.
Încă şi aceasta îţi zic: Dacă cineva se va afla într-o nevoie oarecare şi Mă
va chema pe Mine, pomenind numele tău, degrabă îi voi da ajutor. Deci,
bucurându-te, vino să dobândeşti bunătăţile şi bucuria, care ţi-am gătit
ţie!"
Acestea auzindu-le sfântul, s-a bucurat şi a zis gealatului:
"Împlineşte-ţi porunca". Iar el, cu multă frică şi evlavie apropiindu-se, a
tăiat cinstitul cap al mucenicului. După aceea însuşi gealatul s-a
înjunghiat singur pe sine şi a murit, căzând peste trupul mucenicului; şi s-
a întâmplat aceasta în nouă zile al lunii mai.
Atunci, venind episcopul Ataliei, cu numele Petru şi, dând ostaşilor
mult argint, a cumpărat trupul mărturisitorului lui Hristos, şi l-a înfăşurat
cu giulgiuri curate şi cu arome şi, luându-l, l-a dus în cetatea lui, care era
aproape de un râu şi pe care o îneca de multe ori când erau multe ploi,
făcând multă pagubă. Deci, episcopul a pus moaştele Sfântului Hristofor
în ţărmurile râului şi din ceasul acela râul n-a mai îndrăznit să vatăme
cetatea, până în ziua de astăzi. Astfel preamăreşte Domnul, pe cei ce Îl
preamăresc pe El.
După săvârşirea sfântului mucenic, s-a trimis urgie din cer de la
Dumnezeu, cu dreaptă judecată asupra lui Dechie, ca să se împlinească
cererea sfântului, şi l-a lovit o boală cumplită. Văzând ticălosul că i se
topea trupul lui de boală, striga, zicând: "Vai, mie ticălosul, pentru că am
omorât fără dreptate pe Hristofor, robul lui Hristos; iar acum iau
cumplita răsplătire". Iar împărăteasa a răspuns lui: "Dar nu ţi-am zis eu
atunci, ca să încetezi de a munci pe robii lui Hristos şi nu m-ai ascultat?
Acum ce să mă fac; iată, rămân văduvă, ticăloasa de mine?" Atunci Dechie
a trimis pe nişte ostaşi, zicându-le: "Rogu-vă pe voi, alergaţi unde am
omorât pe Hristofor, robul lui Hristos, şi căutaţi poate veţi afla vreo
părticică din moaştele lui sau vreun petic din haina lui să-mi aduceţi; că
atunci voi muri poate, dacă se va atinge de mine". Iar ei, mergând, au
căutat cu de-amănuntul şi, neaflând absolut nimic, au luat din ţărâna
locului unde s-a vărsat sângele lui şi, muind-o în apă, au adăpat pe
Dechie. Astfel, şi-a dat la osândă pângăritul şi preanecuratul său suflet, ca
pedeapsă pe care i-a dat-o Dumnezeu, pentru arvuna muncii celei fără de
sfârşit.
Astfel povesteşte sfârşitul lui Dechie unul din scriitorii vieţii
sfântului. Iar Meletie Atineul, scriitorul istoriei bisericeşti, Ioan Zonara şi
alţii, despre moartea lui Dechie, zic astfel: "Dechie, pornind prigoană
contra celor ce cinsteau pe Hristos, neîmplinind nici doi ani deplini întru
împărăţia romanilor, a pierit cu ruşine. Căci, prădând Bosforul barbarii,
adică sciţii, Dechie s-a luptat cu dânşii şi pe mulţi i-a ucis. Fiind ei
221
strâmtoraţi şi făgăduindu-se că vor lăsa toată prada, dacă îi va lăsa liberi
să se ducă, Dechie nu s-a înduplecat, ci a trimis pe Gal, unul din senatorii
lui, contra barbarilor, poruncindu-i ca să nu-i lase să treacă. Gal, fiind
vrăjmaşul lui Dechie, a sfătuit pe barbari să stea la război, acolo unde este
o baltă adâncă. Şi astfel, barbarii, stând la război şi spatele întorcându-şi
apucându-se de fugă, Dechie s-a luat după ei; dar, el însuşi împreună cu
fiul său şi cu mulţime de romani, au căzut în balta aceea mocirloasă şi
acolo toţi au pierit, încât nici trupurile lor nu s-au aflat scufundate cu
totul în noroiul bălţii; astfel răsplătindu-i Dumnezeu pentru socoteala lui
cea de fiară şi pentru mânia şi urâciunea ce avea asupra creştinilor.
Deci, s-au pus amândouă istoriile pentru sfârşitul lui Dechie, ca să
poată înţelege oricine, care este cea mai adevărată; şi, deşi se deosebesc
povestirile, amândouă adeveresc cum că tot pentru goana şi uciderea
creştinilor, i s-a întâmplat un astfel de sfârşit. De care, cu rugăciunile
Sfântului Marelui Mucenic Hristofor şi cu darul şi milostivirea Domnului
nostru Iisus Hristos să ne izbăvim. Căruia I se cuvine toată slava,
împreună şi Celui fără de început al Său Părinte şi Preasfântului şi de
viaţă făcătorului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi,

pomenirea mutării moaştelor
Sfântului Nicolae de la Mira la
Bari, în anul 1087, când
regiunea Mira Lichiei a căzut
în mâinile turcilor
Pe vremea binecredinciosului
împărat grec Alexie şi a patriarhului
Constantinopolului, Nicolae,
stăpânind în Rusia iubitorul de
Hristos marele domn al Kievului,
Vsevolod Iaroslavici şi Vladimir cel
de bun neam, domnul Cernigovului,
care după aceea s-a făcut monah, a
fost năvălire a ismailitenilor contra
stăpânirii greceşti de pe acea parte
de mare, pentru că, începând de la
Herson, vrăjmaşii Crucii lui Hristos, au robit pământul creştin până la
Antiohia şi Ierusalim şi au pustiit cu foc şi cu sabie toate cetăţile şi satele,
bisericile şi mănăstirile; iar pe cei ce au scăpat de sabie, bărbaţi, femei şi
copii, i-au robit şi toate părţile acelea le-au luat în stăpânirea lor. Atunci şi
cetatea Mirelor, cea din latura Lichiei, unde se aflau cinstitele moaşte ale
arhiepiscopului lui Hristos, Nicolae, au pustiit-o tot aceiaşi agareni.
222
 Toate acestea s-au făcut însă cu voia lui Dumnezeu, pentru păcatele
noastre cu care mâniem foarte mult pe Domnul şi întărâtăm până la
amărăciune îndelunga Lui răbdare, precum zice pentru cei păcătoşi în
psalmi: Amărât-au pe Cel Preaînalt... Pentru că, Dumnezeu prea mult Se
mâhneşte de fărădelegile poporului ce vieţuieşte fără de pocăinţă; atunci
nu cruţă nici pe sfinţii Săi, nici ascultă rugăciunile plăcuţilor Săi; pentru
că a zis oarecând către Sfântul Prooroc Ieremia: "De va sta Moise şi
Samuil înaintea feţei Mele, rugându-se pentru poporul cel ce Mă urăşte,
sufletul meu nu este către poporul acesta. Surpat-am pe dânşii de la faţa
Mea, la moarte, la sabie, la foamete şi la robie".
Cu o dreaptă mânie ca aceasta a lui Dumnezeu, pustiindu-se multe
părţi greceşti de la răsărit, între care a fost şi Lichia, cu cetatea ce se
numeşte Mira; prin aceasta a voit Domnul, să se aducă cinstitele moaşte
ale Sfântului Nicolae, plăcutului Său, din cetatea cea pustiită, Mira, în
cetatea cea cu popor, care se numeşte Bari, şi care este în Italia. Astfel,
moaştele unui luminător ca acesta al lumii, al cărui sfânt suflet petrece
întru cetele cereşti cu cinstea cea vrednică, n-a voit să fie pe pământ cu
cinstire sub obroc. Şi ca izvorul cel pururea curgător al minunilor celor de
tămăduiri să nu fie lipsit de cei ce scot dintr-însul; iar pe de altă parte, ca
şi Apusul, să nu se lipsească de facerile de bine ale lui Dumnezeu, care se
dau prin mijlocirile marelui arhiereu.
Aducerea acestor sfinte moaşte s-a făcut într-acest fel: "Unui preot
care locuia în cetatea Bari, om drept, cinstit şi cucernic, i s-a arătat înainte
Sfântul Nicolae, zicându-i: "Mergi şi spune poporului acestuia şi la tot
soborul bisericesc ca, ducându-se în Mira, cetatea Lichiei, să ia de acolo
moaştele mele şi, aducându-le aici, să le pună în această cetate a Varului,
pentru că nu pot să fiu în acel loc pustiu; aşa voind Domnul Dumnezeul
meu".
Preotul, sculându-se după vedenia aceasta, a mers în biserică şi a
spus clerului bisericii şi la tot poporul arătarea Sfântului Nicolae, ce o
văzuse în acea noapte. Iar ei, auzind acestea, s-au bucurat mult, zicând:
"Astăzi a preamărit Domnul mila Sa, spre poporul Său şi spre cetatea
noastră". Deci, degrabă au rânduit trei corăbii şi au ales nişte oameni
vestiţi şi temători de Dumnezeu, dându-le lor din sfinţita rânduială câteva
feţe cinstite, ca să meargă pentru aducerea sfintelor moaşte ale marelui
Arhiereu Nicolae. Deci, socotind ei lucrul călătoriei lor, au gândit, ca nu în
loc de câştigarea cea dorită a moaştelor celor făcătoare de minuni, să li se
întâmple lor ceva împotrivă. Deci, luând asemănare neguţătorească, ca şi
cum ar face ei o neguţătorie şi ca să nu le împiedice calea mării oarecare
popoare, au umplut corăbiile lor cu grâu şi au plecat, făcându-se că merg
la neguţătorie. Astfel, călătorind cu bună sporire, au ajuns mai întâi la

223
Antichia unde, vânzându-şi grâul după obiceiul neguţătoresc, au
cumpărat alte lucruri.
Apoi, auzind de la alţi negustori veneţieni, care veniseră mai înainte
din alte părţi, cum că şi ei au de gând să meargă la Lichia, în cetatea Mirei,
pentru moaştele Sfântului Nicolae, varenii s-au sârguit, ca să-i întreacă pe
dânşii. Deci, mai degrabă călătorind şi mai iute înotând, fiindcă
Dumnezeu purtase de grijă spre ajutorul lor, au ajuns în latura Lichiei şi
au stat la malul cetăţii Mirelor şi, întrebând cu dinadinsul de biserica
sfântului şi despre moaştele lui, şi-au luat armele, temându-se ca nu
cumva să-i oprească pe dânşii cineva, şi au mers la biserică. Acolo, aflând
patru monahi, i-au întrebat pe dânşii: "Unde se află moaştele Sfântului
Nicolae, că voim - ziceau dânşii - să ne închinăm lor". Iar monahii le-au
arătat lor mormântul în biserică, întru care, ca sub un obroc, zăceau sub
pardoseală în pământ, moaştele cele tămăduitoare ale arhiereului lui
Hristos.
Deci, varenii, dând la o parte pardoseala bisericii şi săpând
pământul, au găsit racla sfântului; iar când au descoperit-o, au văzut-o
plină de mir binemirositor, care izvorâse din cinstitele lui moaşte. Apoi,
mirul l-au turnat în vasele lor, iar moaştele sfântului, luându-le cu bucurie
pe braţele lor preoţii, le-au dus la corăbiile lor şi le-au pus cu cinste într-
una din ele. Luând ei sfintele moaşte, s-au dus cu dânşii şi doi monahi, iar
doi au rămas la locul acela lângă biserică. Cu o bună neguţătorie ca
aceasta şi cu câştigul cel fără de preţ, varenii, depărtându-se de malul
Mirei Lichiei în 28 de zile ale lunii lui aprilie, după o bună şi fericită
călătorie, au ajuns degrabă în cetatea lor într-o Duminică, în nouă zile ale
lunii lui mai, la vremea Vecerniei.
Poporul cel din Bari, înştiinţându-se de venirea la dânşii a cinstitelor
moaşte ale marelui plăcut al lui Dumnezeu, Nicolae, îndată a ieşit întru
întâmpinarea sfintelor moaşte împreună cu episcopii, cu preoţii, cu
monahii şi cu tot clerul bisericesc, bărbaţi, femei şi copii, şi mulţimea a tot
poporul, de la mic până la mare, cu făclii şi cu tămâie, cântând şi lăudând
pe Dumnezeu şi săvârşind cântări de rugăciune arhiereului lui Hristos.
Apoi, luând cu bucurie şi cu cinste acea nepreţuită şi duhovnicească
vistierie, au pus-o în biserica Sfântului Ioan Înaintemergătorul, care era
lângă mare. Şi se făceau multe minuni la moaştele cele tămăduitoare.
Pentru că şchiopii şi orbii, surzii şi îndrăciţii, cum şi cei cuprinşi de tot
felul de boli, primeau tămăduiri, atingându-se de moaştele sfântului. Luni
de dimineaţă erau patruzeci şi şapte de bărbaţi şi de femei tămăduiţi;
marţi, douăzeci şi două; miercuri, douăzeci şi nouă; joi dimineaţa a
tămăduit pe un om surd, care fusese cinci ani într-acea neputinţă.
După aceasta, Sfântul Nicolae, arhiereul lui Hristos, arătându-se în
vedenie unui oarecare monah plăcut lui Dumnezeu, i-a zis: "Am venit cu
224
bunăvoia lui Dumnezeu în această cetate, într-o Duminică, în ceasul al
nouălea din zi şi, într-acelaşi ceas, am dat din darul Dumnezeului,
tămăduire la unsprezece oameni". Această arătare a sfântului, monahul
acela a spus-o la toţi, spre mărirea plăcutului său. După aceea, în toate
zilele, sfintele lui moaşte n-au încetat a da cu minune tămăduire şi se dau
până acum, celor ce aleargă la dânsul cu credinţă. Deci, cetăţenii Varului,
văzând darul cel făcător de minuni al moaştelor Sfântului părinte Nicolae,
curgând dintr-un izvor fără de scădere, au zidit o biserică din piatră în
numele lui, mare şi frumoasă şi au înfrumuseţat-o cu tot felul de podoabe
scumpe.
După aceasta, au ferecat o raclă de argint cu pietre de mult preţ şi au
aurit-o peste tot. Iar în anul al treilea, după aducerea cinstitelor moaşte de
la Mira Lichiei la Var, adunând clerici din cetăţile şi ţările cele dimprejur
ale arhiepiscopiei şi episcopiei, au făcut cinstita mutare a sfintelor moaşte
ale făcătorului de minuni Nicolae din Biserica Botezătorului, în biserica
cea nouă, zidită din piatră, întru numele lui, în aceeaşi zi în care mai
înainte le aduseseră în Var, de la Mira Lichiei şi le-au pus cu racla cea de
argint în altar. Iar racla cea veche pe care o aduseseră de la Mira Lichiei,
au pus-o în biserică, având în ea oarecare sfinte moaşte, pentru
închinăciunea celor ce veneau. Dintr-acea vreme s-a aşezat, praznicul
aducerii cinstitelor moaşte ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, să se
prăznuiască în toţi anii, în ziua a noua a lunii mai, cinstind prin acest
praznic amândouă aduceri; adică pe cea din Mira la Var şi pe cea din
biserica Mergătorului Înainte, în biserica cea nouă pe care varenii au
zidit-o din piatră, în numele Sfântului Nicolae.
Nu numai într-acea cetate a Apusului, ci şi în cetăţile şi laturile
Rusiei, în aceeaşi vreme s-a luat obiceiul de a se prăznui această aducere,
cu bună credinţă şi cu bună cucernicie din dragostea cea către Sfântul
Nicolae, făcătorul de minuni; deoarece şi Rusia cea din nou luminată
atunci, s-a învrednicit de multe minuni ale Sfântului Nicolae. După ce au
trecut câţiva ani, după buna voire a Sfântului Nicolae - precum s-a arătat
în vedenia unui oarecare monah -, i-a poruncit şi a pus sub Sfântă Masă în
altar, cinstitele lui moaşte, care izvorăsc totdeauna mir; precum se vede şi
acum acolo, că se dă spre tămăduirea tuturor bolilor şi întru slava lui
Hristos Dumnezeul nostru, Cel ce este preamărit întru sfântul Său,
împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.
Notă: - În prolog, după istoria scrisă despre aducerea cinstitelor
moaşte ale arhiereului Nicolae, se adaugă şi o sfătuire către
dreptcredincioşi, pe care mai pe scurt, o pomenim şi noi, aici, în acest fel:
Să nu te minunezi, iubite cititor, că a voit Dumnezeu de a mutat trupurile
sfinţilor din părţile Răsăritului la Apus, fiindcă năvăleau multe răutăţi de
225
la păgânii agareni asupra dreptei credinţe; precum asemenea să nu te
minunezi, că a adus moaştele Sfântului Nicolae de la Mira Lichiei la Var.
Aceasta s-a făcut, nu pentru cea mai multă dreaptă credinţă a
apusenilor, nici pentru credinţa cea rea a răsăritenilor, pentru că
răsăritenii, cu darul lui Dumnezeu, petreceau fără de prihană întru buna
credinţă a părinţilor lor; iar apusenii este arătat că de la începutul anului
809, de la naşterea lui Hristos, au scornit un lucru nou în mărturisirea
credinţei despre purcederea Sfântului Duh. Deci, Dumnezeu a trimis
trupurile sfinţilor Săi de la Răsărit la Apus, ca pe oarecare apostoli vii,
care, sfătuiau cu facerile de minuni, pe cei de acolo, să se întoarcă iarăşi la
mărturisirea credinţei celei dintâi, împreună cu răsăritenii. Pentru că
minunile nu se fac pentru cei dreptcredincioşi, nici la unii ca aceştia se
trimit ucenicii lui Hristos la propovăduire, ci prin mijlocul celor blânzi,
care merg ca oile prin mijlocul potrivnicilor lor.

Tot în această zi,

pomenirea Sfântului Iosif de
la Optina
Sfântul Iosif de la Optina este
unul dintre Cuvioşii care s-au
nevoit duhovniceşte şi au sfinţit
pământul Mănăstirii Optina, din
Rusia. Născut în data de 2
noiembrie 1837 şi trecut la cele
veşnice în data de 9 mai 1911, acest
cuvios bărbat s-a arătat făcător de
minuni încă din timpul vieţii,
precum şi după moarte, la
mormântul său o tânără fiind
izbăvită de un demon.
Mănăstirea Optina este una
dintre cele mai mari şi renumite
mănăstiri de călugări din întreg
Răsăritul Ortodox. Aceasta se afla
în Rusia Centrală, la aproximativ
130 de kilometri de Moscova şi la mică distanţă de localitatea Kozelsk. Ea
este considerată a fi centrul spiritualităţii Bisericii Ortodoxe Ruse, încă
din secolul al XIX-lea. Obştea acestei mănăstiri a dat lumii mulţi sfinţi
cuvioşi părinţi.
Ivan Litovkin, după numele său de mirean, s-a născut în data de 2
noiembrie 1837. Părinţii săi, Efim şi Maria, au trecut de timpuriu la cele
veşnice, mai întâi tatăl, pe când copilul avea patru ani, iar mai apoi mama,
226
când a împlinit unsprezece ani. Nu după multă vreme, sora lui, Alexandra,
a luat calea mănăstirii, iar Iosif a rămas în sat.
Rămânând orfan de amândoi părinţii, tânărul Ivan s-a văzut nevoit
să muncească din greu pentru a se putea întreţine. Astfel, cât era ziua de
lungă, tânărul căra marfă pentru o prăvălie şi o băcănie din sat, iar adesea
era şi rău tratat de stăpânul său, care era un om tare crud. În pofida
tuturor celor pătimite, sfântul nu a grăit de rău pe nimeni, aşteptând cu
smerenie cele rânduite de Dumnezeu.
După o vreme, tânărul Ivan s-a angajat la un alt negustor, anume
Rafail, care era om tare bun. Acesta, cunoscând buna purtare a tânărului,
dorea să îl căsătorească pe acesta cu fiica sa, însă chiar în acel timp, Ivan a
primit o scrisoare de la sora lui. Aceasta îi spunea că a îmbrăţişat viaţa
monahală în Mănăstirea Borisovsk, sub numele de Leonida, şi îl îndemna
să meargă în Mănăstirea Optina, spre a cere sfat stareţilor de acolo.
În acea vreme, Sihăstria Optina era condusă duhovniceşte de
Cuviosul Ambrozie. Ajungând în sihăstrie, Ivan a venit la stareţ şi i-a cerut
binecuvântare să meargă în lavra din Kiev, însă răspunsul primit a fost
unul scurt şi categoric: "De ce să mergi la Kiev, rămâi aici!" Începând cu
ziua de 1 martie 1861, iubitorul de viaţa monahală Ivan a îmbrăţişat cu
toată inima pământul cel sfinţit al Optinei.
Pentru început, fratele Ivan a fost rânduit la trapeză, unde s-a întărit
şi mai mult în ascultare, tăcere şi smerenie. Cunoscând bine greutăţile şi
răutăţile lumii, nevoinţele monahale i se păreau a fi cea mai mare bucurie
şi odihnă.
Nu după multă vreme, Dumnezeu l-a rânduit pe noul vieţuitor lângă
Cuviosul Ambrozie, ca ajutor de chilie. Obosind adesea de pe urma
mulţimii pelerinilor, fratele Ivan a hotărât să plece în taină spre peşterile
din Kiev. Chiar pe când gândea acestea, însă, cunoscându-i gândurile,
Cuviosul Ambrozie i-a spus să nu plece, ci să rămână în pământul Optinei.
Vreme de zeci de ani, cuviosul a răbdat cu smerenie toate lipsurile:
reproşurile celorlalţi fraţi, bolile şi aglomeraţia din jurul său. Neavând
chilie proprie, el dormea în camera de oaspeţi, printre pelerini, iar noapte
o petrecea în biserică, la slujbă.
În anul 1872, după unsprezece ani de nevoinţe duhovniceşti, fratele
Ivan a fost tuns în monahism, fiind numit Iosif. După alţi câţiva ani, în
anul 1877, a fost hirotonit întru slujirea de ierodiacon, iar mai apoi, în
data de 1 octombrie 1884, în cea de ieromonah.
În tot acest timp, sfântul Iosif era cel care transmitea sfaturile
Cuviosului Ambrozie către pelerinii care îl căutau, fără a adăuga nimic de
la sine. Treptat, stareţul a început să-i îndrume pe credincioşi către
Cuviosul Iosif, iar mulţi dintre ei erau uimiţi, primind aceleaşi sfaturi de
taină.
227
 În iarna anului 1888, cuviosul s-a îmbolnăvit grav, fiind dus la spital
în ziua de 14 februarie. Tot atunci, cu binecuvântarea Cuviosului
Ambrozie, el a fost tuns în schima cea mare. Mai apoi, în anul 1890,
scăpând de suferinţele aduse de boală, el a primit canon de la stareţul său
spre a rămâne în Optina. Începând cu anul 1891, când Cuviosul Ambrozie
a trecut la cele veşnice, Cuviosul Iosif a rămas în fruntea obştii, ca
îndrumător duhovnicesc. Conducea sihăstria, îndruma obştea şi pelerinii,
precum şi pe maicile din Schitul Samordino.
Deşi era stareţ, Cuviosul Iosif umbla ca un om simplu, îmbrăcat cu
haine vechi. Postea mult şi dormea foarte puţin. Sfaturile sale erau foarte
scurte, fiind convins de faptul că acela care nu se foloseşte de un cuvânt
scurt nu se poate folosi nici de unul mai lung. Încă din timpul vieţii,
sfântul s-a arătat făcător de minuni, primind de la Dumnezeu mari daruri
duhovniceşti.
Cuviosul Iosif a condus obştea din Optina vreme de douăzeci de ani.
Începând cu anul 1905, cuviosul a trebuit să îndure crucea bolilor, pe care
a purtat-o cu multă linişte şi smerenie. El a trecut la cele veşnice în ziua
de 9 mai 1911, fiind înmormântat în ziua de 12 mai. Precum mărturisesc
închinătorii, mâna cuviosului a rămas caldă şi după adormirea sa. Mai
mult, la câteva zile după îngroparea sa, o tânără demonizată s-a vindecat
lângă mormântul său.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Epimah şi

Gordian
Sfinţii aceştia mai sus arătaţi, Epimah şi Gordian, erau cu neamul
din Roma.
Dar fiindcă au mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos, au fost prinşi şi
siliţi de către stăpânitorul cetăţii să se lepede de Hristos şi să jertfească
idolilor, dar ei nu s-au înduplecat; de aceea au fost chinuiţi cu felurite
chinuri, iar la sfârşit li s-au tăiat capetele, şi aşa au luat cununile
nevoinţei. Soborul lor se săvârşeşte în biserica sfântului mucenic
Stratonic.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Cuviosului Mucenic

Nicolae cel nou din Vunena, care prin sabie s-a săvârşit

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne

mântuieşte pe noi. Amin.

228
 Ziua a zecea

În această lună, în ziua

a zecea, pomenirea
Sfântului Apostol Simon
Zilotul, adică râvnitorul
Acest sfânt Apostol era de
neam din Cana Galileei, cunoscut
Domnului nostru Iisus Hristos şi
Preacuratei Maicii Sale, deoarece
Cana nu este departe de Nazaret.
Când Simon a avut nunta cea
legiuită, a fost chemat şi Iisus cu
ucenicii acolo, unde,
neajungându-le vinul, Domnul a
prefăcut apa în vin. Mirele,
văzând o minune ca aceea, îndată
a crezut că Domnul este
adevăratul Dumnezeu şi,
lăsându-şi nunta şi casa, i-a
urmat Lui cu osârdie, pentru care
s-a numit "Zilotul", adică
râvnitor. Deci s-a aprins cu atât
de mare dragoste dumnezeiască
către Hristos, încât şi mireasa sa
şi pe toate cele lumeşti le-a trecut cu vederea pentru dragostea lui
Dumnezeu, şi şi-a făcut sufletul său mireasă Mirelui Celui fără de moarte,
numărându-se în ceata ucenicilor lui Hristos, unul din cei doisprezece
Apostoli.
După ce a primit cu ceilalţi Sfinţi Apostoli, Sfântul Duh, Cel ce S-a
pogorât în chip de limbi de foc, a trecut în Mauritania şi în Africa,
propovăduind pe Hristos şi răbdând pentru El cu râvnă înfocată. După
aceea, fiind în Britania şi luminând pe mulţi prin cuvântul Evangheliei, a
fost răstignit de cei necredincioşi şi s-a sfârşit prin pătimirea cea de un
chip cu a lui Hristos.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici şi fraţi:

Alfiu, Filadelf şi Ciprian
Aceştia erau din locul Vascanilor din cetatea Prefacta de bun neam şi
străluciţi cu averea, fii fiind lui Vitalie, domnitorul acelei cetăţi. Au fost
crescuţi în religiozitate şi în citirea dumnezeieştilor Scripturi de un
oarecare sfânt bărbat Onisim, care propovăduia pe Hristos. Mai întâi fiind
229
cercetaţi de un oarecare Anghelion, ce era trimis de la Roma cu scrisori
împărăteşti, au fost trimişi la Roma de către Lichiniu, iar acesta i-a dat
spre cercetare lui Valerian, de care au fost trimişi la Potiola, către
guvernatorul Diomid, iar acesta i-a trimis către Tertil, care cârmuia
Sicilia. Deci de la fiecare guvernator din cei zişi au suferit sfinţii felurite
chinuri, iar din chinurile la care i-a supus Tertil şi-au primit fericitul
sfârşit. Şi aşa aceşti trei purtători de biruinţă s-au mutat la cele cereşti.

Tot în această zi,

pomenirea Fericitei
Taisia
Unei fecioare creştine,
anume Taisia, din părţile
Egiptului, murindu-i părinţii,
a rămas orfană. Deci, voind să
trăiască în feciorie, şi-a
împărţit averile sale săracilor
şi casa sa a făcut-o primitoare
de monahi schiteni. Şi a
petrecut multă vreme,
primind şi odihnind pe sfinţii
părinţi. După un timp,
isprăvindu-se averile ei, a
început a suferi în sărăcie.
După îndemnul diavolului s-
au lipit de ea nişte oameni
iubitori de păcate,
îndărătnicind-o şi abătând-o
de la calea lui Dumnezeu.
Deci, a început a trăi rău, tăvălindu-se în necurăţia desfrânării. Auzind
părinţii schitului de viaţa ei îndărătnică s-au mâhnit şi, sfătuindu-se, au
chemat pe părintele Ioan Colov şi i-au zis: "Am auzit de acea soră că
petrece rău şi când putea ea, ne-a arătat multă dragoste prin facere de
bine. Deci şi noi să arătăm către dânsa duhovnicească dragoste împrumut
şi s-o ajutăm, îngrijindu-ne de mântuirea ei. Osteneşte-te, părinte, şi
mergi la dânsa şi, după înţelepciunea cea dăruită ţie de la Dumnezeu,
sfătuieşte-o spre pocăinţă şi mântuieşte sufletul ei cel pierdut; iar noi vom
face rugăciuni cu postiri, ca să-ţi ajute Domnul".
Părintele Ioan Colov, ascultând porunca sfinţilor părinţi, s-a dus în
cetate la Taisia, rugându-se în sine lui Dumnezeu, Ajutătorul său, Care
doreşte mântuirea tuturor. Şi, venind la casa ei, a bătut în poartă, zicând
230
bătrânei ce păzea: "Spune-i stăpânei tale de mine, că am venit să vorbesc
cu dânsa". Portăriţa a răspuns către dânsul cu mânie: "Voi monahii i-aţi
mâncat averile ei de la început". Grăit-a stareţul către ea: "Spune-i de
mine, că are să ia de la mine un mare lucru!" Ducându-se portăriţa, a spus
Taisiei; iar ea a zis: "Monahii aceia totdeauna umblă pe lângă Marea Roşie
şi găsesc mărgăritare, deci, adu-l la mine". După ce a intrat stareţul în
casă la Taisia, a şezut aproape de ea şi, uitându-se la faţa ei, a suspinat cu
greu şi, plecând capul, a început a plânge. Ea a zis către dânsul: "De ce
plângi, părinte?"
Iar stareţul a zis: "Văd că pe faţa ta joacă satana! Deci, cum nu voi
plânge? Ce lucru nu ţi-a fost ţie plăcut întru Domnul nostru Iisus Hristos,
Mirele Cel preacinstit şi fără de moarte, că ai trecut cu vederea cămara Lui
şi te-ai lipit de satana şi de toate lucrurile lui cele spurcate?" Auzind ea
acestea s-a umilit, pentru că cuvintele stareţului i s-au părut că sunt ca
nişte săgeţi de foc, pătrunzându-i inima. Şi îndată i s-a făcut urâtă viaţa ei
cea spurcată şi singură s-a ocărât şi se ruşina de lucrurile sale cele rele. Şi
a zis către stareţ: "O, părinte, oare mai este pocăinţă păcătoşilor?" Zis-a
stareţul: "Cu adevărat este! Şi Mântuitorul aşteaptă făgăduinţa ta, vrând
să te primească cu braţe părinteşti, pentru că nu voieşte moartea
păcătosului, ci întoarcerea spre viaţă. Iar eu voi fi chezaş pentru tine, că
dacă te vei pocăi cu adevărat şi cu toată inima te vei întoarce la Dânsul, El
iarăşi te va iubi ca pe o mireasă a Lui şi, curăţindu-te de toate
spurcăciunile păcatelor, te va duce în nestricăcioasa Sa cămară cerească,
unde se vor bucura de tine toate cetele îngereşti; pentru că ei au bucurie
de păcătosul ce se pocăieşte". Iar Taisia a zis către el: "O, părinte, fie voia
Domnului! Ia-mă pe mine de aici şi du-mă unde ştii tu, unde mi-ar fi loc
bun pentru pocăinţă". Zis-a stareţul: "Deci să mergem!" Şi, sculându-se,
au ieşit din casă.
Deci, sculându-se, ea a plecat cu stareţul, nerânduind nimic pentru
casa sa şi nici n-a poruncit cuiva, ci toate le-a lăsat pentru Dumnezeu.
Văzând părintele Ioan că n-a rânduit nimic pentru casa sa, s-a minunat de
acea grabnică schimbare a ei şi de dragostea cea către Dumnezeu şi,
mulţumind Domnului, mergea pe cale. Iar ea de departe urma lui, până ce
au ajuns într-o pustie, unde i-a apucat noaptea. Făcând stareţul pe
pământ un căpătâi de nisip, a zis către Taisia: "Odihneşte-te aici şi dormi,
acoperindu-te cu darul lui Dumnezeu". Şi, îngrădind-o cu semnul Sfintei
Cruci, s-a depărtat puţin de la ea, pentru a-şi face obişnuitele sale
rugăciuni; apoi s-a culcat pe pământ şi a adormit.
Deşteptându-se la miezul nopţii, a văzut o strălucire din cer şi,
ridicându-şi ochii spre cer, a văzut o cale prealuminoasă, ajungând până
la fecioara ce dormea şi s-a înspăimântat. Uitându-se el spre dânsa, a
văzut pe îngerul lui Dumnezeu înălţând spre cer pe acea cale sufletul
231
Taisiei. Şi privea spre ea, până ce s-a ascuns acea minunată vedenie de la
ochii lui. Sculându-se, s-a dus la dânsa şi, clătinând-o, a găsit-o moartă.
Atunci stareţul s-a aruncat cu faţa la pământ înaintea lui Dumnezeu;
pentru că-l cuprinse frică şi cutremur şi un glas de sus i-a zis: "Pocăinţa ei,
cea făcută într-un ceas, a fost mai primită lui Dumnezeu, decât a acelora
ce de multă vreme se pocăiesc; iar o căldură ca aceasta către Dumnezeu n-
o arată toţi întru inimile lor". Şi a petrecut stareţul în rugăciune până ce s-
a luminat de ziuă şi a îngropat cinstitul trup al fericitei Taisia.
Mergând la schit a spus sfinţilor părinţi toate cele ce se făcuseră.
Auzind toţi aceasta, cu mirare au preamărit pe Dumnezeu, mulţumind
milostivirii celei mari a lui Hristos Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în
veci. Amin.

Tot în această zi, Părintele

Spiridon Mikraghiannanitul,
psaltul aghiorit
În zorii zilei în care Biserica îi
prăznuia pe cei doi fraţi din
Tesalonic şi luminători ai slavilor,
Sfinţii Chiril şi Metodie, oraşul
Tesalonic se despărţea de un fiu de-
al său cu care, pe bună dreptate, se
mândreşte. Vocea dulce-glăsuitoare
a părintelui Spiridon Aghiannanitul
de la Coliba Gherasimilor de la
Sfânta Ana, de acum încolo va
cânta, lăudând pe Dumnezeu,
împreună cu cetele Bisericii celei
din ceruri.
Vrednicul de pomenire
Gheronda Spiridon s-a născut la
Tesalonic din părinţi de origine din
Asia Mică, numele său civil fiind
Gheórghios Rahónis. La Tesalonic a urmat cursurile şcolii primare şi
gimnaziale, iar între 1968 şi 1969 a urmat cursurile Athoniadei. După
numai un an avea să fie tuns în monahism în obştea părintelui Gherasim
Imnograful de la Schitul Sfânta Ana Mică, coliba Adormirii Maicii
Domnului.
A dus lupta cea duhovnicească alături de mari duhovnici, mari
personalităţi ale Sfântului Munte, precum Gheronda Gherasim, Marele
Imnograf al Bisericii celei Mari a lui Hristos, Bătrânul Dionisie
Duhovnicul şi Gheronda Mitrofan. În 1998, după trecerea la cele veşnice a
232
acestora, Părintele Spiridon a devenit Bătrânul Colibei Adormirii Maicii
Domnului. Din aceeaşi obşte a făcut parte şi Înaltpreasfinţitul Nichifor,
Mitropolitul Africii Centrale.
Obştea înfiinţată de Gheronda Gherasim Imnograful (numită, de
aceea, a Gherasimilor), a fost mereu caracterizată de ospitalitate, de care
dădea dovadă faţă de toţi pelerinii care treceau pe acolo, precum şi faţă de
toţi cei cu care intrau în contact. Această tradiţie a fost dusă mai departe
de către vrednicul de pomenire Gheronda Spiridon.
Este demn de menţionat faptul că, de-a lungul timpului, s-au creat
relaţii apropiate între obşte şi mulţi arhierei, dintre care amintim:
Înaltpreasfinţitul Mitropolit Pavlos al Veriei, Înaltpreasfinţitul Mitropolit
Gheórghios de Kítros, Kateríni şi Platamós, Înaltpreasfinţitul David de
Grévena, Înaltpreasfinţitul Arhiepiscop Dimitrie al Liddiei.
Mulţumită vocii cu care Bunul Dumnezeu l-a înzestrat din plin, dar
şi datorită studiilor muzicale pe care le-a făcut, părintele Spiridon a
devenit unul dintre cei mai cunoscuţi psalţi în lumea monahală de astăzi.
A fost invitat de nenumărate ori să înfrumuseţeze slujbele de priveghere
de la Mănăstirile, Schiturile şi Colibele atonite. Învăţând alături de mari
personalităţi ale muzicii psaltice atonite contemporane, şi predând
această muzică monahilor şi părinţilor atoniţi mai tineri, el a fost puntea
care a legat, cu succes, tradiţia veche de prezent şi de viitor.
Vrednicul de pomenire Gheronda Spiridon a ajuns la sfârşitul vieţii
după o îndelungată luptă cu cancerul – care i-a produs mare suferinţă,
dar pe care l-a înfruntat cu mult curaj şi bărbăţie – făcându-se, şi prin
aceasta, pildă pentru cei care s-au aflat în preajma sa.
Luni, 11 mai, la orele 15.00, la Schitul Sfânta Ana a avut loc slujba de
înmormântare a vrednicului de pomenire, Bătrânul Spiridon
Aghiannanitul.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui

nostru Isihie mărturisitorul
Acest cuvios Isihie era din cetatea Adrapinilor şi era bărbat bun şi
blând şi se purta potrivit cu numele. Rugându-se el lui Dumnezeu ca să-i
arate lui un loc în care să slujească şi să fie bineplăcut Lui, i s-a descoperit
să se ducă spre părţile mării, la muntele ce se zice Maion, unde a şi
petrecut multă vreme.
Apoi de acolo pogorându-se spre mare, şi făcând aproape casă de
rugăciune sfântului Andrei şi restul vieţii petrecându-şi întru sihăstrie şi
răbdare şi multe lucrări de minuni săvârşind, s-a mutat către Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui

nostru Lavrentie, care cu pace s-a săvârşit
233
 Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne
mântuieşte pe noi. Amin.

234
 Ziua a unsprezecea

În această lună, în ziua a

unsprezecea, pomenirea Sfântului
Sfinţitului Mucenic Mochie
Pe vremea împărăţiei lui Diocleţian,
fiind antipat în Europa Laodichie şi
Maxim, şi pretutindeni neîncetând
prigoana împotriva creştinilor, era un
preot al Sfintei Biserici a lui Dumnezeu cu
numele Mochie, în cetatea Amfipoli, care
este în latura Macedoniei. Acela, pe când
cei necredincioşi săvârşeau spurcatul
praznic al necuratului şi păgânescului zeu
Dionis, aprinzându-se cu râvnă după
Hristos Dumnezeu, a stat în mijlocul
poporului şi a strigat, zicând: "Vedeţi şi
ascultaţi oameni amăgiţi: Până când veţi
rătăci în întunericul îndrăcirii de idoli
nebuneşti? Până când nu înţelegeţi
pierzarea voastră şi nu vă îngreţoşaţi de
înşelăciunea voastră cea diavolească?
Întoarceţi-vă şi cunoaşteţi pe Stăpânul
Dumnezeu, Cel arătat prin Unul născut
Fiul Lui, Domnul nostru Iisus Hristos,
Care cu lumina adevărului a luminat
întunecimea neştiinţei".
Acestea şi mai multe altele le grăia fericitul Mochie, nu odată, ci în
toate zilele, intrând în popor, cu mare glas mustra rătăcirea închinării de
idoli, iar pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, Îl propovăduia. Dar cetăţenii
cei orbiţi cu nebunia, neluând aminte la folositoarele cuvinte ale
învăţătorului celui insuflat de Dumnezeu, îşi săvârşeau înainte necurata
lor prăznuire. În acest timp, a venit de la Apolonia, cetatea Macedoniei, în
Amfipoli, un antipat cu numele Laodichie, care aducea jertfă lui Dionis. El
s-a înştiinţat că Mochie, slujitorul lui Hristos, pe mulţi i-a întors de la
prăznuirea lui Dionis. De aceea, necredincioşii cleveteau asupra sfântului,
zicând: "Aici este un învăţător creştin, care cu învăţături străine amăgeşte
poporul, ca să creadă în Omul Cel răstignit şi omorât, şi mulţi,
ascultându-i amăgirile lui, s-au întors de la zeii noştri; deci, de nu veţi
opri învăţătura aceea, toată cetatea se va duce în urma lui şi vor fi în
deşert jertfele cele făcute zeilor".

235
 Atunci antipatul, umplându-se de mânie, a poruncit să prindă pe
sfânt. Deci, şezând la judecată şi punând înaintea lui pe mărturisitorul lui
Hristos, a zis către dânsul: "Spune-mi cine eşti tu, cel ce nu voieşti să
jertfeşti, ca noi, zeilor; iar pe cei ce jertfesc îi îndărătniceşti şi-i abaţi de la
închinăciunea lor?" Sfântul Mochie a răspuns: "Neştiutorule, cel ce nu
cunoşti adevărul, pentru ce întrebi de acelea pe care nu poţi a le înţelege?
Adună-ţi întâi gândurile minţii tale şi cunoaşte adevărul, că eu, învăţând
Sfânta Scriptură, am cunoscut cum că idolii păgânilor sunt diavoli şi
nădejdea cea către dânşii este deşartă". Laodichie a zis: "Văd că ai învăţat
multe a grăi". Mochie a zis: "Din multa noastră grăire se învaţă adevărul,
pe care, ca să-l înţelegi, ascultă cele ce zic: "Zeii cărora vă închinaţi sunt
diavoli muţi şi surzi".
Laodichie a zis: "Jertfeşte zeilor ca să-ţi dobândeşti viaţa ta, pe care
singur de voie ai gândit să o pierzi". Răspuns-a sfântul: "O, antipate,
moartea cea pentru Hristos îmi este mie mare câştig!"
Atunci antipatul, suflând cu mânie, a poruncit să spânzure pe Sfântul
Mochie în pielea goală şi cu unghii de fier să-i strujească trupul lui până la
oase, de la cap până la picioare. Strujindu-l, sfântul striga către
Dumnezeu, zicând: "Stăpâne, Cel ce împărăţeşti în veci şi străluceşti cu
razele dreptăţii, arată robilor Tăi dumnezeirea Ta şi dă-mi mie ca fără de
împiedicare să mă nevoiesc pentru poruncile Tale". Deci, slujitorii aceia
au muncit mult pe sfânt, până ce au ostenit. Atunci muncitorul,
mâniindu-se asupra lor, a poruncit să-i gonească pe dânşii ca pe nişte
leneşi şi neputincioşi; iar pe mucenic, dezlegându-l, l-a pus iarăşi înaintea
sa. Şi a stat sfântul mai tare cu trupul şi mai îndrăzneţ în mărturisirea
adevărului, slăvind pe Dumnezeu cu mare glas. Deci, a zis către dânsul
Laodichie: "Jertfeşte zeului Dionis, ca să te izbăvesc pe tine de răutăţile
cele multe". Mucenicul a răspuns "Oare ţi se pare a fi Dumnezeu, idolul
cel ce este nemişcat şi fără de glas şi făcut cu meşteşug de mâini
omeneşti? O, rătăcitule slujitor al diavolului, oare nu vezi că n-a slăbit
trupul meu de muncile tale şi n-am simţit durerea în bătăi, pentru că
toată puterea ta este deşartă?"
Auzind acestea Laodichie, a zis: "Această neslăbire a ta în munci, nu
este din puterea Dumnezeului tău, ci din meşteşugul cel vrăjitoresc. Deci,
voi porunci să te ardă pe tine în foc, ca toate alcătuirile şi încheieturile tale
să se facă cenuşă şi să se arunce în vânt". Deci, îndată a poruncit
muncitorul să ardă un cuptor mare cu smoală, cu câlţi şi cu vreascuri. Şi,
făcându-se aceasta, flacăra cuptorului ieşea la o înălţime ca de şaizeci de
coţi, încât se întunecase văzduhul de fum. Atunci Laodichie a zis către
sfânt: "Jertfeşte zeului Dionis". Iar mucenicul tăcea. Şi iarăşi a zis
muncitorul: "Până când vei petrece în nesupunerea ta? Vezi focul cel gătit
pentru tine! Deci, cunoaşte puterea zeului Dionis şi te închină lui".
236
Răspuns-a sfântul: "Ţi-am zis ţie, o, antipate, că nu mă voi închina
pierzătorului de suflete omeneşti, cel surd, orb şi mut. Să ştii că cel ce se
numeşte de tine Dumnezeu, nu este Dumnezeu, ci idol".
Răspuns-a Laodichie cu mânie: "O, blestematule, au doar acela este
idol, care are întru sine putere dumnezeiască? Pentru că puterea aceea ce
este în el, primeşte de la noi jertfe şi ne dăruieşte nouă mântuire". Zis-a
către dânsul sfântul: "Oare vei voi ca, apropiindu-mă, să jertfesc
dumnezeului tău şi toţi, văzându-mă aducând jertfă, să cunoască puterea
lui Dionis?" Laodichie a zis: "Închină-te şi jertfeşte şi atunci vei cunoaşte
puterea aceluia".
Deci, intrând Sfântul Mochie în capiştea idolească, s-a însemnat cu
semnul Sfintei Cruci şi, într-armându-se astfel cu arma lui Hristos asupra
diavolului, a stat unde era idolul lui Dionis întărit şi s-a rugat către
adevăratul Dumnezeu, zicând: "Stăpâne, Cel ce ţii toată făptura şi toate le-
ai zidit prin Hristosul Tău; Cel ce ai ruşinat pe diavolul cel înstrăinat de
adevărul Tău şi ai dăruit fericirea înţelepciunii celor ce se tem de Tine,
Doamne, şi cinstesc numele Tău cel sfânt; Cel ce ai sfărâmat idolii
Babilonului şi ai arătat adevărata credinţă a proorocului Daniil, Cel ce ai
făcut zadarnic urâtul altar idolesc prin cei trei tineri ai Tăi şi ai stins
văpaia focului în cuptor; Cel ce ai înecat pe învârtoşatul Faraon în adâncul
mării, Cel ce ai ascultat rugăciunile lui Moise şi ai scos prin toiag apă din
piatră; Tu, Cel ce eşti acum şi ai fost şi mai înainte şi vei fi Împărat veşnic,
auzi-mă pe mine robul Tău, că iată mă rog Ţie; vino în ajutorul meu şi
arată puterea Ta acelora care socotesc adevărul drept minciună, să Te
cunoască pe Tine unul, adevăratul şi veşnicul Dumnezeu şi să izgonească
întunericul rătăcirii închinării de idoli!"
Astfel rugându-se, a strigat cu mare glas către idol, zicând: "Dionise,
netrebnic şi deşert, mut şi surd, îţi poruncesc ţie, în numele cel mare şi
preaslăvit al Hristosului meu, Cel ce locuieşte întru cei de sus, să cazi din
întărirea ta şi să te întinzi pe pământ, ca să se arate la toţi neputinţa ta".
Deci, îndată s-a cutremurat pământul şi capiştea şi a căzut idolul cu mare
zgomot, risipindu-se ca praful; şi au fugit afară toţi cei ce erau acolo de
frică şi se mirau de lucrul ce se făcuse. Atunci Sfântul Mochie a zis către
antipatul Laodichie: "Iată, vezi înşelăciunea diavolească care afundă pe
oameni în moarte; deci, vino şi adună praful zeului tău spre care ai
nădăjduit şi cunoaşte în ce fel de pierzare stai".
Iar Laodichie s-a mâhnit foarte, fiindu-i jale de idolul lui, Dionis, şi
îndată a poruncit ca, bătând pe sfânt, să-l arunce în cuptorul cel ars. Deci,
fiind sfântul aruncat în foc, stătea în mijlocul văpăii ca într-o grădină
frumoasă şi cânta binecuvântând pe Dumnezeu. Acolo se vedeau,
împreună cu dânsul cântând trei bărbaţi, între care unul era luminos la
faţă ca soarele şi a cărui strălucire covârşea lumina focului. Iar Sfântul
237
Mochie zicea în foc: "Îţi mulţumesc, Stăpâne, Dumnezeul părinţilor
noştri, Căruia toate se supun! Bine eşti cuvântat, Doamne al puterilor,
Făcătorul tuturor oştilor cereşti, Cel lăudat de gurile Sfinţilor Arhangheli,
care au fost de faţă în văpaie cu cei trei tineri şi Tu Te-ai văzut al patrulea!
Rogu-mă Ţie, Mântuitorul meu, revarsă văpaia cea înfocată a acestui
cuptor aprins şi arde pe antipatul acesta. Pune asupra lui mânia Ta cea
nesuferită şi pierde-l cu iuţimea Ta, ca toţi să ştie că Tu eşti în cer, Unul
Adevăratul Dumnezeu".
Îndată văpaia din cuptor s-a întins până la antipat, arzându-l şi
prefăcându-l în cenuşă împreună cu zece ostaşi, care stăteau înaintea lui,
încât n-a rămas nici o părticică din trupurile lor, pentru că mânia lui
Dumnezeu i-a pierdut. Tot poporul care era acolo s-a înfricoşat şi a fugit
departe de cuptor, iar sfântul a ieşit din foc întreg şi nevătămat.
După o minune preaslăvită ca aceasta, Talasie, mai marele cetăţii,
umplându-se de mânie, a prins pe Sfântul Mochie şi l-a închis în temniţă.
După douăzeci de zile a venit în cetatea aceea alt antipat, cu numele
Maxim şi, înştiinţându-se de sfânt şi de pieirea lui Laodichie, s-a sfătuit
cum ar putea să piardă pe mucenic. Deci, şezând la judecată într-un loc
înalt, la vederea tuturor, a pus de faţă pe robul lui Hristos şi a zis către el:
"Spune-mi numele şi naşterea ta". Sfântul a răspuns: "De voieşti să ştii
neamul şi numele meu, află că tatăl meu se numea Evfratie, iar maica
mea, Evstatia, care, curăţindu-mă cu Sfântul Botez, m-au numit Mochie.
Ei m-au crescut în dreapta credinţă creştinească, învrednicindu-mă de
rânduiala preoţească în Biserica lui Hristos, Dumnezeul meu; şi acum,
iată, m-am apropiat de bătrâneţe". Iar Maxim a zis: "Ce au fost părinţii
tăi?" Răspuns-a sfântul: "Tatăl meu a fost cetăţean al marii cetăţi Roma,
cinstit cu rânduială ostăşească; iar maica mea a fost fiica antipatului
Lampadie". Zis-a Maxim: "Dacă eşti de aşa neam cinstit, cum te-ai dat la
vrăjitorie, care lucru nu este cuviincios acesteia, şi ai sfărâmat pe marele
zeu Dionis şi pe antipatul Laodichie, prietenul împărătesc, l-ai ars şi ai
făcut deşarte jertfele de prăznuiri?"
Răspuns-a Sfântul Mochie: "Nu eu, ci Atotputernicul meu
Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, a sfărâmat idolul cel fără de
suflet al lui Dionis şi a ars cu focul mâniei Sale pe vrăjmaşul Său,
Laodichie; iar eu, cu frică slujind Stăpânului meu din toată inima,
mărturisesc cu gura mea preasfânt numele Lui". Maxim a zis: "Încetează
de la nebunia ta şi, apropiindu-te, jertfeşte lui Apolon, ca să nu mori rău".
Mucenicul a zis: "Rău voi muri dacă voi uita facerile de bine şi scutirile
adevăratului Dumnezeu, jertfind acelor care sunt idoli".
Atunci Maxim a poruncit să lege pe mucenic de două roţi, ce erau
rânduite spre muncire, ca, întorcând roţile, să-l sfărâme şi să-i rupă
încheieturile. Dar sfântul, muncindu-se, zicea: "Cât de dulce este
238
dragostea cea către Dumnezeu"; iar către muncitori zicea: "Fă cu
sârguinţă voia tatălui tău, diavolul, pentru că doresc tot felul de munci şi
de morţi pentru Hristos, Dumnezeul meu".
După aceea s-a rugat, zicând: "Stăpâne, dătătorule al gândurilor
celor curate, ajutătorule, sprijinitorule şi izbăvitorul meu, mulţumesc Ţie,
că m-ai învrednicit pe mine nevrednicul a intra în nevoinţa aceasta şi mi-
ai ajutat asupra diavolului. Tu eşti Dumnezeu, Cel ce întăreşti mintea
mea, ca să nu o biruiască gândurile cele necurate; fă ca să se îndulcească
întru Tine, Făcătorul meu, că mare este numele Tău, celor ce Te iubesc pe
Tine".
Rugându-se astfel sfântul s-au sfărâmat roatele şi, dezlegându-se,
era sănătos. Şi s-au mirat de această minune toţi cei ce priveau; iar
muncitorul s-a ruşinat ca un biruit şi, aprinzându-se de mânie asupra
mucenicului, a poruncit să-l arunce în temniţă. După trei zile, scoţându-l
la privelişte, l-au dat fiarelor să-l mănânce, dând drumul la doi lei ce
răcneau de foame. După ce leii s-au apropiat de mucenic, s-au plecat
înaintea lui şi, cuprinzându-i picioarele, i le lingeau, ca şi cum le-ar fi
sărutat. Poporul, văzând acestea, a strigat: "Să se elibereze dreptul acesta,
pe care Dumnezeu îl iubeşte şi fiarele îl cinstesc".
Atunci antipatul Maxim a trimis pe mucenic la ighemonul Filipisie
din Perint, cetatea Traciei, care acum se numeşte Eraclea, scriind toate
cele ce s-a făcut cu dânsul. Acel ighemon, ţinând pe sfânt în temniţă opt
zile, a poruncit să-l ducă în Bizanţ, ca acolo să i se taie capul. După ce l-a
dus la locul cel de tăiere, mucenicul, ridicându-şi ochii spre cer, a zis:
"Bine eşti cuvântat, Doamne, Cel ce ai zidit veacurile şi aduci la săvârşire
nevoinţele sfinţilor, primeşte în pace sufletul meu!" Atunci s-a auzit glas
din cer, zicându-i: "Bucură-te, Mochie, nevoitorule cel bun, care arătat ai
biruit puterea muncitorului! Vino şi te sălăşluieşte împreună cu părinţii
tăi în împărăţia cerească. Fiindcă te-ai ostenit în lume, acum odihneşte-te
şi te veseleşte în cer".
Astfel i s-a tăiat capul Sfântului Mochie, mucenicul lui Hristos,
săvârşindu-şi nevoinţa sa cea purtătoare de chinuri în a unsprezecea zi a
lui mai, în care zi, binecredinciosul împărat Constantin îi făcea praznic,
zidind o biserică în numele lui, unde a pus cinstitele lui moaşte şi în ziua
pomenirii lui a făcut înnoirea cetăţii, pe care a numit-o cu numele său,
Constantinopol. Deci, dacă cineva prăznuieşte sfânta pomenire a
mucenicului lui Hristos, Mochie, să creadă că va avea parte cu el de darul
Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul
Duh, se cuvine cinste, slavă şi închinăciune în vecii vecilor. Amin.

239
 Tot în această zi,
pomenirea Sfinţilor
Părinţilor noştri, cei
întocmai cu Apostolii,
Chiril-Constantin şi
Metodie, care au adus
lumina Evangheliei
popoarelor slave, în
veacul al nouălea
Pe vremea împăraţilor
greceşti, luptători contra
icoanelor, Leon Armeanul şi
Mihail Travlul, care s-a numit
şi Valvos, şi apoi pe vremea lui
Teofil, fiul lui Mihail, a fost în
cetatea Tesalonicului un
bărbat de bun neam şi bogat,
cu numele Leon, cu dregătoria
ostaş şi cu boieria sutaş, având
o soţie cu numele Maria. Acela
a născut pe aceşti doi
luminători ai lumii şi
luminători ai ţărilor
slavoneşti, pe Metodie şi Constantin, care, mai pe urmă, s-a numit în
sfânta schimă Chiril. Deci, Metodie slujea în cetele ostăşeşti mai întâi ca
cel mai în vârstă şi, fiind cunoscut împăratului, l-a pus voievod şi l-a
trimis în părţile ce se mărgineau cu slavonii.
Aceasta s-a făcut după rânduiala lui Dumnezeu, ca să înveţe limba
slavonească, ca cel ce avea să fie mai în urmă, învăţător duhovnicesc şi
păstor în vremea sa. El, petrecând în rânduiala de voievod ca la zece ani,
văzând pe de o parte deşertăciunea gâlcevilor vieţii, iar pe de alta,
supărându-se de prigonirea pe care o ridicase împăratul Teofil, luptătorul
de icoane, asupra celor dreptcredincioşi, a lăsat slujba de voievod şi toate
cele frumoase ale acestei lumi şi, ducându-se în muntele Olimpului, s-a
tuns în rânduiala monahicească şi slujea Împăratului ceresc cu chipul
îngeresc, luptându-se cu vrăjmaşii cei nevăzuţi ai duhurilor răutăţii.
Fericitul Constantin, care s-a născut după Metodie, arăta din scutece
ceva minunat în sine, deoarece mama sa, după naştere, l-a dat la doică, ca
aceea să-l nutrească cu sânul ei, dar el nu voia de loc să sugă lapte străin,
decât numai al mamei sale; deci, părinţii lui se minunau de aceasta. Când
pruncul a fost de şapte ani şi a început a învăţa carte, a avut un vis
minunat, pe care l-a spus tatălui şi mamei sale, zicând: "Un voievod a
240
adunat toate fecioarele din cetatea noastră şi a zis către mine: Alegeţi soţie
dintr-acestea, pe care vei voi, ca să-ţi fie ajutătoare în toate zilele vieţii
tale. Iar eu, căutând, mi-am ales pe una mai frumos împodobită decât
toate, cu faţa luminoasă şi înfrumuseţată, al cărei nume era Sofia".
Părinţii lui, socotind vedenia aceea şi înţelegând că fecioara Sofia
este înţelepciunea lui Dumnezeu, care era să se dea pruncului, s-au
bucurat cu duhul şi-l învăţau totdeauna cu stăruinţă nu numai la citirea
cărţilor, ci şi la obiceiul cel bun, plăcut lui Dumnezeu, povăţuindu-l la
înţelepciunea cea duhovnicească şi spunându-i cuvintele lui Solomon:
"Fiule, cinsteşte pe Domnul şi te vei întări; păzeşte poruncile Lui şi vei
trăi. Cuvintele lui Dumnezeu scrie-le pe tăbliţele inimii tale şi numeşte
înţelepciunea sora ta; iar înţelegerea să ţi-o faci cunoscută, căci aceasta
este mai frumoasă decât soarele şi decât întocmirea luminii stelelor".
Pruncul, învăţând carte, sporea cu ţinerea de minte şi cu înţelegerea,
mai mult decât toţi vârstnicii săi, şi avea dragoste mare către Sfântul
Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, ale cărui cărţi le citea totdeauna.
Multe dintr-acele cuvinte şi tâlcuiri le învăţa pe de rost. El, închipuind o
cruce pe un perete, a scris aceste cuvinte de laudă sub acea cruce: "O,
arhiereule al lui Hristos, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu, tu ai fost
om cu trupul, iar cu viaţa te-ai arătat ca un înger; cu gura ta ai preamărit
cu laude pe Dumnezeu, ca Serafimii; iar cu învăţăturile tale cele
dreptcredincioase ai luminat toată lumea. Deci, te rog, primeşte-mă şi pe
mine, care cad la Tine cu credinţă şi cu dragoste; fii mie părinte, învăţător
şi luminător".
Într-acea vreme, murind împăratul Teofil, a urmat la împărăţie după
el, Mihail, fiul său, cu maica sa cea binecredincioasă, împărăteasa
Teodora. Lui Mihail, fiind încă prunc, i-a pus pe lângă el trei boieri mari:
Manoil, păzitorul palatului, Teoctist, patriciul şi Dromi, logofătul. Acest
logofăt cunoştea pe părinţii lui Metodie şi al lui Constantin, care, auzind
de isteţimea minţii copilului Constantin, a trimis după el ca să înveţe
împreună cu tânărul împărat Mihail, care învăţa carte, ca, privind
împăratul la isteţimea minţii lui Constantin, să se sârguiască singur a
învăţa degrabă. Constantin s-a bucurat de aceasta foarte, şi pe cale se ruga
lui Dumnezeu cu rugăciunea lui Solomon, zicând: "Dumnezeul părinţilor
şi Domn al milei, Care ai făcut pe om, dă-mi înţelepciunea care şade pe
scaunele Tale şi nu mă lepăda pe mine de slugile Tale, căci eu sunt sluga
Ta şi fiul slujnicei Tale; fă-mi să cunosc ce este plăcut Ţie şi să slujesc
Ţie, Dumnezeul meu, în toate zilele vieţii mele".
Şi, ducându-l în Constantinopol şi fiind dat dascălilor împărăteşti,
degrabă a învăţat înţelepciunea cea din afară: gramatica, facerea de
stihuri a lui Homer, retorica, filosofia, aritmetica, astronomia, muzica şi
toate meşteşugurile elineşti, încât era de mirare dascălilor săi pentru atâta
241
isteţime a minţii sale. Şi s-a numit mai pe urmă filosof, deoarece sporise
în înţelepciune mai mult decât alţii. El nu era înţelept numai în limba
elinească, ci şi în alte limbi, pentru că învăţase bine scriptura elinească şi
vorbirea siriană şi se deprinsese şi cu alte limbi străine. Pentru acestea îl
iubea foarte logofătul, întâi pentru înţelepciune; iar al doilea pentru
întreaga înţelepciune, cum şi pentru obiceiurile cele îmbunătăţite, de care
era plin pruncul, cel ce venise acum în vârstă desăvârşită; pentru că darul
lui Dumnezeu locuia în limba lui cea curată, povăţuindu-l la tot lucrul
bun.
Stăpânul său, logofătul, văzând acest lucru într-însul, îl cinstea foarte
mult şi pentru aceasta, Constantin era cel întâi păzitor de casă în curtea
logofătului, având stăpânire peste toţi şi umbla cu îndrăzneală şi fără
opreală în împărăteştile palate oricând ar fi voit. Această stăpânire i se
dăduse, fiindcă era iubit şi de împărat.
La acel logofăt era o fecioară frumoasă, fiică duhovnicească primită
din scăldătoarea Sfântului Botez. Acea fecioară era de neam mare, pe care
părinţii săi i-o dăduseră întru a sa purtare de grijă. Deci, logofătul voia s-o
însoţească cu Constantin, şi pentru aceasta se ostenea în tot chipul,
îndemnând la căsătorie pe Constantin cu multe cuvinte şi făgăduindu-i
împreună cu bogăţia de la împăratul şi cinstea de mare boierie.
Dar, fericitul Constantin, fugind de lume şi de toate cele din lume, s-
a dus în taină la gura Boazului, şi acolo, intrând într-o mănăstire, a luat
pentru sineşi chipul monahicesc. Deci, a fost pentru dânsul mare
cercetare, nu numai de la logofăt, dar şi de la împărat. Abia după şase luni
l-au aflat pe el, ca pe o vistierie ascunsă, în sânul monahicesc. Deci,
luându-l cu sila din mănăstire, l-au dus în Constantinopol, ca să nu fie
făclia sub obroc, ci în sfeşnic, silindu-l astfel să ia treapta preoţească în
zilele preasfinţitului patriarh Metodie, când încetase eresul luptei
împotriva icoane. Apoi a pus pe Constantin ca bibliotecar în biserica cea
sobornicească a Sfintei Sofii şi dascăl de filosofie. Iar după puţină vreme,
agarenii ce stăpâneau Siria, pe vremea împăratului Teofil, au biruit
puterea oştirii greceşti, cu voinţa lui Dumnezeu, stricând preafrumoasa
cetate Amoreea, precum se pomeneşte de aceasta în ziua a şasea a lunii lui
martie, întru pătimirea sfinţilor 142 mucenici din Amoreea, despre care s-
a mai scris. Turcii, mândrindu-se de puterea lor, batjocorind pe creştini,
au trimis la Constantinopol ocară asupra Preasfintei Treimi, zicând: "Cum
voi, creştinii, ziceţi că este Unul Dumnezeu, dar Îl despărţiţi pe Acela în
trei şi mărturisiţi pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. Dacă puteţi să ne
arătaţi această închipuire, apoi să trimiteţi la noi astfel de oameni care ar
putea să vorbească cu noi şi să ne dovedească credinţa voastră".
Împăratul, sfătuindu-se cu preasfinţitul patriarh, a trimis la saracini
pe Constantin filosoful, dându-i doi asincriţi (dregători) înţelepţi.
242
Fericitul, ducându-se acolo şi râvnind apostoleşte după Hristos, dorea să
pătimească pentru Dânsul. Deci, ajungând în cetatea stăpânitorului
saracinilor, care se numea Samara, aproape de râul Eufratului, în care
locuia stăpânitorul Amirmumi, a aflat acolo şi creştini, care petreceau
între saracini. Şi erau zugrăvite pe uşile lor, dinafară, chipuri diavoleşti
din porunca stăpânitorului saracinilor; pentru că aici, îngreţoşându-se de
creştini ca de nişte vrăjmaşi, a poruncit să-i aibă de ocară şi de batjocură.
Pentru aceea a poruncit să fie închipuit un diavol pe uşile fiecărui creştin.
Deci, au zis saracinii către Constantin, filosoful creştinesc: "Filosofule,
oare poţi să cunoşti ce semn este acesta?" El le-a răspuns: "Văd însemnate
chipuri de diavoli şi mi se pare că înăuntru vieţuiesc creştini; iar diavolii,
neputând să vieţuiască înăuntru cu creştinii, fug de dânşii şi petrec afară;
deci, unde nu sunt aceste chipuri diavoleşti, acolo este dovedit lucru, că
înlăuntru vieţuiesc oamenii cei uniţi cu dânşii.
Constantin, fiind odată la masă în palatele domneşti, înţelepţii
saracinilor au zis către dânsul: "Vezi, filosofule, acest minunat lucru, că
proorocul Mahomed ne-a adus bună învăţătură de la Dumnezeu şi a
întors pe mulţi oameni, încât toţi ne ţinem tare de legea lui, necălcând
nimic. Iar voi, creştinii, ţinând legea lui Hristos, unul crede aşa, altul
altfel, şi fiecare face precum îi place; pentru că sunt atât de mulţi între voi
care vă deosebiţi cu credinţa şi cu viaţa, încât fiecare crede şi învaţă într-
alt chip şi îşi rânduieşte viaţa într-altfel, precum sunt cei ce se numesc
monahi, care poartă haine negre, deşi toţi se cheamă creştini".
Fericitul Constantin răspunse: "Două lucruri mi-aţi spus înainte:
despre credinţa creştinească în Dumnezeu şi despre legea lui Hristos care
se împlineşte prin lucruri, şi cum că nu cred şi petrec într-un fel cei ce se
numesc creştini. Deci, vă răspund mai întâi despre credinţă. Dumnezeul
nostru este ca noianul mării, lărgime şi adâncime nemăsurată; pentru că
este neajuns de mintea omenească şi negrăit prin cuvintele omeneşti,
precum a zis de Dânsul Sfântul Prooroc Isaia: Neamul Lui cine-l va
spune... De unde şi Sfântul Apostol Pavel, învăţătorul nostru, a strigat: "O,
adâncul bogăţiei, al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât sunt
de negrăite judecăţile Lui şi nenumărate căile Lui!"
Dintr-acel noian intră mulţi din cei care se sârguiesc a căuta pe
Dumnezeu. Şi cei ce sunt puternici la minte şi au câştigat ajutor pe
Dumnezeu, aceia înoată fără primejdie pe marea cea neajunsă a lui
Dumnezeu şi află bogăţia cunoştinţei şi a mântuirii. Iar cei ce sunt slabi la
minte şi s-au lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, umblând după singură
părerea lor, aceia, ca în nişte corăbii putrede de înotare urcându-se, se
ispitesc ca să înoate pe acel noian şi, neputând, unii se îneacă, căzând în
eresuri şi rătăciri, iar alţii abia răsuflă de osteneli, învăluindu-se de
nedumerire şi de îndoire. De aceea, mulţi dintre creştini - precum ziceţi -
243
se deosebesc cu credinţa. Deci, astfel am zis şi despre credinţă. Iar despre
fapte, vă adeveresc aşa: Legea lui Hristos nu este alta, fără numai aceeaşi
pe care a dat-o Dumnezeu lui Moise în Sinai, adică a nu ucide, a nu fura, a
nu desfrâna, a nu pofti şi celelalte, pentru că a zis Dumnezeul nostru: N-
am venit să stric legea, ci să o împlinesc.
Deci, suindu-ne spre desăvârşire, ne-a dat sfat de viaţă curată, fără
de însurare, păzirea fecioriei şi alte lucruri alese spre plăcerea lui
Dumnezeu cea mai bună, care sunt conducătoare la viaţă prin calea cea
strâmtă şi cu scârbe. Însă nu ne sileşte la aceasta; pentru că Dumnezeu a
zidit pe om între cer şi pământ, între îngeri şi dobitoace; deci, l-a despărţit
cu cunoştinţa şi cu mintea de animale, iar cu mânia şi cu pofta l-a
despărţit de îngeri şi i-a dat voie să facă orice voieşte; şi de care se
apropie, cu aceea se uneşte. Astfel se împărtăşeşte cu îngerii, slujind lui
Dumnezeu, precum îl învaţă înţelegerea lui cea minunată, sau se face
părtaş cu dobitoacele cele fără de minte, slujind fără înfrânare poftelor
trupeşti. De vreme ce Dumnezeu a făcut pe om de sine stăpânitor, de
aceea voieşte ca noi să ne mântuim prin voia noastră, iar nu cu silă; deci,
zice: Cel ce voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia
crucea sa şi să-mi urmeze Mie.
Aşadar, creştinii care cred în Dumnezeu, călătoresc spre El cu
înţelegere; unii prin cale mai lesnicioasă, adică prin legea firii, vieţuind cu
înţelepciune în cinstită însoţire; iar alţii, sârguindu-se a fi mai fierbinţi
către El şi mai desăvârşiţi robi al Lui, se ating de firea cea mai înaltă a
vieţuirii, asemenea cu a îngerilor, şi petrec cale strâmtă. Pentru aceea unii
dintre creştini se deosebesc cu viaţa. Credinţa şi legea voastră nu are nici
un fel de greutate; nu este ca o mare, ci ca un pârâu mic, pe care fiecare, şi
mare şi mic, poate să-l păşească fără de osteneală mare. În legea şi
credinţa voastră nu este un lucru dumnezeiesc, adică insuflat de
Dumnezeu, ci numai obiceiuri omeneşti şi socoteală trupească, pe care
puteţi cu înlesnire să le faceţi. Mahomed, dătătorul vostru de lege, nu a
pus vreo poruncă grea de purtat, neoprindu-vă de la mânie şi poftele cele
fără de rânduială, ci mai ales v-a dat voie la toate. De aceea, toţi cu un
gând vă ţineţi de legea lui, ca una ce este dată după poftele voastre.
Dar Mântuitorul nostru Hristos n-a făcut aşa, pentru că, singur fiind
preacurat şi izvor a toată curăţia, voieşte ca şi robii Lui să vieţuiască curat,
ferindu-se de toate poftele, şi să se apropie cu curăţenie de Cel curat, căci
în împărăţia Lui nu va intra nici un lucru necurat. Înţelepţii saracinilor
au mai zis: "Cum voi, creştinii, Îl despărţiţi pe Dumnezeu în trei şi ziceţi
că este unul, adică: Tată, Fiu şi Duh; şi dacă Dumnezeu poate să aibă Fiu,
apoi daţi-i Lui femeie, ca să se rodească din El mai mulţi dumnezei".
Răspuns-a filosoful creştinesc: "Nu batjocoriţi Treimea cea
dumnezeiască, pe Care ne-am învăţat a o mărturisi de la Sfinţii Prooroci
244
cei de demult şi de care nici voi nu vă lepădaţi, fiindcă ţineţi împreună cu
ei tăierea împrejur. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, sunt trei ipostasuri, iar
fiinţa este una; după cum soarele cel văzut pe cer, este zidit de Dumnezeu
în chipul Sfintei Treimi, deoarece trei lucruri sunt în el: rotunjimea, raza
şi căldura; tot astfel sunt şi în Sfânta Treime: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.
Rotunjimea soarelui este închipuirea lui Dumnezeu Tatăl, căci precum
rotunjimea nu are sfârşit, nici început, tot aşa şi Dumnezeu este fără de
început şi fără de sfârşit; şi, precum din rotunjimea soarelui ies razele şi
căldura, tot asemenea din Dumnezeu-Tatăl se naşte Fiul şi iese Sfântul
Duh. Raza care iese din soare şi luminează toată partea cea de sub cer,
este închipuirea lui Dumnezeu-Fiul, Cel născut din Tatăl şi arătat în
lumina de sub cer. Căldura soarelui, care iese din aceeaşi rotunjime
împreună cu raza, este întru asemănarea lui Dumnezeu-Duhul Sfânt, Care
din Acelaşi Tată împreună cu Fiul, are ieşirea mai înainte de veci; deşi se
trimite vremelnic la oameni, precum s-a trimis Sfinţilor Apostoli în chipul
limbilor de foc. Deci, soarele, care se alcătuieşte din trei lucruri: din
rotunjime, din rază şi din căldură, nu se desparte în trei sori, deşi fiecare
lucru îşi are deosebirea sa, pentru că alta este rotunjimea soarelui, alta
este raza lui şi alta căldura, însă nu se zic trei sori, ci un soare. Tot aşa şi
Sfânta Treime, deşi are trei feţe: a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh,
dumnezeirea nu se desparte în trei dumnezei, ci unul este Dumnezeu.
Căci şi strămoşul Avraam - a cărui tăiere împrejur o păziţi - când i s-
a arătat Dumnezeu la stejarul Mamvri, de vă aduceţi aminte de Scriptura
care povesteşte aceasta, I s-a arătat în trei feţe. Şi, privind Avraam cu
ochii, a văzut trei bărbaţi stând lângă el, şi s-a închinat până la pământ şi
a zis: Doamne, de am aflat dar înaintea Ta, să nu treci pe robul Tău.
Iată, socotiţi, el vedea trei bărbaţi şi vorbea Unuia singur, zicând:
Doamne, de am aflat dar înaintea feţei Tale..., pentru că a cunoscut acel
sfânt strămoş, că Dumnezeu este în trei feţe.
Deci, înţelepţii saracinilor tăceau neştiind ce să răspundă împotriva
acestora. Apoi au zis: "Cum ziceţi voi, creştinii, că Dumnezeu S-a născut
din femeie? Oare poate Dumnezeu să Se nască din pântece femeiesc?"
Răspuns-a filosoful: "Nu din o femeie proastă, ci dintr-o fecioară
nemăritată şi preacurată S-a născut Dumnezeu-Fiul, prin lucrarea
Sfântului Duh, Care, în preacuratul şi preasfântul pântece fecioresc, a
ţesut trupul lui Hristos-Dumnezeu şi mai presus de fire a înfiinţat
întruparea şi naşterea Cuvântului Tatălui. Căci, Fecioara, care L-a zămislit
pe El din Duhul Sfânt, precum mai înainte de naştere a fost fecioară, tot
astfel şi în naştere şi după naştere a rămas fecioară curată. Deci, aşa a voit
Dumnezeu şi la voia Lui se supune toată firea cea zidită; pentru că unde
voieşte Dumnezeu, acolo se biruieşte rânduiala firii. Iar cum că S-a născut
Hristos din Curata Fecioară, prin Duhul Sfânt, mărturiseşte şi proorocul
245
Mahomed, scriind astfel: "S-a trimis Duhul Sfânt la Fecioara cea curată
ca, împreună sălăşluindu-se cu El, să nască Fiu".
Saracinii au zis: "Nu ne împotrivim noi la aceasta, cum că Hristos S-
a născut din fecioară curată; dar nu-L socotim pe El că este Dumnezeu".
Răspuns-a fericitul: "Dacă Hristos ar fi fost un om de rând, iar nu
Dumnezeu, apoi ce trebuinţă era ca Duhul Sfânt să lucreze zămislirea
unui om simplu în pântecele curat al Fecioarei? Pentru că omul cel prost
se naşte din femeie măritată, iar nu din Fecioară neispitită de nuntă; deci,
se zămisleşte după fire din bărbat, iar nu din venirea şi lucrarea cea
deosebită a Sfântului Duh".
Saracinii au zis: "Dacă Hristos este Dumnezeul vostru, apoi pentru
ce nu faceţi precum vă porunceşte Acela? Căci vă porunceşte să vă rugaţi
pentru vrăjmaşi, să faceţi bine celor ce vă urăsc şi vă prigonesc pe voi, să
întoarceţi faţa celor ce vă bat... Dar voi nu faceţi aşa, ci faceţi cele
potrivnice, pentru că asupra celor ce vă fac vouă unele ca acestea, vă
ascuţiţi armele şi îi ucideţi în război".
Fericitul Constantin a zis: "Dacă în vreo lege vor fi scrise două
porunci şi se vor da oamenilor să le împlinească, care va fi omul cel mai
adevărat păzitor de lege? Cel ce a săvârşit numai o poruncă? Sau cel ce le
îndeplineşte pe amândouă?" Răspuns-au saracinii: "Este mai bun acela
care îndeplineşte amândouă poruncile". Zis-a filosoful: "Hristos-
Dumnezeul nostru, Cel ce ne-a poruncit să ne rugăm şi să facem bine
celor ce ne fac strâmbătate, Acela a zis şi aceasta: "Nimeni nu poate să
arate în viaţă o mai mare dragoste, decât acela ce-şi pune sufletul pentru
prieteni. Deci, noi răbdăm toate primejdiile cele ce ni se fac nouă; iar în
cele de obşte ne apărăm unul pe altul, punându-ne sufletele noastre, ca nu
cumva voi, supunând pe fraţii noştri, să-i robiţi împreună cu trupurile şi
sufletele lor, silindu-i la fapte rele şi potrivnice lui Dumnezeu".
Saracinii iarăşi au zis: "Hristos al vostru a dat dajdie pentru Sine şi
pentru alţii; iar voi, pentru ce nu faceţi acest lucru şi nu voiţi să daţi
dajdie? Dacă vă apăraţi unul pe altul, apoi să daţi dajdie pentru fraţii
voştri limbii noastre ismailiteneşti cea atât de mare şi tare". Grăit-a
filosoful: "Dacă cineva umblă în urma învăţătorului său şi voieşte a
umbla; iar altcineva, întâmpinându-l, îl întoarce, nelăsându-l să meargă
după învăţător, ci îi porunceşte să meargă aiurea, oare acela este prietenul
sau vrăjmaşul lui?" Ei au răspuns: "Este vrăjmaş". Zis-a filosoful:
"Hristos, când a dat dajdie, care împărăţie era într-acea vreme,
ismailitenească sau romană?" Iar ei au zis: "Romană". Filosoful: "Deci
noi, urmând învăţătorului nostru Iisus Hristos, dăm dajdie împăratului
Celui ce şade în Roma cea nouă şi stăpâneşte şi pe cea veche, iar căutând
de la noi dajdie, ne abateţi de la urmarea lui Hristos şi vă faceţi vouă
vrăjmaşi".
246
 Nişte întrebări şi răspunsuri ca acestea i s-au pus lui Constantin mai
multe zile; dar în întrebările cele cu înţelepţii saracinilor, a rămas nebiruit
filosoful creştin, ajutându-i dumnezeiescul dar. Iar saracinii au rămas
ruşinaţi de dânsul în toate cuvintele împotrivă şi în socoteala lor. După
aceea, neputând să biruiască în cuvinte pe cel nebiruit, i-au dat în taină să
bea otravă de moarte. Însă Domnul a zis: Dacă veţi bea ceva de moarte,
nu vă va vătăma... Acela a păzit pe robul Său întreg şi nevătămat şi l-a
întors sănătos, eliberându-l cu cinste şi cu daruri boierul saracinilor.
După ce s-a întors fericitul Constantin la Constantinopol, a luat
laudă de la împărat şi de la sfinţitul patriarh pentru osteneala sa cea
plăcută lui Dumnezeu. Deci, s-a aşezat la un loc liniştit şi lua aminte de
mântuirea sa, având hrană din purtarea de grijă a lui Dumnezeu spre Care
nădăjduia. Iar cele ce Dumnezeu îi trimitea prin oamenii cei iubitori de
Hristos, din acele mâncări el nu lăsa nimic pe a doua zi, ci, după obişnuita
gustare a hranei, le împărţea pe toate săracilor; pentru că nădăjduia spre
Dumnezeu, Cel ce Se îngrijeşte de toţi în toate zilele şi Care deschide cu
bunăvoinţă mâna Sa şi satură pe tot cel viu.
Sosind vremea unui praznic oarecare, slujitorul lui se mâhnea că nu
avea nimic la acea cinstită zi. Atunci fericitul Constantin a zis către
dânsul: "Cel ce a hrănit mai mulţi ani în pustie oarecând pe israeliteni,
oare Acela nu poate să ne hrănească şi pe noi în această zi? Ci, ducându-
te, cheamă fără de îndoială la noi la masă măcar cinci săraci, şi să
aşteptăm mila lui Dumnezeu, că nu ne va lăsa pe noi". Sosind ceasul
prânzului, a adus la dânsul un om oarecare zece galbeni şi o sarcină cu tot
felul de mâncări. Iar el, primind acelea, a dat laudă lui Dumnezeu,
purtătorul său de grijă. După aceea s-a dus în Olimp, la Metodie, fratele
său cel mare, şi a început a vieţui în pustnicie împreună cu dânsul în
nevoinţele monahiceşti, petrecând în rugăciuni şi îndeletnicindu-se
totdeauna cu citirea cărţilor.
În vremea aceea au venit la împăratul Mihail soli de la cozari, zicând:
"Noi de la început ştim pe un Dumnezeu, Care este peste toate şi Aceluia
ne rugăm, închinându-ne la răsărit; însă ţinem oarecare obiceiuri de
ruşine, fiindcă evreii ne îndeamnă să luăm credinţa lor şi mulţi din noi au
trecut la credinţa evreiască". Asemenea şi saracinii ne pleacă la credinţa
lor, zicând: "Credinţa noastră este mai bună decât a tuturor neamurilor".
Pentru aceea, de la voi căutăm sfatul cel de folos nouă, cu care ţinem
vechiul prieteşug cu dragoste şi cerem să trimiteţi la noi vreun bărbat
cărturar, care să poată a se întreba cu evreii şi cu saracinii şi, de-i va birui,
apoi vom primi credinţa voastră.
Atunci împăratul Mihail cu preasfinţitul patriarh Ignatie, următorul
Sfântului Metodie, făcând cercare pentru filosoful Constantin, l-a chemat
de la muntele Olimpului şi dorea să se ducă la cozari spre propovăduirea
247
lui Hristos. Iar el, care dorea chiar a şi muri pentru Hristos, a voit cu
osârdie calea aceea şi a rugat pe fratele său, pe fericitul Metodie, ca pe cel
ce ştia parte din limba slavonească, să meargă împreună cu dânsul la
ascultarea apostolească, ca să lumineze pe cei necredincioşi cu lumina
sfintei credinţe. Deci, Metodie nu s-a lepădat a merge cu dânsul pentru
Hristos şi s-au apucat amândoi de călătorie, ca unul prin binecuvântatele
cuvinte, iar celălalt cu rugăciunea cea primită de la Dumnezeu să poată
mântui sufletele cele pierdute, ajutându-le lor dumnezeiescul dar.
Ajungând la cetatea Hersonului, care se mărgineşte cu cozarii, a zăbovit
acolo multă vreme, până ce a învăţat bine limba slavonească. Tot acolo s-
au deprins şi cu limba evreiască, aducând la Sfânta Credinţă şi la Botez pe
un samarinean cu fiul lui.
Auzind de moaştele Sfântului sfinţit Mucenic Clement, papă al
Romei, cum că zac în mare, a îndemnat pe episcopul Hersonului spre
căutarea acelor cinstite moaşte, pentru care se povesteşte astfel: când
Sfântul Clement a fost surghiunit de la Roma la Herson, mult popor s-a
întors la Hristos. Avhidian, ighemonul, din porunca cezarului Traian, l-a
înecat în mare, legându-i de grumaz o ancoră de fier, ca să nu poată afla
creştinii trupul lui; iar credincioşii stăteau pe mal, tânguindu-se şi privind
la înecarea sfântului. După aceasta, doi ucenici ai lui mai credincioşi,
Cornelie şi Fib, au grăit către creştini: "Să ne rugăm cu un suflet ca
Domnul să ne arate cinstitul trup al mucenicului".
Rugându-se către Dumnezeu poporul creştinesc, s-a depărtat marea
în sânurile sale ca la trei stadii, iar poporul a aflat o cămară de marmură
în chip de biserică făcută de Dumnezeu, şi acolo zăcea trupul sfântului, iar
ancora cu care îl înecase zăcea aproape de dânsul. Deci, voind credincioşii
să ia de acolo acel cinstit trup, s-a făcut descoperire ucenicilor lui, cei
pomeniţi mai înainte, ca să lase să stea acolo trupul sfântului, deoarece în
tot anul la pomenirea lui se va depărta tot aşa marea până la şapte zile,
dând cale celor ce vor voi să meargă la închinăciune. Şi s-a făcut aşa
vreme de şapte sute de ani, de la împărăţia lui Traian până la împărăţia
lui Nichifor, împăratul grecesc. Apoi, pentru păcatele omeneşti, marea a
încetat de a se trage în lături în vremea împărăţiei lui Nichifor. Şi din
această pricină era mâhnire între creştini.
Trecând după aceea mai mult de cincizeci de ani, fericiţii fraţi
Constantin şi cu Metodie s-au dus la Herson şi se sârguiau pentru aflarea
cinstitelor moaşte ale Sfântului Clement, îndemnând spre aceasta şi pe
fericitul Gheorghe, episcopul Hersonului. Acesta s-a dus întâi la
Constantinopol, la împărat şi la patriarh, înştiinţându-i de aceasta şi,
primind sfat de la dânşii, a luat de acolo tot clerul bisericii Sfânta Sofia.
Apoi, ducându-se la Herson, a mers la marginea mării cu aceşti fericiţi
învăţători, Metodie şi Constantin, şi cu tot poporul, cu psalmi şi cu
248
cântări, voind să-şi câştige dorinţa. Dar nu s-a desfăcut apa. Iar după
apusul soarelui, a intrat într-o corabie şi la miezul nopţii a strălucit o
lumină din mare şi s-a arătat deasupra apei mai întâi capul, iar după
aceea toate moaştele Sfântului Clement; şi, luându-le, le-au pus în corabie
şi, ducându-le în cetate cu cinste, le-au pus în biserica Sfinţilor Apostoli,
din care fericiţii Constantin şi Metodie, luând o părticică oarecare, au
purtat-o la dânşii totdeauna, până ce au dus-o la Roma.
După aceasta s-a dus la cozari, unde a fost primit cu cinste de boierul
Cagan Cozarnicul, căci avea către Cagan scrisoare de la împăratul grecilor.
Acolo fericitul Constantin a avut prilej să vorbească mult cu iudeii şi cu
saracinii; căci dânsul avea mai multă învăţătură decât Metodie, care nu-şi
petrecuse anii tinereţilor în învăţătură, ci s-a îndeletnicit cu puterea de
voievod pe care o avea şi cu lucrurile poporului, mai mult decât cu citirea
cărţilor. Iar Constantin s-a ocupat din tinereţe cu învăţătura şi cu
încercarea înţelepciunii, fiind foarte iscusit în dumnezeiasca Scriptură,
puternic în cuvinte şi gata să dea răspuns la orice întrebare.
Deci, Constantin pentru toate se întreba cu necredincioşii, iar
Metodie ajuta lui Constantin cu rugăciunea sa cea plăcută lui Dumnezeu.
Unul din cozari a zis către dânsul: "Voi, grecii, aveţi obiceiul rău, pentru
că puneţi la voi pe un împărat în locul altuia dintr-alt neam, iar nu din
neam împărătesc, precum acum aţi pus împărat, după Nichifor, pe Mihail
Curopalatul, care a fost unul din boieri. Apoi, lepădându-l pe acela, aţi pus
pe Leon Armeanul, care a fost din neam prost. Şi, ucigându-l şi pe acela,
aţi pus pe Mihail Travlul, care era de neam din Amoreea. Pe când la noi
nu este aşa, deoarece avem singuri cogani din ai noştri, (sau împăraţi)
adică din casa şi din neamul coganilor, şi nu împărăţeşte cineva într-alt
chip, de nu va fi din seminţia împărătească. Iar fericitul Constantin a
răspuns la aceasta cu cuvinte scurte: "Rău a făcut oare Dumnezeu când a
lepădat pe neplăcutul Lui împărat, Saul, iar pe David, bărbatul cel după
inima Sa, l-a adus de la turmele dobitoacelor?" Auzind acestea cozarul, a
tăcut.
După aceea a zis iarăşi cozarul: "Voi ţineţi cărţile în mâini, spuneţi
pilde dintr-însele; iar noi nu facem aşa, ci grăim din gusturile noastre
toată înţelepciunea, nemândrindu-ne în scripturi precum vă mândriţi voi,
că avem înăuntru înţelepciunea, ca şi cum ar fi înghiţită în noi". Grăit-a
Constantin: "De ai întâmpina vreun om gol, care ar zice: Am multe haine,
aur şi averi! Oare l-ai crede, văzându-l gol şi neavând nimic în mâini?"
Cozarul răspunse: "Ba nu, că dacă ar fi avut ceva n-ar fi umblat gol".
Grăit-a Constantin: "Dacă tu ai înghiţit toată înţelepciunea, precum te
lauzi, atunci spune-mi câte neamuri au trecut de la Adam şi de la Moise şi
care neam şi în care parte a pământului şi-au avut stăpânirea lor". Şi
cozarul, neputând să răspundă la această întrebare, a tăcut.
249
 Iar Constantin a spus mai departe: "Deci, prietene, nici eu nu te cred
că ai fi înghiţit toată înţelepciunea şi ai fi înţelept fără de cărţi!" Şi când
era la masă, coganul, luând un pahar, a zis: "Să bem în numele unui
Dumnezeu, Care a făcut toată făptura". Iar Constantin, filosoful cel
creştin, luând un pahar a zis: "Voi bea în numele Unui Dumnezeu şi al
Cuvântului Lui, prin Care cerul s-a întărit şi al Duhului cel de viaţă
făcător, prin care se ţine împreună toată puterea făpturii celei zidite". Zis-
a Cagan: "De asemenea, ţinem la Dumnezeul Cel ce a zidit toată făptura;
decât numai întru aceasta ne deosebim, că voi slăviţi Treimea, iar noi
slăvim pe unul Dumnezeu, precum învaţă şi cărţile evreieşti". Grăit-a
filosoful: "Dacă vă învăţaţi din cărţile evreieşti a cunoaşte pe Unul
Dumnezeu, apoi din aceleaşi cărţi o să cunoaşteţi şi pe Sfânta Treime,
deoarece cărţile evreieşti propovăduiesc în proorocii, pe Cuvântul şi pe
Duhul, precum zice proorocul şi împăratul David: Cu Cuvântul Domnului
cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor.
Iată, aici se văd arătate trei într-o Unime: Domnul, Cuvântul Lui şi
Duhul. Domnul este Dumnezeul-Tatăl, Cuvântul este Dumnezeul-Fiul, iar
Duhul gurii Domnului este Dumnezeu-Duhul Sfânt; însă, precum nu sunt
trei Domni, ci Unul Domnul împreună cu Cuvântul şi cu Duhul Său, tot
aşa nu sunt trei Dumnezei într-o dumnezeire, ci Unul este Dumnezeu
cinstit; deci, socoteşte de aici, dacă cineva, făcându-ţi ţie cinste, nu ţi-ar
cinsti cuvântul tău şi duhul gurii tale, ci le-ar avea pe acelea în trecere cu
vederea fără de cinste, iar altul pe toate aceste trei, adică pe tine, pe
cuvântul tău şi pe duhul gurii tale, le-ar avea într-o cinste, apoi care dintre
amândouă ar fi adevărat cinstitor al feţei tale cele împărăteşti?" Iar el a
răspuns: "Cel ce are toate aceste trei întocmai întru cinste".
Filosoful a răspuns: "Deci, şi noi suntem cinstitori de Dumnezeu,
mai adevăraţi şi mai buni decât voi, cei ce cinstesc pe Sfânta Treime,
întocmai ca pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh. La aceasta ne-am învăţat
din cărţile prooroceşti, căci şi Sfântul Prooroc Isaia aduce înlăuntru pe
Dumnezeul-Fiul, zicând: "Ascultă-mă pe mine, Iacove şi Israele, pe care
eu te chem; eu sunt cel întâi şi eu sunt în veci. Şi acum Domnul m-a trimis
pe mine şi Duhul Lui". Acest cuvânt al Sfintei Scripturi, l-au arătat
luminat părinţii noştri cei de demult. Căci cine este Cel trimis, dacă nu
Fiul? Şi de cine este trimis, dacă nu de Tatăl şi de Sfântul Duh al Tatălui?"
Printre cei ce stăteau înaintea lui Cagan, erau o mulţime de iudei;
aceia au zis către fericitul Constantin: "Filosof al creştinilor, spune nouă,
cum poate parte femeiască să încapă în pântece pe Dumnezeu, spre Care
nu este cu putinţă a căuta, nicidecum să-L nască?" Filosoful, arătând cu
degetul spre Cagan şi spre sfetnicul lui dintâi, a grăit: "Dacă cineva ar fi
zis, că acest întâi sfetnic nu poate să primească în casa sa pe Cagan şi să-l
ospăteze, iar cel mai de pe urmă rob al lui poate să-l primească şi să-l
250
ospăteze, cum să-l numesc pe acela ce a grăit aşa, nebun sau cuminte?"
Iar iudeii au zis: "Foarte nebun este unul ca acela".
Filosoful i-a întrebat iarăşi pe ei: "Ce este mai cinstit sub cer dintre
toate făpturile cele văzute?" Zis-au iudeii: "Omul este cel mai cinstit decât
toată zidirea văzută, de vreme ce are suflet înţelegător şi este zidit după
chipul lui Dumnezeu". Atunci filosoful a zis: "Neînţelegători sunt aceia
care grăiesc că este lucru cu neputinţă ca în pântecele firii omeneşti să
încapă Dumnezeu, pe care în rugul lui Moise Îl ştiu încăput. Dar rugul,
fiind făptură neînsufleţită şi nesimţitoare, oare este mai cinstită decât
făptura cea simţitoare şi înţelegătoare, care este cinstită cu sufletul după
asemănarea lui Dumnezeu? În vifor, în nor, în fum şi în foc încăpea
Dumnezeu, când se arăta lui Iov, lui Moise şi lui Ilie. Lucrul acesta este de
mirare, că în făptura cea mai cinstită şi însufleţită a încăput Hristos,
vrând să se arate pe pământ, cu oamenii să petreacă şi să-i tămăduiască
de rănile morţii, care s-au pricinuit neamului omenesc prin păcatul lui
Adam. Căci pentru o zidire mai cinstită ca aceasta a neamului omenesc,
care căzuse în stricăciunea păcatului şi a morţii, de la cine putea să se dea
tămăduire şi înnoire, dacă nu de la Însuşi Făcătorul? Răspunde-mi, au nu
a zis David mai înainte: Trimis-a Cuvântul Său şi i-a vindecat pe ei? Căci
Cuvântul Tatălui, adică Fiul, venind, a vindecat firea omenească. Şi cum
acest Cuvânt al Tatălui ar fi putut să vindece pe om, dacă nu s-ar fi lipit ca
un plasture de om, prin unirea cu întruparea Lui? Oare vreun doctor,
vrând să tămăduiască vreun om rănit, nu lipeşte plasturele de omul cel
bolnav şi nu de lemn sau de piatră?
Deci şi Dumnezeu a lipit pe Cuvântul Său Cel Unul Născut, nu de
lemn - deşi în rugul cel dintre copaci a fost văzut nears -, nici de piatră -,
deşi în munţii cei de piatră ai Sinaiului şi în Horeb a fost văzut de Moise şi
Ilie -, dar l-a lipit ca pe un plasture tămăduitor, de omul cel cuprins de
durerea păcatului celui de moarte şi l-a împreunat tare, binevoind a Se
sălăşlui prin lucrarea Duhului Său cel Sfânt în pântecele cel curat şi
fecioresc, iar a se întrupa şi a se naşte dintr-o femeie oarecare. După cum
a zis mai înainte Isaia: "Iată, fecioara va zămisli în pântece şi va naşte
Fiu şi vor chema numele Lui, Emanuel, care se tâlcuieşte cu noi este
Dumnezeu. Proorocul acesta povesteşte că Dumnezeu-Fiul S-a născut pe
pământ din Fecioară curată şi nemăritată.
Cum că era de trebuinţă ca Dumnezeu să Se sălăşluiască în ea,
pentru mântuirea noastră, aduceţi-vă aminte că Ahila, rabinul vostru, zice
că este scris în cărţile voastre, că Moise, întinzându-şi mâinile în muntele
cel pietros şi în glasul trâmbiţei, a zis în rugăciunea sa către Dumnezeu:
"Nu te mai arăta nouă, Doamne, ci sălăşluieşte-Te în pântecele noastre,
ridicând păcatele noastre". Deci, dacă Moise ruga pe Dumnezeu, ca să se
sălăşluiască în pântecele noastre, apoi pentru ce vă împotriviţi voi nouă,
251
celor ce mărturisim aceasta? Căci Dumnezeu S-a sălăşluit în pântece
femeiesc şi s-a născut nu din femeie simplă, ci dintr-o Fecioară curată,
fără de prihană şi neispitită de nuntă. El se sălăşluieşte în pântecele
noastre, când noi, creştinii, ne împărtăşim cu Hristos, întru jertfa cea de
Taină. Deci, acum s-a împlinit acea rugăciune de demult a lui Moise, care
este scrisă în cărţile voastre; şi, după mărturia rabinului vostru, Ahila, s-a
sălăşluit în pântecele noastre, ridicând păcatele noastre".
Sfârşindu-se prânzul, toţi s-au risipit hotărându-le ziua în care iarăşi
avea să vorbească despre toate acestea. Sosind ziua aceea, s-au adunat, iar
Cagan a şezut la locul său şi a poruncit lui Constantin şi lui Metodie,
dascălii cei creştini, să şadă; şi au zis către dânşii iudeii: "Spuneţi-ne
nouă, care lege a dat-o Dumnezeu mai întâi: legea lui Moise, sau legea pe
care o ţineţi voi, creştinii?"
Iar fericitul Constantin filosoful, a zis împotriva răspunsului lor:
"Oare pentru aceea aţi întrebat despre lege, care este mai întâi, ca să
puteţi zice, că cea dintâi este mai bună?" Iudeii au răspuns: "Cu adevărat
pentru aceea, căci în tot chipul se cade, ca să ne supunem legii celei dintâi,
de vreme ce legea dintâi va să fie mai mare şi mai bună". Zis-a filosoful:
"Dacă voiţi să ţineţi legea cea dintâi, apoi abăteţi-vă de la deşarta tăiere
împrejur". Zis-au iudeii: "Pentru ce grăieşti aşa?" Zis-a filosoful: "Spuneţi
cu adevărat, în tăierea împrejur este dată legea cea dintâi sau nu?"
Răspuns-au iudeii: "Ni se pare că în tăierea împrejur". Filosoful a zis: "Au
nu lui Noe i-a dat Dumnezeu mai întâi legea de tăiere împrejur, după
porunca care s-a făcut în rai lui Adam şi după căderea aceluia? Pentru că a
pus aşezământ lui Noe, ca să nu se verse sângele omenesc; iar cel ce varsă
sângele fratelui său, să primească pedeapsă, ca sângele lui să se verse în
locul sângelui vărsat de mâinile aceluia. Asemenea a dat aşezământ şi de
mâncarea verdeţurilor pentru fiare, pentru dobitoace, pentru păsări şi
pentru peşte. Şi a zis către Noe: Iată, Eu pun aşezământul Meu vouă şi
seminţiei voastre după voi". Zis-au iudeii: "Aşezământul nu este lege,
pentru că Dumnezeu n-a zis lui Noe, legea Mea, ci vă pun vouă
aşezământul Meu; iar noi ne ţinem de lege". Zis-a filosoful: "Dar tăierea
împrejur cum o ţineţi, oare ca pe o lege sau alt fel?"
Aceia au zis: "O ţinem ca pe o lege". Zis-a filosoful: "Dar Dumnezeu
n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai aşezământ, pentru că a grăit
către Avraam: "Aşezământul Meu să-l păzeşti tu şi seminţia ta după tine
în neamuri, ca să se taie împrejur toată partea bărbătească, şi va fi semn
de aşezământ între Mine şi voi". Şi iarăşi: "Va fi aşezământul Meu pe
trupurile voastre, întru aşezământ veşnic".
Iată, vedeţi că niciodată n-a numit lege tăierea împrejur, ci numai
aşezământ. Deci, veţi lepăda tăierea împrejur, ca pe ceea ce nu este lege.
Dacă aşezământul tăierii împrejur îl aveţi ca pe o lege, apoi şi aşezământul
252
dat lui Noe sunteţi datori să-l aveţi ca pe o lege şi să-l numiţi cea dintâi
lege, pe care Dumnezeu a dat-o neamului cel izgonit din rai şi celui păzit
de potopul apelor". Zis-au iudeii: "Ba nu, ci legea cea dată lui Moise este
lege şi de aceea noi ne ţinem".
Grăit-a filosoful: "Deci, aşezământul dat lui Noe nu este lege, ci
numai aşezământ; de vreme ce nu l-a numit Dumnezeu lege, ci
aşezământ. Apoi şi legea cea dată prin Moise nu este lege, deoarece
Acelaşi Dumnezeu, în capitolul unsprezece al Proorocului Ieremia, nu o
numeşte lege, ci numai aşezământ, pentru că aşa scrie acolo: Ascultaţi
cuvintele acestui aşezământ, pe care Domnul Dumnezeu le grăieşte lui
Israel: Blestemat este bărbatul, cel ce nu ascultă cuvintele acestui
aşezământ, pe care l-am poruncit părinţilor voştri, în ziua în care i-am
scos din pământul Egiptului. Dacă acel aşezământ vă este lege, atunci şi
aşezământul dat lui Noe este cu adevărat lege; iar legea cea dintâi care
este dată mai înainte de tăierea împrejur, de care voiţi şi acum a vă ţine,
ca de cea dintâi, neascultând de celelalte legi, care s-au pus după ea, a lui
Avraam şi a lui Moise; de vreme ce singuri aţi zis mai întâi, că legea cea
dintâi este mai bună, şi aceleia se cuvine a vă supune".
Iudeii, abătându-se de la aceasta la alta, au zis: "Câţi s-au ţinut de
legea lui Moise, toţi au plăcut lui Dumnezeu; şi noi, ţinându-ne de ea,
nădăjduim ca să fim asemenea plăcuţi lui Dumnezeu. Iar voi, aflându-vă
singuri altă lege vouă, vă ţineţi de a voastră; iar legea cea bună a lui
Dumnezeu o călcaţi".
Răspuns-a filosoful: "Bine, aşa facem. Că şi Avraam, de n-ar fi primit
tăierea împrejur, ci s-ar fi ţinut numai de aşezământul lui Noe, apoi nu s-
ar fi numit prieten al lui Dumnezeu. Asemenea şi Moise, după Avraam, a
scris altă lege, neîndestulându-se cu legile de mai înainte, a lui Noe şi a lui
Avraam; deci, şi noi facem după chip aceasta. Însă, precum aceia, unul
după altul, nu leapădă legile de mai înainte, pentru că nici Avraam n-a
lepădat pe a lui Noe, nici Moise n-a defăimat pe amândouă; ci, împlinind
neajunsurile, prin voia cea desăvârşită a Domnului, prin scrieri de legi
mai pe larg, astfel ca porunca Domnului să fie întreită; tot aşa nici noi nu
lepădăm nimic din aşezământul cel vechi, care s-a scris pe lespezi prin
Moise; ci ţinem toate acelea, adică a şti pe Unul Dumnezeu, Ziditorul a
toată făptura; a nu ucide, a nu fura şi celelalte. Lepădăm pe acelea care nu
sunt scrise pe lespezile lui Moise şi care sunt cu totul de lepădat, precum
tăierea împrejur, aducerea jertfelor celor necuvântătoare şi altele de felul
acesta, care au fost umbre ale legii celei noi şi care era să fie după acestea.
După ce a venit, am lepădat pe cele vechi; căci ce trebuinţă era să păzim
umbra, având lucrul singur în mâini".
Zis-au iudeii: "Dacă acele rânduieli şi aşezăminte, precum grăieşti tu
în legea noastră cea veche, afară de tablele lui Moise, ar fi fost umbră şi
253
închipuire a legii voastre celei noi, apoi ar fi ştiut scriitorii cei vechi de
lege, despre legea voastră cea nouă, care era să fie după aceea, că
înseamnă umbra şi chipul, faţa Aceluia, pe Care L-ar fi aşteptat să-L vadă
cu ochii, de vreme ce nu aşteaptă legea voastră. Deci, rânduielile şi
aşezămintele legii noastre cele vechi, afară de tablele lui Moise, nu sunt
închipuiri şi umbre, ci singur adevăr, pe care şi vouă asemenea vi se cade
a le păzi, precum noi păzim pe cele scrise în tablele lui Moise ca pe un
adevăr".
Grăit-a filosoful împotriva acestora: Dacă scriitorii de lege cei de
demult, în aşezământul cel vechi, n-ar fi ştiut de aceea, cum că după
dânşii era să se aşeze Legea cea nouă şi nu ar fi aşteptat-o pe ea, apoi aş fi
zis vouă aşa: Când întru început, precum am zis mai înainte, Dumnezeu a
dat aşezământul Său lui Noe, oare i-a spus lui că are să dea şi altă lege lui
Avraam, plăcutul Său, cel ce era să fie după dânsul? Cu adevărat nu i-a
spus, ci a întărit aşezământul Său cel dintâi, ca să-i fie lui veşnic în
neamuri. Asemenea şi lui Avraam, dându-i aşezământul, oare i-a spus lui
că mai pe urmă îi va da altă lege şi lui Moise întru a sa vreme? Însă pentru
aşezământul cel nou, cu adevărat a făcut ştire prin sfinţii Săi prooroci.
Ascultaţi pe Ieremia ce zice: "Iată, vor veni zile, zice Domnul, şi voi pune
aşezământ nou casei lui Israel şi casei lui Iuda, nu după aşezământul pe
care l-am aşezat părinţilor lor, în ziua în care, luându-i pe dânşii de
mână, i-am scos din pământul Egiptului, că aceia n-au petrecut întru
aşezământul Meu, şi pentru aceea i-am defăimat pe dânşii".
Iată, vedeţi proorocie dovedită, pentru aşezământul nostru cel nou?
Isaia a zis mai înainte pentru dânsul şi pentru faţa Domnului, grăind: "Nu
vă aduceţi aminte de cele dintâi şi să nu gândiţi de cele vechi. Iată, eu voi
face lucruri noi, care acum strălucesc şi le veţi şti pe ele". Aşa au ştiut
legiuitorii cei vechi de demult, despre legea noastră a darului celui nou, şi
o aştepta pe aceea, proorocind astfel: "Deci, rânduielile şi aşezămintele
legii voastre celei vechi, au fost umbră şi închipuire a Legii noastre celei
aşteptate, iar nu singur adevărul, şi se cade vouă acum a le lepăda pe ele
ca pe nişte netrebnice".
Deci, iudeii, neştiind ce să răspundă împotriva acestora, au zis: "Încă
n-a venit vremea arătării lui Mesia în lume". Grăit-a filosoful: "Ce
aşteptaţi voi încă mai mult? Iată, stăpânirea împărăţiei şi a domniei
voastre a încetat acum, deoarece, după proorocia strămoşului nostru
Iacov, trebuia să fie numai până la venirea lui Mesia. Ierusalimul s-a
risipit, jertfele voastre s-au lepădat şi slava Domnului s-a mutat de la voi
la alte neamuri, precum de aceasta lămurit a proorocit proorocul Maleahi,
grăind: Nu este voia Mea între voi, zice Atotţiitorul, şi jertfe nu voi primi
din mâinile voastre. Fiindcă de la răsăritul soarelui şi până la apus,

254
numele Meu s-a preamărit între neamuri şi în tot locul se aduce tămâie
şi jertfă curată numelui Meu; căci mare este numele Meu între neamuri.
Zis-au iudeii: "Acestea grăindu-le tu, voieşti, precum vedem, ca şi pe
neamuri să le numeşti binecuvântate, precum şi noi, care suntem sămânţa
lui Avraam, suntem binecuvântaţi". Răspuns-a Constantin: "Întru
sămânţa lui Avraam, noi, neamurile, ne binecuvântăm ca şi întru Mesia,
Cel ce a ieşit din rădăcina lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, a lui Iesei şi
a lui David; pentru că a zis Dumnezeu către Avraam: Se vor binecuvânta
întru tine, toate seminţiile pământului; şi către Isaac: Se vor binecuvânta
întru seminţia ta toate neamurile pământului. Asemenea a zis către Iacov
şi David: Se vor binecuvânta în el toate seminţiile pământului şi toate
neamurile Îl vor ferici pe El. Că precum pentru seminţia lui Avraam, aşa
şi pentru neamuri avea să vină Mesia. Pentru că Iacov a grăit oarecând
binecuvântând pe Iuda: Nu va lipsi Domn din Iuda şi povăţuitor din
coapsele lui, până ce vor veni cele păstrate lui. Şi iarăşi Proorocul
Zaharia, vestind fiicei Sionului - adică Ierusalimului - venirea Împăratului
cel blând, şezând pe asin, mânzul asinei, zice: Va pierde căruţele din
Efrem şi caii din Ierusalim; va pierde arcurile de război şi va zice pace
neamurilor.
Iată, vedeţi, că nu numai pentru voi, iudeii, ci şi pentru neamuri a
venit Mesia? Şi mi se pare că a venit mai mult pentru neamuri, decât
pentru voi. Căci voi nu L-aţi primit, iar neamurile L-au primit. Voi L-aţi
ucis, iar neamurile au crezut într-Însul. Voi v-aţi lepădat de El, iar
neamurile L-au iubit. Drept aceea şi El v-a lepădat pe voi; iar neamurile
le-a ales şi Se preamăreşte într-însele. Iar cum că, cu adevărat a venit
aşteptarea lui Mesia, să vă încredinţaţi de la Sfântul Prooroc Daniil.
Pentru că acest prooroc, fiind în Babilon, în întâiul an al împărăţiei lui
Darie, i s-a arătat îngerul Domnului, Gavriil. Din acea vreme, în care i s-a
arătat, a numărat până la venirea lui Mesia în lume, şapte săptămâni, iar
fiecare săptămână cuprinde câte şaptezeci de ani; iar anii cei adunaţi al
tuturor săptămânilor, fac patru sute nouăzeci de ani, precum numără şi
talmudul vostru. Iar cât de multă vreme anii aceia acum au trecut, singuri
socotiţi, au doar nu veţi afla mai mult de opt sute de ani trecuţi, după
săvârşirea săptămânilor celor spuse lui Daniil de înger? Însă, vă întreb pe
voi: care împărăţie o socotiţi voi că este de fier, pe care Daniil a tâlcuit-o la
trupul cel mare, văzut în vis de Nabucodonosor?"
Zis-au iudeii: "Împărăţia mare, Romană, este împărăţia cea de fier".
Iarăşi i-au întrebat pe dânşii filosoful: "Dar care este piatra cea tăiată din
munte, fără mâna omenească, care a sfărâmat trupul cel văzut?" Au
răspuns: "Piatra este Mesia". Filosoful a zis: "Oare nu vedeţi adevărul, că
împărăţia Romană, care slujea idolilor, acum a trecut de când a venit în
lume Mesia, iar în locul împărăţiei Romei, cele închinătoare de idoli, a
255
ridicat Dumnezeul cerului altă împărăţie creştină, nerisipită în veci, aşa
numită cu nume nou, după proorocia Sfântului Isaia. Căci Isaia către voi
oarecând a grăit: "Va rămâne numele vostru spre săturarea celor aleşi şi
pe voi vă va ucide Domnul; iar întru cei ce slujesc Lui, se va chema nume
nou, care se va binecuvânta pe pământ, pentru că vor binecuvânta pe
Dumnezeul Cel adevărat".
Zis-au iudeii: "Noi suntem sămânţa cea binecuvântată din Sim,
binecuvântată de părintele nostru Noe, iar voi nu sunteţi binecuvântaţi".
Răspuns-a lor filosoful: "Binecuvântarea cea dată de Noe lui Sim, nu este
nimic altceva, fără numai preamărirea lui Dumnezeu, pentru că a zis: Bine
este cuvântat Domnul Dumnezeul lui Sim. Deci, Domnul Dumnezeu este
binecuvântat prin gura lui Noe, pentru Sim cel îmbunătăţit, iar din
binecuvântarea aceluia nimic nu s-a ales la voi. Către Iafet, din care
suntem noi, a zis Noe: "Să înmulţească pe Iafet şi să se sălăşluiască în
locaşurile lui Sim". Singuri vedeţi lăţimea creştinătăţii, cu darul lui
Dumnezeu, iar pe voi, împuţinaţi; şi unde aţi locuit voi în Ierusalim, acolo
se binecuvintează şi se preamăreşte acum de creştini numele Domnului
nostru Iisus Hristos.
Această întrebare a fericitului Constantin filosoful, despre credinţa
creştinească, pe care a avut-o cu iudeii, a ţinut multă vreme, pentru că a
zăbovit mult la cozari, împreună cu fratele său, ieşind în toate zilele şi
întrebându-se cu necredincioşii iudei înaintea lui Cagan. După aceea,
fericitul Metodie, fratele lui, învăţătorul cel slavonesc, le-a alcătuit în opt
cuvinte, iar aici s-au pomenit puţine din cele multe. Ei au avut discuţii nu
numai cu iudeii, ci şi cu saracinii - adică cu turcii - şi pe toţi i-au biruit cu
darul Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce a făgăduit să dea gură şi
înţelepciune robilor Săi, cărora nu vor putea să se împotrivească sau să
răspundă toţi cei ce se vor pune împotrivă. Atunci Cagan, domnul
cozarilor, şi boierii lui, au crezut în Hristos şi mulţime din popor a luat
Sfântul Botez, însă nu toţi, ci numai o parte dintre ei.
După aceea, cuvioşii dascăli, Constantin şi Metodie, sădind bine
sfânta credinţă între cozari, au voit să se întoarcă întru ale lor, lăsând
cozarilor, în locul lor, pe preoţii cei ce veniseră de la Herson. Deci, Cagan
a scris împăratului grecesc, mulţumindu-i şi zicând: "Pe nişte bărbaţi ca
aceştia învăţaţi ne-ai trimis nouă, stăpâne, care lămurit ne-au încredinţat
şi ne-au învăţat pe noi adevărata credinţă creştinească. Deci, luminându-
ne noi prin Sfântul Botez, am poruncit întru stăpânirea noastră, ca tot cel
ce va voi să vină şi să se boteze, nădăjduind că tot pământul nostru va veni
întru creştineasca săvârşire; deci suntem prieteni ai împărăţiei tale şi gata
la slujba ta, ori unde vei avea trebuinţă".
După aceea, Cagan, eliberând pe fericiţii învăţători Constantin şi
Metodie, le-a dat lor multe daruri, dar ei n-au primit darurile, zicând:
256
"Dă-ne nouă robi greceşti câţi ai aici; pentru că aceia ne sunt nouă mai de
folos decât toate darurile. Şi au adunat din cei robiţi ca două sute şi i-au
dat lor, şi s-au dus în cale, bucurându-se şi mulţumind lui Dumnezeu.
Mergând ei împreună cu robii cei eliberaţi prin locuri pustii şi fără de
apă, toţi slăbeau de sete, fiindcă nu aveau apă. Deci, aflând un iezer sărat,
din care se lua sare, nu puteau să guste acea apă, deoarece din cauza
sărăturii, era amară ca fierea. Deci, împrăştiindu-se toţi prin pustie ca să
caute apă dulce, Constantin a zis către fratele său, Metodie: "Nu pot să
rabd mai mult setea, deci, scoate apă de aceasta şi cred că Cel ce a
prefăcut evreilor oarecând apa cea amară întru dulceaţă, Acela şi nouă,
celor însetaţi, ne va îndulci amărăciunea apei acesteia. Şi după ce a scos-o
şi a gustat-o, a aflat-o pe ea dulce ca mierea şi rece ca în vreme de iarnă;
şi, bând toţi, s-au răcorit şi au preamărit pe Dumnezeu.
Sosind ei la Herson, pe când şedea cu episcopul seara la masă, după
masă, Constantin a zis către episcop: "Să-mi faci mie rugăciune, stăpâne,
şi să mă binecuvintezi pe mine, precum Tatăl binecuvintează pe Fiul Său
cu binecuvântarea cea mai de pe urmă". Cei ce auzeau aceasta, credeau că
a doua zi dimineaţă, Constantin voieşte să se ducă de la Herson în calea
sa; iar el a spus-o deosebit la unii, cum că episcopul ne lasă, pentru că
dimineaţă se va duce către Dumnezeu, şi aşa a fost, că a doua zi episcopul
a murit.
Ei, ducându-se la Constantinopol, au fost primiţi cu multă cinste şi
cu bucurie de împărat, de patriarh şi de tot soborul ca apostoli ai lui
Hristos, cei ce au propovăduit la neamuri, şi voiau ca să-i ridice la treapta
arhierească, iar ei se lepădau foarte mult de o vrednicie ca aceea. Deci, pe
Metodie l-au silit să fie egumen în mănăstirea ce se numea Polidron, iar
Constantin petrecea lângă biserica Sfinţilor Apostoli.
După aceasta, ceilalţi domni ai limbii slavoneşti, Rostislav şi
Sviatopolc ai Moraviei, şi alţii care primiseră în parte creştineasca
credinţă, însă, neînţelegând încă tainele ei şi, auzind cum s-a luminat ţara
cozarilor prin învăţătura a doi dascăli ce veniseră de la greci, au trimis soli
la Constantinopol, la împăratul Mihail, zicând: "Poporul nostru s-a
lepădat de închinarea idolească şi doreşte să ţină legea creştinească, însă
nu avem un învăţător care să ne arate desăvârşit sfânta credinţă şi care
ne-ar povăţui, prin limba noastră, la legea cea dreptcredincioasă. Deci, ne
rugăm ţie, stăpâne, îngrijeşte-te de mântuirea noastră şi ne trimite un
episcop şi învăţător ca să ne înveţe, pentru că de la voi iese legea cea bună
în toate ţările. Atunci împăratul, sfătuindu-se cu patriarhul şi cu tot
sfinţitul sobor, a chemat pe fericitul Constantin şi pe Metodie şi i-a rugat
să se ducă în părţile slavoneşti, ca să înveţe, precum fusese şi la cozari,
silind pe Sfântul Constantin să ia vrednicia arhierească, deşi nu voia.

257
 Iar el, mai întâi a postit patruzeci de zile şi, ajutându-i darul
Sfântului Duh, a învăţat alfabetul slavonesc, care avea în sine treizeci şi
opt de slove, ca să poată tălmăci cărţile din limba grecească în limba
slavonească; la care lucru, cu ajutorul lui Dumnezeu, îi ajuta lui şi fericitul
Metodie. Întâi a început a tălmăci Sfânta Evanghelie de la Ioan: La
început era cuvântul... şi celelalte. Şi aceasta a arătat-o împăratului şi
patriarhului şi la tot soborul şi toţi au preamărit pe Dumnezeu cu bucurie.
Apoi au pornit la cale, având cu îndestulare toate cele de trebuinţă din
dările împărăteşti.
Ajungând în părţile slavoneşti, pretutindeni au fost primiţi cu cinste
de boieri şi de tot poporul, dar mai ales în Moravia, de domnul Rostislav,
unde, îndată a poruncit să adune mulţi copii şi să-i înveţe pe ei alfabetul şi
cărţile cele tâlcuite din nou: Ceaslovul, Psaltirea şi altele. Acolo au zăbovit
patru ani şi mai mult, luminând şi întărind în dreapta credinţă toate
părţile slavoneşti. Ei, apoi, au tălmăcit toate cărţile trebuincioase spre
rânduiala bisericească, din limba grecească în cea slavonă, precum
Evanghelia, Apostolul, Liturghia şi celelalte. Şi au început a săvârşi în
limba slavonă dumnezeiasca Liturghie şi toată cântarea bisericească.
Auzind despre aceasta mulţi arhierei şi preoţi, dar mai ales cei de la
Apus, din limba latinească, au început a cârti, că săvârşesc Sfânta
Liturghie într-o limbă străină, din nou luminată. Pentru că ziceau că se
cade să se săvârşească dumnezeiasca Liturghie numai în trei limbi, în care
a fost scris titlul cel de pe Cruce: evreieşte, greceşte şi latineşte. Însă sfinţii
învăţători slavoni au răspuns unora ca aceia: Dumnezeu plouă şi răsare
soarele peste toţi. Iar David zice: Toată suflarea să laude pe Domnul. Şi
iarăşi: Strigaţi Domnului tot pământul, cântaţi Domnului cântare
nouă.., deoarece a venit Domnul ca să mântuiască toate neamurile. Deci,
toate neamurile, în graiul limbii lor, să binecuvinteze pe Domnul".
Auzind Nicolae, papa Romei celei vechi, despre dânşii, le-a scris,
chemându-i cu dragoste la Roma. Ei s-au supus dorinţei lui şi au mers la
dânsul, dar până să ajungă la Roma, papa Nicolae a murit. În locul lui a
venit Adrian, dar şi acela a fost bucuros de dânşii, pentru că, auzind că se
apropie de cetatea Romei şi încă purtând cu ei o oarecare părticică din
moaştele Sfântului Sfinţitului Mucenic Clement, Papa Romei - precum s-a
zis mai sus - i-a întâmpinat cu cinste şi a fericit ostenelile lor cele
asemenea cu ale apostolilor. Deci, făcându-le primire deosebită, le-a dat
odihnă, apoi, lăudând tălmăcirea cărţilor în limba slavonească şi
aprobând Liturghia făcută în limba slavonă, a pus anatema asupra
potrivnicilor, celor ce ar îndrăzni a cleveti şi a huli citirea, cântarea şi
Liturghia slavonească. Şi săvârşeau în mijlocul Romei, aceşti sfinţi
învăţători împreună cu Metodie şi Constantin, Sfânta Liturghie în

258
slavoneşte, întru slava lui Hristos Dumnezeu, Cel propovăduit şi slăvit în
toate neamurile.
Zăbovind ei în Roma, Sfântul Constantin s-a îmbolnăvit şi a luat
cunoştinţă în vedenie de la Dumnezeu despre sfârşitul său. Pentru aceea
s-a veselit cu duhul toată ziua aceea, cântând aceasta: De cei ce mi-au zis
mie, în curţile Domnului, veselitu-mi-s-a duhul, împreună mi s-a bucurat
inima. Deci, a doua zi a luat pe sine sfânta schimă şi a fost numit Chiril.
Apoi, zăcând în boală cincizeci de zile, a încredinţat episcopia sa fratelui
său, Metodie, şi şi-a dat duhul său Domnului, fiind îngropat cu slavă în
biserica Sfântului Clement, în care a fost pusă şi părticica sfintelor moaşte
ale lui Clement, cea adusă de el.
După sfârşitul Sfântului Chiril, a fost pus ca episcop al Moraviei
Cuviosul Metodie, şi, ducându-se la scaunul său, care era în cetatea
Panoniei, la locul Sfântului Apostol Andronic, ucenicul şi rudenia lui
Pavel, care a fost acolo altădată episcop şi căruia, urmându-i Metodie, ca
arhiereu şi învăţător a arătat multe nevoinţe şi osteneli, lărgind sfânta
credinţă şi discutând cu evreii şi cu ereticii, biruind pe cei potrivnici cu
cuvintele şi cu facerile de minuni, răbdând primejdii şi izgoniri. El a
tălmăcit multe cărţi din limba greacă în cea slavonă şi, îndreptându-şi
bine păstoria mulţi ani, a trecut către Domnul, Căruia I-a slujit
apostoleşte cu osârdie, împreună cu fratele său, Sfântul Chiril, şi amândoi
stau împreună în viaţa veşnică, slăvindu-L pe El cu toţi sfinţii, în vecii cei
nesfârşiţi. Amin.

Tot în această zi,

pomenirea inaugurării de
Dumnezeu păzitei şi de
Dumnezeu măritei cetăţi a
Constantinopolului, mai ales
a dăruirii sau a închinării ei
în paza şi ocrotirea
Preasfintei Stăpânei noastre
de Dumnezeu Născătoarei şi
pururea Fecioarei Maria

259
 Tot în această zi,
pomenirea Sfântului Noului
Mucenic Arghiros
Tesaloniceanul, care s-a nevoit
la anul 1806
Acesta era din satul Apanomi
din ţinutul Macedoniei, unde se
născuse în anul 1788. De foarte
tânăr se mută la Tesalonic să-şi
găsească de lucru.
Şi izbuti să intre ucenic la un
croitor.
În acea vreme, un creştin
ortodox fu întemniţat de către Paşa
la Tesalonic pentru o oarecare
abatere şi nu avea bani să scape. Ca
să poată ieşi din temniţă, avea de
ales între spânzurătoare sau
convertirea la islam, iară el alese
islamul.
Într-una din zile, mergând
sfântul Arghir la o cafenea să se
destindă, întâlni acolo pe renegatul ce se convertise. Sfântul Arghir îl
înfruntă cu îndrăzneală şi încercă să-i arate marea greşeală, îndemnându-
l să se întoarcă la credinţa strămoşilor săi:
– O, cât de rău ai făcut, frate, că te-ai lepădat de Hristos, Făcătorul şi
Mântuitorul! O, nefericite, ce mare rău ai făcut sufletului tău, predându-l
iadului unde este moarte veşnică, să scapi de moartea cea vremelnică!
Vino-ţi în sine, frate, căieşte-te, varsă-ţi sângele pentru Hristos. S-ar
cuveni ca noi toţi să murim de dragul Lui, atunci când e nevoie, fiindcă şi
El a murit de dragul nostru.
Câţiva ieniceri aflaţi din întâmplare acolo îl auziră pe sfântul Arghir
şi se repeziră la el, vrând să-l omoare, dar se răzgândiră şi se socotiră că e
mai bine să-l convertească. Deci începură să-şi fluture pumnalele şi
pistoalele, încercând să-l silească pe sfântul Arghir să spună că se
converteşte, iar de nu, avea să moară. Însă acesta rămase nemişcat de
poftirea lor şi de ameninţări, fiind bătut şi apoi dus la cadiu.
La început, cadiul hotărî că nu este o vină să-ţi aperi religia cu
osârdie, după cum socotea fapta lui Arghir. Însă ceilalţi musulmani aflaţi
de faţă nu se învoiră, numindu-l pe Arghir duşman al islamului, căci nu
puteau înţelege cum poate spune cadiul că unul care hulea religia lor nu
merită să moară.
260
 În vremea obişnuitelor cercetări, cadiul încercă din răsputeri să-l
facă pe Arghir să devină musulman ca să-i scape viaţa, însă el nu voia să-
şi lepede credinţa creştină. Din această pricină, sfântul Arghir fu
spânzurat.
Astfel, sfântul Arghir, croitorul din Apanomi, Macedonia, la vârsta
de 18 ani, îşi dădu viaţa din dragoste pentru Iisus Hristos în Tesalonic, la
11 mai 1806, la locul numit Kampani.

Tot în această zi, Bătrânul

Dionisie de la Colciu
Bătrânul Dionisie a fost un Bătrân
din Sfântul Munte, din muntele
rugăciunii, muntele pocăinţei, muntele
lacrimilor, muntele nevoinţei, din
muntele în care domneşte chipul
Maicii Domnului; din muntele în care,
aşa cum spunea cineva, nu se naşte
nimeni, ci unde oamenii vin să moară;
să moară păcatului, patimilor, poftelor,
ambiţiilor şi tulburărilor lumii acesteia
înşelătoare, pentru a urca acolo unde
se întrezăreşte slava lumii ce va să fie, a
Împărăţiei lui Dumnezeu.
Bătrânul Dionisie a venit în
Sfântul Munte în 1926 la vârsta de 17
ani. Viaţa călugărească i-a fost însoţită
dintru început de sărăcie, strâmtorare,
osteneli şi ispite, într-o măsură pe care
cu greu ne-am putea închipui-o astăzi. În chilia închinată Sfântului
Gheorghe din Schitul Colciu s-a strămutat în 1936 şi, până la trecerea sa la
Domnul, pentru aproape şaptezeci de ani, a stat cu răbdare şi dor de isihie
într-o cămară smerită de numai cinci metri pătraţi. Acolo, însă, l-a
cunoscut pe Hristos şi a înţeles fără de tăgadă că, aşa cum spunea Gheron
Iosif Isihastul, la capătul răbdării, atunci când încetează orice mângâiere
omenească, în inimă se pogoară dulceaţa mângâierii dumnezeieşti.
Bătrânul nu era un om învăţat, dar avea multă cunoştinţă
duhovnicească, sau altfel spus, gustase din harul Duhului Sfânt. Cuvintele
lui erau simple, aşa cum de altfel era el însuşi, însă atunci când vorbea, cel
care avea urechi să audă (Mt. 11,15) era încredinţat într-un tip tainic că
prin el vorbeşte întreaga tradiţie a Bisericii. I s-ar fi potrivit vorbele
Sfântului Apostol Pavel: Şi învăţătura şi propovăduirea mea nu stau în
cuvântări de înduplecare ale înţelepciunii ci în arătarea Duhului şi a
261
puterii, pentru ca credinţa voastră să nu fie întru înţelepciunea
oamenilor, ci întru puterea lui Dumnezeu (1Co. 2,4-5).
Părintele odihnea pe oricine îi bătea la uşa chiliei. Români, greci,
ruşi, bulgari, sau oameni veniţi din cele mai neaşteptate colţuri ale lumii,
mireni sau călugări, primeau răspunsuri la întrebări existenţiale, erau
sfătuiţi, ajutaţi să-şi cunoască adâncurile inimii, îşi găseau liniştea.
Bătrânul nu se asemăna unui înţelept al „lumii acesteia”... şi nu avea
propriu-zis o „învăţătură”; vorbea după nevoia fiecăruia. Însă aşa cum l-
am cunoscut şi l-am înţeles noi, ne-au rămas în inimă trei lucruri pe care,
fie prin vorbă, fie prin vieţuirea sa, le punea cu delicateţe înaintea celor
care veneau către el însetaţi să audă cuvinte ale vieţii veşnice (In. 6, 68);
cele trei sunt: ascultarea, răbdarea în necazuri şi cugetul smerit.
Părintele Dionisie ne vorbea, deci, despre ascultare. Ascultarea
monahului nu e disciplină ori rânduială seacă, şi nici supunere
militărească. Chintesenţa nevoinţei lui este să încerce să pătrundă şi să-şi
însuşească duhul Stareţului, ştiind că numai aşa, tătindu-şi voia proprie şi
făcând voia Părintelui său duhovnicesc, va afla de fapt voia lui Dumnezeu.
După cum ne spunea deseori Bătrânul, atunci când a venit de foarte tânăr
în Sfântul Munte, a învăţat să primească întotdeauna cuvântul Stareţului
ca pe un cuvânt al lui Dumnezeu, fără să-l iscodească sau să-l pună la
îndoială. Ucenicind întru acest chip al vieţuirii călugăreşti, a ajuns să
simtă atâta plinătate în lăuntrul său, încât toată viaţa sa nu a cerut nimic
pentru sine; pentru că întotdeauna se simţea împlinit. Şi, într-adevăr,
Părintele Dionisie era o mărturie vie a roadelor duhovniceşti ale
ascultării: un om cu harul lui Dumnezeu, o prezenţă a Sfântului Duh; îi
sărutai mâna şi răspândea bună mireasmă; îl priveai şi vedeai pe chipul
său pace lăuntrică şi nădejde; te apropiai de el şi erai covârşit de bucurie.
Şi înţelegeai că adevărata bucurie nu ţine de lucrurile din afară, nici nu e o
stare psihologică, ci un fapt pur duhovnicesc, lăuntric, la care omul ajunge
atâta timp cât trăieşte în ascultare viaţa Duhului Sfânt.
Ne vorbea, apoi, Părintele de răbdarea în necazuri. Omul care l-a
iubit pe Dumnezeu, iubeşte să-I îmbrăţişeze şi Crucea. Sfântul Apostol
Pavel spune: M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu sunt cel ce
mai trăiesc, ci Hristos este cel ce trăieşte în mine (Gal. 2,20). Aşadar
pentru a-l dobândi pe Hristos în lăuntrul nostru, trebuie neapărat să
trecem prin Cruce. De aceea oamenii îmbunătăţiţi, care trăiesc harul
Duhului Sfânt şi au o comuniune neîncetată cu Dumnezeu, nu cârtesc
oricâte necazuri ar întâlni, nu se neliniştesc, nu se mânie, pentru că în
toate, după cuvântul Avvei Pimen, aruncă vina asupra lor şi aşteaptă
ispită până la capătul vieţii. Părintele Dionisie a trecut şi el prin multe
ispite, de tot felul, în faţa cărora sufletul său delicat s-ar fi frânt, dacă nu l-
ar fi avut cu adevărat în inimă pe Hristos. Şi tocmai pentru că era un om
262
cu viaţă duhovnicească, care trăise călugăria cu multă acrivie, Dumnezeu
i-a dăruit să îmbrăţişeze mai mult Crucea Sa: a îngăduit ca, înainte de
moarte, pentru aproape zece ani, să fie orb. Îmi spunea adeseori: „Pentru
mine toate sunt întuneric”. Era deci un om care nu putea vedea lumina
naturală, dar se împărtăşea neîncetat de lumina nezidită şi, fiind luminat
de Duhul Sfânt, ştia că această încercare a nevederii este de fapt o
binecuvântare dumnezeiască.
Înainte de toate, însă, Bătrânul ne vorbea de smerenie. Şi aceasta
cred că era esenţa ipostasului său duhovnicesc, lecţia cea mai însemnată
pe care ne-a dat-o tuturor celor care l-am iubit şi l-am respectat.
Astăzi lumea întreagă e mişcată de mândrie şi de egocentrism, iar
smerenia e socotită de mulţi lipsă de adaptare sau complex de
inferioritate. Temei al fiecărei fapte ne stă trufaşul „eu” şi din cauza lui nu
putem spori, nu putem iubi şi nu ne găsim odihna. Hristos ne descrie
limpede calea tămăduirii: Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu
inima, şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre (Mat. 11,29).
După cum în viaţa fiecărui om există lucruri pe care le aude şi nu le
uită niciodată, aşa îmi aduc şi eu aminte de un cuvânt al Bătrânului
Dionisie, un cuvânt simplu, dar puternic şi cu miez: Cugetul smerit este
temelia întregii vieţi de nevoinţă. Oricâte lucruri bune ai face, fără cuget
smerit toate sunt zadarnice. Smerenia este veşmântul dumnezeirii, aşa
cum spune Sfântul Isaac Sirul. Când omul se înveşmântează cu ea, simte
în lăuntrul său odihnă, iar odihna sufletească, aşa cum o înţeleg Sfinţii
Părinţi, nu e nici calm psihologic, nici o stare romantic-sentimentală, ci
buna alcătuire a puterilor lăuntrice duhovniceşti ale omului de către harul
Duhului Sfânt. În faţa Părintelui Dionisie aveai încredinţarea că „ştie” şi
trăieşte acest lucru. Toate în fiinţa sa „respirau” smerită cugetare: chipul
luminos, zâmbetul cald, vorba blândă şi sfătoasă, delicateţea, hazul şi
simplitatea, felul în care îşi ascundea nevoinţa şi lucrarea călugărească,
într-un cuvânt nobleţea sa duhovnicească. Rar mi-a fost dat să văd un om
mai nobil ca Părintele Dionisie.
De curând ucenicii Bătrânului au editat o carte cu cuvinte ale
acestuia; au ales să nu scrie ei înşişi despre Părinte, ci să-l lase pe acesta
să ne vorbească, aşa cum a făcut-o neostenit, de-a lungul atâtor ani, către
toţi cei care căutau la chilia sa cuvânt de folos. Cititorul care se aşteaptă să
găsească în paginile cărţii meşteşug retoric, argumente originale, sau
cuvinte ale înţelepciunii omeneşti, va fi dezamăgit. Ca orice Bătrân
autentic, Părintele Dionisie nu spune ceva nou, pe care să nu-l fi spus şi
Sfinţii Părinţi. Şi nici măcar nu îl spune într-un chip „seducător” după
măsură omenească. Dar cuvintele sale au mai multă putere decât tratate
întregi de teologie, pentru că sunt trăite, sunt născute din sudoarea şi
lacrimile nevoinţei, lucru cu adevărat rar la oamenii de azi, fie ei mireni
263
sau monahi. Cel care va pune la inimă cuvintele acestea şi se va strădui să
le urmeze va avea numai de câştigat; va înţelege că dincolo de simplitatea
lor se ascunde Calea, Adevărul şi Viaţa, Hristos Însuşi, pogorât în inima
unui Bătrân frumos din Sfântul Munte.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Dioscor cel

nou
Acesta era de neam din Mitropolia Smirneilor, şi pentru credinţa lui
Hristos fiind adus înaintea mai-marelui cetăţii, şi mărturisind că este
creştin, a fost legat şi băgat în temniţă. Apoi iarăşi aducându-se la
întrebare şi stând tare în credinţă, a fost omorât din porunca aceluiaşi
judecător.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne

mântuieşte pe noi. Amin.

264
 Ziua a douăsprezecea

În această lună, în
ziua a douăsprezecea,
pomenirea celui între
sfinţi, părintelui nostru
Epifanie, Arhiepiscopul
Salaminei Ciprului
Epifanie era de neam
fenician, din latura care este
împrejurul Eleteropoliei, fiind
departe de dânsa ca la trei
stadii. Tatăl său era lucrător
de pământ, iar meşteşugul
maicii sale era ţesătura de in.
Aceştia aveau doi fii: pe
Epifanie şi o fiică, Calitropi.
Întâmplându-se să moară
tatăl său, a rămas Epifanie,
care era ca de zece ani,
împreună cu maica şi cu sora
sa. Maica lui se îngrijea cum i-
ar putea hrăni pe amândoi,
adică pe el şi pe sora lui,
fiindcă se afla în lipsă de
trebuinţele cele trupeşti.
Deci, având pentru
slujbă un dobitoc nărăvaş, a
zis maica sa către Epifanie: "Fiule, fiindcă, casa noastră se află în
strâmtorare de trebuinţele cele trupeşti, având trebuinţă de bucate, ia
dobitocul pe care îl avem în casa noastră, du-l la târg şi-l vinde, ca să
împlinim trebuinţa noastră de hrană". Iar Epifanie a zis către maica sa:
"Maică, tu ştii că dobitocul nostru este cu nărav şi mă tem că nu-l voi
putea vinde; căci cumpărătorii cei adunaţi la locul acela, văzând năravul
lui, mă vor pedepsi, zicând că "rău având, rău să pătimeşti după lege". Şi a
zis maica lui: "Du-te, fiule, şi Dumnezeul părinţilor noştri, al lui Avraam,
al lui Isaac şi al lui Iacov, va da pricepere dobitocului, ca prin preţul lui să
ne slujim noi". Epifanie chemând pe Dumnezeu, Cel ce a dat darul lui
Moise să săvârşească înaintea lui Faraon semnele cele mari, s-a dus, voind
să împlinească dorinţa maicii sale.
După ce a intrat în târg, dobitocul cel nărăvaş s-a făcut cu bună
rânduială şi s-a împodobit cu multă blândeţe; deci, a venit un neguţător,
265
bărbat iudeu, cu numele Iacov, şi a zis către Epifanie: "Copile, voieşti să
vinzi dobitocul acesta?" Iar Epifanie a zis: "Da, părinte, pentru aceasta l-
am adus aici". Iar Iacov i-a zis lui Epifanie: "De ce credinţă eşti?" Epifanie
a răspuns: "Sunt iudeu". Iacov a zis: "Fiule, fiind de un neam cu mine, să
nu luăm asupra noastră mijlocitor, ci fiind noi ai unui Dumnezeu drept, să
îndreptăm preţul dobitocului, aşa ca nici tu să nu te nedreptăţeşti, nici eu
să nu mă păgubesc; ca nu cumva să aducem şi blesteme peste noi, căci
pentru acestea se va mânia Dumnezeu asupra noastră; deci este mai bine
a lua binecuvântări, căci scris este: Cel ce binecuvintează, se
binecuvintează, şi cel ce blesteamă se blesteamă. Epifanie, auzind
acestea, s-a înfricoşat de osânda lui Iacov, şi a zis către el: "Nu voiesc să-ţi
vând dobitocul acesta". Iar Iacov l-a întrebat: "Din ce pricină, fiule?"
Epifanie a zis către el: "Părinte, dobitocul acesta are nărav, dar
strâmtorare preaamară de foame a intrat în casa mea. Eu am maică şi
soră, tatăl meu a trecut din această viaţă omenească, deci, mi-a poruncit
maica mea să vând dobitocul pentru trebuinţa bucatelor; şi acum am auzit
de la tine, părinte, că este lucru rău a vătăma pe cineva; deci, m-am temut
de Dumnezeu ca nu cumva să mă blestemi şi să mă pedepsească
Dumnezeu prin blestemul cel făcut asupra mea".
Iacov, auzind acestea, s-a minunat de răspunsul copilului, şi luând
trei arginţi i-a dat lui Epifanie, învăţându-l cu acest fel de cuvinte: "Fiule,
ia binecuvântarea aceasta şi du-te la mama ta şi vei avea în casa ta pâine;
ia şi acest dobitoc cu tine şi, dacă îşi va schimba năravul şi voia cea fără de
rânduială, să petreacă în casa ta; iar dacă va rămâne într-aceeaşi
neorânduială, scoate-l din casa ta, ca nu cumva să omoare pe cineva din ai
tăi". Auzind Epifanie aceasta, a luat cei trei arginţi de la Iacov şi, luând
dobitocul, a mers spre satul său, depărtare ca de o stadie, şi l-a întâmpinat
un creştin cu numele Cleovie şi a zis către dânsul: "Fiule, vinzi acest
dobitoc?" Iar Epifanie a răspuns: "Nu, părinte". Cleovie i-a zis: "De-l vinzi,
ia preţul lui şi lasă-mi-l mie". Pe când vorbea acestea Cleovie cu Epifanie,
dobitocul făcea neorândueli şi căzând peste Epifanie l-a aruncat pe
pământ, scoţându-l din răbdare. Deci, Epifanie, din pricina neorânduelii
dobitocului s-a lovit la coapsele sale şi zăcea pe pământ, plângând şi
neputând să se scoale.
Deci, Cleovie, apropiindu-se de Epifanie şi pipăind coapsele lui, în
locul unde îl lovise dobitocul cel fără de rânduială, şi cercetându-l pe
dânsul de trei ori, îndată s-a sculat, neavând nici un rău într-însul. Iar
Cleovie a zis către dobitocul cel plin de toată neorânduiala: "Fiindcă ai
voit să omori pe stăpânul tău, îţi spun, în numele lui Iisus Hristos Cel
răstignit, să nu te muţi din locul acesta". Şi, după cuvântul lui Cleovie,
dobitocul îndată a căzut la pământ şi a murit. Şi a întrebat Epifanie pe
Cleovie, zicând: "Părinte, cine este Iisus Cel răstignit, în numele Căruia se
266
fac nişte semne ca acestea?" Cleovie a răspuns şi a zis către Epifanie:
"Acest Iisus este Fiul lui Dumnezeu, pe care L-au răstignit evreii". Iar
Epifanie s-a temut să spună lui Cleovie că este jidov. Deci, Cleovie a mers
în casa sa; iar Epifanie a intrat în satul său la maica sa. Şi văzându-l pe
dânsul maica sa, l-a primit pe el cu bucurie şi i-a povestit câte i s-a
întâmplat lui prin dobitocul cel nebunatic.
După ce a trecut un an, maica lui Epifanie a zis către dânsul: "Iată
dar, fiule, pământul nu se îngrijeşte şi nu ne este nouă nici o mângâiere
dintr-însul". Căci, ei aveau puţin pământ deosebit, pe care şi tatăl lui,
lucrându-l cu osteneală, avea oarecare mângâiere dintr-însul; deci, a zis
maica lui: "Să dăm moşioara noastră unui om lucrător de pământ; iar tu
intră la vreun om temător de Dumnezeu, ca să înveţi vreun meşteşug, prin
care vei putea să te hrăneşti pe sine-ţi, cum şi mie şi surorii tale să ne dai
hrană".
Deci, era în Eleteropolia, un învăţător iudeu de Lege, bărbat minunat
şi cinstitor de Dumnezeu, după legea lui Moise. Acesta avea averi în satul
în care s-a născut Epifanie şi cunoştea pe tatăl şi pe mama lui; asemenea
şi pe Epifanie şi pe sora sa. Intrând el spre cercetarea averilor sale, a zis
către mama lui Epifanie: "Femeie, voieşti să-mi dai mie pe fiul tău? Iar tu
şi fiica ta, veţi dobândi cele trebuincioase din casa noastră". Auzind maica
lui Epifanie acestea de la legiuitor, s-a bucurat mult şi luând pe Epifanie, i
l-a dat pe dânsul de fiu. Acel legiuitor se chema Trifon, şi avea o fiică una
născută, pe care voia să o însoţească cu Epifanie.
Deci, Trifon, luând pe Epifanie de fiu, l-a deprins cu osteneala
rânduielii legii şi cu învăţăturile evreieşti. Murind fiica lui Trifon, Epifanie
a rămas singur în casa lui, sporind cu vârsta şi cu înţelepciunea evreiască.
După aceea, s-a întâmplat de a murit şi Trifon şi toată averea lui a rămas
lui Epifanie. Murind încă şi maica lui, Epifanie a luat pe sora sa în casa lui
Trifon. Acolo erau amândoi, petrecându-şi viaţa împreună în casă după
învăţătura lui Trifon. Epifanie, venind în satul unde se născuse, în care
avea şi averea rămasă de la Trifon, l-a întâmpinat un bărbat oarecare
creştin, anume Luchian, minunat şi înţelept, trecut în viaţa monahicească.
El, având meşteşugul a scrie frumos, din acest meşteşug îşi dobândea
pâine, şi ceea ce prisosea o dădea celor ce aveau trebuinţă. Deci, Epifanie
era călare pe dobitoc; iar fericitul Luchian mergea pe cale, şi s-au întâlnit
unul cu altul.
S-a întâmplat că un sărac s-a apucat de picioarele lui Luchian, şi a zis
către dânsul: "Omule al lui Dumnezeu, miluieşte-mă, căci de trei zile
petrec flămând, neavând nimic de mâncare!" Iar fericitul Luchian
neavând ce să dea săracului, dezbrăcând haina lui, i-a dat-o, zicând:
"Intră în cetate, vinde-o pe aceasta şi cumpără-ţi pâine!"

267
 Deci, Epifanie a observat că Luchian, după ce s-a dezbrăcat pe sine şi
a dat haina săracului, a văzut haină albă din cer pogorându-se şi
acoperindu-l pe dânsul. Atunci Epifanie s-a înfricoşat cu frică mare şi
căzând pe faţa sa, aruncându-se de pe dobitoc, a zis către Luchian: "Te rog
pe tine, omule, spune-mi mie, cine eşti?" Iar fericitul Luchian a zis către
Epifanie: "Spune-mi tu mie de care credinţă eşti şi eu îţi voi spune de
mine". Epifanie a răspuns şi a zis: "Sunt iudeu". Deci, Luchian a cunoscut
că darul lui Dumnezeu a căzut peste Epifanie şi a răspuns către Epifanie:
"Cum, fiind iudeu, întrebi pe un creştin să te înveţe cine sunt? Căci iudeii
sunt urâciune creştinilor şi creştinii iudeilor. Deci, iată, ai auzit că sunt
creştin şi nu ţi se cade ţie să auzi altceva de la mine". Iar Epifanie a zis
către Luchian: "Şi ce mă opreşte a mă face şi eu creştin?" Răspuns-a
Luchian şi a zis: "Îndărătnicia ta te opreşte, căci putinţa este de faţă".
Deci, Epifanie, umilindu-se de cuvintele lui Luchian, n-a mai mers
spre cercetarea averii sale ci, luând pe Luchian, l-a băgat în casa sa cea
rămasă lui şi i-a arătat lui cele din casă, zicând: "Părinte, toate acestea
sunt ale mele şi voiesc să mă fac creştin şi să vieţuiesc viaţa monahicească.
Aceasta îmi este soră, ce porunceşti pentru ea?" Iar fericitul Luchian a zis
către Epifanie: "Nu poţi, fiule, având toată averea aceasta, să vieţuieşti
viaţa cea monahicească, ci mărită pe sora ta după bărbat şi dă-i ei cele
spre trebuinţă; astfel vei putea să vieţuieşti monahiceşte". Şi a zis Epifanie
către Luchian: "Părinte, mai întâi fă-mă pe mine creştin, apoi astfel voi
face toate cele poruncite de tine". Iar Luchian a zis către Epifanie: "Nu mi
se cade mie, fără de ştirea episcopului, să te fac creştin".
Luchian zicând aceasta, a ieşit din casa lui Epifanie şi s-a dus la
episcop; iar Epifanie, nezăbovind, a zis către sora sa: "Voiesc să mă fac
creştin şi să petrec viaţa monahicească". Sora sa i-a zis: "După cum voieşti
tu, astfel voi vrea şi eu; după cum vei face tu, astfel voi face şi eu". Deci,
Luchian a vestit pe episcop despre dorinţa lui Epifanie; iar episcopul a zis
către Luchian: "Mergi şi învaţă-l sfânta credinţa şi, când vom intra noi în
biserică, fă-l să cadă la iubitorul de oameni Dumnezeu". Atunci s-a dus la
casa lui Epifanie, pe care văzându-l Epifanie şi sora lui, au căzut jos şi s-au
apucat de picioarele lui, plângând şi zicând: "Părinte, ne rugăm ţie, fă-ne
să fim creştini". Deci, Luchian tălmăcindu-le din dumnezeieştile Scripturi,
i-a învăţat pe ei îndeajuns. Şi ei petreceau cu stăruinţă în rugăminte,
zicând: "Fă-ne să fim creştini". Deci, Luchian, luându-i pe amândoi,
îndată i-a dus în biserică; şi când a intrat episcopul, au căzut cu faţa la
pământ şi se rugau ca să-i lumineze. Deci, episcopul, intrând în biserică,
au mers şi ei dinapoi împreună cu Luchian, ca să asculte dumnezeieştile
Scripturi.
Când Epifanie s-a apropiat de uşile cele din afară ale bisericii, cum a
păşit cea dintâi treaptă a scării, i-a căzut pe ea încălţămintea din piciorul
268
cel stâng; iar el, păşind cu piciorul stâng, ca şi cum cel drept ar fi fost
înţepenit, i-a căzut şi încălţămintea celui drept, şi s-au aflat amândoi afară
din pragul bisericii. Deci, Luchian s-a minunat de acestea; iar episcopul
nu s-a mai îngrijit să ia încălţămintea lui ce i-a căzut din picioare, ci a
intrat desculţ în biserică. Ei se apropiau de Dumnezeu cu mare osârdie şi,
când stăteau şi ascultau cuvioasele Scripturi, episcopul a luat seama, pe
când şedea pe scaun, că faţa lui Epifanie era preamărită şi cunună pusă pe
capul lui. Deci, după sfârşirea Evangheliei, episcopul a intrat în botezător
şi a poruncit să intre Epifanie, sora lui şi împreună cu ei şi Luchian, care
s-a făcut părinte al lor în vremea sfintei luminări; iar episcopul,
învăţându-i toată rânduiala, i-a botezat, împărtăşindu-i cu dumnezeieştile
şi nemuritoarele Taine.
După aceea episcopul le-a poruncit să ia prânzul cu el şi, asemenea,
să rămână şapte zile în episcopie. După cele şapte zile, Epifanie a luat pe
Luchian şi pe Sfânta fecioară Verinichi, care s-a făcut maica surorii lui
Epifanie, şi s-a dus la casa lui, unde, luând o mie de arginţi, i-a dat
Verinichiei, asemenea i-a dat în grija ei pe sora sa; pentru că aceasta era
mai mare şi peste alte fecioare, şi astfel a eliberat-o pe ea împreună cu
sora sa. După aceea, Epifanie, vânzând toate, le-a împărţit celor ce aveau
trebuinţă, lăsându-şi numai patruzeci de arginţi, spre a-şi cumpăra cărţile
cele cu chip dumnezeiesc şi dătătoare de viaţă; şi astfel a ieşit din cetate
împreună cu Luchian, care îşi făcuse o mănăstire, având cu sine zece
monahi. Acei monahi scriau cărţi cu osteneală, câştigând din ele hrana
lor; iar Epifanie, când s-a făcut monah, era numai de şaisprezece ani.
În mănăstirea lui Luchian era un monah, cu numele Ilarion, al doilea
după Luchian, fiind tânăr şi împodobit cu multe semne; iar pe urma
acestuia călca şi un altul, anume Claudie. Epifanie, văzându-i pe aceştia,
le-a râvnit spre bine; pentru că marele Luchian a dat pe Epifanie mai
marelui Ilarion, ca să-l înveţe dumnezeieştile Scripturi. Deci, Epifanie se
nevoia cu multă osteneală să urmeze pe Ilarion în obiceiurile cele bune, cu
darul lui Hristos şi cu meşteşugul cel preabun. S-a întâmplat, însă, de a
murit marele Luchian, şi atunci Ilarion a luat povăţuirea cetei fraţilor. Şi
era vrednic de văzut locul acela, ca şi cum nu locuiau oameni în el; ci se
părea că sunt sfinţii îngeri, care slujesc Iubitorului de oameni, Preasfântul
Dumnezeu.
Hrana fericitului Ilarion era pâine şi sare; iar apă bea cu măsură. El
totdeauna mânca a doua zi şi de multe ori a treia, a patra zi şi chiar la o
săptămână. Acest mod de vieţuire l-a ţinut şi Epifanie în toată vremea
vieţii sale.
Locul acela fiind lipsit de apă, odată, intrând nişte călători în
mănăstire şi fiind arşiţă preacumplită, au leşinat din preamare sete. Deci,
au cerut apă să bea, dar nu s-a găsit apă în locul acela, căci apă era
269
departe ca la cinci stadii. Numai noaptea, se duceau fraţii şi umpleau
vasele lor, fiindcă ziua nu puteau din cauza arşiţei soarelui; iar călătorii,
slăbind de sete, toţi fraţii plângeau pentru ei. Atunci Epifanie, întinzându-
şi mâinile şi atingându-se de vasul în care era vinul, a zis: "Credeţi,
fraţilor, că Cel ce a prefăcut apa în vin, va face şi vinul în apă". După
cuvântul lui Epifanie, vasul cel plin cu vin s-a prefăcut în apă şi, luând
călătorii, au băut şi ei şi dobitoacele lor şi astfel şi-au venit în fire; iar
după adăparea îndestulată a călătorilor, apa aceea s-a făcut iarăşi în vin.
Deci toţi, şi călătorii şi fraţii, s-au înspăimântat de această minune. Din
acea zi Epifanie, n-a mai voit să locuiască în locul acela; pentru că s-a
făcut vestit de călătorii aceia, şi astfel s-a furişat de fraţi şi s-a dus într-un
loc mai sălbatic; iar ei, neştiind în care loc locuieşte, toţi fraţii plângeau
după Epifanie. Deci, a rămas în locul acela trei zile, petrecând nemâncat şi
nebăut; de vreme ce însuşi locul acela era fără de apă.
Pe când stătea el acolo, s-a întâmplat de au trecut patruzeci de
saracini. Când au văzut pe Epifanie în astfel de loc şi în astfel de stare, toţi
au râs şi l-au luat în batjocură. Iar unul dintre ei, având numai un ochi,
căci celălalt îl avea închis, şi având obicei de fiară, scoţându-şi cuţitul din
teacă, s-a dus la Epifanie, voind să-l lovească cu cuţitul. Atunci i s-a
deschis ochiul cel închis. El, înfricoşându-se şi aruncând cuţitul la
pământ, a stat nemişcat; iar ceilalţi, văzând nemişcarea prietenului lor, s-
au dus la Epifanie şi la prietenul lor şi au văzut deschis ochiul lui cel
închis. Atunci toţi s-au înspăimântat. Deci, Epifanie, văzându-i mâhniţi, a
început a le vorbi cu blândeţe; iar ei, venindu-şi în fire prin cuvintele lui
Epifanie şi schimbându-se, îi ziceau că este Dumnezeu. Şi, aducând silă
peste aceasta, îl trăgeau cu ei, zicând: "Tu eşti Dumnezeul nostru!
Urmează-ne nouă şi apără-ne de toată sila celor ce se ridică asupra
noastră". Epifanie, urmând acestora timp de trei luni, îi oprea de la toată
neorânduiala.
Ei, văzând că prin sfătuire le aduce strâmtorare, adunându-se toţi
împreună, se tăvăleau la picioarele lui, ca să se ducă la locul său. Iar el,
punând multe sfătuiri în auzurile lor, le zicea că de nu se vor îndepărta de
aceasta, nu vor putea să aibă zile bune în viaţa aceasta. Apoi, luându-l toţi,
l-au dus la locul unde locuia mai înainte şi, prin slujirea lor, i-au zidit casă
şi, toţi închinându-se lui, s-au întors cu pace. Deci, eu fiind unul dintre
dânşii, zice scriitorul, am rămas cu Epifanie, fiind învăţat de dânsul prin
cuvântul adevărului. Apoi, după trecerea a şase luni, luându-mă el, ne-am
întors la marele Ilarion şi toţi fraţii văzând pe Epifanie, s-au bucurat cu
bucurie mare. Deci, stând trei zile în mănăstire, Epifanie a rugat pe
marele Ilarion să-mi dea pecetea cea întru Hristos, fiindcă Ilarion era
învrednicit de treapta preoţească. Deci, luându-mă marele Ilarion şi
învăţându-mă toată rânduiala, m-a botezat în numele Tatălui, al Fiului şi
270
al Sfântului Duh, poruncind să mă numească Ioan. Şi am petrecut la
dânsul zece zile; iar fraţii au rugat pe Epifanie să locuiască împreună în
locul acela, dar el n-a voit, ci s-a dus să locuiască în locul de mai înainte.
Ieşind noi din mănăstire, am mers spre calea noastră şi la depărtare
ca de două mile de mănăstire, ne-a întâmpinat un tânăr oarecare, având
un diavol din stăpânitori, care îl muncea prin pustie. Pe acesta, Epifanie,
văzându-l gol şi purtându-se pe drum nepotrivit şi fără de rânduială de
necuratul duh, a strigat cu mare glas: "Duh necurat, îţi poruncesc, în
numele lui Iisus Hristos Cel răstignit, să ieşi din zidirea lui Dumnezeu!" Şi
îndată necuratul duh a scuturat pe tânăr şi, aruncându-l la pământ, a ieşit
dintr-însul. Atunci necuratul diavol a strigat cu mare glas: "Epifanie, mă
izgoneşti din locul meu, în care am petrecut douăzeci şi doi de ani, dar mă
voi duce la împăratul perşilor şi îl voi porni asupra ta şi te voi face să stai
cu multă scârbă înaintea feţei lui". După aceea tânărul a venit cu întreagă
înţelepciune şi a căzut la picioarele lui Epifanie, zicându-i: "Scoală-te,
fiule, şi du-te în pace la casa ta!" Şi îndată s-a sculat.
Atunci diavolul cel necurat s-a dus în Persia şi a luat în stăpânirea sa
pe fiica împăratului şi cu munca cu care îl muncea pe tânăr, asemenea o
muncea şi pe dânsa. Şi a strigat, zicând: "De nu va veni aici Epifanie, care
m-a trimis la fiica ta, nu voi ieşi dintr-însa". Şi diavolul mai zicea:
"Epifanie cu neamul din Fenicia, vino aici, ca să ies din fiica împăratului".
Auzind împăratul de la diavol despre Fenicia, a trimis mulţime de oameni
ştiutori de multe limbi, spre căutarea lui Epifanie; şi, căutându-l toată
ţara fenicienilor, nu l-au găsit şi se întorceau mâhniţi către împărat. Unii
dintre dânşii au pătimit mult rău de la romani, fiind socotiţi ca iscoade şi
ca unii ce vor să afle cu vicleşug tot pământul Feniciei. Deci, întorcându-
se trimişii, au vestit împăratului că n-au găsit pe Epifanie.
Atunci diavolul a strigat cu glas mare: "Locuieşte în locul ce se
numeşte Spanidrion". Împăratul, chemând treizeci de bărbaţi, a zis către
dânşii: "Dezbrăcaţi-vă de portul persan şi luaţi pe cel al romanilor şi
duceţi-vă în Fenicia să căutaţi locul care se cheamă Spanidrion şi să-mi
aduceţi pe Epifanie, locuitorul locului acela". Ieşind acei treizeci de
bărbaţi trimişi de împăratul şi, schimbându-şi hainele, s-au dus în Fenicia
şi, căutând mult, au găsit pe Epifanie. Fiind noapte când au ajuns ei în
locul acela, Epifanie îşi făcea către Dumnezeu rugăciunile cele de noapte.
Apoi, după ce au ajuns la uşa chiliei şi au bătut, Epifanie nu s-a speriat
nicidecum cu gândul, căci el săvârşea lucrul lui Dumnezeu. Deci ei,
umplându-se de mânie, s-au sfătuit să sfărâme uşa chiliei; iar unul dintre
ei, trăgând sabia şi întinzând-o spre încuietoarea uşii, i-a rămas mâna
nemişcată, neclintită, neîncovoiată şi toată uscată; atunci toţi ceilalţi,
înspăimântându-se, s-au dus departe de chilie.

271
 Epifanie, după ce a săvârşit toată rânduiala slujbei cele duhovniceşti,
a deschis uşa chiliei şi văzând pe cel ce avea mâna uscată, a căzut cu faţa
la pământ, zicând: "Miluieşte-mă pe mine, tainice slujitor al celor fără de
moarte". Epifanie a zis: "Ce ceri de la un om păcătos?" El a zis: "Am venit
sănătos în locul acesta şi, iată, mi s-a uscat mâna". Epifanie a zis: "Sănătos
ai venit, deci sănătos să te faci". Atingându-se de dânsul, s-a aşezat mâna
ca şi cealaltă. Când au văzut toţi ceilalţi semnul care s-a făcut, au venit şi
au căzut înaintea lui Epifanie, mărturisindu-şi pricina pentru care au
venit la dânsul. Iar el, auzind cuvintele oamenilor, a cunoscut că duhul cel
izgonit de dânsul din tânăr, acela mergând chinuia pe fiica împăratului.
Atunci a zis Epifanie către mine: "Scoală, fiule, să urmăm
oamenilor". Iar ei au zis către dânsul: "Părinte, nu suntem trimişi de
împăratul, decât numai la tine, pentru care aducem şi un dobitoc de
prisos ca să şezi pe dânsul". El a răspuns: "Merg mai iute cu picioarele,
numai că pe ucenicul meu nu-l voi lăsa aici". Ei iar au zis cu mare frică:
"Avem cămile pentru amândoi, numai urmează cu dragoste robilor tăi".
Atunci un tânăr oarecare, de bucurie, a căzut în faţa sa şi s-a închinat lui,
zicând: "Iartă-mă, părinte". Iar Epifanie cu faţa veselă a zis către dânsul:
"Scoală! Dumnezeu te va binecuvânta, fiule!"
Deci, tânărul, apucând cu multă băgare de seamă cu amândouă
mâinile pe Epifanie, l-a pus pe cămilă şi, venind către mine, a făcut
asemenea, iar el mergea cu cămilele pe drum.
Călătorind noi treizeci şi cinci de zile, am ajuns la cetatea
împărătească şi am rămas în locul ce se numeşte Urion; iar trei dintre
dânşii, intrând, au vestit împăratului sosirea noastră. Deci, împăratul
îndată a poruncit să intre la dânsul. Atunci Epifanie a intrat cu mare
îndrăzneală, ca şi cum nu ar fi avut să se întâlnească cu împăratul; iar eu,
mergând în urma lui, a căzut peste mine frică şi cutremur căci, văzând
gloată multă stând împrejurul lui, m-am clătinat cu cugetul. Epifanie,
apropiindu-se de împărat, îndată s-a sculat de pe scaun. Şi a zis Epifanie
către împărat: "Şezi, fiule, pe scaunul tău şi nu te îndoi de plânsul tău, că
am izgonitor al diavolului pe Dumnezeu, Cel ce-mi ajută! Numai crede în
Dumnezeu, iubitorul de oameni, şi nu te abate de la cele ce grăiesc şi
atunci vei vedea pe fiica ta sănătoasă; căci duhul cel rău, fiind gonit din
acel loc, a venit cu osârdie la fiica ta. De vei crede în Hristos, Cel răstignit,
Acela va izgoni pe acest diavol din fiica ta! Luminează, fiule, inima ta, şi
vezi-l pe acesta gonindu-se. Adu pe fiica ta în mijlocul nostru şi vei vedea
darul Iubitorului de oameni, Dumnezeu".
Venind fiica împăratului în mijlocul lor, i-a zis Epifanie: "Vino-ţi în
minte şi închină-te Tatălui ceresc, că lupul nu te va mai stăpâni!"
Epifanie, zicând acestea, a apucat de mână pe fiica împăratului şi,
pecetluind-o de trei ori, a zis către duhul cel ce o chinuia: "Ai alergat rău
272
la fiica împăratului; fugi de la dânsa în locuri nelocuite!" Şi îndată dracul a
ieşit din fiica lui. Epifanie, văzând pe împărat în spaimă, a zis către el:
"Bucură-te, împărate, pentru fiica ta, că a fugit lupul în locuri nelocuite!
Iar tu, fiică, mergi în camera ta şi bucură-te cu maica ta cea bună; însă ia
aminte de trupul tău, ca să nu se mai apropie de tine vicleanul!" Auzind
fiica împăratului acestea de la Epifanie, s-a dus în cămara unde petrecea
mama sa; iar împăratul şi-a plecat grumajii înaintea lui Epifanie. Văzând
pe împărat astfel, toţi s-au plecat la pământ, zicând către Epifanie:
"Împodobitule cu darul lui Dumnezeu, petreci cu osârdie lângă împărat,
fă-te părinte al stăpânirii şi să fii cu noi nelipsit. A supărat dracul pe
împărăteasă şi ai venit aici de l-ai izgonit".
Atunci un vrăjitor dintre cei mai întâi i-a zis lui cu dragoste: "O,
fericite Epifanie, vrăjitorule prea dorite, ai venit aici ca să ne îndreptezi;
învaţă-ne pe toţi, şi atunci toţi vrăjitorii se vor supune ţie". Epifanie,
auzind aceste cuvinte, a zis către vrăjitorul cel neînţelegător: "O,
vrăjitorule, vrăjmaş al adevărului, învaţă-te a nu grăi cuvinte fără
rânduială, ci ia încuietoare în gura ta şi să rămâi negrăind de-a pururea;
că robul lui Dumnezeu nu este vrăjitor al nedreptăţii". Acestea zicându-le
Epifanie, îndată vrăjitorul a rămas mut, nemişcat din loc. Deci, acestea
văzându-le împăratul şi mulţimea ce-i stătea împrejur, cuprinzându-se
toţi de frică au căzut la pământ.
Epifanie, văzând pe aceştia căzând, a întins mâna către împărat şi i-a
zis cu dragoste: "Scoală, împărate, vino-ţi în simţire şi nu te teme!"
Acestea zicându-le Epifanie, s-au sculat toţi pe picioare. Iar Epifanie a zis
vrăjitorului: "Caută la ce vezi şi la ce auzi şi să fii cu luare aminte la
adevăr. Nu lua aminte la mine ca la un vrăjitor; căci sunt rob al Celui
răstignit, grăieşte şi auzi, ca şi mai înainte, şi fă-te prieten al adevărului".
Atunci vrăjitorul a răspuns, zicând către Epifanie, că a greşit. Împăratul,
văzând acestea, a poruncit să aducă aur, argint, mărgăritare şi pietre
scumpe înaintea tuturor şi să le pună la picioarele lui Epifanie, zicând
către el: "Ia acestea, părintele nostru, şi să mă ai pe mine în sufletul tău!"
Şi a zis Epifanie către împărat: "Noi, toate le defăimăm, ca să ne
ţinem de adevăr. Nu-mi da mie osteneli întru celelalte, că pe mine Hristos
m-a învăţat să nu am trebuinţă de acestea; ia-le tu, îngroapă-le în vistieria
ta şi îţi vor fi moarte neîncetat. Ia aminte numai şi te îngrijeşte, neputând
să te foloseşti. În cugetul tău ai răutate, pierzând suflete prin aurul cel dat
ţie de la Domnul, ca să-l dai celor ce au trebuinţă. Fă-te drept înaintea
Dumnezeului tuturor, ca nu cumva să te judeci întru osândă şi să fii păzit
în întunericul cel mai dinafară şi atunci să-ţi aduci aminte de cuvintele
mele. Deci, acum primeşte cuvintele mele, că atunci vei fi vesel. Nu avea
trebuinţă de această lume şi atunci toată lumea se va supune ţie. Ia
aminte de vrăjitorii cei nestatornici, care te amăgesc pe tine prin legea
273
întunecoasă. A sosit ceasul prânzului, mergi cu osârdie la masă, că multe
cuvinte aş fi semănat; dar nu te împărtăşeşti de nici unul dintre acestea.
Eu ştiu cugetul tău, că de masă nu te depărtezi; du-te de mănâncă şi
desfătează-te în bună aşezare, că vei da seamă de toate acestea".
Atunci împăratul a zis către Epifanie: "Vino, părinte, să şedem
împreună, să mâncăm din bucate". Iar Epifanie a zis către el: "Mergi de
şezi la masă, mănâncă toate după obicei, numai depărtează-te de
neorânduială. Mie pâine de tărâţă şi puţină sare pentru întărire, îmi va
împlini trebuinţa trupului". Atunci împăratul a eliberat pe toţi din palat;
iar nouă ne-a poruncit să intrăm în cămara împărătească cea mai
deosebită, trimiţându-ne la masă multe feluri de bucate. Epifanie le-a
întors pe toate înapoi, oprind numai o pâine, pe care întrebuinţând-o, ne-
am săturat, mulţumind Dumnezeului tuturor.
A doua zi, împăratul a chemat pe Epifanie, iar el, intrând cu
îndrăzneală, a stat aproape de el. Împăratul, sculându-se de pe scaun, şi-a
pus coroana pe pământ; iar Epifanie a zis către dânsul: "Ia-ţi vrednicia
împărăţiei şi să ai bună cunoştinţă către Dumnezeu". Zis-a împăratul
către Epifanie: "Părinte, rămâi cu noi aici şi voi ţine cuvintele voastre".
Epifanie a zis către dânsul: "De vei ţine cuvintele mele, îmi voi aduce
aminte de tine oriunde voi fi". Şi am şezut zece zile în palatul împăratului.
Epifanie a zis către împărat: "Mă voi duce în patria mea, căci caut pe toţi
ce sunt acolo, iar tu stai pe scaunul tău, nesculându-te asupra grecilor; că
de vei vrăjmăşi contra lor, vei vrăjmăşi contra Celui răstignit! Şi, dacă te
vei face vrăjmaş al Celui răstignit, atunci rău te vei topi de cei potrivnici!"
Zicând Epifanie aceasta, a ieşit întâi împăratul cu ostaşii lui, petrecându-
ne spre ţara noastră.
Când am ieşit noi din palat, iată în cale un tânăr mort pe pat, fiul
unuia din megistani, pe care îl duceau la câinii satelor, ca să-l arunce spre
mâncare. Deci, Epifanie a zis cu linişte celor ce duceau patul: "Fiilor,
puneţi-l jos pe cel mort, ca să-l vedem şi noi". Acest copil se omorâse rău,
prin vrăjitoria unui făcător de rele; şi este obiceiul la perşi, ca cel ce a
murit, astfel să fie mâncat de câinii satelor. Punând ei patul pe pământ, a
zis Epifanie împăratului: "O, împărate, cel ce împărăţeşti peste bărbaţi răi
şi fărădelege, trebuia ca acesta care a ieşit din viaţă, să se îngroape în
pământ, ca Stăpânul din cer să trâmbiţeze şi să-l mute spre închinăciune.
Peste acest fel de bărbaţi fără de rânduială împărăţeşti, care mai înainte
de vreme îşi fac moarte singuri. Iată, acesta, pe care îl vezi mort, a fost
scos din viaţă de un făcător de rele. Dar Dumnezeul meu, Care S-a întins
pe lemn, are să scoale pe acesta înaintea tuturor".
Acestea zicându-le Epifanie şi cu mâinile lui pipăind mortul, a strigat
Iubitorului de oameni: "Fiul lui Dumnezeu, Cel ce pe Lazăr cel mort de
patru zile l-ai înviat din morţi, scoală şi pe tânărul acesta!" Şi luând rasa
274
sa a îmbrăcat pe cel mort, pentru că la perşi era obiceiul ca să ducă goi pe
cei morţi. Deci, îndată s-a sculat tânărul şi s-a închinat lui Epifanie. Iar
Epifanie a zis tânărului: "Mergi, fiule, la casa ta şi îmbracă-te cu hainele
cele obişnuite şi adu-mi mie rasa". Căci Epifanie avea obiceiul să poarte
pe trup haină de păr, iar peste dânsa rasa.
Împăratul, văzând lucrul care s-a făcut de Epifanie, l-a presupus pe
el că este Dumnezeu. Şi a zis Epifanie împăratului: "Nu socoti de mine
acestea, fiind asemenea omului pătimaş, că Dumnezeul meu, Căruia am
crezut, acestea le dă prietenilor Săi". Acestea şi multe altele zicând
Epifanie, a zis împăratului: "Întoarce-te, fiule, în palatele tale, că noi
mergem către patria noastră". Atunci împăratul a zis către Epifanie:
"Părinte, câţi ostaşi să trimit ca să te păzească pe tine?" Epifanie a zis
către împărat: "Am pe Dumnezeu Cel din ceruri, Care mă păzeşte pe
mine; iar ostaşi sunt sfinţii Lui îngeri". Atunci împăratul, închinându-se
lui Epifanie, a strigat cu mare glas: "Mergi sănătos, Epifanie, slava
romanilor, şi fă pomenire pentru noi cei din Persia!"
Noi, plecând din Persia, am mers în Fenicia şi, trecând oarecare
parte din Fenicia, am intrat în Spanidrion şi am aflat chilia după cum era
mai înainte. Şi, stând trei zile acolo, nu era apă să bem. Deci, stând
Epifanie şi căutând la răsărit, s-a rugat Dumnezeului din cer, zicând: "Cel
ce ai desfăcut piatra cea vârtoasă şi din ea ai izvorât apă, adăpând pe
poporul cel însetat, desfă şi pământul acesta şi fă să izvorască din el apă
pentru locuinţa oamenilor celor săraci". Zicând Epifanie acestea, s-a făcut
în locul acela oarecare bună mireasmă. Şi iarăşi, plecându-se de trei ori la
pământ şi rugându-se, luând sapa, a săpat puţin în pământ şi, iată, a curs
puţină apă; apoi iarăşi săpând, a ieşit apă îndestul pentru trebuinţa
noastră; iar noi, adică el şi eu, eram liniştiţi în locul acela. Deci
Dumnezeu, Cel ce răsare iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba
oamenilor, adapă cu apă tot pământul acela, cu porunca Celui ce de-a
pururea se îngrijeşte de neamul omenesc şi scoate din pământ mulţime de
verdeţuri spre îndulcirea şi hrana noastră.
Venind asupra acestora o fiară oarecare şi stricând toată verdeaţa,
Epifanie a stat deasupra ierburilor şi vorbea cu fiarele ca şi cu nişte
oameni, zicând: "Nu-mi faceţi mie osteneli, că sunt om păcătos şi sărac;
deci, pentru mulţimea păcatelor mele stau în locul acesta, plângând;
Dumnezeu mi-a dat mie mângâierea aceasta a verdeţurilor spre hrană şi
El vă porunceşte să nu mai veniţi în locul acesta şi să vătămaţi verdeaţa
mea". Fiarele cele sălbatice, auzind acestea de la Epifanie, ca nişte oameni
bine simţitori, care, dacă greşesc vreunuia din cei mari, mustrându-se, se
ruşinează; aşa şi fiarele s-au ruşinat de cuvintele lui Epifanie şi s-au dus
îndată; şi din ziua aceea nu s-au mai apropiat de locul nostru. Auzind
saracinii care ne-au zidit nouă chilia, că Epifanie s-a întors de la Persida,
275
au venit spre întâlnirea lui, ca să fie binecuvântaţi de dânsul; şi au mai
zidit alte trei case, stând cu noi o lună. După aceea s-au dus la locurile lor
şi s-a auzit în toată cetatea Feniciei că Epifanie locuieşte în Spanidrion.
Deci, s-au adunat şi alţi fraţi în mănăstire, fiind cu toţii opt la număr.
Într-o zi, Epifanie a mers la mănăstirea marelui Ilarion pentru
cercetarea fraţilor şi am mers şi eu cu dânsul. Şi, primindu-ne cu multă
bucurie, ne-au ţinut acolo multă vreme. Deci, diavolul, care din început se
împotriveşte robilor lui Dumnezeu, a luat chipul lui Epifanie şi s-a dus în
mănăstirea ce se cheamă Spanidrion. Acolo, întâmpinându-l pe dânsul un
frate din cei mai leneşi, a alergat spre el şi îndată, căzând la pământ, s-a
închinat înşelătorului diavol şi a intrat într-însul, fiind neţinut între fraţi.
Epifanie a zis marelui Ilarion: "Părinte, un lup a intrat în mănăstire şi pe
toţi fraţii i-a tulburat şi clătinat!" Acestea zicându-le Epifanie, a sărutat pe
toţi şi a plecat spre drumul nostru, mergând cu sârguinţă către mănăstirea
noastră. Deci, făcând rugăciune către iubitorul de oameni Dumnezeu,
îndată a izbăvit pe fratele acela de diavol, învăţându-i pe toţi să se
păzească cu dinadinsul de vicleşugurile diavoleşti.
Odată, trei ţărani, intrând oarecând în mănăstire, unul dintre ei avea
pe necuratul diavol, iar ceilalţi doi au rugat pe Epifanie pentru cel ce avea
duhul necurat, zicând: "Părinte, ajută pe prietenul nostru". Epifanie le-a
zis lor: "Luaţi, fiilor, pe prietenul vostru şi mergeţi în pace, că în numele
lui Iisus Hristos nimic rău nu va mai fi întru dânsul". Şi, crezând ei
cuvintelor lui, s-a dus omul sănătos la casa sa.
Altădată un leu, fiind într-un loc pustiu, departe ca la 60 de stadii de
mănăstirea noastră, stătea în pădure ascuns şi pe mulţi din oamenii care
treceau pe acolo, îi prăpădea, fiind locul acela la îndemâna călătorilor.
Deci, adunându-se toţi cei ce aveau obiceiul să treacă prin locul acela, au
venit la Epifanie în mănăstire, spunându-i despre leu, despre rânduiala
lui cea rea şi cum că locul acela, s-a făcut nelocuit şi neumblat: "O,
părinte, acel leu mulţi oameni a pierdut; iar ceilalţi, temându-se, nu mai
voiesc să treacă prin locul acela". Auzind Epifanie de neorânduiala leului,
a zis către toţi cei ce erau de faţă: "Să mergem, fiilor, întru numele
Domnului şi să vedem pe leul cel mâncător de sânge". Deci, luându-mă pe
mine Epifanie, am mers împreună cu oamenii şi a căzut frică mare peste
toţi cei ce erau cu noi. Iar Epifanie a zis către oameni: "Fiilor, unde este
locaşul leului?" Iar ei, arătându-i locul, Epifanie a mers mai întâi decât
toţi; iar leul nicidecum nu se arăta.
Atunci Epifanie a zis cu mare glas: "Unde este locuinţa leului cel fără
de rânduială?" În acel timp leul deodată a sărit din pădure, spre
întâmpinarea lui Epifanie şi, văzându-l, a căzut la pământ şi a rămas
mort. Deci, apropiindu-se Epifanie de gura lui, toţi au fugit, fiind cuprinşi
de frică mare, socotind ca nu cumva să omoare pe Epifanie. Iar el a zis
276
către toţi cu mare glas: "Fiilor, veniţi fără de frică şi vedeţi stârvul fiarei".
Atunci toţi, adunându-se îndată, au văzut stârvul fiarei. Şi Epifanie a zis
către oamenii aceia: "De veţi avea credinţă către Mântuitorul, bântuitorii
voştri aşa vor cădea". Deci, luându-l bărbaţii aceia, ne-au dus iarăşi în
mănăstire şi, binecuvântându-se ei de Epifanie, s-au dus în calea lor.
Astfel s-a slăvit prin Epifanie locul, care mai înainte se chema
Spanidrion, care odată era nelocuit, neumblat şi fără de apă. De aceea s-a
numit şi Spanidrion, căci nu avea apă, şi s-a făcut rai împărtăşit de toate
bunătăţile, îndestulându-se cu ape şi cu tot felul de verdeţuri. Deci, pe
lângă toate acestea de care s-a învrednicit Epifanie de la Dumnezeu, i-a
mai dăruit lui şi acest mare şi minunat dar, ca să tâlcuiască
dumnezeieştile Scripturi cu tot adevărul; că, luând cărţile cele cu chip
dumnezeiesc şi citindu-le fraţilor, le arăta toată puterea lor.
Auzind Epifanie, ritorul şi filosoful cel mare, locuitorul Edesiei,
despre Epifanie, că este cuvântăreţ, a dorit să se întâlnească cu dânsul. El,
adică ritorul, venind în mănăstire, mulţimea fraţilor stătea şi înălţa lui
Dumnezeu cântările cele de laudă; iar Epifanie stătea deosebi şi îşi
săvârşea rugăciunile sale. Apoi, după săvârşirea a toată slujba, Epifanie s-
a arătat fraţilor. Ritorul stătea şi lua aminte la mulţime şi nu se închina
nimănui. După ce a văzut Epifanie filosoful pe Epifanie, l-a cunoscut şi,
alergând, s-a închinat lui. Şi a zis Epifanie filosofului: "Ce îţi este, mare
ritor Epifanie! La ce ai venit către Epifanie bărbatul cel prea mic şi prea
păcătos? De aceasta mă minunez de tine, filosofule, că ai venit către mine
neînvăţatul şi, mai ales, pe atâta cale. O, filosofule, spune-mi pentru care
pricină ai venit?"
Filosoful a zis către Epifanie: "Nu te minuna de aceasta, dascăle
preadorite, că a zis Dionisie Alicarnasie: "Văzându-se oamenii unii cu alţii
se pot face mai buni sau, amestecându-se răi cu răi, se vor spânzura pe un
lemn; că nici unul din oameni, purtând o haină, îşi va păzi trupul
nevătămat; deoarece prea multă întâlnire dă prea multe cuvinte, şi unde
sunt prea multe cuvinte, se fac multe iscusinţe şi fel de fel de lucruri".
Zicând acestea filosoful către Epifanie şi mai multe decât acestea, a tăcut,
nemaivorbind nimic.
Apoi, luând Epifanie din cartea cea dintâi a facerii lumii, i-a tâlcuit-o
filosoful stih cu stih. Deci, filosoful pe unele le primea, iar altora se
împotrivea. Astfel au făcut trei zile, vorbind unul cu altul, şi cele ce se
vorbeau de dânşii le erau neîmpreună glăsuite. Filosoful, văzând
petrecerea şi obiceiurile lui Epifanie, pentru acestea l-a iubit foarte mult.
Deci, a patra zi a zis filosoful lui Epifanie: "Dascăle, bună este locuinţa
locului acestuia, voiesc, de vei porunci, să locuiesc şi eu aici". Epifanie a
zis filosofului: "Aceasta este învoirea fiecăruia". Şi a zis filosoful lui
Epifanie: "Dar şi cărţile să le aduc? Epifanie a răspuns: "De vei băga ceva
277
în cugetul tău, vei afla pe Epifanie bun cunoscător". Filosoful a zis: "Calist
să meargă la cărţile mele".
Epifanie a zis filosofului: "Adu-le şi mergi sănătos cu Calist".
Filosoful a zis lui Epifanie: "Toate lucrurile mele le las lui Calist, că eu nu
mai ies din locul acesta". Calist era fiu al lui Aetie, eparhul cel mare al
Romei. Acesta, având duh rău, a văzut pe Epifanie în vedenie, zicându-i:
"Voieşti, Caliste, să izgonesc duhul din tine?" Calist a zis: "Cine eşti,
domnul meu, că poţi să-l goneşti?" Epifanie a răspuns lui Calist: "Eu sunt
Epifanie Fenicopalestineanul, care locuiesc în mănăstirea Spanidrion;
deci, dacă voi izgoni din tine duhul cel rău, vei veni să locuieşti cu mine în
Spanidrion?" Şi a zis Calist către Epifanie: "Domnule, izgoneşte din mine
duhul cel necurat şi voi locui cu tine".
Epifanie a zis lui Calist: "Vezi să nu faci altfel; fiindcă iarăşi se va lipi
de tine". Deşteptându-se Calist, a povestit această vedenie tatălui său, care
era eparh. Deci, din ziua aceea Calist nu a mai fost supărat de duhul cel
necurat. Apoi după trei luni de zile, a zis tatălui său, Aetie: "Tată, voiesc să
mă duc în ţara fenicienilor, să caut pe Epifanie şi să locuiesc cu dânsul în
Spanidrion". Atunci tatăl său i-a dat mulţi bani şi l-a trimis cu ajutor.
Venind el în Fenicia şi găsind pe Epifanie, i-a povestit toate, şi a locuit
împreună cu noi. Apoi filosoful a trimis pe Calist în Edesa, din porunca lui
Epifanie, împreună cu două slugi şi cu trei cămile ca să-i aducă cărţile lui
în mănăstire. Şi, făcând Calist călătoria în Edesa, a luat cărţile filosofului,
le-a pus pe cele trei cămile şi le-a adus în mănăstire.
Deci, în fiecare zi, Epifanie şi filosoful aveau multă vorbă între
dânşii. Şi a zis Epifanie filosofului: "Filosofia lui Daniil zice: Divanul a
şezut şi cărţile s-au deschis; vino, adu-ţi cărţile tale şi cu ale mele, pe care
mi le-a dăruit Dumnezeu, să şedem să ne întrebăm unul pe altul". Atunci
Epifanie a pus Scripturile cele de Dumnezeu insuflate, de-a dreapta; iar
filosoful, cărţile lui de-a stânga. Şi, începând el de la începutul facerii
lumii, adică, Epifanie de la Facerea, pe care a scris-o Moise; iar filosoful
tot de la aceeaşi facere, pe care a scris-o Isiod, citind amândoi cărţile din
stih în stih, se certau între dânşii; astfel era lumina lumină şi întunericul
întuneric, că Moise, ajutându-l Dumnezeu, a scris; iar Isiod avea viaţă de
la Dumnezeu, iar de la diavol rătăcire. Deci, un an întreg a petrecut
Epifanie vorbind cu filosoful; dar n-a putut să-l înduplece.
Odată, un număr de 60 de ţărani duceau pe un tânăr oarecare, care
era chinuit de duhul cel necurat. Şi fiindcă nu puteau să-l biruiască, cei 60
l-au legat în lanţuri şi l-au adus în mănăstire la Epifanie. Şi a zis Epifanie
filosofului: "Vino, filosofule, cel ce faci neînţelegeri cu păcătosul Epifanie
şi cheamă mulţimea zeilor tăi, ca să gonească duhul cel necurat din
tânărul acesta". Filosoful a socotit că Epifanie a fost biruit şi nu mai are ce
să răspundă. Deci, Epifanie, cunoscând aceasta, a zis către filosof: "Ce zici,
278
o, filosofule, despre tânărul acesta? Sau tămăduieşte pe cel bolnav şi voi
crede zeilor tăi, sau Dumnezeul meu de va izgoni duhul cel necurat din
acest tânăr, atunci şi tu vei nădăjdui şi vei crede în Cel răstignit". Dar la
toate acestea filosoful n-a crezut lui Epifanie, ci socotea că este luare în
râs.
Atunci Epifanie, sculându-se şi apucând pe tânăr, i-a zis: "Tânărule,
voieşti să scot fiarele din mâinile tale?" Filosoful, auzind acestea, îndată a
fugit în chilie şi a încuiat-o cu zăvorul, zicând şi socotind în gândul său:
"Monahul acesta, ca un prost ce este, voieşte să dezlege pe cel nebun; iar
de nu vom fugi de obrăznicia lui, ca nişte înţelepţi, apoi vom pătimi rău de
la blestematul acesta". Deci, scoţând Epifanie fiarele de la tânăr şi
pecetluindu-l pe el de trei ori, a zis duhului celui necurat: "Epifanie
păcătosul, rob al Domnului, îţi porunceşte ţie, în numele lui Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu Cel răstignit pe Cruce, ieşi din omul acesta şi nu mai
intra într-însul!"
Şi îndată a ieşit duhul cel necurat şi şi-a venit tânărul în stare bună.
Deci, filosoful, văzând liniştit pe acel tânăr, a descuiat uşa şi a sărit din
chilie spre închinăciunea lui Epifanie, zicând nişte cuvinte ca acestea: "O,
Epifanie purtătorule de cunună, cred şi am crezut celor grăite de tine, prin
lucrurile cele ce se fac! Căci cuvintele zboară, fiind neroditoare, iar
lucrurile se arată, că sunt roditoare. Deci, voiesc şi eu să mă fac părtaş al
Celui răstignit".
Epifanie a zis filosofului: "O, filosofule, ce te minunezi de aceasta, ca
şi cum noi am fi făcut-o? Nu! Ci Fiul lui Dumnezeu este Cel ce face
bunătăţile acestea, prin cei ce cred în El". Acestea zicându-le Epifanie şi
mai multe decât acestea, am mers la marele Ilarion şi l-a botezat. Şi am
stat în mănăstirea marelui Ilarion douăzeci de zile. Şi a rugat Epifanie pe
marele Ilarion ca să trimită cu filosoful Epifanie pe unul din fraţi în
Elevteropoli, ca să-l facă pe el episcopul, preot; şi marele Ilarion a făcut
astfel. Apoi iarăşi am mers în mănăstirea noastră ce se numea Spanidrion.
Deci, Epifanie, chemând pe toţi fraţii, le-au zis lor: "Acesta, care odată i se
părea că este ceva, nimic fiind, se socotea pe sine filosof; iar acum, cu
darul lui Dumnezeu, s-a făcut cu adevărat filosof, căci s-a învrednicit de
treapta preoţiei. Acesta este părintele vostru cel duhovnicesc". Deci,
Epifanie filosoful s-a învrednicit de darul lui Dumnezeu şi a fost egumen
al fraţilor din acea mănăstire.
Dar, fiindcă mulţi intrau în mănăstire şi nu lăsa pe Epifanie să se
liniştească, a socotit să lase locul acela şi să se ducă în părţile Egiptului.
Deci, a zis către mine: "Fiule, urmează-mi mie". Şi am zis către dânsul:
"Părinte, voi urma ţie oriunde te vei duce". Şi chemând pe toţi fraţii şi
întărindu-i pe ei, le-a zis: "Mă duc, fiilor, spre cercetarea fraţilor din
mănăstirea marelui Ilarion". Iar ei, înţelegând că voieşte să se ducă pentru
279
supărarea cea multă a celor ce veneau acolo, toţi căzând înaintea feţei lui,
cu mult plâns şi tânguire rugau pe Epifanie să nu plece de la ei. Iar
Epifanie, venind şi el întru multă milostivire, i-a încredinţat pe ei, zicând
că nu se va mai duce.
Dar noi nerămânând nici zece zile, m-a luat pe mine noaptea, şi am
ieşit şi am mers în Ierusalim şi ne-am închinat vieţile noastre Cinstitei
Cruci a Stăpânului, şi am umblat prin cetate şaisprezece zile, cercetând
toate Locurile Sfinte şi rugându-ne. Apoi, ieşind din cetate, ca să mergem
spre Egipt, ne-a întâmpinat o femeie care era chinuită de duhul necurat.
Aceasta, apucându-se de rasa lui Epifanie, i-a rupt-o, şi îndată a ieşit
duhul cel necurat dintr-însa. Iar ea, căzând la picioarele lui Epifanie, îl
ruga, zicând: "Iartă-mă pe mine, părinte, şi nu te mânia asupra mea".
Deci, a zis Epifanie către acea femeie: "Mergi sănătoasă la casa ta; căci cel
ce a rupt haina mea, s-a rupt pe el însuşi".
Deci s-a dus femeia la casa ei. Apoi, pogorându-ne noi în Iope, am
aflat o corabie gata, care avea să meargă în Alexandria. Ieşind noi din
corabie şi intrând în cetate, ne-a întâmpinat un iudeu învăţător de lege, cu
numele Achila, cu care a început Epifanie a vorbi despre lege. Deci, am
petrecut în multă întrebare în ziua aceea; şi a doua zi, venind iarăşi la
întâlnire, au făcut atâta vorbă între ei, încât Achila, plecându-se tâlcuirii
lui Epifanie, a dorit să se facă creştin. Deci, Epifanie îngrijindu-se, l-a dus
la papa Atanasie; iar noi am ieşit din cetatea Alexandriei.
Deci, mergând noi spre părţile Tebaidei celei de sus, ne-a întâmpinat
pe noi un monah, ucenic al marelui Antonie, cu numele Pafnutie. Şi a zis
Epifanie către dânsul: "Binecuvintează-ne pe noi, părinte". Iar Pafnutie a
zis: "Binecuvântaţi sunteţi, fiii Domnului". Şi făcând Pafnutie rugăciunea,
ne-am sărutat unii pe alţii şi ne-am odihnit puţin în locul acela.
Deci, Epifanie a întrebat pe Pafnutie despre toate cele ce a făcut
marele Antonie, şi i-a povestit lui toate. Atunci Epifanie a zis lui Pafnutie:
"Părinte, voiesc să locuiesc în locul ce se cheamă Nitria". Iar Pafnutie a zis
către Epifanie: "Mergi sănătos, îndulceşte-te de părinţi, adună iarbă de
vară şi mergi în ostrovul Ciprului şi hrăneşte oi spre îmbrăcăminte şi
cinsteşte pe copii, ca să fie miei". Acestea zicându-le Pafnutie, iarăşi
rugându-ne, ne-am sărutat unii cu alţii şi am mers fiecare în calea sa.
În locurile cele din împrejurul Leondopoliei, era un bărbat care se
socotea de unii bun şi că avea mai înainte cunoştinţa lui Dumnezeu; iar
numele lui era Ierax. Despre acesta, Epifanie a auzit în Palestina şi avea
dorinţă să-l vadă. Asemenea şi Ierax auzise despre Epifanie, dar el era
afară de Leondopoli, ca la o milă de acel loc. Ierax învăţa că trupul nu se
va scula, ci un altul oarecare în locul lui; deoarece acesta se va risipi în
pământ, căci este scris: "Pământ eşti şi în pământ vei merge". Şi iarăşi
zicea, că copiii nu vor fi desăvârşiţi cu vârsta în veacul cel ce va să fie.
280
Deci, intrând noi în mănăstirea lui, am aflat mulţime de oameni
învăţându-se de la dânsul; căci, de când s-a lepădat de lume, nici de
untdelemn nu se împărtăşea, nici de vin. El, după ce a văzut pe Epifanie, a
întrebat de unde este; şi, înştiinţându-se că este palestinian, l-a întrebat
de nume. Atunci, aflând că se numeşte Epifanie, s-a îngrijit foarte mult,
căci venise ştire în Egipt despre Epifanie că este înţelept şi are mai înainte
cunoştinţă.
Deci, după ce l-a întrebat pe Epifanie de unde este şi cum se numeşte
şi după ce a aflat toate acestea, învăţa iarăşi poporul. Ei, venind să
tâlcuiască Învierea, ziceau despre trup că nu va învia. Atunci Epifanie,
scârbindu-se, a zis către Ierax: "Pune-ţi zăvor la gura ta şi învaţă-te a nu
huli despre nădejde". Şi, după cuvântul lui Epifanie, Ierax a rămas mut şi
nemişcat din loc. Deci, cei ce se învăţau de dânsul, văzând minunea pe
care a făcut-o Sfântul asupra lui Ierax, s-au înspăimântat. Şi, luând
Epifanie din dumnezeieştile Scripturi, a început a-i învăţa pe toţi cele
despre Înviere. Deci, a trecut timp ca la trei ceasuri şi Ierax stătea mut.
După aceasta a zis Epifanie către dânsul: "Grăieşte cuvântul cel adevărat
şi ascultă credinţa cea întemeiată". Atunci Ierax a dat răspuns, zicând
către Epifanie că a greşit şi că se va pocăi de socoteala aceea fără de
rânduială.
Plecând noi din Leondopoli, am mers în Tebaida cea de sus. Acolo
era un bărbat drept, cu numele Ioan; şi, intrând la el, ne-a primit cu multă
dragoste. Unii din cei din locurile acelea, duceau la Ioan pe un tânăr legat,
ca să rămână la el; dar tânărul acela era supărat de duhul necurat. Deci,
după ce a văzut pe Epifanie, i-a zis cu glas mare: "De ce ai venit aici,
Epifanie, robul lui Dumnezeu?" Şi a petrecut de la ceasurile şase până la
nouă, strigând aşa. Deci, deodată rupând legăturile, a alergat la Epifanie
şi, apucându-se de picioarele lui, a strigat: "Eliberează-mă pe mine pentru
Dumnezeu, pe Care tu Îl cinsteşti!" Dar Epifanie zise duhului rău, să nu
iasă din om, ca să nu cunoască Ioan cele despre Epifanie. Epifanie a zis
tânărului: "Scoală, omule, ce-mi faci supărare?" Atunci îndată s-a sculat
tânărul sănătos, ieşind din el necuratul duh. Şi am petrecut trei zile la
Ioan, bărbatul cel minunat şi împodobit cu viaţa îmbunătăţită; şi,
ridicându-se de acolo, ne-am coborât în Vucoli şi am stat acolo şapte ani,
dar şi acolo, lui Epifanie, îi făceau oamenii multă supărare prin întâlnirea
cu ei.
Deci, odată un filosof cu numele Evdemon, a venit la Epifanie şi au
ridicat cuvinte între ei şi au stat zece zile vorbind unul cu altul. Căci
Epifanie arăta lui Evdemon adevărul din Scripturile cele de Dumnezeu
insuflate, iar Evdemon, prin ceata cea nefolositoare se împotrivea celor ce
zicea Epifanie. Evdemon avea un copil, care era chior de un ochi. Deci,
Epifanie a zis către Evdemon: "Iată, filosofule, cu toate că eşti împodobit
281
cu cuvinte, cu bogăţie şi ai mulţi zei, pentru ce nu te-ai îngrijit de copilul
tău, ca să fie amândoi ochii lui sănătoşi?" Filosoful a râs de aceasta, zicând
lui Epifanie: "Dacă în toată lumea cea de sub cer, numai copilul lui
Evdemon ar fi avut un ochi, aş fi avut dreptate să mă îngrijesc de el; iar
dacă sunt mulţi care umblă pe pământul acesta fără nici un ochi, ce-i pasă
lui Evdemon pentru aceasta?" Epifanie a zis către Evdemon: "Dacă ar fi
fost, o, filosofule, numai copilul tău orb, ce ai fi putea să faci pentru
tămăduirea lui?"
Evdemon a răspuns: "Nimic altceva, decât aş fi socotit de multe ori şi
aş fi zis, că nimeni nu este în toată lumea ca copilul meu". Epifanie i-a zis:
"Filosofule, nu lua aminte la cele ce se grăiesc despre mine, ca ceva
vrednic de râs, căci Dumnezeu este în mijlocul nostru. Adu pe copilul tău
chior şi vezi slava lui Dumnezeu". Epifanie, zicând acestea, apucă de mână
pe copilul lui Evdemon şi, pecetluind de trei ori ochiul lui care nu vedea,
îndată a văzut. Evdemon, văzând ceea ce a făcut Epifanie, l-a rugat,
zicând: "Dascăle, de ai dragoste către noi, voiesc şi eu să mă fac creştin".
Iar el i-a zis: "Ascultă, o, filosofule, cele despre bunul şi milostivul
Dumnezeu, în care cred creştinii: Altădată a eliberat pe poporul israelit,
care era în robia lui Faraon, împăratul Egiptului, şi l-a izbăvit de el, şi ca
pe uscat l-a trecut pe mare în pustie şi l-a dus în pământul în care curgea
lapte şi miere.
Altădată îl ruga pe acest popor, care era nesupus şi avea neaducere
aminte de cele către Dumnezeu, prin proorocii, zicând: "Poporul Meu, ce
ţi-am făcut ţie? Sau cu ce te-am nedreptăţit? Sau cu ce te-am supărat pe
tine? Răspunde-mi?" Drept aceea, înţelepte Evdemon, gata este
Dumnezeu să primească pe toţi cei ce vin la El cu chip bun şi, chiar de ar fi
făcut cineva prea multe păcate, i se vor ierta lui. Deci, du-te, înţelepte
Evdemone, intră în cetate şi să nu te ruşinezi de a cădea înaintea
episcopului, căci Hristos iubeşte smerenia; de aceea a venit cu multă
smerenie la noi".
Evdemon, ascultând cuvintele lui Epifanie, a intrat în cetate şi a
căzut înaintea episcopului şi s-a făcut creştin. De atunci, Epifanie s-a făcut
vestit în tot Egiptul; şi episcopii au căutat să-l hirotonească pe el episcop.
Epifanie a zis către mine: "Haide, fiule, să mergem iarăşi în patria
noastră!" Deci, am mers iarăşi în patria noastră şi am intrat în mănăstirea
marelui Ilarion. Iar marele Ilarion plecase din mănăstire pentru multa
supărare ce i se făcuse, şi se dusese din Cipru în locurile cele din jurul
Pafiei. Deci, fraţii, văzând pe Epifanie, s-au bucurat cu bucurie mare, dar
plângeau pentru marele Ilarion. Şi am stat în mănăstire patruzeci de zile,
după care, ieşind, am mers la mănăstirea noastră, care se cheamă
Spanidrion, în care Epifanie făcuse egumen pe filosoful Epifanie
Edeseanul, şi acesta purta grija mănăstirii de mulţimea fraţilor, căci era şi
282
el bărbat minunat. Deci, văzând toţi pe Epifanie, s-au bucurat foarte şi am
stat amândoi într-un loc în mănăstire trei zile; iar a patra zi mi-a zis:
"Fiule, ia-ţi altă chilie şi linişteşte-te într-însa". Şi aşa am făcut. Stăteam
în mănăstire, liniştindu-ne.
Făcându-se foamete în locul acela, pe pământul fenicienilor, s-a
adunat mulţime de popor la Epifanie şi îl ruga, zicând: "Ajută-ne, părinte,
ca să nu pierim şi roagă pe Dumnezeu să dea ploaie pe pământ şi
pământul să dea rodurile sale". Epifanie a zis către acei oameni: "Ce-mi
faceţi mie supărare, căci sunt om păcătos!" Şi iarăşi l-au rugat pe Epifanie,
ca să se roage iubitorului de oameni pentru ploaie. Iar el le-a zis: "Acum
v-am spus că sunt păcătos". Astfel ei încă şi mai mult rugându-l, a venit
ceasul al nouălea din zi. Deci, Epifanie a zis egumenului: "Porunceşte
fraţilor să pună masă acestor oameni, să mănânce, să se veselească şi să se
ducă în calea lor". Şi le-a pus masă. Epifanie a intrat în chilia sa, iar ei,
mâncând, soarele trimitea razele sale ca vara; şi deodată s-a făcut
întuneric, fulgere, tunete şi ploaie mare s-a vărsat pe pământ, încât toţi s-
au sculat de la masă. Şi nu era nici un loc în toată Fenicia, care să nu fi
primit acea binecuvântare; şi a plouat într-una pe acel loc trei zile.
Deci, apropiindu-se acei bărbaţi de chilia lui Epifanie, îl rugau,
zicând: "Să opreşti prin gura ta ploaia cea din cer". Epifanie le-a zis: "Ce
socotiţi, fiilor, acestea asupra mea? Căci om sunt, ca şi voi, şi ştie
Făcătorul de bine ce ne trebuie nouă. Oare voiţi să vă duceţi în calea
voastră?" Ei au răspuns: "Da, părinte". El, ieşind din chilie, toţi s-au
adunat şi l-au înconjurat; iar Epifanie a zis egumenului: "Porunceşte să
pună masa oamenilor, să mănânce, să bea şi să se ducă în calea lor". Şi
după ce au şezut toţi la masă, au cerut de la Epifanie să-i binecuvinteze, şi
cum a zis Epifanie: "Bine este cuvântat Domnul...", îndată ploaia a stat pe
pământ. Epifanie, văzând iarăşi supărarea cea mare care i se făcea în
mănăstire, iarăşi a căutat să plece de acolo.
Deci, când au făcut episcopii adunare pentru alegerea de episcop, şi-
au adus aminte de Epifanie. În mijlocul episcopilor era şi un monah,
bărbat evlavios, tânăr cu vârsta, dar desăvârşit în întreaga înţelepciune, cu
numele Polivie. Şi acesta cunoştea pe Epifanie. Episcopii au zis către el:
"Ia un dobitoc iute la picioare şi du-te în mănăstirea Spanidrion, de vezi
dacă este acolo Epifanie şi, înapoindu-te, vesteşte-ne nouă; dar să nu spui
la nimeni aceasta, nici chiar lui Epifanie". Deci Polivie, venind în
mănăstire, a intrat şi s-a închinat lui Epifanie. A zis Epifanie lui Polivie:
"Pentru ce ai venit aici, fiule Polivie?" Iar el a zis către Epifanie: "Eu,
părinte, vreau să spun adevărul". A zis Epifanie către Polivie: "Fiule
Polivie ai alergat şi ai venit, fiind trimis de cuvioşii bărbaţi pentru
iscodire, nu ascunde fiule, că minciuna este lucru rău; ci spune adevărul,
că Dumnezeu este în mijlocul nostru, fă-te slujitor iscusit al adevărului, că
283
Epifanie umblă din loc în loc, suspinând şi tremurând pentru păcatele
sale. Vino dar, Polivie, rămâi aici şi trimite dobitocul tău preoţilor,
lăsându-i să caute pe cei vrednici de acele locuri". Zicând Epifanie aceasta,
îndată Polivie a primit cuvântul lui şi, învoindu-se cu însoţitorul său, a
trimis dobitocul episcopilor.
Cel ce venise, a dus pe Epifanie în Cipru. În noaptea aceea, luându-
mă pe mine şi pe Polivie, am ieşit din mănăstire şi am mers în Ierusalim,
ca să ne închinăm vieţile noastre, cinstitei Cruci. Intrând în cetate şi stând
trei zile, a zis Epifanie către mine şi către Polivie: "Veniţi să mergem, ca de
marele Ilarion, părintele vostru, să ne binecuvântăm, că am auzit că este
în Cipru".
Pogorându-ne noi în Cezareea, am aflat acolo o corabie cipriotă, în
cetatea Pafiei. Deci, Epifanie, a întrebat pe conducătorul corabiei unde
locuieşte marele Ilarion; iar el i-a spus că într-o peşteră dimprejurul
cetăţii Pafiei şi corabia noastră merge acolo. Deci, în acea noapte, am
intrat în corabie şi am călătorit până la Pafa. După ce am ieşit din corabie,
întrebând, am ajuns la marele Ilarion. Intrând noi la dânsul s-a făcut
mare bucurie de întâlnire, rămânând în acel loc două luni. Ilarion avea
multă supărare de la cei ce veneau la dânsul.
După ce Epifanie a judecat să ieşim din Pafa, Ilarion a zis către
Epifanie: "Fiule, unde vrei să mergi?" Şi Epifanie a zis: "În Ascalon, în
Gaza şi în celălalt pământ". Ilarion a zis către Epifanie: "Fiule, mergi în
Salamina, că vei afla acolo loc de locuit". Epifanie n-a voit să asculte
cuvintele lui Ilarion. Deci, Ilarion iarăşi a zis către Epifanie: "Ţi-am zis ţie,
fiule, că acolo se cade să te duci şi să locuieşti; deci, nu avea împotrivire la
cuvintele mele, ca nu cumva să te împărtăşeşti de primejdia mării". Apoi,
sărutându-ne şi pogorându-ne noi la mare, am aflat două corăbii: una
mergând către Ascalon şi cealaltă către Salamina. Deci, suindu-ne în
corabia celui ce avea să meargă către Ascalon, s-a făcut mare furtună pe
mare şi corabia era în primejdie să se sfărâme. Şi din această pricină am
făcut trei zile pe mare, deznădăjduiţi fiind de noi înşine, şi în ziua a patra
corăbierii au împins corabia spre valurile ce o purtau asupră-i şi ne-a scos
la cetatea Salamina. Ieşind din corabie zăceam pe pământ mai mult morţi
de necaz şi de foame; iar corabia a rămas în acel loc să o dreagă, fiind
stricată de valuri.
Deci, făcând noi trei zile, cu darul lui Dumnezeu ne-am venit în stare
bună, şi iarăşi voia Epifanie să mergem la acel loc, adică la Ascalon;
fiindcă episcopul locului, adică al cetăţii salaminilor, ieşise din această
viaţă. Pentru aceea erau adunaţi toţi episcopii ostrovului aceluia, spre a
hirotoni pe cel ce ar fi putut să păstorească turma lui Hristos. Ei au stat
acolo, adunaţi câteva zile şi se rugau lui Hristos, ca să le descopere pe cel
ce ar fi putut să fie vrednic de preoţie. Şi era în cetatea ce se numea
284
Chitria, departe de Salamina ca la 20 stadii, un oarecare din episcopi,
bărbat cuvios, fiind hirotonit ca episcop, de cincizeci şi opt de ani.
Acesta s-a învrednicit şi de mărturisire şi pătimind mult pentru
Hristos, s-a eliberat pentru mărturisirea Fiului lui Dumnezeu. Despre
acesta se zicea, că a fost ţinut împreună cu Gelasie, episcopul cetăţii
salaminilor spre a mărturisi numele lui fiind Papos, pus de părinţi la
naşterea sa; pe acesta îl aveau toţi episcopii ca pe un părinte, pentru
mărturisirea cea întru Hristos, pentru anii episcopiei, şi avea încă şi
cunoştinţa lui Dumnezeu. Acestui episcop i s-a descoperit despre
Epifanie, ca să se fie hirotonit episcop al bisericii salaminilor. Atunci, fiind
vara şi vremea strugurilor, după ce Epifanie a judecat ca să mergem de la
cetatea Salaminilor, a zis către mine şi către Polivie: "Fiilor, să mergem în
târg, să ne cumpărăm struguri ca să avem în corabie". Venind noi în târg
şi tocmindu-ne cu vânzătorul, Epifanie a ales doi struguri frumoşi şi a zis
vânzătorului: "Cât ceri pentru aceşti doi struguri?" Epifanie avea obiceiul
de a nu se împotrivi; iar vânzătorul îi spuse preţul strugurilor şi el scoase
argintul să plătească. În acel timp veni Cuviosul Papos rezemat de doi
diaconi, împreună cu trei episcopi şi, apropiindu-se de Epifanie, el avea în
mâini strugurii şi preţul lor. Atunci a zis un oarecare din cei ce stăteau de
faţă: "Iată, vin episcopii aici". Deci, Papos a zis către Epifanie: "Părinte,
lasă strugurii vânzătorului şi urmează-ne în biserică".
Aducându-şi el aminte de dumnezeiescul cuvânt, care strigă şi zice:
Veselitu-m-am de cei ce mi-au zis mie, în casa Domnului vom merge, a
urmat lor în biserică. Papos a zis către Epifanie: "O, părinte, fă
rugăciune". Aceasta pentru ca Epifanie să se facă cunoscut că este cleric.
Şi a zis Epifanie către Papos: "Părinte, iartă-mă, că nu sunt cleric". Papos
a zis către Epifanie: "Vezi, o, fiule, ca să nu te lepezi înaintea acestor sfinţi
părinţi, ca cel ce a ascuns talantul". Iar Epifanie a zis către el: "Nu părinte,
nu sunt cleric!" Atunci Papos i-a dat pace; iar un oarecare din diaconi
apucându-se de capul lui Epifanie, l-a dus către Papos, spre jertfelnic cu
sila, încât s-au adunat mulţi ca să-l păzească la jertfelnic. Deci, l-a
hirotonit pe el mai întâi diacon, apoi l-a hirotonit preot şi a făcut slujba;
după aceea l-a hirotonit episcop. După terminarea slujbei bisericii ne-am
suit în episcopie şi a zis Papos către Epifanie: "Vino şi îndeamnă pe
părinţi ca să ne împărtăşim de masă şi să ne veselim pentru hirotonia ta".
Iar Epifanie, suferind cu greu şi scârbindu-se în cugetul său, plângea; iar
Papos a zis către Epifanie: "O, fiule Epifanie, se cădea ca noi să tăcem, dar
îmi dai pricină să mă fac nebun ca să arăt cele făcute. Pentru că aceşti
părinţi adunaţi aici, au dat slavă lui Dumnezeu pentru vestirea
episcopului şi au aruncat osteneală asupra mea, toţi zicând către mine
păcătosul: "Roagă-te lui Dumnezeu cu osârdie şi se va descoperi ţie!"

285
 Iar eu, închinându-mă într-o căscioară, rugam pe Mântuitorul
pentru una ca aceasta. Atunci un fulger a străbătut în chilie şi am auzit un
glas către mine păcătosul: "Pape, Pape, ascultă!" Iar eu, înfricoşându-mă,
am zis: "Ce-mi porunceşti, Domnul meu?" Şi a zis către mine cu blândeţe:
"Scoală şi ia cu tine pe unul din diaconi şi pogoară-te în târg; că, iată, vei
afla acolo un monah, care cumpără struguri de la un vânzător şi are cu
dânsul doi monahi. Faţa lui se aseamănă cu capul Proorocului Elisei, pe
acesta hirotoneşte-l episcop; dar să nu-i spui lui, ca nu cumva să fugă; iar
numele lui se cheamă Epifanie". Iată m-am făcut nebun, fiule! Vezi ce
faci! Tu m-ai silit pe mine la aceasta! Deci, ia aminte de tine, că eu am fost
trimis şi ceea ce am fost dator să fac, am făcut! Eu sunt nevinovat pentru
toate acestea, cum vei vedea".
Auzind acestea Epifanie, a căzut pe faţa sa şi s-a închinat episcopului
Papos, zicând: "Nu te mânia, părinte, că sunt om păcătos şi nu sunt
vrednic pentru măsura preoţiei!" Şi închinându-se, îi îndemna pe ei la
prânz; iar după ce au prânzit, s-a dus fiecare la biserica sa.
După trei zile, un oarecare bărbat cinstit, cu numele Eugnomon, a
fost aruncat în temniţă de oarecare om strălucit al cetăţii, pentru o datorie
de o sută de arginţi. Numele celui ce îl aruncase se chema Dracon. Acest
Eugnomon, fiind roman, nu avea pe nimeni care să-l izbăvească din
temniţă. Auzind Epifanie despre aceasta, a mers la Dracon ca să
izbăvească din temniţă pe Eugnomon romanul. Şi a zis Dracon către
Epifanie: "Mergi, străinule de legea noastră, şi adu-mi cei o sută de
arginţi, care îmi este dator prietenul tău". Dracon era foarte bogat şi
sălbatic cu obiceiurile. Deci, Epifanie a mers la episcopie, unde se găseau
o sută de arginţi în păstrare pentru slujba bisericii, pe care, luându-i, a
mers şi i-a dat lui Dracon, şi astfel a eliberat pe străinul acela. Un diacon
oarecare, cu numele Harin, despre care mărturiseau mulţi că este fără de
rânduială, a ridicat pe toţi clericii contra lui Epifanie, zicând: "Veniţi să
alungăm pe străinul acesta, ca nu cumva să mănânce toată averea bisericii
şi atunci noi vom fi vinovaţi păcatului".
Acest Harin era foarte bogat şi căuta să gonească pe Epifanie ca, în
locul lui, să fie el episcop. Deci, s-a pus asupra lui Epifanie, zicând aceste
cuvinte: "Nu ţi-a fost ţie destul, Epifanie, că ai venit aici neavând nici rasă
şi ai luat Biserica şi încă îi risipeşti averile ei ca un străin? Oare cine va
suferi acestea? Ori dă cei o sută de arginţi ai Bisericii, sau du-te în patria
ta!" Deci, romanul cel eliberat de Epifanie s-a dus în Roma şi, vânzând
toate ale sale, a adus banii lui Epifanie, iar romanul acela a petrecut cu
Epifanie până în ziua morţii lui. Epifanie, luând cei o sută de arginţi, i-a
dat lui Harin, zicând către dânsul: "Primeşte cei o sută de arginţi pe care
i-am dat pentru străinul acela". Harin fiind foarte lacom, a luat arginţii de
la Epifanie şi, chemând pe toţi clericii, le-a zis: "Veniţi şi luaţi cei o sută de
286
arginţi pe care i-a risipit Epifanie, că eu i-am cerut pe toţi de la dânsul".
Deci, clericii nu s-au învoit la socoteala cea rea a lui Harin şi au zis către
dânsul: "Du-te şi-i dă pe ei de la cine i-ai luat". Iar acesta nu i-a dat pe ei
lui Epifanie. Astfel multe şi grele supărări a făcut Harin lui Epifanie; dar
el pentru nici una nu s-a mâniat asupra lui.
Altădată, fiind praznic la episcopie, Epifanie avea la masă pe toţi
clericii; şi era obişnuit să ţină în mâinile sale Sfânta Evanghelie şi să
înveţe ziua şi noaptea dumnezeiescul cuvânt. Deci Epifanie, învăţând la
masă pe cei ce prânzeau, o pasăre, ce se numeşte corb, a croncănit tare.
Iar Harin, pe când Epifanie vorbea dumnezeiescul cuvânt, a zis celor ce
prânzeau: "Cine din voi cunoaşte ce a zis corbul?" Deci, corbul iarăşi a
croncănit cu acelaşi glas şi Harin a zis iarăşi: "Cine din voi cunoaşte ce
grăieşte corbul?" Şi iarăşi, Epifanie, învăţând pe toţi la prânz, cu al treilea
glas a croncănit corbul. Şi a zis lui Harin celor de la prânz: "Am zis vouă,
cine din voi ştie ce croncăneşte corbul?" Atunci Epifanie cu nimic
scârbindu-se, a zis lui Harin cu multă blândeţe: "Eu ştiu ce a zis corbul!"
Iar Harin i-a zis lui: "Arată-mi mie şi vei fi stăpân peste toate ale mele".
Epifanie i-a zis lui Harin: "Corbul a zis ca să nu mai fii diacon".
Deci, din cuvântul lui Epifanie a căzut tremur peste Harin şi n-a mai
vorbit, nici n-a mai mâncat sau băut ceva, ci, purtându-l pe el slugile lui, l-
a dus în casa sa şi l-a pus pe pat; iar a doua zi de dimineaţă a murit în acel
loc. El avea o soţie foarte credincioasă, dar fii nu avea. Aceea a adus lui
Epifanie toate averile sale, pe care a făcut-o şi diaconiţă a Bisericii. Ea
avea o mână slăbănoagă de zece ani; deci, cum a apucat-o pe ea Epifanie,
ca să o pecetluiască cu semnul cinstitei Cruci, îndată s-a făcut sănătoasă şi
s-a uşurat de durere. De atunci, adică din ziua în care a vorbit Epifanie cu
Harin, toţi clericii au luat hotărârea de la Domnul, împreună cu cuvântul
lui, ca să se supună lui Epifanie cu frică şi cu cutremur.
Fericitul Epifanie păzea şi aceasta: în ceasul aducerii de jertfă,
niciodată nu săvârşea sfânta jertfă, până ce nu vedea vedenia, adică
pogorârea Sfântului Duh peste Sfintele Daruri. Deci, odată, zicând de trei
ori cuvântul, nu s-a făcut vedenia. Plângând el şi rugându-se să i se
vestească pricina, întâi a căutat la diaconul cel din stânga, care ţinea
ripida, şi cum s-a uitat la el, a văzut pe fruntea lui lepră. Aceasta era
arătată tuturor, că acel diacon era vinovat cu ceva. Deci, Epifanie a întins
mâna şi a luat ripida din mâna diaconului, zicând către dânsul cu
blândeţe: "Du-te la casa ta şi să nu te împărtăşeşti acum de
dumnezeieştile Taine". El îndată a ieşit şi s-a dus la casa lui. Iar Epifanie a
dat ripida altui diacon. După aceea, începând a zice dumnezeieştile
cuvinte cu frică şi cu lacrimi, îndată a văzut vedenia.
Apoi, după terminarea Sfintei Liturghii, Epifanie a chemat şi l-a
întrebat pe diacon, voind să ştie pricina. El a spus că în noaptea aceea s-a
287
culcat lângă femeia sa. Atunci Sfântul Epifanie a chemat toată preoţimea
şi a zis către dânşii cu blândeţe: "Fiilor, câţi v-aţi învrednicit de hirotonie,
dezlegaţi paşii voştri să nu umble în aceste lucruri şi să urmaţi Sfântului
Pavel, care propovăduieşte în biserici şi zice: Cei ce au femei să fie ca şi
cum n-ar avea. De atunci, Sfântul Epifanie n-a mai hirotonit pe cei ce
aveau femeie, ci numai pe acei bărbaţi cuvioşi şi văduvi, care vieţuiau
viaţa singuratică.
Aceasta este slava Dumnezeului tuturor, Cel ce ne-a dat viaţa, şi Care
slăveşte pe cei ce Îl slăvesc, după cum zice dumnezeiescul cuvânt: "Numai
pe cei ce Mă slăvesc, îi voi slăvi; iar cel ce Mă defaimă, se va necinsti".
Deci, s-a întâmplat că s-a îmbolnăvit cuviosul părinte Ioan, ucenicul
sfântului, de o boală din care a şi murit; şi, zăcând el pe patul său, m-a
chemat şi a zis către mine: "Fiule, Polivie". Eu am zis către dânsul: "Ce
voieşti, părinte?" El mi-a zis: "Fiindcă Epifanie opreşte de a se scrie
minunile acelea, pe care Dumnezeu le-a săvârşit prin dânsul, ia hârtiile
acestea şi scrie tu, fiule, cele ce vor urma din ziua de astăzi; căci până
astăzi eu am scris cele ce am văzut pe Epifanie făcând, fără să ştie el, că îi
va adăuga lui Dumnezeu anii vieţii şi vei petrece lângă dânsul. Dar vezi să
nu te leneveşti, fiindcă şi eu am scris acestea, fiind îndemnat de
Dumnezeu, deoarece mă duc în cale, după cum se duc toţi cei de pe
pământ". După aceasta, Ioan a zis către mine: "Cheamă pe Cuviosul
părintele nostru Epifanie". M-am dus şi l-am chemat. Şi, intrând el
înăuntru, a zis către Ioan: "Părinte Ioane, te leneveşti a te ruga pentru
păcătosul Epifanie". Ioan a zis către Sfântul Epifanie: "Părinte, fă
rugăciune că am să vorbesc ceva cu tine". Făcând Epifanie rugăciune şi
zicând toţi "Amin", a zis Ioan către el: "Apropie-te de mine, părinte!" Şi s-
a apropiat de dânsul. Apoi Ioan a zis către Epifanie: "Părinte, puneţi
mâinile tale pe ochii mei şi sărută-mă, că mor!" Epifanie şi-a pus mâinile
pe ochii lui şi l-a sărutat şi Ioan îndată şi-a dat sufletul. Atunci Epifanie a
căzut pe grumazul lui Ioan, l-a plâns şi s-a mâhnit de sfârşitul lui.
Odată, Epifanie, căzând cu faţa la pământ, ruga pe Dumnezeu ca să-i
ajute să zidească o biserică nouă, căci cea dintâi era mică pentru cei ce
intrau într-însa. Pe când era el cu faţa la pământ şi se ruga lui Dumnezeu
pentru trebuinţa bisericii, s-a auzit către dânsul glasul lui Dumnezeu,
poruncindu-i să înceapă acel lucru fără de îndoială, făgăduindu-i tot
ajutorul. Atunci Epifanie, nelenevindu-se, a mers şi a făcut rugăciune în
locul unde urma să se ridice biserica. Şi erau cei mai mari peste zidirea
bisericii, şaizeci, încă şi mai mulţi lucrători pentru slujirea acestora; şi mai
erau atunci în cetate şi bărbaţi elini bogaţi, cu bani şi cu averi.
Acolo mai era un om oarecare ce se numea Dracon, iar de cei mai
mulţi se numea "marele Dracon". El avea un fiu, care se numea tot
Dracon. Acesta, îmbolnăvindu-se de o cumplită arsură la coasta cea
288
dreaptă şi tatăl lui cheltuind mult cu doctorii, nimic nu s-a folosit la
sănătate. Deci, marele Dracon arăta multe rele către Epifanie, prin
cuvinte şi prin lucruri; iar Epifanie, dacă îl vedea vreodată, întâi el i se
închina. Odată, Epifanie trecea printr-un loc unde erau adunaţi mulţi
bogaţi şi vorbeau între ei vorbe urâte. Acolo era şi marele Dracon
împreună cu fiul său cel bolnav, care, văzând pe Epifanie, a început a-l
batjocori. Iar Epifanie, apropiindu-se şi închinându-se înaintea acestora,
a apucat de mână pe Dracon cel mic şi a zis: "Dracone, fă-te sănătos!" Şi
îndată, împreună cu cuvântul lui Epifanie, Dracon s-a făcut sănătos.
Văzând toţi s-au înspăimântat. Atunci marele Dracon, văzând ceea ce a
făcut Epifanie, de frică şi de cutremur n-a mai putut să meargă la casa lui
pe picioare, după obicei; ci, ducându-l slugile, l-au pus pe pat.
A doua zi dimineaţa, a venit femeia lui Dracon şi a rugat pe Epifanie
să meargă să facă rugăciune, ca să se ridice acela. Ducându-se Epifanie în
casa lui Dracon şi rugându-se, îndată s-a sculat de pe patul său. A doua zi,
luând cinci mii de arginţi, i-au adus lui Epifanie. Iar el a zis: "Fiule, mie
îmi este destul o hăinişoară pentru trup şi pâini proaste cu apă de băut!
Ce-mi aduci mie greutate, nevrând eu să te îngreuiez? Dar, de voieşti să te
slăveşti, du-te şi stai lângă biserica lui Dumnezeu şi dă aceşti bani celor ce
se trudesc şi se ostenesc acolo!" Aşa a făcut Dracon, apoi a rugat pe
Epifanie de l-a botezat pe el şi pe femeia lui.
Un oarecare elin, adică păgân, cu numele Sinesie, fiind şi el bogat,
avea un fiu, unul născut, ca de treisprezece ani. Peste acesta a năpădit o
patimă, care îi înconjurase grumajii, îl sugrumase şi a murit. Din această
pricină era plâns şi bocet în casa lui. Atunci un creştin oarecare, anume
Ermie, a zis maicii copilului: "Doamnă, roagă-te să vină aici marele
Epifanie, că va învia copilul vostru". Ea, crezând, a trimis îndată pe Ermie
la Epifanie, fiindcă Ermie era prieten cu el. Deci, Ermie, ducându-se, a zis
către Epifanie: "Părinte, domnul meu Sinesie m-a trimis la tine, să te aduc
la casa lui şi să te rogi lui Dumnezeu ca să înviezi pe fiul său, care a
murit". Atunci, Epifanie m-a luat şi pe mine şi am venit în casa lui Sinesie.
Şi cum Epifanie a intrat în casă, femeia lui Sinesie a căzut la pământ,
zicând către Epifanie nişte cuvinte ca acestea: "Ai venit aici, mare doctor
al creştinilor, arată-mi meşteşugul tău să vedem, să luăm cercare fiind
tămăduiţi şi aşa să ne apropiem de Hristosul tău".
După ce femeia a zis acestea, Epifanie a zis către dânsa: "De vei crede
în Cel răstignit şi Înviat, vei vedea pe copilul tău umblând". Femeia a zis:
"Nimic altceva nu se află în gândul meu, decât numai să iau aminte la Cel
răstignit!" Atunci, apropiindu-se de pat şi cu mâna dreaptă ştergând
grumajii copilului, a zis către dânsul cu faţa lină: "Evstorghie!" Şi îndată
copilul şi-a deschis ochii şi a stat pe pat. Atunci s-au înspăimântat toţi cei
din casă. Deci, văzând maica lui Evstorghie minunea ce s-a făcut prin
289
Epifanie în casa sa, a luat trei mii de arginţi şi i-a dat lui Epifanie. Iar el a
zis către dânsa: "O, Elefteria, eu n-am trebuinţă de aceşti bani, ci zi
soţului tău, Sinesie, să-i ducă la biserica lui Hristos, Care a sculat pe fiul
tău şi să-i dea celor ce se ostenesc acolo". Aşa a făcut Sinesie şi s-a botezat
el, femeia lui şi fiul său, care, fiind mort, l-a înviat Epifanie.
Odată, fiind noi singuri în casă, Epifanie a zis către mine: "Fiule,
Polivie, fiindcă Biserica are trebuinţă de preot, în locul părintelui nostru
Ioan, te voiesc pe tine să fii în rânduiala aceluia". Iar mie, căzându-mi
greu pentru cele grăite şi lepădându-mă cu prea multe cuvinte, a sosit
vremea bisericii şi, intrând noi toţi cu Sfântul Epifanie în biserică, am
avut gând să fug, socotind grea sarcina preoţiei. Deci, când am ajuns la
altar, Epifanie, apucându-mă de mână, mi-a zis: "Rămâi în locul acesta,
până va sosi vremea". Toţi cei ce au auzit cuvântul acesta s-au
înspăimântat. Atunci eu n-am mai putut să-mi mai mut piciorul din locul
acela, parcă eram pironit cu cuie. Şi când s-a împlinit toată slujba, atunci
a trimis pe unul din diaconi şi m-a adus la jertfelnic şi m-a hirotonit
preot; iar după ieşirea din biserică, de frică am căzut la pat şi am zăcut
până ce a venit Epifanie şi a făcut rugăciune şi îndată m-am sculat.
Altădată a venit un diacon de la Ierusalim şi a spus lui Epifanie
despre Ioan, episcopul Ierusalimului, că este iubitor de argint şi, încuind
banii, nu-i dă celor ce au trebuinţă. Acest Ioan locuise în mănăstirea
marelui Ilarion, când Epifanie a locuit împreună cu el. Deci, Epifanie a
scris o scrisoare lui Ioan, ca să miluiască pe cei ce au trebuinţă; dar Ioan
n-a făcut nimic din cele scrise în scrisoare. Şi nu după multă vreme,
Epifanie a zis către mine: "Vino dar, fiule, să mergem în Ierusalim şi,
închinându-ne, ne vom întoarce înapoi!" Plecând noi din Cipru, am ajuns
cu corabia în Cezareea lui Filip şi de acolo am mers la Ierusalim, unde,
rugându-ne, am mers la episcopie. Ioan, văzând pe Epifanie, s-a bucurat
foarte mult şi a zis Epifanie lui Ioan: "Frate, dă-mi casă ca să petrec aici
câtăva vreme!" Şi ne-a dat o casă foarte bună. Deci, în fiecare zi, Ioan
chema pe Epifanie la masă şi ne ospăta cu bucate şi băuturi scumpe de
multe feluri; iar săracii erau lipsiţi de acestea. Deci, oarecând, Epifanie a
zis către Ioan: "O, părinte Ioane, dă-mi argint spre slujbă, căci am să
hrănesc nişte bărbaţi din Cipru şi astfel să mă fălesc înaintea acestora cu
argintul tău, că cele prea bune din casa ta le dai robului tău spre slava ta şi
voi fi lăudat pentru lucrurile tale; numai ţine minte acelea care mi le dai,
ca să ţi le dau pe urmă".
Atunci Ioan a adus şi a pus înaintea lui Epifanie mult argint. Iar
Epifanie i-a zis: "O, părinte, mai este la tine spre păstrare şi alt argint?"
Ioan a zis către Epifanie: "Destul îţi este acesta spre slujba ta, părinte".
Epifanie i-a zis: "Părinte, adu şi pe acela, ca să fim de mirare la oaspeţi".
Iar el, aducând şi pe celălalt, Epifanie i-a zis: "Dă-mi pe cele ce fac slăviţi
290
pe cei liberi". Şi a zis Ioan către Epifanie: "Toate cele ce veselesc pe
oamenii tăi primeşte-le şi slujeşte celor de la prânz".
Epifanie, luând acea mulţime de argint, ca la o mie cinci sute de litre,
am mers în casa cea dată nouă de Ioan ca să găzduim. Şi era un
cumpărător de argint cu numele Asterie, care venise în Ierusalim din
Roma pentru neguţătorie. Epifanie, chemându-l pe acesta şi arătându-i
argintul s-a tocmit cu el. Şi l-a vândut lui, luând de la el aur. Epifanie,
luând aurul, îl împărţea noaptea şi ziua celor ce aveau trebuinţă. Trecând
câteva zile, Ioan a zis lui Epifanie: "Dă-mi argintul, pe care ţi l-am dat
spre slujbă". Epifanie a zis către Ioan: "Frate, îngăduieşte-mă puţin, căci
am să hrănesc pe oaspeţi şi toate ţi le voi da". Deci, mai trecând iarăşi
câteva zile, Ioan a zis lui Epifanie, când stăteam noi în biserică unde este
Lemnul cel mântuitor al Sfintei Cruci: "Încă odată îţi zic, dă-mi argintul
care ţi l-am împrumutat!" Atunci Epifanie a zis lui Ioan cu linişte: "Ţi-am
spus, părinte, că ţi-l voi da". Deci, Ioan, umplându-se cu multă mânie, s-a
apucat şi s-a ţinut de rasa lui Epifanie, trăgându-l de dânsa şi zicându-i:
"Nu vei ieşi, nu vei şedea şi nu vei fi în pace, până ce nu-mi vei da tot
argintul, pe care l-ai luat de la mine, nedreptule Epifanie! Dă Bisericii cele
ale Bisericii!" Pentru toate acestea, Epifanie nu s-a tulburat, ci avea
aceeaşi linişte întru dânsul ca şi mai înainte. Astfel a stat Ioan vreme de
două ceasuri, ţinând şi ocărând pe Epifanie şi toţi cei ce stăteau de faţă, au
obosit de a mai asculta cuvintele cele aspre ale lui Ioan. Deci Epifanie,
nemâhnindu-se deloc, a suflat în faţa lui Ioan, care îndată a orbit, şi pe
toţi cei ce stăteau de faţă i-a cuprins o frică mare. Atunci Ioan a căzut
înaintea lui Epifanie, ca să se roage lui Dumnezeu să-i redea vederea. Iar
el i-a zis: "Du-te şi închină-te cinstitei Cruci, şi îţi va da ceea ce ceri". El
stătea nemişcat, rugându-se lui Epifanie, care, învăţându-l, şi-a pus mâna
pe el şi s-a deschis ochiul lui cel drept. Deci, Ioan îl ruga şi pentru cel
stâng.
Atunci Epifanie i-a zis: "Lucrul acesta nu este al meu, căci Dumnezeu
l-a închis şi Dumnezeu l-a deschis. El a făcut astfel după cum a voit, ca noi
să ne înţelepţim". Iar Ioan, după ce a fost certat şi pedepsit, s-a făcut
drept şi cuvios în toate.
După acestea, ieşind noi din cetate ca să mergem în Cipru, erau într-
un loc doi comedianţi; iar Epifanie, trecând prin locul acela, i-a zis unul
dintre aceia: "Cuvioase părinte Epifanie, cercetează pe mortul acesta şi
aruncă-i un acoperământ". Epifanie, auzind acestea, a stat spre răsărit,
făcând rugăciune pentru cel mort, apoi, dezbrăcându-se de haină, a
aruncat-o mortului spre îmbrăcare. Apoi, Epifanie, urmându-şi călătoria,
a zis cel ce a grăit cuvintele către cel ce s-a prefăcut că este mort: "Scoală,
că a trecut prostul acela!" El, nedându-i răspuns, iarăşi l-a strigat. Dar

291
după ce l-a văzut că este cu adevărat mort, şi-a zis în sine: "Mă voi duce şi
voi spune acelui străin pricina, ca să învieze pe acesta".
Deci, alergând pe urma noastră, a căzut la pământ, rugându-se lui
Epifanie şi zicând: "Mă rog şi mă cuceresc sfinţiei tale, ajută-ne şi cruţă
nebunia noastră! Căci, când am zis către tine: "Îmbracă pe cel mort...",
după priceperea aceluia am grăit cuvintele şi ai trecut de la noi. O,
părinte, nu puţine cuvinte am grăit şi eu către prietenul meu; dar nu era
nici glas, nici auzire. Vino, deci, părinte, şi înviază pe cel mort şi ia haina
pe care am luat-o de la tine. Şi a zis Epifanie către cel ce grăia: "Mergi,
fiule, şi-l îngroapă pe dânsul; căci întâi a murit şi atunci ai cerut haina".
Deci, iarăşi pogorându-ne noi în Cezareea, am intrat în corabie şi am mers
în Cipru, unde ne-au primit pe noi fraţii cu bucurie mare.
Deci, era acolo un legiuitor oarecare cu numele Isaac, bărbat
evlavios, care păzea cu dinadinsul legea mozaică. Acesta lipindu-se de
Epifanie şi învăţându-se de dânsul credinţa cea dreaptă, s-a luminat. Şi
petreceam toţi trei într-o casă.
Odată, sora împăraţilor Arcadie şi Onorie, având o patimă şi fiind în
Roma, a auzit de Epifanie că tămăduieşte Dumnezeu prin el pe cei
bolnavi. Pentru aceasta a trimis în Cipru, ca să aducă la Roma pe Epifanie.
Deci, trimişii, ajungând în Cipru, au arătat scrisorile ce le aveau la
episcopie. Şi era acolo un bărbat elin bogat şi foarte gângav, cu numele
Faustinian, care era potrivnic lui Epifanie şi care a găzduit pe bărbaţii cei
trimişi la Epifanie. Acestora le zicea Faustinian: "Pentru ce luaţi aminte ca
la Dumnezeu, la amăgitorul acesta? Căci, vorbeşte cuvinte seci şi este prea
rău în cuvinte". Mergând Epifanie într-o zi unde erau meşterii cei ce
lucrau biserica, se aflau acolo şi bărbaţii cei trimişi, care stăteau cu
Faustinian în locul acela. Unul din zidari, căzând de la înălţime mare şi
venind peste capul lui Faustinian, cel căzut n-a pătimit nici un rău, dar
Faustinian a căzut cu faţa la pământ şi a rămas mort. Apropiindu-se
Epifanie de Faustinian, l-a apucat pe el de mână, zicând: "Scoală, fiule,
întru numele Domnului şi du-te sănătos la casa ta!" Şi îndată s-a sculat
Faustinian şi s-a dus sănătos la casa lui. Auzind femeia acestuia de ceea ce
s-a făcut, a luat o mie de arginţi şi i-a adus lui Epifanie. Şi a zis Epifanie
către femeie: "Du-te, fiică, şi dă-i celor ce se ostenesc la biserică, şi vei
avea comoară la Cel Preaînalt". Şi femeia a făcut astfel.
Deci, trimişii împăratului sileau pe Epifanie să meargă în Roma.
Acolo era un cleric din ritori, cu numele Filon, bărbat cuvios. Şi, fiindcă
era trebuinţă să pună episcop pe scaunul cetăţii Carpasiului, Epifanie l-a
hirotonit pe acesta, din descoperirea lui Dumnezeu, ca episcop pe scaunul
cetăţii şi al bisericii Carpasiului. Iar când Epifanie a voit să meargă în
Roma, a chemat pe cel mai înainte zis, Filon episcopul, şi lui i-a dat

292
stăpânirea bisericii Constanţiei, ca de va fi trebuinţă de clerici, el să-i
hirotonească.
Luându-mă Epifanie pe mine şi pe Isaac, ne-am dus în Roma şi,
intrând în cetate, era plâns şi bocet mare în palatul cel împărătesc, pentru
că sora împăraţilor Arcadie şi Onorie, având o patimă la mâna cea
dreaptă, multe doctorii folosind, cu nimic nu a ajutat-o. Acea boală mânca
cu totul cărnurile ei. Iar ea, fiind cuprinsă de multă durere, a silit pe
împăraţi, adică pe Arcadie şi Onorie, să poruncească doctorului să-i dea
otravă, ca mai degrabă să treacă din viaţa aceasta. Deci, cei ce ne-au adus
pe noi în Roma, au intrat şi au vestit împăraţilor; iar ei au poruncit lui
Epifanie să intre înăuntru. Iar Epifanie, ca şi cum nu s-ar fi întâlnit cu
astfel de oameni, a intrat fără temere în palatul împărătesc şi s-a apropiat
de împăraţi, unde era şi sora acestora, zăcând pe pat.
Împăraţii, văzând pe Epifanie, s-au sculat îndată de pe scaune. Şi a
zis Epifanie împăraţilor: "Fiilor, această cinste daţi-o lui Dumnezeu,
Făcătorul de bine, şi veţi vedea pe sora voastră întru sănătate bună; nu vă
nădăjduiţi în stăpânire şi veţi fi păziţi de Domnul!" Însă împăraţii se
îndoiau şi se tulburau de cuvintele lui Epifanie. Atunci Epifanie a zis
împăraţilor: "Fiilor, de ce vă îndoiţi pentru cele ce vă grăiesc? Veţi vedea
darul lui Dumnezeu prin cele ce se grăiesc". Şi, apropiindu-se Epifanie de
pat, unde zăcea sora împăraţilor, a zis către ea cu blândeţe: "Fiică, nu te
îndoi pentru patima ta! Ai nădejde spre Dumnezeul Cel viu şi vei vedea
sănătatea ta în ceasul acesta; crede în Fiul lui Dumnezeu, Cel răstignit şi
vei umbla în ceasul acesta, fiindcă a încetat durerea trupului tău. Slăveşte
pe Dumnezeu, Cel ce ţi-a dat darul să-L ai pe Hristos în mintea ta
neîncetat, şi-ţi va fi ţie zid în toată vremea vieţii tale!"
Acestea zicându-le Epifanie, a apucat-o pe ea de mână şi, pecetluind-
o de trei ori cu semnul Sfintei Cruci, îndată s-a uşurat de dureri. Văzând
împăraţii ceea ce a făcut Epifanie, s-au înduplecat în sufletele lor ca să-l
iubească şi să-l asculte şi să creadă toate cele ce le grăia el, rugându-l să
fie împreună cu ei în Roma şi să le fie părinte. Pentru aceasta Epifanie îi
învăţa şi îi întărea în toate zilele.
Odată, pe fiul surorii împăraţilor care a fost tămăduită de Epifanie,
s-a întâmplat de l-a găsit mort pe pat, nefiind bolnav, încât s-a făcut mare
plâns în palatul împărătesc. Deci, împăraţii au zis către Epifanie: "Părinte,
roagă-te pentru copil, ca să-l dai viu maicii lui". Şi a zis Epifanie: "Credeţi
că pot să fac eu aceasta?" Şi i-au zis lui împăraţii: "Credem că după cum ai
vindecat boala de la maica copilului, astfel şi pe copil îl vei pune viu
înaintea maicii lui". Şi le-a zis lor Epifanie: "De va învia fiul surorii
voastre, veţi crede şi vă veţi boteza în numele Celui răstignit?" Împăraţii
au zis: "De vei învia pe copil, noi vom crede şi ne vom boteza!" Atunci,
apropiindu-se Epifanie de patul copilului şi pecetluind tot trupul lui cu
293
semnul Sfintei Cruci şi rugându-se Celui ce omoară şi înviază, a zis către
copil: "Scoală, fiule, în numele lui Iisus Hristos Cel răstignit!" Şi îndată
copilul a şezut pe patul lui. Atunci, crezând împăraţii că Epifanie a înviat
pe copil prin rugăciune, l-au rugat să-i lumineze cu Sfântul Botez. Iar
Epifanie a zis către dânşii: "Întru toate primesc dreapta voastră credinţă,
pentru că Dumnezeu este Cel ce vă ridică spre aceasta. Însă fără învoirea
episcopului Romei nu pot face aceasta, ca nu cumva să se scârbească
asupra mea". Deci, împăraţii, îndată au chemat pe episcopul romanilor şi
i-au povestit toate. Auzind episcopul aceasta de la împăraţi, s-a bucurat
foarte mult şi i-a dat voie să-i boteze.
După ce au intrat în botezător, ca să se boteze de Epifanie şi,
făcându-se toată slujba cea mai înainte de botezare, a intrat întâi Arcadie
şi lua aminte. Şi, iată, trei bărbaţi, purtând haine albe, ţineau pe Epifanie,
unul la dreapta, altul la stânga şi celălalt urmând înapoia lui, şi s-a
înfricoşat cu frică mare. Deci, Epifanie a cunoscut din faţa lui Arcadie că
vedenie a văzut şi a zis către dânsul: "Ia aminte de sineţi, fiule, şi fii
păzind cele ce le vezi". Epifanie avea un obicei, că până nu se tulbura apă,
nu băga pe nimeni în scăldătoare. După ce s-a luminat Arcadie, a băgat şi
pe Onorie şi a văzut aceeaşi vedenie. După aceea, s-a pogorât sora lor,
Procliani, cu fiul ei, care era femeia unuia din patricieni.
După ce s-au botezat ei, Epifanie a petrecut cu ei şapte zile,
învăţându-i. Iar după şapte zile, când şi-au schimbat ei hainele cele nou
luminate, a zis Epifanie împăraţilor: "Fiilor, rămâneţi în linişte, că lupul
nu vă va mai stăpâni pe voi. A fugit de la voi durerea, scârba şi suspinarea.
Fiţi cu luare aminte la Înviere şi nu vă mâhniţi pentru cei ce ies din
această viaţă. Că cei ce au crezut lui Hristos, s-au îmbrăcat în Hristos şi pe
El îl au în ajutor; şi va cere copilul, care a murit şi a înviat, luând darul
Sfântului Botez, să se ducă la Mântuitorul şi să-L vadă în mare slavă,
lăudându-se de îngeri". A doua zi, când Epifanie era în palatul împărătesc
şi învăţa pe împăraţi, s-a făcut în mijlocul nostru bună mireasmă.
Epifanie a zis împăraţilor: "Fiii luminii, sculaţi-vă şi vă rugaţi!" Iar copilul
zăcea pe pat. Atunci Epifanie, făcând rugăciune, au auzit toţi din palat, ca
şi cum mult popor ar fi zis: "Amin", şi copilul îndată şi-a dat sufletul.
Rămânând noi un an întreg la Roma, Epifanie a făcut şi alte multe semne
acolo.
Când a hotărât Sfântul Epifanie să mergem în Cipru, au zis împăraţii
către el: "Părinte, ia mult aur pentru trebuinţa Bisericii, ca să dai celor ce
au trebuinţă". Epifanie le-a zis: "Fiilor, faceţi voi ceea ce doriţi şi eu mă
voi bucura pentru darea voastră; iar mie nu-mi daţi greutate, deoarece
Dumnezeul meu le dă toate tuturor, hrănind pe toţi în această viaţă".
Împăraţii i-au adus mult aur, dar Epifanie n-a primit, şi a zis să ne aducă
în corabie câteva pâini spre împărtăşirea noastră. Deci, plecând de la
294
Roma, am ajuns în Cipru după patruzeci de zile, unde fraţii ne-au primit
cu mare bucurie.
Sfântul Epifanie avea obiceiul să iasă noaptea la gropniţele unde
zăceau moaştele sfinţilor mucenici şi acolo ruga pe Dumnezeu pentru
fiecare din cei ce se necăjea. Precum un prieten, rugându-se de alt prieten,
dobândeşte ceea ce îl roagă, tot aşa şi Dumnezeu îi asculta cererile lui.
Într-o vreme, făcându-se foamete mare şi neaflându-se pâine în târg,
Faustinian cel nemilostiv avea multe magazii pline cu grâu şi cu orz.
Acesta, luând aur, dădea fiecăruia din cei ce aveau trebuinţă, trei măsuri
pe arginţi şi astfel era multă strâmtorare în cetate. A zis Epifanie către
Faustinian: "O, prea-bunule, dă-mi grâu spre hrana oamenilor şi eu îţi voi
da datoria tuturor". Iar nemilostivul Faustinian, auzind nişte cuvinte ca
acestea, a zis lui Epifanie: "Du-te şi roagă pe Dumnezeul pe Care tu Îl
cinsteşti şi îţi va da grâu pentru hrana prietenilor tăi".
Epifanie, ieşind într-o noapte la gropniţe, ruga pe Dumnezeu să
hrănească pe cei ce se strâmtorau. Şi era o capişte veche, care se numea
"întemeierea lui Die". Se zice că de această capişte, dacă s-ar fi apropiat
cineva din oameni, îndată îl apuca moartea. Deci, pe când Epifanie se
ruga lui Dumnezeu, pentru cei ce se necăjeau, a auzit un glas: "Epifanie,
să nu te superi". Iar el a zis: "Cine este, Doamne?" Şi a zis către dânsul:
"Mergi în capiştea ce se numeşte "Întemeierea lui Die". Acolo se vor risipi
peceţile uşilor şi, intrând înăuntru, vei afla aur mult; să-l iei şi,
cumpărând tot grâul şi orzul lui Faustinian, să dai hrană celor ce au
trebuinţă. Epifanie, mergând la capişte şi apropiindu-se de intrare, îndată
au căzut peceţile şi uşile s-au deschis şi, intrând înăuntru, a aflat mult aur.
Deci, luându-l, l-a dat lui Faustinian, zicând: "Ia banii şi dă-mi mie grâul".
Iar iubitorul de bani şi pierzătorul Faustinian, primind aurul, i-a dat din
grâu câte trei măsuri şi Epifanie dădea grâu fiecăruia cât avea trebuinţă;
iar banii n-au lipsit până ce a cumpărat toate bucatele care le adunase
Faustinian.
Din această pricină s-a făcut multă îmbelşugare tuturor oamenilor;
iar în casa lui Faustinian multă strâmtorare. Răul şi silnicul Faustinian,
fiind strâmtorat prin iubirea lui de bani, ocăra, socotind că această sărăcie
a venit asupra casei lui de la Epifanie. Deci, având corăbiile lui, a mai luat
şi alte cinci şi, dând bani lui Lorin credinciosul său, l-a trimis în Calabria,
ca să cumpere de acolo grâu spre hrana casei lui. Ducându-se corăbiile şi
umplându-se de grâu şi de alte feluri de bucate, au mers pe mare patru
luni, având grâul de la o sută de stadii, de la Constanţia. În dreptul locului
ce se numeşte Diansitiriu, s-a pornit furtună pe mare şi s-au primejduit
toate corăbiile lui Faustinian, care erau încărcate cu grâu, încât tot grâul l-
a scos marea la ţărmuri. Auzind Faustinian aceasta, s-a pogorât îndată la
mare şi, văzând cu ochii cele ce i s-a făcut, avându-şi mormântul deschis,
295
adică gura sa, a început ticălosul a huli pe Cel Înalt şi a aduce lui Epifanie
ocări ca acestea: "Iată, vrăjitorul şi înşelătorul acesta, nu numai pe
pământul cel uscat lucrează rău casei mele, ci şi pe mare, trimiţând
diavoli, opreşte de a intra cele pentru slujba casei mele. O, ce vânt a adus
înşelătorul acesta aici!"
Zicând acestea şi mai multe decât acestea, s-a dus în casa sa,
temându-se de Epifanie. Deci, adunându-se toţi din cetate, bărbaţi, femei
şi copii, au luat grâul şi l-au dus la casele lor, adunându-şi cheltuiala lor,
unul pentru un an, altul pentru doi ani. Ticălosul Faustinian, având
femeie care săvârşea lucruri bune, aceasta în ascuns de bărbatul ei a
trimis lui Epifanie două mii de arginţi, ca să-i dea grâu pentru hrana casei
sale. Şi a zis Epifanie către femeie: "Ţine arginţii în casa ta şi ia grâu cât îţi
trebuieşte şi, când roadele vor umple pământul, atunci să-mi dai cele ce ai
luat". Aşa a făcut femeia.
În episcopie era un diacon, cu numele Savin, având meşteşugul a
scrie frumos. Acesta era blând şi împodobit cu dreaptă viaţă. Toţi monahii
în episcopie eram optzeci, însă Savin strălucea mai mult între noi. Pe
acesta l-a pus Epifanie judecător al lucrurilor bisericeşti. Deci, odată, s-au
judecat de Savin doi bărbaţi, unul bogat şi altul sărac; iar bogatul avea
mai multă dreptate decât săracul. Deci, Epifanie, stând într-un loc ascuns
şi ascultând judecata, a auzit pe Savin, miluind mai mult şi plecându-se la
judecată spre cel sărac. Atunci Epifanie, venind în mijloc, a zis lui Savin cu
faţa lină: "Du-te, fiule, scrie frumos şi, având pomenire de dumnezeieştile
Scripturi, du-te desăvârşit la judecată şi auzi pe Făcătorul de bine,
strigând şi zicând: "Să nu cauţi la faţa omului când faci judecată".
Deci, de atunci Epifanie judeca pe toţi cei ce veneau să se judece, că
de dimineaţă până la ceasul al nouălea asculta pe cei ce se judecau şi de la
al nouălea până dimineaţă, nu se mai vedea de nimeni dintre oameni.
Între fraţii care erau la episcopie, era şi unul semeţ la faţă, având
foarte frumos meşteşugul scrierii; iar numele lui era Rufin. Acesta era unit
cu Faustinian şi în fiecare zi aducea multe ocări asupra lui Epifanie; iar el
cu multă blândeţe domolea semeţia lui. Din pricina lui Faustinian şi din
lucrarea diavolului, care lucra între ei, acesta a căutat să omoare pe
Epifanie, unindu-se Faustinian cu monahul şi zicând către dânsul
ticălosul: "De vei ucide pe înşelătorul acesta, vei şedea tu pe scaun". Rufin
era cel mai de pe urmă diacon al bisericii, de aceea el avea slujbă să
împodobească scaunul episcopului. Deci, luând un cuţit ascuţit, l-a pus
drept pe şezătura scaunului, şi deasupra lui acoperământul scaunului.
Epifanie, vrând să şadă pe scaun, a zis către cel ce a făcut vicleşugul:
"Fiule, ridică acoperământul de pe scaun". Iar el, neascultând cuvântul lui
Epifanie, luând acoperământul ce acoperea cuţitul, a căzut cuţitul la
picioarele lui Rufin diaconul şi s-a înfipt în piciorul lui cel drept. Atunci
296
Epifanie a zis către Rufin: "Încetează de neorânduiala ta, fiule, ca nu
cumva să te primejduieşti, nu după multă vreme. Deci, ieşi din biserică, că
nu eşti vrednic să te împărtăşeşti cu dumnezeieştile Taine". Ieşind Rufin
din biserică, s-a dus la episcopie şi după trei zile şi-a sfârşit viaţa.
În vremea aceea, împăratul Teodosie, nu ştiu din ce pricină
îmbolnăvindu-se de picioare, de la genunchi în jos, s-a slăbit foarte tare şi
a zăcut pe pat timp de şapte luni. Acesta a trimis soli la Epifanie în Cipru,
ca să vină la împărăteasca cetate a lui Constantin şi să ajute celui ce se
chinuia. Ajungând cei trimişi de către împărat, necazul şi lacrimile fraţilor
opreau pe Epifanie să nu iasă din Cipru; căci, dacă ieşea, toţi fraţii îşi
rugau moartea; iar cei trimişi de către împărat sileau pe Epifanie să
meargă la cetatea cea împărătească, Sfântul Epifanie le-a zis lor: "Mergeţi,
fiilor, la împărat şi eu voi veni după voi". Ei au zis: "Nu te mânia, părinte,
că este porunca împăratului, şi nu putem să facem altfel, ca nu cumva să
ne primejduim, mai ales că împăratul, aflându-se în boală, aşteaptă
venirea ta".
Deci, de abia a înduplecat pe Epifanie să meargă cu dânşii. Epifanie,
chemând pe Filon, iubitorul de Dumnezeu episcop, i-a poruncit lui să
poarte grija de trebuinţa bisericească. După aceea s-au adunat toţi părinţii
şi fraţii şi, învăţându-se de la Epifanie cele ce se cuvin, i-a sărutat pe toţi şi
a plecat către cetatea împărătească. Deci, intrând noi în cetatea lui
Constantin, i s-a vestit împăratului venirea lui Epifanie; iar el a poruncit
să intrăm în palatele împărăteşti. Epifanie mergea cu multă îndrăzneală la
împărat; iar el, nemaiputând să grăiască de durere, zăcea pe pat.
După ce Epifanie s-a apropiat de împărat, acesta i-a zis: "Părinte,
roagă-te pentru mine ca să mă fac sănătos!" Epifanie a zis împăratului:
"Rabdă, fiule, întru Cel răstignit şi vei avea aceasta totdeauna; să ai pe
Dumnezeu în minte şi nici un rău nu te va stăpâni pe tine; fă-te milostiv
spre cei necăjiţi şi vei fi miluit de Dumnezeu; fii ca un împărat, cinstind
mai mult pe Cel ce ţi-a dat ţie darul". Epifanie, zicând acestea
împăratului, s-a apropiat de el şi, atingându-se de picioarele lui, l-a
pecetluit de trei ori cu semnul Sfintei Cruci şi a zis împăratului: "Scoală,
fiule, de pe pat, că a încetat durerea de la picioarele tale".
Auzind acestea împăratul, îndată s-a sculat, nemaiavând nici un rău
la picioarele sale, şi a zis către Epifanie: "Porunceşte-mi, părinte, orice şi
te voi asculta pe tine întru toate". Epifanie a zis împăratului: "Să ai
cuvântul lui Dumnezeu în sufletul tău şi nu vei avea trebuinţă de mine".
Acestea şi multe altele zicând Epifanie împăratului, a sosit vremea
prânzului, şi a zis Epifanie către împărat: "Mergi, fiule, la masă şi
binecuvintează pe Făcătorul de bine". Epifanie era vesel şi cuviincios,
având cuvânt îndulcit cu dumnezeiasca sare. Deci, când fiica lui Teodosie
a căzut în patimă la Roma, adică sora lui Arcadie şi Onoriu, atunci şi ei au
297
mers în Roma şi au stat cu dânsa vreme de cinci ani, că acolo era măritată
cu bărbat. Auzind atunci împăratul Teodosie că Epifanie a venit în Roma
şi a tămăduit pe fiica lui şi pe fiul ei, fiind mort, l-a înviat, şi că, împreună
cu aceştia, a botezat pe Arcadie şi Onoriu, s-a bucurat foarte mult şi
pentru aceea i-a scris lui ca unui tată. Deci, când eram în cetatea lui
Constantin, a venit Arcadie şi Onoriu de la Roma şi s-a bucurat foarte
mult.
Din porunca împăratului, Faustinian a fost adus de la Cipru, fiind
pârât că a grăit de rău pe împărat şi din porunca lui a fost pus sub pază.
Epifanie, auzind acestea, a mers în locul acela unde era ţinut Faustinian şi
i-a zis lui: "De-ţi este trebuinţă o, fiule, să grăieşti prin noi cuvânt la
împărat şi te vei elibera din această închisoare". Faustinian a zis lui
Epifanie: "Du-te, înşelătorule, şi înşeală bărbaţii proşti, iar cuvintele
acestea nu le grăi lui Faustinian. Ai venit aici ca să te bucuri prin cuvintele
tale de primejdia mea. Fugi de aici în Cipru, du-te în Fenicia şi acolo fă-ţi
neîncetat vrăjile şi răutăţile tale". Deci, după ce Faustinian a zis aceste
ocări lui Epifanie, m-a luat pe mine şi am mers în palatele împărăteşti, ca
să luăm voie de la împărat şi să plecăm în Cipru. După aceea, împăratul a
rugat pe Epifanie ca să mai zăbovească în împărăteasca cetate încă câteva
zile; însă Epifanie i-a spus că nu poate să mai stea; dar în cele din urmă
împăratul a înduplecat pe Epifanie prin cuvinte. Deci, a doua zi a intrat
oarecare din cei ce spun răspunsurile în palatele împărăteşti şi a spus că
Faustinian Ciprianul şi-a săvârşit viaţa.
Epifanie, auzind acestea, a plâns pe Faustinian. Atunci împăratul a
voit ca toate averile lui Faustinian să le trimită în vistieria împărătească,
mai ales că nu avea fii. Iar Epifanie a zis împăratului: "Fiule, vezi să nu
faci păcat, că femeia lui Faustinian este cinstitoare de Dumnezeu din
inimă, pleacă-te cuvintelor lui Epifanie şi-ţi va fi darul de la Cel
Preaînalt". Atunci împăratul a dat lui Epifanie toată stăpânirea peste
lucrurile lui Faustinian. Apoi Epifanie a zis către împărat: "Fiule, am pe
Dumnezeu, Care îmi dă cele de trebuinţă, iar acestea toate, cu voia femeii
lui, să le dăm celor ce au trebuinţă". Epifanie, zicând acestea, împăratul a
răspuns: "Părinte, cere cele ce ai de trebuinţă şi îţi voi da cu toată
plăcerea". Epifanie a zis către împărat: "Fiule, păzeşte cuvintele mele şi
totdeauna să mă ai în sufletul tău".
Zicând el acestea, împăratul a ieşit din palat împreună cu noi şi a
rugat pe Epifanie să-l binecuvinteze. Deci Epifanie, făcând rugăciunea, a
binecuvântat pe împărat şi l-a sărutat, apoi împăratul s-a întors în palatul
lui cu pace. Iar noi, intrând în corabie, am ajuns după nouă zile în Cipru,
şi ne-au primit fraţii cu bucurie mare. Aici am găsit pe femeia lui
Faustinian, plângând pe bărbatul ei; iar Epifanie a mângâiat-o de toată
mâhnirea ei şi ea s-a plecat cuvintelor lui. Apoi l-a rugat să-i dea pecetea
298
cea întru Hristos. După ce a botezat-o a hirotonit-o diaconiţă a Bisericii şi,
cu voia lui Epifanie, împărţea toate lucrurile ei la cei ce aveau trebuinţă.
Odată, Epifanie a vorbit cu Aetie, episcopul valentinianilor - că erau
în Constanţia mulţi adepţi ai eresului acesta - şi Aetie, pornindu-se cu
prea multe cuvinte şi grăind multe hule asupra Celui Preaînalt, Epifanie a
zis către dânsul: "Aetie, răucredinciosule, pune strajă gurii tale şi nu mai
grăi cuvinte fără de rânduială". Deci, îndată a amuţit Aetie, după cuvântul
lui Epifanie, şi din ziua aceea n-a mai putut să grăiască nici un cuvânt.
Văzând cei ce împărtăşeau eresul lui, că l-a amuţit prin cuvânt, toţi au
căzut înaintea lui Epifanie şi au lepădat credinţa lor, făcându-se
dreptcredincioşi. Astfel, Aetie a petrecut şase zile negrăind şi în a şaptea zi
şi-a sfârşit viaţa. Erau încă şi alte multe eresuri în latura Ciprului, ca
acestea: sofişti, sabeliani, nicolaiteni, simoniani, vasilidiani, carpocratiani.
Pentru aceştia Epifanie a scris epistole împăratului Teodosie ca, din
porunca împăratului, să-i izgonească din ostrov, că între dânşii erau
bărbaţi bogaţi, cărora le erau încredinţate dregătorii de obşte şi, astfel
fiind, smerea pe cei credincioşi.
Primind împăratul scrisoarea lui Epifanie, a scris astfel: "Oricine nu
se va pleca părintelui Epifanie, episcopul ţării Ciprului, prin
dumnezeieştile cuvinte, să iasă din ostrov şi să locuiască unde va voi. Iar
dacă unii, fiind prieteni şi fii ai pocăinţei, vor mărturisi părintelui cel de
obşte că, fiind rătăciţi, vor să vină la calea adevărului, să rămână în
ostrov, învăţându-se de la părintele cel de obşte". Deci, această poruncă
împărătească aducându-se şi arătându-se de un om al împăratului, mulţi
dintre dânşii s-au alăturat lui Epifanie; iar cei ce nu s-au aplecat, îndată
au fost izgoniţi din ostrov. Astfel, turma cea cuvântătoare a bunului păstor
a fost curăţată de lupii cei răpitori.
Sfântul Epifanie, petrecând în arhierie şi în osteneli ani îndelungaţi
şi ajungând la adânci bătrâneţi, s-a apropiat de fericitul său sfârşit. Dar
mai înainte de sfârşit, a fost trebuinţă să se ostenească la împărăteasca
cetate pentru nişte pricini ca acestea: Eudoxia, soţia împăratului Arcadie,
care după tatăl său, Teodosie, a împărăţit la Răsărit, sfătuindu-se
împreună cu Teofil arhiepiscopul Alexandriei, la izgonirea cea nevinovată
a preasfinţitului Ioan Gură de Aur, Arhiepiscopul Constantinopolului,
despre care s-a scris pe larg în viaţa Sfântului Ioan Gură de Aur, au pornit
pe Epifanie cu scrisorile lor amăgitoare, să vină la dânşii la sobor, pentru
că Teofil scrisese lui Epifanie foarte multe scrisori asupra lui Ioan, cum că
el se împărtăşeşte de ideile lui Origen, şi pentru aceea împărăteasa s-a
pornit să-l surghiunească. Deci, Epifanie, îndată s-a plecat lui Teofil; căci
nu ştia că Teofil are urâciune asupra lui Ioan.
Deci, Sfântul Epifanie, luându-mă pe mine şi pe Isaac, am venit în
cetatea lui Constantin. Dar, intrând noi în cetate, era mare tulburare
299
pentru Ioan; căci el era mult iubit de cetăţeni. Dar unele mănăstiri şi
locaşuri care luau bani şi cele de trebuinţă de la împărăteasa, nu voiau să
primească pe Ioan.
Deci, intrând noi într-una din mănăstiri, au silit pe Epifanie să le
hirotonească un diacon, căci aveau nevoie la slujba bisericească. Făcând
acestea şi auzind Ioan, a scris o epistolă lui Epifanie. Asemenea şi
Epifanie a scris împotriva lui Ioan. Şi a auzit şi împărăteasa că s-au
învrăjbit Ioan cu Epifanie.
Atunci împărăteasa Eudoxia a chemat pe Epifanie şi i-a zis: "Părinte
Epifanie, toată împărăţia romanilor este a mea şi toată preoţia bisericilor
de sub împărăţia mea este a ta; fiindcă Ioan este străin de buna rânduială
a preoţiei şi se poartă fără de rânduială împotriva împăraţilor, având în el
oarecare eres. Pentru aceasta, de multe zile mă supără gândul să fac sobor
şi să-l lepăd din această rânduială, ca pe un nevrednic de preoţie şi să pun
altul pe scaun, care va putea să ţină preoţia, ca astfel împărăţia mea să fie
în pace întru toate". Pe când împărăteasa grăia acestea către Epifanie,
trupul îi tremura din multa ei mânie. Apoi a zis către dânsul: "Fiindcă
sfinţia ta eşti aici din voia lui Dumnezeu, nu este trebuinţă să dau de
osteneală pe ceilalţi părinţi; deci, pe care ţi-l va descoperi Dumnezeu, fă-l
episcop; iar pe Ioan scoate-l din Biserică".
Epifanie a zis către împărăteasă: "Fiică, fără pomenire de rău,
ascultă pe părintele tău". Împărăteasa a zis către Epifanie: "Orice-mi vei
porunci sfinţia ta, eu te voi asculta ca din gura lui Dumnezeu". Epifanie a
zis către împărăteasă: "Dacă se prihăneşte Ioan şi se mustră pentru eresul
care zici, şi nu mărturiseşte că a greşit, este nevrednic de preoţie; atunci,
orice va porunci stăpânirea voastră, voi face. Iar dacă, pentru ocara
voastră, voiţi să izgoniţi pe Ioan din Biserică, Epifanie nu se învoieşte la
aceasta. Pentru că firea împăraţilor este să ocărască şi să ierte, fiindcă şi
voi aveţi Împărat în cer, Căruia îi greşiţi după obicei şi vă iartă vouă, dacă
şi voi veţi ierta celor ce vă ocărăsc pe voi, după cum zice Evanghelia: Fiţi
milostivi, precum şi Tatăl vostru Cel din ceruri milostiv este". Atunci
împărăteasa a zis către Epifanie: "De vei face împiedicare, părinte
Epifanie, de a se izgoni Ioan, voi deschide capiştile idolilor, voi face pe
oameni să li se închine lor şi voi face pe cele din urmă mai rele decât cele
dintâi". Când ea grăia acestea cu amărăciune, au curs lacrimi din ochii ei.
Epifanie a zis: "Fiică, eu sunt nevinovat de această judecată".
Epifanie, zicând acestea, m-a luat pe mine şi am ieşit din palatul
împărătesc; iar Isaac, fiind bolnav, n-a intrat împreună cu noi la
împărăteasă. Deci, a străbătut vestea prin toată cetatea, zicând că marele
preot Epifanie, episcopul Ciprului, a intrat la împărăteasă şi a surghiunit
pe marele Ioan. Isaac, auzind acestea, a fugit de Epifanie, intrând într-o
mănăstire şi a rămas acolo, fără să ştim noi. Epifanie plângea pentru Isaac
300
şi se ruga lui Dumnezeu să-i arate unde petrece. Atunci i-a arătat. Şi am
mers la el, dar Isaac s-a întors de la Epifanie, zicând: "Nu mai voiesc să fiu
cu tine, pentru păcatul pe care l-ai făcut asupra lui Ioan". Stând noi în
mănăstire trei zile, de abia am înduplecat pe Isaac să meargă cu noi. Încă
şi Sfântul Ioan Gură de Aur s-a încredinţat că Sfântul Epifanie s-a învoit
la surghiunia lui şi, luând hârtie, i-a scris: "Înţelepte Epifanie, tu ai luat
parte la surghiunia mea, dar nu vei mai şedea pe scaunul tău". Asemenea
încă şi Epifanie a scris împotriva lui Ioan: "Pătimitorule, bate şi biruieşte;
şi pentru că ai crezut că m-am învoit la surghiunia ta, în locul în care te-ai
surghiunit nu vei ajunge".
Fraţilor, acestea le-am scris, ca să nu arunce cineva prihană asupra
lui Epifanie, ca unul ce a făcut atâtea bunătăţi. Era oare cu putinţă, să se
coboare el la atâta răutate? Să nu fie! Noi, intrând în palatul împărătesc,
Epifanie a luat voie de la împăraţi să mergem în Cipru. Epifanie, fiind
întrebat de împăratul Arcadie de câţi ani este, el a răspuns: "Sunt de o
sută cincisprezece ani, fără trei luni. Astfel, de şaizeci de ani m-am făcut
episcop şi am cincizeci şi cinci de ani, fără trei luni în episcopie". Despre
acestea l-a întrebat împăratul în ziua când aveam să ne suim în corabie.
Suindu-ne în corabie, Epifanie a şezut în pântecele corabiei
împreună cu noi. El avea obiceiul să ţină neîncetat în mâinile sale Sfânta
Evanghelie. Deci, suspinând şi plângând de trei ori, a deschis Sfânta
Evanghelie şi iarăşi închizându-le, a plâns şi a făcut rugăciune. Apoi după
rugăciune a şezut în pântecele corabiei şi a început iarăşi a plânge şi a zice
către noi: "O, fiilor, de mă iubiţi pe mine, păziţi poruncile mele şi
dragostea lui Dumnezeu va petrece întru voi. Voi ştiţi prin câte supărări
am trecut în viaţa aceasta şi n-am ţinut socoteală de nici un necaz. Ci
totdeauna mă bucuram, căutând la milostivul Dumnezeu, Care nu m-a
părăsit pe mine, ci mă păzea de bântuiala vicleanului; căci, cei ce iubesc
pe Dumnezeu, toate le lucrează spre bine. Deci, fiii mei doriţi, altădată
fiind eu într-un loc pustiu şi săvârşind rugăciune la Hristos, ca să mă
izbăvească de bântuiala potrivnicului, au năvălit asupra mea mulţi diavoli,
care, apucându-mă şi aruncându-mă de picioare, mă târau pe pământ; iar
unii dintre dânşii, mi-au făcut şi răni. Acestea mi s-au făcut zece zile. De
atunci n-am mai văzut în faţă pe diavolul în toate zilele vieţii mele; ci au
săvârşit răutatea lor asupra mea prin oamenii cei răi.
Multe rele mi s-au întâmplat în Fenicia, de la silonienii cei fără de
rânduială; în Egipt, de la tiostinenii cei necuraţi; în Cipru, de la
valentinenii cei fărădelege şi de la celelalte eresuri. O, fiilor, puneţi mintea
voastră şi ascultaţi cuvântul păcătosului Epifanie: "Nu fiţi poftitori de
bani, căci mulţi bani se vor adăuga vouă. Nu urâţi pe nici un om şi veţi fi
iubiţi de Dumnezeu. Nu clevetiţi pe fratele vostru, că patima diavolească
nu vă va domni pe voi. Întoarceţi-vă de la toate eresurile, ca de la nişte
301
fiare cu venin purtător de moarte, pentru care v-am dat vouă lămuriri în
cărţile ce se numesc "Panarii". Întoarceţi-vă şi feriţi-vă de plăcerile lumii,
care gâdilă pururea trupul şi gândul. Aveţi iscusinţă, că este adăugirea
satanei, căci de multe ori şi trupul liniştindu-se, gândul celor fără de luare
aminte are nălucire spre cele urâte. Iar când mintea noastră se trezeşte şi
are pomenire pururea de Dumnezeu, cu lesnire putem să biruim
vrăjmaşul".
Epifanie zicând acestea şi mai multe ca acestea, a chemat pe toţi cei
din corabie şi le-a zis: "Fraţilor, ni se cade nouă ca, cu toată tăria, să ne
rugăm iubitorului de oameni Dumnezeu să ne păzească pe noi ca nici unul
din cei din corabie să nu piară; căci o să se facă un vifor mare. Bucuraţi-
vă, deci, că nici o supărare nu se va atinge de toţi cei din corabie!" După
acestea, mi-a zis: "Fiule Polivie". Eu i-am răspuns: "Ce este, părinte?" El
mi-a zis: "Dacă vom merge la Constanţia, stai şapte zile în cetate; apoi du-
te în Egipt şi suie-te în Tebaida cea de sus şi acolo paşte oile lui Hristos.
Însă ia seama de tine, fiule, martor îţi pun cerul şi pământul, să nu faci
într-altfel. Pentru că dacă cuvintele mele nu le vei asculta şi nu te vei duce,
cu pierzare vor pieri şi în deşert se vor face ţie toate câte ai zidit şi vei fi
netrebnic înaintea tuturor oamenilor; iar de vei asculta cuvintele mele şi
vei păzi porunca Domnului, Care mi-a poruncit Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, vei fi binecuvântat înaintea Lui în toate zilele". Zicând acestea
către mine, m-a sărutat.
Apoi, întorcându-se către Isaac, i-a zis: "Fiule Isaac". Iar el a
răspuns: "Ce este, părinte?" "Tu, fiule, să rămâi în Constanţia, până ce ţi
se va porunci ţie; să mergi pe calea drepţilor!" Epifanie zicând acestea
către Isaac, l-a sărutat. Chemând pe toţi corăbierii, le-a zis: "Să nu vă
speriaţi, fiilor, căci multă pornire va face marea, ci rugaţi-vă lui
Dumnezeu şi El vă va ajuta". Şi era al unsprezecelea ceas din zi, când
Epifanie ne-a învăţat acestea. Şi a zis unuia din corăbieri: "Nu ispiti, ca să
nu fii ispitit!" Iar la apusul soarelui s-a ridicat o furtună mare pe mare.
Epifanie era în pântecele corabiei, având mâinile întinse şi Evanghelia era
pusă pe pieptul lui, ochii deschişi şi glasul lui nu se auzea.
Noi toţi, fiind cuprinşi de frică, socoteam că Epifanie se roagă lui
Dumnezeu pentru valul mării. Şi a ţinut viforul două zile şi două nopţi. A
treia zi, Epifanie mi-a zis: "Fiule Polivie, zi corăbierilor să aprindă lemne
şi să facă cărbuni, iar tu ia tămâie şi adu aici". Şi am făcut aşa. Apoi a zis
către mine: "Pune tămâia în căţuie". Atunci el a zis: "Rugaţi-vă, fiilor", şi a
făcut şi el rugăciune, după cum zăcea cu faţa în sus, şi după rugăciune ne-
a sărutat pe toţi şi a zis: "Mântuiţi-vă, fiilor, că Epifanie, nu vă va mai
vedea pe voi în această viaţă". Şi îndată şi-a dat sufletul, iar viforul mării a
încetat numaidecât.

302
 Văzând acestea am căzut împreună cu Isaac pe grumajii lui şi am
plâns cu amar. În acel ceas a căzut întuneric pe ochii noştri. Unul din
corăbieri, căruia Epifanie i-a zis, pe când era în viaţă: "Nu ispiti, ca să nu
fii ispitit", a alergat la picioarele lui Epifanie şi a voit să-i ridice haina să
vadă dacă este tăiat împrejur. Iar Epifanie, cum zăcea mort, ridicând
piciorul drept, l-a lovit în faţă şi l-a aruncat din corabie la pisc, rămânând
mort două zile. Deci, în acea zi, luându-l corăbierii, l-au dus la Epifanie şi,
după ce l-au pus lângă picioarele lui şi, atingându-se, a înviat. Din această
pricină a căzut frică peste toţi cei din corabie. Noi, mergând către
Constanţia, la locul ce se numeşte Diansitirion, au ieşit corăbierii din
corabie, au înconjurat cetatea şi cu glas tare au strigat: "Bărbaţi fraţi, cei
ce locuiţi în Constanţia, mitropolia cu bărbaţi mulţi, pogorâţi-vă la mare
în locul ce se numeşte Diansitirion şi luaţi cinstitele moaşte ale Cuviosului
Părintelui nostru Epifanie, că şi-a sfârşit viaţa cea omenească.
Atunci a căzut întuneric peste toată cetatea şi oamenii, ţinându-se de
mâini unul de altul, se pogorau la mare, făcând mare bocet. Toată
împărăţia se târa în cetate, vărsând lacrimi pe cale. Atunci trei orbi, ce
erau în latura ce se numeşte "Stornici", au pornit pe cale şi nimeni nu le
dădea mâna acestora, să ajungă mai degrabă în cetate. Unul din cei trei,
cu numele Prosexie a zis: "Sfinte al lui Dumnezeu, Cuvioase Epifanie, fă-
ne să vedem, ca şi noi să ne închinăm cinstitelor tale moaşte". Şi îndată au
văzut. Intrând în cetate, s-au închinat cinstitelor moaşte ale cuviosului
părinte şi au povestit ceea ce li s-a întâmplat pe cale şi toţi, auzind
acestea, slăveau pe Dumnezeu, Cel ce dă unele ca acestea robilor Săi celor
vrednici.
Luând din corabie moaştele, le-au pus în biserică cu multă cinste şi
se săvârşeau minuni de la sfintele moaşte, că cei ce erau bolnavi se
tămăduiau de orice boală erau cuprinşi. După zece zile, adunându-se din
tot ostrovul (insula), arhierei, preoţi, egumeni şi nenumărat popor, au
îngropat cu cinste sfintele lui moaşte în acea biserică, slăvind pe Tatăl, pe
Fiul şi pe Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi I Se
cuvine slavă, cinste şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.
Notă - În viaţa Sfântului Epifanie se pomeneşte de împăraţii Arcadie
şi Onorie, fiii marelui Teodosie împăratul, care au fost trimişi să
împărăţească în Roma, după moartea împăratului Graţian. Şi care au
chemat pe Sfântul Epifanie ca să tămăduiască pe sora lor de o boală ce o
cuprinsese. Deci, mergând Sfântul Epifanie în Roma, a tămăduit-o cu
rugăciunea; iar pe fiul ei, care murise de năprasnă, l-a înviat şi l-a botezat.
Apoi a botezat şi pe mama pruncului şi pe împăraţii Arcadie şi Onorie. De
aici poate li se va părea unora că ei ar fi fost închinători de idoli, dar nu
este aşa. Pentru că ei erau dreptcredincioşi din copilărie, dar unii din
303
acele vremi aveau obiceiul a nu se boteza de mici, ci primeau Sfântul
Botez după mai mulţi ani. Iar ce le-a zis Sfântul Epifanie: "Credeţi întru
Cel răstignit?", nu le-a zis sfântul pentru că ei nu credeau, ci pentru că se
îndoiau în credinţă, că nu va putea sfântul prin rugăciuni, să vindece pe
sora lor.

Tot în această zi,

pomenirea celui în-tre
sfinţi, părintelui nostru
Gherman, Patriarhul
Constantinopolului
Patria Sfântului
Gherman a fost
Constantinopolul. Tatăl lui
era unul dintre cei dintâi
senatori, cu slava şi cu
cinstea mai aleasă decât
alţii, cinstit cu dregătoria de
patrician, şi având numele
Iustinian. Pe acesta l-a ucis
din zavistie, Constantin
Pogonatul, când a luat
împărăţia grecească.
Ucigând pe acest senator, a
poruncit să scopească pe
fiul său, fericitul Gherman,
încă fiind prunc, şi l-a dat la
bisericeasca rânduială a
clericilor. Împăratul a făcut
aceasta pentru ca Gherman, venind în vârstă, să nu poată fi în rânduială
mirenească de senator şi să nu poată face vreo izbândire casei lui Pogonat,
pentru uciderea tatălui său. Deci, fericitul Gherman, fiind în rânduiala
clericilor, vieţuia ca un înger al lui Dumnezeu, depărtându-se de toată
poftirea pământească şi de toate deşertăciunile lumeşti. El îşi avea mintea
ridicată spre Dumnezeu şi totdeauna purta lauda Domnului în gură,
îndeletnicindu-se ziua şi noaptea cu citirea cărţilor dumnezeieşti, de unde
a luat adâncul înţelepciunii şi a scos apele cele de viaţă ale învăţăturii celei
insuflate de Dumnezeu, din care adăpa Biserica lui Hristos, fiind rânduit
păstor şi învăţător.
Ajungând la vârsta cea desăvârşită şi la anii cei de bărbat, strălucea
prin chipul vieţii sale celei îmbunătăţite şi cu cuvântul învăţăturii, ca un
luminător luminos. Deci, a fost ales mai întâi episcop al cetăţii Cizicului, şi
304
se împotrivea eresului monoteliţilor, împreună cu preasfinţitul Chir,
patriarhul Constantinopolului, cu care a pătimit izgonire de la
răucredinciosul împărat Filipic. După aceea, prigonitorul acela a pierit cu
sunet iar preasfinţitul Chir, murind în surghiun şi mincinosul patriarh
Ioan ereticul, surpându-se, Sfântul Gherman a luat scaunul patriarhiei
Constantinopolului, pe vremea împărăţiei lui Artemie, care s-a numit
Anastasie al doilea. El s-a ridicat cu multă bucurie de cei dreptcredincioşi
şi s-a arătat ca un om vrednic şi plin de darul lui Dumnezeu, care se
cunoştea într-însul mai înainte de vederea lui, căci pe cele ce voia să fie,
mai înainte le vedea şi le spunea poporului.
Pe când îl ducea la început în soborniceasca biserică a sfintei Sofia şi
poporul alerga la biserică, dorind să vadă pe noul ales patriarh, o femeie
oarecare, Ana, fiind însărcinată, s-a apropiat de patriarh şi a strigat către
el, zicând: "Binecuvintează, părinte, pe cel zămislit în pântecele meu!" Iar
patriarhul, căutând spre dânsa şi văzând cu ochii cei dinăuntru ceea ce va
să fie, i-a zis: "Să-l binecuvinteze Domnul pe acela cu rugăciunile
Sfântului Întâiului Mucenic".
Prin aceste cuvinte a proorocit că are să se nască un prunc de parte
bărbătească şi de un nume cu Sfântul Întâiul Mucenic Ştefan. El a
încredinţat cu minune această proorocie, deoarece, pe când grăia
cuvintele acestea, a văzut femeia, precum singură mai pe urmă a spus la
toţi cu jurământ, o văpaie de foc, ieşind din gura lui împreună cu
cuvântul, şi din aceasta s-a încredinţat că este adevărată proorocia
sfântului. După ce s-au împlinit zilele, Ana a născut un prunc de parte
bărbătească şi i-a dat lui numele Ştefan, după proorocia preasfinţitului
patriarh Gherman. Apoi acest Ştefan, ajungând în vârstă, a pustnicit cu
cuvioşie în muntele lui Axentie şi s-a făcut mărturisitor şi mucenic al lui
Hristos, pătimind pentru sfintele icoane de la răucredinciosul Copronim.
Şi despre Copronim a proorocit Sfântul Gherman, că are să fie un
cumplit prigonitor şi muncitor al dreptcredincioşilor. Pentru că Leon
Isaurul, luând împărăţia grecească, a născut pe acest fiu Constantin. Iar
când s-a botezat pruncul acesta de mâinile sfinţitului patriarh Gherman, a
spurcat sfânta scăldătoare cu fireştile sale neputinţe; şi a grăit despre
dânsul Sfântul Gherman: "Pruncul acesta până ce va creşte, are să fie o
mare răutate creştinilor şi la toată biserica, pentru că va spurca Sfânta
Biserică cu învăţături eretice şi va vărsa mult sânge al robilor celor
binecredincioşi ai lui Hristos". Constantin acela s-a numit mai pe urmă
Copronim, adică "băligosul", şi s-a împlinit despre dânsul proorocia
Sfântului Gherman, pentru că Copronim a muncit pe mulţi, pentru
închinarea cinstitelor icoane, precum şi pe Sfântul Ştefan cel numit mai
sus.

305
 Eresul luptătorilor de icoane a început pe vremea împărăţiei lui Leon
Isaurul, tatăl lui Copronim, şi se întărea foarte mult, împuternicindu-se şi
lăţindu-se chiar de împăratul care se afundase în rătăcirea aceea. El a dat
porunca sa cea păgânească în toate părţile, ca sfintele icoane să se lepede
de pretutindeni din Biserica Domnului, să se calce cu picioarele şi să se
ardă cu foc, pentru că le numea pe ele idoli, iar pe cei ce se închină lor,
închinători de idoli.
Dar preasfinţitul patriarh Gherman i se împotrivea lui uneori,
trimiţând la dânsul bărbaţi din duhovniceasca rânduială, cu bună
înţelegere şi cinstiţi; iar alteori, mergând singur şi vorbind cu dânsul, îl
învăţa şi îl sfătuia ca să înceteze cu acea rea pornire; dar nimic nu sporea.
Altădată a zis către dânsul: "Am auzit proorocia oarecărui bărbat
sfânt, cum că are să fie lepădarea de cei răucredincioşi sfintelor icoane,
însă aceasta să nu fie într-a ta împărăţie. Atunci împăratul a întrebat cu
dinadinsul, în ce timp şi în care împărăţie avea să fie aceea. Gherman i-a
răspuns: "Are să fie un împărat cu numele Conon; acela se va ridica
contra sfintelor icoane". Leon Isaurul a zis: "Eu sunt cu adevărat Conon,
pentru că acest nume mi s-a dat la botez, iar Leon m-am numit mai pe
urmă; deci acea proorocie are să se întâmple în vremea împărăţiei mele".
Sfântul Gherman a zis: "Nu, stăpâne, să nu fie una ca aceasta. O
răutate ca aceasta să nu se săvârşească, în zilele stăpânirii tale; pentru că
cel ce va voi să facă răutatea este antihrist şi vrăjmaş al Întrupării lui
Dumnezeu. Adu-ţi aminte, o, împărate, de jurământul cu care te-ai jurat
înainte de a lua împărăţia, ca să păzeşti sfânta credinţă fără de prihană,
nimic să nu dai afară din rânduielile Sfinţilor Apostoli şi ale părinţilor
celor de Dumnezeu insuflaţi, nici să aşezi ceva nou potrivnic".
Împăratul, auzind nişte cuvinte ca acestea ale patriarhului, pe de o
parte se ruşină, iar pe de alta se mânia. De atunci, căuta asupra lui pricini
cum să-l izgonească din scaun; nu ca pe un mărturisitor al adevărului, ci
ca pe un oarecare clevetitor şi tulburător. El a găsit ajutător la scopul său
cel rău pe Anastasie, ucenicul lui Gherman, cu rânduiala preot; iar cu
obiceiul, al doilea Iuda. Aceluia i-a făgăduit împăratul patriarhia
Constantinopolului, după izgonirea lui Gherman; iar el a făgăduit
împăratului, ca să-l ajute la lepădarea şi sfărâmarea sfintelor icoane.
Deci, Anastasie vrăjmăşea asupra Sfântului Gherman, sârguindu-se
ca mai înainte de izgonirea aceluia, să-i ia scaunul lui. Sfântul Gherman îi
vedea cu duhul dorinţa lui cea rea şi mai înainte ştia despre cele ce are să-i
se întâmple din partea lui Anastasie, pe care chiar mai înainte i le-a spus
lui tot aşa. Altădată, Sfântul Gherman, intrând în palatele împărăteşti, iar
Anastasie mergând după dânsul cu mândrie, a călcat dinapoi pe marginea
hainei lui. Sfântul, întorcându-se, i-a spus lui: "Nu te grăbi că va veni
ceasul, când te vei duce de popor, cu blândeţe la Dipin". Însă Anastasie şi
306
ceilalţi ce erau cu dânsul, auzind acelea, n-au înţeles cele grăite de Sfântul
Gherman; dar mai pe urmă, aducându-şi aminte, au cunoscut când s-au
împlinit cele grăite. Dipin era un loc la Constantinopol în care se obişnuia
a se face privelişte, şi cum acea proorocie a sfântului s-a împlinit, se va
spune mai pe urmă.
Deci, Sfântul Gherman, luptându-se cu bărbăţie şi fără de temere cu
sabia cuvântului lui Dumnezeu, ca un bun ostaş al lui Iisus Hristos contra
ereticilor, a trimis pe unul din cei mai cinstiţi slujitori bisericeşti la
împărat, zicându-i: "O, împărate, nu se cădea ţie, să te ridici fără de
rânduială contra lui Dumnezeu, Ziditorul tău, Cel ce ţi-a dat ţie viaţa şi
împărăţia şi, precum se spune, ai să mişti pe cele nemişcate. Nu îţi era ţie
cu cuviinţă să calci hotărârile Sfinţilor Părinţi, pe care ei le-au pus în
vremurile de demult; că prin chipul cel omenesc al lui Dumnezeu
Cuvântul, Care S-a luat din Preacurata şi Preasfânta Fecioară, precum s-
au pierdut toate slujbele diavoleşti, aşa şi toată închinarea idolească a
rămas deşartă. Iar a cinsti asemănarea omenirii lui Hristos cea închipuită
cu vopsele pe scândură, chipul aceleia, ce negrăit L-a născut pe El, şi
chipurile sfinţilor lui Dumnezeu, aceasta s-a dat nouă de la părinţi şi
dascăli, încă de şapte sute douăzeci şi cinci de ani, de când Domnul nostru
Iisus Hristos a luat trup omenesc şi a venit la noi; iar după a Lui Înălţare,
tămăduindu-se o femeie de curgerea sângelui prin atingerea de marginea
hainelor Lui, asemănarea Aceluia s-a făcut spre semn de mulţumită.
Chiar Domnul nostru Iisus Hristos mai înainte închipuind pe
mahramă faţa Sa cea dumnezeiască, a trimis-o lui Avgar regele Edesei.
După aceea, Sfântul Evanghelist Luca a zugrăvit chipul Preacuratei
Fecioare, Maica lui Dumnezeu. Pentru toate acestea, dumnezeieştile
Sinoade ale Sfinţilor Părinţi, care s-au ţinut în deosebite vremi şi locuri,
ne-au poruncit a nu călca, ci a cinsti sfintele icoane. Deci, să ştii cu
dinadinsul, o, împărate, că de vei voi să întăreşti acea fărădelege şi luptă
contra sfintelor icoane, eu cel dintâi nu mă învoiesc la aceasta nicidecum;
ci sunt gata să-mi vărs sângele meu pentru chipul Hristosului meu, Care
şi-a vărsat sângele Său, ca să înnoiască chipul cel căzut al sufletului meu.
Este arătat că cinstea şi necinstea cea făcută chipului lui Hristos, se
revarsă spre Cel dintâi închipuit al său, adică spre Hristos. Deci, se cade
nouă să murim ca robi credincioşi ai lui Hristos, pentru cinstea Domnului
nostru". Altădată, Sfântul Gherman a zis către împărat: "Dacă eu sunt
Iona, aruncaţi-mă în mare, fără sobor a toată lumea, fiindcă nu sunt
puternic a legiui ceva nou pentru credinţă".
Văzând sfântul că nicidecum nu poate să schimbe pe împărat de la
acel eres, a pus omoforul său cel patriarhicesc în dumnezeiescul altar, pe
Sfânta Masă, lăsându-şi dregătoria. Iar împăratul, umplându-se de mânie
pentru cuvintele lui îndrăzneţe, a trimis pe ostaşii săi înarmaţi ca de
307
război, care, bătându-l cu palmele pe sfântul şi în tot chipul lovindu-l şi
împingându-l, cu necinste l-au izgonit din casele patriarhiei. Iar el,
ducându-se la liniştea monahicească, a petrecut restul zilelor între
monahi şi a adormit cu pace întru Domnul. El a fost patriarh paisprezece
ani şi cinci luni.
După izgonirea sfinţitului patriarh Gherman, împăratul a ridicat în
scaunul lui pe Anastasie, ereticul cel pomenit mai înainte, care, împreună
cu împăratul, au dat afară din Biserică sfintele icoane şi au întărit eresul
luptei contra sfintelor icoane. După aceea s-a împlinit asupra lui
proorocia Sfântului Gherman, aşa: murind cel rău, împăratul Leon
Isaurul, a luat împărăţia după el, Constantin Copronim, fiul lui, iar pe
acesta l-a izgonit de pe scaunul împărătesc Artavasd, ginerele lui Leon.
Anastasie Patriarhul, a ajutat la aceasta pe Artavasd şi l-a încoronat ca
împărat cu fiul lui.
După trei ani, Copronim, adunând putere ostăşească, a luat
Constantinopolul, a scos ochii lui Artavasd, ginerelui şi fiului lui, şi a
pierdut nepoţii cei de soră ai lui şi pe mulţi boieri; iar pe patriarhul
Anastasie, dezbrăcându-l la locul cel mai de sus zis, Dipin, l-a bătut
înaintea poporului, poruncind să-l încalece pe un măgar cu faţa înapoi; şi
astfel să-l poarte prin cetate cu batjocură.
Atunci s-a împlinit proorocia Sfântului Gherman, cea grăită către
Anastasie: "Că de popor te vei duce la Dipin...". Răucredinciosul împărat
Copronim voia ca pe Anastasie să-l surpe de la patriarhie. Şi deoarece n-a
putut afla pe altul la fel cu el în păgânătate, l-a lăsat tot pe el pe scaun
unde, petrecând douăzeci şi patru de ani, ca o urâciune a pustiirii la loc
sfânt, a căzut într-o boală ce se numeşte cordaspos; deoarece gura lui cea
hulitoare de Dumnezeu, care a grăit multe hule contra sfintelor icoane şi
contra Sfântului Gherman, învăţătorul lui, a fost prefăcută în ieşire,
pentru că murdăria dinăuntru ieşea pe gură; şi în această boală şi-a
lepădat ticălosul său suflet.
Pe când el a avut un sfârşit atât de amar, Sfântul Gherman a aflat
viaţa cea dulce cu sfinţii ierarhi, întru împărăţia Domnului nostru Iisus
Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine cinstea,
slava şi închinăciunea acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

308
 Tot în această zi,
pomenirea Sfântului Noului
Mucenic Ioan Valahul
(Românul)
Multe ţinuturi ale lumii s-au
învrednicit să-i facă raiului belşug
de suflete alese, care pururea se
împărtăşesc de neînserata lumină
a lui Dumnezeu. Întru aceasta, nici
hotarele neamului românesc n-au
fost mai sărace decât altele. Din
duhul poporului român au izvorât
suflete ce s-au suit în ceata
drepţilor; din sângele lui s-au
plămădit trupuri care n-au suferit
stricăciunea morţii; sub altarele lui
s-au mucenicit mădulare care, prin
suferinţă, au mărturisit puternicia
duhului întru Hristos; prin munţii
lui s-au mântuit sihaştri în
luminată cuvioşie, mistuindu-se în
rugăciune, post şi priveghere; şi nu
pe puţine din scaunele vlădiceşti s-
au nevoit ierarhi care, peste cununa de aur şi nestemate a preţuirii celei
de obşte, şi-au adăugat cununa cea nepieritoare a sfinţeniei.
Slavă lui Dumnezeu pentru darurile Sale, că nu ne-a ruşinat în faţa
altor seminţii lipsindu-ne de rugători apropiaţi. Deşi aceştia, împreună cu
toţi sfinţii, mijlocesc pentru noi în limba îngerilor, cea mai presus de orice
limbă, ei cu osârdie ne pomenesc pe noi, purtătorii graiului în care, aici,
L-au mărturisit pe Hristos. Cu toate că au chipuri duhovniceşti, mai
presus de orice chip al sângelui şi al cărnii, ei sunt acolo iconarii
chipurilor noastre, ca unii ce s-au desăvârşit în templele Duhului Sfânt. Şi
cu toate că sălăşluiesc în cetatea luminii, cea mai presus de orice
împărăţie, ei cu osebire ne priveghează, ca nişte străjeri neadormiţi ai
cetăţii lor celei pământeşti.
Prin sfinţii lor, toate neamurile pământului purced din Dumnezeu şi
se întregesc în Dumnezeu, aşa cum culorile curcubeului purced din soare
şi se întregesc în soare. Şi precum rouă pământului răsfrânge soarele şi-i
arcuieşte lumina pe boltă, desfătându-ne, aşa sfinţii cerului îl răsfrâng pe
Dumnezeu Cel nevăzut şi-I arcuiesc slava peste veacuri, mântuindu-ne cu
puterea Lui. Slavă lui Dumnezeu că şi pe pământul ţării noastre a revărsat

309
îmbelşugată ploaie de har, din care s-a brobonit rouă cea mântuitoare a
sfinţilor noştri.
Un asemenea strop de răcoare duhovnicească este şi Sfântul Nou
Mucenic Ioan Valahul. El se cheamă «nou», pentru că a pătimit după
1453, când Constantinopolul a căzut sub turci, şi de asemenea se numeşte
«Valahul», pentru că era de neam din Valahia, adică din Ţara
Românească. Ştiut este că, în vechime, popoarele străine îi numeau pe
români vlahi sau valahi, adică neam de obârşie latină, iar amintirea
aceasta se păstrează până astăzi în numirea Sfintei Mitropolii a
Ungrovlahiei.
Binecuvântatul Mucenic Ioan şi-a purtat vremelnica viaţă la
jumătatea celui de al XVII-lea veac de la Hristos. În acel timp, nu mult
după evlavioasa domnie a lui Matei Vodă Basarab, la cârma Ţării
Româneşti a venit Mihnea Voievod, pe care pământenii l-au poreclit
«Turcitul». Acest Mihnea, cu toate că se pretindea a fi român, era fiul
unui cămătar grec şi, arătându-se de mic atras de obiceiurile agarenilor,
adică ale închinătorilor lui Alah şi cinstitorilor lui Mahomed, a fugit de la
părinţii lui. S-a dus apoi la Ţarigrad şi s-a curtenit lui Sinan Paşa, zicând
ca este feciorul lui Radu Vodă, şi aşa a petrecut la turci şi în legea lor
vreme de patruzeci de ani. Acolo se chema Gioan Bei şi era întru totul
robit de pofta slavei celei deşarte. Deci, plătind sultanului multe pungi cu
galbeni, a ajuns domn în Ţara Românească şi a început a asupri poporul
cu biruri. Ţara i-a stat mereu împotrivă, iar el nu s-a putut ţine în scaun
decât chemând, în câteva rânduri, pe tătari, care năvăleau în hoardă,
pustiau ţinuturile şi duceau cu ei mulţime de robi. Dar mai pe urmă,
nemaiputând face faţă lăcomiei otomane şi râvnind oarecare câştig şi
pentru sineşi, a poftit să nu mai plătească haraciul agarenilor din
Ţarigrad.
Aşadar, Mihnea s-a unit cu alţi doi voievozi şi, după ce a ucis pe
mulţi din dregătorii săi de la curte, a pornit răscoală împotriva turcilor,
tăindu-i pe unde-i găsea. Iar sultanul Mehmet, auzind de acestea, a trimis
o hoardă de tătari în Moldova, o oaste de turci în Ţara Românească şi o
alta în Transilvania. Tătarii au ieşit biruitori în Moldova şi au făcut
cumplită prădare în laturile ei. În Ţara Românească s-a întâmplat că
Mihnea i-a bătut pe potrivnici, dar îndată după aceea, cuprins de frică, a
fugit peste munţi, unde şi-a dat sfârşitul nemântuit. Iar cea de a treia
oaste a sultanului a câştigat biruinţă asupra voievodului transilvan, la
Deva, şi, întorcându-se prin ţinutul Olteniei sau Vlahiei Mici - cum i se
spunea atunci -, a trecut munţii prin văile Oltului şi ale Jiului. Ea a făcut
mare pierzanie în neamul creştinesc şi a robit mulţime mare de bărbaţi,
femei şi copii, prinzându-i în arcane şi târându-i, legaţi cu funii, în urma

310
cailor şi carelor lor. Prăpădul acesta s-a întâmplat în anul 1659, în luna lui
noiembrie sau decembrie.
Printre cel robiţi atunci a fost şi tânărul Ioan, vlăstar de bun neam,
născut şi crescut aici, în Ţara Românească, din părinţi cuprinşi în
credinţă, evlavie şi chivernisire gospodărească. Şi Ioan, când a fost robit,
era în vârstă de numai cincisprezece ani.
Cât de minunat însă se arată Dumnezeu cu aleşii Lui! Cu toate că era
atât de tânăr, Ioan ajunsese la măsura vârstei plinirii lui Hristos, când
curăţia inimii de prunc se împleteşte cu înţelepciunea minţii de bătrân. Şi
era Ioan frumos la chip, luminos în privire şi bine legat în trup. Tocmirea
lui era plină de sănătate, tinerească vlagă zburda în toată fiinţa lui. Şi
măcar că grumazul îi era încovoiat de robie, ochii îi străluceau de puterea
credinţei şi de nădejdea mântuirii. Trupul minunat al tânărului era ca o
biserică în care fumega, plină de miresme, căţuia sufletului său curat şi
jertfelnic. Aşa mergea el pe drumul anevoios al robiei, apropiindu-se de
Dunăreni lăsându-şi în urmă părinţii, neamurile şi ţara lui frumoasă, fără
să ştie că nu se va mai întoarce niciodată şi că Dumnezeu îi pregătea o altă
patrie, cea mai presus de orice hotar, Împărăţia cerurilor. În această
împărăţie însă nu se intră decât pe poarta cea strâmtă a nevoinţelor ş
după ce omul a trecut prin focul încercărilor de tot felul.
Robii agarenilor erau socotiţi ca un bun al sultanului, dar ei puteau fi
cumpăraţi de orice închinător al lui Alah, pe bani buni, potrivit vârstei şi
folosului fiecăruia. Aşa se face că încă fiind pe drum, un păgân din cei ce îi
duceau pe români în robie s-a oprit asupra lui Ioan şi, plăcându-l, l-a
cumpărat, cu gând urât. Că n-a avut putere să înţeleagă frumuseţea lui
lăuntrică, ci s-a oprit cu nelegiuită căutătură spre mândreţea cea din
afară. Şi a început a-l sili să-şi întineze trupul cu păcatul izvodit cândva în
blestemata cetate a Sodomei, cea arsă de Dumnezeu cu foc şi pucioasă
pentru nelegiuirea ei; pe care păcat osândeşte şi dumnezeiescul Pavel, în
Epistola către Romani, în cel de al douăzeci şi şaptelea verset al întâiului
capitol. Dar Ioan s-a împotrivit păcatului şi s-a împlătoşat cu rugăciunea
şi cu semnul crucii împotriva celui ce voia să-l întineze.
I-a zis agareanul, plin de mânie: "- Într-atât de semeţ eşti înaintea
mea şi uiţi că nu eşti decât un biet rob?".
Iar Ioan i-a răspuns: "- Doar lui Hristos îi sunt rob, dar cât de largă
îmi este libertatea în lăuntrul dumnezeieştii mele robii!»
S-a încruntat păgânul: «- Eu sunt stăpânul tău, pentru că te-am
cumpărat cu preţ de aur; fac cu tine ce vreau».
L-a înfruntat tânărul: «- Hristos îmi e stăpânul, că El m-a
răscumpărat cu preţ de sânge; El face cu mine ce trebuie".
Şi cugetul său se întărea întru puterea credinţei. Atunci agareanul se
pregătea să-l lege de un copac, spre a-i face silă. Iar Ioan, cumplit
311
scârbindu-se în inima sa şi nevrând să fie ruşinat înaintea lui Dumnezeu,
s-a întrarmat cu amintirea tânărului David, biruitorul lui Goliat, şi cu a
ostaşului Nestor, cel ce surpase mândria lui Lie. Şi, prinzând curaj, a
pândit o clipă prielnică şi l-a ucis pe păgân.
Nu mult după aceea, ceilalţi agareni care-l duceau pe Ioan în robie
au băgat de seamă lipsa stăpânului său. Deci au prins a-l ispiti şi, aflând
adevărul, l-au legat în lanţuri şi aşa l-au purtat, îndelungată vreme, pe
drumul Ţarigradului. Cine va putea spune chinul celui târât printre robi?
Că era vreme de iarnă şi gerul însuliţa cu foc îngheţat trupul gol al
tânărului. Dar el răbda cu bărbăţie, gândindu-se că mai bine este a-i arde
trupul în văpaia iernii decât sufletul în văpaia gheenei. Dar foamea
pântecului nehrănit şi sângerarea picioarelor desculţe şi sfârşeala
mădularelor ostenite, cine le va putea şti? Pe drumul greu din trecătorile
înzăpezite ale Balcanilor şi Rodopilor, viscolul îi biciuia obrajii, îi
înlăcrima ochii şi-i încovoia spinarea. Dar duhul său rămânea drept, cu
toate că bănuia chinurile ce-l aşteptau la capătul drumului, ştiind el că
uciderea unui turc nu putea rămâne nepedepsită.
Şi astfel, legat, a ajuns la Ţarigrad, unde iarna nu mai era iarnă, dar
robia era robie. Iar cei ce-l păzeau l-au dus la femeia celui ucis,
povestindu-i toate câte se întâmplaseră. Păzind legea ei, soţia agareanului
l-a înfăţişat pe Ioan vizirului, spre judecată. Şi Ioan a fost supus cercetării
şi a mărturisit adevărul, cum că el, omorându-l pe păgân, nu a făcut
altceva decât să-şi apere fiinţa lui de creştin adevărat şi curat. Iar vizirul l-
a dat în puterea femeii celui mort, ca să facă cu el ce va voi dânsa.
Ascuţite sunt ispitele Satanei împotriva mărturisitorilor lui Hristos!
Iar Dumnezeu le îngăduie, pentru ca să urce puterea credinţei. Şi cu cât
mai mari sunt ispitele biruite, cu atât mai neveştejită câte cununa de slavă
a biruitorului. Că i se dăduse lui Ioan frumuseţe în trup şi prin frumuseţea
trupului a fost ispitit.
Acea tânără văduvă a fost îndată răpită de mândreţea lui Ioan şi l-a
dus la locuinţa ei cea scumpă, unde duhul desfrânării se răsfăţa pe
covoare şi divanuri, nutrit cu mâncăruri alese şi cu otrăvite miresme.
Şi i-a zis femeia: «- Iată eşti în puterea mea! Fiindcă mi-ai ucis
bărbatul, îi vei lua locul şi-mi vei fi bărbat. Din rob te fac slobod, din
sărac, te ridic bogat. Dar, pentru ca să-mi fi bărbat, trebuie să te faci de
aceeaşi lege cu mine. Nimic mai uşor decât să te lepezi de Hristos şi să te
faci închinător al lui Alah şi cinstitor al lui Mahomed, profetul său.
Priveşte împrejur aurul şi argintul, mătăsurile, pietrele nestemate,
priveşte-mă pe mine, alături, care sunt gata de însoţire».
Nu era uşoară ispita tânărului Ioan. Să schimbe lanţurile de fier pe
veştminte de mătase; să îmblânzească năpârcile foamei prin saţul meselor
îmbelşugate; în loc de osteneala drumului, să-şi îngăduie odihnă
312
mângâietoare; în loc de biciuirile viscolului, să primească adierile
zefirului; în loc să sângereze prin stâncile munţilor, să lunece în caiac, pe
undele Bosforului!
Ioan însă era plin de virtute şi nu s-a plecat. Cu îndrăzneală i-a
răspuns femeii: «- Curăţia sufletului mi-o voi păstra şi la legea ta nu voi
trece; neîntinarea trupului o voi păzi şi nu mă voi însoţi cu tine!».
I-a zis femeia: «- A fost aici, în Ţarigrad un tânăr din neamul vostru,
pe nume Gioan Bei, a crescut în curţile seraiului şi s-a bucurat de
farmecele sultanei şi a ajuns bogat şi domn în ţara voastră. Eu nu zic că şi
tu vei ajunge domn, dar Ţarigradul e răscrucea multor drumuri către
putere şi slavă».
Nu i-a trebuit multă vreme de gândire, căci neprihănitul tânăr
ortodox a adăugat din bogăţia datinilor strămoşeşti: «- Nu ştiu ce s-a ales
acum de domnul nostru, că fugise peste munţi de frica voastră, dar ştiu că
poporul îi spune «Mihnea Turcitul» şi cu acest nume de ruşine o să
rămână el în amintirea veacurilor. Eu nu vreau să mă ruşinez de numele
meu».
Şi iarăşi a ridicat Ioan rugăciune la Hristos Mântuitorul şi s-a
întrarmat cu semnul crucii, pentru ca să fie păzit şi întărit până la urmă
neabătut din credinţa părinţilor săi. Şi şi-a adus aminte de Iosif, fiul lui
Iacov, care a înfruntat ademenirile femeii lui Putifar, dregătorul din ţara
Egiptului. Şi această aducere-aminte l-a luminat şi l-a întărit peste
măsură.
Câte meşteşuguri n-a încercat acea femeie păgână ca să-l întoarcă pe
tânăr de la Hristos şi să-l însoţească cu ea! Că era muncită de patimă şi nu
avea linişte. Toate aceste ispitiri au durat aproape doi ani şi jumătate, pe
măsură ce şi tânărul se împlinea la trup. Dar Ioan nu s-a clintit din
temelia cea tare a credinţei lui ortodoxe.
În cele din urmă, văzându-se într-atât înfruntată, agareanca şi-a
dezlănţuit păgâneasca furie şi l-a dat pe Ioan eparhului, adică mai-
marelui cetăţii, care l-a aruncat în temniţă. Şi acolo a fost supus
mucenicul la atât de multe, de cumplite şi de înfricoşătoare chinuri, încât
cineva nu să le pătimească, ci numai să le gândească s-ar îngrozi cu
adevărat.
Caznele au durat mai multe zile. Şi nici în vremea aceea Ioan nu a
fost lipsit de ispită. Căci femeia, neîncetat împătimită de frumuseţea lui,
mergea în fiecare zi în temniţă şi cu linguşiri şi făgăduinţe îl ademenea
spre întinare şi lepădare de credinţă. Dar tânărul, ademenea unui
diamant, a rămas neclintit în credinţă şi în înţelepciune, căutând numai
spre Domnul Hristos de la care primea putere şi biruinţă asupra
vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi. Căci el, cu mintea lui vârstnică sălăşluită în
trup nevârstnic, luminată de darul lui Dumnezeu, ştia că întreagă trebuie
313
păstrată curăţia şi a sufletului, şi a trupului, ca pe o jertfă bineplăcută
înaintea Cerului.
Întru sfârşit, văzând toţi că în zadar se ostenesc cu chinurile şi că
asupra lui Ioan nu au nici o izbândă, au cerut vizirului îngăduinţă să-l
omoare. Iar vizirul a poruncit eparhului să săvârşească aceasta. Deci,
călăii, cei ce-l chinuiseră, l-au luat pe binecuvântatul tânăr Ioan şi l-au
dus în Parmac-Kapi, aproape de Bazestani, tot în Ţarigrad, ca să-l ucidă
prin spânzurătoare. Iar el, înseninat de chinuri şi străluminat de harul
sfinţeniei, mergea spre locul muceniciei sale, mulţumind lui Dumnezeu.
Şi ochii duhului său, adânciţi undeva, dincolo de hotarele zărilor şi ale
veacului acestuia, în împărăţia luminii celei pururea fiitoare, descoperind
răsplata pentru lanţurile robiei, pentru bicele crivăţului, pentru nevoinţele
trupului şi caznele temniţei, vedeau straie mai scumpe decât mătăsurile
Răsăritului, simţeau mângâieri mai dulci decât adierile Ţarigradului şi
lăcrimau de o fericire ce nu se poate împerechea cu bucuriile pământului.
Şi astfel, în anul 1662, în a douăsprezecea zi a lunii mai, pururea-
fericitul tânăr Ioan a primit din mâna Domnului cununa biruinţei. Iar
viaţa sfântului, împreună cu pătimirea sa, a fost scrisă de Ioan Cariofil, un
învăţat grec din vremea lui, şi apoi tipărită la Veneţia de Sfântul Nicodim
Aghioritul, după care s-a trecut în sinaxarele greceşti şi apoi în cele
româneşti. Aşa s-a scris numele Sfântului Nou Mucenic Ioan Valahul în
cartea vieţii lui Dumnezeu, iar pomenirea lui se săvârşeşte în inima
neamului care l-a odrăslit.

Tot în această zi, pomenirea

Sfântului Amfilo-hie de la Poceaev
Sfântul Amfilohie s-a născut pe 27
noiembrie 1897, în satul Iloviţa Mică din
regiunea Sumscina, în familia lui Varnava
Golovatiuc. La botez a primit numele
Iacov, în cinstea mucenicului Iacov
Persul. În acest sat şi-a petrecut Iacov
copilăria, primind, împreună de cei nouă
fraţi a săi, o educaţie creştină.
Tatăl său practica mai multe meserii
dar era cunoscut mai ales pentru tratarea
luxaţiilor. Micuţul Iacov obişnuia să-şi
ajute tatăl în cazurile în care era nevoie
de îndreptarea oaselor. Râvna pentru
rugăciune şi biserică a moştenit-o Iacov,
de la mama sa, care era o femeie smerită,
cu frică de Dumnezeu.
314
 În anul 1912, la vârsta de 15 ani, Iacov Golovatiuc, a fost înrolat în
armata Ţarului. Luptă în Primul Război Mondial fiind trimis apoi ca
infirmier într-o unitate sanitară din Siberia. În anul 1919 se întoarce în
satul natal unde va ajuta pe cei bolnavi care-i cereau ajutorul. Chiar dacă
Iacov a avut posibilitatea să se căsătorească, şi-a ascultat glasul inimii, şi
în 1925 a ales calea mântuirii prin monahism. Va merge la Lavra Poceaev
unde, ca frate, îşi va îndeplini cu bucurie toate ascultările. La 8 iulie 1932,
cu binecuvântarea episcopului său, fratele Iacov este tuns în monahism cu
numele Iosif. După un an va fi hirotonit ierodiacon, iar în anul 1936 a fost
hirotonit ieromonah. Părintele Iosif a absolvit, între timp, cursul complet
al Şcolii Teologice din Lavra Poceaev. Mai târziu, după primirea Schimei
Mari, noul său nume a fost Amfilohie.
În anii următori, părintele Amfilohie va urma mai multe ascultări
dintre care amintim: ajutor iconom, ajutor la paza Urmei Maicii
Domnului, pomicultor al livezii din Lavra, ajutor la pangar, cântăreţ la
strană. La 6 aprilie 1957 a fost numit duhovnic al închinătorilor care
veneau în Lavră.
Pe lângă toate aceste ascultări în Lavră, părintele Iosif îi vindeca pe
cei bolnavi, făcându-se cunoscut mai ales prin tratarea luxaţiilor. Foarte
mulţi bolnavi erau aduşi la părintele Amfilohie. Închinându-şi viaţa
slujirii lui Dumnezeu şi aproapelui, părintele Amfilohie a păzit credinţa
puternică şi dragostea vie, primind de la Dumnezeu darul cunoaşterii cu
duhul şi al facerii de minuni. Dumnezeu îi descoperea părintelui, potivit
spuselor sale, „cine este cel ce va veni la mine, de ce este el bolnav şi cât
mai are de trăit”. Părintele tămăduia pe cei bolnavi, izgonea demoni, celor
surzi la dăruia auzul, celor orbi vederea, celor suferinzi mângâiere.
Aproape toţi locuitorii poceavului, în diferite momente ale vieţii lor – în
copilărie, tinereţe sau bătrâneţe – au apelat la ajutorul rugăciunilor
părintelui Amfilohie. Petrecând ziua întreagă cu oamenii şi în ascultări,
părintele se ruga mai mult noaptea. El însuşi spunea: "Ziua este pentru
ascultare, noaptea pentru rugăciune.”
Părintele Amfilohie a iubit smerenia şi, fugind de tulburările lumii,
stăruia cu orice preţ să-şi ascundă faptele cele bune.
În toamna anului 1962, a fost arestat de către comunişti, închizându-
l într-un spital de psihiatrie. A fost eliberat datorită Svetlanei Alilueva,
fiica lui Stalin, pe care o vindecase de o boală psihică. După aceasta,
părintele Amfilohie s-a stabilit la o rudă din satul său natal, oamenii
continuând şi aici să vină la el pentru a dobândi tămăduire. Acestora de
multe ori le spunea despre sine:” Voi credeţi că eu sunt sfânt? Eu sunt om
păcătos! Iar vindecările voi le-aţi primit pentru credinţa voastră.”
Din anul 1965 părintele Amfilohie s-a mutat la o nepoată a sa, care
locuia tot în satul natal. În curtea acesteia părintele a ridicat un mic
315
paraclis înaintea căruia făcea rugăciuni şi sfinţea apă. Lângă acesta a pus
o masă lungă pentru pelerini, căci pe toţi cei ce-i călcau pragul, îi poftea să
guste din binecuvântata sa masă.
Sfântul Amfilohie, a trăit 77 de ani. După mai multe tentative de
omor asupra sa, a murit otrăvit prin mâncare pe 1 ianuarie 1971. Prin
credinţa, dragostea şi milostenia pe care a acordat-o celor aflaţi în
necazuri, el a fost un exemplu viu de vieţuire, câştigând dragoste şi lăsând
o amintire de neuitat în inimile oamenilor.
După moarte, corpul său s-a păstrat intact până la deshumarea ce a
avut loc cu 30 de ani mai târziu. Pe data de 23 aprilie 2002, în Lavra
Pecerska, a avut loc o şedinţă a Sfântului Sinod, în care au fost analizate
viaţa, faptele şi minunile părintelui Amfilohie de la Poceaev (Golavatiuc).
Decizia a fost ca acesta să fie trecut în rândul sfinţilor, iar rămăşiţele sale
pământeşti să fie cinstite ca sfinte moaşte. Ziua prăznuirii Sfântului
Amfilohie este pe data de 12 mai. Proclamarea oficială a avut loc pe data
de 12 mai 2002.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne

mântuieşte pe noi. Amin.

316
 Ziua a treisprezecea

În această lună, în
ziua a treisprezecea,
pomenirea Sfintei
Muceniţe Glicheria şi a
Sfântului Mucenic Lao-
dichie, păzitorul temni-ţei
În anul dintâi al domniei
lui Antonin, păgânul împărat
al Romei, stăpânea în Grecia
cea din Europa, ighemonul
Sabin. Creştinii, care vieţuiau
în Traianopol, cetatea Traciei,
se adunau în toate zilele într-o
casă mică de rugăciuni şi acolo
se rugau lui Dumnezeu, cerând
cu multă durere de inimă
pacea şi înmulţirea Bisericii.
Căci atunci erau puţini cei ce
se temeau de Dumnezeu şi,
acei care erau, se primejduiau
de izgonire. Împăratul
Antonin, ţinându-se de
rătăcirea elinească, aducea
jertfe necuraţilor idoli şi, pentru aceasta, a trimis pretutindeni porunca sa
cea fărădelege, ca cei care nu se închină idolilor, să fie ucişi.
Ajungând acea poruncă în Tracia, Sabin ighemonul a mers cu ea şi în
Traianopoli, arătând-o poporului; şi a hotărât o zi în care să săvârşească
prăznuirea marelui zeu Die, care se chema lampadoforia, adică purtare de
lumină. Acea prăznuire era să fie după trei zile de la venirea ighemonului
în acea cetate.
În cetatea aceea era o fecioară de neam bun, anume Glicheria, fiica
lui Macarie, care mai înainte fusese antipat la Roma. Ea, plecând de la
Roma cu părinţii săi în părţile acelea, a rămas orfană. Crezând ea în
Hristos şi, alăturându-se creştinilor, umbla cu dânşii în toate zilele în casa
de rugăciuni şi se ruga lui Hristos Dumnezeu şi Preacuratei Fecioare
Maria, către care şi-a câştigat deosebită dragoste, după Hristos Fiul lui
Dumnezeu şi, sârguindu-se să urmeze fecioriei celei curate, şi-a logodit
fecioria sa Domnului său. Iar către creştini grăia: "Fraţilor, surorilor,
părinţilor şi toate câte îmi sunteţi mie în loc de maică, luaţi aminte cu
dinadinsul al cărui Împărat avem chipul, şi cu care semn suntem
317
însemnaţi pe frunte! Deci, să ne sârguim să păzim poruncile Lui, ca de la
acest Împărat veşnic să câştigăm mântuire, păzind fără de prihană
însemnarea cea luată a creştinătăţii". Credincioşii ziceau către dânsa:
"Toţi dorim să ne punem sufletele pentru Domnul nostru!" Iar ea iarăşi
grăia către dânşii: "Deci, zic vouă, rugaţi-vă lui Dumnezeu pentru mine, ca
să mă întărească şi pe mine împreună cu voi şi să mă învrednicească părţii
celor ce I-au plăcut Lui prin nevoinţa pătimirii şi să mă numesc în ceata
mireselor Sale celor neîntinate, în cămara Sa cea preacurată şi cerească".
Iar credincioşii se rugau pentru dânsa.
După trei zile, sosind praznicul cel hotărât, toţi cetăţenii, cu
lumânări aprinse, alergau la capiştea lui Die. Atunci, fericita fecioară
Glicheria, aprinzându-şi cu râvnă inima sa după Domnul Dumnezeul său
şi însemnându-şi fruntea cu semnul Sfintei Cruci, a mers cu osârdie la
aceeaşi capişte şi, stând în mijloc, a zis către ighemon: "Luminate
ighemoane, iată jertfele celor ce vor să se aducă adevăratului Dumnezeu;
eu fac începutul, pentru că sunt mai întâi cu neamul cel mare, decât toţi
cei ce locuiesc în cetatea aceasta, deoarece sunt născută din tată
prealuminat, care mai înainte a fost antipat în cetatea cea mare a Romei;
deci, mie mi se cade mai întâi să aduc jertfă lui Dumnezeu".
Ighemonul a zis către dânsa: "Dar unde este făclia ta, cu care vei
începe aprinderea jertfelor?" Sfânta Glicheria a zis: "Pe frunte am făclia
mea cea scrisă, care, fiind nestinsă, luminează adevărata noastră jertfă
care se aduce lui Dumnezeu". Iar ighemonul, neînţelegând cele grăite de
dânsa, a zis: "Apropie-te şi jertfeşte tu întâi". Zis-a sfânta: "Dumnezeu cel
veşnic nu are trebuinţă de făcliile cele ce scot fum. Deci, porunceşte să se
stingă toate făcliile, ca să înceteze fumul ce iese din ele şi atunci veţi vedea
jertfa mea cea fără de prihană, pe care voiesc s-o aduc Dumnezeului meu".
Atunci ighemonul a poruncit să stingă făcliile. Sfânta Glicheria, stând la
un loc înalt, ca să se poată vedea de popor, şi-a descoperit fruntea şi a
arătat scris pe dânsa semnul Crucii lui Hristos şi a zis către toţi cei ce
priveau spre dânsa: "Vedeţi oare făclia cea prealuminoasă pe fruntea
mea?"
Apoi, ridicându-şi ochii şi înălţându-şi mâinile către cer, a zis:
"Dumnezeule Atotputernic, Cel ce Te slăveşti de robii Tăi pentru crucea
Ta, Cel ce Te-ai arătat cuvioşilor Tăi tineri în cuptorul Babilonului şi i-ai
izbăvit pe ei din foc, Cel ce ai astupat gurile leilor şi ai stricat pe Baal, Cel
ce ai omorât pe balaurul acela şi ai sfărâmat chipul cel drăcesc în câmpul
Deira, Iisuse Hristoase, Preacuratule Mieluşel al lui Dumnezeu, vino,
rogu-mă, şi ajută mie, smeritei roabei Tale, şi sfărâmă pe idolul acesta
făcut de mână omenească, şi risipeşte aceste jertfe diavoleşti necurate şi
deşarte.

318
 Sfânta, rugându-se astfel lui Dumnezeu, s-a făcut deodată un tunet
înfricoşat şi a căzut la pământ idolul lui Die, sfărâmându-se în mii de
bucăţi, pentru că era făcut din piatră. Iar ighemonul şi popii cei păgâneşti,
văzând acest lucru, s-au aprins de mânie şi au poruncit poporului s-o
omoare cu pietre; deci, aruncând ei cu pietre spre dânsa, acelea nu se
atingeau de ea, ci cădeau împrejurul ei, făcându-se o grămadă mare, ca şi
cum acele pietre ar fi fost aşezate cu mâna. Iar păgânii, necunoscând
puterea lui Dumnezeu, numeau pe sfânta "fermecătoare"; iar ea le zicea:
"Puterea lui Hristos, Care lucrează în mine, mustră rătăcirea voastră, iar
ajutorul Lui risipeşte muncile care le aduceţi asupra mea".
Atunci ighemonul a poruncit ca, legând-o, să o ducă în temniţă şi
acolo să o străjuiască până a doua zi, zicând către străjeri: "Păziţi-o, ca să
nu scape cu vrăjile sale, că apoi va zice că Dumnezeul ei a izbăvit-o, şi
astfel va înşela pe mulţi". Iar sfânta a zis către dânsul: "Nebunule, orbitule
şi păgânule, oare nu cunoşti că sunt legată cu poruncile lui Dumnezeu şi
pironită cu legea Lui? Deci, nu pot ca să mă dezleg de nevoinţa cea
pătimitoare, întru care am poftit să intru de bunăvoie pentru Hristos
Mântuitorul meu". Acestea zicându-le, s-a dus în temniţă.
Pe când Sfânta Glicheria şedea în temniţă, a venit la dânsa Filocrat,
preotul lui Dumnezeu, cercetând pe cea legată pentru Hristos. Iar sfânta a
grăit către dânsul: "Părinte, însemnează-mă cu semnul Sfintei Cruci şi cu
aceea, ungându-mă ca şi cu o ungere, să mă înfrumuseţezi pe mine lui
Dumnezeu şi Împăratului, Căruia te-ai făcut ostaş, să mă faci pe mine
plăcută ca, îngrădindu-mă şi întărindu-mă cu însemnarea Lui, să biruiesc
răutatea diavolului". Atunci preotul, însemnând-o cu Sfânta Cruce, i-a zis:
"Însemnarea lui Hristos să-ţi ajute la scopul tău şi Însuşi Hristos să-ţi fie
ţie mire duhovnicesc, ungându-te pe tine cu darul Său, ca să-ţi dobândeşti
dorinţa". Filocrat, întărind-o pe ea întru Domnul şi dându-i pace, s-a dus.
A doua zi, ighemonul Sabin a mers la curtea împărătească, unde voia
să muncească pe Sfânta Glicheria şi, punând-o înaintea judecăţii, a zis
către dânsa: "Glicherio, te-ai plecat să aduci jertfă marelui zeu Die, căruia
i se închină şi împăratul cu jertfe?" Răspuns-a sfânta: "Cum să mă închin
sau să îi aduc jertfă aceluia, care, căzând, s-a sfărâmat şi s-a risipit în
multe bucăţi, neputând singur lui să-şi ajute? Eu ştiu pe Unul Dumnezeu,
Care vieţuieşte în ceruri şi îmi ajută să risipesc puterea voastră cea
păgânească. Aceluia se cuvine să-I aduc jertfă, să mă închin şi să-I plac".
Iar ighemonul a grăit iarăşi: "Jertfeşte, până nu încep a te munci".
Răspuns-a muceniţa: "Dumnezeul meu mă va munci pe mine, dacă te voi
asculta pe tine". Zis-a ighemonul: "Atunci doreşti să mori?" Răspuns-a
muceniţa: "Eu mă sârguiesc, ca prin durerile cele trupeşti, să-mi
tămăduiesc rănile cele sufleteşti".

319
 Atunci ighemonul a poruncit să o spânzure cu părul de un lemn de
muncă şi cu unghii de fier să-i strujească trupul ei, până ce va muri. Deci,
fiind spânzurată şi strujită, nu simţea dureri în trupul său din muncile
cele ce i se făceau ei, zicând către muncitor: "Păgânule, plinule de toată
răutatea şi slujitor al diavolului, nimic nu-mi sunt mie muncile acestea!
Eu nu le simt, fiindcă am pe Iisus Hristos, Cel ce-mi ajută mie; deci,
găseşte alte munci mai mari, deoarece acestea nu sunt nimic". Aşa grăind
sfânta, slujitorii cei ce o munceau au încetat; iar ighemonul, văzând pe
muceniţă că biruieşte muncile, a poruncit să o pogoare de la muncire şi
să-i sfărâme faţa ei. Atunci sfânta a zis: "Lumina şi întărirea mea este
Hristos Dumnezeu, Cel ce întăreşte cu darul Său gândurile roabei Sale".
Apoi, privind spre cer, a grăit: "Stăpâne, pe Tine Te rog, luminează-
mi faţa mea şi mă fă vitează spre pătimirea loviturilor, întăreşte-mă,
Doamne, întru pătimirea cea pentru Tine; pentru că Tu eşti Dumnezeul
Cel ce îmbogăţeşti cu vistieriile Sfântului Tău Duh pe cei ce mărturisesc
fără de frică preasfânt numele Tău înaintea muncitorilor; Tu eşti Cel ce
ajuţi tuturor sfinţilor Tăi, celor ce Îţi plac Ţie pe pământ, cu a căror
povăţuire şi eu te-am cunoscut pe Tine, Dumnezeul meu, şi Te-am iubit
pe Tine, Ziditorul meu, ascultă-mă acum pe mine roaba Ta, care mă
sârguiesc pentru numele Tău, ca să scap din cursele diavolului şi din gura
balaurului". Astfel grăind sfânta către Dumnezeu, muncitorii o băteau
peste faţa ei; dar îndată a stat lângă dânsa îngerul Domnului şi a îngrozit
pe cei ce o munceau, încât au căzut ca nişte morţi.
Deci, ighemonul, nevăzând pe îngerul care i s-a arătat ei, a grăit către
dânsa: "Spune, Glicherio, pentru ce nu te supui poruncii împărăteşti?"
Sfânta răspunse: "A cărui poruncă să ascult?" Ighemonul zise: "Porunca
singurului stăpânitor al Romei, care a poruncit să păzim această
părintească şi veche lege şi să ne închinăm zeilor". Grăit-a sfânta: "Eu
ascult pe Dumnezeul cel Atotputernic, legii Lui mă supun şi o păzesc, şi pe
mine singură mă aduc jertfă, precum odată Avraam a adus jertfă pe fiul
său, Isaac; şi pentru aceasta, bine a plăcut adevăratului Dumnezeu şi a
luat de la Dânsul binecuvântare, ca să fie tată a multe neamuri".
Ighemonul zise: "Fă ceea ce-ţi poruncesc, ca să nu mori, ca o femeie
amăgită, de o moarte rea!" Muceniţa răspunse: "Hristos, începătorul
nevoinţei noastre - în nevoinţa cea duhovnicească - întăreşte nu numai pe
bărbaţi, dar şi pe femeile cele ce se oştesc asupra tatălui tău, diavolul, şi le
încununează luminos".
Atunci ighemonul a poruncit să o ducă în temniţă pe sfânta muceniţă
şi s-o chinuiască mai multe zile cu foamea şi cu setea. Deci, sfânta a mers
în temniţă, bucurându-se, şi, intrând înăuntru, înălţa laude lui Dumnezeu
şi-L slăvea, grăind: "Bine eşti cuvântat, Doamne Dumnezeul părinţilor
noştri, Cel ce Te cunoşti de sfinţii Tăi, care păzesc poruncile Tale; Cel ce
320
Te-ai arătat Sfântului Petru când ieşea din Roma şi ai ruşinat pe vrăjitorul
Simon, potrivnicul lui; Cel ce ai ajutat marelui David şi pe Goliat l-ai
surpat sub picioarele lui; Tu, preacinstite şi preacurate Dumnezeule, auzi-
mă pe mine, vino în ajutor roabei Tale, izbăveşte-mă de meşteşugul
vrăjmaşului şi din amăgirea ighemonului cel preapăgân".
Trecând trei zile, ighemonul a zis tribunului: "Ia inelul meu şi să te
duci să pecetluieşti temniţa în care se păzeşte fermecătoarea aceea".
Tribunul, ducându-se, a pecetluit uşa şi a poruncit să fie strajă tare
împrejurul temniţei, ca să nu dea cineva hrană sau băutură celei ce şedea
înăuntru. Iar îngerii lui Dumnezeu aduceau Sfintei Muceniţe Glicheria,
hrană neştiută şi băutură nespusă şi întăreau pe mireasa lui Hristos.
După câteva zile, ighemonul, având să se ducă în cetatea Eracliei, a
venit la temniţă să vadă pe muceniţă, ca s-o ducă după el. Dar, văzând
pecetea întreagă i se părea că a murit de foame şi de sete, că de atunci
trecuseră multe zile. Deci, deschizând uşa, a văzut-o dezlegată din
legături, având înaintea sa un blid, în care era pâine curată, lapte şi apă
într-un pahar. Deci, s-a mirat de aceea, pentru că ticălosul n-a înţeles că
Dumnezeu hrănea pe roaba Sa. Atunci a poruncit s-o scoată şi s-o ducă
după el în Eraclea. Iar ea înălţa mulţumiri lui Dumnezeu, grăind:
"Stăpâne Dumnezeule, Cel ce ne înveţi pe noi cunoştinţa adevărului şi
porţi grijă de poporul Tău; Cel ce ai trimis lui Daniil hrană în groapă şi lui
Ilie la pârâu i-ai gătit ospăţ; Cel ce întorci pe cei rătăciţi şi luminezi pe cei
orbi, îţi mulţumesc că m-ai pomenit şi pe mine, smerita roaba Ta, şi m-ai
hrănit în vreme de foamete din nelipsitele Tale vistierii cu îndurată mâna
Ta".
Sfânta, mulţumind astfel lui Dumnezeu, a fost dusă la Eraclea.
Ighemonul, ajungând mai înainte acolo, aducea jertfă în capiştea lui Die;
iar creştinii care erau în cetate, auzind de sfânta muceniţă a lui Hristos,
Glicheria, cum a pătimit în Traianopoli şi că o aduce în cetatea lor, au ieşit
în întâmpinarea ei afară din cetate, ca la trei stadii, cu episcopul lor,
cinstitul Dometie şi, văzând-o, i-au fericit pătimirile ei pentru Hristos. Iar
episcopul a făcut pentru dânsa rugăciune către Dumnezeu, zicând:
"Hristoase, lumina cea nestinsă, luminătorule al celor ce sunt în întuneric
şi povăţuitorule al celor rătăciţi, Cel ce ai trecut pe Moise prin mare la
uscat şi pe Faraon l-ai înecat, pe Tine Te rugăm ca să fii povăţuitor acestei
roabe a Ta întru mărturisirea preasfântului Tău nume". Deci, sfânta a fost
dusă în cetate şi păzită în legături.
A doua zi, ighemonul a socotit s-o ardă cu foc, dacă nu va jertfi
idolilor; deci, punând-o de faţă la judecată, i-a zis: "Te-ai socotit oare,
Glicherio, ca să aduci jertfă zeilor?" Sfânta răspunse: "În legea cea dată
mie de adevăratul Dumnezeu, este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul
Dumnezeul Tău şi să fie cuvântul vostru: ce este adevărat, adevărat şi ce
321
este nu, nu. Acum ţi-am spus că m-am unit cu Hristos al meu şi m-am
lepădat de diavolul, căruia tu îi slujeşti; şi, fiind unită cu Hristos, cum voi
putea vreodată să mă despart de Dânsul şi în locul vieţii să-mi aleg
moartea? Tu fă ceea ce voieşti, iar eu defăimez toate cele deşarte, ca să
câştig bunătăţile cele cereşti". Atunci ighemonul a poruncit s-o arunce în
cuptorul cel ars. Deci, cuptorul fiind ars, sfânta fecioară s-a îngrădit cu
semnul Sfintei Cruci şi a zis: "Doamne, Dumnezeule Atotputernice, Te
binecuvintez pe Tine şi preamăresc numele Tău cel sfânt, că ai dăruit
această zi de acum şi ceasul acesta roabei Tale întru veselie veşnică.
Scriind mărturisirea mea înaintea îngerilor şi a oamenilor, rogu-mă,
împlineşte dorinţa sufletului meu şi arată acestui păgân şi spurcat
ighemon, că Tu eşti ajutătorul meu".
Grăind astfel sfânta, a aruncat-o în cuptor şi îndată s-a pogorât rouă
din cer şi a stins văpaia focului; iar sfânta stătea în cuptor ca o curată
mieluşea, cântând cuvintele acestea: "Sfânt eşti Dumnezeule, Cel ce prin
dumnezeirea Ta ai trimis ajutor din cer smeritei roabei Tale, ca să
cunoască toţi că toate se supun Ţie şi cu voia Ta îşi pierde puterea văpaia
focului acesta". Apoi a ieşit din cuptor, neavând nici o vătămare. Dar,
ighemonul, socotind acea nevătămare de foc putere vrăjitorească, a
poruncit să-i jupoaie pielea de pe cap. Deci, pe când slujitorii făceau acest
lucru, sfânta muceniţă striga către Dumnezeu, zicând: "Doamne,
Dumnezeul meu, Cel ce răsari lumină şi binevoieşti a lumina dreptatea
prin mucenicia aceasta, arată aceasta spurcatului ighemon Sabin, că tot
cel ce îşi pune nădejdea spre Tine nu se teme de munci, ci doreşte altele
mai mari, ca să primească de la Tine cunună luminoasă pentru
mărturisire. Te laud pe Tine, căci cu pielea luată de pe faţa mea, ai
descoperit toate cele ce sunt în mine, ca, fiind luminată prin lumina Ta, să
pot zice: Descoperă ochii mei şi voi cunoaşte minunile din legea Ta!"
Ighemonul, socotind că acele cuvinte ale ei şi răbdarea cea
bărbătească sunt spre batjocura lui, a poruncit să ducă pe muceniţă în
temniţă şi, legând-o de mâini şi de picioare, s-o pună goală pe o piatră
ascuţită. Dar, îngerul Domnului, venind la miezul nopţii, a luminat
temniţa şi a dezlegat pe sfânta din legături; iar pielea cea jupuită a
tămăduit-o şi a făcut-o la loc pe capul ei, încât nu era nici o urmă de rană,
ci toată era întreagă, sănătoasă, luminoasă şi frumoasă la faţă.
A doua zi, ighemonul a poruncit să aducă pe Sfânta Muceniţă
Glicheria iarăşi la cercetare. Deci, păzitorul temniţei, cel cu numele
Laodichie, deschizând temniţa şi intrând, a văzut pe sfânta dezlegată din
legături şi sănătoasă, şi nu a cunoscut că este Glicheria; pentru aceasta
voia să se omoare, părându-i-se că ea a scăpat, fiindcă se temea de
cumplitele munci ale ighemonului. Iar sfânta a zis către el: "Laodichie, să
nu-ţi faci nici un rău, eu sunt Glicheria!"
322
 Înfricoşându-se el, a zis: "Miluieşte-mă pe mine, ca să nu mor de
spaimă; cred în Dumnezeul Cel ce îţi ajută ţie!" Atunci sfânta a zis: "Vino
în urma lui Hristos şi te vei mântui". Scoţând-o el din temniţă, s-a legat cu
legăturile ei şi astfel mergea la ighemon în urma ei. Văzând ighemonul
acel lucru, a zis: "De ce ai făcut aceasta, Laodichie? Unde este cea legată,
care ţi s-a încredinţat ţie?" Laodichie a zis: "Iată, aceasta este, care stă de
faţă la judecata ta, şi care în noaptea trecută strălucind cu dumnezeiasca
lumină şi-a luat frumuseţea feţei cea dintâi, fiind tămăduită cu mâna
sfântului înger cel trimis de Dumnezeu la dânsa, care a dezlegat-o din
legături şi cu care şi eu m-am legat. Deci, văzând minunile lui Dumnezeu,
am crezut şi eu în El şi voiesc să fiu părtaş acestei morţi".
Ighemonul, umplându-se de mânie, a zis: "Să se taie ticălosul acesta
şi vom vedea de va veni Hristos să-i ajute!" Iar când Laodichie era să fie
tăiat pentru Hristos, şi-a ridicat ochii în sus şi a strigat: "Dumnezeul
creştinilor, numără-mă şi pe mine în împărăţia Ta, cu roaba Ta Glicheria".
Iar Sfânta Glicheria se ruga lui Dumnezeu pentru dânsul, zicând: "Tatăl
Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce ai dezlegat durerile morţii şi ai
eliberat pe omul cel robit din legăturile iadului, eliberează şi pe robul Tău
Laodichie din stăpânirea diavolească şi-i dă lui, ca întru mărturisirea Ta,
să se săvârşească şi primeşte sufletul lui în pace!" Laodichie, auzind
acestea, a zis "Amin". După aceasta i-au tăiat capul cu toporul; iar trupul
lui, luându-l creştinii, l-au îngropat cu cinste.
Apoi ighemonul a zis către Sfânta Muceniţă Glicheria: "Ştim pe tatăl
tău, că a fost de neam bun; iar cine îţi ajută ţie nu ştim, tu singură să ne
spui nouă". Răspuns-a sfânta: "Mie îmi ajută Hristos, Mântuitorul lumii şi
Dumnezeu a toată mângâierea, Cel ce mi-a trimis mâncare în temniţă, m-
a dezlegat din legături şi mi-a înnoit frumuseţea cea pierdută a feţei
mele". Atunci ighemonul a poruncit să o dea fiarelor spre mâncare. Deci,
sfânta mergea cu veselie spre acele fiare ca spre un ospăţ şi a stat la locul
de unde ies fiarele. O leoaică mare, răcnind şi venind, s-a aplecat la
picioarele sfintei, lingându-i gleznele. Deci, sfânta, ridicându-şi ochii spre
cer, a zis: "Mulţumescu-ţi Ţie, Dumnezeule Atotputernic, Dumnezeul
părinţilor, Dumnezeul milostivirii, Cel ce ai îmblânzit mânia de fiară spre
arătarea dumnezeieştii Tale puteri şi toate cele cumplite mi le-ai prefăcut
mie uşurare, ascultă-mă, Dumnezeule, şi răsplăteşte acestui rău ighemon
după vrednicia lui; iar pe mine nu mă lipsi de cununa darului Tău, cu
sfinţii Tăi".
Rugându-se sfânta aşa, s-a auzit un glas din cer, zicând către dânsa:
"Am auzit rugăciunea ta, vino la Mine cu pace, că uşile Împărăţiei Cerului
s-au deschis ţie". Apoi a venit spre sfânta altă leoaică, care, apropiindu-se,
a muşcat-o, însă nu i-a făcut nici o rană, şi nici un semn pe trupul ei.
Astfel şi-a dat muceniţa sfântul său suflet în mâinile lui Dumnezeu; iar
323
fiarele au intrat în culcuşul lor. Iar asupra ighemonului, chiar în acel ceas,
a venit o boală cumplită, şi cu osteneala apei s-a umplut şi foarte s-a
umflat şi a murit pe stradă, neajungând la casa sa.
Mergând episcopul Dometie, a luat trupul cel mult pătimitor al
Sfintei Muceniţe Glicheria, l-a îngropat cu cinste la un loc frumos din
Tracia, aproape de cetatea Eracliei, şi după aceea a izvorât mir tămăduitor
din cinstitele ei moaşte, care vindeca toate bolile, întru slava Tatălui, a
Fiului şi a Sfântului Duh, a unuia Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi
păcătoşii să-I fie Lui cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi,

pomenirea Sfântului
Mucenic Alexandru
Romanul
Pe vremea păgânului
împărat Maximian, era
prigoană mare asupra
creştinilor prin toate părţile
stăpânirii Romei. Un sutaş
oarecare, slujitor înflăcărat al
diavolilor, din porunca
împăratului, a zidit afară din
cetatea Romei, mai departe de
o stadie, o capişte necuratului
lor zeu Die. Împăratul a dat
poruncă, ca să silească pe
creştini să aducă jertfe zeilor,
poruncind ca toţi să se adune la
înnoirea capiştei zeului Die.
Crainicii strigau din trâmbiţe
prin cetatea Romei şi ziceau:
"Ascultaţi, prietenii zeilor, se
cade ca voi de dimineaţă, să vă
adunaţi cu împăratul în capiştea cea nouă a lui Die.
Auzind poporul glasul trâmbiţei crainicilor, se gătea pentru a doua
zi. De dimineaţă mulţi din cei ce făceau neguţătorie, au mers la capiştea
cea nouă a lui Die cu mărfurile lor, pe de o parte pentru închinăciune, iar
pe de alta, pentru vânzarea mărfurilor lor. Un bărbat foarte bogat, cu
numele Tiberian şi cu dregătoria tribun, având mulţi ostaşi sub mâna sa,
încredinţaţi lui de Felix voievodul, chemându-i, le-a zis: "Ascultaţi,
fraţilor! Ştiţi porunca împăratului, că astăzi se cade nouă tuturor să fim cu
324
împăratul în capiştea zeului Die; deci, să fiţi gata". Grăindu-le acestea, li
s-a făcut înştiinţare, că împăratul a venit la capişte; şi toţi se sârguiau să
alerge acolo, ca să fie de faţă la împărat. Unul din acei ostaşi cu numele
Alexandru, care din copilăria sa învăţase buna credinţă cea creştinească şi
se temea de Dumnezeu, a răspuns tribunului: "De ai fi zis, să mergem şi să
ne închinăm adevăratului Dumnezeu, Care este în cer, bine ai fi zis; iar
aceia pe care voi îi numiţi zei, nu sunt zei, ci diavoli". Zis-a Tiberian: "Nu
tuturor avem să le aducem jertfe, ci numai lui Die, deşi sunt mulţi zeii pe
care îi cinstim noi şi împăratul".
La acestea a răspuns fericitul Alexandru: "Pe unul Die l-au numit
zeu, dar el este asemenea ca şi ceilalţi diavoli înşelători care trag pe
închinătorii lor la pierzare şi-i amăgesc spre lucrurile cele fărădelege şi
spurcate, cu care se spurcă chiar zeii voştri, precum povestiţi şi voi de ei;
pentru că uneori pofteau femeie şi, găsind-o, o înşelau, o sileau şi o
necinsteau, spurcând nu numai pământul, ci şi marea şi văzduhul.
Cine a văzut sau a auzit vreodată ca un dumnezeu să zacă în fapte
desfrânate? Dumnezeul nostru este nevăzut de ochii cei trupeşti şi
cunoscut numai cu singura credinţă, El este Preacurat, Atotputernic,
Ziditorul cerului şi al pământului, Căruia nu-i trebuie nişte jertfe ca
acestea, pe care voi le aduceţi nenumăraţilor voştri diavoli, ci îi trebuie
jertfe curate şi fără de sânge".
Tiberian, auzind acestea, a zis: "Încetează cu nebunia ta, Alexandre,
şi nu huli pe zeii noştri făcători de bine, ca să nu audă cândva împăratul şi
să se mânie asupra mea pentru tine, că îngădui între ostaşii mei pe un
hulitor de zei ca acesta". Acestea zicând Tiberian, a alergat la împăratul,
iar Alexandru s-a dus la casa sa.
Sosind vremea jertfelor, împăratul aducea necurata jertfă în capiştea
cea nouă a urâtului zeu Die; iar Tiberian, aducând aminte împăratului de
Alexandru, ostaşul său, că nu ascultă porunca împărătească, ci ocărăşte şi
huleşte pe zei, îndată împăratul a poruncit să trimită după el şi să-l aducă
înaintea sa legat cu lanţuri de fier. Atunci era ceasul al şaselea din zi şi
Sfântul Alexandru se odihnea în casă pe patul său, când i s-a arătat
îngerul Domnului în vis, zicându-i: "Îmbărbătează-te şi te întăreşte,
Alexandre, căci multe ai să pătimeşti pentru numele lui Iisus Hristos, Cel
răstignit. S-au pregătit multe munci pentru tine; deci, iată, vin după tine
ostaşii împăratului, dar nu te teme de ei, nici să se înfricoşeze inima ta,
pentru că eu sunt trimis spre ajutorul tău; scoală-te şi te roagă
Dumnezeului tău; iar eu voi fi cu tine, până ce-ţi vei săvârşi alergarea".
Sculându-se sfântul din somn, a început a cânta psalmul lui David:
Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul
Dumnezeului cerului se va sălăşlui. Va zice Domnului: Sprijinitorul meu
eşti şi scăparea mea, Dumnezeul meu, şi voi nădăjdui spre Dânsul..., şi
325
cealaltă parte a acelui psalm, până la sfârşit. Apoi, ieşind din casă, a
întâmpinat pe ostaşii care veniseră la el şi care i-au fost tovarăşi în oaste.
Aceia, văzând pe Sfântul Alexandru, au căzut la pământ de frică; pentru că
faţa lui s-a arătat ca fulgerul. Şi le-a zis sfântul: "Sculaţi-vă, fraţilor! De ce
v-aţi înspăimântat?" Ostaşii au răspuns: "Te vedem înconjurat de puterea
lui Dumnezeu şi de frică am căzut". Sfântul le-a zis: "Ascultaţi, fraţilor!
Dumnezeul Cel ceresc a cercetat pe robul Său; iar voi nu vă temeţi, ci
faceţi porunca voastră, pentru că sunteţi trimişi să mă prindeţi şi să mă
duceţi legat la împărat". Ostaşii i-au răspuns: "Noi ne-am sfătuit ca să nu-
ţi spunem nimic, dar tu de unde te-ai înştiinţat că suntem trimişi după
tine?" Sfântul a zis: "Nu se cade să vorbesc mult cu voi, de vreme ce mă
sârguiesc spre nevoinţa care îmi este înainte pregătită de Împăratul;
pentru că am să fiu dus de la Roma până în Bizanţ".
Acestea zicând, şi-a plecat genunchii şi s-a rugat, zicând: "Doamne
Iisuse Hristoase, Dumnezeul părinţilor noştri, Cel lăudat şi binecuvântat
în veci, mă rog Ţie, Stăpâne, nu mă despărţi de ceata drepţilor Tăi, nici
mă lepăda pe mine, care vin la Tine, de vreme ce numele Tău cel sfânt şi
înfricoşat, mi l-ai făcut cunoscut, şi Tu eşti ajutătorul şi sprijinitorul meu!
Trimite, Doamne, pe îngerul Tău, ca să-mi ajute şi să-mi îndrepteze limba
spre a grăi înaintea muncitorilor". Iar după ce sfântul şi-a sfârşit
rugăciunea sa, ostaşii, apucându-l, l-au legat cu lanţuri de fier şi l-au dus
la împăratul Maximian.
Atunci Pimenia, maica sfântului, nu ştia că fiul ei, Alexandru, este
luat spre cercetare. Sfântul Alexandru era mare la trup, înalt la statură,
frumos la faţă şi tânăr de optsprezece ani. Iar când l-au pus înaintea
împăratului, acesta i-a zis: "Nebunule, tu defăimezi puterea mea şi nu te
supui mai marelui tău, nici n-ai venit împreună cu ostaşii tăi, ca să te
închini marelui meu zeu, Die?" Răspuns-a sfântul: "Eu mă închin
Dumnezeului meu, Care este în ceruri, şi lui Iisus Hristos, Fiul Lui Cel
Unul născut şi Sfântului Duh; iar pe alt Dumnezeu nu ştiu, nici nu
mărturisesc. Deci, nu mă întreba pe mine mai mult de alt Dumnezeu, că
nu mă înfricoşez de stăpânirea ta, nici nu mă tem de îngrozirile tale şi nici
de muncile cu care voi fi muncit".
Maximian, auzind aceasta, s-a mâniat şi a zis: "Ce poate să facă
Dumnezeul acela pe care tu îl mărturiseşti?" Sfântul a răspuns:
"Dumnezeul meu este nevăzut şi Atotputernic, şi nici un lucru nu este în
această lume, ca să nu fie cu putinţă Dumnezeului meu". Maximian a zis:
"Dar Dumnezeu este Cel ce a fost răstignit de oameni şi a murit pe
Cruce?" Sfântul a răspuns: "Taci, satano, că nu eşti vrednic să pomeneşti
cu gura ta cea spurcată, preacinstitul şi preasfântul nume al Domnului
meu Iisus Hristos, Care a răbdat de voie răstignirea şi moartea pentru noi.

326
O, nebunule, dacă zici că El a fost răstignit şi a murit, pentru ce nu auzi că
tot Acelaşi a înviat din morţi şi a dăruit multor celor morţi viaţa?"
Zis-a Maximian: "Cruţ tinereţile tale, căci te văd foarte tânăr".
Sfântul a răspuns: "Fie-ţi milă de tine însuţi şi te scoate din cursele
diavolului, că eu nu mă tem de munci, având ajutător pe Dumnezeu".
Maximian a zis: "Ţi-am spus că îmi este milă de tine; deci apropie-te şi
jertfeşte şi vei fi unul din cei ce sunt în palatul meu împărătesc, având cel
dintâi loc între ei". Sfântul a zis: "Cărui dumnezeu porunceşti să mă
închin?" Maximian a răspuns: "Închină-te marelui zeu Die şi adu-i jertfă".
Iar sfântul, ridicându-şi mâinile în sus, a început a se ruga, zicând:
"Doamne Iisuse Hristoase, nu mă lăsa pe mine smeritul robul Tău, ci
ajută-mi mie, păcătosul şi nevrednicul". Astfel rugându-se, îşi ridică ochii
spre cer şi a văzut cerurile deschise şi pe Fiul lui Dumnezeu şezând de-a
dreapta Tatălui; deci, s-a umplut de negrăită mângâiere duhovnicească. Şi
iarăşi a întrebat pe Maximian: "Cărui zeu voieşti să-i jertfesc? Maximian a
zis: "Jertfeşte marelui zeu Die". Sfântul a răspuns: "Oare nu ştii că acela
pe care voi îl numiţi dumnezeu, a fost om spurcat şi înşelat? Pentru că
odată, poftind pe o femeie şi robindu-se de dragostea ei, s-a prefăcut întru
asemănare de bou şi prin farmecele sale, pe acea ticăloasă femeie a
înşelat-o şi a necinstit-o!"
Maximian, auzind acestea, a râs şi a zis: "Aceasta arată puterea zeilor
noştri, că într-acel fel se arată oamenilor, precum singuri voiesc". Grăit-a
lui sfântul: "Ticălosule, lauzi necuratele lucruri ale acelora, căci singur te
asemeni lor cu necurăţiile. Nu cunoşti pe Dumnezeul Care ţi-a dăruit ţie
cinstea şi împărăţia?" Zis-a Maximian: "Zeii mei mi-au dăruit mie
împărăţia aceasta". Grăit-a sfântul: "Mă minunez de tine că, socotindu-te
a fi deştept, te-ai pierdut pe tine singur, de vreme ce crezi diavolilor şi
slujeşti idolilor celor muţi şi fără de suflet. Lăsând pe Dumnezeul Cel viu
şi fără de moarte, urmezi diavolului, tatălui tău; deci, întoarce-te de la
întuneric la lumină, ca să nu fii aruncat în focul gheenei în veci!"
Atunci Maximian, umplându-se de mânie, a dat tribunului Tiberian
putere asupra lui ca să-l muncească; şi nu numai asupra lui Alexandru, ci
şi asupra tuturor celor ce pomeneau numele lui Hristos. Pentru aceasta el
a trimis pe tribunul acela în Tracia, ca să izgonească pe creştinii de
pretutindeni şi să-i muncească. Deci a poruncit să ducă pe Alexandru
după sine până la Bizanţ. Sfântul Alexandru, auzind aceasta, a zis către
împărat: "Mulţumesc ţie de aceasta, o, tirane, că vrei să mă faci pe mine
slăvit prin multe ţări. Dumnezeul meu o să mă învrednicească pe mine, ca
prin toate marginile pământului pentru numele Lui Cel Preasfânt, să rabd
toate durerile şi pătimirile". Atunci Maximian a poruncit să ia pe sfânt din
faţa lui; iar tribunul Tiberian l-a luat pe el întru a sa stăpânire. A doua zi a
poruncit să-l dezbrace şi să-l spânzure pe un lemn de muncire şi cu unghii
327
de fier să-i strujească tot trupul lui. Astfel strujindu-se, mucenicul n-a
scos nici un glas de durere, ci numai ochii ridicându-şi către cer,
mulţumea lui Dumnezeu. După aceea, luându-l de la muncire, l-a legat cu
lanţuri grele şi l-a dat ostaşilor să-l ducă în Tracia.
Sfântul, fiind dus legat, îngerul Domnului s-a arătat Pimeniei, maicii
lui, în vedenia visului, zicându-i: "Scoală-te degrabă şi găteşte pe robii tăi
şi dobitoacele şi urmează fiului tău cel dus în Tracia spre muncire, pentru
mărturisirea lui Iisus Hristos, ca după sfârşitul aceluia, să îngropi trupul
lui". Fericita Pimenia, deşteptându-se, nu s-a mâhnit pentru fiul ei, ci mai
ales s-a umplut de bucurie şi de veselie. Deci, sculându-se îndată şi gătind
toate cele de cale, s-a dus cu sârguinţă pe calea aceea întru care era dus
fiul ei şi l-a ajuns în cetatea Catargin. Intrând acolo, a văzut pe sfântul
înaintea poporului, judecându-se de Tiberian, cercându-se şi muncindu-
se, iar ea, de mare bucurie, a strigat cu glas tare către iubitul său fiu,
zicând: "Fiul meu, Dumnezeul cel de sus şi păstorul cel bun, să-ţi ajute
ţie". Dar, Tiberian, auzind glasul, îl întreba: "Al cui este glasul acela?" Şi
nimeni n-a înţeles de unde vine glasul acela, de vreme ce stătea mult
popor împrejur. Zis-a Tiberian către mucenic: "Ticălosule, jertfeşte
zeilor". Iar sfântul a răspuns: "Eu jertfesc lui Dumnezeu jertfă de laudă".
Zis-a muncitorul: "Oare n-ai grăit că Dumnezeul vostru nu are trebuinţă
de jertfă?"
Răspuns-a sfântul: "Nu are trebuinţă Dumnezeul meu de acel fel de
jertfe de care voi aduceţi idolilor voştri, ci are trebuinţă de jertfele
dreptăţii şi ale sfinţirii; pentru că Dumnezeu este drept şi sfânt!"
Atunci Tiberian a poruncit să-i ardă trupul cu făclii aprinse, zicând:
"Să vedem, va veni Dumnezeul lui ca să-l scoată pe el din mâinile mele?"
Deci, sfântul fiind ars, şi-a ridicat ochii către cer, zicând: "Slavă Ţie,
Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce ai trimis pe arhanghelul Tău Mihail, în
Babilon, şi pe cei trei tineri i-ai izbăvit din foc; izbăveşte-mă şi pe mine,
Doamne, din ceasul acesta al durerii şi ruşinează pe acest muncitor cu
puterea Ta, ca şi eu să grăiesc ca David: Trecut-am prin foc şi prin apă şi
ne-ai scos pe noi întru odihnă". Tiberian, auzind că focul nu se atinge de
mucenic, s-a ruşinat şi a poruncit ostaşilor să-l aducă legat pe drum
înaintea sa. Iar maica sa, văzând pe fiul ei ducându-se în faţa
muncitorului, a rugat pe ostaşi să-i dea voie, să se apropie de fiul ei, ca să
vorbească cu el, iar ei n-au oprit-o. Atunci sfântul mucenic, văzând pe
maica sa, i-a zis: "Bine ai venit aici, doamnă, maica mea! Urmează-mă
până la locul în care am să mă săvârşesc, precum mi-a arătat Domnul
meu". Iar unii din ostaşi grăiau: "Fericit eşti, Alexandre, că mare este
credinţa ta şi mare este Dumnezeul creştinilor! Iată cât de multe munci ai
suferit pentru Dânsul, şi nimic rău n-ai pătimit!" Acestea zicând, mergea
pe drum, după porunca lui Tiberian.
328
 Sosind el la un izvor ce era acolo lângă cale, a şezut să se odihnească,
şi ostaşii au început a ruga pe Sfântul Mucenic Alexandru să mănânce cu
dânşii, deoarece trecuseră patruzeci de zile de când sfântul nu gustase
nimic, nici pâine, nici apă. Însă el, având rugăciunea ca o hrană pentru
sine, şi-a plecat genunchii şi a început a cânta psalmul acesta: Ridicat-am
ochii mei la munţi, de unde va veni ajutorul meu. Ajutorul meu de la
Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul..., Doamne Iisuse Hristoase,
păzeşte-mă fără de prihană pe mine, mieluşelul Tău, ca să nu se bucure
vrăjmaşul meu de mine, că am cunoscut numele Tău. Nu mă ruşina pe
mine, Stăpâne, înaintea muncitorilor, ci trimite pe îngerul Tău şi dreapta
Ta, şi fii mie ajutător şi apărător".
Sfârşindu-şi el rugăciunea, i-a stat înainte îngerul Domnului,
zicându-i: "Nu te teme, Alexandre, că a auzit Domnul rugăciunea ta, şi eu
sunt trimis de Dânsul în ajutorul tău". Acestea zicând îngerul către sfânt,
ostaşii au auzit glasul cel grăit către mucenic, dar n-au văzut pe nimeni;
deci, s-au temut foarte mult şi de frică au căzut la pământ. Atunci fericitul
a zis către dânşii: "Ce aţi văzut, fraţilor, de v-aţi înspăimântat aşa de rău?"
Iar ei au zis: "Am auzit glasul Dumnezeului tău, grăind către tine şi frică
ne-a cuprins pe noi; de aceea am căzut!"
Pe când ostaşii grăiau acestea către Sfântul Alexandru, i-au ajuns pe
dânşii Tiberian, fiind însoţit de cei mai mari ai cetăţii, şi i-a întrebat cum
se numeşte locul acela. Iar ei i-au răspuns: "Numele locului acesta este loc
de judecată". Iar Tiberian a zis: "Atunci se cade ca pe dânsul să facem
judecată! Aduceţi înaintea mea pe creştinul Alexandru!" Stând de faţă
sfântul, Tiberian a zis către dânsul: "Oare tot în nebunia ta petreci şi nu
voieşti să te închini zeilor? Precum văd, inima ta este împietrită, dar mie
cu adevărat mi-e milă de tine şi de aceea voiesc să te întorci spre zei,
stăpânii lumii". Mucenicul îi răspunse: "Necuratule, orbitule cu mintea şi
fiu al diavolului, cel ce te-ai dat tatălui tău, satana, cum poţi să te
milostiveşti spre mine, deoarece tatălui tău, satana, nu-i este milă de
nimeni, ci pe toţi voieşte să-i tragă cu el în gheena focului şi să-i piardă".
Tiberian a zis: "O, răule! Aşa îmi răspunzi, ca unui deopotrivă cu
tine? Oare pentru aceea mă necinsteşti, că te cruţ? Nu ţi se cădea oare să
mă cinsteşti pentru bunătatea mea către tine, iar nu să mă ocărăşti cu
osândiri?" Sfântul răspunse: "Cu adevărat eşti asemenea tatălui tău,
satana, având inima împietrită ca o piatră vârtoasă. Nu socoteşti oare că
locul acesta se numeşte loc de judecată? Acest lucru arătat înştiinţează, că
degrabă te va ajunge judecata lui Dumnezeu, Cel ce are să judece viii şi
morţii şi să răsplătească fiecăruia după faptele lui. Atunci vei cunoaşte că
îţi grăiesc adevărul, pentru că te va judeca Dumnezeu, că judeci fără de
milă pe robul Lui. El vede cu câtă nedreptate şi cât de cumplit mă judeci;
dar să ştii că aceste munci îmi aduc slavă, iar ţie îţi gătesc mare pierzare".
329
 Tiberian, auzind acestea, s-a aprins de mânie şi a poruncit să
aştearnă pe pământ ciulini de fier şi să târască pe mucenic peste ei.
Sfântul, fiind astfel muncit, tăcea, nesimţind durerile. Deci, Tiberian,
cunoscând că Alexandru nu simte muncile, mai mult s-a iuţit şi a poruncit
la patru ostaşi să-l bată cu toiege dureroase. Iar mucenicul, fiind bătut, a
strigat către muncitor, zicând: "O, păgânule, oare de acest fel îţi sunt
muncile ce mi le faci? Adaugă altele şi mai cumplite, dacă ai; pentru că eu,
cu ajutorul lui Hristos, Dumnezeul meu, nu simt dureri în aceste munci".
Atunci Tiberian a zis: "Îţi voi zdrobi mădularele şi te voi arunca în foc,
cenuşa ta o voi vântura şi nici urmă de pomenirea ta nu voi lăsa pe
pământ; atunci voi vedea, dacă va veni Hristosul tău să te scoată din
mâinile mele".
Sfântul răspunse: "Hristosul meu te va pierde fără zăbavă, iar trupul
şi oasele tale vor fi risipite pe pământ. Că nu te vei mai întoarce la Roma şi
nu vei vedea faţa împăratului tău cel spurcat, deoarece Domnul va pierde
pomenirea ta de pe pământ, fiindcă nu L-ai cunoscut, ticălosule, nici ai
cinstit pe Cel ce ţi-a dat cinstea şi puterea aceasta. Că, de L-ai fi cunoscut,
ai fi putut petrece în cer; iar acum, lăsând pe Dumnezeul Cel viu, ai iubit
pe tatăl tău satana. Deci, te vei arunca cu dânsul în gheena focului, iar eu
voi lăuda totdeauna pe Stăpânul şi Mântuitorul meu Iisus Hristos, Care
mă va izbăvi din mâinile tale şi mă va învrednici în veci darului Său, întru
slava Lui".
Muncitorul, auzind unele ca acestea, şi-a schimbat faţa de mânie,
însă a poruncit să înceteze a-l munci pe sfânt. Deci, plecându-se ziua, a
voit să rămână acolo şi, cinând, s-a culcat. După ce a adormit, a văzut în
vedenia visului pe îngerul lui Dumnezeu înfricoşat, arătându-i-se cu sabia
scoasă şi zicându-i: "Păgânule, iată, am venit asupra ta, fiindcă munceşti
cumplit pe robul lui Dumnezeu, Alexandru! Deci să ştii că pot să te ucid
îndată cu sabia aceasta, dar te las până la o vreme; iar tu, sculându-te, să
te duci degrabă prin Iliric la Bizanţ, căci s-a apropiat sfârşitul robului lui
Dumnezeu, Alexandru".
Tiberian, deşteptându-se îndată cu spaimă, tremura de frică şi,
chemând pe cei ce erau cu dânsul, bărbaţi sfetnici ai săi, le-a spus
înfricoşătorul vis. Iar aceia i-au zis: "Şi noi am voit să-ţi spunem să nu
munceşti pe omul acela atât de cumplit şi cu nedreptate, dar n-am
îndrăznit. Am auzit că este mare Dumnezeul creştinilor, că aruncă în focul
cel nestins pe cei ce muncesc pe robii Lui". Atunci Tiberian, mai mult s-a
temut şi a poruncit ostaşilor ca îndată în acelaşi ceas al nopţii să
pornească pe mucenic înainte şi, sculându-se şi el, a mers după dânsul. Ei
au trecut prin multe cetăţi, dar n-au intrat în ele, că se grăbeau să ajungă
în Bizanţ, după porunca îngerului; fiindcă acea înfricoşată vedenie a

330
visului o avea de multe zile în minte şi se temea de ea şi nu îndrăznea să
facă ceva rău mucenicului.
Tiberian, trecând ţara Iliricului, s-a apropiat de cetatea Sardica; şi au
ieşit în întâmpinarea lui mai marii cetăţii; dar el n-a intrat în cetate, ci a
trecut pe lângă dânsa. Auzind creştinii care erau în cetatea aceea, că
tribunul Tiberian a venit de la Roma şi aduce cu el pe un mucenic
oarecare, au ieşit toţi din cetate, nu ca să vadă pe tribun, ci pe mucenic. Şi,
văzându-l dus deosebit, au alergat la el şi, căzând la picioarele lui, grăiau:
"Roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, purtătorule de chinuri al lui Hristos".
Iar el a zis către dânşii: "Fraţilor, voi rugaţi-vă Domnului pentru mine să
săvârşesc alergarea mea pentru Iisus Hristos şi să mă învrednicesc a lua,
din sfânta Lui dreaptă cununa cea făgăduită mie". Şi, fiind dus mai
departe sfântul mucenic şi trecând cetatea Clisur, s-au apropiat de tabăra
Vonomasiei - aşa se numea locul acela - care era departe de Filipopoli ca
la patruzeci de stadii, şi au stat acolo. Tiberian începuse a uita acea
înfricoşată vedenie care i se arătase în vis şi, punând la încercare pe
sfântul mucenic înaintea sa, l-a întrebat: "Mai petreci încă în nesupunerea
ta, Alexandre? Nu voieşti să te apropii de milostivii noştri zei şi să jertfeşti
lui Die şi lui Asclipie, cei ce stăpânesc lumea?"
Sfântul răspunse: "Orbitule cu mintea, fiu al satanei, oare voieşti să
auzi altceva de la mine decât aceasta: că nu voi jertfi diavolilor?" Tiberian
zise: "Să nu fie aceea, ca eu să te silesc să te închini diavolilor, ci marilor
zei, Die şi Asclipie". Sfântul răspunse: "Nebunule, oare nu cunoşti că Die
şi Asclipie sunt diavoli?" Tiberian zise: "Mă jur pe toţi zeii, că voi face
numele tău de ocară în tot pământul; pentru că mare dosădire îmi faci
mie şi zeilor mei". Sfântul răspunse: "Şi eu doresc aceasta, ca prin mine să
se preamărească în tot pământul numele Domnului meu Iisus Hristos".
Atunci Tiberian a zis către ostaşii, care stăteau înaintea lui: "Duceţi-l din
faţa mea, că nu pot să rabd dosădirile de la dânsul. Să-l duceţi la
Filipopoli şi să-l aruncaţi în temniţă, până ce voi veni şi eu acolo". Ostaşii
au dus pe mucenic în cetatea lui Filip şi l-au pus în temniţă. Auzind
cetăţenii de venirea lui Tiberian, au ieşit întru întâmpinarea lui; iar el,
intrând în cetate, gătea jertfă lui Die şi lui Asclipie.
Deci, creştinii care erau în cetatea aceea, aflând de Sfântul Mucenic
Alexandru că este în temniţă, s-au adunat toţi şi au rugat pe păzitorul
temniţei să-i lase în temniţă, să vadă pe mucenicul lui Hristos; iar
păzitorul nu i-a oprit, pentru că era temător de Dumnezeu. Creştinii,
intrând înăuntru şi văzând pe sfântul şezând în legături, au căzut la
picioarele lui şi-i sărutau legăturile, zicând: "Binecuvintează-ne,
purtătorule de chinuri al lui Hristos! Binecuvintează patria noastră, căci,
suntem creştini şi vieţuim în cetatea aceasta cu multă frică; căci
ighemonul cetăţii în toate zilele caută să ne muncească, dar nu poate să ne
331
întoarcă de la Hristos. Mulţi suntem aici cu darul lui Hristos şi unii din cei
dintâi cetăţeni sunt în numărul nostru; deci, nădăjduim că puterea lui
Hristos va birui credinţa păgânească şi toată cetatea va slăvi pe Hristos.
Iar tu, pătimitorule al lui Hristos, rabdă până la sfârşit, până ce îţi vei
săvârşi bine alergarea ta!"
După ce Tiberian a săvârşit necurata jertfă idolilor şi-a adus aminte
de Alexandru, cel ţinut în legături, şi a zis către mai marii cetăţii: "Se cade
vouă a şti, că am de la împărat, dat mie spre cercetare, pe un creştin, pe
care în toată vremea călătoriei l-am silit cu munci la închinarea zeilor şi n-
am sporit nimic; căci îmi răspunde aspru şi mă ocărăşte pe mine şi pe zeii
noştri. Deci, poruncesc să-l aducă aici, poate se va ruşina de voi care
sunteţi mulţi şi se va apropia de zei". După ce au adus înaintea soborului
pe Alexandru, Tiberian, şezând cu ighemonul, i-a zis mucenicului:
"Spune, Alexandre, oare încă nu te-ai plecat să te apropii de zeii noştri?
Iată, toţi creştinii care sunt în această cetate, s-au închinat acum lui Die şi
lui Asclipie şi numai tu singur te împotriveşti". Sfântul a răspuns: "Minţi,
ticălosule, precum şi tatăl tău, satana, este mincinos; pentru că nici unul
din creştinii cei de aici n-a făcut voia voastră! Dar ce voieşti mai mult să
auzi de la mine? Decât tot aceeaşi care ţi-am spus înainte de multe ori, că
sunt creştin şi nu voi jertfi diavolilor celor spurcaţi! Iată, acum fac ştire în
auzul tuturor celor adunaţi aici, că sunt rob al Dumnezeului ceresc şi
niciodată nu mă voi lepăda de Iisus Hristos, Dumnezeul meu!"
Deci, Tiberian, ruşinându-se, a zis către ostaşi: "Duceţi-l înainte
legat cu fiare, iar eu voi veni după voi". Astfel au pornit cu sfântul pe cale.
Ajungând la un pârâu ce se numea Sirma, mucenicul şi-a spălat mâinile şi
faţa şi, stând spre răsărit, a început a se ruga, zicând: "Slavă Ţie, Doamne
Dumnezeul meu, că şi în Filipopoli m-ai învrednicit a mărturisi sfânt
numele Tău!" Iar ostaşii, nelăsându-l mai mult să se roage, l-au luat şi-l
duceau în cale; apoi, când au ajuns într-un loc care se numea "Tabără",
unde se făcea târg, acolo i-a ajuns Tiberian şi, punând înainte pe
Alexandru, i-a zis: "Alexandre, ştii oare că înaintea ighemonului am grăit
cu tine cu blândeţe, ca să jertfeşti zeilor; iar tu m-ai ocărât cu dosădire
înaintea tuturor. Deci, măcar acum fă ceea ce ţi se porunceşte şi vei scăpa
de munci".
Sfântul a răspuns: "Fiule al satanei, întunecatule diavol, ceea ce ţi-
am zis înaintea ighemonului, aceea îţi voi zice în tot locul: Să nu
nădăjduieşti, că vei întoarce pe robul lui Hristos de la adevăratul
Dumnezeu". Atunci Tiberian a poruncit ostaşilor să bată patru pari în
pământ şi, întinzând pe mucenic în patru părţi să-l lege de acei pari şi să-i
dea două sute de lovituri. Deci, mucenicul, primind loviturile care i se
dădeau, tăcea; dar în el se ruga către Domnul Dumnezeul lui. Atunci s-a
auzit glas din cer, grăind către mucenic: "Îmbărbătează-te, Alexandre, şi
332
nu te teme de munci, căci sunt vremelnice; iată, Eu sunt cu tine!" Acest
glas auzindu-l Tiberian, s-a temut foarte, şi îndată a poruncit să-l dezlege
şi să înceteze de a-l bate şi să pornească mai departe în cale. Ajungând în
cetatea ce se numea Carasura, ce era între Filipopoli şi Veria, Tiberian a
intrat în cetate; iar ostaşii cu Alexandru n-au intrat; ci, ducându-se sub
nişte copaci umbroşi, se odihneau.
Fiind al şaselea ceas din zi şi zăduf mare, sfântul a zis către ostaşi:
"Fraţilor, mi-e sete!" Aceia i-au zis: "Şi nouă ne este sete, dar de unde vom
lua apă aici?" Sfântul le-a zis: "Aşteptaţi puţin, că puternic este
Dumnezeul meu, ca şi în acest loc să ne dea apă". Acestea zicând, şi-a
plecat genunchii şi s-a rugat, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, care ai
lovit altădată piatra în pustie şi ai scos apă lui Israel cel însetat, caută şi
acum cu milostivire spre robul Tău şi dă apă în locul acesta, ca să beau eu
şi cei ce sunt cu mine; ca şi în aceasta să se preamărească numele Tău Cel
preasfânt".
Astfel rugându-se sfântul, îndată s-a desfăcut pământul sub un stejar
şi a izvorât pârâu de apă curată şi rece. Ostaşii, văzând această minune, au
zis: "Cu adevărat mare este Dumnezeul creştinilor, Care ascultă degrabă
pe robii Săi cei credincioşi!" Deci, au băut din apa aceea sfântul mucenic
şi toţi cei ce erau cu el, slăvind pe Hristos Dumnezeu! Apoi, de acolo,
trecând multă cale, au ajuns la un râu, ce se numea Arzon şi, de vreme ce
se osteniseră pe cale, au şezut să se odihnească. Ajungându-i acolo
Tiberian, a văzut pe mucenicul şezând şi a zis cu mânie către ostaşi:
"Ticăloşilor, pentru ce aţi lăsat să şadă acel om necurat?" Şi sculându-se,
s-a dus şi s-a apropiat de cetatea Veria, unde cetăţenii au întâmpinat cu
cinste pe Tiberian. În acea cetate, cea mai mare parte din popor erau
creştini credincioşi, însă de frica muncitorilor, păzeau în taină dreapta
credinţă creştinească. Aceia, văzând pe Sfântul Mucenic Alexandru dus
deosebi, au alergat la el şi ziceau: "Bucură-te, purtătorule de chinuri al lui
Hristos! Îmbărbătează-te şi te întăreşte, pentru că nimic nu vor spori
muncitorii cei păgâni împotriva puterii lui Hristos Dumnezeul nostru".
Tiberian, chemând pe mucenic în Veria, i-a zis: "Alexandre, ascultă-
mă ca pe tatăl tău şi jertfeşte acum cu mine zeilor! De vei face aceasta, mă
făgăduiesc ţie înaintea tuturor, că îndată te voi elibera şi, de vei voi din
ceasul acesta să fii cu mine, vei fi mare în cetatea mea; iar de nu-ţi va
plăcea să fii cu mine, apoi vei merge unde vei voi". Sfântul, zâmbind, i-a
zis: "O, amară este mângâierea ta cu care mă mângâi pe mine! Aceste
cuvinte ale tale, aduc sufletului meu mai cumplite munci! Dar să nu-mi
dea mie Dumnezeu să urmez sfatul tău! De multe ori ţi-am spus şi îţi spun
şi acum, şi după aceasta iarăşi zic: Sunt creştin şi nu voi jertfi diavolilor
tăi!" Tiberian, auzind acestea, s-a dus de acolo, luând după el pe
mucenicul legat în lanţuri. Apoi ei au sosit la vadul râului Arzon, departe
333
de Veria ca la patruzeci de stadii, unde erau multe case de oaspeţi. Deci,
Tiberian s-a odihnit acolo, aşteptând pe mucenicul care se aducea mai pe
urmă şi căruia îi urmau mulţi creştini din cetatea Veria.
După ce ostaşii au ajuns cu mucenicul la Tiberian, mucenicul l-a
rugat să-i dea vreme să se roage lui Dumnezeu şi muncitorul l-a eliberat.
Văzând sfântul un nuc mare, a mers sub el şi, plecându-şi genunchii, se
ruga lui Dumnezeu, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, trimite pe îngerul
Tău şi ia sufletul meu, că nimic nu mai pot suferi, deoarece mi-a slăbit
trupul". Tiberian, văzând pe mucenic rugându-se, a zis către ai săi: "Mă
minunez foarte de unde a învăţat acesta rugăciuni de vrăjitorii, că a
crescut înaintea ochilor mei şi eu l-am rânduit în rânduiala ostăşească, şi
niciodată nu am cunoscut că el ştie farmece". Chemând la sine pe sfântul
i-a zis: "Alexandre, jertfeşte idolilor". Sfântul a răspuns: "Cu adevărat
mintea ta este întunecată, că iarăşi voieşti să auzi de la mine aceleaşi
lucruri pe care de multe ori m-ai auzit grăindu-le". Atunci Tiberian a
poruncit să-i toarne untdelemn fiert pe piept; iar îngerul Domnului, stând
de faţă nevăzut, a sfărâmat vasul, iar untdelemnul acela l-a turnat pe
slugile muncitorului, arzându-le. Văzând muncitorul vătămaţi de
untdelemnul fiert nu pe mucenic, ci pe slujitorii lui, s-a umplut de mânie
şi a poruncit să-l întindă pe mucenic sub copac şi patru ostaşi să-l bată cu
beţe fără de milă, până ce au ostenit cei ce îl băteau. După acea bătaie,
sculându-se Sfântul Alexandru, a zis: "Dumnezeule, Stăpâne,
binecuvintează copacul acesta şi dă-i putere tămăduitoare; căci sub
dânsul am pătimit pentru numele Tău cel sfânt". Şi din ceasul acela, rodul
şi frunza acelui copac, tămăduiau tot felul de boli.
Luând ostaşii pe mucenic, l-au dus în cale, mergând înaintea
muncitorului. După ce au trecut de Adrianopol, au ajuns la un loc ce se
numea Vurtodexion şi acolo sfântul a aflat pe maica sa, fericita Pimenia,
care mersese acolo înainte de el. Deci, văzându-l, l-a sărutat şi a căzut la
picioarele lui, plângând. Grăit-a sfântul către dânsa: "Nu plânge, maica
mea, că nădăjduiesc spre Domnul meu, că mâine îmi va da să-mi
săvârşesc alergarea mea". Ajungându-i acolo, Tiberian s-a odihnit,
deoarece trecuse ziua. Apoi, sculându-se la al optulea ceas din noapte, s-
au dus; şi pe când răsărea soarele, au ajuns la un râu, care se numea
Zionisel, unde era o casă de oaspeţi şi, odihnindu-se acolo puţin, a grăit
către mucenic: "Multe munci ţi-am rânduit ţie şi n-am putut să te întorc la
zeii mei; deci, să ştii că acum te voi pierde, de nu vei voi să asculţi
poruncile mele".
Zicând acestea a plecat de acolo. Apropiindu-se de Bizanţ, au mers la
cetatea care se numea Drizipera, pe unde a trecut râul Erginului şi, şezând
lângă el, a rostit cea de pe urmă judecată asupra sfântului mucenic. Şi a
zis către dânsul: "Alexandre, iată, acum sfârşitul tău este înaintea ta, ce
334
zici? Aici te voi ucide şi trupul tău îl voi arunca în râu, ca să-l mănânce
fiarele din apă". Iar sfântul a răspuns lui: "Ţi-aş mulţumi, dacă ai face
aceasta acum cu adevărat, cum zici, că aş scăpa degrabă din mâinile tale;
pentru că zeilor tăi niciodată nu voi jertfi, măcar că ai fi putut cu mii de
morţi să mă pierzi". Atunci muncitorul a dat împotriva lui răspunsul de
moarte, dându-l ostaşilor să-i taie capul; iar trupul să-l arunce în râu.
Deci, sculându-se, s-a dus în cale, iar ostaşii au rămas să săvârşească
porunca. Pentru aceasta s-a adunat mulţime de popor din locuitorii cei ce
erau acolo, vrând să vadă sfârşitul mucenicului, căci erau între dânşii
mulţi creştini. Sfântul mucenic a rugat pe călău să aştepte puţin până ce
se va ruga şi a cerut apă. Apoi, unul din cei ce veniseră la acea privelişte,
luând un vas, a scos apă din râu şi a adus mucenicului. Deci, sfântul
mucenic, spălându-şi mâinile şi faţa, a stat spre răsărit şi, însemnându-se
cu semnul Sfintei Cruci, a început a se ruga, zicând: "Slavă Ţie,
Dumnezeul părinţilor noştri! Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui
Iacov, de care se cutremură toată făptura şi toţi Ţi se închină, ca unui
Făcător al cerului şi al pământului! Ţie, Dumnezeului tuturor, Cel nevăzut
şi nestricăcios, cu frică îţi stau înainte Serafimii, neîndrăznind a căuta
spre Tine şi strigă neîncetat: Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este
cerul şi pământul de slava Ta! Pe Tine Te binecuvintează soarele de pe
cer. Pe Tine Te binecuvintează pământul şi cele de pe el: oamenii,
dobitoacele şi toată suflarea cea vie Ţie îţi cântă laudă, că Unul eşti în toţi
vecii, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh! Stăpâne, adu-Ţi aminte de cei ce se tem
de Tine şi înalţă mulţumiri preasfânt numelui Tău, nu mă trece cu
vederea şi pe mine păcătosul şi nevrednicul robul Tău, Iubitorule de
oameni, Doamne!"
După aceea a zis către cei ce erau creştini: "Fraţilor şi părinţilor,
aduceţi-vă aminte de ostenelile mele; pentru că nu m-am lenevit a pătimi
pentru Domnul nostru, ca să-mi fie milostiv mie şi tot neamului
creştinesc. Ştiţi câtă cale am făcut? M-au adus de la Roma până la acest
loc legat, cu lanţuri ferecat, purtat cu sila, târât şi muncit; toate acestea le-
am răbdat cu vitejie. Am biruit tirania lui Tiberie şi pe diavolul, ajutorul
lui, nu cu puterea mea, ci cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, şi,
iată, acum mă duc, ca să stau înaintea Stăpânului meu; iar voi rugaţi-vă
pentru mine, ca să aflu milă de la Dânsul". Apoi a grăit către cei ce aveau
să-i taie capul, ca să mai aştepte puţin; şi, plecându-şi genunchii, s-a rugat
lui Dumnezeu, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, ascultă pe robul cel ce a
pătimit pentru numele Tău, dăruieşte dar trupului meu ca unde se va
pune, acolo să se dea tămăduire bolilor întru slava preasfânt numelui
Tău".
Şi s-a auzit glas din cer făgăduindu-i să-i împlinească cererea. După
aceea mucenicul a zis către ostaşi: "Fraţilor, săvârşiţi degrabă porunca
335
voastră". Iar călăul cel cu numele Celestin a zis către sfânt: "Mucenice al
lui Hristos, roagă-te Dumnezeului Tău, ca să nu-mi socotească aceasta ca
păcat; căci îmi este poruncit, ca să te ucid pe tine". Grăit-a lui sfântul: "Nu
de voia ta faci aceasta, ci din poruncă; deci, cel ce a poruncit are păcatul,
iar tu degrabă fă ceea ce eşti dator a face, pentru că eu mă săvârşesc către
Domnul meu". Atunci Celestin i-a legat ochii cu o basma curată şi,
scoţând sabia, voia să-l taie. Însă auzind pe sfinţii îngeri care veniseră să
primească sufletul mucenicului, s-a înspăimântat şi stătea astfel. Iar
sfântul, aşteptând tăierea cea grabnică, zicea către dânsul: "Frate, fă ceea
ce ai să faci". Răspuns-a călăul: "Mă tem, robule al lui Dumnezeu, pentru
că văd pe nişte bărbaţi luminaţi aproape de tine". Iar sfântul a strigat
către Dumnezeu, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, dă-mi mie să mă
sfârşesc în ceasul acesta!"
Atunci îngerii s-au îndepărtat puţin de la dânsul, iar Celestin,
apropiindu-se, i-a tăiat cinstitul lui cap, şi îndată sfântul lui suflet s-a luat
de mâinile îngereşti şi s-au dus la cer în glasul laudei lui Dumnezeu.
Atunci, s-a auzit acel glas îngeresc de tot poporul creştinesc, cel ce stătea
de faţă acolo. Astfel, Sfântul Mucenic Alexandru şi-a săvârşit nevoinţa
pătimirii sale, iar trupul lui cel cinstit - după ce poporul a plecat - ostaşii,
din porunca muncitorului Tiberian, l-au aruncat în râul acela, şi s-au dus.
După rânduiala lui Dumnezeu, patru câini au tras la mal din apă,
trupul mucenicului şi-l lingeau cu limbile lor şi şedeau lângă el, păzindu-l
de fiare şi de păsările cele mâncătoare de trupuri, până ce a ajuns la locul
acela maica mucenicului, fericita Pimenia. Aceea, luând trupul mult
pătimitor al iubitului său fiu, l-a uns cu aromate şi, învelindu-l cu pânze
curate, l-a îngropat cu cinste lângă râul Erhinului; şi se dădeau bolnavilor
tămăduiri multe de la mormântul mucenicului. Odată, sfântul s-a arătat
în vedenie maicii sale şi a mângâiat-o şi i-a vestit mutarea fără de zăbavă a
ei către Dumnezeu, cu care acum, stând înaintea scaunului slavei lui
Dumnezeu, în ceata sfinţilor mucenici, roagă pentru noi milostivirea cea
iubitoare de oameni a Domnului, şi slăveşte pe Tatăl, pe Fiul, şi pe Sfântul
Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Cel slăvit de toată făptura cea văzută
şi nevăzută, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui

nostru Serghie Mărturisitorul
Acesta fiind de neam slăvit şi mare, şi după suflet s-a dovedit mare.
Căci stând înaintea împăratului Teofil cel prigonitor şi fără de Dumnezeu,
acuzat că se închină sfintelor icoane şi, legându-i-se grumajii cu o funie a
fost purtat şi înconjurat prin mijlocul uliţei celei pline de popor, suferind
scuipări şi ocări şi luându-i-se toată averea, şi în temniţă rău pătimind şi
cu toată casa sa totodată cu femeia şi cu copiii a fost izgonit. Şi de
336
necazurile înstrăinării îndestulându-se şi luptându-se cu diferite scârbe, a
fost chemat de
Dumnezeu, şi s-a dus ca să câştige vrednice răsplătiri de la Hristos,
Cel care dă răsplata nevoinţei.

Tot în această zi, pomenirea

Preacuviosului Părintelui nos-
tru Pavsicacos, episcopul Sina-
dei
Acest fericit avea patrie cetatea
Apamiei şi părinţi din cei aleşi şi de
bun neam şi hrăniţi cu adevărata
credinţă creştinească. Iar el, tânăr
încă fiind, se înfrâna cu postul, cu
îndelunga rugăciune şi cu cealaltă
aspră petrecere.
Pentru care s-a şi supus vieţii
sihăstreşti şi se hrănea cu puţină
pâine şi apă; şi întrebuinţând
meşteşugul doctoresc, vindeca şi
trupurile şi sufletele; se lupta
împotriva demonilor şi-i izgonea;
slăbănogirile le vindeca, îngheboşările
îndrepta, şi alte preamărite minuni
săvârşea. Iar prin vădirea Celui ce pe
toate le face arătate făcându-se
cunoscut patriarhului
Constantinopolului, fericitul Chiriac,
şi de el hirotonisit fiind, a fost trimis la biserica Sinadelor.
Aici sfântul îndată cu praştia cuvântului a izgonit pe lupii cei
gânditori şi cu cuvântul cel ascuţit tăindu-i ca pe nişte mădulare putrede,
i-a scos afară, ca să nu pricinuiască vreo vătămare părţii celei sănătoase.
Astfel dând turmelor sale netemere şi vindecare, s-a dus la
Constantinopol şi întâlnind pe împăratul Mavrichie, şi vindecându-l de
patima de care era stăpânit, l-a plecat ca prin hrisov să dăruiască cetăţii
sale dajdia cea de peste an, care era o litră de aur. Întorcându-se spre
Sinada şi ajungând la locul ce se numeşte Solin, numai prin rugăciune a
făcut să izvorască apă ca să potolească setea celor ce călătoreau. Aşa bine
şi plăcut lui Dumnezeu vieţuind, şi la mulţi făcându-se pricină de
mântuire, şi-a schimbat viaţa şi s-a mutat către cele dorite.

337
 Tot în această zi, pome-nirea
Preacuviosului Egumen Macarie
Tincu de la Mănăs-tirea "Sf.
Treime", Saharna
Părintele-egumen Macarie (în
lume – Mihail Tincu) s-a născut la 25
aprilie 1888, în satul Buciuşca, raionul
Rezina, într-o familie de oameni
credincioşi, din tată – Dimitrie şi mamă
– Ana. Era al treilea copil în această
familie şi se vede că cel mai deosebit
dintre ei. Se zice că înainte de naşterea
lui, mama sa avuse o revelaţie, pe care a
ţinut-o în taină până la sfârşitul vieţii.
Nimeni nu ştia ce văzuse Ana, dar ea
purta pecetea acestei revelaţii pe chipul
său la fel ca şi Preacurata Maică a
Domnului Iisus Hristos.
Micul Mihail se deosebea de
ceilalţi copii de seama lui prin faptul că
era foarte retras, iar în ochii lui puteai citi întotdeauna un sentiment de
respect şi adâncă plecăciune pentru Ceva divin şi mai presus de lume
pentru că Dumnezeu îşi alege slujitorii încă de la zămislirea lor. În familie
se întâmpla să fie şi năstruşnic, ca un copil, dar desigur nu o făcea
intenţionat. Astfel, atunci, când s-a făcut bun de lucru, era luat la treabă
prin gospodărie. Numai că nu întotdeauna era de găsit, pentru că îşi
meşterise singur din ce găsise ceva de tipul cădelniţei, cu care mergea prin
ogradă şi cădea cântând cântări, pe care le auzea duminica la biserică.
Tatăl lui îl certa pentru asta şi chiar îi mai dădea câte o palmă, la care
copilul răspundea cu un zâmbet nevinovat: "O să vedeţi voi cum o să-mi
sărutaţi mâna." Aceste cuvinte îl făceau pe tatăl lui tot timpul să râdă şi îi
alungau necazul. Când a mai crescut, Mihail iubea foarte mult să citească,
deprinzând astfel destul de repede învăţătura cărţii. Mergea întotdeauna
cu mama sa la biserică, unde îi plăcea foarte mult, dar îndoită îi era
bucuria, când împreună cu părinţii lui mergeau la Saharna. Cu toate că
acest drum îl făceau de cele mai dese ori pe jos, Mihail, acest suflet
neprihănit, era de neobosit, pentru că acest drum îl ducea la mănăstirea,
pe care o iubea foarte mult. Era frapat şi adânc mişcat de tot, ce găsise
aici: munţii înalţi, care din trei părţi ascundeau mănăstirea de lume şi
gălăgia ei, izvorul cu apă rece şi gustoasă, schitul cu biserica din stâncă,
bisericile frumos împodobite şi cântările melodioase ale călugărilor

338
localnici. Îndrăgise acest loc şi poate de aceea îl vedea în visurile sale ca pe
un colţ de rai, binecuvântat de Dumnezeu.
Creştea... şi odată cu vârsta, se mărea şi dorul de mănăstire. Când
împlineşte 12 ani, acest dor năvăleşte afară şi el îi roagă pe părinţii lui să-l
ducă la mănăstire. Singuri părinţii au rămas miraţi de alegerea făcută de
copil şi nu erau siguri, că el anume asta doreşte, pentru că era foarte mic.
Însă exemple vii le slujeau miile de tineri din istoria mântuirii noastre,
care de mici erau aleşi pentru o viaţă virtuoasă. De ce aşa de tineri?
Pentru ca să nu se atingă stricăciunea de sufletele şi trupurile lor
feciorelnice, ca să fie nişte jertfe curate şi bineprimite de Dumnezeu, ca să
poată completa acea ceată de îngeri răzvrătită, când Universul era doar un
plan al Creatorului. La îndelungatele şi fierbinţile rugăminţi ale tânărului
doritor de nevoinţe, părinţii lui au încuviinţat acest lucru (mai târziu şi
tatăl lui se face călugăr, primind numele Daniil).
Erau ei, părinţii, de acord, dar nu depindea acest lucru doar de ei. Au
încercat. Era anul 1900, când mănăstirea era condusă de părintele-
egumen Iosif, iar Biserica Ortodoxă din ţara noastră îl avea ca arhipăstor
pe Episcopul Iacov Piatniţki. După cum era de aşteptat, cererea le-a fost
respinsă, principala cauză fiind vârsta fragedă. Mihail s-a întristat foarte
mult şi ca un copil a primit foarte dureros acest refuz, dar nu s-a
deznădăjduit. A încercat o dată şi încă o dată şi era gata să încerce la
nesfârşit, pentru că dorinţa vieţii de mănăstire îi ardea pieptul şi nu putea
face nimic. Minunate erau şi cuvintele, pe care el le adresa stareţului
pentru a fi primit (din ele putem deduce că copilul era bine cunoscut cu
Sfintele Scripturi). Se simţea, că ele izvorăsc dintr-o sinceră şi poate şi
copilărească, dar nevinovată dorinţă de slujire Domnului şi Sfintei Lui
Biserici.
Într-una din discuţiile, pe care le-a purtat cu Mihail, stareţul Iosif i-a
spus cu blândeţe: "Crede-mă pe mine, fiul meu, că greu şi cu anevoie este
a duce sarcina călugăriei, eşti foarte tânăr. După a mea părere, este cu
neputinţă a duce ţie greutatea postului şi a răbda ispite de la diavol. Mi-e
frică că în locul mântuirii sufleteşti, vei îndrăgi ceva lumesc, de care vrei
să te lepezi acum. Atunci al tău început bun nu-ţi va fi de folos, ci mai
degrabă spre pagubă, căci scris este "Nici unul, care pune mâna pe plug şi
se uită îndărăt, nu este potrivit pentru Împărăţia lui Dumnezeu" (Luca IX,
62) ". Spre mirarea stareţului, tânărul i-a răspuns cu lacrimi în ochi:
"Părinte cuvioase, oare nu despre mine a spus Stăpânul Hristos "... pe cel
ce vine la Mine nu-l voi scoate afară", deci acum vin şi eu către Milostivul
Dumnezeu, care prin tine vrea să mă mântuiască şi pe mine".
Văzând înţelepciunea copilului, stareţul Iosif i-a răspuns: "Alegerea
ta să fie în unire cu voinţa ta".

339
 Mare a fost bucuria tânărului, că a fost primit la ascultare în Sfânta
Mănăstire din Saharna şi de la bun început a îndeplinit cu supuşenie şi
bucurie toate ascultările, care i-au fost încredinţate: la trapeză, la brutărie,
la prescurărie, la strană ş.a.. Fiind smerit şi binevoitor, a câştigat în scurt
timp bunăvoinţa tuturor locuitorilor mănăstirii. El iubea foarte mult
slujbele bisericeşti. Smerenia, curăţenia sufletească şi tăcerea îl
înfrumuseţau pe tânăr. Tot timpul era alături de ceilalţi fraţi şi la
ascultare, şi la masă, ca să nu se arate mai postitor sau mai rugător ca
ceilalţi. Pentru aceste virtuţi şi pentru multe altele, care înfloreau în
sufletul lui, a fost înaintat pentru a fi tuns în cinul monahal.
Astfel, Mihail depune Voturile Monahale şi este tuns în monahism cu
numele MACARIE, în cinstea şi sub ocrotirea cerească a Preacuviosului
Macarie Egipteanul. Devenind călugăr, părintele Macarie şi-a înmulţit
virtuţile, cu care se împodobise, demonstrând către toţi nemărginită
dragoste şi răbdare. În curând tânărul călugăr a fost hirotonit diacon şi
preot, devenind astfel un râvnitor slujitor al sfântului altar. Odată cu
hirotonirea în preot îi revine şi misiunea de a predica Cuvântul Domnului
de pe amvon, ceea ce părintele Macarie făcea cu toată dragostea şi
dăruirea. Datorită acestui fapt, a început să fie căutat de lume pentru a le
spune un cuvânt de învăţătură şi folos, nemaivorbind de frăţimea
mănăstirii, care sorbea fiecare cuvânt rostit de el, fie unul de învăţătură,
fie o mustrare sau o mică laudă.
Observând acest lucru, conducerea mănăstirii îi încredinţează
nobila, dar nu uşoara misiune de duhovnic. Părintele Macarie primeşte cu
smerenie această nouă ascultare după cum le primise pe toate celelalte şi
ia pe umerii lui slăbiţi de post şi nevoinţă această cruce. De acum încolo
uşa chiliei sfinţiei sale avea să fie deschisă permanent pentru toţi cei ce
aveau nevoie. Părintele primea cu egală dragoste pe toţi cei ce i se
adresau: ţărani, nobili, ostaşi, tineri, bătrâni. Pentru toţi el este apropiat,
pe toţi îi întâlneşte cu blândeţe părintească ca un adevărat FIU AL
MÂNGÂIERII. Părintele le spunea: "Puteţi veni oricând, când sunteţi
liberi şi doriţi să-mi mărturisiţi ceva". Şi când nu ar fi venit "copiii" lui,
dimineaţa sau seara, sau în timpul de odihnă, niciodată nu l-a văzut
nimeni nemulţumit ori necăjit. Anume când îndeplinea funcţia de
duhovnic, părintele Macarie a început să citească rugăciuni pentru
bolnavii ce sufereau de duhuri necurate. Îi aduna pe toţi sub castanul din
faţa bisericii de vară şi pleca smerit genunchii pentru toţi cei suferinzi. Şi
tot cam de pe atunci au început minunile şi tămăduirile, pe care părintele,
din smerenie, nu le recunoştea că s-ar fi întâmplat datorită rugăciunilor
lui.
El spunea tuturor: "A venit boala, pentru că s-a răcit rugăciunea, iar
dacă v-aţi rugat fierbinte, a venit şi vindecarea". Astfel părintele nu-şi
340
atribuia nici una din vindecările, care se petreceau cu oamenii ce i se
adresau. Însă oamenii demult făcuseră din el un sfânt în cuvânt şi în
faptă. Credinţa fierbinte în Domnul, adânca smerenie, mintea luminată de
înţelepciunea Scripturilor, virtutea duhovnicească acumulată în discuţiile
sale purtate cu oameni de diferite vârste şi cinuri – toate acestea îi dădeau
cuvântului cuviosului părinte putere, încredinţare şi adesea prevedere a
celor ce aveau să se întâmple. Pentru meritele sale în faţa Sfintei Bisericii,
părintele Macarie a fost decorat cu titlul de "egumen", pe care l-a purtat
cu cinste până la sfârşitul vieţii.
În acele timpuri Biserica trăia o perioadă tensionată şi peste tot
aveau loc schimbări. Mănăstirea Saharna şi-a schimbat de câteva ori
statutul, devenind "mănăstire de maici", în timpul căreia călugării au fost
trimişi în alte mănăstiri, care funcţionau. Părintele Macarie s-a retras şi el
mai întâi la Mănăstirea Noul-Neamţ, apoi la Suruceni. Dar dorul după
mănăstirea de metanie îl măcina şi nu avea linişte duhovnicească nicăieri.
Cu încuviinţarea Administraţiei Eparhiale el se reîntoarce la Saharna în
calitate de părinte-duhovnic al maicilor, care locuiau aici. La fel ca şi
printre călugări, părintele nu slăbea în rugăciune şi milostenie, slujind
zilnic Sfânta Liturghie, mărturisind şi împărtăşind, botezând şi învăţând...
Dar asupra Bisericii lui Hristos se abăteau norii negri ai necredinţei
şi într-un fel părintele ştia acest lucru, dar îl aştepta destul de liniştit,
încredinţându-şi viaţa Bunului Mântuitor. Prin anii 50 a fost transferat
pentru un timp cu slujba la Mănăstirea Cuşelăuca, unde l-a şi ajuns
viforul ateismului. Ne povestesc maicile nevoitoare de la Cuşelăuca:
"Era iarnă. Părintele Macarie slujea sfânta slujbă, când în biserică au
năvălit ostaşii în număr ca de treizeci. I-au poruncit să iasă împreună cu
ei. Maicile, care asistau la slujbă tremurau de frică şi plângeau înăbuşit.
Părintele, senin la chip, i-a urmat. Nici măcar n-a dovedit să se îmbrace.
Maicile îi rugau pe soldaţi să-l lase, dar ei erau de neînduplecat. În faţa
bisericii aşteptau săniile. În una din ele a fost îmbrâncit şi părintele
Macarie. Alergau maicile din urmă plângând şi rugându-i să nu-l ducă,
dar în zadar. Săniile au dispărut după colţ. Dar mare este puterea
Domnului pentru slujitorii săi. Soldaţii erau beţi şi nu prea mânuiau bine
hăţurile aşa că la un colţ s-au răsturnat. Din repezeală părintele a fost
aruncat într-un morman de omăt ceva mai departe, iar soldaţii în mare
învălmăşeală şi ameţiţi, nu i-au observat lipsa, au urcat şi duşi au fost.
Părintele Macarie, desculţ, pentru că îşi pierduse şi încălţămintea, a fugit
înapoi la mănăstire. Cât de fericite eram, când l-am văzut."
A mai slujit ceva timp acolo, dar s-a întors iarăşi la Saharna pentru a
bea paharul amar al prigoanei până la urmă cu maicile sale, la baştina sa.
Au venit însă timpuri grele şi pentru Mănăstirea Saharna. În anul 1964 a
fost închisă şi la puţin timp, transformată în spital de psihiatrie. După
341
închidere, părintele Macarie a mai trăit vreo doi ani într-un bordei la
marginea satului. Ţineau oamenii la el şi nu vroiau să-l lase să plece.
Acolo, în acel mic bordei, pe furiş, noaptea, boteza, cununa, învăţa
oamenii Cuvântul Adevărului. Părintele urca zilnic împreună cu Hristos
dealul Golgotei, suferind împreună cu El şi bucurându-se de această
părtăşie cu Mântuitorul lumii. Cu toate că era în vârstă, autorităţile
sovietice îl impuneau să iasă la lucru împreună cu ceilalţi: la scos piatră
din cariere, la făcut drumuri sau la alte lucrări colective. Cădea adesea
sleit de puteri încât era dus pe mâini acasă. Îl vedeau oamenii cum se
chinuie şi fiindu-le drag, făceau lucrul pentru el, lăsându-l să se
îngrijească de cele ale sufletului. Dar condiţiile grele de viaţă şi torturile
autorităţilor l-au culcat la pat. Din cauza bolii şi slăbiciunii, el se retrage
în satul său de baştină, în casa surorii sale, Ana.
În noaptea dintre 22 şi 23 aprilie 1969 părintele Macarie, înconjurat
de cei apropiaţi şi de fiii duhovniceşti, îşi dă cu pace sufletul în mâinile lui
Dumnezeu rostind cu smerenie: "Slavă Ţie, Doamne...". Povara i-a căzut
de pe umeri, s-a liniştit, s-a luminat la chip. A murit împăcat cu sine şi cu
Dumnezeu. Nu va mai simţi durere sau osteneală. De durere vor avea
parte de acum fiii lui duhovniceşti, care se lipsiseră de un aşa "tată". A fost
înmormântat în cimitirul satului, lângă mormântul mamei sale la 25
aprilie. Mai târziu, din cauza inundaţiilor râului Nistru, pe malul căruia se
află satul, acesta din urmă s-a ridicat mai sus, se formează un cimitir nou,
iar trupul Cuviosului Părinte rămâne să zacă în cimitirul vechi. Dar după
moartea sa el continua să trăiască în inimile celor, pe care îi păstorise
atâţia ani şi care la rândul lor nu l-au uitat. Spre mormântul părintelui se
bătătorise cărăruşă lăsată de paşii recunoştinţei omeneşti. Mergeau
oamenii la el ca la unul viu, tot cu scârbe şi necazuri şi tot ca de la unul viu
primeau şi alinare.
La mormânt mereu ardea candela cu untdelemnul mulţumirii.
Anume aceşti oameni au fost primii, care au pus pietre de temelie la
procesul de canonizare a părintelui şi care avea să aibă loc mai târziu. Ei,
inconştient, şi-au adus aportul la munca depusă de trăitorii mănăstirii în
dorinţa de a avea un sfânt ocrotitor.
În anul 1991 Mănăstirea Saharna este redeschisă şi cu multe greutăţi
îşi reîncepe activitatea sa pastorală, hrănind sufletele credincioşilor şi
ridicându-se încet din ruini. Erau timpuri grele, când era lipsă de toate
cele necesare, dar Domnul avea grijă, iar Preasfânta Fecioară Maria nu şi-
a lăsat grădina nelucrată. Încetul cu încetul s-a adunat frăţime. Se muncea
din greu pentru a restabili frumuseţea de odinioară a mănăstirii. Acum
mănăstirea era mai degrabă un şantier, dar nu se uita nici de rugăciune,
săvârşindu-se zilnic slujbele rânduite de Sfânta Biserică. De la creştinii
din sat frăţimea mănăstirii a aflat despre părintele Macarie şi viaţa sfântă,
342
pe care a dus-o. Arzând de dorinţa de avea ocrotirea deosebită a unui
sfânt asupra mănăstirii şi în semn de respect faţă de truda de pe ogorul
duhovnicesc a cuviosului părinte, administraţia mănăstirii a făcut un
demers către ÎPS Mitropolit al Chişinăului, VLADIMIR, cu rugămintea de
a dezgropa rămăşiţele pământeşti ale părintelui şi a le aduce în mănăstire.
Primind această binecuvântare, au purces la dezgropare şi mare le-a fost
mirarea şi bucuria când au găsit pe sfântul neputred. Au adunat cu grijă
sfintele lui moaşte şi le-au adus în mănăstire. S-a început procesul de
canonizare (introducere în rândul sfinţilor), care a durat ceva timp. În
sfârşit s-a aşezat data canonizării – 21 decembrie 1995. Era o zi frumoasă
de iarnă, iar curtea mănăstirii era plină de lume venită din diferite colţuri
ale ţării şi chiar din ţările vecine (Ucraina şi România), care vroiau să
asiste la acest mare eveniment. S-a slujit Sfânta Liturghie arhierească
după care părintelui i s-a oficiat ultima panihidă şi i s-a citit actul de
canonizare locală cu titlul "Preacuviosul Macarie de la Saharna". Ca zi de
pomenire s-a aşezat ziua de 13 mai. În noaptea dinainte de canonizare ÎPS
Mitropolit Vladimir avuse un vis, în care i s-a arătat Cuviosul Macarie,
care i-a spus ceva, mai apoi s-a întors, iar pe spatele lui Mitropolitul i-a
citit viaţa. Înalt Prea Sfinţitul a povestit a doua zi acest lucru, care a întărit
şi mai mult credinţa noastră în puterea sfântului şi bunăvoinţa, pe care o
aflase acesta înaintea lui Dumnezeu. De la canonizare şi până astăzi
continuă minunile şi vindecările de la racla cu moaştele Cuviosului
Macarie. Fiecare din cei ce se apropie cu credinţă primesc ajutorul şi
ocrotirea sfântului părinte.
Cuviosul Macarie de la Saharna este primul sfânt canonizat local în
Biserica Ortodoxă din Moldova postsovietică. Sperăm să fie un început
bun, iar acest şir, început de Cuviosul Macarie, să continue.
La racla cu moaştele Sfântului Macarie mulţi oameni, rugându-se,
primesc tămăduiri şi ajutorări de tot felul. Aici se vindecă atât neputinţele
şi necazurile sufleteşti, cât şi cele trupeşti. Toate minunile şi vindecările se
săvârşesc spre slava Bunului Dumnezeu şi cinstirea Cuviosului Macarie.
Iată doar câteva mărturii ale oamenilor, care l-au cunoscut personal şi ale
celor, care au fost ajutaţi de el atât în viaţă, cât şi după ce a adormit întru
Domnul.

Tot în această zi, pomenirea

Cu-viosului Ioan Ivi-ritul, tatăl
pome-nitului Eftimie, care cu
pace s-a săvârşit
A fost înteme-ietorul sfintei
mănăs-tiri aghiorite a Ivi-rilor. De
origine era din neamul ivirilor, Ioan
343
Barasbatse în lume, din oraşul Artanoutsi. Fiu al unei familii slăvite, avea
titlul de curopalates şi era sfetnic al guvernatorului Iviriei, David. După
căsătoria lui a părăsit lumea şi s-a însingurat în diferite locuri, sfârşind în
Athos în anul 965, unde a devenit apropiat prieten şi ucenic de chilie al
Sfântului Athanasie al Marii Lavre. Preţuirea de care se bucura la Sfântul
Athanasie era atât de mare, încât în testamentul său acesta l-a lăsat
epitrop al Lavrei. Cu binecuvântarea Sfântului Athanasie a zidit sfânta
mănăstire a Ivirilor în care ruda lui, comandantul Ioan Tornikios a adus
multe daruri. De asemenea, Împăratul Vasile al II-lea, biruitorul
bulgarilor, i-a arătat neîncetată bunăvoinţă, ca să devină loc de
închinăciune al lui Dumnezeu pentru multe veacuri pentru nobilii iviri şi
greci.
Pomenirea cuviosului Ioan se cinsteşte împreună cu fiul lui, Cuviosul
Eftimie, şi nepotul lui Gheorghie pe 13 mai. Icoane ale lui se păstrează în
mănăstirea lui.

Tot în această zi, pomenirea

Cuviosului Gavriil Iviritul, care a auzit
dumnezeiesc glas şi a scos din mare
icoana cea făcătoare de minuni a
Maicii Domnului ce se zice Portăriţa,
care cu pace s-a săvârşit
Gavriil monahul ivir din Svitogorsk se
distingea prin asprimea vieţii lui şi prin
simplitate. Vara se retrăgea pe piscurile
munţilor din jur în locuri neumblate şi
sălbatice, în peştera care se păstrează până
astăzi mai sus de mănăstirea Iviron, iar
iarna se retrăgea pe ţărm sau în
împrejurimile mănăstirii. Hainele lui erau de
păr şi singura lui băutură era apa.
Cuviosului i s-a arătat Născătoarea de
Dumnezeu şi i-a poruncit să coboare pe ţărm
şi să ia icoana ei din mare. Ascultând de
glasul Maicii Domnului a păşit pe valuri ca pe uscat şi a adus în mănăstire
icoana făcătoare de minuni cea numită Portaitissa (Portăriţa), fiindcă a
fost pusă la poarta mănăstirii ca portar şi străjuitoare, dar şi laudă a
întregului Munte Athos, sprijin şi nădejde. Aceeaşi Măicuţă a Domnului i-
a făgăduit cuviosului: „Vă dau vouă semn, cât timp veţi vedea icoana mea
în mănăstire harul şi mila Fiului meu să nu lipsească de la voi”.
Cuviosul Gavriil şi-a încheiat viaţa lui în pace (1028) şi pomenirea lui
se prăznuieşte odată cu ctitorii cuvioşi iviri pe 13 Mai. În peştera
344
nevoinţelor lui s-a ridicat o bisericuţă în cinstea lui (1985) Un Cuvânt de
laudă către cuvios a fost alcătuit de un monah ivirit la începuturile
veacului al 19-lea.

Tot în această zi, pomenirea

Cuviosului Gheo-rghie Iviritul,
rudenie pome-nitului Eftimie,
care cu pace s-a săvârşit
Un mare monah georgian, scriitor
şi cuvios, continuator al operei vărului
său, Cuviosul Eftimie Iviritul. Familia
lui aparţinea clasei funcţionarilor de la
curte şi de aceea a primit o aleasă
educaţie greacă în Constantinopol. S-a
nevoit în diferite chinovii din patria lui
ca novice. A devenit monah într-o
mănăstire de lângă Antiohia a
Muntelui Negru şi a trăit aproape de
minunatul lui povăţuitor, Gheorghie
Zăvorâtul.
A plecat la îndemnul bătrânului
lui în Muntele Athos, continuându-şi
nevoinţa în mănăstirile Marea Lavră şi
Iviron. În cea de-a doua s-a nevoit pentru aproape cincisprezece ani, unde
a şi devenit egumen. Cu ajutorul împăratului Constantin Monomahul, a
reînnoit mănăstirea. A devenit şi el ctitor al ei, mai cu seamă al naosului
Bisericii.
A renunţat la vrednicia egumeniei şi s-a întors la mănăstirea din
Muntele Negru. Împărăteasa Georgiei l-a folosit în diferite misiuni
importante. Perioada de cinci ani cât a rămas în Georgia s-a mulţumit să
ajute în ridicare moravurilor poporului şi a societăţii înalte. La bătrâneţe a
dorit să se săvârşească în Sfântul Munte. Întorcându-se la locurile
prietene, moartea l-a aflat în Constantinopol. Cinstitele lui moaşte au fost
transportate în mănăstirea Iviron, unde a fost înmormântat la Litia
mănăstirii.
A scris viaţa rudelor sale şi ctitorilor mănăstirii, Cuvioşii Ioan şi
Eftimie. A tradus din greacă sau a revăzut multe cărţi ale Noului
Testament, cu conţinut de drept canonic, de dogmatică, de hagiografie şi
de liturgică. Cuviosul Gheorghie, împreună cu Sfântul Eftimie, sunt
socotiţi printre cele mai mari personalităţi ale literaturii georgiene.
Deşi a adormit pe 24 Mai, georgienii prăznuiesc pomenirea lui pe 30
iunie, rânduindu-l împreună cu Sfinţii Apostoli. Se cinsteşte pe 13 Mai.
345
 Tot în această zi, pomenirea Cuviosului
Eftimie cel nou, ctitorul Mânăstirii Ivirilor
din Aton, care cu pace s-a săvârşit
Fiul ctitorului mănăstirii ivirilor, cuviosul
Ioan, de la care a şi primit de mic schima monahală.
A ucenicit pe lângă el în Olimpul Bithyniei şi l-a
urmat în Marea Lavră. La îndemnul Sfântului
Athanasie a primit vrednicia preoţiei şi mai târziu
pentru scurtă vreme şi poziţia de stareţ. Împreună
cu tatăl său a zidit mănăstirea Iviron (980) şi apoi l-
a urmat la stăreţie.
A construit biserici şi bolniţe şi a împodobit
întregul Munte cu sihăstrii. În anul 1012 a renunţat
la stăreţie ca să se dedice fără împrăştiere nevoinţei
şi scrierii.
Nevoinţele lui i-au sporit virtuţile şi a devenit
vas curat al Duhului Sfânt pentru a-şi dezvolta
bogata lucrare duhovnicească. Educaţia aleasă şi
multa învăţătură l-au ajutat în scrierea unor cărţi
originale, iar excelenta cunoaştere a limbii greceşti, în traducerea
dumnezeieştilor Scripturi, a sinaxarelor, a textelor patristice şi ascetice.
Lucrarea lui a constituit o hrană duhovnicească de mult preţ în Biserica
Iviră. A fost un învăţător şi traducător prolific. Datorită stilului clasic
strălucitor al Cuviosului Eftimie a devenit cel mai citit scriitor al Evului
Mediu Ivir. Pe bună dreptate a fost numit de compatrioţii săi Nou Gură de
Aur. Minunile lui şi harisma învăţăturii lui line i-au răspândit faima mult
departe de muntele Athos. Învăţătura lui şi minunile lui în Thessalonic au
făcut pe mulţi evrei să vină la Hristos. Şi-a încheiat viaţa la
Constantinopol şi la înmormântarea lui s-au săvârşit multe tămăduiri, ca
să se arate sfinţenia lui şi îndrăznirea lui la Dumnezeu. Viaţa şi slujba lui
le-a scris Manuil, marele ritor. Pomenirea lui se cinsteşte pe 13 Mai.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic

Alexandru, episcopul Tiverianilor, care de sabie s-a săvârşit

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Nichifor

presbiterul Mânăstirii Efesului, care cu pace s-a săvârşit
Tot în această zi se săvârşesc înnoirile cinstitei şi
dumnezeieştii biserici a preasfintei stăpânei noastre,
Împărătesei a toate, care se află în ostrovul sfintei Glicheria

346
 Tot în această zi, pomenirea monahilor cuvioşi mucenici
Iviriţi, care înfruntând pe împăratul Mihail şi pe patriarhul
Ioan Vecos apărând dreapta credinţă, au fost aruncaţi în mare
şi aşa s-au săvârşit

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne

mântuieşte pe noi. Amin.

347
 Ziua a paisprezecea

În această lună, în ziua

a paisprezecea, pomenirea
Sfântului Mucenic Isidor,
cel din Insula Hiului
În anul dintâi al împărăţiei
lui Decie, a ieşit poruncă
împărătească, în toate părţile
stăpânirii Romei, ca să se scrie,
să se numere ostaşii şi să se
rânduiască cetele. Şi au mers
corăbiile unui voievod,
Numerian, la ostrovul (insula)
Hiului, în care erau adunaţi cei
înscrişi la oaste. În acea vreme
era în ostrovul acela, Sfântul
Isidor, cu neamul din
Alexandria. Cu trupul era tare şi
viteaz, iar cu credinţa creştin,
având viaţă plăcută înaintea lui
Dumnezeu. Toate zilele sale şi le
petrecuse în post şi în înfrânare,
iar în lucrurile cele bune umbla cu întreagă înţelepciune. De
deşertăciunile şi desfătările lumii acesteia se ferea şi fugea de necurăţiile
păgâneşti. Acesta, pentru vitejia sa, s-a scris în oaste şi s-a rânduit în ceata
lui Numerian.
După aceea a ieşit altă poruncă de la împărat, ca toţi cei ce cinstesc
pe Hristos să se închine zeilor păgâneşti; iar cei ce nu vor să se închine să
fie siliţi cu munci. Mai ales dacă cineva s-ar afla între ostaşi, crezând întru
Hristos, acela să fie silit în tot chipul la închinăciune idolească şi la jertfe,
rânduite după obiceiul vechi al Romei. Atunci un ostaş oarecare, cu
numele Iulie, apropiindu-se de voievodul Numerian, i-a spus că fericitul
Isidor este creştin. Deci, voievodul îndată a poruncit să prindă pe sfântul
şi să-l pună înaintea nedreptei sale judecăţi. Prinzându-l şi aducându-l, l-
a întrebat: "Cum te numeşti?" Răspuns-a sfântul: "Mă numesc Isidor".
Zis-a voievodul: "Oare tu nu voieşti să te supui împăratului Decie şi să
aduci jertfe zeilor?" Răspuns-a Sfântul Isidor: "Şi cine sunt zeii voştri, ca
eu, fiind creştin, să le aduc jertfă? Oare nu sunt idoli surzi şi orbi, neavând
nici o simţire?"
Zis-a voievodul: "O, ce rea şi necurată hulire! Cu adevărat omul
acesta este vrednic de mari munci şi pedepse". Grăit-a sfântul: "Vrednic
348
sunt ca pentru Dumnezeul meu să pătimesc tot felul de munci şi să sufăr
moarte, ca Stăpânul meu să mă învrednicească cetei sfinţilor mucenici,
care au murit mai înainte de mine pentru numele Lui cel sfânt. Şi ştiu că
cei ce cred şi nădăjduiesc în Hristos nu mor niciodată, pentru că aşa a zis
Domnul nostru: Cel ce crede în Mine de va şi muri, viu va fi. Numerian a
zis: "Vei jertfi idolilor ca să fii viu, sau nu?" Răspuns-a sfântul: "Chiar de
vei ucide trupul meu, dar peste suflet nu vei putea stăpâni; însă, de acum,
munceşte-mă precum voieşti, pentru că am pe adevăratul şi viul
Dumnezeu, pe Iisus Hristos, Care acum petrece în mine şi va fi tot cu
mine şi după moartea mea; iar eu sunt şi voi fi în El, neîncetând a
mărturisi preasfânt numele Lui, până ce sufletul este în trupul meu".
Zis-a voievodul: "Măcar odată jertfeşte legii împărăteşti şi după
aceea vei face ce pofteşti. Răspuns-a sfântul: "Păgânule, nu mă vei putea
amăgi pe mine cu meşteşugul tău, pentru că cel ce s-a lepădat odată de
Domnul său, mai poate să se numească credincios? Adică, dacă cineva
este necredincios în puţin, apoi este necredincios şi în mult; iar mie să nu-
mi fie în gând a face ceva necredincios şi neplăcut Domnului meu". Zis-a
voievodul: "Isidore, eu te sfătuiesc de bine, ascultă sfatul meu; iar de nu
vei asculta, voi pune cumplite munci pe tine, până ce vei mărturisi
mărirea zeilor noştri".
Atunci Numerian a poruncit la patru ostaşi, ca să-l dezbrace şi să-l
bată cu vine de bou fără milă. Fiind sfântul bătut, îi ziceau cei ce stăteau
împrejurul lui: "Isidore, supune-te voii împărăteşti, mai înainte până a nu
muri în munci". Sfântul a răspuns lor: "Eu mă supun voii şi poruncii
Domnului meu, Împăratul Cel ceresc şi veşnic; pe Acela Îl mărturisesc, Îl
cinstesc şi nu-L voi lăsa, nici nu mă voi lepăda de El, ca şi eu să nu fiu
lepădat de El în ziua Judecăţii!" După acea bătaie, muncitorul îl amăgea
pe sfânt cu momeli şi îl înfricoşa cu îngroziri, vrând să-l plece la a sa
păgânătate; dar nimic n-a sporit, ci auzea de la dânsul numai dosădiri şi
ocări pentru el şi zeul său. Deci, umplându-se de mânie, a zis: "Eu voi
porunci, ca să taie limba ta cea necurată". Răspuns-a sfântul: "Chiar şi
limba mea de o vei tăia, tot nu vei lua din gura mea mărturisirea numelui
lui Iisus Hristos". Şi îndată i-au tăiat limba mucenicului după porunca
muncitorului; însă, sfântul, şi după tăierea limbii vorbea bine, slăvind pe
Hristos, adevăratul Dumnezeu.
Voievodul, cuprinzându-se de spaimă, a căzut la pământ şi şi-a
pierdut limba sa şi a rămas mut; încât după ce l-a ridicat de la pământ nu
putea să vorbească nimic, fără numai prin semne spunea şi, cerând hârtie,
a scris pe dânsa aceste cuvinte: "Pe Isidor cel ce nu voieşte să se supună
poruncii împărăteşti, poruncesc să-i taie capul cu sabia". Aceasta citindu-
se, sfântul mucenic a strigat cu bucurie, zicând: "Mulţumesc Ţie, Doamne
Iisuse Hristoase, că nu m-ai depărtat pe mine de la dar şi de la mila Ta. Te
349
laud pe Tine, Stăpâne, viaţa şi suflarea mea, şi cânt Ţie, Doamne, puterea
mea şi luminarea minţii mele, Cel ce mi-ai dat mie limbă neîncetată, ca să
slăvesc măririle Tale". După acestea călăul, luând pe mucenic, l-a dus la
tăiere. Şi mergea Sfântul Isidor bucurându-se, mergând înainte la
junghierea sa, ca un mieluşel fără de prihană. Deci, căutând spre cer cu
luminoasă faţă şi cu ochii veseli, grăia: "Sfinte Stăpâne, mulţumesc Ţie că
mă primeşti pe mine acum, cu bunăvoirea Ta, întru locaşurile Tale şi în
locurile cele de odihnă".
Sosind la locul la care era să se săvârşească, a cerut vreme spre
rugăciune şi, rugându-se, şi-a plecat sub sabie cinstitul lui cap. Astfel s-a
tăiat pentru Hristos, Care Şi-a plecat pe Cruce Sfântul Său cap, pentru
noi. După tăierea capului Sfântul Mucenic Isidor, cinstitul lui trup a fost
aruncat spre mâncarea câinilor şi fiarelor. Dar un oarecare Amonie,
prieten al lui şi creştin tăinuit, a luat sfântul lui trup şi, săpând în taină un
mormânt împreună cu ceilalţi fraţi credincioşi, l-au pus în pământ, ca pe o
vistierie de mare preţ.
Apoi singur s-a făcut următor nevoinţei celei pătimitoare. Pentru că,
plecând Amonie cu corabia spre Elespont în Cizic, s-a încununat cu
cununa mucenicească. Apoi moaştele cele cinstite ale Sfântului Isidor,
venind din Efes oarecare dreptcredincioasă femeie, anume Mironia, le-a
scos din pământ şi le-a uns cu miresme de mult preţ şi, înfăşându-le cu
pânză curată, le-a pus la un loc cinstit, deasupra cărora, după încetarea
prigoanei, a zidit o biserică în numele lui, iar bolnavii luau tămăduiri de la
cinstitele lui moaşte, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel slăvit
împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului stareţ Serapion

Sindonitul
În părţile Egiptului era un stareţ oarecare cu numele Serapion
Sindonitul. El nu avea haine pentru a-şi acoperi goliciunea trupească
decât numai un sindon. Acesta s-a făcut monah din tinereţe şi n-a câştigat
nici o avere în lumea aceasta, neavând nici chilie, nici adăpost, ci îşi
petrecea viaţa ca o pasăre, nevoind să şadă în casă acoperită sau să se
odihnească; ci, purtând o cămaşă şi o evanghelie mică, trecea din loc în
loc şi unde îl apuca noaptea, acolo se odihnea.
Sculându-se dimineaţa, nu petrecea la un loc; ci umbla ca un om fără
de trup şi pentru aceea se numea fără de patimă de cei mai mulţi. De
multe ori trecătorii îl aflau afară din satul în care petrecuse mai înainte şi,
şezând lângă cale, plângea cu amar. Şi-l întrebau, zicând: "Pentru ce
plângi, bătrânule? Iar el răspundea către dânşii: "Domnul meu mi-a
încredinţat bogăţia Sa, iar eu am pierdut-o şi am păgubit-o. Şi, pentru
aceea, vrea să mă muncească". Aceasta o grăia în pildă; pentru că numea
350
Domn pe Dumnezeu, iar bogăţia, sufletul său cel zidit după chipul lui
Dumnezeu, pe care l-a răscumpărat cu sângele Fiului lui Dumnezeu. Cei
ce auzeau aceasta, nu înţelegeau ce zice; ci pentru aur credeau că grăieşte.
Deci, unii îi aruncau puţină pâine, iar alţii poame, zicându-i: "Ia, frate,
acestea; iar pentru bogăţia pe care ai pierdut-o, nu te mâhni, fiindcă
Dumnezeu poate să ţi-o trimită înapoi". Şi stareţul le răspundea lor:
"Amin! Amin!"
Mergând la Alexandria, a întâmpinat pe un om sărac şi gol,
tremurând de frig. Şi, stând, a început a se gândi: "Cum eu, socotindu-mă
că sunt pustnic şi lucrător al poruncilor lui Hristos, port haină? Iar acest
sărac se topeşte de frig şi eu nu mă milostivesc spre el. Cu adevărat, de nu
voi acoperi goliciunea lui şi de-l voi lăsa pe el să moară de frig, mă voi
osândi în ziua judecăţii ca un ucigaş". Şi, dezbrăcând de pe sine sindonul,
l-a dat săracului. Astfel, el şedea gol, ţinând sub braţ Sfânta Evanghelie,
pe care o purta. Trecând pe acolo un cunoscut al lui şi, văzându-l gol, i-a
zis: "Părinte Serapioane, cine te-a dezbrăcat pe tine?" Iar el, arătând
Sfânta Evanghelie, i-a zis: "Aceasta m-a dezbrăcat!" După aceea a
întâmpinat pe un om, pe care îl duceau la temniţă pentru datorie, şi,
fiindu-i milă de el şi neavând ce să-i dea lui, a vândut Evanghelia pe care o
purta şi a plătit datoria acelui om.
Astfel, s-a dus gol la coliba sa în care petrecea. Văzându-l ucenicul
gol, i-a zis: "Părinte, unde este haina ta cea mică?" Răspuns-a stareţul:
"Am trimis-o pe ea înainte, fiule, fiindcă în locul aceleia îmi trebuie una
mai bună". Iar ucenicul a zis: "Dar Evanghelia cea mică unde este?"
Răspuns-a stareţul: "Cu adevărat, fiule, aceea îmi zicea în toate zilele:
"Vindeţi averea şi o dă săracilor, ca s-o afli în ziua judecăţii!" Deci, am
ascultat cele cuprinse în ea şi am făcut precum mă sfătuia aceea, adică am
vândut-o şi banii i-am dat celui ce avea trebuinţă, ca să aflu îndrăzneală
înaintea Dumnezeului nostru Iisus Hristos; după cum am citit în Sfânta
Evanghelie". Deci, un cunoscut i-a dat lui alt sindon prost şi rupt, ca să se
acopere.
Acest stareţ necâştigător cu duhul şi sărac cu lucrul, după multe
călătorii, a mers în Elada şi a petrecut în Atena trei zile. Acolo, neputând
să capete de la cineva pâine, a flămânzit, pentru că nimeni nu-i dădea
nimic, iar să cumpere, nu avea cu ce. Căci, ascultând cuvintele lui Hristos,
niciodată nu purta vreun ban de aramă, nu avea pungă, nici cojoc şi nici
altceva, decât numai sindonul cel rupt, cu care îşi acoperea goliciunea
trupului. În ziua a patra, flămânzind foarte tare, a stat în cetate într-un loc
înalt şi a început a plânge şi a striga: "Bărbaţi ai Atenei, ajutaţi-mă!" Şi s-
au adunat la el filosofii, care erau mai mari în cetate şi l-au întrebat: "De
unde eşti, bătrânule? Şi de ce lucru pătimeşti?" Iar el a zis: "Cu neamul
sunt egiptean şi, de când am ieşit din adevărata mea patrie, în trei datorii
351
am căzut. Deci, doi datornici m-au lăsat, neavând ce să ia de la mine, iar al
treilea încă nu mă părăseşte, ci îşi cere mereu datoria sa". Iar filosofii l-au
întrebat: "Cine sunt datornicii tăi şi care este cel ce te supără? Spune
nouă, ca să te ajutăm".
Atunci stareţul le-a zis: "Din tinereţe m-au tulburat pofta trupului,
iubirea de argint şi foamea pântecelui. Deci, de cele două dintâi m-am
izbăvit şi nu mă mai tulbură, pentru că nu poftesc plăceri trupeşti, nici
averi nu-mi trebuiesc; dar flămânzia pântecelui nu voieşte să mă lase. Că,
iată, este a patra zi de când n-am mâncat şi nu încetează a mă supăra
pântecele, cerând datoria cea obişnuită de hrană". Deci, unii din filosofi,
socotind că grăieşte înşelăciune, i-au dat un galben şi-l urmau de departe,
vrând să vadă ce va face cu galbenul acela. El, luând acel galben, a alergat
la vânzătorul de pâine şi, punând galbenul înaintea celui ce vindea pâine,
a luat o pâine şi s-a dus şi nu s-a mai arătat în cetatea aceea.
Atunci, filosofii au cunoscut cu adevărat că bărbatul acela este
îmbunătăţit. Deci, au dat pentru pâine preţul cel cuviincios vânzătorului,
iar galbenul lor l-au luat înapoi. Fericitul Serapion, ducându-se în părţile
Lachedemoniei, a auzit despre unul mai mare în cetate că ţine de credinţa
maniheilor, dar este îmbunătăţit cu viaţa. Deci, s-a dus la el şi s-a vândut
pe sine în robie şi după doi ani l-a izbăvit de eres, cu darul lui Hristos, şi l-
a întors la dreapta credinţă a Bisericii, împreună cu femeia şi cu toată casa
lui.
Aceia l-au iubit pe el, nu ca pe un rob credincios, ci ca pe un părinte
adevărat, şi-l cinsteau foarte mult şi, bucurându-se, slăveau pe Dumnezeu
pentru izbăvirea lor de eres. Deci stareţul, petrecând la ei cât era de
trebuinţă spre mântuirea lor şi, înapoind preţul cel luat de la ei pentru
sine, s-a dus de acolo şi după obiceiul său, umbla prin ţări şi prin cetăţi.
Se povesteşte despre el şi aceasta: Că mai înainte - fiind tânăr -, s-a
vândut pe sine unui lăutar elin pe douăzeci de galbeni, pe care, păstrându-
i, i-a înapoiat celui ce-i dăduse, după ce l-a întors pe el şi pe toată casa la
Hristos Dumnezeu. Pentru că lăutarul, vedea pe robul său petrecând în
toate zilele în posturi, deoarece gusta numai seara puţină pâine şi bea apă
cu măsură; iar noaptea, sculându-se, se ruga Dumnezeului său cu lacrimi.
Pentru aceea el s-a umilit mai întâi, apoi femeia lui şi după aceea toată
casa lui a crezut în Hristos, adevăratul Dumnezeu, şi au luat Sfântul
Botez. Şi i-au zis lui: "Vino, frate, să te eliberăm din robia ta, căci tu ne-ai
eliberat din robia diavolului". Iar el le-a zis lor: "De vreme ce Dumnezeul
meu a lucrat mântuirea sufletelor voastre, vă voi spune taina mea: Eu,
fiind liber, de neam din Egipt, văzându-vă pe voi în mare rătăcire şi
pierzanie, mi s-a făcut milă de voi. De aceea m-am vândut vouă, ca să pot
cu ajutorul lui Dumnezeu a vă povăţui la calea mântuirii.

352
 Deci, acum luaţi-vă argintul vostru, mântuindu-vă Domnul prin
mine smeritul, iar eu mă voi duce ca să mă îngrijesc de mântuirea altora".
Însă ei l-au rugat mult, zicând: "Te vom cinsti ca pe un părinte şi domn al
nostru; iată, de acum tu să ne fii stăpân, iar noi să-ţi fim robi, numai să nu
te duci de la noi!" Dar ei n-au putut să-l înduplece pe el şi, nevoind să ia
arginţii lui, îi ziceau: "Să-l împarţi la săraci, căci noi ne îndestulăm cu
mântuirea noastră". Omul lui Dumnezeu le-a răspuns: "Voi singuri să
împărţiţi cele ce sunt ale voastre; pentru că eu argintul cel străin nu-l dau
la săraci!" Iar ei iarăşi îl rugară, ca măcar după un an să-i cerceteze. Deci,
s-a dus de la ei în alte părţi.
Odată a aflat o corabie, plecând de la Alexandria spre Roma. Şi,
dorind să se ducă acolo, a intrat în ea; iar corăbierii, pornind, n-au
întrebat pe stareţ, de a adus ceva în corabie, pentru că socoteau că unul
dintre dânşii a luat lucrurile stareţului în corabie, deşi îl vedeau în
sindonul cel rupt, însă credeau că are preţul pentru plata cea cuviincioasă
a corabiei. După ce s-a îndepărtat de la mal, ca la cinci sute de stadii, au
început a mânca la apusul soarelui, iar pe stareţ văzându-l că nu mănâncă
nimic, socoteau că posteşte în ziua aceea.
Apoi, văzându-l a treia zi că nu mănâncă nimic, socoteau întâi că
boleşte de văzduhul mării şi nu poate să mănânce. După aceea, în a patra
şi a cincea zi, văzându-l petrecând nemâncat, l-au întrebat: "Omule,
pentru ce nu mănânci?" Iar el le-a răspuns: "De vreme ce nu am ce
mânca, de aceea nu mănânc". Şi se întrebau unul cu altul: "Cine a luat din
corabie lucrurile acelui om?" Deci, înştiinţându-se că n-a adus nimic cu el,
au început a cârti contra lui, zicându-i cu mânie: "Pentru ce ai intrat aici,
neavând nimic? Ce vei mânca? Şi cu ce vei plăti nouă taxa care se cade?"
Iar stareţul le-a răspuns: "Eu, precum mă vedeţi, n-am nimic mai mult,
decât această haină proastă şi ruptă care este pe mine. Iar de nu voiţi să
mă duceţi cu voi, apoi să mă întoarceţi înapoi şi să mă lăsaţi acolo de unde
m-aţi luat". Iar ei i-au zis: "Măcar de ne-ai da şi o sută de galbeni ca să ne
întoarcem înapoi pentru tine, n-am voi să facem asta, de vreme ce avem
vânt de bun ajutor în calea în care ne aflăm". Deci, ei au îngăduit pe stareţ
în corabie, hrănindu-l pentru Dumnezeu.
Cuviosul, mergând la Roma, înconjura pe toţi pe care îi auzea că
vieţuiesc cu bunătăţi şi, vorbind cu aceia, îşi primea folos, că pentru aceea
umbla ca un străin, ca să-şi adune duhovniceasca bogăţie şi să-şi cumpere
cereştile bunătăţi pentru odihna veşnică, pe care le-a câştigat cu darul
Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava în veci. Amin.

353
 Tot în această zi,
pomenirea Sfântului Sfin-
ţitului Mucenic Terapont,
Episcopul Ciprului
Acest sfânt de unde a fost şi de
unde se trăgea, şi din care părinţi s-
a născut, sau în ce vreme a trăit,
sau împotriva cui a ostăşit şi a
biruit şi cum a luat cununa
muceniciei, nu se poate spune,
deoarece pomenirile despre el s-au
pierdut cu vremea. Iar că a ales
viaţa monahicească, îl arată
icoanele lui care-l înfăţişează în
acest fel de chip şi schimă; că a fost
episcop al insulei Ciprului, că a fost
adus lui Hristos prin sânge şi că a
săvârşit lupta nevoinţei, aceasta am
luat-o dintr-o povestire veche după
tradiţie fără a fi fost scrisă şi aşa cum a fost învăţată de cei mai înainte, o
credem.
Mai întâi sfintele lui moaşte se odihneau în Cipru, după aceea au fost
aduse în Constantinopol în acest fel: când agarenii, cu voia lui Dumnezeu,
au pustiit şi robit cu război toate părţile Răsăritului, luându-le în
stăpânirea lor pentru păcatele noastre, atunci se apropiase şi de ostrovul
Ciprului, vrând să-i facă şi lui ca şi celorlalte.
Deci, sfântul s-a arătat eclesiarhului bisericii sale, zicându-i: "Scoală-
te degrabă şi ia moaştele mele şi du-le în cetatea lui Constantin, de vreme
ce vrăjmaşii Crucii lui Hristos vor să năvălească asupra ostrovului şi
voiesc să pustiască acest loc. Spune aceasta la toţi dreptcredincioşii, ca să
iasă de aici înainte de năvălirea agarenilor". Această arătare şi poruncă a
sfântului, dacă a spus-o eclesiarhul celor dreptcredincioşi, îndată s-au
gătit de călătorie pe apă şi, luând o raclă nouă, a pus în ea moaştele
sfinţitului mucenic; deci, luându-le cu ei, s-au urcat în corabie şi au plecat.
Dar, pe când erau ei în largul mării, mergând către Constantinopole, s-a
ridicat o furtună pe mare, încât toţi, temându-se, se primejduiau de
înecare. Atunci, îndată a început a ieşi din racla sfântului ca un nor
subţirel, o mireasmă plăcută, încât a umplut cu miros corabia, iar marea
s-a revărsat ca la trei stadii. Din acea minunată şi bună mireasmă s-a
liniştit furtuna mării.

354
 Eclesiarhul, fiind legat cu mai fierbinte dragoste către sfântul, pe
când păzea sicriul lui, a auzit un glas din sicriu, chemându-l pe nume. Toţi
au auzit aceeaşi, cum Sfântul Terapont a chemat pe nume pe păzitorul
moaştelor sale. Deci, din această pricină înspăimântându-se, toţi s-au
apropiat de sicriu vrând să vadă moaştele sfântului; dar, privind în sicriu,
au văzut nişte mir cu bun miros, izvorând ca un râu din cinstitele lui
moaşte, astfel că sicriul era plin de mir, încât se revărsa afară. Deci, cei ce
erau în corabie, puneau în vase de sticlă mir de acela şi cu credinţă se
ungeau din el, pentru tămăduirea sufletelor şi a trupurilor lor.
Ajungând în cetatea lui Constantin, a pus acele moaşte izvorâtoare
de mir în biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, pe vremea
împărăţiei lui Nichifor. După câtăva vreme, pentru minunile ce se făceau
de cinstitele lui moaşte, s-a zidit o biserică deosebită, în numele Sfântului
Mucenic Terapont şi acolo au fost puse moaştele lui. Din multele minuni
ce s-au făcut de sfintele lui moaşte, puţine s-au dat scrierii; iar acelea care
s-au scris, s-au făcut astfel:
Un bărbat, anume Florin, de neam italian, era muncit de un legheon
de duhuri necurate. Acela s-a izbăvit de muncirea diavolească la moaştele
Mucenicului Terapont, întorcându-se sănătos la casa sa. Acela povestea,
că a văzut fum subţire ieşind din racla mucenicului, fum ce mirosea foarte
plăcut. Acea bună mirosire nesuferind ighemonul cel diavolesc, a fugit în
goană ca de o bătaie.
Un alt bărbat, anume Anastasie, cetăţean al Bitiniei, avea de mulţi
ani o mână uscată care atârna moartă din umăr. Acela, mergând la
biserica Sfântului Terapont, în care se aflau moaştele lui, a câştigat
tămăduire pe când se cânta Vecernia Botezului Domnului, de vreme ce
mâna lui s-a întins şi s-a făcut sănătoasă ca şi cealaltă. El a luat înaintea
tuturor, cu mâna cea tămăduită, un vas, în care urma să se facă aghiasmă,
şi l-a umplut cu apă. Toţi cei ce au văzut aceea, au preamărit pe
Dumnezeu, Cel preamărit în sfântul Său, Terapont.
Un alt bărbat, anume Gheorghe, în rânduiala ostăşească, din
lucrarea diavolească avea faţa întoarsă înapoi şi avea un ochi orb. Acela,
rugându-se la mormântul mucenicului, a câştigat grabnică tămăduire,
pentru că faţa lui s-a îndreptat şi a văzut cu ochiul, pentru care a dat
mulţumire doctorului celui fără de arginţi.
Un slăbănog oarecare, anume Teodor, a fost adus în biserica
mucenicului. Aceluia i s-a arătat sfântul în vis, dându-i pâine şi vin în
pahar, iar el, luându-le din mâna sfântului, îndată s-a deşteptat şi a simţit
în sine putere şi sănătate desăvârşită; deci, s-a sculat sănătos din pat,
slăvind pe Hristos şi pe mucenicul lui, zicând: "O, părinte Teraponte, cât
îţi este de lesne a tămădui toate bolile!"

355
 La moaştele Sfântului Terapont a fost adusă o copilă mică, ale cărei
picioare erau lipite, încă din pântecele maicii sale, iar călcâiele îi erau
întoarse înapoi şi crescute în dosul lor. Deci, părinţii, făcând rugăciune cu
lacrimi la moaştele sfântului, îndată s-au îndreptat picioarele copilei,
după obişnuita rânduială, a firii omeneşti, de vreme ce s-au întins şi s-au
dezlegat spre umblarea cea cuviincioasă. Astfel, copila a ajuns la creşterea
cea desăvârşită, umblând şi slăvind pe Dumnezeu.
O femeie oarecare, cu numele Maria, s-a îmbolnăvit de o boală grea,
care se numeşte cancer. Deci, zăcând foarte mult şi deznădăjduindu-se de
sănătatea sa, a alergat cu umilite rugăciuni la Sfântul şi a luat grabnică şi
desăvârşită tămăduire cu rugăciunile lui.
Altei femei, curgându-i sânge de şapte ani, a alergat cu credinţă la
Sfântul Terapont şi, îndată ce s-a atins numai de racla lui, s-a oprit
curgerea sângelui ei şi s-a întors sănătoasă la casa sa.
Iarăşi, altă femeie, pătimind de idropică şi alergând la sfântul, a
văzut în vis pe sfântul mucenic, ungând trupul ei cu nişte amestecături.
Deşteptându-se din somn şi-a văzut umflătura trupului său trasă înapoi
şi, curgând mult puroi, s-a făcut sănătoasă.
Un ostaş din cetele armeneşti, anume Ştefan, era cu trupul jumătate
uscat şi gârbovit la pământ; asemenea şi un alt ostaş, anume Teodor, fiind
cuprins de aceeaşi boală, amândoi alergară cu rugăciuni şi cu credinţă la
moaştele sfinţitului mucenic şi au dobândit grabnică tămăduire. După
aceştia, venind un lepros la mormântul sfântului, s-a curăţat de lepră, cu
rugăciunile aceluia; deci, plecând sănătos, a dat mulţumire lui Dumnezeu.
Un scolastic, având sub sânul său o vătămare de boală mare, venind
la mormântul sfântului şi, rugându-se, a adormit. El a văzut pe sfântul în
vis, punând un plasture pe vătămarea lui şi, deşteptându-se, a simţit
uşurare de boala lui; iar după o zi, rana lui s-a tămăduit desăvârşit şi s-a
dus sănătos, lăudând pe Dumnezeu. Foarte multe neputinţe şi boli se
tămăduiau prin ungerea mirului ce ieşea din cinstitele moaşte ale
Sfântului Terapont. Diavolii se goneau din oameni, iar cei ce mureau, erau
întorşi de la porţile morţii, cu rugăciunile Sfântului Mucenic Terapont şi
cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Căruia este slava în veci. Amin.

356
 Tot în această zi, pomenirea Sfântului
Isidor, cel nebun pentru Hristos
Fericitul Isidor era din părţile Apusului, de
neam roman şi din ţinutul nemţesc. El, iubind
credinţa cea adevărată şi dreptcredincioasă, a ieşit
din casa sa, s-a dezbrăcat de hainele sale şi s-a făcut
nebun pentru Hristos, asemănându-se vechilor
sfinţi Andrei, Simeon şi celorlalţi, care au plăcut lui
Dumnezeu întru nebunie, care, la oameni, se pare a
fi nebunie, iar înaintea ochilor văzători ai lui
Dumnezeu este mai înţeleaptă decât înaintea
oamenilor.
Deci, fericitul Isidor, prefăcându-se a fi nebun,
a ieşit din pământul şi patria sa şi s-a dus spre
părţile Răsăritului, unde a pătimit de la oamenii cei
nebuni multe necazuri, ocări şi bătăi. El răbda frigul
iernii şi arşiţa soarelui, fiind gol, şi obosea trupul cu
ostenelile de zi şi de noapte. Umbla ziua ca un
nebun, iar noaptea se ruga neîncetat şi, plângând,
zicea în sine: O, Isidore, prin multe scârbe ţi se cade
a intra în Împărăţia cerului, pentru că este silită, şi
silitorii sunt puţini care o apucă". Fericitul,
mângâindu-se cu aceste cuvinte, umbla din cetate în
cetate, până ce a ajuns la slăvita cetate a Rostovului,
care avea mult popor şi a voit să vieţuiască în ea.
Deci, toţi îl socoteau că este nebun şi cu mintea
pierdută; pentru aceea îl chinuiau cu multe bătăi şi ocări pe robul lui
Hristos. Iar el, fiind ca într-un trup străin, toate le răbda cu mulţumire,
răsplătind ocărâtorilor şi chinuitorilor săi nu cu rău pentru rău, ci se ruga
pentru dânşii în mintea sa, zicând către Dumnezeu: "Doamne nu le socoti
acestea ca păcat". Dar nimeni nu ştia îmbunătăţita lui viaţă.
În cetatea aceasta, el şi-a făcut pe un loc uscat ce era în mijlocul
bălţii, o colibă de vreascuri neacoperită - unde se află acum şi sfintele lui
moaşte. Şi era lui acea colibă casă de rugăciune, şi cămară încuiată, ca să
nu fie văzut de oameni în timpul rugăciunii. Deci, toată ziua umbla prin
cetate, făcând nebunii după obiceiul său şi răbdând necazuri de la cei
nepricepuţi; iar, sosind noaptea, intra în coliba sa şi acolo stătea la
rugăciune de seara până dimineaţa, înălţând cu lacrimi şi cu plecări de
genunchi rugăciuni către Dumnezeu; iar sosind ziua ieşea la nebunia sa.
Uneori, slăbind trupul de multă osteneală, se arunca pe uliţele cetăţii în
gunoi sau în măturături şi, dormind puţin, se odihnea. Iar dacă dormea
vreodată în coliba sa, el se culca pe pământul gol, pentru că nu avea nimic
357
într-însa, decât numai mult ostenitul său trup şi vreascuri împrejurul lui,
dar şi acelea neacoperite. Iar de era ger, ori zăduf, ori zăpadă, ori ploaie,
sfântul pe toate le răbda, şezând în coliba sa fără acoperământ, ca unul
fără de trup. Şi, astfel, petrecea în toate zilele vieţii sale, pentru dragostea
lui Dumnezeu. Pe cât a iubit el pe Dumnezeu, pe atât şi Dumnezeu l-a
iubit şi l-a preamărit în lumea aceasta cu darul Său minunat, mai înainte
de a-l preamări în cereasca Sa împărăţie cea fără de sfârşit, prin
răsplătirea bunătăţilor celor negrăite.
Odată s-a făcut o minune vrednică de mirare şi de neuitare, în acest
chip: Nişte neguţători, luându-şi mărfurile lor, călătoreau într-o corabie
pe mare, şi, deodată, la un loc, a stat corabia şi nu putea să se mişte de
acolo, încât, izbindu-se de valuri, toţi care erau în ea se deznădăjduiseră
de viaţa lor şi aşteptau moartea în linişte. Apoi au socotit, să arunce sorţi
pentru cine a stat corabia şi este izbită de valuri. Şi sorţul a căzut pe un
neguţător dintre ei, care era din cetatea Rostovului, unde vieţuia Sfântul
Isidor. Deci, au pus pe acel neguţător pe o scândură şi l-au lăsat în mare şi
corabia s-a pornit degrabă din locul acela; iar omul acela, purtat de valuri
pe scândură, se afla în pragul morţii, neaşteptând ajutor de la nimeni.
Dar, iată, fără de veste a stat înaintea lui plăcutul lui Dumnezeu, Isidor,
umblând pe mare ca pe uscat şi zicând către dânsul: "Omule, mă ştii pe
mine cine sunt?" Iar neguţătorul, abia putând să vorbească, i-a zis: "O,
Isidore, robul lui Dumnezeu, cel ce vieţuieşti în cetatea noastră, nu mă
lăsa să mă afund în marea aceasta, ci ajută-mi mie ticălosului şi mă
izbăveşte de moartea cea amară".
Atunci sfântul l-a luat de mână, l-a pus pe scândura aceea, care îi era
întocmai ca o luntre şi care înota neafundată pe deasupra apei. Deci,
sfântul, îndreptând-o, a alergat repede în urma corabiei şi, ajungând-o, a
pus pe acel om în ea întreg, sănătos şi cu nimic vătămat, apoi i-a poruncit,
zicându-i: "Să nu spui nimănui de mine, ci să spui că puterea
dumnezeiască te-a izbăvit din adâncurile mării". Dar cei ce erau în
corabie, văzând pe prietenul lor pe care îl aruncaseră în mare, că era cu
dânşii viu şi sănătos, s-au mirat şi s-au înspăimântat şi slăveau puterea lui
Dumnezeu.
Apoi, după ce s-a întors neguţătorul acela în cetatea sa, a întâmpinat
pe Isidor, izbăvitorul său, pe uliţele cetăţii, făcând nebunii, şi nu putea să
spună cuiva de dânsul, decât numai se închina lui de departe; iar el, iarăşi
îl îngrozea să nu spună nimănui de ceea ce se făcuse pe mare. Astfel,
neguţătorul acela a păzit aceea în tăcere până la moartea plăcutului lui
Dumnezeu. Se mai făceau de către dânsul şi alte minuni, cu darul lui
Dumnezeu, dar n-au venit întru arătare, că, precum era viaţa lui cea
îmbunătăţită şi tăinuită ca sub un obroc, sub chipul nebuniei, tot aşa şi
facerile lui de minuni se săvârşeau în taină.
358
 Odată s-a dus în curtea voievodului Rostovului, iar voievodul avea
atunci la el la prânz pe episcop şi, apropiindu-se sfântul de pristavul
băuturilor, cerea să bea de la dânsul, ca şi cum era însetat; pentru că
fericitul nu înseta de băutură, ci de mântuirea celui ce putea ca, măcar
pentru un pahar de apă rece, să nu se lipsească de plată de la Domnul; iar
pristavul nu numai că nu i-a dat băutură, dar l-a gonit cu cuvinte
ocărâtoare. Deci, ospătând voievodul cu episcopul, a venit vremea
băuturii şi, voind slugile să toarne în pahare, nu s-a găsit băutură în vase,
căci deodată toate s-au uscat, încât slugile s-au înfricoşat şi au spus despre
aceea voievodului, care, şi el, mâhnindu-se, se mira foarte mult. Atunci,
înştiinţându-se că a venit în curtea lui nebunul Isidor şi a cerut să bea,
mai mult s-a mâhnit şi se mânia asupra pristavului; căci a înţeles că
pentru nemilostivirea pristavului, care a trecut cu vederea pe săracul care
cerea, s-a făcut de la Dumnezeu o minunată pedepsire ca aceea.
Deci, îndată a trimis prin toată cetatea să caute pe fericitul Isidor şi
să-l aducă cu rugăminte în casa voievodului, dar n-a fost găsit. După ce s-
a sfârşit prânzul voievodului, fiind cuprins de ruşine pentru aceea, căci nu
era băutură pentru oaspeţi, a venit la ei Sfântul Isidor, având în mâini o
prescură şi a dat-o episcopului, zicând ca şi cum ar fi nebun: "Arhiereule,
primeşte această prescură, pe care am luat-o în acest ceas din mâinile
prea sfinţitului mitropolit al Kievului, în biserica Sfintei Sofia". Deci,
îndată cu venirea sfântului, toate vasele s-au umplut de băutură, ca şi mai
înainte, de care minune toţi s-au mirat foarte mult şi cu frică preamăreau
pe Dumnezeu, care a făcut minunate lucruri prin robul cel tăinuit.
Însă, această minune s-a făcut înaintea sfârşitului sfântului şi
minunat este cuvântul lui, care le-a zis că "în acest ceas am luat prescuri
din mâinile preasfinţitului mitropolit al Kievului!" Pentru că nu era
mincinos cuvântul plăcutului lui Dumnezeu, ci adevărat şi credincios; de
vreme ce a fost răpit de îngerul lui Dumnezeu din Rostov în Kiev şi, iarăşi,
în acelaşi ceas a fost adus din Kiev în Rostov. Aceasta s-a întâmplat astfel,
după cum odinioară s-a întâmplat Cuviosului Gheorghe, egumenul
Muntelui Sinai, care într-un ceas a fost răpit în Ierusalim şi,
împărtăşindu-se cu dumnezeieştile Taine din mâinile preasfinţitului
patriarh Petru, iarăşi s-a aflat în Sinai, în chilia sa. Despre aceasta se scrie
în Limonar; tot astfel s-a făcut şi cu Sfântul Isidor.
După aceasta, robul lui Dumnezeu nu se mai arăta în cetate, precum
avea obiceiul să umble, pentru că se mutase la Domnul, în coliba sa.
Neştiind nimeni de sfârşitul lui, deoarece sfântul lui suflet a fost dus de
sfinţii îngeri în cerescul Ierusalim, îndată o bună şi plăcută mireasmă a
umplut toată cetatea şi toţi se minunau cu spaimă de acea neobişnuită şi
frumoasă mirosire, zicând unul către altul: "De unde iese această plăcută
mireasmă?" Pentru că nu ştiau că murise plăcutul lui Dumnezeu.
359
 Un om, mergând pe lângă coliba sfântului, a simţit mai multă bună
mirosire ce ieşea din colibă. Atunci s-a uitat în ea şi a văzut pe sfântul,
zăcând la pământ, având faţa în sus şi mâinile strânse în chipul crucii,
precum se cade. Şi, cunoscând că de curând s-a sfârşit, a alergat şi a spus
celorlalţi oameni. Deci, mergând nişte bărbaţi temători de Dumnezeu,
care ştiau viaţa sfântului cea plăcută lui Dumnezeu şi aveau dragoste către
el, au îngropat cinstitul şi mult ostenitul lui trup în acelaşi loc, unde a
murit.
În acea vreme a alergat şi acel neguţător, pe care sfântul l-a izbăvit
de înecare în mare şi, căzând la mormântul sfântului cu lacrimi, spunea
tuturor acea minune ce se făcuse. Deci, oamenii cei cucernici, sfătuindu-
se, au zidit deasupra mormântului fericitului - cu binecuvântarea
arhiereului -, o biserică a Înălţării lui Hristos, Care a înălţat pe cel ales din
poporul Său. Iar de la mormântul Sfântului Isidor, au început a se da,
celor ce alergau cu credinţă la el, tămăduiri tuturor bolilor, întru slava
Domnului nostru Iisus Hristos, Cel slăvit împreună cu Tatăl şi cu Sfântul
Duh în veci. Amin.

Tot în această zi,

pomenirea celui între Sfinţi
părintelui nostru Leontie
Patriarhul Ierusalimului,
care la anul 1175, cu pace s-a
săvârşit
Cuviosul şi Purtătorul de
Dumnezeu Părintele nostru
Leontie s-a născut în Stromniţa
Macedoniei la începutul
secolului al XII-lea din părinţi
bogaţi şi binecredincioşi, iar
renăscându-se prin
dumnezeiescul Botez, a primit
numele de Leon. La vârsta
copilăriei a fost dat la şcoală şi s-
a deprins în studiul Sfintelor
Scripturi, iar citind Vieţile
Sfinţilor îşi cultiva sufletul şi
folosindu-se foarte mult din
acestea, dorea să se lepede de
lume şi să se facă monah pentru a sluji Domnului. Tată lui Leon a murit
pe când acesta era încă tânăr. Imediat s-a hotărât să se ducă în
Constantinopol. Hotărârea de a se călugări a întărit-o cu fapta retragerii
360
într-un munte, în desăvârşită linişte, timp de trei zile, nebăgând în seamă
foamea şi în loc de somn, întinzându-se pe un „covor” de trestii. După ce a
ajuns în capitală a îmbrăcat schima monahală în Mănăstirea Maicii
Domnului – Ptelidios, care se afla în suburbie, iar apoi începu să meargă
prin oraş şi să o facă pe nebunul, cu scopul de a se expune de bunăvoie la
jignirile şi batjocurile, ba chiar şi la loviturile trecătorilor. Printr-o astfel
de asceză, pe cât de aspră, pe atât de primejdioasă, a câştigat într-o foarte
scurtă perioadă de timp o atât de mare bunăvoinţă şi îndrăzneală înaintea
lui Dumnezeu, încât putea să poarte în mâinile goale cărbuni aprinşi şi să
tămâieze în acest minunat chip icoanele ce se aflau la intersecţiile
capitalei.
Temându-se însă să nu cadă în mândrie, a început să se expună din
ce în ce mai mult la insulte şi rele pătimiri. S-a făcut apoi ucenicul unui
episcop de Tiberiada care trăia o viaţă pustnicească în muntele
Avhenolakkos. Într-o zi, fiind trimis de stareţul său episcop în cetate
pentru o treabă, Leontie a întârziat şi nu a mai găsit nici corabie, nici
barcă pentru a se întoarce. Pentru a nu încălca porunca primită – de a se
întoarce înainte de a se însera şi de a nu înnopta nicidecum în altă parte –
s-a aruncat în mare şi fiind purtat în chip minunat de curenţii de apă de
cealaltă parte a malului, reuşi să se întoarcă în sihăstrie unde îl aştepta
stareţul său. Stareţul văzând că apa încă i se scurgea din haine şi
înţelegând de la el negrăita minune slăvea pe Dumnezeu şi se minuna de
ucenicul său.
Într-o călătorie spre Sfintele Locuri din Palestina, pe care a
întreprins-o episcopul împreună cu Leontie, cel din urmă a cerut
binecuvântarea stareţului său de a rămâne în Mănăstirea Sfântului Ioan
Teologul din Patmos (16 martie). Egumenul de acolo, înţelegând
harismele sale extraordinare, l-a acceptat, dar în regim de zăvorâre:
tânărul Leontie nu avea voie să iasă din chilie. Această binecuvântată
liniştire a fost pentru Leontie un prilej de se deda fără reţineri şi
împrăştieri nevoinţelor duhovniceşti ale postului şi neîncetatei rugăciuni,
adăpând noapte de noapte aşternutul său cu lacrimi de pocăinţă. Pentru a
readuce în suflet starea de umilinţă, apela la măsuri ascetice neobişnuite:
se biciuia cu o curea de piele pe care o prevăzuse cu cuie şi petrecând zile
întregi într-un mormânt, întins deasupra oaselor.
La plinirea vremii, a primit ascultarea de ajutor de eclesiarh
(paraclisier), pe care o îndeplinea cu multă grijă şi sârguinţă, însă fără a-şi
împuţina deloc nevoinţele sale ascetice. Egumenul îi încerca foarte aspru
smerita cugetare şi de fiecare dată îşi dădea seama că tânărul monah este
tare ca un diamant, pentru că ajunsese la desăvârşita lepădare de sine şi
îşi păstra aceeaşi aşezare sufletească şi când era cinstit şi când era jignit.
Într-o zi, Leontie a avut o vedenie în care se făcea că primeşte spre hrană
361
o pâine cerească. Din acel moment a primit de la Domnul harisma
înţelegerii Sfintelor Scripturi şi a scrierilor Sfinţilor Părinţi, care, imediat
ce le citea, îi ofereau un simţământ incomparabil mai dulce decât mierea,
aşa încât îi venea foarte uşor să alcătuiască tratate teologice care tâlcuiau
cele mai adânci taine ale Ortodoxiei. Printre alte lucrări, a alcătuit şi un
tratat despre diferenţa dintre erosul pământesc şi erosul ceresc, care este
focul Sfântului Duh pe care Hristos a venit să-l risipească pe pământ.
După ce a fost considerat vrednic de preoţie, Leontie a fost hirotonit
preot şi astfel – odată cu înălţarea sa în această treaptă, a găsit prilejul să
se smerească din ce în ce mai mult înaintea fraţilor şi să le arate o
împreună-pătimire plină de iubire. A fost numit apoi iconom, responsabil
cu toate nevoile mănăstirii, care adăpostea atunci o obşte numeroasă. Cu
toate acestea însă, grijile acestei ascultări nu au putut să-l împiedice în
dumnezeiescul său urcuş spre Dumnezeu, iar pentru somn nu-şi mai
păstra decât o oră înainte de Utrenie. În schimbul acestei lepădări de sine
şi de toate, a primit de la Dumnezeu nesfârşite daruri. Astfel, Sfântul Ioan
Teologul i s-a arătat în ziua prăznuirii lui (8 mai) sub chipul egumenului
şi i-a poruncit să săvârşească Dumnezeiasca Liturghie mai devreme decât
de obicei, pentru că voia să ajungă şi la Efes, ca să-i bucure cu prezenţa sa
pe creştinii ce se adunaseră acolo în cinstea sa.
Pe când se afla odată în Constantinopol pentru o treabă, Leontie a
vizitat vechea mănăstire a Cuviosului Daniil Stâlpnicul (pomenit pe 11
decembrie) şi cu dorinţa de a urma nevoinţele duhovniceşti ale acestui
mare ascet al virtuţii a plecat de acolo cu gândul de a-i cere egumenului
său binecuvântarea de a se întoarce. Ajungând însă în Patmos, a aflat că
stareţul său a plecat la Domnul, lăsându-l urmaş pe el prin testament şi cu
jurământ (1158). Constrâns să se supună Proniei lui Dumnezeu, Cuviosul
şi-a îndoit privegherile şi postirile sale, nu doar pentru el, ci mai ales
pentru mântuirea ucenicilor săi. Prin darul înainte-vederii, îi păzea pe
ucenicii săi de cursele demonilor, le descoperea gândurile lor ascunse
când aceştia nu îndrăzneau să le descopere în spovedania lor de fiecare zi
sau îi izbăvea pe alţii de orice ispită, cerându-le să-şi pună mâna pe
grumazul său, pentru a le arăta că astfel prelua asupra sa încercarea lor.
Spre îndreptarea lor se prefăcea uneori mânios, dar sufletul lui îşi păstra
în realitate, în orice situaţie, blândeţea şi nepătimirea, condiţie a
neîncetatei convorbiri cu Dumnezeu. I-a izgonit pe piraţii care veneau
regulat să tâlhărească mănăstirea şi de atunci, aceştia fiind înfricoşaţi de
pedeapsa lui Dumnezeu, nu au mai îndrăznit să vatăme sfântul
aşezământ.
După ani de zile, Cuviosul s-a îmbolnăvit grav şi timp de paisprezece
zile nu-i mai rămăsese decât o neputincioasă suflare de viaţă. Însă la
sfârşitul acestei perioade, i s-a descoperit că Dumnezeu îi va mai dărui
362
încă pe atâţia ani de viaţă câte zile a suferit în boală, adică treisprezece ani
şi jumătate. În anul următor (1172), a întreprins o călătorie la
Constantinopol ca să-şi câştige dreptul de la împărat în controversa sa cu
perceptorul de impozite din Creta care refuza să asigure mănăstirii
aprovizionarea anuală cu grâu. Aflând de virtuţile sfântului egumen din
Patmos, împăratul Manuel Comnenul (1143-1180) a vrut să-l hirotonească
imediat arhiepiscop de Cipru. Leontie însă a refuzat, cunoscând că nu era
aceasta voia lui Dumnezeu. Puţin mai târziu însă, a primit să fie hirotonit
Patriarh al Ierusalimului, pentru că primise cu multă vreme înainte o
înştiinţare profetică în sensul acesta (după 1176).
Pe drumul spre Sfintele Locuri, s-a oprit puţin în Cipru, unde
patriarhul Ierusalimului dispunea de loc de reşedinţă şi de anexe,
principalele izvoare de venituri ale Patriarhiei, care era atunci ocupată de
cruciaţii romano-catolici. Acolo a pus din nou rânduială în averea
Bisericii, a îndreptat moravurile monahilor nestatornici în îndatoririle şi
voturile călugăreşti şi comportamentul nedrept al perceptorului
împărătesc de impozite, care voia să-l priveze şi de cele strict necesare
supravieţuirii. Apoi, s-a dus la Sfântul Ioan din Akra (Ptolemaida), unde
locuia de obicei patriarhul ortodox, pentru că romano-catolicii îi
inteziseseră să locuiască în Ierusalim. Faima lui de făcător de minuni s-a
răspândit repede între toţi creştinii din Siria şi Fenicia, dintre care mulţi
alergau spre el ca să primească binecuvântarea omului lui Dumnezeu.
Cuviosul s-a dus într-o noapte în Ierusalim, a intrat pe ascuns în
Biserica Sfintei Învieri şi s-a închinat singur în Dătătorul-de-Viaţă
Mormânt al Domnului. S-a crezut atunci că prezenţa cuviosului a scăpat
atenţiei multora. Însă aceasta a fost cu neputinţă să se întâmple până la
sfârşit, pentru că l-au descoperit minunile pe care Domnul le săvârşea
prin acest cuvios.
Pentru că fiind atunci secetă şi Ierusalimul fiind aspru biciuit de
aceasta, creştinii aveau nevoie de un alt Prooroc Ilie, ca să-i izbăvească de
nenorocire. Pentru aceasta l-a trimis Dumnezeu pe acest mare Leontie şi
prin rugăciunea lui a vărsat o ploaie mare care a umplut cisternele de apă,
ogoarele s-au adăpat îmbelşugat, iar cei care cu puţin timp înainte erau
însetaţi s-au săturat de apă, iar lucrul cel mai de seamă a fost că au
câştigat nădejdi că vor avea belşug de roade, de grâu, de vin şi de alte
bunătăţi de la Domnul. Iar minunatul Leontie era lăudat de către toţi şi se
minunau toţi de el, spunând că „marele Arhiereu al lui Dumnezeu,
Sfântul Leontie, venind în ţara noastră ne-a izbăvit de primejdia setei.
Să mergem şi să cădem la picioarele lui, ca să-l avem pururea ajutor”.
Auzind de acestea, cei mai zeloşi dintre catolicii care se aflau la
Ierusalim s-au umplut de invidie, dar mai ales arhiepiscopul catolicilor,
care, fiind biruit de o nedreaptă mânie, se gândea să-l ucidă pe sfântul
363
care nu-i făcuse nici un rău. Aşadar, a trimis noaptea oameni înarmaţi în
casa unde locuia sfântul, ca să-l ucidă. Dar Dumnezeu l-a păzit de ucigaşi,
orbindu-i cu nevederea. Pentru că vedeau luminile aprinse în casa
cuviosului şi alergau ca să intre în ea, dar când se apropiau, nu găseau uşa
ca să intre. De aceea, după ce s-au ostenit toată noaptea, închipuindu-şi că
vor putea în cele din urmă să intre în casa Sfântului, necuvioşii, s-au
întors cu mâinile goale la arhiepiscopul catolic care îi trimisese,
spunându-i că dreptul Leontie este păzit de Dumnezeu şi nimeni, oricât
de viclean ar fi, nu poate să-i facă vreun rău. Şi acest fapt minunat s-a
răspândit pretutindeni şi toţi se minunau, iar de faima Sfântului s-a auzit
până şi în Constantinopol.
Auzind de acestea, împăratul Manuel Comnenul a trimis şi a chemat
pe Sfântul să vină la el, ca nu înainte de vreme lumea să se păgubească de
un atât de mare binefăcător. A auzit de aceasta şi marele emir al
Damascului, care chiar dacă era musulman, cinstind totuşi virtutea
Cuviosului, a trimis către el o scrisoare şi îl chema pe Sfântul să meargă în
Damasc, făgăduindu-i că-i va dărui cu hrisov un mertic îndestulător
pentru el şi pentru oamenii săi, şi că va dărui creştinilor Biserica
Născătoarei de Dumnezeu, care se afla acolo. Sfântul i-a trimis atunci o
scrisoare de mulţumire pentru buna lui dispoziţie, dar îi spunea că nu este
cu putinţă să meargă acolo, pentru că a fost chemat de împărat să meargă
la Constantinopol. Îl ruga însă să îi trimită o scrisoare, prin care să
poruncească piraţilor care prădau corăbiile, să nu-i facă nici un rău lui şi
celor ce aveau să călătorească împreună cu el.
Acela, primind scrisoarea Sfântului, i-a trimis imediat scrisoarea pe
care i-o cerea, socotind că el însuşi primea prin acest gest un dar, iar nu că
el ar fi făcut vreo favoare cuviosului. Această scrisoare a luat-o cuviosul cu
sine, când – după acestea – a venit în Constantinopol şi i-a arătat-o
împăratului, spre mustrarea catolicilor, care deşi se numeau creştini,
totuşi ei nu i-au arătat o astfel de bunăvoinţă cum arătase acel
necredincios emir al Damascului.
Iar dumnezeiescul Leontie hotărâse să plece la Constantinopol
pentru că foarte mult şi de nenumărate ori se ostenise să primească
îngăduinţa din partea catolicilor să săvârşească Dumnezeiasca Liturghie
înăuntrul de-Viaţă-Dătătorului Mormânt al Domnului, dar ei refuzau,
îngăduindu-i să intre doar spre închinare, ca unul dintre mulţii pelerini.
Pentru aceasta, a judecat că este mai de folos să plece din Ierusalim, ca nu
cumva catolicii – care stăpâneau atunci Ierusalimul – să-i poată provoca
vreun rău şi să poată primi din partea împăratului îngăduinţa de a sluji
Sfânta Liturghie în Preasfântul Mormânt.
A ajuns în Constantinopol chiar în clipa în care împăratul Manuel îşi
dădea sufletul şi, de aceea, a trebuit să-şi prelungească şederea sa acolo şi
364
sub împărăţia lui Alexie al II-lea (1180-1183). Pentru că s-a împotrivit însă
nunţii nelegiuite a împăratului cu Irina Comnena, nu a putut să se bucure
de bunăvoinţa Curţii şi se spune că a fost şi surghiunit. Cu toate acestea,
Cuviosul Leontie şi-a aflat veşnica odihnă în Constantinopol imediat ce s-
au împlinit anii dăruiţi de Dumnezeu, pe 14 mai 1184 (sau 1185), sub
împărăţia lui Andronic I Comnenul.
Cineva a comandat unui pictor să zugrăvească frumos chipul
sfântului adormit, dar acesta nu reuşea deloc, pentru că cel adormit îşi
schimba continuu expresia feţei, ca şi cum ar fi refuzat din smerită
cugetare să se cinstească asemănarea feţei sale. După patru zile de la
trecerea de aici, sânge proaspăt a curs din racla unde fusese depus trupul
său, iar locul s-a umplut de o bună mireasmă cerească.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Alexandru

cel din Conducheli

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Alexandru,

Varvar şi Acolut

Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului Mucenic

Marcu Criteanul, care a mărturisit în Sminia, la anul 1643 şi
care de sabie s-a săvârşit

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Ioan

Bulgarul, care s-a nevoit la anul 1802 şi care de sabie s-a
săvârşit

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne

mântuieşte pe noi. Amin.

365
 Ziua a cincisprezecea

În această lună, în
ziua a cinci-sprezecea
pomenirea Preacuvio-
sului părintelui nostru
Pahomie cel Mare
Cuviosul părintele
nostru Pahomie era de neam
din părţile Tebaidei
Egiptului, născut din părinţi
păgâni, închinători de idoli,
ca un crin ieşit din mărăcini.
Pe acesta, Domnul nostru
Iisus Hristos l-a însemnat
din copilărie pentru a Sa
sfântă slujbă; căci, Pahomie,
fiind încă prunc, părinţii lui
îi dădeau să guste din
jertfele idolilor; dar el,
gustându-le, îndată le vărsa
ca pe nişte otravă
vătămătoare de suflet,
deoarece sufletul în care
avea să petreacă Dumnezeu,
nu putea să mistuie partea
cea diavolească în pântecele lui de prunc.
Crescând el, părinţii lui l-au dus odată la capiştea idolească, care era
lângă râul Nilului şi unde diavolul petrecea în idolul cel ce dădea
răspunsuri la oamenii cei ce îl întrebau, înşelând astfel poporul care
credea că idolul lor zeu, vorbeşte cu ei. Pahomie, mergând acolo, diavolul
a tăcut şi idolul a rămas mut, iar popa idolesc se mira că zeul lor a amuţit
şi îl ruga cu multe jertfe ca să le vorbească, însă el nu putea să grăiască
nimic. Apoi, diavolul i-a descoperit taina aceea că, din cauza venirii lui
Pahomie, nu poate să grăiască către popor. Deci, slujitorul, căutând spre
prunc, a strigat cu glas tare, zicând: "Pentru ce aţi adus aici pe vrăjmaşul
zeilor noştri? Scoateţi-l îndată afară de aici!" Părinţii lui Pahomie s-au
mâhnit pentru aceasta, mirându-se şi zicând între ei: "Ce o să fie pruncul
acesta, că din jertfă nu poate să guste nimic, de vreme ce îndată ce gustă,
o şi varsă?" Şi ei, nepricepând aceasta, au tăcut. După aceea l-au dat la
învăţătura cărţii egiptene şi la filosofia cea veche.

366
 În acea vreme, împărăţind Constantin cel Mare, a dat poruncă să se
adune oaste contra muncitorului Maxentie. Deci, comandanţii
împărăteşti, ajungând până în părţile Egiptului, au luat cu sila în
rânduiala ostăşească pe mulţi tineri, între care era şi tânărul Pahomie,
fiind în vârstă de douăzeci de ani. Pornind cu ei într-o corabie pe mare, au
ajuns într-o cetate creştinească din Tebaida, care se numea Oxirinhos.
Acolo tinerii erau ţinuţi sub străji, iar locuitorii cetăţii, văzând pe acei
tineri păziţi cu străji şi auzind cele despre ei, li s-a făcut milă de dânşii.
Deci, după obiceiul iubirii de străini al creştinilor, le aduceau cele de
trebuinţă, adică îndestulare de bucate şi de băuturi, şi-i mângâiau pe
dânşii în necaz. Pahomie se minuna văzând atât de mare dragoste care li
se făcea de cetăţenii aceia. Deci, înştiinţându-se de la cei ce erau cu
dânsul, că creştinii sunt milostivi spre toţi, dar mai ales spre creştini,
întreba de numirea aceea, adică ce sunt creştinii, de vreme ce nu auzise
nici de numele lui Hristos, nici de creştini.
Atunci ei i-au spus lui: "Creştinii sunt oameni dreptcredincioşi, care
cred în adevăratul Dumnezeu, care este în cer, Făcătorul tuturor şi
Atotţiitorul, în Unul Născut Fiul Său, Domnul Iisus Hristos şi în Duhul
Sfânt. Sunt buni la obiceiuri şi milostivi către toţi, făcându-le bine şi
dându-le în dar toate cele de trebuinţă; şi pentru toate acestea, aşteaptă
răsplătire de la Unul Dumnezeu". Tânărul Pahomie, auzind unele ca
acestea, se minuna de credinţa creştinească, se lumina cu mintea, se
aprindea cu inima în frica lui Dumnezeu şi se bucura cu sufletul de
auzirea numelui lui Hristos.
Deci, depărtându-se puţin de tovarăşii săi şi fiind singur, şi-a întins
mâinile spre cer şi a zis: "Doamne, Dumnezeul creştinilor, Cel ce ai făcut
cerul şi pământul, dacă vei căuta spre smerenia mea şi îmi vei dărui
pocăinţa dumnezeirii Tale şi mă vei izbăvi de necazul acesta, îţi voi sluji
Ţie în toate zilele vieţii mele şi voi vieţui după poruncile Tale". Astfel
rugându-se, a pus în mintea sa neuitata pomenire a adevăratului
Dumnezeu, pe Care Îl cinstesc creştinii. Mergând de acolo cu ceilalţi
ostaşi, se ferea cu dinadinsul de toate lucrurile cele neplăcute lui
Dumnezeu. Dacă i se întâmplau lui vreodată ispite trupeşti sau alte pofte
lumeşti, se întorcea cu totul de la dânsele, aducându-şi aminte de
rugăciunea aceea în care şi-a făgăduit adevăratului Dumnezeu viaţa cea
plăcută Lui şi s-a luminat la minte cu oarecare dar dumnezeiesc. Pentru
aceasta el, din tânăra vârstă, iubea curăţenia trupească şi se silea a o păzi
fără de prihană.
După ce marele şi dreptcredinciosul împărat Constantin a biruit pe
vrăjmaşii săi prin credinţa în Hristos, făcându-se pace în împărăţia lui, a
eliberat cetele ostăşeşti şi astfel s-a dus fiecare întru ale sale. Atunci
Pahomie, întorcându-se în patria sa, a mers cu sârguinţă în Tebaida cea
367
de sus, în satul ce se numea Hinovoschia şi, intrând în biserica
creştinească, a cerut Sfântul Botez. Deci, învăţându-se şi deprinzându-se
cu sfânta credinţă, a luat Sfântul Botez şi s-a învrednicit împărtăşirii
dumnezeieştilor Taine. După ziua aceea, sosind noaptea, a văzut în
vedenia visului pogorându-se rouă din cer şi umplându-i dreapta lui care,
închegându-se, s-a făcut ca mierea. Şi a auzit un glas de sus, grăind către
dânsul: "O, Pahomie, înţelege ceea ce vezi, că acesta este semnul darului
care ţi se dă ţie de la Hristos Dumnezeu".
De la acea vedenie, fericitul Pahomie s-a rănit şi mai mult cu
dragostea lui Dumnezeu şi, umilindu-se foarte mult, a dorit viaţa
monahicească. Auzind el de un sihastru oarecare cu numele Palamon,
care vieţuia într-un loc pustiu, s-a dus la dânsul şi, ajungând la chilia lui, a
bătut în uşă. Iar stareţul, căutând prin fereastră, l-a întrebat: "Ce voieşti?
Şi pe cine cauţi?" Pahomie i-a zis: "Dumnezeu m-a trimis la tine ca să mă
faci monah!" Grăit-a lui stareţul: "Nu poţi să fii monah, pentru că cinul
călugăresc nu este lucru mic; mulţi au venit aici şi, nesuferind nevoinţa
călugărească, s-au întors înapoi". Pahomie i-a zis lui: "Nu toţi oamenii au
acelaşi obicei; primeşte-mă numai şi vremea singură va arăta de pot a
suferi greutatea vieţii călugăreşti sau nu". Grăit-a stareţul: "Ţi-am spus că
nu vei putea răbda; deci, să te duci la altul într-alt loc şi să te ispiteşti
multă vreme cu postire, iar după aceea vei veni la mine şi te voi primi;
pentru că eu vieţuiesc aici cu asprime şi, întărindu-mă cu darul lui
Hristos, nu mănânc nimic, decât numai pâine şi sare; iar untdelemn şi vin
niciodată nu bag în gură. Eu petrec fără somn întru rugăciune şi
învăţătura dumnezeieştilor cuvinte până la miezul nopţii, de multe ori
chiar şi toată noaptea".
Stareţul grăind acestea, nu se mândrea pentru înfrânarea sa, dar voia
mai mult cu această frică să gonească de la sine pe tânărul mirean.
Pahomie, auzind unele ca acestea, şi mai mult se aprinse după Hristos
spre o viaţă ca aceea. Şi zicea către stareţ: "Cred lui Dumnezeu că, cu
sfintele tale rugăciuni, îmi va da putere şi răbdare şi mă va povăţui pe
mine prin tine la viaţă cea aspră". Atunci Cuviosul Palamon, văzând
osârdia lui cea către Dumnezeu şi cunoscând în el chemarea lui
Dumnezeu, i-a deschis uşa şi, primindu-l înăuntru, l-a îmbrăcat în schima
monahală. Amândoi petreceau împreună în postiri şi în rugăciuni,
ostenindu-se cu lucrul mâinilor. Lucru lui era a toarce lână şi a ţese rase,
nu pentru vreun câştig oarecare ci, ca din osteneala mâinilor sale, să
hrănească pe săraci. Iar când stătea la rugăciunile cele de toată noaptea,
dacă îl vedea cândva stareţul dormitând, îl scotea afară din chilie şi,
umplându-i o coşniţă cu nisip, îi poruncea s-o ducă în alt loc şi acolo să o
verse; aşa alunga somnul şi îşi ostenea trupul, pentru ca mintea să-i fie
deşteaptă la rugăciune.
368
 Deci, stareţul zicea către ucenic: "Trezeşte-te, fiule, şi te deşteaptă, ca
să nu te ispitească vrăjmaşul; pentru că în deşert va fi osteneala noastră".
Văzând Cuviosul Palamon pe fericitul Pahomie ascultător, înfrânat şi
sârguitor către toate nevoinţele pustniceşti şi sporind spre fapta cea
îmbunătăţită, se bucura cu sufletul şi slăvea pe Dumnezeu. Sosind ziua
prealuminată a Sfintelor Paşti, a zis stareţul către ucenic: "De vreme ce
ziua aceasta este de praznic, şi la toţi creştinii această zi a Învierii lui
Hristos este zi de bucurie şi de prăznuire, deci, frate, să găteşti şi nouă
masa, ca, mâncând, să ne veselim pentru slava lui Dumnezeu". Vrând el
îndată cu osârdie să facă porunca, a luat puţin untdelemn şi a turnat în
sare, punându-l pe masă. Apropiindu-se stareţul de masă şi văzând în
sare untdelemn, şi-a lovit fruntea cu mâna şi a zis cu lacrimi: "Domnul
meu S-a răstignit şi a fost batjocorit şi a suferit pălmuire şi eu să mănânc
untdelemn?" Deci, n-a stat la masă să mănânce, până ce nu s-a luat sarea
şi untdelemnul şi s-au pus altele.
Într-una din zile a venit la dânşii un frate şi, văzând focul aprins, a
zis lui Palamon şi lui Pahomie: "Dacă cineva dintre voi are credinţă, să se
pună deasupra acestor cărbuni şi să stea pe ei până se va citi rugăciunea
Domnului, adică: Tatăl nostru..." Cuviosul Palamon, cunoscând înălţarea
minţii fratelui aceluia, l-a certat, zicându-i: "Încetează, frate, cu acea
mândră părere a ta şi nu căuta lucru cel netrebnic, pentru că te amăgeşti".
Atunci el, mândrindu-se, s-a suit de voie pe cărbunii cei aprinşi şi
stătea citind rugăciunea Domnului, şi astfel a rămas nears; fiindcă prin
voinţa lui Dumnezeu, diavolul, care ajută celor mândri, îl apără de
arderea focului. Deci, pogorându-se de pe foc nevătămat, mai mult se
mândrea pentru sfinţenia sa. Şi, plecând de la dânşii, îi ocăra, zicându-le:
"Unde este credinţa voastră?" Deci, şezând acel frate mândru în chilia sa,
care nu era aşa departe de Palamon, şi văzându-l diavolul înşelat
desăvârşit cu înălţarea minţii, s-a închipuit în femeie frumoasă, îmbrăcată
cu haină luminoasă şi înfrumuseţată cu podoabe şi, venind la el, a bătut în
uşa chiliei. El, deschizând uşa şi văzând pe acea femeie, a întrebat-o de
pricina venirii ei; iar diavolul cel în chip de femeie, i-a răspuns: "Fiind
strâmtorată de datornici pentru datorii şi neavând cu ce să le plătesc, am
fugit de la dânşii, temându-mă să nu cad în mâinile lor şi să-mi facă vreo
răutate; deci mă rog ţie, părinte, primeşte-mă în ceasul acesta în chilia ta,
ca să mă ascund de cei ce mă gonesc, că Dumnezeu m-a povăţuit să vin la
tine, ca să fiu păzită de cei ce mă caută".
El, neputând să socotească cele grăite şi neînţelegând meşteşugirile
vrăjmaşului cu grosimea minţii sale, a primit în chilia sa pe aceea ce părea
femeie. Atunci diavolul a pus în el gânduri de desfrânare, l-a aprins cu
poftă trupească, şi acel mândru monah, fiind biruit de spurcatul gând, s-a
învoit în inima sa la păcat. Deci, dacă s-a apropiat de femeie, voind să-şi
369
împlinească patima sa, îndată diavolul l-a trântit de pământ şi a pierit; iar
el a zăcut multă vreme la pământ ca un mort, mut şi fără de glas. După
câteva zile, venindu-şi în sine şi cunoscându-şi nebunia sa, s-a dus la
Sfântul Palamon, tânguindu-se şi zicând: "Să ştii, părinte, că eu singur
sunt pricinuitorul pierzării mele, deoarece nu te-am ascultat; deci, mă rog
cuvioşiei tale, ajută ticăloşiei mele cu sfintele tale rugăciuni, ca să nu fiu
pierdut de diavol până în sfârşit".
Pe când grăia el acestea cu lacrimi, cuvioşii părinţi Palamon şi
Pahomie lăcrimau şi ei de milă pentru dânsul. Dar, deodată s-a îndrăcit
monahul acela şi a fugit din chilie şi, fiind gonit de diavol, alerga prin
munţi şi prin pustie; apoi, mergând la cetatea care se numea Panos, s-a
aruncat în cuptorul băii şi a ars acolo. Fericitul Pahomie, văzând şi auzind
aceasta, îşi păzea cu dinadinsul inima sa de gândurile de mândrie şi îşi
îndrepta viaţa în smerită cugetare şi în blândeţe, aducându-şi aminte de
cuvintele Domnului, care zice: Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi
smerit cu inima.
Muntele şi pustia aceea în care vieţuiau, erau pline de spini şi, când
ieşea Pahomie să adune lemne, îşi rănea picioarele, umblând desculţ prin
spini, asemenea şi mâinile lui, fiind înţepate de spini, se sângerau. El le
răbda cu bucurie, aducându-şi aminte de piroanele Stăpânului, cu care au
fost pironite pe Cruce sfintele Lui mâini şi picioare. Lui îi plăcea să se
roage singur la un loc deosebit, şi pentru aceasta adeseori ieşea în pustie
departe de chilie; şi acolo îşi întindea mâinile în sus şi se ruga lui
Dumnezeu.
Odată, ducându-se el cam departe de chilia sa şi apropiindu-se de
locul ce se numea Tovenisiot, a auzit în rugăciunea sa un glas de sus,
grăind către dânsul: "Pahomie, aici să petreci şi în locul acesta să faci o
mănăstire; pentru că vor veni la tine mulţi din cei ce voiesc să se
mântuiască. Pe aceia îi vei povăţui în călugărie la viaţa cea îmbunătăţită,
după felul şi rânduiala pe care îndată o voi trimite ţie". Fericitul Pahomie,
minunându-se de acest dumnezeiesc glas, i-a venit înainte îngerul în
chipul rânduielii celei mari a monahilor celor desăvârşiţi, adică în sfânta
schimă, şi i-a dat în mâini o tăbliţă care avea scris pe dânsa rânduielile şi
canoanele vieţii monahiceşti şi pustniceşti. Deci, întorcându-se el cu
bucurie la cuviosul său stareţ, i-a spus toate cele văzute şi auzite. Acela,
crezând fără îndoială că este lucrul şi rânduiala lui Dumnezeu, a
preamărit bunătatea Domnului, care a aflat un chip ca acesta de mântuire
omenească. Apoi, fericitul Pahomie a rugat pe Cuviosul Palamon să
meargă cu dânsul, să vadă locul unde s-a auzit acel glas dumnezeiesc şi
arătarea cea îngerească.
Stareţul, nevoind să mâhnească pe ucenicul său, pe care îl avea ca pe
un adevărat fiu după Dumnezeu, s-a dus cu dânsul acolo şi, zidind o
370
chiliuţă mică în acel loc, se bucura de dumnezeiasca cercetare. Apoi, după
câtăva vreme, stareţul a grăit către Pahomie: "O, fiule, deoarece văd darul
cel dăruit ţie de la Dumnezeu, că ai să fii în locul acesta povăţuitor
multora, deci, să petreci aici, iar eu mă voi întoarce la chilia mea; dar să
facem aşezământ, ca să nu ne despărţim niciodată, ci să ne cercetăm unul
pe altul, cât vom fi între cei vii". Şi astfel vieţuia fiecare în chilia sa.
Adeseori fericitul Pahomie se ducea la Cuviosul Palamon,
cercetându-l şi luând de la dânsul binecuvântare şi părintească
învăţătură. Dar nu multă vreme după aceea, Sfântul Palamon s-a
îmbolnăvit de moarte din multa înfrânare; pentru că uneori gusta puţină
pâine, iar apă nu bea deloc; alteori, în loc de bucate, bea puţină apă şi
pâine nu gusta nicidecum. Deci, fraţii care veneau spre cercetarea lui, îl
rugau să-l sfătuiască, ca să dea măcar puţină odihnă trupului său bolnav
şi să guste din bucate şi din băutură, ca astfel să nu slăbească desăvârşit.
Iar el le răspundea: "Dacă sfinţii mucenici ai lui Hristos au răbdat cu tărie
până la sfârşit pentru Dumnezeu, în Care au crezut, unii tăierea
mădularelor, alţii tăierea capetelor, iar alţii arderea focului, apoi cum să
voiesc eu să-mi pierd răbdarea cea puţină, pe care m-am făgăduit s-o
îndur pentru Hristos?" Şi aşa pustnicul şi înfrânatul cel adevărat, deşi
fiind în boală trupească, totuşi nu şi-a schimbat pustnicia sa, ci, păzind-o
până la sfârşit, s-a sfârşit pe mâinile iubitului şi duhovnicescului său
ucenic şi fiu, fericitul Pahomie, şi a trecut spre îndulcirea veşnicelor
bunătăţi, gătite lui de la Domnul nostru Iisus Hristos. După aceea,
Cuviosul Pahomie a îngropat cu cinste trupul duhovnicescului său părinte
şi s-a întors la Tavenisiot în chilia sa, unde vieţuia după Dumnezeu.
După câtăva vreme, a venit la dânsul Ioan, fratele lui cel mai mare
după trup, care îl căuta de multă vreme. Pentru că, de când Pahomie luase
Sfântul Botez, nu s-a mai întors în casă la părinţii şi rudeniile sale, ci
îndată s-a dus în pustie; şi-l căuta Ioan, fratele lui, pretutindeni, pentru că
şi acela luase sfânta credinţă şi se botezase. Deci, văzându-se unul cu
altul, s-au bucurat şi s-au sărutat şi Ioan a început a vieţui împreună cu
Pahomie şi a urma vieţii lui, petrecând amândoi în legea Domnului şi
învăţându-se ziua şi noaptea. El nu se îngrijea de cele pământeşti, iar cele
ce le avea din osteneala mâinilor sale, le împărţea la cei ce aveau
trebuinţă, neîngrijindu-se pentru ziua de mâine. Îşi muncea trupul cu
postiri, privegheri şi alte feluri de osteneli, mângâindu-se cu nădejdea
învierii şi a fericirii ce va să fie în ceruri.
Citind Vieţile Sfinţilor şi luând aminte la isprăvile acelora, singur se
sârguia să săvârşească unele ca acelea. Apoi, Cuviosul Pahomie,
aducându-şi aminte de făgăduinţa care de la Dumnezeu i se făcuse lui,
pentru fraţii cei ce erau să se adune la dânsul spre mântuire, a început
împreună cu fratele său, a zidi chilii. Deci, Pahomie voia să facă mai mare
371
cuprinsul mănăstirii; iar Ioan, învăţând şi cugetând pentru liniştea şi
strâmtorarea călugărească, dorea să fie mai mică ograda mănăstirii. Deci,
supărându-se, a zis către Pahomie: "Încetează de a mări şi a lărgi curtea
mănăstirii pentru că lucrul acesta este netrebnic".
Auzind Pahomie unele ca acestea s-a mâniat asupra fratelui său, că
nu cu înţelegere l-a ocărât pe el. Însă, fiind blând, nu i-a zis nimic,
cinstind pe fratele cel mai mare cu anii. Sosind noaptea, s-a închis în
chilia sa şi a început a plânge şi întru rugăciune a se mărturisi lui
Dumnezeu, zicând: "Amar mie, că înţelegerea cea trupească este încă
întru mine şi umblu încă după trup; pentru că după atâta deprindere
duhovnicească, sunt stăpânit încă de mânie. Miluieşte-mă, Dumnezeule,
ca să nu pier; pentru că dacă Tu nu mă vei întări pe mine cu darul Tău,
atunci vrăjmaşul meu va afla în mine vreo parte din faptele sale şi mă va
face pe mine robul lui, ca pe un călcător al legilor Tale; căci scris este: Cel
ce păzeşte toată legea, dar numai într-una greşeşte, pentru toate s-a
făcut vinovat. Cred Doamne, că îndurările Tale cele multe îmi vor ajuta
mie, şi mă voi învăţa a umbla în căile Sfinţilor Tăi Părinţi, tinzând spre
cele dinainte şi uitând pe cele din urmă; că din veac sfinţii Tăi, ajutându-
se cu darul Tău, au ruşinat pe vrăjmaş şi foarte s-au preamărit. Iar eu cum
voi învăţa, Doamne, pe cei care Te-ai făgăduit a-i chema la viaţa
monahicească prin mine, dacă nu voi birui mai înainte patimile mele, care
prin trup îmi stăpânesc sufletul meu, şi de nu voi păzi legea Ta fără de
prihană? Cred Doamne, că dacă Tu îmi vei da ajutor, voi face acelea care
sunt plăcute înaintea ochilor Tăi şi-mi vei ierta toate păcatele mele".
Aşa strigând fericitul către Dumnezeu, a petrecut toată noaptea întru
rugăciuni, asudând cu lacrimi, şi din multa sudoare - fiind pe vremea
secerişului, şi în părţile acelea fără de măsură era zăduf mare - s-a făcut
sub picioarele lui o baltă; pentru că era obiceiul lui ca, stând la rugăciune,
să-şi aibă mâinile întinse în sus şi nicidecum nu le lăsa nici le strângea
până la sfârşitul rugăciunii; ci aşa stătea ca spânzurat pe Cruce. Astfel
obosindu-şi trupul său, iar sufletul ridicându-şi spre gândirea de
Dumnezeu, asuda foarte mult.
Nu după multă vreme, Ioan, fratele lui s-a mutat către Domnul şi el
l-a îngropat, după obicei, cu psalmi şi cu cântări, îngrijindu-se în toate
zilele ca să fie mai bun şi mai liber de gândurile cele ce năvăleau asupra
lui, învăţându-se pururea în frica lui Dumnezeu, având în minte
pomenirea morţii, înfricoşata judecată şi minunile cele veşnice, iar cu
trupul ostenindu-se la zidirea mănăstirii. Diavolii văzând aceasta, au
început a năpădi la arătare asupra lui, scrâşnind cu dinţii şi aducându-i
multe ispite. Iar el înarmându-se cu pavăza credinţei şi cu rugăciuni,
biruia asuprelile vrăjmaşului, având totdeauna în gură cântarea de
psalmi. Deci, rugându-se el, diavolii de multe ori se sârguiau să-i curme
372
rugăciunea. Când pleca genunchii îi arătau înaintea lui o groapă adâncă şi
apă vâjâind, ca să se teamă şi să nu-şi plece genunchii la rugăciuni. Însă,
sfântul nu se îngrijea de diavoleştile năluciri şi nu înceta a-şi pleca
genunchii la rugăciune.
Odată, umblând el, l-au înconjurat diavolii, urmându-i şi mergându-i
înainte ca unui boier, zicând unul către altul: "Iată Domnul Pahomie,
daţi-i loc de cinste robului lui Dumnezeu!" Iar sfântul batjocorea
nălucirile lor şi-i socotea pe dânşii ca pe nişte câini ce latră. Stând în chilia
sa la pravila cea de la miezul nopţii, au năvălit asupra lui mulţime de
diavoli şi au început a-i clătina chilia şi a cutremura pământul, vrând să
răstoarne zidirea din temelie şi să ucidă pe Pahomie; dar el a început a
cânta: Dumnezeu este scăparea noastră, puterea şi ajutorul întru
necazurile cele ce ne-a aflat pe noi; pentru aceasta nu ne vom teme, când
se va tulbura pământul. Atunci îndată s-au stins diavolii ca fumul şi s-a
făcut alinare şi linişte. Însă aceia, fugind ca nişte câini fără de ruşine,
iarăşi s-au întors. Deci, după rugăciune, şezând sfântul la lucrul mâinilor,
i s-a arătat diavolul în chip de cocoş mare, care cânta înaintea lui foarte
mult şi se repezea spre faţa lui; iar sfântul a suflat asupra lui şi,
însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, l-a izgonit pe el de la dânsul.
Altădată, adunându-se mulţi diavoli, au legat o frunză de stejar cu o
funie mare şi lungă, şi trăgeau de ea cu osteneală şi cu ispitire, ca de o
piatră mare, chiuind şi strigând cu mare glas unul către altul: "Trageţi,
trageţi!" Aceasta o făceau vrând să pornească spre râs pe robul lui
Dumnezeu; dar sfântul a gonit cu rugăciunea toată tabăra diavolească.
De multe ori, când şedea sfântul să mănânce, diavolii, făcându-se în
chip de femei frumoase, şedeau lângă el şi se atingeau de bucatele cele
puse înainte. Iar cuviosul, închizându-şi ochii cei trupeşti ca să nu vadă
nălucirile cele muiereşti, îşi ridica ochii minţii spre Hristos Dumnezeu;
atunci nălucirile cele diavoleşti fugeau; pentru că nu puteau să sporească
ceva, de vreme ce era darul Domnului împreună cu cuviosul, Cel ce a zis
către plăcuţii Săi: Nu vă temeţi, Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacului.
Altădată, cu voia lui Dumnezeu, a luat mare chinuire de la diavoli;
pentru că toată ziua, de dimineaţă până seara, a fost bătut de dânşii şi ca
un mucenic a fost rănit de bătăi; însă n-a slăbit, nici nu s-a deznădăjduit
de ajutorul lui Dumnezeu, de vreme ce Domnul nu părăseşte în ispite pe
robii Săi. Deci, a venit la dânsul pentru cercetare, un oarecare monah
bătrân cu numele Apolos; şi îndată a început Cuviosul Pahomie a-i spune
cu de-amănuntul toate primejdiile şi ispitele cele aduse asupra lui de
diavoli. Apolos i-a grăit lui: "Îmbărbătează-te şi te întăreşte robule al
Domnului, pentru că ştie diavolul că de te-ar fi biruit pe tine, cel ce ne eşti
nouă spre folos, şi căruia toţi, după puterea noastră, ne sârguim să-ţi
urmăm, apoi pe noi neputincioşii cu înlesnire ne va robi lui; pentru aceea
373
asupra ta mai mult se înarmează. Deci, tu, o, părinte, având ajutorul lui
Dumnezeu, nu te lenevi, nici slăbi în nevoinţe, ci rabdă-le pe toate cu
vitejie, că ai să dai răspuns lui Dumnezeu şi pentru noi, biruindu-te de
lenevire şi dându-ne nouă chip de împuţinare de suflet".
Pahomie, auzind acestea, mai mult s-a întărit asupra vrăjmaşilor
celor nevăzuţi şi slăvea pe Dumnezeu, că i-a trimis pe un frate ca acela,
care l-a mângâiat în necaz, şi l-a pornit spre mai mare nevoinţă; deci, a
rugat pe monahul acela, ca să-l cerceteze pe el mai des şi să-l întărească.
Odată, acel fericit Apolos, venind la Cuviosul Pahomie, s-a îmbolnăvit şi,
petrecând puţine zile, s-a mutat către Dumnezeu şi a fost îngropat de
Pahomie.
Cuviosul Pahomie avea atâta îndrăzneală şi credinţă către
Dumnezeu, încât de multe ori călca peste balauri şi peste scorpii, şi
rămânea nevătămat de ei. Adeseori poruncea crocodililor ca să-l treacă
dincolo de râu. Crocodilii ascultau porunca lui şi treceau degrabă pe
plăcutul lui Dumnezeu. Cuviosul, mulţumind lui Dumnezeu că-l păzeşte
nevătămat de toate asuprelile vrăjmaşilor, se ruga Lui, zicând: "Bine eşti
cuvântat Doamne, că n-ai trecut cu vederea smerenia mea, nici n-ai lăsat
neputinţa mea, ca să fie înşelată de vrăjmaşul, ci singur m-ai întărit şi mă
întăreşti pe mine, văzând neştiinţa mea. Singur mă povăţuieşti şi mă
înveţi pe mine voia Ta cea sfântă, pentru că eu sunt prost şi neînţelept; iar
Tu m-ai înţelepţit întru frica Ta".
Sfântul, văzând iarăşi asuprelile diavoleşti, ruga pe Dumnezeu ca un
viteaz şi nevoitor desăvârşit, ca să-i ia somnul, încât să petreacă noaptea şi
ziua fără de somn - pe cât se poate -, biruind cu ajutorul lui Dumnezeu pe
cei potrivnici, după cele scrise: Nu mă voi întoarce, până ce se vor sfârşi;
îi voi necăji şi nu vor putea să stea; vor cădea sub picioarele mele, că m-
ai încins cu putere spre război. Deci, i s-a dăruit lui cererea şi vedea
duhurile cele nevăzute ca pe cele văzute şi le gonea departe cu arma
duhovnicească a rugăciunilor. Rugăciunea cuviosului era ca să se
săvârşească întru el voia Domnului şi să nu se lipească de el nici un gând
din grijile lumeşti.
După câtăva vreme, Cuviosul Pahomie, stând la rugăciune la miezul
nopţii, i s-a arătat îngerul Domnului în chipul cel dintâi, zicându-i:
"Pahomie". Iar el a răspuns: "Ce este, Domnul meu?" Zis-a îngerul: "Voia
Domnului este aceasta, ca să-I slujeşti Lui şi pe neamul omenesc să-l
aduci la El". Îngerul Domnului, zicându-i acestea de trei ori, s-a dus de la
el. Iar Pahomie, mulţumind lui Dumnezeu de acea vedenie ce i se făcuse
şi, luând încredinţare, a început a primi pe cei ce veneau la el şi voiau să
slujească lui Dumnezeu. Deci, după multă ispitire, le dădea chipul
monahicesc, învăţându-i să treacă cu vederea lumea şi pe toate cele din
lume. Astfel, el se dădea singur pildă cu pustnicia şi cu smerenia vieţii
374
celei iubitoare de osteneală, deşi nu mai era tânăr, slujind celorlalţi fraţi.
Pentru că el pregătea masa, el lucra grădinile, săpând, şi adăpând cu apă
verdeţurile, el slujea bolnavilor ziua şi noaptea şi era chiar şi portar. El
făcea cu mâinile sale toate lucrurile cele mai de pe urmă şi slujirile în
mănăstire; îndemnând pe toţi să petreacă întru chemarea lor, în psalmi şi
în alte cărţi; dar mai ales să se înveţe din Sfânta Evanghelie. Numele
fraţilor care veniseră la el de la început, erau acestea: Psentais, Suros şi
Psoe. Acestora le grăia totdeauna cuvintele lui Dumnezeu, folosindu-i
mult pe ei. Iar ei, privind la sfânta lui viaţă cea întocmai cu îngerii, se
minunau, zicându-şi unul altuia: "Ne-am înşelat, socotind că sfinţii sunt
născuţi de fel sfinţi, şi nu se fac sfinţi după a lor voie, şi iarăşi socotind că
păcătoşii nu pot să se întoarcă la pocăinţă şi să se facă sfinţi. Acum vedem
darul lui Dumnezeu în sfântul acesta, părintele nostru Pahomie; căci s-a
născut din părinţi păgâni şi necredincioşi, şi a venit întru atât de bună
credinţă şi plăcere de Dumnezeu, încât săvârşeşte cu înlesnire toate
poruncile lui Dumnezeu. Drept aceea ni s-a arătat şi nouă, că şi noi, de
vom voi, putem să-i urmăm lui, precum a urmat şi el sfinţilor, care au fost
mai înainte. Deci, să murim împreună cu el, ca să şi înviem cu el, că ne
duce drept la viaţa veşnică".
Deci, apropiindu-se ei de Sfântul Pahomie, i-au zis: "Pentru ce,
părinte, singur te osteneşti atât de mult în lucrurile monahiceşti?
Porunceşte-ne, ca să lucrăm şi noi". Sfântul le-a răspuns: "Jugul cel bun
pe care l-am pus pe mine, nu-l voi lepăda. Hristos ne-a adunat pe noi aici,
ca să ne ostenim împreună pentru mântuire. El să ne întărească, pe mine
şi pe voi, în răbdare şi osteneli. Iar când Domnul nostru ne va aduna mai
mulţi, atunci voi îmi veţi ajuta în slujbele mănăstireşti". Cuviosul Pahomie
le-a scris lor rânduieli pentru rugăciune, pentru lucrul mâinilor şi pentru
somnul cel cu trezvie; pentru hrană şi pentru haine, pentru toată buna
rânduială mănăstirească şi pentru viaţa monahicească, precum s-a
povăţuit mai înainte de îngerul care i s-a arătat.
Deci, cu voia lui Dumnezeu, Care cheamă pe toţi spre mântuire, s-au
adunat la cuviosul şi alţi fraţi, între care era Pecusie, Cornelie, Pavel,
Pahomie - un altul -, Ioan şi alţii care auzeau de viaţa lui cea folositoare,
de învăţătura cea de suflet mântuitoare a credinţei celei drepte şi de
rânduiala cea cu bune obiceiuri a mănăstirii. Astfel, numărul fraţilor în
puţină vreme s-a înmulţit, încât ei erau mai bine de o sută.
Iar când, în vreo zi de praznic, se cădea ca toţi împreună să se
împărtăşească cu preacuratele, cereştile, nemuritoarele şi de viaţă
făcătoarele dumnezeieşti Taine ale lui Hristos, atunci Cuviosul Pahomie
chema pe un preot din bisericile cele din satele de aproape şi acesta
săvârşea dumnezeiasca slujbă în mănăstirea lor şi toţi se împărtăşeau cu
Trupul şi Sângele lui Hristos.
375
 Aceasta o făcea, fiindcă nu voia povăţuitorul şi cugetătorul cel smerit
să învrednicească pe vreunul din ucenicii lui la rânduiala preoţească; ci
zicea că mai de folos este monahilor să nu caute cinste şi începătorie, mai
ales cei ce vieţuiesc viaţa cea de obşte, ca să nu înceapă între fraţi pentru
unele pricini a se face zavistii, pizmuiri şi neîntocmiri; deoarece, dacă,
cade în arie o scânteie mică de foc şi nu se va stinge degrabă, toată aria o
arde, şi rodurile cele adunate cu multă osteneală se pierd într-un ceas.
Astfel, căzând între monahi gândul iubirii de stăpânire şi dorirea de
rânduială preoţească, de nu se va scoate degrabă, toate ostenelile lor cele
de mulţi ani şi rodurile duhovniceşti le întoarce în nimic înaintea lui
Dumnezeu.
Acestea le grăia cuviosul, învăţând pe fraţi smerenia; însă, dacă
venea la mănăstirea lui cineva din monahii cei sfinţiţi, voind să petreacă
cu dânşii, îl primea cu dragoste şi-l cinstea ca pe un părinte; iar acela
privind la viaţa cuviosului cea cu smerită cugetare şi a celorlalţi fraţi, se
sârguia să fie următor smereniei şi ostenelilor lor cele pustniceşti. Astfel,
Sfântul Pahomie era spre toţi foarte milostiv şi iubitor. Îi era milă de cei
bătrâni şi neputincioşi cu trupul, ştia a plăcea şi celor tineri, având multă
purtare de grijă pentru sufletele lor. Deci, numărul fraţilor crescând în
toate zilele mai mult, a ales pe unii dintre dânşii, care puteau să
îndrepteze cu ajutorul lui Dumnezeu şi să povăţuiască pe alţii la fapta
bună. Astfel, i-a pus pe acei fraţi peste alţi fraţi, împărţindu-i în mai multe
mănăstiri; iar el singur, privind la toţi ca un părinte şi îngrijindu-se de ei,
îi dădea fiecăruia pe cât putea să poarte ascultarea şi slujirea cea
cuviincioasă în lucruri şi în rugăciunile şi pravila cea pustnicească. Astfel
se făcea fraţilor mare sporire de la Cuviosul Pahomie, povăţuitorul cel de
Dumnezeu înţelepţit.
După mulţi ani, auzind de dânsul sora sa cea după trup, a venit la
mănăstirea lui, voind să vadă pe fratele său, că şi dânsa primise credinţa
creştinească. Iar el, aflând de venirea ei, a trimis pe portar la dânsa,
zicându-i: "Ai auzit de mine că sunt viu; deci, du-te de aici şi nu te mâhni,
că nu m-ai văzut, nici tu pe mine, nici eu pe tine. Iar de vei voi să urmezi
vieţii mele şi să aflăm împreună milă de la Domnul, atunci fraţii mei îţi
vor zidi o chilie într-un loc liniştit, ca acolo bineplăcând Domnului, să te
lepezi de lume; pentru că nu este altă odihnă mai bună pe pământ, decât
aceea, de a face bine şi a plăcea lui Dumnezeu. Domnul este puternic ca şi
pe alte fecioare şi femei să le mântuiască prin tine, aducându-le la o viaţă
ca aceasta. Pentru aceea vei avea îndoită răsplătire de la Dânsul: una,
pentru viaţa ta îmbunătăţită; iar alta, pentru povăţuirea acelora". Auzind
sora cuviosului, s-a umilit cu inima şi a primit cu dragoste sfatul cel
folositor al fratelui său şi, plângând, cerea să fie povăţuită pentru
mântuire.
376
 Atunci fericitul Pahomie a preamărit pe Dumnezeu, văzând osârdia
ei atât de mare; deci, a poruncit unor fraţi cucernici, ca la o parte de
mănăstire, în partea cealaltă de râu, să-i facă o chilie şi să zidească o
mănăstire mică; şi a îmbrăcat-o în chipul monahicesc. Apoi, adunându-se
la dânsa şi alte fecioare şi femei, le-a dat rânduială de viaţă monahicească
şi a încredinţat mănăstirea aceea unui bărbat duhovnicesc, bătrân şi sfânt
cu numele Petru, care le cerceta adeseori şi iconomisea toate cele pentru
dânsele.
Cuviosul părintele nostru Pahomie a luat de la Domnul şi darul
facerii de minuni; pentru că a început cu darul lui Hristos a tămădui bolile
şi a izgoni diavolii. Cuviosul avea prieten adevărat pe un oarecare preot
bătrân, cu numele Dionisie, econom al bisericii Tintirisiei. Acela cerceta
adeseori pe Cuviosul Pahomie, asemenea se ducea la dânsul, pentru că îl
iubea foarte mult, deoarece, acel Dionisie, era unul din cei ce au
mărturisit numele lui Iisus Hristos şi a pătimit pentru Dânsul în vremea
prigoanei ce fusese mai înainte.
O femeie oarecare vestită din cetatea Tintiriei, pătimind curgerea
sângelui de mulţi ani şi, auzind de sfinţenia cea mare a Cuviosului
Pahomie, dorea să-l vadă; căci credea că va căpăta tămăduire de boala sa
prin sfintele lui rugăciuni. Ea, aflând că cuviosul nu vorbeşte cu femeile,
nici nu intră femei în mănăstirea lui, s-a dus la fericitul preot Dionisie, că
nu era tăinuit acelei femei, că părintele Dionisie cu Cuviosul Pahomie
petreceau în mare prietenie întru Domnul şi se cercetează unul pe altul, şi
l-a rugat acea femeie să-l cheme cu dragoste în cetatea lor pe Cuviosul
Pahomie. Dionisie a făcut aşa că, trimiţând rugăminte la cuviosul, l-a
chemat în cetate şi, intrând ei în sfânta biserică, femeia aceea bolnavă s-a
atins de poalele hainelor Cuviosului Pahomie, precum se spune şi în
Sfânta Evanghelie, şi îndată s-a tămăduit de curgerea sângelui şi s-a făcut
sănătoasă. Deci, căzând la pământ, preamărea pe Dumnezeu cu glas mare
şi pe plăcutul Lui, pe Sfântul Pahomie, l-a fericit cu laude. Cuviosul
Pahomie, cunoscând meşteşugul lui Dionisie, a binecuvântat pe femeie şi,
după vorba cea iubită cu prietenul cel duhovnicesc, s-a întors la
mănăstirea sa.
După aceasta a venit de departe la mănăstire un om oarecare şi a
rugat pe cuvios să tămăduiască pe fiica sa, care pătimea de duh necurat.
Cuviosul a poruncit portarului să spună omului acela astfel: "Noi nu avem
obicei să vorbim cu femeile, dar trimite la noi o haină oarecare a fiicei
tale, ca s-o binecuvântăm în numele Domnului şi vă vom trimite-o înapoi;
deci, nădăjduim spre Domnul că se va tămădui fiica ta". Omul acela,
alergând degrabă, a adus haina fiicei sale şi a dat-o sfântului.
Sfântul Pahomie, căutând cu iuţime spre haina aceea, a zis: "Nu este
aceasta haina ei". Iar tatăl său întărea, zicând: "Cu adevărat haina aceasta
377
este a fiicei mele". Sfântul a grăit către dânsul: "Şi eu ştiu că fiica ta poartă
haina aceasta, dar nu i se cuvine ei, pentru că este feciorească; iar ea,
zicând că este fecioară şi împodobindu-se cu cele fecioreşti, şi-a pierdut
fecioria şi petrece în necurăţia desfrânării. Deci, am cunoscut că haina
aceasta este spurcată cu păcatul şi pentru aceasta am zis că nu este a ei;
iar tu s-o sfătuieşti mai întâi să se lase de păcatul acela şi să se făgăduiască
că de acum se va păzi curată înaintea lui Dumnezeu, şi atunci Domnul îi
va fi milostiv şi o va tămădui de muncirea diavolească".
Tatăl ei, auzind acestea, s-a umplut de mâhnire şi de mânie asupra
fiicei sale şi, ducându-se la dânsa, a întrebat-o de este adevărat, şi ea a
spus tatălui său cu adevărat păcatul ce făcuse, şi a făgăduit cu jurământ că
nu-l va mai face. Apoi, tatăl ei, întorcându-se la cuviosul şi spunându-i
cele ce auzise de la fiica sa, îl ruga cu lacrimi să se milostivească spre
dânsa. Deci, Cuviosul Pahomie, rugându-se pentru cea îndrăcită, i-a
trimis puţin untdelemn şi după ce a luat ea cu credinţă untdelemn şi s-a
uns cu el, îndată a fugit diavolul de la dânsa şi s-a făcut sănătoasă din
ceasul acela.
Un alt om avea un fiu îndrăcit cumplit; pentru că cumplit era
diavolul dintr-însul şi nu putea omul acela să aducă pe fiul său la cuviosul,
căci duhul cel necurat care era în el se împotrivea tare, nelăsându-l să-l
aducă la plăcutul lui Dumnezeu. Deci, venind acel om în mănăstire a căzut
plângând la picioarele Sfântului Pahomie, şi îl ruga cu dinadinsul să se
roage lui Dumnezeu pentru fiul lui ce pătimea de duh necurat şi să-l
izbăvească de muncirea diavolească. Cuviosul, făcând rugăciune, i-a dat o
pâine din mănăstirea sa şi i-a poruncit ca, la ceasul mâncării, să pună acea
pâine înaintea fiului său. Ducându-se omul la casa sa cu pâinea şi, sosind
vremea mesei, a pus-o înaintea fiului său; iar îndrăcitul nu voia nici să se
atingă de ea, ci şi-a împlinit trebuinţa în acea zi cu altă pâine. După o
vreme, flămânzind el şi cerând să mănânce, tatăl a sfărâmat o parte din
pâinea lui Pahomie în părticele mici şi le-a amestecat cu finice şi astfel le-
a pus înaintea fiului său ca, necunoscând, să mănânce. Iar duhul cel
necurat ce era în acel tânăr, cunoscând în finice pâine dată din mâinile
sfântului, a aruncat finicele la pământ. Deci, tatăl n-a dat fiului să
mănânce mai multe zile, poruncind în acelaşi timp să nu-i dea nimic
altceva să mănânce decât pâinea adusă de la Sfântul Pahomie. Fiind silit
de multă foame, a gustat din pâinea aceea şi îndată a fugit dracul din acel
tânăr.
Tatăl, luând pe fiul său sănătos, l-a dus în mănăstirea cuviosului,
dând mulţumire şi laudă lui Dumnezeu, Cel ce făcea minuni cu
rugăciunile plăcutului Său. Şi multe alte tămăduiri de boli cu minune se
făceau de Cuviosul Pahomie, prin darul Sfântului Duh care petrecea în el,
însă pentru acestea nu se înălţa cu inima, ci totdeauna se păzea în
378
smerenie. De se ruga lui Dumnezeu cândva pentru ceva şi nu-şi câştiga
cererea, nu se mânia nici nu se tulbura cu gândul, ci totdeauna avea în
gură acel dumnezeiesc şi mare cuvânt: Părinte, fie voia Ta!
Cercetând Cuviosul Pahomie mănăstirile sale pe care le avea în
multe locuri, a mers la una care se numea Muhonia. Acolo a văzut un
smochin înalt şi roditor, în care cei tineri se suiau în ascuns de furau
poamele şi le mâncau fără de vreme. Deci, apropiindu-se cuviosul de acel
smochin, a văzut şezând în vârful lui un duh necurat şi l-a cunoscut că
este dracul lăcomiei pântecelui, care înşeală pe cei tineri să fure
smochinele şi să le mănânce în ascuns.
Atunci, a chemat pe grădinarul mănăstirii, care era unul din cei mult
nevoitori bătrâni, cu numele Iona, şi i-a zis: "Frate, taie pomul acesta,
pentru că nu i se cuvine să stea în mijlocul mănăstirii spre sminteala celor
neîntăriţi în înfrânare". Bătrânul Iona, auzind acestea, s-a mâhnit foarte
mult şi a zis către cuvios: "O, părinte, nu-l tăia nicidecum, pentru că mult
rod luăm din el". Văzând Sfântul Pahomie pe acel bătrân mâhnit, a tăcut,
nevrând să-l mâhnească şi mai mult; pentru că îl ştia că este sfânt cu
viaţa. A doua zi, însă, acel pom s-a aflat uscat cu totul şi nu avea nici rod,
nici frunze verzi. Văzând aceasta bătrânul Iona, s-a umplut mai mult de
mâhnire şi de necaz, căci n-a ascultat pe părintele cel sfânt şi n-a tăiat
îndată acel smochin.
Aici se cuvine a pomeni puţin şi de viaţa acestui fericit bătrân Iona.
El avea optzeci şi cinci de ani în mănăstire, slujind cu cinste şi cu plăcere
lui Dumnezeu. Ascultarea lui era să lucreze grădina, să sădească pomi, să
adune roadele şi, prin ostenelile şi rugăciunile lui, să facă mare
îmbelşugare şi îndestulare de roade.
El n-a gustat niciodată din acele roade şi răsaduri până la sfârşitul
său, atât de înfrânat şi pustnic era. Haina lui era numai una, făcută din
piele de oaie, pe care o purta iarna şi vara. Altă haină niciodată nu-i
trebuia decât cojocul, pe care numai atunci îl lua, când se împărtăşea cu
dumnezeieştile Taine; iar după împărtăşire se dezbrăca şi îl strângea,
păstrându-l curat în tot timpul călugăriei lui. Nu ştia ce este odihna
trupului, pentru că totdeauna şi neîncetat muncea cu osârdie lucrul lui. El
n-a gustat niciodată vreo fiertură, ci verdeţuri crude cu oţet îi era hrana
lui în toată viaţa. Niciodată nu s-a odihnit pe coastele sale până la moarte,
ci după osteneala cea de toată ziua din grădină şi după apusul soarelui
primea hrana obişnuită, iar după aceea intra în chilia sa şi acolo lucra cu
mâinile toată noaptea fără lumânare, împletind funii până la cântarea
Utreniei, având în gura lui rugăciuni, şi astfel dormita puţin pentru nevoia
somnului celui firesc. În acest fel îşi obosea trupul până la cel mai de pe
urmă ceas al sfârşitului vieţii sale. Astfel s-a găsit mort, şezând şi ţinând
în mâini împletitura ce lucra; iar sufletul lui cel sfânt s-a dus către
379
Domnul, ca unul ce a fost atât de iubitor de osteneli, nevoitor şi omorâtor
de patimile trupului său.
În acea mănăstire a Muhoniei, cuviosul părintele nostru Pahomie, a
zidit o biserică nouă, cu mâinile fraţilor celor iscusiţi în acel lucru şi a
împodobit-o cu stâlpi frumoşi, încât se veseleau de acel lucru bun şi
frumos zidit. Socotind apoi, că nu se cade monahilor a se înveseli de
podoaba lucrului mâinilor lor, nici a se mândri de frumuseţea zidirii, a
luat nişte funii groase şi a legat stâlpii; deci, chemând pe fraţi le-a
poruncit, ca să tragă cu toată puterea, până ce s-a aplecat zidirea şi se
strica toată podoaba. Deci, cuviosul a zis către fraţi: "Să nu vă lăudaţi
fraţilor pentru osteneala cea multă a mâinilor voastre, că aţi făcut zidire
frumoasă; ci mai ales vă îngrijiţi, ca să vă zidiţi singuri pe voi şi să vă
împodobiţi sufletul vostru ca pe o Biserică a lui Dumnezeu; pentru că voi
sunteţi Biserici ale Dumnezeului Celui viu, precum a zis Domnul". Aşa
cuviosul părinte, mergând în fiecare locaş, folosea pe fraţi, învăţându-i şi
certându-i cu cuvinte din dumnezeiasca Scriptură, rugându-i şi sfătuindu-
i să fie în viaţă fără de prihană şi să ştie şi să cunoască meşteşugirile
vrăjmaşului, ca astfel să se împotrivească lor cu puterea Sfântului Duh, ori
să grăiască cuvintele Psalmului: Întru Dumnezeu vom face puterea şi El
va urgisi pe vrăjmaşii noştri.
Şezând oarecând Cuviosul părinte Pahomie cu fraţii în mănăstirea sa
din Tavenisiot şi învăţându-i din dumnezeieştile Scripturi, au venit
oarecare pustnici eretici, care îşi acopereau veninul dinăuntru cu haine de
păr; şi, stând înaintea porţilor mănăstirii, au zis oarecăruia din fraţi:
"Suntem trimişi de părintele nostru la al vostru; deci, să-i spuneţi din
partea noastră aceste cuvinte: "De eşti cu adevărat om al lui Dumnezeu şi
nădăjduieşti spre Dânsul că te va asculta pe tine, apoi să vii şi să treci cu
noi râul cel de lângă mănăstire, cu picioarele pe deasupra apei, ca pe
uscat, ca să cunoaştem toţi care din noi are mai multă îndrăzneală la
Dumnezeu, tu ori noi?"
Nişte cuvinte de mândrie ca acestea ale acelor eretici auzindu-le
Cuviosul Pahomie, a zis către fraţi: "Cu voia lui Dumnezeu, vor putea
ereticii aceia să treacă râul ca pe uscat, fiindu-le în ajutor diavolul, cel ce i-
a prins pe dânşii în laţul său, ca să li se întărească înşelăciunea
ereticească; însă eu nu cer de la Dumnezeu o minune ca aceea, ca să
umblu pe apă, pentru că ştiu că gândul acesta, nu numai că nu este
monahicesc, dar nici creştinesc. Iar voi duceţi-vă şi spuneţi-le lor ce zice
fericitul Pahomie: "Nădăjduiesc spre Dumnezeu, iar nu spre lucrările
mele, deoarece, fiind păcătos, nu voiesc a ispiti pe Domnul Dumnezeul
meu. Sârguinţa mea este, nu să umblu pe ape, ci să-mi văd totdeauna
păcatele mele şi să caut ajutorul lui Dumnezeu ca, astfel, să pot trece fără

380
de vătămare ispitele vrăjmaşului". Ereticii, auzind unele ca acestea, s-au
dus ruşinaţi.
În locaşul cuviosului era un frate, care îşi făcea voia sa şi nu mânca
în acelaşi timp, când mâncau şi ceilalţi fraţi, ci postea mai mult decât îi
era rânduit; deci, pentru aceasta se mândrea faţă de ceilalţi. Părintele
Pahomie, cunoscând înălţarea de minte a monahului aceluia, l-a luat de-o
parte şi i-a zis: "Frate, Domnul a zis: M-am pogorât din cer, nu ca să fac
voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine; deci, şi tu eşti dator a ne
asculta pe noi şi a păzi rânduiala mănăstirească. Când vine vremea mesei,
mănâncă împreună cu fraţii cele puse înainte, însă cu măsură; nu
săturându-te, ca să nu se îngraşe trupul, căci vrăjmaşul va ridica întru tine
război, nici foarte puţin să nu mănânci, ca să nu slăbeşti cu trupul întru
osteneli, ci să primeşti hrana după măsura tinereţii şi puterii, până ce vei
birui pe diavolul slavei deşarte".
Deci, fratele acela la început a ascultat sfaturile părintelui, însă după
aceea iarăşi s-a abătut de la regula sa, zicând: "Unde este scris: nu posti,
nu te înfrâna...?" Deci, sfătuindu-se din nou de Cuviosul Pahomie, n-a
ascultat, şi astfel s-a stăpânit de diavol. În cele din urmă, sfântul,
rugându-se către Dumnezeu cu dinadinsul pentru dânsul, l-a tămăduit pe
el şi astfel, fratele s-a îndreptat după aceea, învăţat fiind prin certare.
Altădată, Cuviosul Pahomie, stând la rugăciune, s-a pomenit întru
răpire şi a văzut pe fraţii săi cuprinşi de diferite feluri de primejdii. Unii
din dânşii erau cuprinşi de jur împrejur de văpaie, şi astfel fiind, nu
puteau nicidecum să scape de ea. Alţii, fiind cu picioarele desculţe şi
împleticindu-se în spini, se primejduiau, fiind înţepaţi de spini şi
neputând să iasă din dânşii; iar alţii stăteau la un loc înalt peste o
prăpastie adâncă, sub care trecea un râu mare şi înfricoşat, plin de
crocodili; astfel că fraţii aceia nu puteau să se ducă, nici de la prăpastie,
nici să se arunce în râu, din cauza mulţimii crocodililor.
Această vedenie cuviosul o spunea fraţilor cu multe lacrimi şi
proorocea zicând că după ducerea lui din viaţa aceasta, monahii se vor
împiedica cu diferite feluri de patimi lumeşti, se vor primejdui întru multă
împiedicare spre mântuire, neputând să se izbăvească şi să scape de
acelea, din pricină că prin meşteşugirea vrăjmaşului, îi vor înconjura pe
dânşii patimile cele deşarte.
După aceasta a venit la cuviosul, pentru călugărie un comediant, pe
care cuviosul, primindu-l şi învăţându-l mult pentru pocăinţă, l-a
îmbrăcat în schima monahală; iar numele lui era Silvan. Acesta, după
câtăva vreme, îndărătnicindu-se, a început a vieţui fără de grijă şi a face
fel de fel de comedii, spre sminteala celor tineri, de care lucru
înştiinţându-se cuviosul, l-a învăţat pe el mult, iar uneori îl şi bătea. În
urma acestora el se făgăduia că se va pocăi, dar nu se îndrepta. Deci, după
381
o răbdare de douăzeci de ani, cuviosul părinte a poruncit ca înaintea
fraţilor să dezbrace de pe dânsul chipul monahicesc şi, dându-i lui haine
mireneşti, să-l izgonească din mănăstire.
Atunci Silvan a început a cădea la picioarele marelui stareţ, rugându-
l şi zicând: "Iartă-mă, părinte, şi mai îngăduie-mă de astă dată; căci cred
în Stăpânul Hristos, Cel ce mântuieşte pe cei păcătoşi şi cu rugăciunile
tale mă va întoarce la pocăinţă". Iar stareţul i-a zis lui: "Oare ştii cât ţi-am
răbdat eu ţie? De mult ori ţi-am dat bătăi, fiind silit de obiceiul tău cel rău,
care lucru la nimeni nu l-am făcut decât numai singur ţie; pentru că n-am
voit a întinde mâna mea spre cineva, iar către tine am fost silit, chiar
nevrând a face aceasta. Când te băteam, pe mine singur mai mult mă
durea decât pe tine, pătimind de milă cu sufletul împreună; pentru că te
băteam, nu că voiam să te bat, ci pentru că nădăjduiam că, pedepsindu-te
prin bătaie, vei fi mai bun şi îţi vei mântui sufletul tău. Dar, de vreme ce
nici prin învăţături, nici prin bătăi nu te-ai îndreptat, te tai pe tine de la
rădăcină, ca pe un mădular putred, ca să nu se vatăme şi celelalte
mădulare".
Astfel grăind către dânsul Sfântul Pahomie, el mai mult se ruga şi
plângea cu lacrimi, făgăduind pocăinţă cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar
stareţul i-a grăit lui: "Dacă voieşti să te primesc iarăşi în numărul fraţilor,
apoi să pui pentru tine chezaş, că de acum te vei pocăi". Deci, el şi-a pus
chezaş pe un oarecare stareţ cinstit, cu numele Petronie. Atunci cuviosul,
iertând pe Silvan, l-a încredinţat bătrânului Petronie, chezaşul său, şi
singur s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul pentru el, ca să-l povăţuiască
la calea cea adevărată a pocăinţei. Dumnezeu Cel milostiv, Care nu voieşte
moartea păcătosului, a dat lui Silvan, cu rugăciunile Sfântului Pahomie,
plăcutul Său, atâta zdrobire de inimă întru pocăinţă, încât în toată vremea
lacrimile curgeau din ochii săi ca pârâul. Pe când şedea la masă cu fraţii,
de multe ori nu putea să se oprească din plâns şi suspinuri, împlinindu-se
către dânsul cuvântul proorocului David: Făcutu-s-au lacrimile mele mie
pâine ziua şi noaptea şi băutura mea cu plângere am amestecat-o.
Iar când îi ziceau lui fraţii să se oprească din plâns, măcar la masă
înaintea străinilor celor ce vin, el le răspundea: "Cu adevărat voiesc să mă
opresc, dar nu pot nicidecum". Iar fraţii îi ziceau lui: "Se cade a plânge
când eşti în rugăciune singur, dar în vremea mesei să te opreşti din
plângere, pentru că sufletul poate şi fără de lacrimile cele din afară să fie
umilit". După aceea, fraţii iarăşi îl întrebau: "Pentru ce plângi aşa?" Şi-l
opreau, zicând: "Ne ruşinăm şi nu putem să mâncăm, căutând la tine cum
plângi". El răspundea: "Fraţii mei, oare nu-mi este îngăduit să plâng, când
văd pe bărbaţii cei sfinţi slujindu-mi mie, păcătosul, cărora nici praful
picioarelor nu sunt vrednic a-l privi? Oare nu sunt dator a plânge, că mie,
spurcatul comediant, îmi slujesc nişte bărbaţi cinstiţi şi plăcuţi lui
382
Dumnezeu ca aceştia? Deci, voi plânge, fraţilor, în toate zilele, iar nu să fiu
înghiţit de pământ ca Datan şi Aviron, pentru mulţimea păcatelor mele".
Pentru o îndreptare ca aceasta şi pentru adevărata pocăinţă a lui
Silvan, Cuviosul Pahomie, părintele nostru, se bucura foarte mult, precum
şi sfinţii îngeri se bucură în cer pentru întoarcerea păcătosului. Deci,
sfântul stareţ adeverea acestea către fraţi, zicând: "Mărturisesc înaintea
lui Dumnezeu, că de când s-a adunat această viaţă de obşte, n-am văzut
încă pe nici unul din toţi fraţii care vieţuiesc împreună cu mine, urmând
aşa smeriţi, precum şi-a luat asupră-şi fratele acesta. Ştiu, fraţilor, că şi
voi, cu ajutorul lui Hristos, ostenindu-vă cu multe îmbunătăţite nevoinţe,
aţi biruit pe vrăjmaş şi l-aţi izgonit; însă, dacă vă veţi lenevi puţin,
vrăjmaşul vostru se scoală asupra voastră şi, cel izgonit, se întoarce şi
începe a face război. Silvan, cel mai de pe urmă dintre voi, pe care nu de
mult am voit să-l izgonim, şi-a întemeiat mântuirea sa într-atât de adâncă
smerenie, încât se vede că a biruit desăvârşit pe diavol şi nu mai poate
vrăjmaşul să se întoarcă şi să se scoale asupra lui; pentru că nimic nu
biruieşte desăvârşit pe vrăjmaşul cel mândru ca smerenia din inimă şi
adevărată a monahului, care s-a lepădat cu totul de sine". Deci, fericitul
Silvan, vieţuind opt ani într-o pocăinţă ca aceasta, s-a săvârşit; iar
Cuviosul Pahomie a văzut sufletul lui înălţându-se spre cer de sfinţii
îngeri, ca o jertfă aleasă.
Cuviosul Pahomie, vieţuind după rânduială dumnezeiască spre
folosul tuturor, episcopul cetăţii care se numea Panopoli, cu numele Uar,
a trimis rugăminte la dânsul şi îl chema în cetatea sa să facă în ea o
mănăstire după rânduiala şi aşezământul său. Cuviosul, luând pe unii din
ucenicii săi, între care era şi Teodor, s-a dus acolo şi a voit să cerceteze o
mănăstire oarecare a sa, care era aproape de calea aceea. Intrând el în
acea mănăstire, a văzut pe unul din fraţi ducându-l la îngropare cu multă
cântare de psalmi şi după el mergea sobor mare de popor, între care se
aflau părinţii şi rudeniile celui mort. El a poruncit celor ce-l duceau să
stea şi să înceteze cântarea; pentru că vedea cu ochii cei preavăzători, că
nu era de folos sufletului celui mort o cinstită îngropare ca aceea,
deoarece viaţa aceluia fusese rea, petrecând în lenevire şi în iubire de
păcate.
Apoi a poruncit să dezbrace hainele de pe cel mort, pentru că erau de
mare preţ, şi să le ardă îndată; iar trupul gol, fără de orice cântare de
psalmi şi fără de cinste, să-l îngroape afară din mănăstire. De acest lucru
minunându-se toţi şi neîndrăznind a zice ceva împotriva marelui părinte,
atunci părinţii celui mort, rudeniile şi unii din fraţi au rugat pe Cuviosul
Pahomie să-i fie milă de cel mort şi să poruncească a-l îngropa după
rânduiala obişnuită a Bisericii. Sfântul a grăit către dânşii: "Mie, fraţilor,
cu adevărat mai mult decât vouă îmi este milă de cel mort, pentru că voi
383
vă îngrijiţi de trupul lui, iar eu de suflet. Şi aceasta o fac, ca pentru
necinstea îngropării lui, să i se dea oarecare uşurare sufletului lui de la
milostivul şi iubitorul de suflete Dumnezeu". Atunci toţi au tăcut, auzind
nişte cuvinte ca acelea de la sfântul părinte.
Cuviosul, petrecând în mănăstirea aceea două zile, i s-a făcut
înştiinţare că în altă mănăstire un frate boleşte, că este aproape de moarte
şi doreşte ca înaintea sfârşitului să vadă pe cuviosul părinte, ca astfel să se
învrednicească de rugăciunea şi de binecuvântarea lui. Deci, sculându-se
cuviosul cu ucenicii, s-au dus cu sârguinţă la mănăstirea aceea. Dar când
erau departe de mănăstire ca de trei stadii, a auzit glas îngeresc din
văzduh. Şi, ridicându-şi ochii spre răsărit, a văzut sufletul fratelui acela, la
care se grăbea să se ducă, înălţându-se cu bucurie de sfinţii îngeri pe cale
luminoasă şi, stând, se minuna; iar ucenicii nici n-auzeau glasul acela, nici
vedeau ceva. Atunci ei au grăit către sfânt: "Pentru ce stai, părinte, privind
în sus, şi nu te îngrijeşti de fratele cel bolnav să nu moară mai înainte de
venirea ta?" Sfântul le-a răspuns: "Acolo se cade cu adevărat a ne grăbi,
unde văd ducându-se sufletul lui de mâinile sfinţilor îngeri la viaţa
veşnică".
După aceasta, ajungând la mănăstirea aceea, au găsit mort pe fratele
cel ce se sfârşise întru Domnul şi, îngropând cu cinste trupul lui, s-au dus
la Panopoli. Acolo, fericitul episcop Uar s-a bucurat foarte mult de venirea
Cuviosului Pahomie şi a ucenicilor lui. Pe când se zidea mănăstirea, nişte
oameni din cei vrăjmaşi şi zavistnici, îndemnaţi de diavol, veneau noaptea
şi risipeau ceea ce se lucra ziua. Cuviosul a răbdat multă vreme o supărare
ca aceea de la ei, învăţând şi pe ucenicii săi la răbdare, până ce Domnul
singur a voit de a răsplătit bântuitorilor acelora. Pentru că, odată, venind
ei după obicei şi începând să risipească ostenelile sfinţilor bărbaţi, îngerul
Domnului i-a ucis cu foc de fulgere, încât toţi au pierit şi s-au topit ca
ceara. Apoi, din vremea aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu, se zidea
mănăstirea fără de împiedicare şi s-a făcut locaş ales, şi a lăsat într-însa
Cuviosul Pahomie pe trei ucenici ai săi, bărbaţi îmbunătăţiţi: pe Samuil,
pe Ilarie şi pe Enoraţie, ca să îndrepteze lucrurile mănăstirii şi să
povăţuiască pe fraţi spre mântuire. Iar el, întorcându-se, a venit la
mănăstirea sa. Auzind fraţii de venirea părintelui lor, au ieşit în
întâmpinarea lui, închinându-se şi bucurându-se.
Fiind în viaţa monahicească un copil nou începător şi ieşind din
turma cea cuvântătoare, a strigat către Cuviosul Pahomie: "Părinte, de
când ai plecat de aici până astăzi, la noi nu s-au fiert nici verdeţuri, nici
legume". Iar sfântul i-a răspuns, zâmbind: "Nu te mâhni, fiule, că voi
porunci să se fiarbă". Deci, ducându-se în mănăstire, a intrat în bucătărie
şi, găsind pe fratele ce era bucătar lucrând rogojini, l-a întrebat: "Spune-
mi, frate, câtă vreme este de când nu fierbi fierturi fraţilor?" El a răspuns:
384
"Două luni!" Şi i-a grăit stareţul: "Pentru ce prin lenevirea ta ai defăimat
porunca ce ţi s-a dat?" Bucătarul răspunse: "Părinte, după porunca ta am
voit să fierb în toate zilele, dar am văzut că fiertura nu se mănâncă, fără
numai de copiii cei începători, care mănâncă fiertură, iar fraţii se
înfrânează şi petrec cu mâncare uscată. Deci, fiertura, rămânând şi
lepădându-se afară, pentru aceea am încetat a fierbe, ca să nu se arunce
bucatele şi untdelemnul. Iar ca să nu fiu osândit pentru şederea în zadar,
lucrez rogojini cu celălalt frate, care este cu mine în bucătărie".
Grăit-a lui stareţul: "Câte rogojini aţi lucrat?" Răspuns-a bucătarul:
"Cinci sute". Grăit-a sfântul: "Aduceţi-le aici". Şi le-au adus. Atunci a
poruncit ca îndată să ardă rogojinile acelea, zicând: "Precum voi n-aţi
băgat în seamă porunca mea, pentru a fierbe mâncare fraţilor, aşa şi eu
fără de cruţare ard lucrul mâinilor voastre, ca să ştiţi, că nu este bine a
călca aşezămintele părinteşti cele date spre mântuirea sufletului!"
Bucătarul şi cu celălalt frate, văzând acestea, au căzut înaintea părintelui
şi cereau iertare.
Aducându-şi aminte cuviosul de vedenia ce i se făcuse în răpire,
pentru fraţii cei ce vor să cadă în pătimiri şi să se împletească cu griji
deşarte după sfârşitul lui, plângea. Deci, închizându-se în chilia sa de cu
seara, se ruga lui Dumnezeu pentru fraţii aceia. Şi iarăşi, o vedenie ca
aceasta a văzut în miezul nopţii, după cum spunea singur în urmă:
"Vedeam o groapă adâncă şi întunecoasă şi în ea o mulţime de monahi
fără de număr, dintre care mulţi se sârguiau să iasă din groapa aceea, dar
nu puteau, de vreme ce pogorându-se alţii întru întâmpinarea lor în
groapă, pe aceia îi surpau iar în adâncul gropii. Alţii, aproape fiind de
marginile gropii, se sârguiau ca să iasă, dar iarăşi cădeau în groapă; alţii
mai neputincioşi, căzând mai adânc, se tăvăleau pe dedesubt; unii strigau
cu glasuri umilite, în timp ce alţii din ei abia ieşeau de acolo cu multă
osteneală şi, aflând îndată lumină, se bucurau, mulţumind Domnului".
Cuviosul, venindu-şi în sine, socotea vedenia aceea, şi a cunoscut ce
fel de nepurtare de grijă va fi între monahi în zilele din urmă: lenevire,
întunecare şi căderi; că va rămâne între dânşii numai chipul călugăresc.
Deci, pentru aceasta se tânguia foarte mult. Gândind la acelea, se ruga
către Dumnezeu, astfel: "Doamne, Atotţiitorule, aşa va fi? Pentru ce ai
lăsat să fie obşte şi mănăstire? Doamne, adu-Ţi aminte de aşezământul
Tău, pe care l-ai făgăduit, ca să-l păzeşti celor ce-Ţi slujesc Ţie până la
sfârşitul veacului. Tu ştii, Stăpâne, că de când am luat chipul monahicesc,
totdeauna m-am smerit înaintea Ta şi n-am gustat pâine sau apă până la
săturare, nici altceva din cele pământeşti".
Grăind acestea cuviosul, un glas de sus s-a auzit către el: "Nu te
lăuda, Pahomie, fiind om; ci cere iertare, pentru că toate se alcătuiesc cu
milostivirea Mea". Iar Pahomie, aruncându-se la pământ, a strigat către
385
Dumnezeu: "Doamne, iartă-mă şi nu lua îndurările Tale de la mine; ci
trimite mila Ta mie, nevrednicului. Pentru că ştiu şi eu, o, Stăpâne, că fără
de sprijinul Tău toate sunt şchioape; iar milostivirea Ta pe toţi îi miluieşte
şi îi mântuieşte prin judecăţile cele neştiute".
Pe când cuviosul se ruga astfel, doi îngeri în chipul luminii stăteau
înaintea lui; iar în mijlocul lor era un tânăr cu frumuseţe negrăită,
strălucind ca razele soarelui şi având pe capul Lui o cunună de spini.
Ridicând îngerii pe Pahomie de la pământ, i-au zis: "Deoarece ai cerut să
ţi se trimită milostivire de la Domnul, iată, aceasta este milostivirea:
singur Dumnezeul slavei Iisus Hristos, Unul născut Fiul Tatălui Cel ce S-a
trimis în lume şi S-a răstignit pentru noi şi poartă această cunună de spini
pe cap!" Domnul a zis către Pahomie: "Îndrăzneşte, Pahomie, şi te
întăreşte, că sămânţa ta cea duhovnicească nu va lipsi până la sfârşitul
veacului. Iar din cei ce vor să fie după tine, mulţi mântuindu-se cu
ajutorul Meu din întunecoasa groapă, se vor arăta mai înalţi decât
îmbunătăţiţii monahi de acum. Pentru că cei de acum, povăţuindu-se şi
luminându-se, strălucesc după felul vieţii tale cu faptele cele bune, iar cei
ce vor să fie după tine, pe care i-ai văzut în groapa cea întunecoasă,
neavând acest fel de povăţuire ca să-i poată scoate din acel întuneric,
sărind din întuneric, cu singură alegerea voii lor vor merge cu osârdie pe
calea cea luminoasă a poruncilor Mele şi vor fi plăcuţi Mie. Alţii se vor
mântui prin ispite şi prin primejdii şi se vor asemăna cu sfinţii cei mari.
Pentru că amin zic ţie, căci vor câştiga aceeaşi mântuire pe care o au şi
monahii cei de acum, care vieţuiesc cu desăvârşire şi cu neprihănire!"
Acestea zicând Domnul, S-a suit la cer şi se lumina văzduhul cu
lumina cea negrăită a slavei Lui; iar Sfântul Pahomie, căzând, s-a închinat
Domnului şi-L slăvea cu gura şi cu inima, bucurându-se de acea slăvită
vedenie, încât s-a umplut de negrăită dulceaţă din cuvintele Domnului.
Un frate oarecare dorea să se facă mucenic pentru Hristos, dar în
acea vreme era pace în Biserica Lui şi în împărăţia dreptcredinciosului
împărat Constantin cel Mare. Deci, fratele acela ruga pe Sfântul Pahomie,
zicând: "Roagă-te lui Dumnezeu pentru mine, părinte, ca să mă fac
mucenic!" Iar sfântul îl învăţa să nu primească în inimă un gând ca acela,
ca să dorească mucenicia, şi zicea: "Frate, rabdă cu vitejie nevoinţa
monahicească şi poartă ostenelile monahiceşti fără de cârtire întru
ascultări şi te sârguieşte ca prin viaţă fără de prihană să placi lui Hristos şi
astfel vei avea împărtăşire cu sfinţii mucenici în cer!"
El însă, în toate zilele, supăra pe sfântul, dorind să pătimească
pentru Hristos şi ruga pe cuviosul să se roage lui Hristos pentru el, ca să-l
învrednicească cununii muceniceşti. Sfântul Pahomie, vrând ca să se
izbăvească de o supărare ca aceea care i se făcea de el, i-a zis: "Mă voi ruga
pentru tine, ca să-ţi fie ţie precum voieşti; dar să te păzeşti, ca nu în
386
vremea muceniciei, în loc de mărturisirea numelui lui Iisus Hristos, să te
lepezi de El, căci cu adevărat te amăgeşti cu gândul, singur vrând de voie
să te arunci în ispită, când singur Domnul ne învaţă să ne rugăm, ca să nu
cădem în ispită".
S-a întâmplat că, după doi ani, Cuviosul Pahomie a trimis câţiva fraţi
la un sat al lor, să adune papură pentru facerea rogojinilor mănăstireşti,
fiindcă acolo creştea multă papură. Satul acela era aproape de nişte
barbari care se numeau vlemizi. Deci, pe când fraţii adunau papură în
acea insulă, Cuviosul Pahomie, chemând pe fratele acela, care dorea
mucenicia, i-a poruncit să meargă să cerceteze pe fraţii cei ce se osteneau
cu strângerea papurei şi să le ducă hrană. Deci, trimiţându-l, i-a zis
cuvântul Apostolului: "Iată, acum este vreme bineprimită, acum este ziua
mântuirii! Întru nimic să nu te pleci la vreo sminteală, pentru ca slujba să
fie fără prihană".
Încărcând el un asin cu mâncări, s-a dus la fraţi. Dar când s-a
apropiat de pustie se pogorau barbarii din munte ca să ia apă. Atunci
barbarii, prinzându-l, l-au legat şi l-au suit în munte la ceilalţi barbari
împreună cu asinul. Iar aceia, văzând pe monah, au început a-l batjocori,
zicându-i: "Monahule, vino de te închină zeilor noştri". Şi, înjunghiind
dobitoace, aduceau jertfă idolilor lor. Deci, aducându-l pe monahul acela,
îl sileau ca să jertfească împreună cu ei. Dar el, nevoind să aducă jertfele
cele spurcate idolilor, barbarii s-au mâniat şi, înconjurându-l cu săbiile
scoase, voiau îndată să-l taie în bucăţi. El, văzând săbiile trase deasupra
capului său şi înţelegând mânia cea cumplită a barbarilor, s-a temut mult
şi, alergând de frică, a căzut la idoli, s-a închinat lor şi le-a adus jertfă,
apoi a băut şi a mâncat din cele jertfite idolilor. Astfel, temându-se de
moartea cea trupească, şi-a vătămat sufletul său cel fără de moarte,
lepădându-se de Hristos.
După săvârşirea unui păcat greu ca acela, barbarii l-au dezlegat din
legături pe monahul acela şi, fiind eliberat de ei, s-a dus într-ale sale. Iar
el, pogorându-se din munte, şi-a venit în simţire, cunoscându-şi păcatul,
şi-a rupt hainele şi bătându-şi faţa, s-a întors la mănăstire. Cuviosul
Pahomie, cunoscând cu duhul cele întâmplate acelui frate, a ieşit foarte
mâhnit întru întâmpinarea lui. Iar acela, văzând pe părintele Pahomie, a
căzut înaintea lui cu faţa la pământ, tânguindu-se şi strigând: "Am greşit
lui Dumnezeu şi ţie, părinte, căci n-am ascultat sfatul tău cel bun şi
învăţătura cea de folos, ca să nu doresc mucenicia; căci, de te-aş fi ascultat
pe tine, n-aş fi pătimit unele ca acestea!"
Iar marele părinte i-a zis: "O, ticălosule, singur te-ai lipsit de un bine
atât de mare, căci cu adevărat zăcea înaintea ta cununa mucenicească, iar
tu ai călcat-o pe ea. Gata îţi era împărtăşirea cu sfinţii mucenici; iar tu te-
ai smuls din ceata lor cea sfântă. Stăpânul Hristos venise la tine cu sfinţii
387
îngeri, vrând să-ţi pună diadema pe capul tău; iar tu te-ai lepădat de El,
iubind mai mult vremea cea scurtă a acestei ticăloase vieţi, decât pe
Dumnezeu. Te-ai temut de moarte, pe care o vei suferi şi, nevrând, ai
pierdut viaţa cea veşnică depărtându-te de Dumnezeu. Unde sunt
cuvintele tale, pe care le grăiai întotdeauna? "Doresc ca să fiu mucenic
pentru Hristos!..." Şi mă supărai, ca să mă rog pentru tine, să te
învredniceşti de mucenicie. Deci, aceasta îţi era vremea cea bineprimită,
ca într-un ceas să mori pentru numele lui Iisus Hristos şi să câştigi
cununa cea mucenicească; dar tu în loc de mărturisirea numelui lui Iisus
Hristos, te-ai lepădat de El. Au nu ţi-am spus eu mai înainte toate
acestea? Au nu te-am sfătuit să încetezi cu gândul acesta?" Iar fratele
acela a zis: "Părinte, am greşit întru toate şi nu pot căuta în faţa ta, nici să-
mi ridic ochii spre cer! Am pierit, părinte, şi nu este în mine nădejde de
mântuire şi nu ştiu ce să fac; căci nu m-am aşteptat să mi se întâmple
unele ca acestea!"
Acestea grăindu-le el cu plângere şi cu tânguire, marele stareţ i-a zis:
"Ticălosule, tu până la sfârşit te-ai înstrăinat de Dumnezeu; dar Domnul
este bun şi fără de răutate şi nu Se mânie până la sfârşit, căci este voitorul
milei şi poate ca, păcatele noastre, să le afunde în adâncul milostivirii
Sale, ca o piatră de apă în mare; de vreme ce, pe cât este depărtat cerul de
pământ, pe atât depărtează de la noi fărădelegile noastre. Pentru că nu
voieşte şi nu doreşte moartea păcătosului, ci pocăinţa lui; deci, cel ce a
căzut, să nu petreacă întru cădere, ci să se scoale; iar cel ce s-a întors spre
El, să nu se depărteze, ci degrabă să se întoarcă iarăşi la El. Aşadar, nu te
deznădăjdui, căci este şi pentru tine nădejde de mântuire; de vreme ce
pomul cel tăiat, iarăşi va odrăsli din rădăcină. De voieşti să mă asculţi pe
mine, vei câştiga iertare de la Domnul". Iar el, plângând, zicea: "O,
părinte, de acum te voi asculta întru toate!"
Cuviosul i-a poruncit să se închidă într-o chilie singuratică şi până la
moarte să nu vorbească cu nimeni, decât numai cu părintele cel
duhovnicesc. Numai a doua zi să mănânce puţină pâine cu sare şi cu apă,
să facă două rogojini pe zi, să se roage şi să privegheze pe cât va putea şi
din plângere să nu înceteze niciodată. Şi a făcut toate acestea fratele acela
cu bucurie, vieţuind în pocăinţă zece ani, şi a trecut către Domnul.
Cuviosul Pahomie, fugind odată de gâlcevile mănăstireşti, i-a stat
înainte diavolul în chip luminos, zicându-i: "Bucură-te, Pahomie, căci eu
sunt Hristos şi am venit la tine ca la prietenul meu". Sfântul, socotind în
sine, gândea că venirea lui Hristos la om se face plină de bucurie şi fără de
frică, astfel încât toate gândurile omeneşti se sting în ceasul acela şi se
întraripează toată mintea în vedenia care se vede. "Iar eu, cugeta cuviosul,
văzând arătarea acestuia ce-mi stă în faţă, sunt plin de tulburare şi mă
tem. Deci, acesta nu este Hristos, ci satana!" Apoi, sculându-se îngrădit cu
388
credinţa către Dumnezeu, i-a zis cu îndrăzneală: "Du-te de la mine,
diavole, căci eşti blestemat tu şi vedenia ta şi meşteşugirile sfaturilor tale
celor viclene". Iar diavolul, îndată s-a stins şi s-a făcut ca praful, a umplut
chilia de putoare şi a tulburat văzduhul, fugind şi strigând cu glas tare:
"Eu am voit ca acum să te arunc sub picioarele mele; iar tu, apucând mai
înainte, m-ai spurcat, şi în toate zilele biruindu-mă mă batjocoreşti;
pentru că este mare puterea lui Hristos, Care vă ajută vouă monahilor;
însă nu voi înceta să mă lupt cu voi, de vreme ce se cade ca lucrul meu să-l
săvârşesc". Iar sfântul, întărindu-se cu duhul, se mărturisea Domnului,
mulţumindu-I de ajutorul Lui cel atotputernic, care ajută robilor Săi
asupra potrivnicului.
Într-o noapte, Sfântul Pahomie, umblând prin mănăstire cu fericitul
Teodor, au văzut de departe amândoi împreună pe diavolul în chip de
femeie preafrumoasă, venind spre mănăstire cu o mulţime de slugi, iar
Teodor a început a se teme, văzând-o. Deci sfântul i-a zis: "Nu te teme,
fiule, ci îndrăzneşte nădăjduind spre Domnul". Şi a început a se ruga lui
Dumnezeu. Iar diavolul cel în chip de femeie, apropiindu-se, a zis:
"Pentru ce vă osteniţi în zadar, fiindcă nu puteţi nimic să faceţi împotriva
mea, de vreme ce am luat putere de la Atotţiitorul Dumnezeu să ispitesc
pe care voi dori". Iar Sfântul Pahomie a întrebat pe diavol, zicând: "Tu
cine eşti, de unde vii şi pe cine voieşti să ispiteşti?" Răspuns-a aceea ce se
părea femeie: "Eu sunt puterea diavolului şi mie îmi slujeşte toată tabăra
diavolească; eu am smuls pe Iuda din ceata apostolilor şi asupra ta,
Pahomie, am luat putere să ridic război, fiindcă nimeni cândva nu m-a
defăimat pe mine atât de mult ca tine; pentru că mă superi pe mine nu
numai sub picioarele bătrânilor, ci şi sub ale copiilor tineri, învăţându-i să
mă calce. Ai adunat mulţi asupra mea şi i-ai îngrădit pe ei cu zidul cel
nerisipit al fricii de Dumnezeu, încât slugile mele nu mai pot să se apropie
de cineva cu îndrăzneală. Iar această putere a crescut asupra mea, prin
întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, Cel ce v-a dat vouă stăpânire să
călcaţi peste toată puterea noastră".
Sfântul Pahomie a răspuns: "Oare pe mine singur ai venit să mă
ispiteşti, tu, putere a diavolului, sau şi pe ceilalţi?" Atunci femeia cea în
chipul diavolului, a zis: "Am luat stăpânire ca să te ispitesc pe tine, pe
Teodor şi pe ceilalţi, dar nu pot să mă apropii de voi, căci, atunci când vă
ispitesc pe voi, mă fac vouă pricinuitoare de folos, mai mult decât de
pagubă. Dar tu nu vei petrece în veci pe pământ cu aceia, pe care acum cu
rugăciunea îi într-armezi; pentru că va veni o vreme când, după al vostru
sfârşit, mă voi juca între dânşii". Grăit-a sfântul: "Dar de unde ştii, că cei
ce vor fi după sfârşitul nostru nu vor sluji lui Dumnezeu cu credinţă,
precum îi slujim noi?" Răspuns-a diavolul: "Ştiu din arătare". Atunci
sfântul a zis: "Minţi cu capul tău cel spurcat, pentru că a şti acest lucru,
389
este dat numai lui Dumnezeu, ca să ştie pe cele ce vor să fie; iar tu eşti
mincinos şi stăpâneşti minciuna". Zis-a diavolul: "Deşi nu ştiu nimic prin
cea mai înainte ştiinţă, totuşi am cunoştinţă din lucrurile cele trecute şi
din cele de faţă, despre cele ce vor să fie". Diavolul, grăind unele ca
acestea şi încă multe altele, Cuviosul Pahomie l-a certat pe el în numele
lui Iisus Hristos şi s-a stins diavolul cu toată ceata sa.
Odată, cuviosul, cercetând pe fraţii de prin mănăstirile aşezate prin
singurătăţi şi îndreptând ştiinţele lor, a venit la un bărbat cinstit, care
intrase în călugărie dintr-o dregătorie mare. Însă, monahul acela nu ştia
limba egipteană, dar ştia greceşte şi latineşte, iar Cuviosul Pahomie avea
nevoie ca prin tălmaci să vorbească cu dânsul. Sfântul întrebându-l pe el
despre îndreptarea ştiinţei, acela nu voia să-i descopere ştiinţa sa prin
tălmaci, ci numai către singur stareţul. Dar nu putea, deoarece nu ştia
limba egipteană pe care o vorbea Sfântul Pahomie, iar marele stareţ nu
ştia nici pe cea grecească, nici pe cea latinească. Deci, sculându-se
cuviosul, s-a dus la un loc deosebit şi, întinzându-şi mâinile către cer, a
început a se ruga, zicând: "Doamne, Atotţiitorule, dacă nu pot să folosesc
pe oamenii care i-ai trimis la mine de la marginea pământului, neştiind
limba lor, apoi ce trebuinţă este ca să vină ei la mine? De voieşti ca aici să
mântuieşti pe dânşii prin mine, apoi dă-mi mie, Stăpâne, ca să înţeleg
vorba lor spre îndreptarea sufletelor lor".
După ce s-a rugat astfel trei ceasuri şi după ce şi-a sfârşit rugăciunea
sa, deodată Dumnezeu i-a trimis din cer, în dreapta lui, o hârtie scrisă ca o
carte, pe care citind-o, îndată a înţeles graiul tuturor limbilor şi a dat slavă
lui Dumnezeu. Deci, întorcându-se cu mare bucurie la fratele acela, a
început a vorbi cu dânsul greceşte şi latineşte, ca şi cum din tinereţe ar fi
învăţat limbile acelea sau s-ar fi născut întru dânsele. Iar monahul acela
se minuna de un dar ca acesta ce s-a dat Cuviosului în puţină vreme şi
spunea celorlalţi că marele părinte i-a întrecut pe toţi scolasticii în curata
vorbire grecească şi latinească. Atunci, Cuviosul, vorbind cu fratele acela
multă vreme şi pricepând ştiinţa lui şi pe el bine îndreptându-l, l-a
încredinţat lui Dumnezeu şi s-a întors în chilia sa.
Cuviosul Pahomie, ajungând la adânci bătrâneţi, după ce s-a sârguit
foarte mult în propovăduirea mântuirii, după praznicul Sfintelor Paşti, a
căzut într-o boală trupească şi îi slujea lui în boală fericitul Teodor. Deci,
mai înainte cu două zile de sfârşitul său, a chemat pe toţi fraţii, învăţându-
i spre folosul sufletului lor şi poruncindu-le să se păzească de eretici ca de
o otravă vătămătoare de suflet şi aducătoare de moarte. După acestea,
rugându-se lui Dumnezeu, le-a dat lor pace, binecuvântare şi sărutarea
cea mai de pe urmă.
Astfel, împlinindu-şi datoria cea mai de pe urmă, şi-a dat cinstitul
său suflet în mâinile lui Dumnezeu. Atunci s-au adunat toţi monahii de la
390
toate mănăstirile înfiinţate de el, al căror număr era de şapte mii,
împreună cu cei din lavra cea mare de obşte din Tavenisiot, care era maică
şi începătoare a tuturor mănăstirilor, în care erau o mie şi patru sute de
fraţi. Deci, adunându-se toţi şi plângând, ca fiii pentru părintele lor, ca
ucenicii pentru dascălul lor şi ca oile pentru păstorul lor, au îngropat cu
cinste pustnicescul şi mult ostenitul lui trup, slăvind pe Tatăl, pe Fiul şi pe
Sfântul Duh, pe un Dumnezeu în Treime, Căruia şi de la noi I se cuvine
cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Notă - La începutul vieţii Cuviosului Pahomie se pomeneşte de o
cetate creştină din Tebaida, care se numea Oxirinhos; deci, nu este lucru
necuviincios, ca vorbind de acea cetate, să nu pomenim şi cele scrise
despre dânsa de către preotul Rufin în Patericul Egiptului, capitolul V.
Iată ce zice el: "Am aflat într-însa - adică Oxirinhos - atâtea bunătăţi
duhovniceşti, pe care după vrednicie nimeni nu poate să le spună. Am
văzut acea cetate plină de monahi, fiind pretutindeni, chiar afară
primprejur, chilii monahiceşti; iar capiştile idoleşti cele mari, care au fost
mai înainte, toate au fost prefăcute în mănăstiri alese şi în toată cetatea
puteai să vezi mai multe biserici şi mănăstiri decât case mireneşti.
Cetatea aceea este foarte mare şi cu popor mult. Ea are 12 biserici
mari, soborniceşti, afară de mănăstiri, în care sunt biserici deosebite. Dar
nici porţile cetăţii, nici pirgurile (turnurile de pază), nici vreun unghi al
cetăţii nu se află fără de locuinţe monahiceşti prin toate părţile cetăţii,
unde ziua şi noaptea, totdeauna se înalţă neîncetat laude lui Dumnezeu, şi
poţi să vezi toată cetatea aceea ca pe o biserică. Nici un eretic sau păgân
nu era în ea, ci toţi numai dreptcredincioşi creştini; şi nimic nu s-ar fi
deosebit de biserică, deoarece episcopul locului, dacă ar fi voit să
săvârşească dumnezeiasca slujbă pe uliţe în mijlocul cetăţii, o săvârşea ca
într-o biserică.
Deci, mai marii cetăţii şi ceilalţi cetăţeni, puneau străji să păzească
pe la toate porţile şi căile, că de venea vreun străin sau sărac, pe acela
îndată îl întâmpinau cu bucurie, întrecându-se unul cu altul, care să-l ia
mai întâi în găzduire. Asemenea ne-au făcut şi nouă, când voiam să
mergem prin cetatea lor. Dacă ne-au văzut, ne-au întâmpinat cu multă
dragoste şi ce fel de cinste ne-au dat, ce fel de ospăţ şi de odihnă ne-au
făcut, nu pot spune.
Văzând noi acolo multe cete de monahi, am întrebat pe episcopul
acelei cetăţi, care este numărul lor şi ne-a spus că în cetatea lor se află
zece mii de monahi; iar călugăriţe, care slujesc întru feciorie lui
Dumnezeu, sunt douăzeci de mii. Iubirea de străini a acelora, care ne-au
arătat nouă, nu putem să o spunem cu cuvinte". Acestea le spunea preotul
Rufin, despre acea creştinească cetate ce se numea Oxinrihos. O, de ar fi şi
cetăţile creştineşti de acum ca acel model de cetate!
391
 Tot în această zi, pomenirea Cuviosului
Isaia, Episcopul Rostovului
Naşterea şi credinţa fericitului Isaia a fost în
pământul Rusiei şi în stăpânirea Kievului, născut din
părinţi de neam bun şi iubitori de Hristos. Din
tinereţe, iubind pe Hristos şi lăsând dulceţile cele
ispititoare ale lumii acesteia, a mers în mănăstirea
Pecersca la Cuviosul Teodosie, dorind să fie monah.
Cuviosul Teodosie, văzând mai înainte cu duhul că
vrea să fie lucrător şi iubitor de osteneală în viaţa
monahicească, l-a îmbrăcat în schima monahală. El,
nevoindu-se spre fapte bune şi adăugând osteneală
peste osteneală, trecea prin atâtea pătimiri, încât toţi
se minunau de viaţa lui cea aspră şi toţi îl priveau cu
dragoste, pentru că era blând, smerit, ascultător,
neiubitor de câştig şi iubitor de fraţi. În trup arăta
viaţă îngerească şi, luptându-se cu înfrânarea şi cu
răbdarea, omora în sine toate patimile şi toate poftele
trupeşti. Înfrumuseţându-se cu înţelepciunea, cu
dreptatea, cu bărbăţia şi cu întreaga înţelepciune, cu
aceste podoabe alerga spre Ierusalimul cel de sus, ca
cu o căruţă cu patru cai, arătându-se prin aceasta
cetăţean ceresc. Fapta lui cea bună a venit în auzul
tuturor, pentru că nu poate cetatea să se ascundă,
stând deasupra muntelui.
De aceea, binecredinciosul domn Izaslav
Iaroslavici, auzind de viaţa lui cea plăcută lui
Dumnezeu, ruga pe Cuviosul Teodosie, ca să-i dea
binecuvântare şi să primească egumenia mănăstirii Sfântului Marelui
Mucenic Dimitrie, deoarece Cuviosul Varlaam, care a fost egumen acolo,
luase sfârşitul vieţii vremelnice.
Cuviosul Teodosie s-a plecat spre cererea binecredinciosului domn
şi, binecuvântând pe fericitul Isaia, l-a trimis ca egumen al acelei
mănăstiri. Fericitul Isaia, ascultând pe Cuviosul Teodosie, căruia îşi
încredinţase toată voia sa, a primit cinstea începătoriei, şi s-a făcut fraţilor
povăţuitor iscusit şi bun păstor al turmei ce i se încredinţase. Deşi se
schimbase oarecum cu cinstea, însă nu şi-a schimbat lucrul şi luarea
aminte; ci totdeauna îşi înălţa mintea către Dumnezeu, sârguindu-se la
obişnuita smerenie şi la osteneli trupeşti. Vrând să folosească pe fraţi,
singur se afla mai întâi la ascultare şi ceea ce poruncea altora, el făcea mai
înainte, dându-se pe sine pildă tuturor, ca să-i ridice pe toţi la multe fapte

392
bune; pentru că cei ce au obiceiul a se învăţa, nu urmează cuvintelor
învăţătorului, mai ales lucrurilor lui.
Văzând binecredinciosul domn Izaslav, cum că un bărbat sfânt ca
acesta a câştigat în mănăstirea sa, se bucura foarte mult, dând multă
mulţumire Cuviosului Teodosie pentru el. Dar, Dumnezeu Atotputernicul,
Cel ce toate le orânduieşte cu voia, vrând să preamărească pe plăcutul
Său, după cum şi el preamărea pe Ziditorul său cu lucruri bune, l-a cinstit
cu vrednicia arhierească. Fericitul Leontie făcătorul de minuni, episcopul
Rostovului, trecând către Domnul, egumenul Isaia, cu judecata lui
Dumnezeu şi cu alegerea tuturor, a fost ales episcop al Rostovului.
Luând o vrednicie ca aceasta, a mers la scaunul său în cetatea
Rostovului cea păzită de Dumnezeu şi, văzând acolo oile sale sălbăticindu-
se iar pe oamenii cei botezaţi de curând neîntăriţi încă bine în credinţă, i
se rupea inima, gândind că are să dea răspuns pentru dânşii în ziua
judecăţii celei înfricoşate. Drept aceea s-a apucat cu dinadinsul de
păstoreştile osteneli, învăţând şi rugându-se pentru turma cea numită cu
numele lui Hristos, ca să fie întăriţi în credinţă şi să vieţuiască după
învăţătura lui Hristos. Căci câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi
îmbrăcat. Pentru aceasta, se cade vouă să urmaţi lui Hristos şi
învăţăturii Lui, ca numele lui Hristos să fie lăudat între creştini, iar nu
hulit.
El cerceta cu sârguinţă şi celelalte cetăţi şi sate din stăpânirea
Rostovului şi a Suzdalului, aprinzându-se cu râvnă pentru dreapta
credinţă. De afla undeva idoli şi capişti, le risipea şi le dădea focului; iar
pe oameni îi învăţa şi îi dojenea, ca să creadă cu credinţă, în Sfânta
Treime cea de o fiinţă; apoi, primind credinţa, îi boteza în numele Tatălui,
al Fiului şi al Sfântului Duh. Iar pe cei ce nu voiau să creadă, prin minuni
şi cu semne multe îi făcea să se întoarcă şi să creadă în adevăratul
Dumnezeu. Şi aşa, cu darul lui Dumnezeu, în puţină vreme i-a tras pe toţi
la Hristos.
El era foarte milostiv spre săraci, sărmani şi văduve; hrănitor al
flămânzilor, mângâietor al întristaţilor, ajutător şi sprijinitor al celor din
primejdie; era, după Iov, ochi ai orbilor şi picioare ale şchiopilor. Toţi se
bucurau de el şi pretutindeni preamăreau pe Dumnezeu, că a dăruit
locului acela un părinte ca acesta, învăţător şi povăţuitor.
În vremea stăpânirii binecredinciosului domn al Kievului, Vsevolod
Iaroslavici, când Dumnezeu a binevoit să facă sfinţirea bisericii Pecersca,
cea asemenea cu cerul, preasfinţitul Ioan, mitropolitul Kievului era
cuprins de mare mâhnire, căci, sosind vremea sfinţirii, nu apucase să
adune spre slujire pe iubitorii de Dumnezeu episcopi. Precum pe ceilalţi
episcopi i-au vestit sfinţii îngeri trimişi de Domnul în chip de tineri pentru
vremea sfinţirii, tot asemenea şi acestui cuvios episcop Isaia, fiind la
393
scaunul său în Rostov, i-au stat de faţă îngerii dumnezeieşti în asemănare
de tineri şi tot aceeaşi i-au vestit. Astfel acest cuvios episcop a sosit
împreună cu ceilalţi arhierei la rânduiala sfinţirii.
Acest lucru preaminunat ce i s-a arătat lui, Cuviosul părintele nostru
Isaia, l-a spus cu mulţumire preasfinţitului mitropolit al cetăţii Kievului
cea de Dumnezeu păzită. Asemenea, după sfinţirea bisericii Pecersca, cea
asemenea cu cerul, pe când se întorcea la scaunul său, a spus acea minune
clerului bisericesc şi poporului cel numit cu numele lui Hristos, care ieşise
cu bucurie din cetatea Rostovului, întru întâmpinarea lui.
După ce a mai petrecut un an la scaunul său, povăţuind bine turma
lui Hristos, întorcând pe mulţi necredincioşi la Dumnezeu, ridicând multe
biserici şi făcând multe minuni şi-a sfârşit viaţa cea vremelnică întru buna
mărturisire, în anul de la zidirea lumii 7598, iar de la naşterea lui Hristos,
1090, în 15 zile ale lunii mai. Astfel cel ce a fost mai înainte chemat de
sfinţii îngeri la biserica cea asemenea cerului, acum de aceiaşi a fost mutat
cu sufletul la ceruri spre veşnicie. Acolo să fie şi nouă a ne muta cu
rugăciunile Cuviosului părintelui nostru Isaia, prin mijlocirea Preacuratei
Maicii lui Dumnezeu şi cu darul Făcătorului cerului, al unuia Dumnezeu
în Treime, Căruia se cuvine cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea
şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în aceasta zi, pomenirea cuviosului Eufrosin,

începătorul vieţii pustniceşti din Pskov
Sf. Eufrosin din Pskov, cu numele lumesc Eleazar, s-a născut în anul
1386 în satul Videlebo, lângă Pskov, unde s-a născut şi Sf. Nicander al
Pskov-ului (prăznuit în 24 septembrie). Părinţii săi şi-ar fi dorit ca fiul lor
să se căsătorească dar Eleazar s-a retras în secret la Mănăstirea
Snetogorsk (pe dealul Snyatni, Pskovul de azi) unde a fost tuns călugăr.
În jurul anului 1425, căutând un loc unde să se poată dedica în voie
rugăciunii intense, Sf. Eufrosin a luat binecuvântarea stareţului pentru a
se retrage într-o chilie ascunsă pe râul Tolva, nu departe de Pskov. Fiind
însă preocupat de soarta oamenilor şi mântuirea lor, Sfântul a fost nevoit
să abandoneze pustnicia şi să primească pe toţi cei ce aveau nevoie de un
sfat şi de un cuvânt de la un părinte înduhovnicit. Sf. Eufrosin îi
binecuvânta pe cei care veneau să trăiască după rânduiala schitului,
întocmită chiar de el.
Rânduiala Sfântului Eufrosin se bazează pe un sfat generalizat
despre “cum ar trebui să trăiască un călugăr”, fără să se facă referire la
regulamentul strict al vieţii monahale sau la rânduiala sfintelor slujbe,
cum se face, de exemplu, în Rânduiala Sf. Iosif din Volokolamsk.
În 1447 la dorinţa fraţilor, Sf. Eufrosin a construit o biserică în
cinstea celor Trei Sfinţi Ierarhi - Vasile cel Mare, Grigore Teologul şi Ioan
394
Hrisostom, care l-au cercetat pe sfânt, dar şi în cinstea Sf. Onufrie cel
Mare (prăznuit în 12 iunie). Mai târziu mănăstirea a primit numele Spaso-
Eleazarov. Din smerenie şi din dragoste pentru o viaţă retrasă, sfântul n-a
primit să fie egumen al mănăstirii, numindu-l în loc pe discipolul său
Ignatie pentru acea funcţie. Apoi s-a retras să trăiască într-o pădure lângă
un lac.
Sf. Eufrosin a murit la 95 de ani în 15 mai 1481. Din ordinul
Arhiepiscopului Ghenadie al Novgorodului, la mormântul sfântului au
aşezat o icoană pictată de discipolul său Ignatie, pe când sfântul era încă
în viaţă. De asemenea, s-a mai pus la mormântul sfântului şi testamentul
scris de acesta pentru fraţii călugări pe o bucată de pergament, ştampilată
cu sigiliul de plumb al Arhiepiscopului Teofil al Novgorodului, acest
testament fiind printre puţinele documente de acest fel scrise de mâna
unui sfânt care s-au păstrat.
Sf. Eufrosin, începătorul vieţii pustniceşti din Pskov, a îndrumat
mulţi discipoli renumiţi care, la rândul lor, au ridicat şi ei mănăstiri,
plantând mai departe sămânţa vieţii monahale in jurul Pskov-ului. Printre
aceştia se aflau şi călugării schitului Sava din Krypetsk (prăznuit în 28
august), Sf. Dositei din Verkhneostrov (prăznuit în 8 octombrie), Sf.
Onufrie din Malsk (prăznuit în 12 iunie), Sf. Ioachim din Opochsk
(prăznuit în 9 septembrie), Sf. Ilarion din Gdovsk (prăznuit în 21
octombrie), Sf. Chariton din Kudinsk, fondator şi egumen al Mănăstirii de
la Lacul Kudina de lângă Toroptsa, precum şi cuvioşii părinţi din Pskov -
Ignatie, Haralamb şi Pamfilie, înmormântaţi la Mănăstirea Spaso-Eleazar.

Tot în această zi, pomenirea

Preacuviosului părintelui nostru
Ahile, episcopul Larisiei
Acesta a trăit pe vremea
împăratului Constantin cel Mare, şi era
născut şi crescut din părinţi
binecredincioşi, de la care învăţase
religiozitatea şi cinstirea de Dumnezeu,
împreună cu învăţătura cea lumească,
şi cu filozofia cea mai înaltă. Şi
împodobindu-se pe sine cu toate
bunătăţile cele după Dumnezeu, a fost
ales arhiereu al Larisei, celei ce se află
în a doua Tesalie, de către toţi cei ce ce
locuiau în Grecia. A mers la Sinodul cel
mare din Niceea şi ostenindu-se şi
luptându-se împreună cu părinţii până
395
în sfârşit şi caterisind pe Arie şi cei împreună cu el şi dându-i anatemei
iarăşi s-a întors în Larisa, unde a surpat multe capişti idoleşti, şi a izgonit
demoni din oameni, şi alte multe minuni a făcut; şi şi-a sfârşit viaţa cu
pace, după ce a ridicat din temelie case de rugăciune, şi le-a împodobit în
tot felul.

Tot în această zi,

pomenirea Sfântului
Iacob Putneanul,
Mitropolitul Moldovei
Sfântul Iacob Putneanul
este un dar neprețuit, pe
care Dumnezeu l‑a făcut
poporului român și
Bisericii. Viața și faptele
sale sfinte nu au rămas
ascunse sub obroc, ci sunt
o pildă de slujire a lui
Dumnezeu, din toată
inima și din toată puterea,
prin toate darurile cu care
marele ierarh a fost
înzestrat.
Intrat în mănăstire din
copilărie, a ajuns egumen
la Putna, episcop de
Rădăuți, mitropolit al
Moldovei și a strălucit
tuturor prin dragostea și
jertfa pentru oameni, prin
râvna pentru Hristos și
Biserică, prin demnitate
creștină și neînfricare întru apărarea adevărului și a binelui.
Smerit, rugător pentru neam și țară, el a știut să se identifice cu nevoile și
durerile poporului, devenind un părinte al tuturor, dăruitor, rugător și
jertfitor. Rugăciunile și activitățile sale au fost îndreptate, în primul rând,
spre binele familiei, creșterea și educația copiilor și ajutorarea săracilor și
a celor în nevoi. A ctitorit mai multe biserici și mănăstiri, a tipărit primul
abecedar din Moldova, s‑a îngrijit de înființarea primei școli rurale din
Moldova și a Spitalului Sfântul Spiridon din Iași.
Pentru Putna, el este al doilea mare ctitor al mănăstirii și părintele
monahilor nevoitori la mănăstire și în așezămintele ei, Sihăstria Putnei,
396
Sihăstria Ursoaia și Mănăstirea veche, în secolul al XVIII‑lea. În jurul lui
s‑au adunat părinți care, la rândul lor, au format pe alții și au dus mai
departe mesajul pe care l‑a avut Putna dintru început, de la Sfântul
Voievod Ștefan cel Mare: buna chivernisire a vieții, iubirea adevărului,
iubirea credinței, iubirea a ce este frumos și veșnic.
Începuturile vieții monahale
Sfântul Mitropolit Iacob s‑a născut la 20 ianuarie 1719, într‑o familie
credincioasă și așezată din nordul Moldovei. Aproape toți membrii
familiei sale vor intra în cinul monahal: părinții s‑au călugărit și au purtat
numele Adrian și Mariana, fratele a devenit monahul Ioil, o soră a fost
monahia Pelaghia, iar o altă soră, Maria, se va căsători, soțul ei devenind
mai târziu ieromonahul Misail de la Schitul Doljești.
Mișcat de râvna pentru Hristos, la numai 12 ani, a intrat în Mănăstirea
Putna. Aici a aflat o adevărată școală monahală, cu părinți duhovnicești
care transmiteau știința vieții în Hristos de la o generație la alta. Cu
smerenie, s‑a predat pe sine ascultării și astfel s‑a format părintele
duhovnicesc pe care îl arată faptele și scrierile sale de mai târziu.
La Putna, el a fost ucenic al Mitropolitului Antonie, pe care îl considera
„starețul” său, părintele său duhovnicesc. Astfel, s‑a înscris în filiația
duhovnicească a acestuia, care începe cu Mitropolitul Sava Balaci, în
prima jumătate a secolului al XVIII‑lea, și continuă prin Episcopul
Calistru de Rădăuți, Mitropolitul Antonie, Sfântul Iacob. În Pomelnicul
mănăstirii, alcătuit din porunca Sfântului Iacob în 1756, la locul unde este
însemnat numele Mitropolitului Sava, această legătură este arătată astfel:
„Sava mitropolit: Acesta au călugărit pre episcopul Calistru, iar Calistru
pe Antonie mitropolit, iar Antonie pe Iacob mitropolit”.
În puțini ani, a sporit duhovnicește foarte mult, încât, în 1736, la numai 17
ani, a fost hirotonit ieromonah de către Mitropolitul Antonie.
După ce a primit darul preoției, și‑a continuat nevoințele duhovnicești cu
mai multă râvnă și s‑a adâncit în smerita cugetare, în cunoașterea de sine
și în cunoașterea lui Dumnezeu. Hrănindu‑se cu scrierile Sfinților Părinți,
care se aflau în biblioteca mănăstirii, cu hrana duhovnicească a rugăciunii
și purtat de aripile dumnezeiești ale ascultării, Sfântul Iacob și‑a umplut
sufletul de dorul pentru Dumnezeu și de râvna pentru frumusețea vieții în
Hristos. Gândul la dobândirea unirii cu Dumnezeu l‑a călăuzit toată viața,
arătându‑i care faptă se înveșnicește și care piere fără folos sufletesc.
Râvna sa pentru mănăstire, priceperea la cele văzute și darul lui
Dumnezeu care se odihnea întru smeritul Său slujitor au arătat obștii că
este vrednic să se îngrijească de bunul mers al Putnei. Astfel, a fost ales
egumen al mănăstirii în 1744, la vârsta de 25 de ani.

397
Alegerea ca ierarh
Însă darurile sale și lucrarea lui Dumnezeu cu el străluceau și dincolo de
porțile mănăstirii, astfel încât, un an mai târziu, în 1745, este ales Episcop
de Rădăuți.
Sfântul Iacob s-a implicat în organizarea învățământului pentru copii. La
25 decembrie 1747, domnul Moldovei, Grigore al II-lea Ghica, membrii
divanului, Mitropolitul Nichifor și episcopii Iacob al Rădăuților, Ioanichie
al Romanului și Ierotei al Hușilor au hotărât înființarea a trei școli pentru
copii în centrele episcopale din Roman, Rădăuți și Huși. Episcopilor le
revenea îndatorirea de a găsi dascăli și de a face „necontenită cercetare
școlilor, adesea luându-se seama cum învață copiii și la ce sporesc, ca și
dascălii să se silească, și copiii să se procopsească cu învățătura lor”. La
Rădăuți, școala a funcționat chiar în sediul episcopal.
Sfântul Iacob a fost și un susținător al traducerilor cărților de cult în
limba română, continuând astfel opera Sfântului Mitropolit Dosoftei. În
anul 1745, la Rădăuți, a văzut lumina tiparului Liturghierul, tipărit „cu
osteneala și toată cheltuiala a iubitorului de Dumnezeu chir Iacob,
episcopul Rădăuțiului”, cartea fiind cel de-al doilea liturghier românesc
din Moldova, după cel al Sfântului Dosoftei (1679, 1683). Traducerea a
fost făcută din grecește de către Evloghie dascălul.
În anul 1749, domnul Constantin Cehan Racoviță a desființat vecinia,
echivalentul iobăgiei din Moldova. Printre cei care l-au convins la aceasta
a fost și Sfântul Iacob Putneanul.
După doar cinci ani, vrednicia și râvna sa pentru slujirea lui Dumnezeu au
fost hotărâtoare pentru a fi înălțat în scaunul de Mitropolit al Moldovei.
În noiembrie 1750, a fost ridicat în treapta cea mai înaltă a ierarhiei
bisericești a țării. Tradiția era ca episcopul de la Roman, pe atunci
Ioanichie, să devină mitropolit, însă acesta, cunoscându‑l bine pe Sfântul
Iacob, a văzut că el este cel ales de Dumnezeu să păstorească Biserica în
acele vremuri. La rândul său, și Sfântul Iacob l‑a cinstit pe acest evlavios
și energic ierarh și îl considera ca un „al doilea stareț”, după întâiul său
părinte duhovnicesc, Mitropolitul Antonie. Atunci când va începe înnoirea
Mănăstirii Putna, Sfântul Iacob îl va chema și pe Episcopul Ioanichie să
participe la această lucrare.
În cei zece ani cât a fost mitropolit la Iași, 1750–1760, a desfășurat o
intensă activitate pastorală și socială, a promovat cultura și tiparul
românesc și a vegheat la traducerea de cărți folositoare de suflet.
Miluitor al sărmanilor
În slujirea de cel dintâi ierarh al țării, Sfântul Iacob a împlinit, cu toată
ființa sa, cuvântul Mântuitorului Hristos: „care între voi va vrea să fie
mare, să fie slujitorul vostru” (Matei 20, 26). A lucrat cu multă râvnă la

398
creșterea duhovnicească a poporului și, când a fost nevoie, s‑a jertfit, fără
cruțare de sine, pentru apărarea turmei încredințate lui de Dumnezeu.
Una dintre cele mai mari binefaceri pe care le‑a făcut păstoriților săi a fost
faptul că a reușit să determine pe domnii țării să elimine câteva impozite
care sărăceau întreaga țară, dar mai ales pe oamenii simpli.
Lupta cea mai grea a dus‑o pentru eliminarea impozitului numit „văcărit”.
A câștigat această luptă în care și‑a pus toată puterea și a pecetluit
izbânda cu renunțarea la scaunul de mitropolit. Izvorul râvnei pentru
această luptă a fost faptul că el s‑a identificat cu necazurile poporului din
vremea sa. Dragostea pentru credincioși l‑a făcut să fie una cu durerea lor
și cu dorința lor de bine.
Țările române se aflau în perioada foarte dificilă a domniilor fanariote.
Pentru a deveni domni, candidații trebuiau să achite sultanului, marelui
vizir și altor persoane importante din administrația Imperiului Otoman
mari sume de bani. Apoi, venind în țările române, puneau impozite
împovărătoare, pentru a strânge banii cheltuiți cu dobândirea domniei.
Cel mai greu era văcăritul, impozitul pe animale mari. Acesta ducea la o
sărăcie cumplită în țară, care afecta mai ales pe oamenii nevoiași. În mai
multe rânduri, ierarhii țării au reușit să lege cu blestem și să interzică,
astfel, acest impozit. Dar, la presiunea puterii domnești, blestemul era
dezlegat și se percepea, din nou, văcăritul. Pentru prima dată, strămoșul
duhovnicesc al Sfântului Iacob, Mitropolitul Sava, a reușit să oprească
impozitul, prin blestem, în 1698. În 1749, Sfântul Iacob luase parte la
legarea prin blestem a văcăritului de către toți ierarhii moldoveni.
Voievodul Constantin Racoviță, la începutul celei de‑a doua domnii în
Moldova, în 1756, l‑a impus din nou. Sfântul Iacob l‑a sfătuit și l‑a
determinat să renunțe la acest impozit. Iată cum este descrisă fapta
Sfântului Iacob și gravitatea văcăritului într‑o cronică din epocă:
„Îndemnându‑se din râvnă dumnezeiască și prin duhovnicescul sfat al
Preasfințitului Iacob Mitropolitul Moldovei și socotind cum că toată
ticăloșia și stricăciunea țării acesteia nu este dintr‑altă, fără numai
dintr‑acea dajdie stricătoare și urâtă, că măcar că vaci nu rămăseseră la
locuitorii țării, dar, de vreme ce era văcăritul, tot trebuia să dea sumă de
bani, și o babă săracă, ce toarce în furcă să‑și agonisească hrana și
comândul său, trebuia la acea vreme să dea și ea bani la văcărit”.
Sfântului Iacob și celorlalți ierarhi li s‑au alăturat boierii țării și,
împreună, au cerut și au primit de la patriarhul de Constantinopol o carte
de afurisenie împotriva acelora care vor pune din nou acest impozit.
Ceremonia religioasă de punere a blestemului asupra văcăritului a fost
deosebită. Domnul Constantin Racoviță a chemat la Iași câte 6 locuitori
din fiecare ținut al țării. Alături de ei, au venit mulți oameni din oraș și
din împrejurimi. S‑au adunat cu toții în Catedrala Mitropolitană și în
399
incinta Mitropoliei. În cadrul Sfintei Liturghii, la Vohodul Mare, Sfântul
Iacob a dat citire Cărții Patriarhale de blestem, iar poporul a răspuns după
fiecare frază: „Amin!” Cronicarul Enache Kogălniceanu, care s‑a ocupat cu
buna rânduială la slujbă, a scris: „nu putem arăta ce vuiet era în biserică
de strigarea norodului”. Apoi a urmat citirea unei cărți de blestem,
semnată de mitropolit, de episcopi și de egumenii marilor mănăstiri.
După înlăturarea acestui impozit, în anii următori țara a înflorit, pentru
că familiile se eliberaseră de povara sărăciei datorate impozitului
văcăritului. Înlăturarea impozitului a făcut ca mai mulți copii să se nască
în familiile care nu mai erau stăpânite de frica de a nu avea ce să le dea de
mâncare: „îndată cum s‑au rădicat această dajdie, au început a se întări și
a se înmulți locuitorii țării și de atunci prea bine s‑au îndreptat țara”.
Dar Sfântul Iacob a trebuit să lupte în continuare pentru păstrarea acestei
binefaceri. Urâtorul de bine al neamului omenesc, care, mai ales, se luptă
împotriva celor mai slabi, a copiilor, nu putea să rabde că din ce în ce mai
mulți prunci veneau pe lume, primeau Taina Botezului, iar părinții lor
lăudau pe Dumnezeu pentru aceasta.
În martie 1757, Constantin Racoviță a fost schimbat și în locul lui a fost
pus domn Scarlat Ghica, care a încercat să îl determine pe Sfântul Iacob și
pe ceilalți arhierei să dezlege blestemul pe văcărit.
Văzând că nu îl poate convinge pe Sfântul Iacob, Scarlat Ghica a apelat la
sultan și a obținut dreptul de a reintroduce văcăritul, chiar dacă arhiereii
nu dezleagă blestemul. Dar, spune cronica, „s‑a cunoscut că nu a fost voia
lui Dumnezeu să treacă ruga și lacrimile lui Iacob Mitropolitul și ale altor
arhierei; că atunci când gătise toată rânduiala slujbei să pornească
văcăritul, i‑a sosit mazilirea și s‑a dus în Țara Muntenească, rupând toate
rânduielile slujbei ce făcuse”.
La 1758, turcii au numit domn pe Ioan Teodor Callimachi. Noul domn a
insistat și el foarte mult pe lângă Sfântul Iacob să dezlege blestemul, atât
în mod direct, cât și prin intermediul altor demnitari.
În cele din urmă, după doi ani de insistențe, în 1760, Sfântul Iacob, pentru
a nu apărea o criză în țară, a părăsit scaunul de mitropolit. El a rostit
atunci un mișcător cuvânt de învățătură:
„Iată că m‑am lepădat și de Mitropolie și de cinste și de toate ale acestei
lumi, numai focul jurământului să nu‑mi iau în cap și în suflet; și socotiți
că sunteți toți musafiri ai acestei lumi și în cealaltă lume avem a trăi și a
răspunde la faptele noastre și fiți sănătoși”.
La aceste cuvinte, cei de față s‑au „pierdut cu firea” și au izbucnit în plâns.
Nu numai ei, ci tot poporul, boieri și oameni simpli, au plâns amarnic la
retragerea sa, căci știau că un mare și sfânt păstor pleca de la ei.
Dar jertfa lui nu a fost în zadar. Prin ea s‑a pecetluit eliminarea
văcăritului. În ciuda dezlegării primite de la Patriarhul de Constantinopol,
400
nimeni nu a îndrăznit, nici următorul mitropolit, Gavril Callimachi, chiar
dacă era fratele domnului, nici un altul, să dezlege blestemul pentru a
impune din nou impozitul. Spre deosebire de Moldova, în Țara
Românească văcăritul a mai fost perceput încă 40 de ani.
Atât de mare a fost importanța opoziției Sfântului Iacob față de văcărit,
încât în popor au rămas două versuri, în care este portretizat tocmai prin
această faptă:
„Iacob mitropolitul, Care‑a legat văcăritul.”
Sfântul Iacob a avut rolul decisiv și la eliminarea temporară a altor două
impozite, pogonăritul (5 august 1755) și vădrăritul (25 august 1756), care
vor fi apoi desființate.
Luminarea poporului prin educație
Marele Mitropolit a dorit din toată inima ca poporul să meargă pe urmele
lui Hristos, să Îl cunoască pe Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii, Care
S‑a făcut om pentru a noastră mântuire. Hristos era viața Sfântului Iacob
și această Viață voia să o dăruiască din belșug credincioșilor. De aceea, a
lucrat neobosit ca sufletul poporului să fie luminat prin învățătură, să aibă
parte de o educație care să îl înalțe spre cele sfinte, spre cele veșnice.
Unul dintre mijloacele de aflare a cuvântului lui Dumnezeu și de formare
duhovnicească este cuvântul scris. Bucurându‑se de hrana sufletului și a
minții prin cărțile citite la Putna, a dorit ca această hrană să ajungă și la
alți nevoitori și la cât mai mulți creștini, spre luminarea și mântuirea lor.
Pentru aceasta, a rânduit să fie traduse și tipărite mai multe cărți. A găsit
traducători pricepuți la limba greacă, precum Evloghie Dascălul, și la
limba slavonă, precum arhimandritul Vartolomei Mazereanu, și le‑a creat
condiții pentru a traduce cărți de slujbă și de învățătură.
În primul rând, a tipărit numeroase cărți necesare pentru buna rânduială
a slujbelor. Acestea au fost traduse în limba română, pentru ca preoții să
slujească în limba înțeleasă de popor și pentru ca oamenii să trăiască
prezența lui Hristos în sfintele slujbe.
De pe la sfârșitul veacului al XVII‑lea, în Moldova, a început să fie folosită
limba română în Biserică. Principalul osârduitor în această privință a fost
Sfântul Mitropolit Dosoftei. După aceasta, traducerea cărților de slujbă în
limba română a stagnat. Sfântul Iacob Putneanul a reluat traducerea și a
tipărit mai întâi Liturghierul slavo‑român, tradus din nou, în 1745, la
Rădăuți. Apoi a tipărit la Iași Adunare de rugăciuni (1751), Synopsis, adică
Adunarea celor șapte taine și a celor șapte laude ale Sfintei Biserici și
canoane din Sfânta Pravilă ce sunt trebuincioase la taina duhovniciei
(1751), Târnosania (1752), Evhologhion adică Molitvenic (1754),
Penticostar (1754), Antologhion (1755), Apostol (1756), Psaltirea (1757),
Liturghier (1759), Antologhion (1760).

401
Tot la Iași, Sfântul Iacob s‑a îngrijit să publice cărți cu învățăturile marilor
părinți văzători de Dumnezeu, folositoare la deprinderea meșteșugului
luptei duhovnicești. Astfel, a tipărit Adunare de multe învățături pentru
preoți (1753), Carte de duhovnicie (1755), Alfavita (1755), Despre lemnul
Sfintei Cruci (1759).
Pentru a înțelege cât de mult a sporit Sfântul Iacob numărul cărților de
folos, trebuie spus că, între 1700 și 1750, au fost tipărite 66 de cărți în
Țara Românească și doar 10 în Moldova, iar între 1750 și 1760, Sfântul
Iacob a tipărit 15 cărți în Moldova.
Sfântul Iacob a avut un rol foarte important pentru dezvoltarea
învățământului. Pentru a împlini nevoia de cărți după care să învețe
copiii, Sfântul Iacob a tipărit, în 1755, primul abecedar din Moldova,
Bucvarul. În prefața acestuia, Sfântul Iacob scrie cât de importantă este
educația copiilor și cât de mare nevoie era de cărți pentru copii: „Cum dar
vei nădăjdui de bine unde nu este hrană bună copiilor? Iar de hrană ca
aceea în țara aceasta, cine nu vede câtă lipsă este?”
Patru ani mai târziu, a tipărit o nouă ediție a Bucvarului, îmbunătățită. În
1771, această ediție va fi republicată la Viena, pentru școlile din Bucovina.
La propunerea Sfântului Iacob, prin hrisovul domnesc al lui Teodor
Callimachi din 25 iunie 1759, s‑a înființat prima școală rurală din
Moldova, pentru copiii satului Putna. În primele decenii de funcționare,
Sfântul Iacob va încredința arhimandritului Vartolomei Mazereanu și
altor călugări ascultarea de a preda copiilor și de a purta grija întreținerii
școlii. Până la mijlocul secolului al XIX‑lea, aici vor preda monahi
putneni, apoi vor veni învățători laici. Școala funcționează, fără
întrerupere, până în prezent.
Nu numai prin tipărirea Bucvarului și prin înființarea școlii din Putna și‑a
arătat Sfântul Iacob grija pentru educarea copiilor, ci permanent îi
îndemna pe credincioși spre aceasta. Fără învățătură, sufletul se usucă,
scria el: „Învățătura este asemenea cu florile cele mirositoare, iar cel
neînvățat este asemenea copacului celui uscat”.
Râvna sa pentru educație se datora înțelegerii pe care o avea despre rostul
educației. Sfântul Iacob a înțeles că lumea și frumusețea ei sunt daruri de
la Dumnezeu pentru om. Iar omul, prin frumusețea și sensul celor văzute,
este chemat să înțeleagă frumusețea și realitatea celor nevăzute.
Educația deschide ochii pentru a înțelege firea acestei lumi, pentru a
înțelege rostul fiecărui lucru și dreapta lui folosire, rostul fiecărui om și
dreapta legătură cu ceilalți oameni. Cunoscând lucrările lui Dumnezeu,
omul află despre El și despre dragostea Sa pentru om, pentru care a făcut
toate. Și astfel, folosind după voia lui Dumnezeu cele văzute, omul se
înălță către cele duhovnicești, nevăzute. Așadar, pentru Sfântul Iacob,
educația este o cale pentru dobândirea vieții veșnice.
402
De aceea, ca părinte sufletesc și ca ierarh responsabil cu educația în țară,
el a urmărit ca prin aceasta să se formeze fii ai Împărăției cerurilor. Având
în fața ochilor acest rost, Sfântul Iacob, împreună cu colaboratorii săi au
făcut eforturi mari, continue, și au înscris câte o pagină importantă în
istoria educației și în istoria culturii românești.
Sfântul Iacob a dorit să arate poporului modele de desăvârșire – sfinții.
De aceea, a rânduit să fie traduse Viețile sfinților, adevărate manuale în
care orice om, de orice vârstă, fire și statut, își poate afla un model de
viață. La îndemnul lui, s‑au tradus, deși fără a fi reușit să le publice, 6
dintre cele 12 volume ale Vieților sfinților, pe lunile septembrie,
octombrie, noiembrie, martie, aprilie și mai. Nu doar acestea, ci, din
păcate, și alte cărți, pe care el a rânduit să fie traduse, au rămas în
manuscris, în urma retragerii sale din scaunul de mitropolit.
Părinte al tuturor
Contemporanii au simțit că asupra Sfântului Iacob este harul lui
Dumnezeu, este lucrarea Sa. De aceea l‑au ascultat și l‑au urmat în
inițiativele sale. Dar mai ales dragostea sa i‑a făcut să îi fie alături.
Împărtășindu‑se de dragostea lui Dumnezeu pentru om, Sfântul Iacob a
avut multă dragoste față de semeni. Prin aceasta, a încălzit inimile lor
spre facerea de bine și spre viața în Hristos.
Nu numai oamenii simpli au fost cuceriți de dragostea și de lucrarea lui
pentru ei. Sfântul Iacob a izbândit și acolo unde mulți dintre cei care
doresc binele nu izbândesc: a reușit să miște inimile oamenilor bogați și
puternici spre a face bine poporului. Cuvântul său cu putere multă, dat de
Dumnezeu, le‑a arătat acestora cum să folosească poziția socială și
bogățiile pe care le‑au primit de la Dumnezeu, spre folosul aproapelui.
Așa s‑au dat legi mai bune, s‑au ctitorit locașuri sfinte și s‑au creat
instituții folositoare oamenilor.
Autoritatea pe care Sfântul Iacob o avea în fața demnitarilor și a
oamenilor a făcut ca el să aducă pacea în momente foarte dificile, salvând
vieți de oameni și salvând suflete de la păcate grele.
În anul 1758, turcii au numit domn pe Ioan Teodor Callimachi.
Principalul demnitar al acestui domn, Iordache Stavarache, a determinat,
prin comportamentul său, o răscoală a locuitorilor din Iași împotriva lui, a
Curții și a domnului. În fața răscoalei poporului, soldații care păzeau
curtea domnească au ucis câteva persoane și erau gata să ucidă pe cei care
ar fi încercat să intre cu forța.
Datorită încrederii în el, Sfântul Iacob a fost rugat de răsculați să
mijlocească înțelegerea cu domnul țării: „au mers la Mitropolie de au luat
pe Mitropolitul, zicând să meargă la Domn din partea țării, să‑i spună că
cer pe Stavarache să li‑l dea”. Tot datorită conștiinței că mitropolitul este

403
un om al lui Dumnezeu, și Ioan Teodor Callimachi l‑a rugat pe mitropolit
să‑i fie „chezaș” față de revolta oamenilor.
Luminat de Dumnezeu, Sfântul Iacob a reușit să reprezinte dorințele și
durerile poporului și a obținut de la domn și boieri ceea ce a putut împlini
nevoile oamenilor, dar fără vărsare de sânge. Domnul a promis că va
aduce înapoi pe boierii exilați pentru că se împotriviseră fiscalității lui
Stavarache: „au căzut Domnul la Mitropolit cu rugămintea ca să intre
chezaș că‑i va aduce într‑atâtea zile; și așa Mitropolitul au început a intra
chezaș că până în atâtea zile îi va aduce pe boieri; și așa s‑au potolit”.
Astfel, el a evitat o mare vărsare de sânge creștinesc.
Istorisind această grea cumpănă, care nu s‑a sfârșit într‑o mare tragedie
datorită curajului și a dragostei de pace ale Sfântului Iacob, Nicolae Iorga
îl numește „păstorul celor săraci și umili […] ce dusese o viață de sfânt”.
Un alt moment în care Sfântul Iacob a ferit poporul de o mare primejdie a
fost în septembrie – octombrie 1758. Atunci, tătarii din Bugeac și Nogai
au jefuit cumplit Moldova, din cauză că Vidali și Rizu, caimacamii lui Ioan
Teodor Callimachi, nu le dăduseră darurile obișnuite. Sudul și centrul
Moldovei au suferit cea mai cumplită invazie a tătarilor din secolul al
XVIII-lea. Orașele Bârlad și Focșani precum și satele dintre Prut și Siret
au fost pustiite și arse în întregime. Mii de oameni au fost luați în robie.
Mitropolitul, împreună cu episcopii, câțiva egumeni și boieri care se aflau
în Iași, a trimis o plângere la hanii tătari din Buceag și Nogai. În scrisoare
a prezentat situația în care se afla țara, cu satele arse și locuitorii robiți,
obligația de a apăra pe locuitori și a nu‑i ataca și a cerut să înceteze
distrugerea țării și uciderea populației.
„Vedem că toți săracii din raiaua Moldovei se pradă de tot, se jăcuiesc, să
omoară și se robesc, și se ard cu foc fânațele și ariile cu pâine, și casele pe
la târguri și pe la sate de către tătari Nohai și Bugegi, și toată raiaua s-au
risipit și s-au bejenit prin păduri și aiurea, unde nici acolo nu pot să se
mistuiască. Și nu numai că-i pradă de bucate și de altele ce au pe afară, ci
necontenit și acolo, prin pădure, năvălind tătarii cu armele lor, mulțime
de oameni din săraca raia au omorât, și pe câți prind vii îi robesc și fac
batjocoră de femeile și fetele oamenilor. Și alte multe nevoi și supărări ce
se fac întru această una dată nu s-au făcut în săracele raiale de când sunt
și până acum, că mai la toate ținuturile n-au rămas nici un fel de dobitoc
neluat, pâinile cele strânse pe la arii le ard, cele ce au rămas nesecerate se
prăpădesc pe pământ, și mulți din locuitorii ținuturilor de sus, de spaimă
și groaza aceasta, s-au dus printr-alte țări, lăsându-și toate ale lor la pieire
numai să scape cu sufletele de urgia aceasta pentru care și noi cu toții ne
aflăm la mare întristăciune. Pentru aceasta, cu plecăciune până la pământ
și cu fierbinți lacrimi, ne rugăm Măriilor Voastre să socotiți dreptatea lui
Dumnezeu că nu suntem cu nimic vinovați, nici suntem haini împărăției
404
sau Măriilor voastre. Și să fie mila Măriilor Voastre, să porunciți să se
oprească prada, să se ridice tătarul deasupra săracilor raialei, că n-are
margini răutatea aceasta ce s-au făcut în ticăloasa țară ... ”.
Sfântul Iacob a intervenit într‑o problemă importantă pentru sufletele
oamenilor, care ține de domeniul dreptului juridic. Modul în care se
încheiau tranzacțiile și se judecau conflictele ducea uneori la jurăminte, la
căderea sub blesteme. Sfântul Iacob a prezentat domnitorului Matei Ghica
problema și i‑a propus soluția ca orice act de tranzacție să se facă cu
consemnarea în scris și în fața a trei martori, pentru a nu mai fi nevoie de
jurăminte și cărți de blestem. În actul din 1 august 1755, prin care această
soluție devenea lege, domnul arată că a luat această hotărâre la
propunerea Sfântului Iacob, „al nostru prea cinstit părinte duhovnicesc”.
În 25 septembrie 1755, domnul Matei Ghica, la îndemnul Sfântului Iacob,
a întărit regulamentul de funcționare al breslei groparilor din Botoșani,
prin care li se impunea acestora să îi înmormânteze și pe străini. Până
atunci, străinii morți rămâneau și câteva săptămâni neînmormântați,
lucru necreștinesc, dar și periculos pentru sănătatea publică. Având în
vedere aceeași problemă, domnul Constantin Racoviță, în 1757, a dat un
document în care îl arată pe Sfântul Iacob ca inițiatorul reînființării
breslei groparilor în Suceava.
O mare binefacere a Sfântului Iacob este ctitorirea Spitalului Sfântul
Spiridon, în Iași. În trecut, când un om cu stare era bolnav, doctorul venea
la el acasă. Dar la cei fără bani, nu veneau doctorii, căci nu erau plătiți.
Din milă față de oamenii bolnavi care nu aveau bani, Sfântul Iacob l‑a
determinat pe domnul Constantin Racoviță să facă un spital public, la
biserica Sfântul Spiridon din Iași, în 1757. Aici erau doctori și puteau să
vină oamenii săraci să se trateze. Pentru a întreține spitalul, Sfântul Iacob
a transformat biserica Sfântul Spiridon în mănăstire și a îndatorat‑o să se
îngrijească de spital. În 1758, când lucrările au fost terminate, Sfântul
Iacob a sfințit mănăstirea.
L‑a avut ca pildă în această întreprindere pe Episcopul Ioanichie de la
Roman, care ctitorise un spital public la Mănăstirea Precista Mare, în
Roman, și unul la Mănăstirea Sfântul Proroc Samuil, în Focșani. De altfel,
Sfântul Iacob a avut grijă nu numai de spitalul ridicat de el, ci și de aceste
așezăminte. Astfel, în 1756, prin mijlocirea sa, Constantin Racoviță a dat
12 hrisoave Mănăstirii Precista Mare și metocului ei, Prorocul Samuil,
acordându‑le însemnate privilegii, venituri, scutiri și întinse moșii, pentru
a asigura funcționarea spitalului.
Sfântul Iacob a vegheat și la soarta românilor din Transilvania. Ca și
ceilalți ierarhi din Moldova, Sfântul Iacob a dăruit antimise mănăstirilor
și bisericilor ortodoxe din Transilvania. Se păstrează, de când era episcop
la Rădăuți, un antimis dăruit bisericii din Cuhea Maramureșului și mai
405
multe antimise dăruite, de când era mitropolit, bisericilor din zona
Clujului. El s‑a ocupat și de legătura cu Mănăstirea Moisei din
Maramureș, atestată ca schit al Putnei în 1759.
În general, cărțile tipărite de Sfântul Iacob au fost folosite în bisericile și
mănăstirile din toate zonele locuite de români și au fost de mult ajutor în
apărarea credinței ortodoxe a românilor din Transilvania.
Pentru că era un izvor de lumină și de har, oamenii au venit alături de
Sfântul Iacob și i‑au devenit colaboratori. Astfel, la fiecare dintre ctitoriile
sale, a știut să aducă lângă el pe unii dintre boierii vremii, care s‑au
învrednicit, astfel, să devină împreună ctitori cu el și sunt pomeniți mereu
în bisericile și mănăstirile ctitorite. Prima asupra căreia și‑a îndreptat
mâna spre a o reface a fost biserica Mitropoliei din Iași. Sfântul Iacob, în
timpul păstoririi sale, a înfrumusețat Mitropolia și s‑a îngrijit de plata
datoriilor pe care le acumulase.
Prin sprijinul și sfatul pe care le‑a acordat negustorilor români din
Suceava, a ajutat acest oraș să renască în a doua jumătate a secolului al
XVIII‑lea. Sfântul Iacob este considerat al doilea ctitor al bisericii Sfântul
Dumitru din Suceava. Tot el a purtat și grija Catedralei Mitropolitane din
Suceava și a vegheat asupra ctitoririi Schitului Doljești de către un fost
boier, intrat în viața monahală la Putna, Dionisie Hudici.
Al doilea mare ctitor al Putnei
Dacă pentru întreaga țară Sfântul Iacob a fost o lumină vreme de câteva
decenii, pentru Mănăstirea Putna el a pus un fundament pentru următorii
mai bine de 100 de ani. După ocuparea nordului Moldovei de către
Austria, Putna a fost una dintre cele trei mănăstiri rămase deschise,
alături de Dragomirna și Sucevița. Principalul motiv al acestei alegeri a
fost dat de refacerea materială și de înflorirea duhovnicească de sub
conducerea Sfântului Iacob.
Acesta a început lucrările de refacere a Putnei în anul 1755, când „din
întâmplările vremilor și a nepăcilor”, „toate câte sunt în mănăstire erau
stricate, încât era un lucru de jale a și vedea cineva la câtă stare rămăsese
această sfântă mănăstire”, după cum relatează arhimandritul Vartolomei
Mazereanu.
Cu smerenie, Sfântul Iacob nu s‑a folosit atunci de faptul că era
mitropolit, ci a cerut acordul obștii pentru a începe lucrările ca „al doilea
ctitor mare al mănăstirii și înnoitor” al ei, așa cum este numit în
pomelnicul mănăstirii. Alături de el, la înnoirea mănăstirii au fost
monahii putneni, și în mod deosebit, Cuviosul Sila, Cuviosul Natan,
arhimandritul Vartolomei Mazereanu, ieroschimonahul Mihail
Mazereanu, egumenul Calistru și câteva familii domnești și boierești, în
primul rând familia Racoviță.

406
Sfântul Mitropolit l‑a trimis pe Cuviosul Sila de la Sihăstria Putnei în Țara
Muntenească, unde, în jumătate de an, a adunat 1000 de lei. Cu acești
bani și cu alții, Sfântul Iacob a început înnoirea mănăstirii.
Prin mâna plină de har a arginatarului mănăstirii, monahul Rafail, primul
pas a fost ferecarea în argint a icoanei făcătoare de minuni a Maicii
Domnului, la 15 august 1755. „Și, mai întâi de toate, au scos sfânta și
făcătoarea de minuni icoană a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu din
Sfântul Altar și au ferecat‑o peste tot cu argint. Și, făcându‑i scaun
frumos, o au așezat în mijlocul Sfintei biserici și i‑au făcut candele
frumoase de argint. La care sfânta icoană îndată au început a se face
minuni și tămăduiri de boli și de duhuri necurate.” La aceasta,
arhimandritul Vartolomei adaugă că strana pe care s‑a așezat icoana era
de lemn lucrat foarte iscusit, peste tot poleit cu foiță de aur.
În anul 1757, a fost refăcut zidul din jurul mănăstirii, iar arhimandritul
Vartolomei, ieromonahul Calistru din Putna și ieromonahul Mihail din
Sihăstria Putnei au fost trimiși la Kiev, de unde au adus „86 icoane a toate
praznicele mari și mici de peste an și 2 steaguri mari bisericești și alte
lucruri de trebuința bisericii, cu care mult s‑au împodobit sfânta biserică”.
În această perioadă a fost consolidată clopotnița, au fost făcute trapezele,
pivnițele, bucătăria, brutăria, paraclisul Sfinții Apostoli Petru și Pavel,
chiliile și un cerdac pentru procesiuni. Au fost refăcute acoperișul bisericii
mari și turla bisericii, căreia i s‑au adăugat cele opt colonete ornamentale.
Tot acum este fortificat, cu cinci contraforți, și zidul de nord al bisericii,
afectat de cutremurul din anul 1739, iar Turnul tezaur capătă, și el, un
acoperiș.
Când s‑a retras din scaunul mitropolitan, în 1760, Sfântul Iacob a ales ca
loc de retragere Putna. Ioan Teodor Callimachi i‑a confirmat, la plecarea
de la Iași, dreptul de a veghea asupra vieții de la mănăstire, dat și de
calitatea de ctitor. Acest statut a fost reînnoit de către domnul Grigore
Callimachi în 1768: „De vreme ce Sfinția Sa va să petreacă rămășița vieții
sale întru sfântă mănăstirea Putna, la care nu numai că și de metania este
de acolo, ci încă și cu oarecare ctitorie este împărtășit […], hotărâm
domnia mea ca oricând ar fi trebuința ca să se scoată sau să se pună
egumen acestei sfinte mănăstiri, pe care va arăta sfinția sa că este vrednic,
acela să se facă egumen”.
După revenirea în obștea mănăstirii, Sfântul Iacob „nu s‑a dat spre
odihnă, ci iarăși s‑a apucat de înnoirile Sfintei mănăstiri, care încă nu se
isprăviseră”: în 1761 a făcut fântâna din incinta mănăstirii și în anul
următor a pavat biserica cu lespezi de piatră.
Urmând obiceiul ctitorilor din vechime, Sfântul Iacob nu s‑a mulțumit
doar cu înnoirea și ridicarea de clădiri, ci s‑a străduit, pe cât i‑a stat în
putere, să înzestreze mănăstirea cu toate cele de trebuință. Clopotul Buga,
407
de la Sfântul Ștefan, a fost turnat din nou cu purtarea de grijă a Sfântului
Iacob, în anul 1761, cântărind aproape dublu. De refacerea clopotului a
răspuns un meșter adus de la Liov special cu acest scop.
Alte danii sunt consemnate de arhimandritul Vartolomei Mazereanu:
„făcut‑a Sfinția Sa, dintru a Sfinției Sale argint, o candelă mare de argint
și au pus‑o în biserica cea mare, înainte sfintei, făcătoarei de minuni
icoane”, „un felon de material roșu, cu flori de fir de aur”. La 1 ianuarie
1765, Sfântul Iacob a dăruit un policandru „de alamă galbenă cu 35
ramuri”, care se află până azi în naosul mănăstirii.
În anul 1773, a făcut o catapeteasmă nouă în biserică, poleită cu aur. A
luat alături de sine pentru a fi ctitori la această catapeteasmă pe Episcopii
Antonie de Roman și Dositei de Rădăuți, ieromonahii Clement, Gheorghe,
Varlaam și Gheorghe.
Arătând multele înnoiri pe care Sfântul Iacob le‑a adus mănăstirii,
arhimandritul Vartolomei încheie astfel: „au mai făcut și alte multe
lucruri bune, cât dinlăuntru, așa și din afară, la această sfântă mănăstire,
pe care, pentru scurtare, nu le‑am mai scris”. Toate acestea și purtarea de
grijă pentru bunăstarea duhovnicească au făcut din el al doilea ctitor al
mănăstirii, chemat de Maica Domnului și de Sfântul Voievod Ștefan cel
Mare să pregătească mănăstirea pentru perioada foarte grea ce va urma, a
stăpânirii austriece.
Astfel, mișcat de dragostea sa pentru maica duhovnicească și de râvna
pentru Hristos, Sfântul Iacob s‑a ostenit și a devenit „fericit și mare ctitor
și înnoitor acestei sfinte mânăstiri”.
Părintele familiei duhovnicești a monahilor putneni
Documentele din veacul al XVIII‑lea îl arată pe Sfântul Iacob conlucrând
foarte mult cu monahii de la Putna în activitățile sale ca mitropolit. Ele
reflectă o realitate a vremii, și anume că Sfântul Iacob a fost părintele
obștii putnene pentru câteva decenii și că el a lucrat și în afara mănăstirii
cu monahii din obște.
În secolul al XVIII‑lea, viețuirea la Putna s‑a extins și în așezămintele
Sihăstria Putnei, Sihăstria Ursoaia, Mănăstirea veche, aflate foarte
aproape de vatra mănăstirii. În această perioadă, viețuitorii au alcătuit o
familie duhovnicească unică, descrisă de expresia Sfântului Iacob: „o casă
sunt”. În această familie, fiecare viețuitor avea rostul lui, ca și fiecare loc
de nevoință.
Rostul și slujirea mănăstirii în ansamblul viețuirii de la Putna sunt
exprimate cel mai bine în cuvintele Sfântului Iacob: mănăstirea este
„maica și clironomia mea”, după cum scrie în testamentul său, în 1761–
1762. Mănăstirea este maica duhovnicească în care s‑a format și căreia îi
datorează sporirea duhovnicească. „Clironomie” înseamnă că mănăstirea

408
îi este moștenitoare, adică toate ostenelile sale duhovnicești și materiale
se adaugă la zestrea mănăstirii, care mereu se îmbogățește prin fiii ei.
Cele două sihăstrii sunt locuri ale nevoinței duhovnicești mai înalte, în
care se retrag, cu binecuvântare, părinții mănăstirii doritori de liniștea
isihiei și care sunt capabili să poarte nevoința pustnicească. La sihăstrie
pot veni și viețuitori din alte locașuri monahale, dornici să viețuiască aici.
Din evlavia pentru piscul vieții monahale, care este schima mare,
pustnicia, unii dintre părinții mănăstirii vin la Sihăstria Putnei pentru a
primi chiar și schima mică, precum Sfântul Iacob și Episcopul Dositei
Herescu. Ei vor să își închine viața lui Hristos în acest loc retras, în care
rugăciunea cea neîncetată este în inimile nevoitorilor de aici, care sunt
dezlipiți de datoriile față de societate ale viețuitorilor de la vatra
mănăstirii.
„Mănăstirea veche” era așezământul din jurul bisericii de lemn, construită
de Dragoș vodă, la Volovăț, și adusă aici de Sfântul Voievod Ștefan. În a
doua parte a secolului al XVIII‑lea, aici a fost înființată școala pentru
copiii din sat și așezământul a fost orientat spre activități cărturărești.
De la sfârșitul secolului al XVII‑lea și până la sfârșitul secolului al
XVIII‑lea, această familie a viețuitorilor de la Putna i‑a avut ca părinți
duhovnicești pe Mitropolitul Sava, Episcopul Calistru, Mitropolitul Iacob,
Episcopul Dositei Herescu.
După plecarea Mitropolitului Antonie în Rusia, în urma războiului
ruso‑turc din 1735–1739, cel care a vegheat asupra familiei monahale de
la Putna, până la trecerea sa la cele veșnice, a fost Sfântul Iacob. Ca
egumen al mănăstirii, Episcop la Rădăuți, Mitropolit la Iași și apoi în
perioada de retragere la Putna, el a fost cel care a sfătuit și a dat
binecuvântare pentru buna rânduială a vieții monahilor din această
familie.
Astfel, Sfântul Iacob a rânduit, în 1753, pe Cuviosul Sila ca stareț la
Sihăstria Putnei. În 1754, Sfântul Iacob l‑a chemat la Iași, la Mitropolie,
pe Cuviosul Natan, care era eclesiarh la Putna, pentru a întocmi împreună
pomelnicul Mitropoliei Moldovei. Aici, Sfântul Iacob l‑a hirotonit
ieromonah, iar în anul următor, 1755, îi dă și ascultarea de duhovnic, pe
care o va împlini toată viața.
Tot Sfântul Iacob l‑a chemat înapoi în țară, la 1754, pe Vartolomei
Mazereanu, ieromonahul putnean plecat la Mitropolitul Antonie, în
spațiul rusesc, pentru „treaba tălmăcirii cărților de pe limba slovenească
pe limba moldovenească”. În 15 august 1755, Sfântul Iacob l‑a hirotesit
arhimandrit și l‑a numit egumen la Mănăstirea Putna. Apoi, în 1755,
Sfântul Mitropolit l‑a trimis pe Cuviosul Sila, viețuitor la Sihăstria Putnei,
în Țara Românească, la domnitorul și boierii de acolo, pentru a strânge
fonduri în vederea înnoirii mănăstirii.
409
Din inițiativa Sfântului Iacob, starețul Mihail Mazereanu de la Sihăstria
Ursoaia termina de tradus din slavonă, în 6 ianuarie 1756, lucrarea Piatra
smintirii. În noiembrie 1756, cu purtarea de grijă a Sfântului Iacob,
Cuviosul Natan realizează Pomelnicul Mănăstirii Putna, al doilea
pomelnic al său. Iar în 1757, Sfântul Iacob a trimis pe arhimandritul
Vartolomei Mazereanu, pe ieromonahul Calistru de la mănăstire și pe
starețul Mihail Mazereanu la Kiev, de unde au adus 86 de icoane și alte
obiecte necesare bisericii.
Unitatea viețuitorilor și chivernisirea lor de către marele mitropolit este
frumos exemplificată într‑o scrisoare din 26 decembrie 1757, în care
Sfântul Iacob îi scrie arhimandritului Vartolomei Mazereanu să îl sprijine
pe Cuviosul Sila într‑o problemă legată de Sihăstria Putnei, „de bună
vreme că acea Sihăstrie este tot o casă cu mănăstirea cea mare”.
Sfântul Iacob a avut darul de a‑i rândui pe monahii putneni după voia lui
Dumnezeu, dând fiecăruia ascultarea și locul potrivit. Sprijinindu‑se unul
pe altul, în rugăciune și în ascultare, lucrându‑și fiecare talantul dat de
Dumnezeu, au reușit să scrie o pagină sfântă în istoria zbuciumatului
secol al XVIII‑lea din Moldova.
Sub ascultarea Sfântului Iacob, colaboratori din toate cinurile bisericești
și straturile sociale au lucrat împreună spre binele comunității și spre
mântuirea lor. Împreună‑lucrarea lor reprezintă un model de comuniune
între ierarh și monahi, între cler și popor, în ascultare și în dragoste, care
a bineplăcut lui Dumnezeu.
Peste timp, roadele acestei familii duhovnicești se vor vădi în toată
puterea lor, când Sfântul Iacob și Cuvioșii Sila, Paisie și Natan, viețuitori
la Putna și Sihăstria Putnei, au fost canonizați. Alături de ei, alți
împreună‑nevoitori din acea vreme se bucură de slava Împărăției
cerurilor, dintre care, după voia lui Dumnezeu, Cuviosul Arsenie ori
arhimandritul Vartolomei Mazereanu, vor fi proslăviți și în Biserica
luptătoare pentru viața lor aleasă și sfântă.
Trecerea la cele veșnice
Odată cu retragerea din scaunul mitropolitan, Dumnezeu a lucrat în chip
deosebit prin slujitorul Său credincios. Părintele ceresc l‑a purtat, peste
priceperea omenească, acolo unde El a știut că este nevoie.
Mai întâi, Sfântul Iacob, cu smerenie și cu blândețe, fără a se robi patimii
ținerii de minte a răului, a căutat îndreptarea domnului care îl izgonise,
practic, din scaun. A reușit aceasta, astfel încât și Ioan Teodor Callimachi
și, apoi, fiul său, Grigore Callimachi, devenit domn, îl vor sprijini în
chivernisirea mănăstirii și la înnoirea ei.
Apoi, la Putna, a dus mai departe activitatea lui cărturărească și
duhovnicească, cu ochii ațintiți asupra lui Iisus Hristos și având totodată
cugetul la viața de dincolo. Cugetarea la moarte și la vremelnicia
410
lucrurilor i‑au dat o adâncă așezare în Hristos și o smerită cugetare prin
care a urcat din treaptă în treaptă spre unirea cu Blândul Iisus, Domnul și
bucuria călugărilor.
S‑a adâncit în rugăciunea curățitoare și luminătoare de suflet. Cu câțiva
ani înainte scrisese: „dumnezeiasca rugăciune, aducând lumina lui
Hristos în sufletul nostru și risipind dintru dânsul negura ce‑l vatămă pe
el, îl face mai apoi cu mult mai luminat decât soarele, căci aievea știut este
că cel ce vorbește cu Dumnezeu este mai sus de moarte și de stricăciune”
(Prefața la Antologhion).
Sfântul Iacob a fost acum mai aproape de viața sihăstrească. A iubit de la
început acest fel de viețuire, dar a urmat cu smerenie chemărilor pe care i
le‑a făcut Dumnezeu, de a fi preot, egumen, episcop și mitropolit. Nici
după întoarcerea la Putna nu și‑a împlinit voia sa de a fi sihastru, căci a
trebuit să poarte în continuare grijă de mănăstire și de credincioșii care
alergau la el pentru sfat și binecuvântare.
Acest dor adânc al inimii sale l‑a arătat tuturor și l‑a împlinit cu cinci zile
înainte de a trece la cele veșnice. A mers și a fost tuns în schima mare de
către ucenicul și duhovnicul său de decenii, Cuviosul Natan, în biserica
schitului Sihăstria Putnei. A primit numele de Eftimie, după Sfântul
Eftimie cel Mare, marele îndrumător al călugărilor, pe care l‑a cinstit în
mod deosebit toată viața sa și în a cărui zi de pomenire, 20 ianuarie, se
născuse.
Cu durerea pricinuită de răpirea Bucovinei, dar cu bucuria de a fi înnoit
mănăstirea, în 15 mai 1778, sufletul sfântului păstor s‑a înălțat la cer,
alături de Hristos, Cel pe care L‑a purtat în inimă întreaga viață, Cel care a
fost, în toate, bucuria lui. S‑a împlinit cu el ceea ce scrisese în cuvântul
înainte la Alfavita sufletească: „Nu te bucura de nimic întru acest veac al
plângerii și trecător, de vreme ce toate sunt întru dânsul nestătătoare și
fățarnice, toate sunt întru dânsul mincinoase și schimbătoare. Ci, de
voiești a te mângâia, numai întru Domnul te mângâie; de voiești a te
bucura, numai întru Domnul te bucură; că bucuria trupească degrabă
piere, iar bucuria Domnului rămâne în veci.”
Cu doi ani în urmă, în 1776, scrisese în testamentul său: „Așijderea și altor
frați și creștini tuturor cu lacrimi mă rog, de toate cele ce voi fi greșit, să
mă ierte. Și cu dragoste pe toți îi chem să mă sărute cu sărutarea cea mai
de pe urmă, cum și eu cu duhul pe toți îi sărut. Și tuturor, pentru toate las
iertăciune și blagoslovenie. Amin.”
Părinții l‑au înmormântat în pridvorul mănăstirii, ca nou ctitor al ei,
alături de rămășițele pământești ale părinților săi după trup, călugăriți la
bătrânețe. Chipul în care a fost înmormântat este pecetea modului cum
și‑a trăit viața, lepădând toată slava lumii. Când sfintele sale moaște au
fost găsite, s‑a văzut că fusese pus în mormânt în veșminte de schimnic,
411
cu o simplă cruce de argint, mică, la piept. Atletul lui Hristos a părăsit
slava lumii și a aflat slava Domnului și Dumnezeului său.
Cinstirea Sfântului Iacob
Purtându‑și cu râvnă și cu demnitate crucea slujirii arhierești și cu
blândețe și cu smerenie crucea de a fi prigonit pentru dreptate,
jertfindu‑se pe sine pentru popor, Sfântul Iacob și‑a închinat întreaga
viață slujirii Bisericii, luminării poporului prin Sfintele Taine, rugăciune,
educație și cateheză, apărării celor nedreptățiți și promovării culturii și
spiritului românesc. Multa lui osteneală și slujirea jertfelnică de păstor
l‑au adus, cu suflet curat, în brațele lui Hristos. Toată truda i‑a fost
răsplătită, după credința lui: „Mică este osteneala, dar odihna este
nesfârșită. Puțină este truda, dar câștigul este nenumărat. Puțină este
tânguirea pe pământ, iar veselia nesfârșită” (Cuvânt înainte la Prothesis).
În vremea sa, Sfântul Iacob Putneanul a făcut pentru eparhiile pe care le‑a
păstorit ceea ce au făcut marii ierarhi ai Bisericii, precum Sfântul Vasile
cel Mare ori Sfântul Nicolae, în vremea lor, în eparhiile lor: acești păstori
cu rugăciunea, cu predica și cu fapta s‑au făcut toate tuturor, cu timp și
fără timp, ca pe toți să‑i câștige pentru Hristos și pentru Împărăția
cerurilor. Astfel, miluitor al săracilor, dascăl al cărturarilor, îndreptător al
dregătorilor, izvor al rugăciunii, el a devenit părinte al tuturor.
De aceea, Sfântul Iacob a fost cinstit în chip deosebit de oameni încă din
timpul vieții. Cu multă smerenie a știut totuși să se lepede de toată slava
lumii și să caute singura slavă nepieritoare, cea a lui Hristos Domnul. Iar
Acesta l‑a încununat cu și mai multă slavă, în sufletele urmașilor și în
Împărăția Sa.
Faptele sale alese de slujire și jertfă au fost consemnate în scris de către
cronicarii secolului al XVIII‑lea. În conștiința poporului a rămas drept cel
care a izbăvit țara de văcărit. La Putna, el a fost cinstit ca al doilea mare
ctitor al mănăstirii și ca un mare părinte duhovnicesc al ei.
În secolul al XX‑lea, asupra chipului său blând și ferm, jertfitor și rugător
s‑a aplecat și Patriarhul Teoctist Arăpașu. În cartea „În slujba Ortodoxiei
românești”, a năzuințelor de unitate națională și de afirmare a culturii
române (1978), i‑a întocmit un portret adânc, plin de evlavie și în care se
vede lucrarea lui Dumnezeu prin Sfântul Iacob:
„Sârguincios la săvârșirea celor sfinte în Altarul cel dumnezeiesc,
ieromonahul Iacob întru toate s‑a arătat priceput; fie în gospodărie, fie la
promovarea bunului mers al școlii, fie la îndrumarea fraților și elevilor, fie
la propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu. Râvna sa prisosea ca cel ce
însuși s‑a îndulcit din știința și viața dascălilor de la această pepinieră,
fiind distins între toți prin hărnicie și spor la învățătură”. Patriarhul
Teoctist îl descrie ca „blândul și vrednicul ierarh, fire contemplativă și din

412
pruncie dornic de viață călugărească, cu dragoste nemărginită față de
chemările acestui cin și osârdnic făptuitor al binelui de obște”.
Canonizarea
Evlavia monahilor și credincioșilor mireni a crescut în timp și a dus la
cinstirea Mitropolitului Iacob ca sfânt. Lucrarea lui Dumnezeu este ușor
de văzut în ierarhul dăruit cu toate bunătățile, asemenea marilor ierarhi ai
Bisericii: milostiv, iubitor de săraci, capabil să mijlocească între popor și
conducători, salvator de vieți omenești, făcător de pace. De aceea, marele
istoric Nicolae Iorga îl numește, fără șovăială, „un om sfânt”.
Luând aminte la viața pilduitoare a Sfântului Iacob, Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea acestuia, în ședința din
6–7 iunie 2016, împreună cu ucenicii săi, Cuvioșii Sila, Paisie și Natan.
Prăznuirea Sfântului Iacob se face pe 15 mai, când a trecut la cele veșnice,
iar cea a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan este în ziua următoare, 16 mai,
pentru a fi alături de părintele lor.
În 15 iunie 2016, în prezența Înaltpreasfințitului Arhiepiscop Pimen,
părinții mănăstirii au desfăcut cripta din pridvorul bisericii voievodale în
care a fost înmormântat Sfântul Iacob. Starețul mănăstirii, arhimandritul
Melchisedec Velnic, a spus despre felul cum a fost aflat Sfântul Iacob:
„L‑am găsit ca pe o pâine coaptă și rumenă – culoarea sfințeniei și a
desăvârșirii întru Domnul. L‑am găsit smerit înveșmântat. Am simțit că
atunci când a spus «mă las și de mitropolie», cu adevărat s‑a și lepădat de
toate cele ale lumii. A fost așezat simplu, în veșmântul monahicesc al
schimei mari, cu o cruce simplă din lemn, îmbrăcată în argint”.
Punerea în raclă a sfintelor sale moaște a avut loc în 25 septembrie 2016,
ca parte a sărbătoririi celor 550 de ani de la punerea pietrei de temelie a
Mănăstirii Putna de către Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. Racla pentru
sfintele moaște a fost sfințită de către Preafericitul Părinte Ioan al X‑lea,
Patriarhul Antiohiei și al Întregului Orient.
Duminică, 14 mai 2017, a avut loc proclamarea solemnă a canonizării
celui între sfinți Părintelui nostru Iacob Putneanul, Mitropolitul
Moldovei, și a ucenicilor săi, Cuvioșii Sila, Paisie și Natan. Au slujit Sfânta
Liturghie și au exprimat public proslăvirea de către Dumnezeu a acestor
sfinți Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Înaltpreasfințitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei,
Înaltpreasfințitul Părinte Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților,
împreună cu ierarhi, clerici și credincioși români și din alte Biserici
Ortodoxe.
Prin toată osârdia sa și prin darul lui Dumnezeu, Sfântul Iacob se bucură
în cer alături de sfinții ierarhi pe care Dumnezeu i‑a dăruit poporului
român, pentru a‑i purta de grijă în momente de cumpănă, precum Sfinții

413
Iachint de Vicina, Teoctist I, Varlaam, Dosoftei, Antim Ivireanul, Grigorie
Dascălul, Calinic de la Cernica sau Andrei Șaguna.
Pentru noi toți, Sfântul Mitropolit Iacob Putneanul este model de jertfă,
de purtare a crucii și de viață întru slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui,
iar în ceruri este mijlocitor blând către Hristos Domnul.
Fie ca pacea, bunătatea și blândețea Părintelui nostru Iacob Putneanul să
se reverse în casa fiecărui creștin și să dea tuturor râvnă fără șovăire pe
calea Domnului nostru Iisus Hristos!

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Serapion de la

Mănăstirea Spaso-Eleazar, la Pskov
Sfântul Serapion a fost însoţitorul de asceză şi viaţa călugărească al
sfântului Eufrosin, şi de aceea el este prăznuit uneori împreună cu
cuviosul Eufrosin.
Viaţa lui se găseşte scrisă la 8 septembrie, ziua trecerii lui la Domnul.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului părintelui nostru

Varvar, izvorâtorul de mir

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne

mântuieşte pe noi. Amin.

414
 Ziua a şaisprezecea

În această lună, în
ziua a şaisprezecea,
pomenirea Preacuvio-
sului părintelui nostru
Teodor sfinţitul, uceni-
cul Preacuviosului
Pahomie cel Mare
Când se întinsese
vestea de viaţa cea
asemenea cu îngerii a
Cuviosului şi purtăto-rului
de Dumnezeu părintele
nostru Paho-mie, toţi
credincioşii preamăreau pe
Hristos Dumnezeu pentru
el. Mulţi din cei ce aveau
dragoste mai fierbinte către
Dumnezeu, se umileau cu
inima, defăimau lumea şi
toate cele din lume şi se
duceau la acel cuvios părinte
pentru călugărie. Între
aceştia a fost şi fericitul
Teodor, a cărui pomenire se
face astăzi.
Teodor, fiind născut
din părinţi creştini bogaţi şi slăviţi, ca să dobândească pe Hristos, şi-a ales
de bunăvoie sărăcia, socotind toate ca nişte gunoaie. Iar începutul lui spre
osârdia monahicească i-a fost astfel. Săvârşindu-se un praznic mare în
casa dreptcredincioşilor săi părinţi în şase zile ale lunii ianuarie, în care zi
se prăznuieşte dumnezeiescul Botez al Domnului, Teodor atunci era copil
de paisprezece ani. Deci, văzând casa părinţilor săi împodobită foarte
minunat pentru praznic şi îndestulată cu toate bunătăţile mireneşti şi,
socotind toate acelea ca deşertăciuni, s-a umilit cu sufletul şi s-a rănit cu
inima, zicându-şi în sine: "Ce folos am eu din toate acestea? Sau ce voi
câştiga eu ticălosul, dacă mă voi îndulci de aceste desfătări vremelnice ale
acestei vieţi, lipsindu-mă de cele veşnice? Pentru că nimeni, îndulcindu-se
de cele vremelnice, nu va putea să câştige slava cea veşnică".
Acestea socotindu-le în sine, a suspinat din adâncul inimii şi la
vremea mesei a intrat într-o cămară ascunsă şi acolo a căzut cu faţa la
415
pământ, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi şi zicând: "Doamne,
ştiutorul celor ascunse şi ispititorul tainelor omeneşti, Tu ştii că nimic nu
cinstesc din cele ce sunt în lumea aceasta mai mult decât dragostea Ta.
Drept aceea mă rog Ţie, Stăpâne, povăţuieşte-mă spre calea Ta, ca să fac
voia Ta şi luminează sufletul meu, ca să Te slăvesc şi să Te laud totdeauna,
Domnul meu". Pe când el se ruga astfel, a intrat în cămara aceea maica sa;
iar el s-a sculat de jos cu ochii plini de lacrimi. Maica sa, căutând spre el
şi, văzând ochii lui umflaţi de plâns, l-a întrebat: "Ce-ţi este, fiule? Cine te-
a mâhnit? Pentru ce plângi? Şi de ce te-ai despărţit de noi de la masă?
Căci noi, mâhnindu-ne, te-am căutat pretutindeni ca să te veseleşti
împreună cu noi".
Atunci el a răspuns către dânsa: "Mergi, maica mea şi prânziţi fără
de mine, pentru că eu acum nu voi mânca". Maica sa rugându-l mult şi
silindu-l să meargă la masă, n-a ascultat-o. Şi astfel în toate zilele postea
până seara, umblând la şcoală şi învăţând carte. Uneori nu gusta nimic
toată ziua, iar a doua zi spre seară lua puţină hrană. Doi ani n-a gustat
bucate scumpe şi dulci, deprinzându-se la înfrânarea cea desăvârşită şi
pustnicească. Apoi a ieşit în taină din casa sa, lăsându-şi părinţii şi
bogăţia lor. Deci, defăimând slava lumii acesteia, a aflat într-o mănăstire
nişte monahi plăcuţi lui Dumnezeu şi acolo a început a vieţui cu ei întru
frica lui Dumnezeu. Privind la nevoinţele lor pustniceşti, urma vieţii lor şi
se sârguia după puterea sa, să placă lui Dumnezeu.
Odată, monahii, şezând după rugăciunea cea de seară şi vorbind din
dumnezeiasca Scriptură, Teodor a auzit pe unul dintre dânşii vorbind
despre cortul care a fost în Legea Veche şi tâlcuirea despre Sfânta
Sfintelor, spunând pentru două popoare astfel: Cortul cel din afară este
poporul iudeilor, iar Sfânta Sfintelor este chemarea neamurilor, care are
intrarea mai tăinuită şi mai slăvită; pentru că în loc de jertfele cele de
dobitoace, de cădelniţă, de masă şi de chivotul care a avut pâinea cea de
mană, de cărţile Legii şi de altele, care au fost acolo şi în loc de lumina cea
din sfeşnic, S-a arătat nouă Dumnezeu Cuvântul în trupul cel luat de El,
S-a făcut nouă Lumina cunoştinţei, pâine de viaţă şi jertfă pentru păcatele
noastre.
Monahul acela, spunând fraţilor care şedeau cu el o tâlcuire ca
aceasta, a zis: "Această tâlcuire am auzit-o de la Sfântul părintele nostru
Pahomie, care a adunat în Tavenisiot pe fraţii care nădăjduiesc spre
Domnul şi cred că-mi va dărui şi mie Domnul iertare păcatelor mele; de
vreme ce de acel drept bărbat mi-am adus aminte în ceasul acesta".
Fericitul Teodor, auzind de Cuviosul Pahomie, s-a aprins cu inima şi a zis:
"Doamne, Dumnezeul meu, de este pe pământ un bărbat sfânt ca acesta,
învredniceşte-mă ca să-l văd pe acela şi să-i urmez lui în toate poruncile;

416
ca şi eu să mă mântuiesc şi să mă fac vrednic bunătăţilor acelora, care le-
ai gătit celor ce Te iubesc pe Tine".
Aceasta grăind, plângea, pentru că era rănit de dumnezeiasca dorire.
După câteva zile, a mers la ei unul din ucenicii lui Pahomie, cu numele
Pecusie, bărbat bătrân şi îmbunătăţit. Deci, pe acela l-a rugat, ca să-l ia pe
el cu sine la Tevenisiot, în obştea Cuviosului părinte Pahomie. Deci,
Pecusie a luat pe acel tânăr şi, când au ajuns la mănăstire, Teodor s-a
închinat Domnului, zicând: "Bine eşti cuvântat, Doamne Dumnezeule, Cel
ce Te-ai grăbit de m-ai ascultat pe mine păcătosul şi ai împlinit cererea
mea". Iar când a ajuns la uşa chiliei Sfântului Pahomie, a început a plânge
din umilinţa inimii şi din duhovniceasca bucurie, scăldându-şi faţa cu
lacrimi. Văzându-l Cuviosul părinte Pahomie, a zis către dânsul: "Nu
plânge, fiule, că şi eu, deşi păcătos, sunt sluga Domnului şi Părintelui cel
de obşte al nostru, al tuturor".
Deci, Cuviosul Pahomie, primind pe fericitul Teodor cu dragoste în
mănăstirea sa şi, văzând Teodor în mănăstirea aceea mulţimea fraţilor
ostenindu-se pentru Domnul, s-a luminat cu mintea, a luat râvnă în
sufletul său de plăcerea lui Dumnezeu şi sporea spre Dumnezeu cu faptele
bune. Pentru că, fiind înţelept şi priceput, a cunoscut cu înlesnire calea
cea adevărată a mântuirii şi a câştigat, împreună cu smerenia, ascultarea
mare şi minunată. El, întărindu-se cu darul lui Dumnezeu, petrecea treaz
în rugăciuni, nelenevindu-se în osteneli şi suferind în postiri. Nu înceta
niciodată a dori sporirea cea mai mare în faptele cele bune şi în darul
Domnului. Iar când vedea pe cineva scârbit, îl mângâia şi orice ar fi greşit
cineva, îl îndrepta cu iubire de prietenie şi cu milostivire. Toate acestea
văzându-le Cuviosul Pahomie, l-a iubit foarte mult şi l-a primit în inima
sa.
Maica lui Teodor, auzind despre el că se află în Tavenisiot la
Cuviosul Pahomie, a luat scrisori de la episcopi prin care îi poruncea
Sfântului Pahomie să-i dea pe fiul ei. Deci, venind ea la Tavenisiot, a fost
primită în casa de oaspeţi din mănăstirea fecioarelor, în care pustnicea
sora lui Pahomie. Apoi maica lui Teodor a venit la Sfântul Pahomie,
zicând că doreşte să vadă pe fiul său. Stareţul a zis lui Teodor: "Fiule, a
venit maica ta aici, voind să te vadă, şi are scrisori de la episcopi către noi;
deci, du-te la dânsa, mai ales pentru aceea că au scris sfinţii episcopi, pe
care avem datoria să-i ascultăm". Teodor răspunse: "Părinte,
încredinţează-mă mai întâi că nu voi da răspuns lui Dumnezeu în ziua
Judecăţii, dacă, după începutul vieţii monahiceşti, mă voi duce la maica
mea, pe care am lăsat-o lui Dumnezeu cu toate pătimirile lumeşti; iar de
se vor sminti fraţii pentru mine, de vreme ce mai înainte de darul cel nou,
fiilor lui Levi din aşezământul cel vechi le-a fost oprit să vadă pe părinţii şi
pe fraţii lor, ca să păzească îndreptările lui Dumnezeu, cu atât mai vârtos
417
eu, învrednicindu-mă în darul cel nou, de atât dar al sfintei rânduieli, nu
mi se cade a cinsti mai mult dragostea părinţilor, decât dragostea lui
Dumnezeu; deoarece Stăpânul nostru a zis: Cel ce iubeşte pe tată sau pe
maică mai mult decât pe Mine, nu este Mie vrednic. Grăit-a lui Sfântul
Pahomie: "Fiule, de nu-ţi este de folos să te duci să vezi pe maica ta, eu nu
te silesc, dar fii monah desăvârşit, lepădându-te de lume şi de sine, până
la sfârşit".
Deci, înştiinţându-se maica, că fiul ei nu voieşte nicidecum, nu
numai să se întoarcă acasă la dânsa, dar nici s-o vadă, a voit şi ea a nu se
mai întoarce la locul său, ci a vieţuit în călugărie în mănăstirea de
fecioare, pentru că socotea în sine: "De va voi Dumnezeu, voi vedea pe fiul
meu între sfinţii părinţi şi îmi voi dobândi sufletul pentru dânsul". Astfel,
voinţa către Dumnezeu cea bărbătească şi statornică a monahului cel
tânăr, a mântuit nu numai sufletul său, dar şi pe al maicii sale, aducând-o
pentru Dumnezeu în viaţa monahicească cea strâmtă şi necăjită. Deci,
Cuviosul Teodor se întărea cu duhul şi se asemăna în toate Sfântului
Pahomie, duhovnicescul său părinte, supunându-se lui ca lui Dumnezeu.
De multe ori părintele îl ispitea în ascultări şi în răbdări, poruncindu-i să
facă oarecare lucruri; şi, dacă îndeplinea porunca, el îl ocăra ca şi cum nu
făcea bine şi îi poruncea să strice acel lucru şi să-l facă din nou; iar el
niciodată nu s-a împotrivit părintelui întru nimic, nici a cârtit, nici s-a
mâniat, nici s-a mâhnit, ci totdeauna primea cu bucurie ceea ce i se
poruncea de Cuviosul Pahomie, socotind ocările lui ca nişte laude.
După câtăva vreme, a venit la dânsul un frate după trup, cu numele
Pafnutie, dorind asemenea să se facă monah. Dar, Teodor nu voia
nicidecum să-l primească, deoarece el nu se lepădase desăvârşit de omul
cel vechi şi pentru aceasta Pafnutie plângea. Deci, Sfântul Pahomie,
înştiinţându-se de aceea, a zis lui Teodor: "Bine este a slăbi de la început
pe unii ca aceştia, care voiesc să intre în nevoinţa monahicească, că
precum un pom din nou sădit, are trebuinţă de multă grijă şi curăţenie,
aşa şi înfrânarea monahicească începând, are trebuinţă de puţină slăbire
şi mângâiere, până ce se va înrădăcina cu darul Domnului şi se va întări
cu credinţa". Teodor, ascultând pe Cuviosul Pahomie, a primit pe fratele
cel după trup şi-l povăţuia spre fapta bună. Un alt frate după duh, leneş la
viaţă, fiind sfătuit şi învăţat adeseori de Cuviosul Pahomie, voia să fugă
din mănăstire. Fericitul Teodor, înţelegând aceea, s-a prefăcut că are
mâhnire asupra părintelui şi, ca şi cum ar voi şi el să fugă, a zis către
fratele acela: "Ştii, frate, că cuvintele acestui stareţ sunt aspre şi mai
presus de măsură şi nu ştiu de voi putea să rabd mai mult aici".
Fratele acela, auzind de la Teodor nişte cuvinte ca acestea, s-a
bucurat şi i-a zis: "Oare şi tu pătimeşti rău de la dânsul ca mine?" Grăit-a
Teodor: "Pătimesc rău, dar, de vrei să fim împreună, să ne mângâiem
418
unul pe altul, până ce îl vom ispiti încă odată şi, dacă de acum se va arăta
bun spre noi, vom sta aici; iar dacă va fi tot rău şi mânios asupra noastră,
apoi vom ieşi împreună din mănăstire". Ascultând fratele acela pe Teodor,
n-a plecat din mănăstire, aşteptând până ce vor ieşi amândoi împreună.
Deci, Teodor s-a dus şi a vestit aceasta deosebit Cuviosului Pahomie şi a
lăudat stareţul înţelegerea lui Teodor.
Apoi, chemându-i pe amândoi, părintele şi-a plecat spre dânşii capul
şi a zis: "Iertaţi-mă, fraţilor, că v-am greşit, dar şi voi sunteţi datori ca
nişte fii adevăraţi, să răbdaţi şi să suferiţi neputinţa părintelui vostru".
Astfel, umilindu-se fratele acela, s-a lăsat de scopul lui cel nefolositor şi de
atunci s-a îndreptat.
Văzând Cuviosul Pahomie pe fericitul Teodor sporind în fapte bune
şi în buna înţelegere, putând să folosească şi altora cu cuvântul, ca un
iscusit în Scriptură, i-a poruncit ca la o vreme oarecare să spună cuvântul
lui Dumnezeu spre folosul fraţilor; el avea atunci douăzeci de ani de la
naşterea sa. Teodor, fiind supus şi ascultând porunca fără de nici o
împotrivire, a stat în mijlocul soborului şi a început a propovădui
cuvântul lui Dumnezeu, din dumnezeiasca Scriptură, spunând multe
lucruri folositoare, care duc spre calea mântuirii. Deci, unii dintre bătrânii
cei mai vechi, văzând pe Teodor făcând învăţătură către dânşii, n-au voit
să-l asculte, ci au început a cârti, zicând unul către altul: Iată, un
începător ne învaţă pe noi şi încă fiind tânăr, ne dă învăţătură nouă
bătrânilor; deci, să nu-l ascultăm. Atunci, sculându-se s-au dus din sobor
la chiliile lor. După ce Cuviosul Teodor a sfârşit propovăduirea cuvântului
lui Dumnezeu, Cuviosul Pahomie a chemat la el pe bătrânii aceia şi le-a
zis: "Pentru ce aţi lăsat soborul şi ascultarea învăţăturii şi v-aţi dus la
chiliile voastre?"
Ei au răspuns: "Pentru aceea am făcut aceasta, fiindcă ai pus pe un
copil, ca învăţător nouă celor bătrâni, care de mulţi ani petrecem în
această mănăstire". Cuviosul Pahomie, auzind nişte cuvinte ca acestea, a
suspinat foarte mult şi le-a zis: "Sunteţi nebuni şi robiţi de diavolul,
pentru că toată fapta voastră cea bună aţi pierdut-o, mândrindu-vă cu
mintea; dar voi n-aţi lăsat pe Teodor fugind de dânsul, ci aţi lepădat
cuvântul lui Dumnezeu şi v-aţi lepădat de Sfântul Duh. Nu m-aţi văzut pe
mine cu câtă luare aminte l-am ascultat şi cât m-am folosit din cuvintele
lui?"
Astfel, Cuviosul Pahomie cu cuvinte din destul învăţând şi smerind
pe acei bătrâni, le-a tămăduit vătămarea îngâmfării şi a cârtirii lor şi i-a
făcut să fie ascultători la învăţătura cea folositoare şi cu bună înţelegere a
lui Teodor. După aceasta, pe fericitul Teodor l-a pus iconom al mănăstirii
Tavenisioţilor, iar el s-a sălăşluit într-o altă mănăstire mai mică şi mai
liniştită; lăsând pe Teodor a-şi îndrepta bine locaşul cel încredinţat lui.
419
 În acel timp, episcopul cetăţii Panolopiei, fericitul Uar, voind să facă
o mănăstire în cetatea sa, a chemat la el cu rugăminte pe Cuviosul
Pahomie. Cuviosul Teodor a mers şi el acolo cu părintele său, Pahomie; şi,
după ce s-a gătit locaşul, a venit la dânşii un filosof, voind să vorbească cu
marele stareţ Pahomie. Dar el n-a voit să vorbească singur cu dânsul, căci
a cunoscut că venise spre ispitire, ci a trimis la el pe doi ucenici ai săi, pe
Cornelie şi pe acest fericit Teodor. Şi a zis către dânşii: "Doresc să vorbesc
cu voi din Scriptură". Sfântul Teodor zise către dânsul: "Spune, ceea ce
voieşti". Filosoful a zis: "Cine nu s-a născut şi a murit, cine s-a născut şi n-
a murit, şi cine a murit şi n-a putrezit?" Cuviosul Teodor i-a răspuns: "O,
filosofule, nu este atât de mare întrebarea ta pe cât îţi este vicleşugul, dar
îţi voi răspunde: Cel ce nu s-a născut şi a murit este Adam, cel ce s-a
născut şi n-a murit este Enoh, iar cel ce a murit şi n-a putrezit este femeia
lui Lot, care s-a prefăcut în stâlp de sare. Însă, tu ascultă sfatul nostru cel
sănătos: Părăseşte-ţi întrebările cele nefolositoare şi întortochelile cele
scolasticeşti şi apropie-te de Hristos, Căruia Îi slujim şi vei lua iertare de
păcate".
El a tăcut ca un mut şi s-a dus, minunându-se de răspunsul cel dat cu
multă pricepere. După aceasta, Cuviosul Teodor a vieţuit în toată vremea
vieţii sale cu bună plăcere lui Dumnezeu şi întru toate s-a supus părintelui
său până la sfârşitul aceluia, slujindu-i şi la boala cea trupească. Apoi,
după fericitul sfârşit al Cuviosului Pahomie, părintele său, asemenea şi
după sfârşitul cel grabnic al fericitului stareţ, Petronie, învăţătorul lui, s-a
făcut povăţuitor al sfintei turme şi s-a îmbogăţit cu multe minuni.
Pentru acestea era slăvit şi ştiut de preasfinţitul Atanasie cel Mare al
Alexandriei. Deci, folosind multora cu lucrurile şi cu cuvintele, s-a dus
către Domnul, fiind în adânci bătrâneţi ca, împreună cu Cuviosul
Pahomie, să stea înainte în cer, în ceata părinţilor purtători de Dumnezeu,
la scaunul slavei Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, al unuia Dumnezeu
în Treime, Căruia se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.
Notă - Despre Cuviosul Teodor, sinaxarul cel mare, scrie astfel: El se
numeşte sfinţit, deoarece când l-a zămislit maică-sa în pântece, a văzut în
vis o stea prealuminoasă pogorându-se din cer spre pântecele ei, aşa că
mai înainte a arătat Dumnezeu pe plăcutul său, că încă din pântecele
maicii sale a fost sfinţit cu darul Sfântului Duh. Dar de vreme ce aceasta
nu se află scrisă nici la Metafrast, nici în cele greceşti, nici în Mineiul cel
mare şi nici la prolog, de aceea nici noi n-am pus aceasta în viaţa lui, ci am
amintit-o numai aici la sfârşit. Însă, se pare că acea pogorâre a stelei din
cer spre pântecele maicii sale, se cuvine mai mult Sfântului Teodor
Sicheotul, care se cinsteşte în 22 de zile ale lunii Aprilie, precum s-a scris
despre aceea în viaţa lui, decât acestui sfânt, Teodor, ucenicul lui
Pahomie, căci pe acesta l-au numit unii sfinţit.
420
 Deci, se cuvine să înţelegem că într-acea vreme, între monahii din
viaţa de obşte a tavenisiotenilor, neavând nimeni sfinţire preoţească -,
pentru aceasta este arătat în viaţa lui Pahomie, că el a fost mai întâi silit să
primească rânduiala preoţească, pentru aceea s-a numit sfinţit, ca şi
Cuviosul Sava, care se cinsteşte în cinci zile ale lunii decembrie; pentru
aceasta se numeşte sfinţit, fiindcă el a fost mai întâi hirotonit preot în
lavra sa. Dar, dacă despre Sfântul Teodor, în viaţa lui nu se înştiinţează de
a fost preot sau nu, aceasta este ştiut că nu sunt scrise cu de-amănuntul
vieţile tuturor sfinţilor, precum nici viaţa lui Iisus Hristos nu este scrisă
cu de-amănuntul în Sfânta Evanghelie, pentru că se zice: Că de s-ar fi
scris una câte una, nici în lumea aceasta n-ar fi încăput cărţile cele
scrise. Deci, este lucru cuviincios de crezut, că acest sfânt, Teodor, a fost
preot şi pentru aceea se numeşte sfinţit.

Tot în această zi,

pomenirea Sfinților
Cuvioși Sila, Paisie și
Natan
Sfinții Cuvioși Sila, Paisie și
Natan s-au nevoit în veacul al
XVIII-lea în Sihăstria Putnei,
loc de liniște în care se
retrăgeau monahii iubitori de
mai multă rugăciune și
nevoință.
Sfântul Cuvios Sila s-a
născut în anul 1697 în ținutul
Botoșanilor, din părinți
ortodocși, Ion și Ioana. A
intrat ca frate începător la
Schitul Orășeni (com.
Cristești, jud. Botoșani), fiind
foarte tânăr, de unde, în anul
1714, la vârsta de 17 ani, a
venit la Sihăstria Putnei,
unde a fost primit și apoi
călugărit de starețul Teodosie. După trecerea acestuia la cele veșnice,
starețul Dosoftei, noul părinte duhovnicesc al schitului, a rânduit să fie
hirotonit diacon și preot, iar la scurt timp să fie tuns în schima mare. Ca
ucenic și ajutor al starețului Dosoftei, ieroschimonahul Sila a purtat grijă
timp de peste 30 de ani de toate cele necesare obștii, ostenindu-se, în
același timp, la slujbele bisericii și la împlinirea pravilei de chilie. În
421
toamna anului 1753, trecând la Domnul starețul Dosoftei, Cuviosul Sila a
fost numit stareț de către mitropolitul Moldovei, Sfântul Iacob Putneanul.
Ca părinte duhovnicesc al obștii, a înnoit viața duhovnicească a Sihăstriei
Putnei, iar ca bun chivernisitor, cu binecuvântarea mitropolitului Iacob, a
zidit o biserică nouă de piatră cu hramul Buna-Vestire, pe care a
împodobit-o cu toate cele trebuitoare, precum și o nouă trapeză și chilii.
Ajuns vestit duhovnic și povățuitor de suflete, Cuviosul Sila a fost prețuit
atât de credincioșii simpli, cât și de domnitorii Moldovei Constantin
Cehan Racoviță și Grigorie Calimachi, precum și de înalți dregători,
egumeni și arhierei, pe toți povățuindu-i cu înțelepciune pe calea
mântuirii. Sub îndrumarea sfântului stareț, monahii din Schit se
îndeletniceau cu caligrafierea manuscriselor ce cuprindeau sfinte slujbe și
importante scrieri ale Sfinților Părinți. Dintre ucenicii săi, cel mai
cunoscut este episcopul Rădăuților Dosoftei Herescu. Ultimii ani de viață
Cuviosul Sila și i-a petrecut în multe lipsuri și încercări, ca urmare a
răpirii Bucovinei de către Imperiul Habsburgic, în anul 1774, și a
îngrădirilor puse de noua stăpânire. Schitul nu avea cele necesare hranei
monahilor și era nevoit să se împrumute de bani și alimente.
Cunoscându-și apropiatul sfârșit pământesc, Sfântul Sila a pus povățuitor
Sihăstriei Putnei pe Cuviosul Natan, apoi și-a cerut iertare de la toți. La 23
aprilie 1783, după ce se nevoise aproape 70 de ani la Sihăstria Putnei,
Cuviosul ieroschimonah Sila și-a dat cu pace sufletul în mâinile
Domnului, pe Care L-a iubit și slujit întreaga sa viață.
Sfântul Cuvios Paisie s-a născut în anul 1701 și a intrat de tânăr în
viața monahală. Pentru vrednicia sa a fost hirotonit diacon, apoi preot, și
a ajuns egumen la Mănăstirea Sfântul Ilie, de unde a trecut la Mănăstirea
Râșca. După o vreme a venit la Schitul Sihăstria Putnei, viețuind întru
adâncă smerenie. Deși nu a fost stareț al Sihăstriei, el era un rugător
înfocat, sprijinind în credința ortodoxă pe toți, mai ales în vremea
stăpânirii străine. De asemenea, el primise de la Dumnezeu darul înainte-
vederii, care, adăugându-se celorlalte virtuți, l-a făcut să fie cinstit de
către toți ca un mare părinte duhovnicesc. Împreună cu stareții Sila și
Natan a fost martor al greutăților din anii de stăpânire austriacă, dar s-a
dovedit un nevoitor plin de râvnă. A trecut cu pace la cele veșnice în data
de 16 decembrie 1784.
Sfântul Cuvios Natan s-a născut în anul 1717, fiind originar din
Pașcani. A fost mai întâi viețuitor și eclesiarh la Mănăstirea Putna, unde a
fost hirotonit diacon, apoi preot. Dornic de mai multă rugăciune și liniște,
s-a retras la Sihăstria Putnei, unde a primit schima cea mare cu numele de
Natan. Cuviosul Natan a fost cunoscut ca un duhovnic foarte iscusit,
fiindu-i părinte duhovnicesc și marelui mitropolit Iacob Putneanul.
Totodată, viețuitorii din sihăstrie, împreună-nevoitori cu el, dar și
422
credincioșii închinători îl cinsteau ca pe un adevărat părinte și păstrător al
bunelor rânduieli ortodoxe. El se îndeletnicea și cu caligrafierea de
manuscrise și cu alcătuirea pomelnicelor ctitoricești. În anul 1781 a fost
rânduit stareț de către Cuviosul Sila, care se pregătea pentru trecerea la
cele veșnice. Deși înaintat în vârstă, ieroschimonahul Natan a continuat
cu multă râvnă și jertfelnicie lucrarea duhovnicească a înaintașului său,
călăuzind obștea încredințată lui spre păstorire timp de trei ani și
jumătate, deși lipsurile și greutățile erau tot mai mari din pricina
ocupației habsburgice. La capătul unei vieți închinate lui Dumnezeu, în
neagonisire și curăție, după ce a purtat cu multă răbdare și necontenită
rugăciune povara grea a bolilor, Cuviosul ieroschimonah Natan s-a mutat
la Domnul, a doua zi după sărbătoarea Nașterii Mântuitorului Hristos, pe
26 decembrie 1784.
La scurt timp după trecerea la cele veșnice a celor trei Sfinți
ieroschimonahi, Schitul Sihăstria Putnei s-a pustiit din pricina vitregiei
vremurilor. După mai bine de 200 de ani, la începutul Postului Mare din
anul 1990, un monah putnean, retras pe locul fostului Schit, a văzut o
lumină cerească deasupra pronaosului vechii biserici ruinate, lumină care
a înconjurat biserica, apoi s-a făcut nevăzută. La puțin timp după aceasta,
pe 24 aprilie 1990, când s-a început refacerea Schitului, în pronaosul
vechii biserici s-au descoperit mormintele celor trei Cuvioși: Sila, Paisie și
Natan, în care se aflau osemintele lor, galbene ca ceara și răspândind
bună-mireasmă. În anii ce au urmat numeroase vindecări minunate s-au
săvârșit la racla cu moaștele Cuvioșilor. De aceea, cu prilejul împlinirii a
20 de ani de la resfințirea vechii biserici de la Sihăstria Putnei, Sfântul
Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât, în ședința sa din 6-7 iunie
2016, trecerea în rândul Sfinților a Cuvioșilor Sila, Paisie și Natan de la
Sihăstria Putnei, cu zi de prăznuire la 16 mai.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Fecioare Muza

Robul lui Dumnezeu Prov - zice Sfântul Grigorie Dialogul, Papa
Romei către arhidiaconul său Petru -, mi-a spus mie despre sora lui, care
se numea Muza, cum că, fiind încă pruncă, într-o noapte oarecare, i s-a
arătat în vedenia visului Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea
Fecioara Maria, căreia îi urmau nişte fecioare de o vârstă cu Muza. Şi a
întrebat Stăpâna pe Muza: "Voieşti să vieţuieşti cu aceste fecioare şi să-mi
urmezi mie?" Răspuns-a aceea: "Voiesc, Doamnă!" Şi i-a poruncit ei
Stăpâna, ca să nu mai facă de acum nimic copilăresc sau ceva
necuviincios, să se înfrâneze de râs şi de jucării, ştiind că la treizeci de zile,
va veni şi va şedea împreună cu fecioarele acelea.
Deci, prunca Muza, deşteptându-se, şi-a schimbat obiceiul din ceasul
acela şi şi-a lepădat toată mintea copilărească. Părinţii ei minunându-se şi
423
întrebând-o pe ea despre acea vedenie; ea le-a răspuns că a văzut pe
Preasfânta Curată Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi a luat poruncă de
la ea, de ziua în care o să se ducă şi să se sălăşluiască cu fecioarele cele ce
îi urmau ei. Deci, sosind ziua a douăzeci şi cincea, Muza a fost cuprinsă de
friguri; iar la treizeci de zile s-a apropiat ceasul să meargă la cea care i s-a
arătat în vedenie. Apoi, iarăşi a văzut pe Preacurata Fecioară, venind la ea
cu fecioarele acelea. Atunci ea a început a zice cu glas lin către Maica
Domnului, care o chema: "Iată, vin Doamnă, iată, vin!" Şi cu acest cuvânt
şi-a dat sufletul în mâinile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care,
ieşind din trupul cel fecioresc, s-a sălăşluit cu sfintele fecioare.
Această povestire auzind-o arhidiaconul Petru, a întrebat pe
preasfinţitul papă Grigorie: "Stăpâne, voiesc să ştiu dacă mai înainte de
luarea trupurilor, sufletele drepţilor pot să fie primite în cer". Sfântul
Grigorie a zis: "Aceasta nu putem s-o zicem pentru toţi drepţii că sunt
primiţi la ceruri, nici nu putem s-o lepădăm cu totul; pentru că sunt
sufletele unor drepţi, care se deosebesc cu oarecare locaşuri în împărăţia
cerului". Deci, pricina aceea nu este alta, decât numai că aceia, în viaţa cea
vremelnică, au avut o lipsă din dreptatea cea desăvârşită. Iar sufletele
drepţilor care au vieţuit cu plăcere lui Dumnezeu pe pământ, din
închisorile trupului, îndată sunt primite în locaşurile cereşti. Aceasta este
mai arătat decât lumina soarelui, pentru că Însuşi Hristos mărturiseşte
adevărul prin Sine, zicând: Unde este stârvul, acolo se vor aduna vulturii.
Adică unde este Însuşi Mântuitorul nostru cu trupul cel luat asupră-şi,
acolo, fără de îndoire, se vor aduna sufletele drepţilor.
Şi Apostolul Pavel dorea să se dezlege şi să fie cu Hristos; deci, cel ce
crede că Hristos este în ceruri, acela crede că şi sufletul lui Pavel se află la
ceruri cu Hristos. Pentru că acel Apostol arătat înştiinţează că, după
dezlegarea cea trupească, sufletele drepţilor se vor sălăşlui în patria cea
cerească, pentru că zice: Ştim, că de se va strica locaşul trupului nostru
cel pământesc, atunci avem de la Dumnezeu casă veşnică în ceruri,
nefăcută de mână. Se cuvine, deci, Dumnezeului nostru slavă, acum şi
pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea celui dintre Sfinţi părintele

nostru Alexandru Arhiepiscopul Ierusalimului, şi a Sfinţilor
Mucenici Avda şi Avdiis episcopii, şaisprezece preoţi, nouă
diaconi, şase călugări şi şapte fecioare
Aceştia mărturisind pe Hristos şi propovăduind în Persia, au fost
prinşi şi duşi la domnitor; şi neplecându-se ei a cinsti dogma
persienească, ci mărturisind pe Hristos şi felurite chinuri suferind, la
sfârşit li s-au tăiat capetele cu sabia şi au primit cununile muceniciei.

424
 Tot în această zi, pomenirea Sfântului
Noului Mucenic Nicolae cel din Mezov,
care a mărturisit în Tricala, la anul 1619 şi
care prin foc s-a săvârşit
Acesta s-a născut în oraşul Meţovo, din
Epirul Greciei, din părinţi creştini ortodocşi plini
de evlavie. La o vârstă fragedă el se duse la Tricala
unde lucră pe bani ca ajutor de brutar. Pe când
lucra în Tricala, nişte musulmani încercară să-l
silească să se lepede de Iisus Hristos şi să se facă
musulman.
După o vreme, sfântul Nicolae cedă
presiunilor şi se converti, devenind musulman.
Însă când se mută înapoi în Meţovo se întoarse la
viaţa de creştin ortodox.
Sfântul Nicolae mai câştiga câte un ban
ducând lemne de vânzare la Tricala. Într-o astfel
de călătorie fu recunoscut un de bărbier
musulman, vecin cu brutarul. Bărbierul fu foarte
uimit că sfântul Nicolae poartă hainele creştinilor
ortodocşi şi nu se îmbracă precum musulmanii.
Din această pricină îl luă din scurt întrebându-l
despre întoarcerea sa la credinţa dintâi. Sfântul
Nicolae se sperie şi se oferi să-i dea toată
încărcătura de lemne şi câte una la fel în fiecare
an dacă păstrează taina. Deci făcură acest târg care ţinu o vreme.
Însă sfântul Nicolae săturându-se de acest aranjament, hotărî că este
mai bine să devină mucenic pentru credinţă şi astfel să-şi spele păcatul
apostaziei. Deci se sfătui cu duhovnicul care îi spuse să nu se grăbească la
mucenicie fiindcă încă nu este gata şi s-ar putea să nu aibă tăria de îndura
caznele la care avea să fie supus. Însă sfântul Nicolae era hotărât. Văzând
aceasta, duhovnicul nu mai spuse nimic şi începu să-l ajute să sporească
duhovniceşte ca să fie în stare să îndure şi ca mărturisirea lui să fie
adevărată.
După o vreme, sfântul Nicolae se simţi pregătit şi porni din nou spre
Trikkala. Acolo bărbierul îl aştepta să-i aducă lemnele, însă sfântul
mucenic nu-i aduse nimic şi îi spuse că nici nu-i va mai aduce vreodată.
Furios, bărbierul chemă pe alţi musulmani şi le zise că Nicolae îşi
schimbase religia. Aceştia îl luară şi-l duseră înaintea dregătorilor
oraşului care-l luară pe Nicolae şi-l înfăţişară cadiului.

425
 Întrebat de cadiu, sfântul Nicolae recunoscu faptul că fusese creştin
ortodox şi se convertise la islam, dar se pocăise şi se întorsese la credinţa
sa fiindcă, zise sfântul:
– Creştin ortodox m-am născut, creştin ortodox sunt şi creştin
ortodox vreau să mor. Pentru aceea, la oricâte cazne mă veţi pune, nu mă
voi lepăda niciodată de credinţa mea.
Cadiul folosi linguşirea şi făgăduielile cu răsplata, urmate de
ameninţarea cu caznele şi cu moartea, spre a încerca să-l facă pe sfântul
Nicolae să se întoarcă la credinţa musulmană. Însă el lepădă îmbierile
cadiului şi rămase neclintit. Deci fu bătut şi aruncat în închisoare, unde fu
ţinut o vreme fără mâncare şi apă.
Adus din nou înaintea cadiului, sfântul Nicolae se arătă statornic în
mărturisirea sa, pricină pentru care fu supus la şi mai mult cazne. După a
treia anchetare, cadiul îşi dădu seama că sfântul Nicolae avea să fie
neînduplecat, lucru vădit din ceea ce spunea cu glas mare, că Iisus Hristos
este adevăratul Dumnezeu şi nu se va lepăda de El. Ca urmare fu osândit
la moarte.
Astfel, în mijlocul bazarului, se aprinse un foc mare şi în el îl
aruncară pe sfântul Nicolae care astfel muri ars de viu, rămânând
credincios lui Iisus Hristos până la ultima suflare.
Mişcat de evlavie, un olar se duse la locul osândei şi luă câteva
moaşte, însă din pricina pazei straşnice, acesta trebui să plătească o mare
sumă de bani ca să obţină capul sfântului Nicolae. Apoi luându-l, îl
ascunse într-un perete, fiindcă se temea să nu-l descopere musulmanii.
Mai târziu, casa lui ajunse sub stăpânirea altui creştin ortodox, pe nume
Melandru, care văzu o lumină strălucind printr-o crăpătură din peretele
uneia dintre odăile casei. Spărgând peretele, găsi capul sfântului Nicolae.
Acesta îl duse la Mănăstirea Varlaam de la Meteora unde fratele său
era călugăr.
Astfel sfântul Nicolae, ajutorul de brutar din Meţovo, Epir, îşi jertfi
viaţa în Trikkala din dragoste pentru Iisus Hristos la 16 mai 1617,
mijlocind pururea cu căldură pentru toţi cei ce îi săvârşesc pomenirea cu
credinţă.
Cinstitele sale moaşte făcătoare de minuni au atras de timpuriu o
mulţime de oameni din toate părţile Epirului si Tesaliei.
Creştinii din Munţii Pind îl cinstesc pe sfântul Nicolae ca pe
ocrotitorul lor. În oraşul său natal, Metsovo, o biserică i-a fost închinată
în anul 1800, iar o alta a fost ridicată pe locul casei părinteşti, în anul
1959. Alte biserici cu hramul sfântului Nicolae Vlahul se găsesc în
regiunea Tricala, la Tirnav şi în Artemis, Atica. Nicolae Carcase a publicat
viaţa şi slujba sfântului în Veneţia în anul 1767.

426
 Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice l-a canonizat formal pe
Nicolae Basdanis ca sfânt al Bisericii Universale pe 28 noiembrie 1988.
Este prăznuit pe această dată şi în ziua martiriului său, 16 mai (în unele
sinaxare apare ziua de 17 mai).
Munţii Pind, unde află şi ţinutul natal al sfântului Nicolae, au fost
pentru mult timp o adevărată casă a vlahilor, o minoritate vorbitoare de
limba română, care a trăit în pace cu vecinii lor vorbitori de limbă greacă.
În majoritate de credinţă ortodoxă, numai puţini vlahi s-au convertit la
islam în veacurile de dominaţie otomană. Până astăzi se află în acele părţi
comunităţi de aromâni. Din această pricină sfântul Nicolae este cinstit şi
cu numele de Nicolae Vlahul.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Isaachie,

Simeon şi Vahtisoiu, care prin foc s-au săvârşit

Tot în această zi, pomenirea celor din Mânăstirea Sfântului

Sava, părinţi ucişi de către vlemini
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Papilin,
care de sabie s-a săvârşit

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Petru cel

din Vlaherna, care cu vine de bou fiind bătut, s-a săvârşit

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Nicolae Patriarhul

Constantinopolului, care cu pace s-a săvârşit

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Eufimia, aproape de

limanul Neoriei, de la sfânta Dinamis

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne

mântuieşte pe noi. Amin.

427
 Ziua a şaptesprezecea

În această lună, în ziua a

şaptesprezecea, pomenirea
Sfinţilor Apostoli Andronic şi
Iunia
Sfântul Apostol Andronic
împreună cu Sfânta Iunia,
ajutătoarea sa, a fost vestit în ceata
sfinţilor şaptezeci de apostoli,
fiindcă a crezut în Hristos, mai
înainte de Sfântul Apostol Pavel.
Aceştia au fost rude ale Sfântului
Apostol Pavel, precum mărturiseşte
singur de aceasta în epistola cea
către Romani, unde zice: Închinaţi-
vă lui Andronic şi Iuniei, rudeniile
mele şi împreună robiţi cu mine,
care sunt vestiţi între apostoli şi
care au crezut în Hristos mai
înainte de mine.
Sfântul Andronic a fost
episcop în Panania. El însă a fost
propovăduitor şi învăţător nu numai al unei cetăţi şi ţări, ci şi a toată
lumea; pentru că, alergând pretutindeni fără preget, a smuls din temelie
înşelăciunea diavolească, propovăduind pe Hristos. Şi, având împreună
ajutătoare pe minunata Iunia şi, murind cu ea pentru lume, dar vieţuind
numai pentru Hristos, pe mulţi i-a atras la dumnezeiasca cunoştinţă. Ei
au stricat capiştile idoleşti, au zidit biserici dumnezeieşti, au izgonit
duhurile cele necurate din oameni şi au tămăduit patimile celor
neputincioşi. Ei au plătit datoria cea de obşte a firii, ca nişte oameni buni
platnici şi, ducându-se din aceste de aici, au luat de la Domnul cununa
apostoliei şi a muceniciei, ca unii ce au pătimit mult de la cei
necredincioşi, ale căror sfinte moaşte, împreună cu moaştele multor sfinţi
mucenici, s-au aflat în locaşurile cele din Evghenia şi s-au adeverit prin
descoperire, precum se scrie despre aceasta în 22 zile ale lunii februarie.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Solohon şi

a celor împreună cu el Sfinţii Mucenici Pamfamir şi Pamfilon
Sfântul Mucenic Solohon a trăit pe vremea împărăţiei lui Maximian.
El era de neam egiptean, cu credinţa creştin şi cu rânduiala ostaş, sub
comanda tribunului Campan, care avea sub el trei mii de ostaşi. Iar când
428
Campan, cu voia împăratului, a mers cu ceata sa din Egipt la Calcedon,
atunci li s-a poruncit de împărat tuturor celor mai mari peste oşti, să
aducă jertfe idolilor împreună cu oştile lor. Deci, Campan a poruncit ca
toţi ostaşii să aducă jertfă idolilor. Sfântul Solohon şi cu dânsul alţi doi
ostaşi, Pamfamir şi Pamfalon, au mărturisit că sunt creştini şi, deci, nu
pot să aducă jertfă idolilor. Ei au mărturisit că nicidecum nu se vor lepăda
de Hristos şi vor petrece până în sfârşit în sfânta credinţă, chiar de ar
pătimi munci cumplite.
Deci, Sfinţii Mucenici Pamfamir şi Pamfalon, fiind munciţi cu bătăi
cumplite, şi-au dat sufletele în mâinile Domnului; iar Sfântul Solohon,
întărindu-se, chema cu îndrăzneală pe Hristos. Muncitorul Campan, fiind
în nepricepere şi, mâniindu-se foarte tare, a poruncit să-i deschidă gura
mucenicului cu sabia şi să-i toarne vin de cel jertfit idolilor. Atunci
mucenicul, rozând fierul cu dinţii, l-a sfărâmat în două şi, rupând
legăturile de pe sine, stătea înaintea muncitorului, mărind dumnezeirea
lui Hristos şi ocărând îndrăcirea lui Campan. În acel moment un glas din
cer a venit spre sfântul, întărindu-l şi îndemnându-l spre vitejeasca
pătimire.
După aceasta, a muncit pe sfântul în multe feluri, bătându-l fără
milă, târându-l de picioare peste vârfuri şi peste pietre ascuţite, de mâna
dreaptă a fost spânzurat într-o casă, de o grindă, şi o piatră mare legată de
piciorul stâng. Astfel a stat spânzurat de la ceasul al şaselea până la al
nouălea, îndemnându-l în tot chipul, să se lepede de Hristos; dar el nu s-a
supus. Tăindu-se funia cu secera, sfântul a stat pe pământ, fiind seara
târziu. Atunci Campan, fiind cuprins de mânie neîmblânzită, a luat o
trestie ascuţită şi a înfipt-o toată în urechea sfântului. După aceasta, toţi
ostaşii au plecat împreună cu tribunul; iar creştinii, venind, au luat pe
sfânt, care slăbise foarte mult de atâtea munci, şi l-au dus pe un pat în
casa unei creştine văduve. Acolo, sfântul, gustând puţină pâine şi apă, s-a
întărit şi a vorbit cu creştinii cei ce stăteau de faţă, sfătuindu-i să fie
nestrămutaţi în credinţă. Apoi, căutând spre cer şi rugându-se, şi-a dat
sufletul său în mâinile lui Hristos Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine
slava în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Eftimie Atonitul

care s-a nevoit în anul 980
Cuviosul părintele nostru Eftimie a fost din Iviria, dintr-o cetate ce
se numeşte Tac, fiu din părinţi dreptcredincioşi, slăviţi şi bogaţi. Deci,
după ce tatăl său s-a lepădat de strălucirea şi slava cea vremelnică şi
stricăcioasă a lumii acesteia, şi-a ales sărăcia cea întru Hristos, făcătorul
de bogăţie şi s-a îmbrăcat în chipul cel îngeresc al monahilor, numindu-se
Ioan, şi s-a dus în Constantinopol. Eftimie, fiind prea mic, a rămas
429
împreună cu moşul lui, bărbat vestit întru slavă şi fapte bune, care l-a
crescut în învăţătura şi sfătuirea Domnului. Trecând puţină vreme, a luat
împreună cu el pe Eftimie şi s-a dus în Constantinopol spre căutarea fiului
său, Ioan, tatăl Cuviosului Eftimie. Aflându-l, l-a îndemnat cu multe
cuvinte şi cu lacrimi să se întoarcă în patria sa. Însă, el nu numai că nu s-a
înduplecat la rugămintea tatălui său, ci căuta în tot chipul să ţină cu
dânsul şi pe fiul său, Eftimie, care i-a pricinuit mare mâhnire.
Deci, fiindcă se făceau multe pricini între dânşii pentru aceasta,
deoarece Ioan căuta să ia pe fiul lui, iar tatăl său nu-l lăsa, pentru aceasta
s-a înştiinţat Nichifor, împăratul de atunci, care a poruncit ca amândoi să
meargă la dânsul, aducând împreună cu dânşii şi pe Eftimie. După ce au
stat înaintea lui câte trei şi a auzit pricina ce aveau pentru copil, împăratul
a zis: "Să nu ia cu sila pe copil nici unul nici altul, ci să-l lase în voia lui
Dumnezeu şi la care va voi copilul să meargă de voia sa, la acela să
meargă". Lăsând copilul în voia lui, a alergat îndată în mâinile tatălui pe
care nu l-a văzut, nici nu l-a cunoscut până în ceasul acela. Fapta aceasta,
pe care a făcut-o copilul, a pornit spre minune şi spre lacrimi pe toţi cei ce
se aflau acolo.
Fericitul Ioan, primind pe fiul său ca din mâna lui Dumnezeu, l-a
îmbrăcat îndată în chipul monahicesc şi l-a dat la dascăli ca să înveţe
carte. Bunul Eftimie, având pe lângă isteţimea minţii şi multă fierbinţeală
şi sârguinţă, a învăţat în puţină vreme atât înţelepciunea cea din afară, cât
şi înţelepciunea lui Dumnezeu cea dinăuntru şi s-a arătat râu al
învăţăturilor Duhului. După aceasta a căzut în grea şi mare boală, însă, cu
sprijinul şi ajutorul Preasfintei Stăpâne Născătoare de Dumnezeu, s-a
făcut sănătos. Astfel sporea în fapte bune şi în înţelepciune. Iar dintre
multele minuni ce se povestesc despre dânsul, este nevoie să amintim una
din ele, spre încredinţarea celor multe.
Într-una din zile a venit la el un evreu, căutând a-i vorbi de credinţă.
Fericitul Eftimie nu voia nici într-un fel să vorbească cu evreul acela,
zicând: "Vorbirea cu evreii este deşartă!" Fiind îndemnat de tatăl său, cu
sila s-a înduplecat a vorbi şi a început cu dovezi din Scriptura cea veche să
surpe cuvintele evreului, să-i astupe gura. Deci, evreul, nesuferind
biruinţa, a îndrăznit să grăiască hule împotriva Domnului nostru Iisus
Hristos. Atunci fericitul Eftimie s-a aprins de dumnezeiasca râvnă şi a zis:
"Să se astupe gura care grăieşte hule asupra Domnului şi Dumnezeului
nostru". Şi îndată evreul a rămas mut şi fără de glas şi a căzut la pământ,
scoţând spume din gura lui cea hulitoare, încât zăcea cumplit în vederea
tuturor; iar în cealaltă zi cu greu şi-a lepădat spurcatul lui suflet. Minunea
aceasta a pricinuit tuturor frică şi spaimă şi minunatul Eftimie s-a făcut
vestit în tot Constantinopolul.

430
 Fericitul, urând slava oamenilor, ca potrivnică slavei lui Dumnezeu,
a fugit îndată împreună cu tatăl lui, ducându-se la Sfântul Munte.
Întâlnind acolo pe Cuviosul Atanasie, a voit să locuiască cu dânsul în
sfinţita lavră. Iar dumnezeiescul cu adevărat Atanasie, văzând cu ochiul
cel străbătător al sufletului său darul Sfântului Duh, care locuia în
Eftimie, îl îndemna să ia vrednicia preoţiei. Deşi nu voia de la început să
primească, punând înainte nevrednicia, cu toate acestea, supunându-se
cuvintelor Cuviosului Atanasie, a fost hirotonit preot.
Atunci a adăugat nevoinţe peste nevoinţe şi înfricoşare peste
înfricoşare, îmbogăţind foarte mult toate celelalte bunătăţi ce le avea;
pentru aceasta s-a făcut vas dumnezeiesc al Preasfântului Duh tălmăcind
toată dumnezeiasca Scriptură, în limba ivirenilor şi scriind multe cărţi
pline de învăţătură. El a zidit multe biserici şi bolniţe, împodobind tot
Sfântul Munte cu sihăstrii. Ce cuvânt poate să povestească, după
vrednicie, bunătatea care o avea către toţi şi smerenia cea neînsemnată cu
care a slujit 24 de ani tatălui său, care era bolnav, şi marelui Atanasie?
După ce amândoi s-au dus către Domnul, Sfântul Eftimie a luat purtarea
de grijă a Sfintei Lavre şi a întreg Sfântului Munte. Pentru că era osârdnic
şi grabnic spre îndoita grijă şi iconomie a sufletelor şi a trupurilor fraţilor;
iar din dumnezeiasca lui gură totdeauna izvorau râuri de înţelepciune şi
de învăţături pentru slava lui Dumnezeu.
Deci, după ce l-a stăpânit dorul cel desăvârşit al liniştii, a pus
egumen al lavrei pe George, rudenia lui; iar el se odihneşte în veci,
bineplăcând lui Dumnezeu ziua şi noaptea, neştiind nimeni de nevoinţele
şi rodurile lui cele duhovniceşti. Căci el se sârguia să le săvârşească în
ascuns, ca să nu le ştie altcineva, fără numai singur Dumnezeu, prin care
s-a slăvit la arătare întru multe isprăvi ale lui, după cum ne vor arăta cele
ce urmează.
Cuviosul, mergând odată în Tesalonic, a fost primit cu multă
dragoste de arhiereul locului, care era minunat în fapta bună,
minunându-se de toate darurile cuviosului. Acolo era un evreu foarte
bogat, prieten cu arhiereul, care îi făcea toată slujba şi pe care arhiereul,
pentru răsplătirea prieteniei lui, îl sfătuia totdeauna şi îl îndemna cu
multe cuvinte să creadă în Hristos, dar el nu se pleca nicidecum la
aceasta. Cuviosul, cât timp a stat împreună cu arhiereul, evreul acela
venea acolo după obiceiul său; şi, sfătuindu-l pe el arhiereul cele despre
mântuire, el nu numai că nu se pleca, dar căuta să vorbească cu dânsul de
credinţă, vorbind cu mare obrăznicie şi defăimând cuvântul arhiereului ca
pe un nimic.
Deci, arhiereul a rugat pe sfântul să surpe mândria evreului prin
înţelepciunea cuvintelor sale; dar, sfântul, fiind ucenic adevărat al lui
Iisus Hristos Cel blând şi smerit, zicea că el este pământ şi cenuşă şi că
431
aceasta se cuvine mai bine arhiereului, dar nu lui. După ce arhiereul a zis
iarăşi, că de nu se va pleca cuvântului lui, nu va înceta de a-l ruga pe el;
deci, cu greu sfântul s-a plecat cuvântului lui şi a surpat toate acelea, care
i le-a pus înainte evreul şi cu dovezi prooroceşti şi cu mult meşteşug i-a
surpat gura lui; iar iconomia cea trupească a Domnului a propovăduit-o şi
a încredinţat-o strălucit, pentru care evreul, nesuferind ruşinea ce i s-a
făcut, a început să zică cuvinte hulitoare împotriva Domnului nostru Iisus
Hristos.
Atunci sfântul, căutând la dânsul, a zis: "Pierzătorule, să se astupe
gura ta, ca una ce grăieşte minciună şi hulă asupra Ziditorului tuturor şi
Stăpânului nostru Iisus Hristos!" Atunci evreul îndată a rămas mut şi,
căzând la pământ, îşi întorcea ochii şi gura. Văzând aceasta toţi câţi se
aflau acolo, evrei şi creştini, s-au înspăimântat şi s-au înfricoşat foarte
mult. Deci, căzând la picioarele cuviosului, îl rugau să-i fie milă de el şi să-
l tămăduiască. Atunci sfântul, făcându-i-se milă, a ascultat rugăciunea lor
şi, pecetluindu-l cu semnul Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, l-a
tămăduit şi l-a făcut sănătos după cum era mai înainte.
Atunci evreul acela spunea tuturor cu glas mare că Iisus Hristos este
Dumnezeu adevărat, Ziditor al tuturor, purtător de grijă şi ocârmuitor al
tuturor vietăţilor. Şi s-a botezat cu toţi ai casei sale; dar nu numai ai săi, ci
şi toţi evreii care se aflau acolo şi au văzut minunea aceasta; ba încă şi alţi
evrei de departe au crezut în Hristos. Apoi, evreul s-a tămăduit şi a adus
sfântului drept mulţumire mulţi bani, dar cuviosul nu i-a primit
nicidecum, ci a poruncit să-i împartă la săraci.
Într-un timp a fost mare secetă în tot Sfântul Munte şi toţi părinţii
erau mâhniţi peste măsură pentru uscăciunea cea multă; deci, îl rugau pe
cuviosul să facă rugăciune către Dumnezeu pentru aceasta. Dar, cuviosul,
plecându-se de multă silă, s-a dus în biserica proorocului Ilie, care este
aproape de sfânta mitropolie a Ivirului şi, rugându-se cu lacrimi
Preaînduratului Dumnezeu şi, aducându-i Lui jertfa cea duhovnicească şi
fără de sânge, îndată a început a ploua atâta ploaie, încât a săturat
pământul, şi toţi au slăvit pe Dumnezeu, Cel ce slăveşte pe cei ce Îl slăvesc
pe El.
Monahii din Sfântul Munte aveau un obicei foarte vechi, şi anume: la
praznicul cel cu totul luminos al Schimbării la Faţă a Mântuitorului, se
urcau pe vârful muntelui şi făceau priveghere de toată noaptea; iar a doua
zi, după ce se săvârşea dumnezeiasca Liturghie, se pogorau iarăşi. Deci,
când a sosit praznicul acesta, s-a suit şi dumnezeiescul Eftimie împreună
cu alţi fraţi. Şi în vremea când voia să se facă dumnezeiasca Liturghie, toţi
cu un glas rugau pe cuviosul ca el să săvârşească dumnezeiasca Liturghie.
Sfântul, ascultând cu multă smerită cugetare şi săvârşind dumnezeiasca
Liturghie, au ajuns până la ecfonisul, care zice: "Cântare de biruinţă
432
cântând, strigând, glas înălţând şi zicând". Şi, pe când fraţii cântau:
"Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot...", deodată a strălucit peste toţi o
lumină nemăsurată împreună cu cutremur, încât toţi ceilalţi au căzut cu
faţa la pământ, numai fericitul Eftimie stătea singur, arătându-se ca un
stâlp de foc şi rămânând cu totul nemişcat; iar minunea aceasta l-a făcut
pretutindeni mult mai vestit.
Pentru aceasta, după moartea arhiepiscopului Ciprului, Vasile,
împăratul de atunci al grecilor, a trimis oameni cu scrisori, prin care îl
ruga pe fericitul să primească purtarea de grijă a unei arhiepiscopii ca
aceea. Iar cuviosul nu numai că n-a primit, dar n-a voit nici să audă
despre aceasta, zicând că el este cu totul nevrednic de o întâietate ca
aceasta, de vreme ce este nevrednic să se păstorească pe sine, dar mai ales
să păstorească pe alţii. Astfel avea înrădăcinată în inima sa smerita
cugetare, maica tuturor faptelor bune.
Dar, potrivnicul diavol, care pizmuieşte şi face totdeauna război cu
lucrurile cele bune şi plăcute lui Dumnezeu, nu putea să sufere isprăvile
sfântului, care sporeau în fiecare zi, cum şi faptele lui cele plăcute lui
Dumnezeu, pe care le făcea întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru; ci
de zavistie şi de răutate se topea foarte mult. Pentru acestea, aflând
diavolul pe un monah oarecare, ce se arăta numai după chip monah, iar
cu inima era pângărit, necurat şi vrednic locaş al său, a intrat în el şi l-a
înduplecat să omoare pe Cuviosul Eftimie, şoptind în urechile sale, cum a
şoptit de demult Evei: "De vei ucide pe acest Eftimie, vei lua de la mine
mari faceri de bine!" Astfel, ticălosul acela s-a făcut rob credincios al
diavolului şi părtaş la fapta uciderii.
Deci, gătindu-şi cuţitul, s-a suit în munte unde era chilia cuviosului.
Ucenicul sfântului, văzând pe acel monah că era cu totul stăpânit de
diavol, având şi cuţitul în mână, a închis uşa chiliei şi nu l-a lăsat să intre
înăuntru. Atunci ucigaşul, negăsind pe Cuviosul Eftimie, să-şi sature
turbarea care o avea asupra lui, a junghiat pe acel ucenic; şi, fugind de
acolo, sărind şi strigând fără rânduială, a întâlnit pe un alt ucenic al
sfântului şi l-a înjunghiat şi pe acela tot astfel. Apoi, mergând puţin mai
departe, a căzut pe pământ cu faţa în jos şi, mărturisind toate cuvintele
diavolului, şi-a lepădat în chinuri pângăritul lui suflet. Sfântul Eftimie,
cunoscând prin darul Sfântului Duh ce s-a întâmplat ucenicilor lui din
lucrarea diavolului, s-a pogorât din munte cu sârguinţă şi a îmbrăcat pe
ucenicul lui în chipul cel mare al monahilor şi, după puţină vreme, s-a dus
către Domnul.
Tot diavolul, câinele cel fără de ruşine şi viclean, nu suferea
nicidecum să vadă isprăvile ce le făcea sfântul spre slava lui Dumnezeu.
Pentru aceasta a îndemnat pe un grădinar, să-l junghie pe sfânt. Deci,
acela, gătind cuţitul, s-a apropiat de sfânt şi l-a împuns în pântece. Dar, o,
433
minune înfricoşată! Sfântul a rămas nevătămat şi vârful cuţitului s-a
îndoit ca ceara, iar mâna care a lovit pe Sfântul Eftimie, s-a uscat şi a
rămas nemişcată. Atunci grădinarul, căzând cu lacrimi înaintea
cuviosului, a mărturisit bântuiala diavolului şi îl ruga fierbinte să
dobândească iertare şi tămăduire. Sfântul, milostivindu-se, a făcut
rugăciune către Domnul pentru dânsul şi i-a dăruit sănătate la suflet şi la
trup.
Dar ce cuvânt poate să povestească după vrednicie faptele cele bune
ale acestui sfânt? Adică pătimirea, care împreună o avea cu toţi:
milostivirea, alinarea, nemângâierea, liniştea, starea cea de toată noaptea,
rugăciunea neîncetată, smerenia, înjosirea la toate, în mâncări şi în haine,
petrecerea cea aspră a trupului său, care purta fiare grele pe dânsul şi, în
scurt, putem zice că era cu adevărat înger în trup pământesc şi luminător
în lume nerătăcit, ţinând cuvântul vieţii.
Dar, fiindcă în tot locul sunt sminteli şi chiar pământul este loc al
smintelilor, căci se întâmplă oarecare sminteli şi în Sfântul Munte; pentru
aceasta, toţi părinţii împreună rugau pe Sfântul Eftimie să meargă în
cetatea împărătească şi, cu hotărâri împărăteşti, să scoată din Athos
sminteala şi să dea locului aceluia pace desăvârşită. Cuviosul, plecându-se
cuvintelor lor, s-a dus în cetatea lui Constantin. Acolo l-a primit cu multă
evlavie, împăratul împreună cu tot sfatul boierilor, l-au găzduit cu mare
dragoste şi i-au împlinit îndată cererea lui.
Câtă vreme cuviosul a stat acolo, a încălecat într-o zi pe un catâr şi se
ducea cu un alt monah, într-o parte a cetăţii, care se numea Platia, pentru
o trebuinţă oarecare. În cale era un cerşetor care cerea milă şi pe care
văzându-l sfântul, s-a milostivit şi se pregătea să-i dea ceva. Dar, catârul
cum a văzut pe cerşetor, s-a speriat şi s-a sălbăticit şi, răpind cu sila pe
cuviosul, a fugit, lovind fără de rânduială cu picioarele, şi n-a stat până ce
n-a aruncat la pământ pe sfântul şi l-a zdrobit. Deci, nişte creştini trecând
pe acolo şi, văzând pe sfânt în acea stare, l-au ridicat şi l-au dus la locuinţa
unde petreceau ei. Apoi, după puţine zile şi-a dat sfântul său suflet în
mâinile lui Dumnezeu în 13 zile ale lunii mai. Iar la îngroparea sfintelor
lui moaşte s-au făcut multe tămăduiri şi minuni, spre arătarea sfinţeniei şi
îndrăznelii cuviosului către Dumnezeu şi spre slava Domnului.
Apoi s-au adus sfinţitele lui moaşte în Sfântul Munte şi s-au pus în
sfântul locaş al cinstitului şi slăvitului prooroc Înaintemergătorul şi
Botezătorului Ioan, care a fost zidit de însuşi Cuviosul Eftimie, şi s-a
numit al Ivirului, întru slava Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, a unei
dumnezeiri şi împărăţii, Căreia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

434
 Tot în această zi, pomenirea
Cuvioşilor părinţi şi fraţi Nectarie şi
Teofan, ctitorii Mănăstirii lui
Varlaam din Meteora
Aceştia cuvioşi părinţi, fraţi după
trup, s-au aşezat pe stânca pe care locuise
odinioară pustnicul Varlaam care ridicase
în preajma anului 1350 biserica cu hramul
Sfinţii Trei Ierarhi şi câteva chilii.
După aproape 2 veacuri, sfinţii
Nectarie şi Teofan reclădiră biserica pe
ruinele vechilor ziduri, iar mai apoi
ridicară alte două biserici a Tuturor
Sfinţilor, în anul 1542, şi a Sfântului Ioan
Botezătorul, în anul 1544. Hramul celei
din urmă biserici ridicate l-au pus în
amintirea şederii lor în Mănăstirea
Sfântul Ioan Botezătorul din insula
Ioannina unde au petrecut vreme de 10
ani ca ucenici ai sfântului cuvios Sava din
Ioannina, până la fericita adormire a acestuia.
Asemenea vulturilor sălăşluiţi pe crestele stâncilor, vreme de mai
bine de 30 de ani sfinţii părinţii Nectarie şi Teofan păstrară nestinsă
candela rugăciunilor şi a slujbelor.
După 10 luni de petrecere pe patul bolii, sfântul Teofan se mută la
odihna cea de Sus. Iar 6 ani mai târziu, în ziua de 7 aprilie 1550, se mută
la Domnul şi fratele său, sfântul Nectarie.
Până astăzi, cinstitele lor moaşte, mâna dreaptă a sfântului Nectarie
şi mâna stângă a sfântului Teofan, sunt izvor de întărire, mângâiere şi
izbăvire părinţilor mănăstirii şi tuturor pelerinilor ce le săvârşesc
pomenirea cu credinţă.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne

mântuieşte pe noi. Amin.

435
 Ziua a optsprezecea

În această lună, în ziua a

optsprezecea, pomenirea
Sfântului Mucenic Teodot al
Ancirei şi a Sfintelor şapte
fecioare Muceniţe: Tecusa,
Alexandra, Claudia, Fainia,
Eufrasia, Matronia şi Iulia
Îndulcindu-mă din multele faceri de
bine ale Sfântului Mucenic Teodot,
mă cred dator a lăuda pătimirea lui.
Nu numai cu cuvintele, dar şi cu
faptele sunt dator a mulţumi pentru
dragostea lui. Nu sunt vrednic să-l
cinstesc după vrednicie nici cu
cuvintele, nici cu faptele; dar mă voi
sârgui, pe cât voi putea - socotesc că
este de trebuinţă lucrul acesta -, ca
să dau în scris viaţa şi pătimirea lui,
spre înştiinţarea şi folosul
iubitorului de Dumnezeu; adică cum
a vieţuit în tinereţe şi cum a ajuns la
cununa mucenicească.
Unii spun despre dânsul că de
la început a avut petrecerea de obşte
cu toţi, nedeosebită de desfătarea
lucrurilor celor dulci ale acestei lumi, că a fost căsătorit după lege şi că a
avut cârciumă pentru dobândirea câştigului celui necinstit; însă şi-a
înfrumuseţat cu nevoinţa cea mai de pe urmă a muceniciei lui, viaţa cea
mai dintâi a sa. Deci, grăiască cineva ceea ce voieşte; iar eu, cel care am
petrecut de la început împreună cu mucenicul, voi spune acelea pe care le-
am văzut cu ochii, învrednicindu-mă de sfintele şi folositoarele lui vorbe.
Mucenicul Teodot, mai înainte de a intra în muceniceasca nevoinţă,
a făcut multe lucruri bune. La început s-a luptat împotriva poftelor
trupeşti, deşi era căsătorit după lege, a ridicat război duhovnicesc,
supunându-şi trupul duhului şi împlinind cuvântul Apostolului: Cei ce au
femei, să fie ca cei ce nu au. El atât de mult a sporit în fapte bune, încât şi
altora putea să le fie învăţător al curăţiei şi al întregii înţelepciuni. Pentru
că nu se robea cu dulcea pătimire sau cu vreo poftă necurată, ci înfrânarea
şi postul le avea ca pe un început al tuturor bunătăţilor şi cu acestea se
înarma în război ca şi cu o pavăză. El socotea omorârea trupului că este
436
desfătare potrivită omului creştin; iar dorirea bogăţiilor o biruia cu
împărţirea tuturor averilor sale la săraci. Şi de mirare era în el aceasta că,
prefăcându-şi viaţa lui în viaţă de cârciumar, făcea multă neguţătorie
duhovnicească, câştigând lui Dumnezeu multe suflete omeneşti. De vreme
ce, sub chipul negustorului de cârciumă, lucra apostoleşte în taină ca un
episcop; iar prin învăţăturile şi sfătuirile sale de Dumnezeu insuflate,
aducea pe elini şi pe iudei la Biserica lui Hristos, pe cei păcătoşi îi
povăţuia la pocăinţă. El avea şi darul tămăduirii, căci, prin punerea
mâinilor şi prin rugăciune, tămăduia toate bolile trupeşti cele
netămăduite între oameni; iar prin cuvântul cel mântuitor de suflete,
vindeca rănile cele sufleteşti.
Pătimirea lui a fost astfel: un ighemon, cu numele Teotecn, a luat în
stăpânire patria noastră, Ancira Galatiei. Acel stăpânitor era om
tulburător şi cumplit, care se mângâia cu uciderea şi cu vărsarea de sânge;
iar faptele lui cele cu totul spurcate şi pline de necurăţie, nu poate să le
grăiască nimeni. Acela, cerând împăratului Diocleţian, prigonitorul
Bisericii lui Hristos, stăpânirea ighemoniei, a făgăduit ca pe toţi creştinii
care se află în Ancira, să-i întoarcă degrabă la păgânătatea elinească.
Deci, ajungând la hotarele Ancirei, numai la auzul venirii sale, atât
de mult i-a îngrozit pe toţi credincioşii, încât îndată s-au pustiit bisericile,
iar locurile retrase şi munţii erau pline de creştini. După aceea, ighemonul
acela a trimis vestitori unii după alţii, care să spună poporului cumplita
îngrozire şi poruncă a muncitorului, prin care se poruncea ca bisericile
creştineşti cu altarele lor să le risipească cu totul şi să le amestece cu
pământul; iar pe toţi cei ce mărturisesc numele lui Hristos, să-i prindă,
să-i lege cu lanţuri, să-i arunce în temniţă şi să-i păzească spre muncire,
iar averile lor să le jefuiască. Atunci Biserica lui Hristos a fost întocmai ca
o corabie în mijlocul valurilor celor cumplite, primejduindu-se şi
temându-se de afundare. Căci, păgânii, năvălind asupra caselor
creştineşti, jefuiau toate, trăgeau afară pe bărbaţi şi pe femei, pe tineri şi
pe fecioare îi dădeau cu neruşinare spre necurăţiile acelor oameni
spurcaţi; iar pe alţii îi legau cu lanţuri şi îi aruncau în temniţe.
Nu este cu putinţă a spune primejdiile acelea, care au fost asupra
Bisericii în vremea aceea. Preoţii de la bisericile Domnului fugeau, lăsând
uşile deschise şi nu se afla loc unde să se ascundă cei ce fugeau de
primejdie. Şi, jefuindu-li-se averile, foametea se simţea mult mai grea,
decât în toate muncile de până aici.
Deci, cei ce umblau prin pustietăţi şi cei ce se ascundeau prin munţi
şi prin peşteri, nesuferind foametea, se dădeau în mâinile păgânilor,
nădăjduind la vreo milă din partea lor. Dar mai grea le era suferinţa
acelor fugari, care, mai ales, au fost crescuţi în multă îmbelşugare, iar

437
acum rodeau rădăcini din pustie şi de nevoie se hrăneau cu buruieni
sălbatice.
Fericitul Teodot ajuta pe aceşti credincioşi într-acea vreme, după
dumnezeieştile porunci, suferind multe osteneli şi dându-se în primejdii.
Deoarece cârciumăria nu era precum socotesc unii despre ea, ca să
strângă aur; ci s-a prefăcut într-adins ca o cârciumă, ca să dea fără de frică
adăpost şi odihnă în cârciuma sa fraţilor celor izgoniţi. El avea multă
purtare de grijă pentru credincioşii ţinuţi în legăturile temniţelor; iar pe
cei ce scăpau din legături, îi ascundea la sine, hrănind şi ocrotind pe cei ce
rătăceau prin munţi şi prin pustietăţi. El lua în taină trupurile sfinţilor
mucenici ucişi în multe feluri, care erau aruncate spre mâncarea câinilor,
fiarelor şi a păsărilor; pentru că era dată poruncă de moarte de la
muncitorul, asupra celor ce ar fi voit să îngroape trupurile mucenicilor.
Deci, fericitul Teodot, luând în taină trupurile acestora, le îngropa cu
cinste. Astfel era casa dreptului acestuia, cârciumă, dar şi scăpare a
credincioşilor, pentru că sfântul acesta nu era ştiut de păgâni că este
creştin, părând a fi cârciumar. Dar în ascuns era tuturor de toate:
acoperitor celor izgoniţi, hrănitor flămânzilor, doctor bolnavilor, întăritor
celor ce se îndoiau, învăţător al dreptei credinţe, povăţuitor al vieţii celei
plăcute lui Dumnezeu şi deşteptător spre nevoinţa mucenicească.
În acea vreme, Teotecn, slujitorul diavolului, a poruncit, ca toate
bucatele şi băuturile care se vindeau în târg, adică pâinea şi vinul, să le
spurce cu urâciunile jertfelor idoleşti; şi aceasta o făceau pentru creştini
că, deşi nu voiau ei să se împărtăşească din necurăţiile închinătorilor de
idoli, totuşi, cumpărând şi mâncând cele din jertfele idoleşti, se vor
spurca. Deci, nu era cu putinţă să se aducă jertfă curată lui Dumnezeu,
fiind spurcate şi pâinea şi vinul în toată cetatea. Acest lucru văzându-l
fericitul Teodot, a cumpărat mai dinainte multă pâine, grâu şi vin şi le
împărţea în taină la cei credincioşi, ospătând la sine mulţi creştini. Atunci
cârciuma lui s-a făcut ca, corabia lui Noe, care mântuia lumea din potop.
Precum atunci, toată lumea, înecându-se în ape, nu era cu putinţă cuiva a
se mântui afară din corabia lui Noe; tot astfel, şi acum, în cetatea noastră -
zice scriitorul -, nici un creştin nu putea să se păzească de spurcăciunile
idoleşti, afară de casa lui Teodot.
Astfel, cârciuma lui s-a prefăcut în casă primitoare de oaspeţi, în
biserică de rugăciune şi în altar preoţilor lui Dumnezeu, spre aducerea şi
săvârşirea celor fără de sânge dumnezeieşti Taine, că toţi alergau la el, ca
cei din potop spre corabie. Aşa era cârciuma dreptului acesta, aşa i-a fost
neguţătoria şi dobânda lui. Însă, acum, destul despre aceasta, să vorbim şi
despre alte fapte bune ale lui.
În acea vreme s-a întâmplat unui prieten al lui Teodot, cu numele
Victor, să fie prins de păgâni, pentru o pricină ca aceasta: Unii din popii
438
cei păgâneşti ai Artemidei l-au pârât ighemonului, spunându-i că Victor
ar fi hulit pe zeiţa lor şi că Apolon a siluit pe cea de un pântece, sora sa,
Artemida, şi a spurcat-o în ostrovul Delii, înaintea jertfelnicului; deci, se
cade păgânilor să se ruşineze de nişte zei desfrânaţi ca aceia ai lor, care au
făcut atâta fărădelege, de care oamenii cei înţelepţi nici nu pot auzi.
Auzind ighemonul acestea, a prins pe Victor cel clevetit şi l-a aruncat
în temniţă. La acest legat mergeau păgânii, amăgindu-l şi zicându-i:
"Supune-te ighemonului şi te vei învrednici de mare cinste, vei fi prieten
al împăratului, vei câştiga bogăţie multă de la dânsul şi vei petrece în
palatul împărătesc. Iar de nu vei asculta pe ighemon, să ştii că te aşteaptă
munci cumplite, casa ta va fi dărâmată, averile tale vor fi jefuite şi tot
neamul tău se va pierde; iar trupul tău, după acele munci cumplite şi după
moartea cea amară, se va arunca câinilor spre mâncare". Acestea, şi mai
multe, ziceau lui Victor păgânii.
Dar, mărturisitorul dreptei credinţe, Teodot, mergând noaptea la
dânsul în temniţă, îl îmbărbăta, zicându-i: "O, Victore, să nu asculţi
nicidecum de acele cuvinte amăgitoare, care ţi le zic ţie păgânii, nici să te
uiţi la sfatul lor cel viclean şi nici să te duci în urma lor, lăsându-ne pe noi;
pentru că de vei face acestea, atunci vei cinsti mai mult spurcăciunea
decât întreaga înţelepciune şi vei iubi nedreptatea în loc de dreptate. O,
prietene, nu face aceasta! Căci să ştii că, pe cât aceia te momesc cu
făgăduinţele lor viclene, pe atât te trag într-acea arătată pierzare. Oare nu
cu făgăduinţe ca acestea au amăgit evreii pe Iuda vânzătorul? L-au folosit
pe el cu ceva, cei treizeci de arginţi pe care i-a luat? Nimic altceva n-a
câştigat, decât ştreangul de sugrumare. Deci, nu te nădăjdui că vei câştiga
ceva bun de la cei răi, pentru că făgăduinţele lor gătesc moarte veşnică!"
Cu astfel de cuvinte îmbărbăta dreptul Teodot pe Victor. Iar el,
aducându-şi aminte de sfătuirea sfântului, s-a arătat viteaz în pătimiri şi a
răbdat cu vitejie muncile şi pentru acestea era lăudat de cei ce priveau la
pătimirea lui, ca un mucenic al lui Hristos. Dar, când s-a apropiat de
sfârşitul nevoinţei sale şi când era gata să-şi ia cununa de la Hristos, a
rugat pe muncitor să-l lase puţin, până va socoti ceva pentru sine. Atunci,
îndată slujitorii au încetat de a-l munci şi l-au dus în temniţă, dându-i
vreme să se gândească. El a murit în temniţă din pricina atâtor munci ce
suferise, nelăsând nici o înştiinţare sau vreo adeverire despre sfârşitul
său; pentru aceasta până astăzi pomenirea lui este la îndoială.
Odată, fericitul Teodot s-a dus la un sat ce se numea Malor, care era
departe de cetate ca la patruzeci de stadii. El auzise că acolo Sfântul
Mucenic Valent, cel ce a pătimit mai întâi în Medichina, săvârşindu-se
prin multe bătăi şi prin foc, s-a aruncat în râul ce se numea Galios. Deci,
s-a dus la satul acela, însă nu a intrat în el, ci a stat mai jos, lângă râu, la
un loc depărtat de sat ca la două stadii. Şi a stat acolo până ce a aflat în
439
râu moaştele mucenicului şi le-a îngropat. Întorcându-se de acolo, a
întâmpinat pe nişte fraţi de aceeaşi credinţă pe care, văzându-i, i s-a dat
multă mulţumire, ca unul de obşte făcător de bine al tuturor. Ei i-au
mulţumit mai ales pentru o mare facere de bine, pe care le-a arătat-o lor,
pe când aceia au risipit altarul Artemidei şi s-au prins de rudeniile lor şi
era să se dea ighemonului spre muncire. Dar, Teodot, cu mare purtare de
grijă şi cu mult preţ, i-a răscumpărat din legături şi de la munci.
Deci, pentru aceasta închinându-se lui, îi mulţumeau. Sfântul,
bucurându-se de vederea lor, i-a rugat să prânzească cu dânsul şi, găsind
un loc frumos, au şezut pe iarbă verde. Locul acela era împodobit cu pomi
mulţi de livezi şi dumbravă cu multe flori mirositoare şi cântări de păsări.
Mai înainte de a prânzi ei, sfântul a trimis pe doi în sat, să cheme pe preot
ca, venind, să le binecuvinteze masa şi să prânzească împreună cu dânşii
şi astfel să-i îngrădească în cale cu obişnuitele rugăciuni; pentru că sfântul
avea obicei a nu prânzi, nefiind de faţă preotul ca să-l binecuvinteze.
Mergând cei trimişi în sat, au văzut pe preot ieşind din biserică, după
cântarea ceasului al şaselea, dar nu l-au cunoscut că este preot. Preotul,
văzându-i pe ei înconjuraţi de câini, a alergat şi, gonind câinii, le-a urat de
bine şi i-a întrebat: "Creştini sunteţi? Dacă sunteţi creştini, veniţi în casa
mea, să ne veselim cu dragoste întru Hristos".
Iar ei i-au zis lui: "Creştini suntem şi creştini căutăm!" Preotul,
zâmbind, a zis către sineşi: "O, Frontoane - că aşa se numea preotul -, cât
de adevărate sunt vedeniile visului! Pentru că am văzut în noaptea aceasta
doi bărbaţi asemenea cu voi, grăind către mine şi spunându-mi: "Am adus
comoara acestei ţări! Dar, de vreme ce vă văd pe voi de asemenea cu cei
văzuţi în vis, spuneţi-mi comoara aceea". Răspuns-au bărbaţii cei trimişi:
"Cu adevărat, noi avem pe bărbatul cel mai scump decât toată comoara,
pe fericitul Teodot, pe care, de voieşti a-l vedea, arată-ne nouă mai întâi
pe preotul satului acesta". Iar el a zis: "Eu sunt, cel pe care-l căutaţi! Deci,
să mergem şi să aducem pe omul lui Dumnezeu în casa mea!" Mergând
preotul cu trimişii, a văzut pe Sfântul Teodot şi l-a sărutat pe el şi pe fraţi,
rugându-l să vină în sat la casa lui. Sfântul Teodot se lepăda a merge,
zicând: "Mă sârguiesc să mă întorc în cetate, pentru că am mare nevoinţă
şi alergare pentru mântuirea creştinilor! Deci, se cuvine să slujim fraţilor
care sunt în primejdii şi în nevoi".
Făcând preotul rugăciune, a binecuvântat masa şi a început a prânzi.
După prânz, Sfântul Teodot, zâmbind, a zis către preot: "Cât de frumos
este locul acesta pentru îngroparea sfintelor moaşte". Iar preotul a grăit
către dânsul: "Tu sârguieşte-te, ca să avem la acest loc moaşte sfinte".
Grăit-a Teodot: "O, părinte, îngrijeşte-te numai ca, prin ajutorul lui
Dumnezeu, să zideşti aici, fără zăbavă, casă de rugăciuni pentru primirea
moaştelor sfinţilor şi degrabă se vor aduce la tine moaşte muceniceşti".
440
Zicând acestea, a scos inelul din deget şi l-a dat preotului, zicându-i:
"Domnul să fie martor între mine şi tine, că degrabă se vor aduce aici
moaştele mucenicilor!" Aceasta însă o zicea sfântul, proorocind mai
înainte despre punerea moaştelor sale acolo; pentru că el se sârguia să
intre în nevoinţa mucenicească şi să-şi săvârşească alergarea sa. După
aceasta sfântul a mers în cetate, la casa sa, şi a aflat cele ale sale stricate ca
de cutremur, fiind răsturnate de prigonitori.
În cetate erau şapte fecioare care, din tinereţe, se întăriseră în
întreaga înţelepciune şi în frica lui Dumnezeu. Ele se logodiseră în
curăţenia feciorească cu Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mirele cel
nestricăcios şi fără de moarte, dar acum îmbătrâniseră. Dintre ele, cea
mai bătrână era fericita Tecusa, mătuşa lui Teodot. Pe acelea prinzându-le
muncitorul, după ce le-a pus la foarte multe munci, n-a putut să le
silească la păgânătate. Atunci le-a dat pe ele la nişte tineri desfrânaţi spre
batjocură, prihănind astfel buna credinţă creştină. Deci, fiind duse
fecioarele spre spurcare, au suspinat din adâncul inimii şi, ridicându-şi
ochii spre cer, se rugau lui Dumnezeu, zicând: "Doamne, Iisuse Hristoase,
cât timp am fost într-a noastră putere ca să ne păzim fecioria curată, ştii
cu câtă pază şi osârdie am ferit-o pe ea neprihănită până astăzi; acum,
aceşti tineri fără de ruşine, au luat stăpânire asupra trupurilor noastre;
deci, Tu Însuţi să ne păzeşti curate precum voieşti".
Astfel rugându-se sfintele fecioare cu tânguire Domnului, un tânăr
mai fără de ruşine, a apucat pe Sfânta Tecusa, cea mai bătrână dintre ele,
vrând să o batjocorească. Iar ea, apucându-se de picioarele lui, cu lacrimi
zicea către dânsul: "Fiule, ce fel de îndulcire va fi vouă de la noi? Ce fel de
mângâiere veţi avea, batjocorind trupurile noastre cele obosite de
bătrâneţe, de postiri, de dureri şi de munci, precum singuri aţi văzut. Eu
am acum mai mult de şaptezeci de ani, iar celelalte surori ale mele sunt
ceva mai mici decât mine. De aceea, este cu totul necuviincios vouă, fiind
aşa de tineri, să poftiţi la nişte trupuri moarte, pe care îndată le veţi vedea
mâncate de fiare, de vreme ce ighemonul a hotărât să nu ne
învrednicească pe noi nici de îngropare".
Astfel, Sfânta Tecusa, grăind cu plângere către tineri, şi-a aruncat
acoperământul de pe capul său şi-i arăta lui cărunteţile sale, zicând:
"Ruşinează-te, fiule, de acestea că şi tu, mi se pare, ai pe maica ta, care
acum mai este încă între cei vii, tot aşa de bătrână; iar de a murit, apoi
adu-ţi aminte de ea şi lasă-ne pe noi, că vei avea plată de la Stăpânul
nostru Hristos, pentru că nu este deşartă nădejdea de la El".
Tânărul acesta împreună cu ceilalţi s-au umilit de nişte cuvinte ca
acestea ale sfintei şi, încetând din pofta lor, au început a plânge. Apoi
lăsându-le pe ele, s-au dus, nefăcând rău sfintelor fecioare. Auzind tiranul
că fecioarele au rămas nebatjocorite, n-a poruncit să le mai supere pentru
441
curăţia lor, ci a poruncit să le facă preotese zeiţei Artemida, poruncindu-
le, ca în tot anul - după obiceiul elinesc -, să spele idolii în iezerul din
apropiere. Deci, sosind ziua acelui praznic necurat al spălării idolilor, care
în toţi anii se săvârşea cu mare dănţuire, ei au pus pe fiecare idol într-o
căruţă deosebită şi îl trăgeau, mergând după ei tot poporul cu dănţuire
spre iezer; iar din porunca ighemonului, trăgea pe sfintele fecioare
înaintea idolilor. Fiecare din fecioare era goală şi pusă în căruţe deosebite,
stând astfel spre râs şi spre batjocură.
Ieşind toată cetatea la praznicul acela şi la acea privelişte, se auzea
glas de trâmbiţe, ţambale şi cântecele femeilor, care dănţuiau cu capetele
descoperite şi cu părul despletit; iar din pricina zgomotului poporului care
juca, se cutremura pământul. În fruntea poporului mergea fiul cel de
viperă, ighemonul Teotecn, şi toţi, îndreptându-şi ochii spre fecioarele
cele dezvelite, unii se prăpădeau cu râsul, alţii se mirau de vitejia şi
răbdarea lor; iar altora, văzând trupurile lor rănite de bătăi, le era milă de
dânsele şi plângeau.
Astfel săvârşindu-se prăznuirea cea necurată, Sfântul Teodot era
într-o mare grijă pentru sfintele fecioare, temându-se ca nu cumva vreuna
din ele, slăbind întru nevoinţe, să cadă de la Hristos, nădejdea sa. Deci se
ruga pentru dânsele lui Dumnezeu cu dinadinsul, ca să le întărească întru
pătimire; pentru aceasta, el s-a închis la rugăciune în casa unui bărbat
sărac, cu numele Teoharid, care era aşezată aproape de biserica sfinţilor
patriarhi Avraam, Isaac şi Iacov, şi acolo se ruga împreună cu Pahronie,
ruda sa, cu Teodot cel tânăr, fiul unui prieten al său şi cu alţi creştini.
Deci, căzând Sfântul Teodot cu faţa în jos, zăcea la pământ, rugându-se de
la ceasul întâi al zilei până la al şaselea, când le-a spus femeia lui
Teoharid, că corpurile sfintelor fecioare au fost înecate în iezer. Auzind o
înştiinţare ca aceasta, Sfântul Teodot s-a ridicat puţin de la pământ şi,
stând în genunchi, şi-a înălţat mâinile sale spre cer şi, udându-se cu multe
lacrimi, ca nişte picături de ploaie, a zis: "Mulţumesc Ţie, Stăpâne, că ai
auzit glasul plângerii mele şi nu ai lepădat în deşert lacrimile mele!"
Apoi a întrebat pe acea femeie, în ce chip a înecat în apă pe acele
fecioare şi în ce loc, lângă mal sau la mijloc. Iar ea spunea, zicând: "Eu
stăteam acolo aproape cu alte femei şi am văzut cum ighemonul îndemna
cu multe momeli pe sfintele fecioare ca să slujească idolilor la spălarea
lor, făgăduindu-le multe daruri. Însă n-a sporit nimic, ci mai ales a rămas
ruşinat de Sfânta Tecusa, care l-a defăimat cu cuvinte ocărâtoare. Iar
popii Artemidei şi ai Atenei le dădeau lor haine albe şi cununi de flori, ca
să slujească cu dânşii idolilor, dar fecioarele au scuipat hainele; iar
cununile acelea aruncându-le la pământ, le-au călcat cu picioarele. Deci,
ighemonul a poruncit, ca să lege de grumajii fecioarelor nişte pietre grele

442
şi, punându-le în luntre, să le ducă pe ele în adânc şi acolo să le înece.
Astfel au fost înecate ele în acea apă ca la două stadii departe de mal".
Acestea auzindu-le sfântul, a petrecut până seara, sfătuindu-se cu
Polihronie şi cu Teoharid, cum ar putea să scoată trupurile sfintelor
fecioare din iezer şi să le dea obişnuitei îngropări. După aceea, pe la
apusul soarelui, a venit la dânşii un tânăr creştin, cu numele Grigorie,
care le-a spus că ighemonul a pus lângă iezer străji de ostaşi să păzească,
ca să nu ia creştinii din iezer trupurile fecioarelor. Deci, sfântul s-a mâhnit
foarte mult că nu îi era cu înlesnire să scoată trupurile sfinte; pe de o
parte, din cauza străjilor ce erau puse, iar pe de alta, din cauza greutăţii
pietrelor care erau legate de grumajii sfintelor din care una singură era
atât de grea, încât abia putea o căruţă să o ducă.
Spre seară, Sfântul Teodot a ieşit singur la biserica sfinţilor patriarhi,
care era aproape şi pe care păgânii o îngrădiseră, ca să nu intre în ea
cineva dintre creştini; deci, aruncându-se la pământ înaintea ei, s-a rugat
mult. Apoi, sculându-se, s-a dus la biserica sfinţilor părinţi; şi, aflând-o şi
pe aceea îngrădită de păgâni, s-a aruncat înaintea ei la rugăciune.
Auzind în spatele lui oarecare strigare şi gâlceavă şi, părându-i-se că
vine cineva după dânsul, s-a sculat şi s-a întors la casa lui Teoharid, unde,
adormind puţin, i s-a arătat în vedenie mătuşa lui, Sfânta Tecusa,
zicându-i: "Dormi, fiule Teodote, şi nu ai pentru noi nici o grijă, nici nu-ţi
aduci aminte de învăţătura cu care te-am învăţat când erai copil şi te-am
povăţuit spre fapta bună mai presus de nădejdea părinţilor tăi. Când eram
vie, niciodată nu m-ai defăimat, ci m-ai cinstit ca pe o maică; iar acum,
după trecerea mea din această lume, m-ai uitat pe mine, deşi erai dator
să-mi slujeşti până în sfârşit. Mă rog, nu lăsa trupurile noastre să stea în
apă spre mâncarea peştilor, ci sârguieşte-te îndată de le scoate pe ele,
deoarece şi tu, după două zile, vei intra întru nevoinţa pătimirii. Deci,
scoală-te şi mergi la iezer; însă, fereşte-te de vânzător". Acestea zicându-
le, s-a dus de la dânsul.
Sfântul Teodot, sculându-se îndată din somn, a spus acea vedenie
fraţilor, şi toţi cu lacrimi s-au rugat Domnului să le ajute a afla trupurile
sfintelor muceniţe. Deci, fericitul Teodot, socotind într-însul vedenia, nu
pricepea ce înseamnă cuvântul acela de pe urmă, care i l-a spus lui,
zicându-i: "Fereşte-te de vânzător!" Dar lucrul acela s-a făcut cunoscut
prin cuvântul ce ne stă înainte: După ce s-a făcut ziuă, tânărul Grigorie
împreună cu Teoharie, a trimis ca să se încredinţeze mai bine, despre
ostaşii cei ce păzeau, nădăjduind că acum se vor fi dus la praznicul
Artemidei, pe care păgânii îl săvârşeau într-acea zi.
Ducându-se trimişii, au văzut că încă nu se duseseră ostaşii şi,
întorcându-se, au spus fraţilor; deci, au petrecut toată ziua aceea în post şi
rugăciune. Iar după ce a înserat, au plecat spre iezer, fără să mănânce,
443
luând nişte seceri ascuţite, ca, intrând în apă, să taie funiile ce ţineau
pietrele legate de grumajii sfintelor. În noaptea aceea era întuneric mare.
Nici luna şi nici stelele nu luminau. După apusul soarelui s-a apropiat de
acel loc înfricoşat, dar nimeni nu mai îndrăznea să treacă pe acolo,
deoarece se vedeau multe trupuri, oase şi capete tăiate; unele erau înfipte
în pari ascuţiţi, iar altele se tăvăleau pe pământ. Deci, fiind cuprinşi de
frică, au auzit glas, zicând: "Teodot, mergi cu curaj!"
Ei iarăşi s-au îngrozit de glasul acela şi s-au însemnat fiecare cu
semnul Sfintei Cruci. Atunci îndată s-a arătat în văzduh, în partea dinspre
răsărit, o cruce prealuminoasă, aruncând raze de foc, pe care, văzând-o,
şi-au schimbat frica în bucurie. Deci, căzând în genunchi, s-au închinat
Sfintei Cruci şi s-au rugat Domnului. Apoi, sculându-se, au plecat în
drumul lor spre iezer; dar, iarăşi ascunzându-se vedenia crucii, s-a făcut
întuneric mare, neputând să se vadă unul pe altul. Atunci, căzând o ploaie
mare, pretutindeni se făcuse apă şi noroi, aşa că abia puteau călca cu
picioarele; iar drumul fiind foarte alunecos, mai mare le era osteneala
decât frica.
După aceea au stat iarăşi la rugăciune, cerând ajutor de la Dumnezeu
la o nevoie ca aceea; şi, iată că deodată, li s-a arătat lumina cea de foc,
arătându-le pacea. Apoi Sfântului Teodot i s-au arătat doi bărbaţi în haine
luminoase, având perii capetelor şi bărbile lor cărunte, grăind către
dânsul: "Îndrăzneşte, Teodot, Domnul nostru Iisus a scris numele tău în
rândul mucenicilor, auzind rugăciunea ta cea cu lacrimi vărsată pentru
aflarea trupurilor sfintelor lui mirese. Noi suntem trimişi de dânsul în
ajutorul tău şi facem parte din ceata acelor sfinţi părinţi, la care te-ai
rugat în noaptea trecută înaintea bisericii lor; deci, după ce vei merge la
iezer, vei vedea întrarmat pe Sfântul Mucenic Sosandru, îngrozind şi
izgonind pe ostaşii ce păzesc, şi nu se cade ţie să aduci cu tine pe
vânzătorul!"
Acestea zicându-le, s-au făcut nevăzuţi. Sfântul Teodot n-a socotit
cine este vânzătorul care merge cu dânsul. Deci, urmând lumina cea de
foc, care li s-a arătat lor, au venit la iezer. Atunci, deodată s-au făcut
fulgere şi tunete înfricoşate şi a căzut ploaie mare şi furtună cu vânt
cumplit; iar ostaşii de frică au fugit, nu numai din cauza furtunii celei
mari şi a tunetelor celor înfricoşate, însoţite cu fulgere şi cu vărsare mare
de ploaie, dar, mai ales, pentru vedenia aceea de spaimă; pentru că au
văzut pe un bărbat mare înarmat, având zale, pavăză, coif pe cap şi în
mâini o suliţă mare şi toate acestea străluceau ca focul. Acesta era Sfântul
Mucenic Sosandru. Ostaşii au fugit abia vii de o vedenie ca aceasta, fiind
cuprinşi de mare frică. Deci, apa iezerului, din cauza vânturilor şi a
furtunii, a ieşit la celălalt mal, încât s-a văzut fundul râului şi, din această
pricină, se puteau vedea trupurile sfintelor muceniţe.
444
 Deci, mergând acolo, au tăiat cu secerile funiile de la grumajii lor şi,
luând trupurile lor, le-au pus în căruţe şi le-au adus la biserica sfinţilor
patriarhi, unde le-au îngropat lângă biserică. Numele acelor sfinte
fecioare sunt acestea: Tecusa, Alexandra, Claudia, Fainia, Eufrasia,
Matronia şi Iulia. Aceste sfinte fecioare au pătimit în optsprezece zile ale
lunii lui mai.
Făcându-se ziuă, a sosit ştire în cetate că s-au furat trupurile
fecioarelor din iezer. Atunci ighemonul, popii şi ceilalţi închinători de
idoli, s-au umplut de mânie şi oriunde vedeau vreun creştin, îl prindeau şi
îl aduceau la cercetare. Astfel, mulţi credincioşi fiind prinşi, au fost rupţi
cu dinţii ca de nişte fiare.
Sfântul Teodot, înştiinţându-se de aceasta, voia să se dea singur în
mâinile păgânilor, dar a fost oprit de fraţi. Iar monahul Polihronie,
schimbându-şi hainele şi făcându-se ca un lucrător de pământ, a mers la
târg, vrând cu dinadinsul să afle cele ce s-au întâmplat, dar, îndată a fost
prins de nişte elini şi dus la ighemon, unde, bătându-l şi făcându-i multe
răni, l-a întrebat despre cei ce au luat trupurile sfintelor. Apoi, dacă a
văzut sabia scoasă asupra capului lui, s-a îngrozit de moarte şi, temându-
se, a spus adevărul, că Teodot cârciumarul a scos trupurile din iezer şi le-a
îngropat pe ele lângă biserica patriarhilor. Deci, păgânii, îndată
dezgropând din pământ moaştele sfintelor muceniţe, le-au ars în foc; iar
pe Teodot îl căuta spre muncire. Despre toate acestea i s-a spus sfântului
chiar în seara acelei zile. Atunci sfântul a cunoscut că Polihronie - ruda şi
prietenul său - este vânzătorul de care îi porunceau sfinţii să se ferească.
Deci, şi-a pus în gând să se dea pe el la munci pentru Dumnezeu, zicând
fraţilor: "Rugaţi-vă pentru mine lui Hristos Dumnezeul nostru, ca să mă
învrednicească cununii muceniceşti".
Atunci toţi s-au rugat cu dânsul în toată noaptea aceea, iar sfântul
zicea în rugăciunea sa: "Doamne Iisuse Hristoase, nădejdea celor
deznădăjduiţi, dă-mi putere să săvârşesc cu bine nevoinţa alergării
muceniceşti şi primeşte sângele meu cel vărsat ca o jertfă ce se aduce Ţie
pentru cei chinuiţi pentru Tine; uşurează greutatea lor şi alină viforul cel
cumplit al gonirii, ca în pace şi linişte adâncă să petreacă cei ce cred întru
Tine, Stăpâne". Făcându-se ziuă, sfântul se sârguia să iasă, ca să se ducă la
muncire, dar s-a făcut plângere mare între fraţi şi, cuprinzându-l pe el,
ziceau: "Mântuieşte-te, o, Teodote, lumina cea luminoasă şi dulce a
Bisericii noastre pentru că, după trecerea acestor primejdii, vei moşteni
cereasca lumină, iar pe tine te vor primi cetele sfinţilor îngeri şi ale
arhanghelilor şi te va străluci slava Sfântului Duh şi a Domnului nostru
Iisus Hristos, Cel ce şade de-a dreapta Tatălui. De nişte bunătăţi ca
acestea îţi va fi pricinuitoare alergarea acestei nevoinţe de acum. Iar nouă,

445
celor ce rămânem în învăluire, ducerea ta de la noi, nu ne va aduce
altceva, decât numai plângere, tânguire şi suspinare".
Astfel, plângând toţi, Sfântul Teodot pe fiecare îl îmbrăţişa şi-l săruta
cu sărutarea cea mai de pe urmă. Şi le-a poruncit ca, atunci când va veni
preotul Fronton din satul Malos să-i aducă inelul, să-i dea aceluia
moaştele lui, de vor putea să le ia în taină. Zicând acestea, s-a însemnat cu
semnul Sfintei Cruci peste tot trupul şi a ieşit fără temere. Mergând el, doi
din cei mai mari cetăţeni cunoscuţi ai lui l-au întâmpinat şi, voind să arate
sfântului acea dragoste de prietenie, îi ziceau să se ascundă repede, că
popii Atenei şi ai Artemidei şi poporul îl pârăsc la ighemon, că pe toţi
creştinii îi sfătuieşte să nu se închine pietrei celei nesimţitoare şi
lemnului, şi multe alte spuse asupra lui. Iar Polihronie zicându-i că el a
furat trupurile fecioarelor, i-a spus: "Deci, păzeşte-te, Teodote, până ce ai
vreme, pentru că lucrul acesta este fără de minte, ca singur să te dai la
munci". Atunci sfântul a zis către dânşii: "Dacă îmi sunteţi prieteni şi voiţi
să-mi arătaţi dragostea voastră, să nu mă împiedicaţi de la calea pe care
am apucat, ci, mai bine, duceţi-vă la judecător şi spuneţi celor mari, că
Teodot pe care îl părăsesc popii şi poporul, se află înaintea uşii". Sfântul,
zicând aceasta către dânşii, a mers îndată şi a intrat în mijlocul divanului
şi căuta cu faţa veselă spre uneltele de muncă. Acolo era un cuptor înfocat,
căldări fierbând roate şi alte multe.
Sfântul, privind spre toate acestea, nu se înspăimânta, nici nu se
tulbura cu gândul, ci stătea vesel, arătându-şi vitejia inimii. Ighemonul,
căutând spre dânsul, i-a zis: "Nimic din muncile ce-ţi sunt puse înainte nu
vei pătimi, dacă te vei pleca să aduci jertfe zeilor; pentru că vei fi liber de
toate pârile pe care toată cetatea şi popii le pun asupra ta, te vei face
prieten nouă şi vei fi iubit de împărat şi cu cinste te vei cinsti de la dânsul,
dacă te vei lepăda de Iisus, pe Care Pilat, cel ce a fost mai înainte de noi,
L-a răstignit în Iudeea. Deci, socoteşte în tine cu înţelegere, o, Teodote, că
ne pari a fi om înţelept şi se cuvine ca omul cel cu pricepere să le facă
toate cu socoteală şi cu luare aminte; depărtează-te de la toată nebunia şi
pe ceilalţi creştini depărtează-i de la aceea şi, astfel, vei stăpâni toată
cetatea; pentru că te voi pune popă lui Apolo, mai marele zeu, care arată
poporului daruri multe, spune mai înainte cele ce au să fie şi tămăduieşte
bolile cu meşteşug doctoricesc. Acestuia de îi vei sluji, tu vei putea pune
popi celorlalţi zei prin tine se vor ridica la dregătorii mari, prin tine se vor
ridica judecătorii, prin tine se va orândui pământul pentru treburile
poporului. Se vor adăuga ţie, pe lângă cinste, bogăţii multe, neamul tău va
fi luminos între neamuri şi, de ai trebuinţă acum de averi, îţi voi da
îndată".
Ighemonul, zicând acestea, s-a ridicat un glas din popor, care fericea
pe Teodot pentru darurile ce i se dădeau, sfătuindu-l să le ia. Dar, Sfântul
446
Teodot a început a răspunde astfel către ighemonul Teotecn: "Mai întâi
doresc acest dar de la Domnul meu Iisus Hristos, pe care tu l-ai ocărât ca
pe un om prost. Lăsaţi-mă să vă dau pe faţă rătăcirea şi înşelăciunea zeilor
voştri şi să mărturisesc prin cuvinte scurte, Taina întrupării şi minunile
Fiului lui Dumnezeu, pentru că se cade o, Teotecne, ca credinţa mea în
Hristos s-o arăt înaintea voastră a tuturor, cu lucrul şi cu cuvântul. De
faptele zeilor voştri îmi este ruşine a grăi, însă, voi zice acestea spre
înfruntarea voastră. Acela pe care voi îl numiţi Dia şi credeţi că este zeu
mai mare decât toţi zeii, s-a întins atât spre necurata poftă de femei şi de
copii, cât avea început şi sfârşit toată răutatea; că Orfeu, făcătorul vostru
de stihuri, povesteşte că Dia a ucis pe Saturn, adevăratul său tată, şi pe
adevărata sa maică cea rea o avea femeie, din care a născut o fiică,
Persefona; dar şi cu aceea a păcătuit şi mai avea femeie pe sora sa,
Junona; precum şi Apolon a spurcat pe sora sa, Artemida, în capiştea din
ostrovul Delos. De asemenea şi Aris se îndrăcea cu pofta desfrânării spre
Venus şi Ifesto spre Atina, fiind fraţi de sânge.
Din acestea vezi oare, ighemoane, cât este de spurcată fărădelegea
zeilor voştri? Legea nu pedepseşte oare pe cei ce fac unele ca acestea?
Deci, voi vă lăudaţi cu nişte zei desfrânaţi ca aceştia, neruşinându-vă a vă
închina ucigătorilor de tată, amestecătorilor de sânge, preadesfrânaţilor,
spurcătorilor de copii şi vrăjitorilor; pentru că acest făcător de stihuri le-a
scris despre zeii voştri, ca şi cum ar lăuda lucrurile lor cele urâte. Faptele
şi minunile Domnului nostru Iisus Hristos sunt potrivnice lor. Ele toate
sunt curate şi n-au nici o prihană; pentru că sfinţii prooroci au vestit mai
înainte Taina întrupării, zicând: În vremile cele mai de pe urmă se va
pogorî Dumnezeu din cer către oameni şi va petrece cu dânşii ca un om,
făcând semne şi minuni negrăite, tămăduind bolile celor neputincioşi şi
învrednicind pe oameni Împărăţiei cerului.
Iar despre întruparea Lui, despre pătimirea pentru noi, despre
moartea Lui cea de voie şi despre învierea din morţi, aceiaşi sfinţi
prooroci au vestit mai înainte cu toată adeverirea. Martori ai întrupării
Lui sunt haldeii şi vrăjitorii Persiei cei preaînţelepţi, care, prin măiestria
arătării stelei, au cunoscut naşterea Lui cea trupească şi, venind cu daruri
la Dânsul, I s-au închinat ca unui Dumnezeu. Martori ai învierii Lui sunt
chiar ostaşii romani, cărora le-a fost încredinţată paza mormântului.
Aceia au văzut scularea Domnului din mormânt, cea dumnezeiască şi
atotputernică, şi, ducându-se în cetate, au vestit-o arhiereilor. Iar faptele
cele de minuni ale Domnului nostru, pe care le făcea vieţuind cu oamenii,
cine le va spune cu de-amănuntul?
Întâi a prefăcut apa în vin, cu cinci pâini şi doi peşti a săturat cinci
mii de oameni în pustie; pe cei bolnavi îi tămăduia cu cuvântul, umbla pe
mare ca pe uscat; de stăpânirea Lui se temea furia focului; celui orb din
447
naştere i-a dăruit vedere; pe cei şchiopi i-a făcut să umble; cu porunca Lui
au înviat morţii, pe Lazăr cel mort de patru zile, l-a ridicat din mormânt
cu cuvântul şi l-a întors la viaţă. Cu nişte minuni ca acestea preaslăvite şi
preaminunate S-a arătat că este Dumnezeu adevărat şi Atotputernic, iar
nu om de rând între oameni".
Sfântul mucenic, mărturisind acestea cu glas mare pentru Domnul
nostru Iisus Hristos, toată mulţimea poporului închinător de idoli s-a
tulburat şi mugea ca o mare umflată de vânturi. Popii îşi smulgeau părul,
îşi rupeau hainele de pe ei, îşi stricau cununile; iar poporul, mâniindu-se,
striga cu răcnete necuviincioase şi cârtea contra ighemonului, zicând: "Pe
un hulitor de zei ca acesta vrednic de moarte, îl laşi să grăiască multe şi nu
îl munceşti şi îl pedepseşti îndată?"
Atunci ighemonul, mai mult aprinzându-se de mânie, a poruncit
ostaşilor să dezbrace hainele de pe mucenic şi gol să-l spânzure la muncă
şi cu unghii să-i strujească trupul. Deci, singur s-a sculat de la locul său,
vrând să muncească pe sfântul cu mâinile sale. Şi se auzeau glasuri de
tulburare, propovăduitorii strigând, poporul pornindu-se cu mânie şi
gâlceavă şi slujitorii pregătindu-se să muncească pe robul lui Hristos,
luându-şi uneltele cele de muncă în mâini; singur mucenicul era în pace şi
netulburat cu duhul şi stătea cu linişte sufletească, ca şi cum nu s-ar fi
ridicat împotriva lui o tulburare ca aceea.
Deci, l-au spânzurat gol şi l-au strunjit cu unghii de fier fără de milă;
iar el se lumina şi zâmbea cu faţa, ca şi cum nu ar fi fost muncit, pentru că
avea pe Cel ce-l ajuta, pe Domnul nostru Iisus Hristos. Fiind astfel
muncit, slujitorii se schimbau, pentru că unii ostenind, alţii luau uneltele
şi-l munceau. Iar mucenicul era nebiruit, pătimind ca într-un trup străin,
deoarece avea toată mintea sa adâncită întru Domnul. Ighemonul
Teotecn, văzând acestea, a poruncit să toarne pe rănile lui oţet tare,
amestecat cu sare, şi cu făclii să-i ardă coastele.
Deci, mucenicul, fiind astfel ars, a simţit putoare din arderea
trupului său şi pentru aceasta a început a-şi întoarce nasul puţin. Acest
lucru, văzându-l ighemonul, a alergat îndată la el, şi i-a zis: "Teodote,
unde este acum îndrăzneala cuvintelor tale? Pentru că te văd biruit de
munci! Cu adevărat, de n-ai fi hulit pe zei şi de te-ai fi închinat puterii lor,
apoi n-ai fi pătimit unele ca acestea. Au nu te-am sfătuit, fiind om prost şi
vrăjmaş, să nu te împotriveşti poruncii împăratului, care are stăpânire
peste sângele tău?"
Mucenicul i-a răspuns: "O, ighemoane, nu mă socoti că sunt biruit de
munci, văzând că-mi întorc puţin nasul de la putoarea acestui trup ars; ci
porunceşte slujitorilor tăi, să facă porunca mai cu silinţă, pentru că-i văd
slabi şi cu lenevire făcând lucrul lor; iar tu caută alte munci şi mai
cumplite, ca să cunoşti puterea Domnului meu, Care mă întăreşte şi cu al
448
Cărui ajutor împuternicindu-mă, nu te bag în seamă pe tine, ca pe un rob
prost ce eşti, nici pe împăratul tău".
Astfel grăind sfântul, ighemonul a poruncit să-l bată cu pietre peste
gură, să-i sfărâme fălcile şi să-i zdrobească dinţii. Sfântul, primind această
bătaie, zicea către ighemon: "Chiar şi limba de mi-ai tăia-o, tot nimic nu
vei spori; pentru că Dumnezeul nostru Iisus Hristos ascultă pe robii Săi,
chiar când ei tac".
Slujitorii, ostenind de multă muncire, ighemonul a poruncit să ia pe
Sfântul Teodot, să-l închidă în temniţă şi să-l ţină acolo pentru altă
muncire. Mucenicul, fiind dus prin cetate la legăturile temniţei, având tot
trupul rănit, arăta biruinţa sa asupra muncitorului şi a diavolului prin
însăşi rănile acelea. Iar mulţimii poporului, înconjurându-l şi uitându-se
spre el ca la o privelişte, le arăta puterea lui Hristos, zicând: "Vedeţi toţi
cât de minunată şi atotputernică este puterea lui Hristos, Domnul meu?
Astfel le dă putere celor ce pătimesc pentru El, ca să nu simtă durerile
trupeşti cele din bătăi. Neputinţa trupească o face mai tare decât focul şi
pe oamenii cei de neam prost îi ridică la îndrăzneală atât de mare, încât
nesocotesc poruncile împăraţilor şi îngrozirile boierilor. Tuturor, fără de
făţărnicie, Stăpânul nostru le dăruieşte cu nelipsire darul Său, celor de
neam prost, ca şi celor de neam bun; robilor, ca şi celor liberi; barbarilor,
ca şi elinilor celor ce cred în El". Şi iarăşi, arătându-şi rănile sale, zicea:
"Nişte jertfe ca acestea de la cei credincioşi, se cuvine a se aduce lui
Hristos, Dumnezeului nostru, Care a pătimit singur pentru fiecare din
noi". Astfel grăind sfântul cu glas mare către popor, a intrat în temniţă şi
l-au închis în legături.
După ce au trecut şaisprezece zile, ighemonul Teotecn a poruncit să
pregătească un divan în mijlocul cetăţii, la un loc mai înalt. Deci, scoţând
din temniţă pe Sfântul Mucenic Teodot, l-au pus înaintea judecăţii şi au
zis către el: "Teodot, apropie-te de noi, pentru că socotesc că, pedepsindu-
te cu muncile cele mai dinainte, acum ţi-ai lăsat mândria cea de mai
dinainte şi te-ai făcut mai bun. Cu adevărat, fără de socoteală, singur ai
adus asupra ta atâtea munci, pentru că noi nu vrem să te muncim. Deci,
acum lepădându-ţi împotrivirea ta, recunoaşte stăpânirea atotputernicilor
zei, ca să te învredniceşti darurilor noastre, pe care ţi le-au făgăduit şi le
făgăduim şi acum, de te vei închina zeilor; iar de nu, apoi îndată vei vedea
focul cel pregătit asupra ta, fiarele cele ascuţite şi gurile fiarelor celor
deschise spre sfâşierea ta".
Sfântul mucenic a răspuns: "O, Teotecne, ce lucru atât de cumplit vei
putea să afli asupra mea, care ar fi în stare să biruiască puterea Domnului
meu, care mă întăreşte pe mine? Deşi trupul meu, precum vezi, este foarte
rănit de cele dintâi munci, însă, încearcă puterea cea nouă în mine şi

449
adaugă mădularelor mele alte feluri de munci, ca să vezi că pot să le sufăr
pe toate".
Deci, ighemonul a poruncit ca iarăşi să spânzure pe sfânt şi să-l
strujească cu unghii de fier, înnoind rănile lui cele dintâi. Iar sfântul, fiind
muncit, mărturisea cu glas mare numele lui Iisus Hristos. Apoi, luând pe
pătimitorul, îl târau pe hârburi ascuţite. După aceasta, spânzurându-l,
iarăşi îl strujeau, încât nu se mai găsea loc sănătos pe trupul lui, astfel tot
trupul era ca o rană; numai limba era întreagă şi cu aceea slăvea şi
mulţumea lui Dumnezeu; iar pe muncitori şi pe slujitori îi ocăra ca pe
nişte neputincioşi. Ighemonul neştiind cum să muncească mai mult pe
sfântul, a dat contra lui sentinţa de moarte, astfel: "Pe Teodot, apărătorul
credinţei galileenilor, vrăjmaşul zeilor noştri, potrivnicul poruncii
împărăteşti şi ocărâtorul meu, stăpânirea noastră porunceşte, ca să fie
tăiat cu sabia şi trupul lui să se ardă cu foc, ca să nu se îngroape de
creştini".
Deci, sfântul, fiind dus la tăiere într-un câmp de lângă cetate, venea
după el popor mult, bărbaţi şi femei, vrând să-i vadă sfârşitul. Ajungând
sfântul la locul cel de moarte, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: "Doamne
Iisuse Hristoase, Făcătorul cerului şi al pământului, Cel ce nu părăseşti pe
cei ce nădăjduiesc spre Tine, mulţumesc că m-ai învrednicit pe mine să fiu
cetăţean ceresc şi părtaş al împărăţiei Tale. Te laud că mi-ai dat putere să
biruiesc pe balaurul acela şi să-i sfărâm capul; însă Te rog, dă
credincioşilor Tăi uşurare din scârbele ce sunt puse asupra lor, ca cu mine
să se sfârşească gonirea ce se face de către păgâni asupra Bisericii Tale. Dă
pace Bisericii Tale, izbăvind-o de muncirea diavolului". Sfârşind
rugăciunea a zis "Amin". Apoi, întorcându-se, a văzut pe fraţi plângând şi
le-a zis: "Fraţilor, nu plângeţi după mine, ci preamăriţi pe Domnul nostru
Iisus Hristos, Care mi-a dat putere a-mi săvârşi nevoinţa şi a birui pe
vrăjmaş; iar eu mă voi ruga cu îndrăzneală lui Dumnezeu pentru voi".
Zicând aceasta, şi-a plecat cinstitul său cap sub sabie şi, tăindu-i-se, s-a
sfârşit întru Domnul, în şapte zile ale lunii iunie.
Deci, slujitorii, aducând lemne multe, le-au pus peste trupul
mucenicului, vrând să-l ardă după porunca tiranului. Dar, deodată, cu
puterea lui Dumnezeu, s-a făcut o furtună mare şi, arătându-se o lumină
ca fulgerul, strălucea împrejurul trupului mucenicului, şi nimeni nu
îndrăznea să se apropie ca să aprindă lemnele. Ighemonul, înştiinţându-
se de acestea, a poruncit ostaşilor să treacă la locul acela şi să păzească
trupul, ca să nu-l fure creştinii.
Făcându-şi ostaşii colibă de stâlpări de finic şi de trestii, şedeau
acolo. Fiind târziu - după rânduiala lui Dumnezeu - a trecut pe acolo
preotul Fronton, care purta inelul mucenicului, mergând de la satul său în
cetate. El nu ştia nimic de sfârşitul Sfântului Teodot. Asinul lui era
450
încărcat cu vin vechi, pe care îl ducea să-l vândă în cetate, pentru că era
lucrător de vie şi din aceea îşi hrănea casa.
Când s-a apropiat de acel loc unde zăcea trupul mucenicului şi pe
care îl păzeau ostaşii, asinul s-a poticnit şi a căzut. Văzând ostaşii aceasta,
au alergat să-i ajute lui Fronton să-şi ridice asinul, şi i-au zis: "Străinule,
unde mergi acum noaptea? Abate-te şi dormi cu noi, că şi păşune este aici
pentru dobitocul tău".
Deci, preotul Fronton s-a plecat dorinţei lor şi a rămas la ei; iar
trupul mucenicului zăcea acoperit cu găteji şi fân. Lângă colibă era foc şi
bucate gătite pentru cină; deci, ostaşii au chemat pe oaspete, ca să
mănânce cu ei. Luând el un vas, l-a umplut cu vin de al său şi l-a dat lor
să-l bea. Iar ei, gustând, au lăudat vinul că este foarte bun, întrebându-l
de câţi ani este. Fronton le-a răspuns: "Este de cinci ani". Bând ei vin şi
neştiind că oaspetele este creştin şi preot, vorbeau fără ferire, povestindu-
i toate ce se întâmplaseră în zilele acelea şi îi spuneau cum şapte fecioare
au fost înecate, deoarece n-au vrut să spele idolii şi cum Teodot
cârciumarul a scos noaptea trupurile lor din iezer şi le-a îngropat.
Făcându-se cercetare pentru aceea, el singur a venit la judecată şi s-a dat
la munci de bunăvoie. El a răbdat cu bărbăţie muncile, ca şi cum ar fi fost
de aramă sau din fier. Şi, iată aici trupul aceluia tăiat, pe care îl păzim
după poruncă.
Ascultând preotul vorba lor, mulţumea în sine lui Dumnezeu, că i-a
dat a şti de pătimirea şi de sfârşitul Sfântului Teodot şi se gândea în sine
cum ar putea să fure acel cinstit trup. Deci, umplând iarăşi vasul cu vin,
le-a dat lor, poftindu-i să bea cât vor şi astfel i-a îmbătat. După ce au
adormit, preotul s-a sculat şi s-a apropiat de trupul Sfântului Mucenic şi,
descoperindu-l, îl săruta. Apoi a scos inelul din degetul său şi l-a pus în
degetul mucenicului, zicând: "O, Sfinte Teodot, mucenice al lui Hristos,
împlineşte ceea ce mi-ai făgăduit mie".
Deci, punând trupul şi capul aceluia pe asin în locul vinului, şi,
legându-l bine, a dat drumul dobitocului, care s-a dus în satul preotului,
aducând pe el trupul mucenicului. Iar preotul a pus iarăşi gătejele şi fânul
la loc ca şi cum ar fi trupul mucenicului şi, venind la colibă, s-a culcat.
Preotul, sculându-se dimineaţa, a început a se mâhni pentru asin,
zicând: "Mi-a fugit dobitocul! Oare nu l-a furat cineva?" Şi pentru aceasta
ostaşii se sârguiau împreună cu el, neştiind că este furat trupul
mucenicului, pentru că vedeau gătejele şi fânul la locul lor. Lăsând preotul
vinul, s-a dus, prefăcându-se că-şi caută asinul, şi nu s-a mai întors, ci s-a
dus de-a dreptul în satul său. Asinul, fiind povăţuit de înger, a mers în
acel loc unde Sfântul Teodot a prânzit cu preotul Fronton, şi a lăudat acel
loc frumos, ca fiind cuviincios de primirea sfintelor moaşte şi sfătuia pe
preot să zidească o casă de rugăciune şi să aştepte moaşte muceniceşti.
451
 Venind asinul acolo, stătea, nepăşind nicăieri mai departe, până ce a
sosit stăpânul său, fericitul Fronton preotul, şi a luat moaştele
mucenicului. Chemând nişte fraţi credincioşi, le-a îngropat în locul acela
cu cinste şi după o vreme oarecare a zidit o biserică în numele Sfântului
Mucenic Teodot şi întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru. Acestea le-
am scris cu toată încredinţarea, eu, smeritul Nil. - Adaugă scriitorul vieţii
acestuia -, vouă, fraţilor iubiţi întru Domnul, ca unul ce ştiu viaţa lui şi am
fost împreună cu el în legăturile temniţei, iar voi să le citiţi cu credinţă şi
să le ascultaţi cu dragoste, ca să aveţi parte cu Sfântul slăvitul Mucenic
Teodot şi cu toţi sfinţii, care s-au nevoit pentru dreapta credinţă, întru
Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvine slava şi stăpânirea în veci,
împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Petru,

Dionisie, Andrei, Pavel, Cristina, Eraclie, Paulin şi Venedim
În vremea prigonirii Bisericii lui Dumnezeu, când ostaşii lui Hristos
îşi puneau sufletele pentru Domnul lor şi când tot pământul se roşea cu
sângele mucenicilor, atunci un tânăr frumos cu numele Petru, tare la trup
şi viteaz cu duhul în sfânta credinţă creştinească, a fost prins în Lampsac,
cetatea Elespontului, şi adus la Opidim ighemonul, spre cercetare. Deci,
ighemonul l-a întrebat: "Creştin eşti?" Petru a răspuns: "Sunt creştin cu
adevărat". Ighemonul îi zicea: "Iată, ai înaintea ochilor poruncile
nebiruiţilor împăraţi; deci, jertfeşte marii zeiţe Venera". Tânărul
răspunse: "Ighemoane, mă minunez, că voieşti a mă îndemna să mă
închin unei femei spurcate şi desfrânate, care a făcut atâtea fapte urâte,
încât îmi este ruşine a le pomeni. Oare, voi, nu pedepsiţi pe cei ce
îndrăznesc să facă astfel de desfrânări, pe care le-a făcut zeiţa voastră?
Dacă voi o numiţi desfrânată, apoi cum să mă închin şi să-i aduc jertfă ei,
fiind atât de spurcată şi desfrânată. Mie mi se cade să mă închin lui
Dumnezeu Cel viu şi adevărat, împăratul tuturor veacurilor, lui Hristos
Domnul meu. Lui să-I aduc jertfă de rugăciune, de umilinţă şi de laudă".
Ighemonul, auzind acestea, a poruncit să-l întindă pe roată, să-i
muncească trupul cu lemne şi cu fiare şi să-i sfărâme oasele. Robul lui
Dumnezeu, cu cât era muncit mai mult, cu atât se arăta mai tare şi viteaz
în puterea lui Hristos, Care îl întărea. El râdea de nebunia ighemonului şi,
ridicându-şi ochii spre cer, zicea: "Mulţumescu-Ţi, Doamne Iisuse
Hristoase, Cel ce mi-ai dat atâta tărie şi răbdare! Învredniceşte-mă încă
până la sfârşit să biruiesc puterea vrăjmaşului cel păgân". După aceasta,
ighemonul, văzând că cu muncile nu poate să biruiască pe acel viteaz
tânăr creştin - pe Sfântul Petru -, a poruncit să-i taie capul cu sabia.
În acea vreme, un oarecare Dionisie, bărbat creştin, a fost prins şi
ţinut legat în temniţă. Ighemonul, voind să se ducă din Lampsac în
452
Troada, care se învecina cu Elespontul, i-au adus doi ostaşi cu numele
Andrei şi Pavel, cu credinţa creştini şi de neam din Mesopotamia. Pe
aceştia i-au prins păgânii şi împreună cu ei a fost adus şi un oarecare
Nicomah, care striga neîncetat şi zicea: "Sunt creştin".
Ighemonul, văzând pe Nicomah mărturisind că este creştin, a
întrebat pe Andrei şi pe Pavel: "Voi ce ziceţi că sunteţi?" Ei au răspuns: "Şi
noi tot creştini suntem". Ighemonul a zis către Nicomah: "Jertfeşte zeilor,
după porunca împăratului!" Nicomah răspunse: "Nu ştii că creştinii nu
aduc jertfe idolilor?" Atunci ighemonul a poruncit să-l dezbrace, să-l
spânzure la muncire şi să-i chinuiască trupul, strujindu-l cu unghii de fier.
Nicomah, fiind muncit astfel, când era aproape de sfârşitul său şi voia să
câştige cununa pe care o avea ca şi în mâinile sale, deodată a pierdut-o.
Pentru că, schimbându-se din mărturisirea cea bună, s-a lepădat de
Hristos şi a strigat, zicând: "Eu niciodată n-am fost creştin; deci, sunt gata
a jertfi zeilor". Atunci, îndată a încetat a-l munci şi l-au scos de la
muncire. Dar, când ticălosul călcător de lege a adus jertfă idolilor şi s-a
închinat lor, îndată a căzut asupra lui diavolul şi l-a trântit la pământ.
Astfel se îndrăcea, muşcându-şi limba cu dinţii şi curgându-i spume de
sânge, până ce cu greu şi-a lepădat ticălosul său suflet!
Pe când se întâmpla aceasta, o creştină oarecare, fecioară de 16 ani,
cu numele Cristina, a strigat din popor către cel ce se îndrăcea, zicând: "O,
ticălosule şi pierdutule, pentru ce ţi-ai dobândit munca cea veşnică şi
nespusă pentru un scurt timp?"
Ighemonul, auzind aceasta, a poruncit să prindă îndată pe acea
fecioară şi s-o aducă la el. Apoi a întrebat-o: "Eşti creştină?" Fecioara
răspunse: "Sunt creştină şi plâng pentru pierderea acelui om ticălos, care
n-a răbdat muncile cele de puţină vreme, ca astfel să poată câştiga odihna
cea veşnică". Ighemonul a grăit către dânsa: "El, jertfind zeilor, şi-a
câştigat acum odihna, pentru ca voi, creştinii, să nu râdeţi de dânsul. De
aceea, Atena şi Venera cea mare au voit de l-au răpit de aici; deci, voiesc
ca să aduci şi tu jertfă zeilor acestora, ca să nu fii batjocorită cu ruşine şi
arsă de vie în foc". Sfânta răspunse: "Dumnezeul meu este mai mare decât
tine! De aceea, nu mă tem de îngrozirile tale, pentru că nădăjduiesc spre
Dânsul că mă va apăra şi-mi va da răbdare în toate".
Atunci ighemonul a poruncit s-o dea la doi tineri desfrânaţi, ca s-o
batjocorească şi s-o spurce; iar pe Andrei şi pe Pavel a poruncit să-i
arunce în temniţă unde era şi Dionisie. Deci, tinerii cei fără de ruşine,
luând pe curata şi sfânta fecioară a lui Dumnezeu, au dus-o cu bucurie la
locuinţa lor, voind să-şi săvârşească pofta. Dar, când au dus-o în casa lor,
îndată s-a stins în trupurile lor focul cel firesc al desfrânării şi au murit
mădularele cele de poftă; şi, astfel silindu-se până la miezul nopţii s-o

453
batjocorească, n-au putut. La miezul nopţii s-a arătat lângă fecioară un
tânăr prealuminos şi deodată toată casa s-a umplut de o lumină negrăită.
Tinerii, văzând acea lumină, de frică au căzut ca morţi şi, abia
venindu-şi în simţiri, s-au plecat la picioarele sfintei şi stăruiau să se
roage lui Dumnezeu pentru dânşii, ca să nu-i ajungă vreun rău. Ea,
ridicându-i, le-a zis: "Nu vă temeţi! Dar să ştiţi că tânărul pe care l-aţi
văzut, este sfântul înger, care a fost trimis de Hristos Dumnezeul meu la
mine, spre păzirea fecioriei mele, fiind gata ca îndată să omoare pe toţi,
care vor îndrăzni a se atinge de mine". Şi astfel, sfânta fecioară a rămas
curată, păzindu-se de Dumnezeu.
A doua zi, tot poporul cetăţii, fiind îndemnat de popii păgâneşti, s-a
dus la ighemon şi a cerut să-i dea în mâinile lor pe creştinii cei ţinuţi în
temniţă. Ighemonul, scoţând pe cei legaţi, pe Dionisie, Andrei şi Pavel le-a
zis: "Vi se cade să aduceţi jertfă marii zeiţe Atena". Sfinţii au răspuns:
"Nici pe Atena, nici pe oricare alt diavol cinstit de voi nu-l ştim, nici n-am
cinstit vreodată pe alt Dumnezeu, afară de Dumnezeul nostru, Iisus
Hristos". Auzind poporul aceste cuvinte ale sfinţilor mucenici, a zis către
ighemon: "Să-i dea pe ei în mâinile lor, că hulesc pe zeii lor. Deci,
ighemonul a poruncit mai întâi să-i bată pe mucenici şi după aceea să-i
dea poporului.
Poporul, legând cu funii de picioare pe sfinţi, i-a târât cu mult
zgomot până la cetate, ca acolo să-i omoare cu pietre. Pe când îi ucidea pe
sfinţii mucenici, Sfânta fecioară Cristina, înştiinţându-se, a alergat la acel
loc, strigând, plângând şi căzând peste sfinţii ce se ucideau, zicea: "Să mor
şi eu cu voi pe pământ, ca împreună să vieţuim în cer". Şi s-a adus la
cunoştinţă ighemonului, că fecioara care a fost dată spre batjocură, a fost
izbăvită din mâinile desfrânaţilor de un tânăr luminos; deci, scăpând, a
căzut pe trupurile creştinilor ce s-au omorât.
Atunci ighemonul a poruncit s-o tragă la o parte şi s-o omoare cu
sabia. Astfel, aceşti sfinţi mucenici, luptându-se împreună contra
diavolului, a lumii şi a lui Opidim ighemonul, s-au învrednicit a fi
biruitori cu ajutorul lui Hristos. Au fost omorâţi atunci: Sfântul Petru cu
felurite munci; Sfinţii Dionisie, Andrei şi Pavel, cu pietre; iar Sfânta
fecioară Cristina, cu sabia. Acestea s-au făcut în Lampsac, pe vremea
împărăţiei lui Deciu.
Sfinţii Mucenici Eraclie, Paulin şi Venedim erau cetăţeni ai Atenei şi
acolo au propovăduit cu multă îndrăzneală pe Hristos, îndemnând pe toţi
păgânii să se depărteze de la deşarta slujire de idoli şi să se boteze în
numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh. Pentru aceea i-a prins şi i-a
dat stăpânitorului Atenei. Şi, cercetându-i, au mărturisit pe adevăratul
Dumnezeu, Făcătorul a toată făptura; iar pe idoli i-au numit pietre
nesimţite, lemne şi lucruri făcute de mâini omeneşti. Deci, au fost munciţi
454
cu multe feluri de munci; iar mai pe urmă, fiind aruncaţi într-un cuptor,
s-au sfârşit şi au luat cununile cele nestricăcioase de la Hristos
Dumnezeul nostru, Căruia I se cuvine slava în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Eufrasia, care în

adâncul mării s-a săvârşit

Tot în această zi, pomenirea celui între Sfinţi părintele

nostru Ştefan cel nou, patriarhul Constantinopolului

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Iulian, care

fiind târât pe spinii rugului, s-a săvârşit

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic

Teodor, papă al Romei, care, strujit fiind, s-a săvârşit

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Anastaso care întru ale

lui Leucadie cu pace s-a săvârşit

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului părintelui nostru

Martinian, cel dintru ale lui Areovint

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne

mântuieşte pe noi. Amin.

455
 Ziua a nouăsprezecea

În această lună, în
ziua a nouăspre-zecea
pomenirea Sfântului
Sfinţitului Mucenic
Patrichie, Episcopul
Prusei, şi cei împreună
cu el Acachie, Menandru
şi Polien
Scaunul Sfântului
episcop Patrichie a fost
cetatea Prusiei din ţara
Bitiniei. Acolo a propovăduit
credinţa în Hristos, certând
rătăcirea elinească şi
întorcând pe mulţi de la
închinarea idolilor la Hristos
Dumnezeu. De aceea a fost
prins de păgâni, împreună
cu cei trei preoţi: Acachie,
Menandru şi Polien. Ei au
fost aduşi spre cercetare la
Iulie, ighemonul Bitiniei,
slujitorul cel mai osârdnic al
dracilor. Mergând el la apele cele calde, a poruncit să lege cu lanţuri de
fier pe episcopul creştin şi pe preoţii lui şi să-i aducă după sine. Ajungând
la apele cele calde şi, scăldându-se pentru sănătate, a adus jertfe
spurcatului zeu Asclipie şi urâtei zeiţe Sotirei. Şezând apoi la judecată şi,
punând de faţă pe arhiereul Patrichie cu preoţii săi, a zis către ei: "O,
nebunule, vezi cât este de mare puterea zeilor noştri, cel ce te-ai alipit la
basmele cele deşarte şi chemi pe Hristos? Vezi ce fel de lucrare de
tămăduire a dat acestora spre sănătatea noastră? Dar mai întâi să cunoşti
ce fel este puterea tatălui nostru, Asclipie, ce fel este darul, căruia şi tu -
de voieşti să scapi din legături şi munci şi să petreci cu pace în patria ta -
să-i cazi înainte cu smerenie, cu rugăminte şi cu jertfe".
Sfântul Patrichie a răspuns: "O, cât de multe răutăţi ai spus în puţine
cuvinte, ighemoane". Atunci ighemonul a zis cu mânie: "Ticălosule, ce fel
de răutăţi grăiesc eu, de care mă cerţi pe mine? Eşti dator a mărturisi că
sunt adevărate, fără de înşelăciune şi vicleşug toate lucrurile care se văd
cu ochii. Oare nu vezi cu ochii tămăduirile ce se fac din aceste ape calde,
cu puterea zeilor noştri atotputernici?" Grăit-a Sfântul Patrichie:
456
"Luminate ighemoane, pentru începătura, curgerea şi călcarea acestor
ape, de doreşti să ştii adevărul, eu îţi voi spune, dacă voieşti să mă asculţi
cu blândeţe".
Zis-a ighemonul: "Deşi nu aştept de la tine altceva, decât numai
basme împodobite cu cuvinte, însă grăieşte, ca să aud ce ai să spui". Grăit-
a sfântul: "Nu am să spun basme, ci adevărul". Zis-a ighemonul: "Deci,
care este începutul acestor ape calde? Vei zice că nu este puterea zeilor
noştri?" Iar sfântul a grăit: "Sunt creştin şi tot cel ce mărturiseşte această
sfinţenie a creştinătăţii şi se închină adevăratului Dumnezeu al tuturor,
are mintea plină de înţelepciunea dumnezeieştilor taine; deci, şi eu, măcar
că sunt om păcătos, însă, mărturisindu-mă, voi fi rob al lui Hristos.
Adevărul acestei ape ştiu a-l arăta". Zis-a ighemonul: "Dar cine va fi acela
atât de îndrăzneţ şi nesocotit, care s-ar crede că este mai înţelept decât
filosofii?"
Grăit-a sfântul: "Înţelepciunea acestei lumi este nebunie la
Dumnezeu, pentru că este scris: Cel ce prinde pe cei înţelepţi întru
viclenia lor este Domnul nostru Iisus Hristos Care, mulţumind Tatălui
Său, zice: "Mărturisescu-mă Ţie, Părinte, Doamne al cerului şi al
pământului, că ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai
descoperit pruncilor". Şi iarăşi Apostolul zice: "N-au cunoscut adevărul
că, dacă l-ar fi cunoscut, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei". Zis-a
ighemonul către el: "Mari lucruri grăieşti, dar neînţelese; însă, spune-mi
cu a cui putere şi rânduială curg aceste ape calde şi cu a cui putere fierb cu
atâta căldură? Eu, cu adevărat, o socotesc faptă a purtării de grijă a zeilor
noştri, care au voit cu un chip ca acesta, să ajute sănătăţii omeneşti".
La acestea răspunzând Patrichie, arhiereul lui Hristos, a zis către
ighemon: "Mai înainte de a începe a grăi, porunceşte, ighemoane, să se
ridice îngrădirea aceasta ca, astfel, toţi să poată asculta cuvintele mele".
Poruncind ighemonul, s-a luat acea îngrădire şi a umplut poporul locul
acela împrejur. Deci, sfântul a început a grăi cu glas mare, aşa: "Focul şi
apa le-au făcut din nimic acelaşi Făcător, Care a făcut neamul omenesc
prin Fiul Său cel unul născut, Atotputernicul şi veşnicul Dumnezeu. Deci,
din foc cu Cuvântul a făcut lumina, soarele şi pe ceilalţi luminători şi i-a
rânduit astfel: pe unul să strălucească noaptea, iar pe altul să lumineze
ziua; pentru că până acolo a întins puterea Lui cea atotputernică peste
toată zidirea, până unde a voit. Din ape a alcătuit tăria cerului şi pe
aceleaşi ape a întemeiat pământul; iar cu purtarea Sa de grijă cea mai
înainte ştiutoare, le-a rânduit pe toate acestea în cer şi pe pământ, fără de
care nu era cu putinţă să vieţuiască omul, pe care îndată voia să-l
zidească. Ştiind mai înainte că oamenii cei zidiţi de El, vor mânia pe
Atotputernicul Dumnezeu, Ziditorul lor şi, deci, lepădând cinstirea cea
adevărată a lui Dumnezeu, îşi vor face idoli fără de suflet şi se vor închina
457
lor, de aceea două locuri au gătit la care vor să se mute oamenii după
această viaţă pământească. Locul cel dintâi l-a numit cu lumina cea
veşnică, l-a umplut de bogate şi negrăite bunătăţi; iar pe celălalt loc, l-a
umplut cu întunericul cel neluminat, cu focul cel nestins şi cu muncile
cele veşnice.
Locul cel luminos va fi locuit de acei care ascultă poruncile Lui şi se
sârguiesc a-I plăcea Lui, iar în cel întunecos să se arunce acei care, prin
viaţa lor cea rea, supără pe Făcătorul lor, pentru care vor dobândi muncile
cele veşnice. Deci, cei ce vor fi în locul cel luminos, vor vieţui în bucurie
neîncetată şi fără de sfârşit cu viaţă fără de moarte; iar cei din locul cel
întunecos se vor munci neîncetat în veacul cel nesfârşit. Ziditorul,
despărţind focul de apă şi lumina de întuneric, precum le-a zidit pe fiecare
din ele deosebi, tot astfel şi pe fiecare le-a aşezat deosebit la locul său.
Însă, foc şi apă este atât deasupra tăriei cerului, cât şi dedesuptul
pământului. Deci, apa care se vede pe pământ, adunată în adunările sale,
s-a numit mare; iar cea de sub pământ se numeşte adânc, din care se
trimite apă din sânurile pământului spre trebuinţa oamenilor şi a
vietăţilor celor ce trăiesc pe pământ, ca prin nişte tuburi purtătoare de
ape.
Acea apă, ieşind deasupra pământului, se face izvoare sau puţuri sau
pâraie; deci, din acele ape, dacă vreunele se apropie cu curgerea lor de
focul cel de sub pământ, acelea, încălzindu-se de fierbinţeala focului,
izvorăsc ape calde; iar cele ce îşi au curgerea departe de foc, acelea fireşte
sunt reci. În acest chip sunt ape calde, deoarece se apropie de focul cel de
sub pământ în curgerea lor. În oarecare locuri adânci sunt mai reci, încât
se îngheaţă ca gheaţa, de vreme ce sunt mai depărtate de foc. Deci, focul
cel de sub pământ este rânduit spre muncirea sufletelor păgânilor; iar apa
cea mai dedesubt, care este rece ca gheaţa, se numeşte tartar. Acolo zeii
voştri şi închinătorii lor primesc munca, care nu se sfârşeşte niciodată,
precum au scris oarecare dintr-ai voştri făcători de stihuri, zicând:
marginile pământului şi ale mării nu sunt nimic altceva, decât numai
hotarele cele mai de pe urmă ale acelora la care Iapet şi Saturn - acesta
este numele zeilor voştri - nu sunt mângâiaţi nici de strălucirea luminii
soarelui, nici de răcorirea vântului; adică, zeii voştri, fiind în întuneric şi
în tartar, nu-i luminează, nici nu-i încălzeşte lumina soarelui şi, fiind în
foc, vântul nu-i răcoreşte. Tartarul este sub pământ, cu atât mai adânc
decât alte adâncuri, cu cât cerul este deasupra pământului mai înalt decât
toate înălţimile. Cum că focul cel de sub pământ este gătit pentru cei
necuraţi, să te încredinţezi chiar din acel foc, care iese din pământ în
Siţelia".
Ighemonul, auzind aceste cuvinte ale sfântului, a întrebat: "Dar, oare
Hristos al vostru este ziditor al tuturor lucrurilor celor grăite de tine?"
458
Sfântul Patrichie a răspuns: "Cu adevărat Hristos este Ziditorul a toată
făptura, iar nu altul, căci este scris: Toate printr-Însul s-au făcut şi fără
de Dânsul nimic nu s-a făcut, din ce s-a făcut. Şi iarăşi: Zeii păgânilor
sunt diavoli; iar Domnul a făcut cerurile". Atunci, ighemonul a întrebat a
doua oară: "Pe Hristos Îl socoteşti că este ziditor al cerului?" Sfântul a
răspuns: "Pe Hristos Îl cred, după ceea ce este scris: Că voi vedea cerurile,
lucrul degetelor tale, luna şi stele pe care Tu le-ai întemeiat".
Zis-a ighemonul: "Deci, de te voi arunca pe tine în aceste ape
fierbinţi, al căror Făcător zici că este Hristos, iar nu zeii noştri, oare te va
păzi pe tine Hristos nevătămat de fierbinţeala acestora?" Răspuns-a
sfântul: "Ştiu puterea Hristosului meu, că poate, de va voi, să mă păzească
întreg şi nevătămat de apele acestea, iar eu aş vrea, ca prin apele acestea,
să mă dezleg din această viaţă vremelnică şi să vieţuiesc cu Hristos în veci.
Însă, nu voia mea, ci voia Lui cea sfântă să se săvârşească, fără de care nici
un fir de păr nu cade din capul omului şi nici o pasăre nu se va prinde în
laţ. Deci, să ştie cu adevărat, că toţi cei ce ascultă acum cuvintele mele şi
cei care se închină cu tine pietrei cele nesimţitoare, ca unui Dumnezeu, îi
aşteaptă veşnica muncă în focul cel nestins de sub pământ şi în tartarul
cel mai dedesubt".
Ighemonul Iulie, auzind unele ca acestea, s-a pornit spre mânie şi
îndată a poruncit ca pe sfânt să-l arunce gol, chiar în locul acela de unde
ieşea apă, care clocotea de fierbinţeală. Iar sfântul, fiind aruncat, a strigat,
zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, ajută robului Tău!" Când l-au aruncat
şi a căzut în apă, picăturile de apă care au sărit din acel izvor erau mai
fierbinţi decât scânteile focului şi, ajungând pe cei ce stăteau împrejur, i-a
vătămat cu arderea cea mare. Iar Sfântul Patrichie şedea în apele acelea ca
într-o răcoreală fără vătămare, dănţuind şi lăudând pe Hristos Dumnezeu.
Pentru aceasta, ighemonul, aprinzându-se de mai multă mânie, a poruncit
ostaşilor să scoată pe sfânt din apă şi să-i taie capul cu toporul, asemenea
şi preoţilor lui.
Deci, fiind adus la locul cel de tăiere, mărturisitorul şi mucenicul lui
Hristos şi-a ridicat mâinile spre cer şi a zis: "Dumnezeule, Împărate şi
Stăpâne al tuturor, Cel ce ţii cu puterea Ta toată făptura cea văzută şi
nevăzută, ascultătorule al tuturor celor ce te cheamă cu adevărat, care şi
aceste ape calde, spre mântuirea drepţilor şi spre pedeapsa păgânilor le-ai
zidit, stai acum mie de faţă, care mor întru mărturisirea credinţei Tale".
Apoi, sfârşindu-şi rugăciunea, şi-a plecat sfântul său cap spre tăiere, şi
astfel s-a sfârşit prin secure. Împreună cu el au fost tăiaţi şi cei trei preoţi
ai lui: Acachie, Menandru şi Polien şi toţi împreună au stat înaintea lui
Hristos Dumnezeu, întru slava sfinţilor. Deci, Sfântul Patrichie a fost ucis
împreună cu slujitorii săi, în nouăsprezece zile ale lunii mai, luând cununa
cea de cinste a biruinţei de la Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia
459
împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinste, slavă şi
închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi,

pomenirea Sfântului
Dimitri Donskoi, Mare
Cneaz al Moscovei
Dimitrie a ajuns cneazul
Moscovei pe când avea doar
nouă ani, iar trei ani mai târziu
a fost numit şi mare cneaz al
Vladimirului. În ciuda tinereţii,
s-a dovedit a fi un cârmuitor
viguros şi însufleţitor. În aceşti
primi ani s-a bizuit mult pe
cuviosul Mitropolit al Moscovei,
Sfântul Alexie (12 februarie), ce
a domnit ca regent până ce
Dimitrie a fost îndeajuns de
vârstnic ca să domnească
singur. Ajungând la vârsta
bărbăţiei, s-a însurat cu
credincioasa Evdochia.
Locuitorii din amândouă
cnezatele s-au bucurat mult de
unirea lor.
Evdochia este descrisă într-una din colecţiile de Vieţi ale Sfinţilor din
Rusia cu aceste cuvinte:
„Cuvioasa Evfrosinia (numele pe care l-a primit mai târziu la
călugărie), fiica cneazului Dimitri Constantinovici din Suzdal şi soţia
marelui cneaz al Moscovei, Dimitrie Ioannovici Donskoi, încă din primele
zile ale căsniciei sale s-a vădit aleasă, pentru curata şi arzătoarea dragoste
faţă de soţ şi de copii, şi bunătatea ei faţă de săraci şi suferinzi.
Ţinea cu străşnicie posturile, înclinând către viaţa unei surori de
mănăstire. Păstra ascunse de ceilalţi oameni nevoinţele sale întru
rugăciune. Trupul îi era acoperit cu veşminte viu colorate şi podoabe
bogate, dar sub toate acestea se afla adânca dăruire către Dumnezeu...
Împărţea cu soţul ei toate bucuriile şi necazurile. Şi cu creştinească
răbdare şi multă tărie ea a îndurat toate încercările şi marile nenorociri
abătute asupra pământului rusesc, împreună cu marele cneaz ea cerceta
multe dintre bisericile moscovite şi se ruga ca Dumnezeu să-l ajute să
biruiască pe hanul mongol Mamai.”
460
 Treptat cneazul Dimitrie a strâns laolaltă pe ruşii din feluritele
ţinuturi, care prea adesea se luptau între ei, unindu-i pentru a alunga pe
tătarii mongoli. Aceşti aprigi luptători din Asia Centrală cotropiseră şi
cuceriseră pământurile ruseşti în anul 1204, făcându-le state vasale. În
anii 1367-1368, Dimitrie s-a simţit destul de puternic pentru a ridica
ziduri de piatră împrejurul Moscovei, lucru oprit de mongoli. Tot atunci a
încetat a mai plăti tributul anual către ei.
Aceste fapte au stârnit furia stăpânitorilor tătari, care împreună cu
ajutoare de la aliaţii lor apuseni din Lituania şi Genova, au adunat o oaste
de patru sute de mii de bărbaţi împotriva moscoviţilor. Nicholas Zernov
descrie întâmplările ce au urmat în acest chip:
„Nu se poate spune că Dimitrie al Moscovei era un mare domnitor,
dar în acel moment crucial din istoria neamului său s-a dovedit un
cârmuitor vrednic. El şi-a dat seama că era în joc nu faima sa personală şi
curajul, ci însăşi existenţa ruşilor ca popor creştin.
Purtarea sa în acele luni hotărâtoare a fost cu adevărat măreaţă. A
făcut toate pregătirile militare şi a încheiat o alianţă cu ceilalţi cnezi ruşi,
înduplecându-i să-şi uite măruntele rivalităţi şi vechile duşmănii. Apoi,
când trebuia să ia hotărârea finală, s-a dus să ceară încuviinţarea unui
bărbat în a cărui chibzuinţă şi înţelepciune să poată avea încredere toată
ţara. Cneazul Dimitrie a ales să se sfătuiască cu Sfântul Serghie din
Radonej (25 septembrie) care, acum, că Sfântul Alexie (mitropolitul
Moscovei, 12 februarie) murise, era întruchiparea vie a conştiinţei întregii
naţiuni.
Într-o zi de toamnă timpurie, în 18 august 1380, Dimitrie, însoţit de
prietenii cei mai apropiaţi, s-a dus să-l cerceteze pe sfânt. Tătarii
trecuseră hotarele, iar oastea rusească era adunată la miazăzi de Moscova,
la Kolomn, gata să pornească în marş. Nici o inimă rusească nu poate
rămâne neclintită la pomenirea acestui ceas solemn din istoria Rusiei. Era
un contrast izbitor între puternicii bărbaţi înarmaţi, cei mai buni luptători
ai ţării, plini de teamă şi îngrijorare, şi bătrânul călugăr, senin şi împăcat,
stând în mijlocul ucenicilor săi.
Cneazul Dimitrie se temea să-şi ia răspunderea de a face primul pas;
încă mai era cu putinţă să lase armele, să ceară îndurare, cu nădejdea de a
potoli furia tătarilor. Era o clipă de mare tensiune; fiecare ştia preţul pe
care l-ar fi avut de plătit în urma unei hotărâri greşite. De la convertirea
tătarilor la islam, la începutul veacului al patrusprezecelea, atitudinea lor
binevoitoare faţă de Biserică s-a preschimbat în duşmănie. Înfrângerea
Rusiei ar fi însemnat măcelărirea poporului, pângărirea bisericilor,
nimicirea creştinismului. Pe de altă parte, supunerea ar fi însemnat
probabil pieirea conducătorilor şi prăbuşirea morală a poporului.

461
 Supunerea deci era mai mult decât primejdioasă, dar oare aveau cât
de cât nădejde de izbândă împotrivindu-se? Oare tătarii nu câştigau
întotdeauna? Oare nu nimiciseră ei orice încercare rusească de eliberare
în ultimul veac şi jumătate? Acestea erau întrebările din mintea fiecăruia,
iar ochii tuturor stăteau aţintiţi către bătrânul călugăr.
Sfântul Serghie, de obicei foarte reţinut, de data aceasta a fost foarte
limpede. În faţa celei mai mari primejdii, el nu s-a dat înapoi, dându-i
blagoslovenia sa lui Dimitrie. Şi, făgăduindu-i biruinţă, l-a îndemnat pe
cneaz să întâmpine năvala vrăjmaşilor în stepele deschise din miazăzi.
Ultimele lui cuvinte au fost: «Mergi înainte şi nu te teme; Dumnezeu te va
ajuta».
La 20 august ruşii au pornit către miazăzi. Oastea cuprindea bărbaţi
din cele patru colţuri ale ţării. Ţara nu mai văzuse niciodată cnezi din
Moscova, Vladimir, Serpuhov, Rostov, Pskov, Murom şi Suzdal
mărşăluind laolaltă. Oastea înainta cu repeziciune. La 26 august a trecut
râul Oka; la 6 septembrie a ajuns la râul Don. Ruşii se găseau din nou în
stepele deschise unde strămoşii lor fuseseră copleşiţi de valurile
nestăvilite ale năvălitorilor mongoli.
Sfatul oştirii se adunase, chibzuind dacă oastea trebuie sau nu să
treacă râul. Voci temătoare cereau să se aştepte, dar Dimitrie dădu
poruncă să se pornească mai departe, în câmpiile necunoscute din
miazăzi. În acele clipe el era adevăratul cârmuitor al tinerei Rusii. Dorea
să-i întâlnească duşmanul în inima stepelor, în tabăra celor ce ţinuseră
atâta vreme ţara în frică şi supunere.
Hotărârea arătată de Cneazul Dimitrie se datora înrâuriri Sfântului
Serghie. Bătrânul călugăr se afla în spatele căpeteniei militare a naţiunii
ruseşti. În ziua sortită hotărârii finale, un sol aparte, venit de la Radonej, a
ajuns în tabără. El a adus de la Sfântul Serghie o scrisoare către Dimitrie,
şi prin el către toţi ceilalţi bărbaţi ruşi. Cuprinsul ei era următorul: «Nu te
îndoi, stăpâne; mergi înainte cu credinţă şi înfruntă cruzimea
vrăjmaşului; şi nu te teme, căci Dumnezeu va fi de partea ta».
În sfârşit, la 8 septembrie 1380, cele două oştiri s-au întâlnit. Nici o
bătălie din istoria rusească nu se asemuie cu cea de la Kulikovo Polie.
Acolo a avut loc ciocnirea dintre două puteri de neîmpăcat. Patru sute de
mii de nomazi, cu cămilele şi caii lor şi însufleţiţi de Semilună, au stat în
faţa mult mai micii oştiri ruseşti, adunată sub Crucea Pravoslavnică cu opt
vârfuri. Kulikovo Polie ocupă în istorie un loc asemănător cu bătălia de la
Poitiers (732), când Franţa a salvat Apusul de năvălirea musulmană, sau
cu fatala înfrângere de la Kosovo Polie, din 1389, care a pus început unei
dominaţii musulmane de cinci veacuri a turcilor otomani asupra
creştinilor din Balcani.

462
 Bătălia a fost cruntă şi pierderile de ambele părţi au fost uriaşe. La
început, tătarii au dominat, dar, în momentul critic, când principala forţă
rusească fusese împinsă să se retragă în neorânduială, norocul luptei a
fost întors dintr-o dată de un atac neaşteptat al rezervelor ruseşti, care au
dat o lovitură zdrobitoare mongolilor. Proorocia Sfântului Serghie se
împlinise: înaintarea mahomedanilor fusese oprită, iar Rusia avea să
rămână o ţară creştină.”
Chiar dacă mongolii şi-au reluat dominaţia asupra Moscovei doi ani
mai târziu, aceasta a fost doar vremelnică. Biruinţa de la Kulikovo Polie a
dat încredere ruşilor că pot într-adevăr să scuture jugul tătarilor – ceea ce
au reuşit deplin doar în veacul următor.
Întru pomenirea înfrângerii lui Mamai în bătălia de la Kulikovo,
cneaghina Evdochia a pus să se ridice o biserică în Kremlin, lângă iatacul
ei, cu hramul Naşterii Maicii Domnului. Tot ea a pus să se zidească
mănăstirea de călugări Goriţki, întru pomenirea slobozirii de sub jugul
tătarilor.
Cneazul Dimitrie a mai domnit nouă ani. Domnia sa a purtat
semnele curăţiei şi evlaviei sale, ale sfintei sale griji faţă de norodul său,
ceea ce a făcut să fie foarte iubit.
La 19 mai 1389, la vârsta de treizeci şi opt de ani, el a murit de o
boală internă. Cu puţin înainte de moarte, el a scris în testamentul său:
„Mi-am încredinţat copiii cneaghinei mele. Iar voi, copiii mei, ascultaţi pe
maica voastră în toate, şi nu faceţi nimic împotriva voii sale. Iar dacă
vreunul dintre fiii mei nu-şi ascultă mama şi se împotriveşte voii sale,
blagoslovenia mea nu va fi asupra lui”. La moartea sa, chipul său strălucea
de o lumină îngerească.
Moartea timpurie a iubitului ei soţ i-a fost şi mai sfâşietoare
cneaghinei Evdochia din pricina naşterii ultimului lor copil, Constantin, la
trei zile înainte ca Dimitrie să moară. Dar Dumnezeu s-a dovedit a-i fi
izvor de mare întărire şi mângâiere.
Evdochia a continuat să trăiască o vreme în palat. Sfântul Nicolae al
Jicei povesteşte o întâmplare ce a avut loc în chip vădit în acea vreme. „Ea
purta lanţuri de fier în jurul trupului; totuşi se arăta cu chip vesel în lume
şi se îmbrăca cu veşminte bogate, împodobindu-se cu mărgăritare (spre a-
şi ascunde nevoinţele ascetice). Lumea zicea tot feluri de lucruri despre
ea; începuseră să se ridice glasuri ce vorbeau despre viaţa ei
necuviincioasă. Fiii ei, auzind acestea, cu vorbe jignitoare şi amare i-au
spus mamei lor pe faţă cele ce se vorbeau despre ea. Atunci mama lor şi-a
desfăcut veşmintele bogate, iar fiii au văzut, cu mare uimire, cum trupul ei
era zbârcit şi uscat cu totul şi înfăşurat în lanţuri de fier.”

463
 După o vreme Evdochia a intrat în viaţa monahală, luând numele de
Evfrosinia. A fost tunsă în Mănăstirea înălţării din Kremlinul Moscovei,
ctitoria ei.
Ne-a rămas înscrisă o minune deosebită din acea vreme a vieţii ei:
„Pe când credincioasa Evfrosinia ieşea din Catedrala Adormirii Maicii
Domnului, s-a apropiat de ea un cerşetor orb şi i-a cerut să-l vindece,
spunându-i că ea îi apăruse în vis în noaptea dinainte şi i-a făgăduit să-i
înapoieze lumina ochilor. Cneaghina, ca din întâmplare, lăsă să-i cadă
mâneca asupra lui. El s-a frecat la ochi şi a început a vedea. De atunci
încolo, adeseori bolnavii, după credinţa lor, se atingeau de Sfânta
Evfrosinia şi se tămăduiau de neputinţele lor”.
A părăsit această viaţă la 7 iulie 1407. Proslăvită curând după
moarte, ea este pomenită şi la 17 mai. Moaştele ei se găsesc şi azi la
Mănăstirea înălţării şi continuă să săvârşească minuni celor ce cu credinţă
îi cer mijlocirea.
Soţul ei, Dimitrie Donskoi, a fost proslăvit în 1988. El este pomenit
la 7 iulie, ziua morţii sfintei sale soţii.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului părintelui nostru

Memnon, făcătorul de minuni

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Arolot

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Chiriachi, care prin foc

s-a săvârşit

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Teotimi, care

prin sabie s-a săvârşit

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne

mântuieşte pe noi. Amin.

464
 Ziua a douăzecea

În această lună, în ziua a

douăzecea, pomenirea Sfântului
Mucenic Talaleu
Talaleu, acest mare mucenic al lui
Hristos, era din părţile Feniciei, dintr-un
sat ce se numeşte Libanon Dasos. El era
de neam strălucit, fiind fiul lui Veruke,
arhiereul creştinilor. Deci, crescând în
învăţătura şi sfătuirea Domnului, a
învăţat sfintele şi dumnezeieştile
Scripturi; iar după ce a ajuns în vârstă, a
dorit să înveţe meşteşugul doctoricesc
ca, prin acest meşteşug, să fie mai de
folos oamenilor, decât prin toate
celelalte meşteşuguri. Aflând un doctor
iscusit şi cinstitor de Dumnezeu, în scurt
timp a învăţat desăvârşit, fiindcă era
isteţ din fire. Tânărul acesta era foarte
cucernic şi cinstitor de Dumnezeu. El îşi
împodobea sufletul său cu toate faptele
bune şi cu tot lucrul plăcut lui
Dumnezeu. De aceea, primea şi odihnea
în casa sa cu toată dragostea pe orice om
străin care venea la dânsul, căci casa lui
era loc de primire al tuturor, al săracilor
şi al bogaţilor.
Această faptă bună o făcea, fiindcă iubea foarte mult primirea de
străini, bucurându-se să vadă cât se poate de mulţi, care se tămăduiau de
către dânsul. Dar avea mai multă milă şi milostivire către săraci; pentru
dânşii avea mai mare grijă pentru că neputinţele şi durerile lor le socotea
că sunt şi ale sale. De multe ori, ca să-i uşureze de osteneală, îi ridica pe
umerii săi şi îi ducea în casa lui, stând înaintea lor ca un rob, alegând mai
bine să slujească lor, decât să facă altceva, şi se nevoia în tot felul să caute
şi să-i vindece de toate bolile lor.
Atâta milostivire avea mucenicul lui Hristos pentru cei care aveau
trebuinţă de ajutorul lui, încât nu aştepta să vină la dânsul; ci se ducea
Talaleu la ei şi le ajuta la orice trebuinţă ce aveau, dându-le sănătate în
dar, fără de argint şi fără de daruri. Pentru că pe lângă iubirea şi
milostivirea de oameni, avea şi neagoniseala, adică nu voia să câştige

465
argint sau orice alt lucru al lumii acesteia, avea încă şi atâta smerenie,
încât el singur spăla rănile bolnavilor şi le tămăduia.
Vieţuind astfel, s-a învrednicit şi de apostoleştile daruri,
propovăduind cu îndrăzneală numele lui Hristos. El singur tămăduia
toate bolile fără de doctorii, sârguindu-se cu toată silinţa să aducă la buna
credinţă pe slujitorii de idoli şi să-i facă creştini. De aceea, nu făcea nici o
deosebire între credincioşi şi necredincioşi, ci pe toţi îi vindeca şi câţi
alergau la dânsul, luau îndoită tămăduire a sufletului şi a trupului; căci
către toţi era de obşte milostiv şi îndurător; nu numai îi vindeca, dar se şi
ruga fierbinte lui Dumnezeu pentru toţi. Pentru creştini se ruga să se
pocăiască şi să-şi îndrepteze greşelile lor; iar pentru slujitorii de idoli, să
se depărteze şi să creadă în Hristos. Afară de acestea, el certa pe cei care
nu se milostiveau cu cei necredincioşi în primejdiile şi neputinţele lor.
Odată, când a văzut pe un creştin că era mânios asupra unui slujitor
de idoli şi se bucura de reaua lui pornire, s-a mâhnit foarte mult şi
mustrându-l pentru asprimea lui, a zis către dânsul: "Frate, nu se cade să
te bucuri de răul vrăjmaşului tău, că este primejdie şi pătimire pentru toţi
de obşte, pentru că nu ştie nimeni ce o să se întâmple până la sfârşit". Iar
când creştinul i-a spus că mai bine este să moară păgânii, decât să
trăiască, că ce folos este dacă trăiesc, de vreme ce au îmbătrânit în
păgânătate şi în toate răutăţile, fericitul Talaleu i-a răspuns: "Frate, noi
avem poruncă de la Domnul nostru, să ne rugăm pentru binele
vrăjmaşilor noştri, iar nu să ne bucurăm de răul lor, ci să ne fie milă de
dânşii, pentru că în acest fel gonim necredinţa lor şi îi aducem la buna
credinţă". Cu aceste cuvinte şi multe altele de acest fel, a scos din
învârtoşare pe acel creştin şi l-a adus spre milostivire.
Deci, având sfântul multă râvnă spre buna credinţă, se nevoia în
diferite chipuri să şteargă rătăcirea idolilor. De aceea, de multe ori se
ducea noaptea şi tăia copacii cei înalţi ai Libanului, în care se adunau
elinii de făceau jertfe zeilor lor, întinându-şi sufletele cu desfrânatele;
pentru că acolo se făceau felurite jocuri de femei şi diferite cântece de
organe muziceşti. Prin tăierea copacilor, el tăia jertfele idolilor şi-i abătea
de la faptele lor cele înfricoşate; iar prin mijloace doctoriceşti atrăgea pe
mulţi la dânsul şi-i tămăduia îndată de neputinţa trupului şi a sufletului,
aducându-i pe ei la credinţa în Hristos.
Odată, un şarpe veninos a muşcat pe un om de piept şi, din pricina
veninului fiarei, i-au putrezit pieptul şi coastele, astfel că era în primejdie
de moarte. Din această pricină a mers la doctori, cu care cheltuind tot ce
avea, n-a aflat nici o tămăduire; deci, deznădăjduindu-se desăvârşit, îşi
aştepta moartea. S-a aflat însă alt doctor osârdnic să-l tămăduiască şi care
a cerut de la dânsul numai să creadă în Hristos, de se va tămădui. Sfântul,
îndată şi-a pus mâna dreaptă pe pieptul lui şi, pecetluindu-l cu semnul
466
Sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, l-a tămăduit, nerămânând nici un
semn pe dânsul din patima lui. Deci, acel om, mulţumind foarte mult
sfântului, slăvea pe Dumnezeu pentru îndoita tămăduire care a luat-o, şi
la trup şi la suflet.
Altădată, un doctor s-a îmbolnăvit de o boală grea şi din această
pricină şi-a pierdut glasul, neputând deloc să mai vorbească. Deci, rudele
lui, deznădăjduindu-se de toţi doctorii şi de toate doctoriile, au alergat la
sfântul şi, luând pe bolnav, l-au adus înaintea lui, rugându-l să-l
tămăduiască. Atunci, milostivul Talaleu s-a apropiat de dânsul şi i-a zis:
"De voieşti tămăduirea ta, este de trebuinţă să crezi în Hristos şi îndată
Hristos te va tămădui". Bolnavul, auzind aceste cuvinte, a căzut la
picioarele lui şi, udându-le cu lacrimi, făcea semn că va crede în Hristos
din tot sufletul său, numai de îşi va dobândi tămăduirea. Atunci s-a făcut
o minune, că îndată a venit dumnezeiescul dar la dânsul şi i-a dezlegat
limba lui, vorbind ca şi mai înainte.
Pentru acestea, sfântul umbla prin toată Poligia, căutând să găsească
vreun bolnav sau vreun sărac flămând sau vreun rătăcit în păgânătate, ca
să le tămăduiască şi sufletele şi trupurile. Deci, aflând un slăbănog gol,
zăcând pe pământ, i s-a făcut milă şi, apropiindu-se de dânsul, l-a întrebat
de boala lui. Acela i-a răspuns astfel: "Într-una din zile umblam pe un
drum prăpăstios şi, deodată, împiedicându-mă, am căzut şi mi-am zdrobit
piciorul. Deci, întrebuinţând mult timp diferite feluri de doctorii, n-am
putut să aflu vindecare de la nici una; şi astfel sunt rănit şi zac la pat
deznădăjduit, ca cel mai ticălos dintre toţi oamenii; iar tu, care eşti mai
milostiv decât tatăl cel trupesc, fie-ţi milă de mine, nenorocitul, şi mă
tămăduieşte".
Atunci sfântul i-a zis: "Voi pune doctoria credinţei lui Hristos şi te
vei tămădui; dar să crezi în Hristos şi, îndată ţi se va da darul tămăduirii
tale". Deci, după ce a spus bolnavul, că el crede din tot sufletul în Hristos,
sfântul i-a apucat piciorul lui şi i l-a pus la loc, şi îndată ce a fost apropiat,
s-au amestecat vinele şi s-au tămăduit rănile, iar cel neputincios şi şchiop
s-a tămăduit şi alerga mulţumind sfântului. Acesta i-a poruncit, că dacă
voieşte să-i mulţumească, să nu arate nimănui această minune, fiindcă nu
voia să fie slăvit şi lăudat de oameni. Dar, slăbănogul făcea dimpotrivă,
alergând pe drum şi spunând tuturor tămăduirea, care o luase de la
dânsul.
Auzind de minunea aceasta, o femeie ce avea în ea diavol şi o spurca,
îndată a alergat la casa sfântului şi i-a povestit primejdia sa, rugându-l să
o scape de duhul cel rău şi necurat; atunci, îndată diavolul a trântit-o la
pământ şi o muncea. Sfântul, văzând că era aşa de rău chinuită de diavol, i
s-a făcut milă de dânsa şi, însemnând-o pe frunte cu semnul Sfintei Cruci,
a chemat numele lui Iisus Hristos şi îndată a lăsat-o diavolul şi a fugit.
467
 După ce femeia a scăpat de diavolul cel necurat, alerga cu mare
bucurie de la casa sa, propovăduind cu mare glas măririle lui Dumnezeu.
După ce a trecut printr-un loc, a văzut pe un om orb, cunoscut ei, şi i-a zis:
"Omule, ce stai aici fără de nici un folos? N-ai auzit că aici se află un
doctor minunat, care tămăduieşte pe toţi bolnavii cu preaslăvire, goneşte
diavolii, scapă trupurile oamenilor de vătămare şi de orice altă rană şi
tuturor le dă mântuire? Acela nici un dar nu voieşte să ia, ci învaţă şi
sfătuieşte pe oameni la lucrurile cele bune şi pe toţi bolnavii care aleargă
la dânsul îi primeşte în casa lui. El este mângâiere fiecăruia, fiindcă este
milostiv, purtător de grijă al celor bolnavi şi le dă tuturor doctorie; deci,
vino să te duc şi pe tine la dânsul, ca să-ţi dea vindecare". Femeia aceea,
zicând aceste cuvinte, l-a dus şi pe el la sfânt.
Acela, după cum era orb cu ochii trupului, tot aşa era de orb şi cu
ochii sufletului, pentru că se închina la idoli. Cu toate acestea, cerând
vindecare de la dânsul, a căzut la picioarele Sfântului Talaleu, zicându-i:
"Până acum am fost vrednic de milă şi ticălos, iar de acum înainte voi fi
fericit şi bine norocit; pentru că de la tine voi lua lumina ochilor mei". Dar
ce i-a răspuns sfântul? "Omule, ochiul cel neadormit al lui Dumnezeu
priveşte inimile tuturor, socotelile şi faptele; deci, crede în Hristos,
Ziditorul firii şi vei lua tămăduire ochilor tăi. De-L vei cunoaşte pe Dânsul
că este doctor al trupurilor şi al sufletelor, vei câştiga tămăduire de la
Dânsul".
Auzind orbul acestea, i-a zis: "Cred din tot sufletul meu în Hristos,
numai să câştig lumina ochilor mei". Şi, apucând mâinile sfântului cele de
trei ori fericite, le-a pus pe ochii lui şi, îndată şi-a câştigat vederea, slăvind
pe Dumnezeu şi mulţumind sfântului.
Deoarece sfântul tămăduia cu preaslăvire pe toţi bolnavii, a străbătut
vestea lui în toată lumea. Iar bolnavii alergau de pretutindeni la sfântul,
care îi vindeca trupeşte şi sufleteşte. Fericitul Talaleu, pornindu-se cu
râvnă dumnezeiască, umbla din loc în loc, să tămăduiască pe cei bolnavi;
dar lucrul cel mai adevărat era să propovăduiască numele lui Hristos şi să
aducă pe mulţi la buna credinţă. Pentru aceasta s-a dus în Edesa şi făcea
şi acolo ceea ce ştia, adică, prin puterea doctoriei sale, a făcut pe mulţi de
au crezut în Hristos. Dar diavolul, urâtorul de bine nesuferind să vadă
lăţindu-se credinţa lui Hristos, a trimis pe oarecare oameni răi la
stăpânitorul acelui loc, care se numea Tiberian, şi l-a vândut.
Fiindcă în vremea aceea împărăţea Numerian şi era cu totul dat la
rătăcirea idolilor, a pornit mare prigoană împotriva creştinilor şi a trimis
în toată stăpânirea sa stăpânitori cu porunci înfricoşătoare, ca să omoare
pe creştini şi să se stingă cu totul numele lui Hristos. Pentru aceea, fiecare
stăpânitor se silea să arate mai multă supunere poruncilor împărăteşti.
Deci, auzind Tiberian despre Sfântul Talaleu că propovăduia numele lui
468
Hristos, a trimis îndată ostaşi şi l-au adus înaintea lui, poruncind să-l bată
cumplit. Apoi, socotind că era fără de minte, i-a dat drumul, poruncindu-i
să nu mai umble în locul care este sub stăpânirea lui.
Atunci sfântul s-a dus de acolo şi a mers în părţile Ciliciei şi cu
pricina doctoriei propovăduia şi acolo, numele lui Hristos. De aceea,
oarecare slujitori de idoli, l-au pârât la Teodot, stăpânitorul laturei, de
lângă Marea Egee, zicând: "A venit în latura aceasta un galileean creştin
şi, cu meşteşug doctoricesc mincinos, amăgeşte poporul cel de obşte şi se
laudă că tămăduieşte bolnavii cu numele lui Iisus Hristos, pe Care L-au
răstignit evreii, propovăduindu-L pe El, că este Mântuitorul şi Izbăvitorul
lumii; pe lângă acestea, necinsteşte şi pe zeii noştri şi chiar acum nu
încetează a tăia sfinţitele saduri ale Libanului".
Stăpânitorul, auzind acestea, a trimis îndată ostaşi să-l aducă
înaintea lui. Ostaşii, legând pe sfânt, l-au adus, bătându-l. În cealaltă zi,
stăpânitorul a stat în capiştea lui Adrian; iar ostaşii, dezbrăcând pe sfânt,
l-au adus înaintea lui ca pe un osândit. Atunci l-a întrebat stăpânitorul să-
i spună locul, numele şi meşteşugul lui. Sfântul i-a răspuns: "Locul meu
este Fenicia, sunt fiu de părinţi liberi, mă numesc Talaleu, cu meşteşugul
meu sunt doctor, iar cu credinţa sunt creştin şi rob al lui Iisus Hristos".
Iarăşi l-a întrebat stăpânitorul: "Cum ai venit în latura aceasta?" Sfântul a
zis: "Umblu din loc în loc, ca să propovăduiesc credinţa în Iisus Hristos şi
să întorc poporul de la rătăcirea idolilor, deoarece nimic nu este mai bine
plăcut lui Dumnezeu ca aceasta". Auzind stăpânitorul acestea, s-a mâniat
şi a poruncit să-i găurească gleznele şi să-l spânzure cu capul în jos.
Atunci ostaşii, schimbându-se la minte cu puterea dumnezeiască, au
găurit un lemn şi l-au spânzurat, socotind că este Sfântul Talaleu. Văzând
stăpânitorul lemnul spânzurat, a socotit că ostaşii l-au batjocorit şi pentru
aceea i-a pedepsit cumplit, poruncind altor ostaşi să bată pe mucenic cu
vine de bou, crezând prin aceasta că îl va speria cu asemenea pedepse. Dar
viteazul ostaş al lui Hristos a rămas nebiruit. Deşi acei ostaşi aspri i-au
rănit tot trupul cu bătăile cele mai cumplite, n-au putut nicidecum să
clintească credinţa lui către Hristos, ci era tare şi neschimbat, ca şi cum n-
ar fi simţit nici o durere. El suferea cu bărbăţie rănile şi pedepsele, pentru
dragostea cea mare ce avea către Hristos.
Tiranul, văzând că ostaşii au obosit de muncile ce le făceau
mucenicului, fără de folos, şi, minunându-se de răbdarea lui, a început să-
i zică aceste cuvinte fărădelege: "Talaleu, în ce chip tămăduieşti bolnavii?
Spune-mi adevărul, de voieşti dragostea mea! Spune-mi dacă îi
tămăduieşti cu vrăji; iar dacă îi tămăduieşti cu puterea zeilor, voi crede şi
eu că aceia pot să tămăduiască toată boala, iar nu Hristos, care a fost
răstignit de evrei, şi care nu face oamenilor nici un lucru bun şi nu este
aducător de bucurie al acestei lumi, ci aduce mâhnire, primejdii şi moarte.
469
La zeii noştri sunt desfătări, petreceri, dănţuiri, cântări jalnice, râsuri şi
toate lucrurile aducătoare de bucurie. Aceia sunt care gonesc de la oameni
toate bolile, iar nu Hristos şi Crucea Lui, care este cea mai mare osândă a
lumii".
Aceste hule şi altele de acest fel a zis păgânul împotriva lui Hristos.
Auzind mucenicul aceste hule împotriva lui Hristos, s-a rănit mai mult
decât de pedepsele pe care le-a primit şi a zis: "Eu nu sunt vrăjitor şi nu
tămăduiesc cu vrăji pe bolnavi, nici cu zeii tăi, care sunt surzi şi
neînsufleţiţi, idoli nesimţitori, care nu pot să-şi ajute nici lor, nici altora,
ci cu numele lui Iisus Hristos cad jos şi se zdrobesc. De voieşti să te
încredinţezi de adevărul cu care tămăduiesc pe cei bolnavi, întreabă pe
aceia care s-au tămăduit, şi îţi vor spune, că nu s-au tămăduit cu altceva,
decât cu numele lui Iisus Hristos şi cu semnul Sfintei şi de viaţă făcătoarei
Cruci. Pe aceasta tu o defaimi, deoarece nu ştii că ea goneşte dracii,
îndreptează slăbănogii, dă lumină orbilor, înviază morţii şi tămăduieşte
orice boală; după cum propovăduiesc aceia, care au încercat cu lucrul
aceasta. Fiindcă şi Unul Născut Fiul lui Dumnezeu, văzând chipul Său, pe
om, zidirea mâinilor Sale, care pentru neascultare s-a izgonit din rai şi a
căzut din toate bunătăţile acelea, s-a robit de diavol şi a căzut în slujirea
idolilor şi în toate răutăţile diavolului. Pentru acestea I s-a făcut milă de
zidirea Sa şi S-a pogorât din cer, S-a făcut om, ca să mântuiască pe om şi
cu dumnezeiasca Sa învăţătură şi cu pilda Sa cea bună, ne-a povăţuit pe
noi la calea mântuirii. În scurt, zic, S-a răstignit pentru dragostea noastră
şi ne-a răscumpărat pe noi cu preacuratul Său sânge, mântuindu-ne din
robia diavolului. Dar ce bine n-a făcut El în lume? A vindecat slăbănogi,
surzi, idropicoşi, îndrăciţi şi tot felul de bolnavi şi a înviat morţi, arătând
tot felul de bunătăţi oamenilor. Iar când a voit să se înalţe la cer, a dat
darul Său Apostolilor Săi şi tuturor care vor crede în El şi vor păzi
poruncile Lui, ca astfel să facă facerile Sale de bine oamenilor.
Tot aşa mi-a dăruit şi mie, smeritul Său rob, puterea Sa, ca, prin
numele Său cel preasfânt şi cu semnul Sfintei şi cinstitei Lui Cruci, să
tămăduiesc orice boală. Deci, pentru ce huleşti împotriva lui Iisus Hristos,
Izbăvitorul şi Mântuitorul lumii? Se cădea mai ales să crezi în El, ca să
câştigi viaţa veşnică şi să-ţi laşi zeii tăi cei deşerţi. Ascultă-mă pe mine,
stăpânitorule: de-ţi voieşti binele, crede în Hristos, adevăratul Dumnezeu,
şi atunci vei cunoaşte milostivirea Lui, iubirea Lui de oameni şi puterea
Lui cu care tămăduieşte pe păcătoşi, nu numai de bolile cele trupeşti, ci şi
cele sufleteşti, pentru că voieşte şi doreşte să se mântuiască toţi oamenii".
În vremea când zicea mucenicul acestea şi poporul asculta cuvintele
lui cele mântuitoare cu multă dorinţă, tiranul s-a aprins de mânie şi a zis:
"O, ce bun izbăvitor al lui Hristos te-ai făcut, osânditule, să-ţi arăt eu ţie
acum, că în deşert nădăjduieşti în Hristosul tău". Şi s-a pornit asupra lui
470
ca să-l lovească cu mâinile sale şi, o, minunile Tale, Hristoase, Împărate!
Deodată s-au uscat amândouă mâinile stăpânitorului aceluia şi au rămas
nelucrătoare. Cu toate acestea, de trei ori blestematul, nu s-a înţelepţit, ci
a poruncit ostaşilor să muncească pe mucenic cu tot felul de munci. Deci,
acei slujitori sălbatici îl munceau fără de milă cu unghii de fier, cu foc, cu
cuţite şi cu alte feluri de pedepse. Iar Sfântul Talaleu le primea pe toate cu
mare bărbăţie şi bucurie, pentru că avea pe Hristos cu dânsul şi îi uşura
toate muncile. Deşi era rănit cu nenumărate răni pe tot trupul, deşi era
strujit cu unghii de fier şi ars cu foc, cu toate acestea, a stat viteaz şi tare în
gând. Apoi, defăimând tot felul de pedepse şi de munci, a zis tiranului: "Să
nu socoteşti în mintea ta că o să mă tem de muncile tale şi de moartea cu
care mă înfricoşezi pe mine, pentru că mă voi lupta cu mare îndrăzneală şi
mă voi bate în război cu ea.
Mai bine îmi este mie să mor în buna credinţă, decât să trăiesc în
păgânătate. Dar, dacă tu vei strica pântecele trupului meu, să ştii că
comoara sufletului meu nu vei putea s-o iei. Şi, dacă mă vei scoate afară
din acest cort sfinţit al trupului meu, nu mă vei lipsi însă de locaşul cel
gândit al Împărăţiei cereşti. Eu lăudam mai înainte biruinţele celorlalţi
viteji, dar oare acum, când sunt în război, este cu putinţă să lepăd armele
Hristosului meu şi să nu biruiesc? Hristos nu dă darurile Sale celor fricoşi
şi leneşi, nici nu încununează pe cei care dorm; de aceea, arderea focului
tău mi se pare jucărie, pentru că mă răcoreşte pe mine, robul
Mântuitorului meu. Toate pedepsele tale le iau ca pe o frunză de copac,
deoarece gândul meu s-a făcut întocmai ca o piatră; astfel sunt gata să
jertfesc trupul meu lui Hristos ca pe o oaie şi deci sunt dator să-l jertfesc
pentru Dânsul, după cum şi El s-a jertfit pentru mine".
Dar, judecătorul socotea în gândul său: "Eu sunt de vină, că-mi zice
nişte cuvinte ca acestea din cauza bunătăţii mele; încă nu a ajuns la vârsta
de optsprezece ani şi ne vorbeşte nouă mai bine decât un ritor iscusit. Eu
socoteam că, muncindu-l, am să-l aduc la scopul meu, dar el nu se teme
nicidecum de ele, nici nu se schimbă din gândul său. Poate să-l aduc la
scopul meu prin bogăţie? Dar, nici nu se uită la ea. Am căutat să-l
înduplec cu cuvinte dulci, dar nici de ele nu se biruieşte. Deci, altfel am
să-l momesc. Am să-l pun într-o barcă şi să-l las singur în mijlocul apei;
şi, de va fi om dreptcredincios şi bun, îl va păzi dumnezeiasca pronie; iar
de va fi rău, îl va îneca dumnezeiasca osândă. Astfel nu va fi ucis de
mâinile mele". Acestea socotindu-le judecătorul în cugetul său, îndată s-a
apucat de lucru.
Deci, Sfântul Talaleu a fost pus într-o barcă şi umbla pe ape de colo
până colo ca şi cum ar umbla pe pământ uscat, fără să aibă frică de ceva.
Apoi, ridicându-şi mâinile la cer, a zis: "Către Tine, Doamne, Cel ce
locuieşti în cer, am ridicat ochii mei; de multe ori Te-am rugat pe Tine şi
471
Te-ai milostivit spre mine. Deci, milostiveşte-Te şi acum spre mine şi
povăţuieşte-mă la limanul mântuirii ca să nu mă înghită adâncul mării şi
astfel să mă păgubesc de mărturisirea Ta. Ci săvârşeşte dorinţa care o am,
ca să-mi jertfesc trupul meu Ţie, Hristoase, şi prin răbdarea mea să mă
învrednicesc a sta cu îndrăzneală înaintea înfricoşatului Tău divan, că
ochii sufletului meu spre Tine nădăjduiesc, Doamne". Şi îndată s-a făcut o
minune. Marea s-a domolit, ca şi cum i-ar fi fost milă de sfânt şi cu linişte
îl ducea pe el la mal, scoţându-l la cealaltă parte a Mării Egee, fiind
îmbrăcat într-o haină albă.
Judecătorul, auzind de o minune ca aceasta, a rămas uimit şi a
poruncit să-l aducă înaintea lui. Deci, ostaşii îndată au alergat şi, ca nişte
lupi cumpliţi şi sălbatici, au răpit pe oaia lui Hristos cea fără de răutate şi
l-au adus la judecată. Atunci au mers în divan mulţi slujitori de idoli, dar
mai ales doctorii care pizmuiau pe sfânt, pentru tămăduirile care le făcea.
Aceia murmurau împotriva mucenicului şi îndemnau pe judecător să
hotărască moartea lui. Deci, judecătorul i-a zis lui: "Ce zici Talaleu, de
toate acestea care se zic împotriva ta?" Iar mucenicul a răspuns:
"Dumnezeu, Căruia mă închin şi Îi slujesc, îmi va ajuta, deşi toată lumea
îmi va da război; pentru că ştiu, că Dumnezeul meu face vii pe oameni şi
după moarte. De aceea se cade să rabd ticăloşia aceasta, nepunând în
mintea mea vreo muncă trupească, ca astfel să iau moarte pentru
dragostea Hristosului meu".
Atunci stăpânitorul, ca să înceteze glasul poporului şi ca să
înfricoşeze pe mucenic, a zis către el cu vicleşug: "Fiindcă nici un diavol
rău nu te-a înecat în mare, am să-ţi dau acum sfârşit vieţii tale. De aceea,
poruncesc ca trupul tău să se lege pe o scândură cu patru picioare, şi să se
toarne smoală fiartă peste dânsul, de la cap până la picioare; şi astfel să se
îngroape în pietre şi să se ardă în foc până ce vei muri". Fericitul Talaleu,
auzind aceste cuvinte, a asudat la faţă ca un luptător ostenit şi a început a
plânge. Dar tiranul cel fără de ruşine, socotind că s-a înfricoşat, a zis:
"Diavolii au fugit de la dânsul şi de aceea se teme de munci; mie însă mi
se cade să-mi fie milă de el".
Deci, întorcându-se către sfânt, i-a zis: "Talaleu, de te vei închina
zeilor, îţi voi da ţie multă bogăţie şi slavă şi pe lângă toate acestea vei
dobândi milostivirea şi blândeţea zeilor; iar de nu vei voi să mă asculţi pe
mine, vei pierde şi acelea şi viaţa ta". Talaleu, viteazul pătimitor al lui
Hristos, a răspuns: "Eu râd de numele milostivirii tale şi de darurile tale,
pentru că tu cauţi să mă amăgeşti cu dânsele, ca să mă fac păgân din
binecredincios; bogăţia o socotesc ca pe nişte gunoaie şi nimic nu-mi dă
câştig mai mult ca jertfa cea curată a trupului meu. Când eram la
începutul muncilor, gândul meu era tare şi nemişcat; însă acum, când
sunt la sfârşit şi aştept să biruiesc, nelegiuitule, mă îndemni să mă plec
472
socotelii tale? Eu muncile le-am primit spre bucuria mea; rănile, spre
slava mea; primejdiile, spre cununi, iar dezbrăcarea de trupul meu o
socotesc ca şi cum m-aş dezbrăca de o haină şi cu nădejdea Hristosului
meu mă întăresc".
Văzând tiranul că în nici un fel nu a putut să înduplece pe Sfântul
Talaleu, s-a pornit spre mânie şi şi-a zis în sine: "Multe cuvinte i-am zis şi
mare milostivire i-am arătat, dar cu toate acestea n-am putut să-l
înduplec; în zadar i s-a făcut lui atâta mulţime de răni, fără de nici un
folos s-au ostenit cu dânsul atâţia ostaşi, care îl munceau; el voieşte să se
jertfească, el voieşte să moară; deci, ce voi mai vorbi la urechile aceluia
care nu mă aude? De aceea să hotărăsc moartea lui".
Atunci, îndată a poruncit să-l arunce la patru lei înfricoşaţi, ca să-l
sfâşie. Dar Dumnezeul puterilor nu l-a lăsat nici atunci fără de ajutor, ci a
îmblânzit acele fiare ca pe nişte miei şi, astfel, au stat lângă mucenic,
gudurându-se cu cozile şi jucându-se, iar tiranul, ruşinându-se, nu se
dumirea şi nu ştia ce să facă. În scurt, a apucat condeiul şi a scris
hotărârea morţii lui, adică să i se taie capul. Apoi l-a aruncat jos de mânie
şi, sculându-se din divan, a fugit. Astfel s-a săvârşit Talaleu, mult
pătimitorul mucenic al lui Hristos, în 20 de zile ale lui mai şi a luat
cununa muceniciei.
Atunci şi mulţi alţii, văzând bărbăţia, răbdarea şi minunile sfântului
mucenic, au crezut şi ei în Domnul nostru Iisus Hristos şi, mărturisind, au
murit cu moarte mucenicească pentru Hristos. Între aceştia era şi fericitul
dascăl la meşteşugul doctoricesc al Sfântului Talaleu şi un aducător de
lemne cu numele Asteri, ostaşul Alexandru, Sterona, Filerghie, Timotei,
Teodul, Macarie şi mulţi alţii, cu ale căror rugăciuni să ne învrednicim şi
noi împărăţiei cerurilor. Amin.

473
 Tot în această zi,
pomenirea Sfintei
Lydia din Filippi
Slujbele Bisericii
Ortodoxe săvârşite în
locaşurile de cult, precum
şi monument-tele din
trecut şi din prezent,
adevăraţi mar-tori ale
evenimentelor trecute, îl
ajută pe credincios să
depă-şească constrângerile
spaţiale şi temporale şi să
trăiască unitatea cu
Hristos şi prezenţa în
Biserică.
Însoţitor al Sfântului
Apostol Pavel şi apropiat al
filipenilor, Sfântul
Evanghelist Luca ne arată
în cartea Faptelor Apostolilor prima vizită în Filippi şi botezul Lidiei,
comercianta de materiale textile. “Când a văzut el această vedenie, am
căutat să plecăm îndată în Macedonia, înţelegând că Dumnezeu ne chemă
să le vestim Evanghelia. Pornind cu corabia de la Troa, am mers drept la
Samotracia, iar a doua zi, la Neapoli şi de acolo la Filippi, care este cea
dintâi cetate a acestei părţi a Macedoniei şi colonie romană. Iar în această
cetate am rămas câteva zile. Şi în ziua sâmbetei am ieşit în afara porţii,
lângă râu, unde credeam că este loc de rugăciune şi, şezând, vorbeam
femeilor care se adunaseră. Şi o femeie, cu numele Lidia, vânzătoare de
porfiră din cetatea Tiatirelor, temătoare de Dumnezeu, asculta. Acesteia
Dumnezeu i-a deschis inima să ia aminte la cele grăite de Pavel. Iar după
ce s-a botezat şi ea şi casa ei, ne-a rugat, zicând: De m-aţi socotit că sunt
credincioasă Domnului, intrând în casa mea, rămâneţi. Şi ne-a făcut să
rămânem.” (Fapte 16, 10-15).
În descrierea spontană şi modestă a primului botez din Filippi făcut
de către cel mai de seamă Apostol, Pavel, cu uşurinţă se întrevede metoda
şi se identifică principalele condiţii pentru participarea noului credincios
în noua viaţă întru Hristos şi integrarea sa în cadrul Bisericii.
Apostolii au predicat “pe Hristos cel răstignit”, iar aceia dintre
ascultători care au primit de bunăvoie cuvântul apostolic au urmat
practica stabilită în ziua Cincizecimii. Se pocăiau (metanoó) şi se botezau
în Numele lui Iisus Hristos, asigurându-şi astfel iertarea păcatelor şi
474
darurile Sfântului Duh, precum şi posibilitatea de a se naşte în noua viaţă
întru Hristos.
Pe malul râului Zigáktis, în afara cetăţii Filippi, Lidia cea temătoare
de Dumnezeu, împreună cu alte femei, a ascultat cu luare aminte
învăţătura hristocentrică a lui Pavel şi, cu inima luminată şi deschisă, a
acceptat învăţătura mântuitoare. Imediat a coborât în apa noului Iordan
şi s-a botezat împreună cu toţi membrii familiei ei. Mărturisind cu fapta şi
prăznuind credinţa în Hristos, această mărturisire i s-a făcut pricină a
faptei apostolice a botezului şi a punerii mâinilor pentru primirea
Darurilor Sfântului Duh şi pentru începerea punerii în aplicare în viaţa sa
a toate cele ce sunt, cu adevărat, fapte ale modestiei, dreptăţii, curăţiei,
dragostei, şi a tuturor virtuţilor şi a oricărei săvârşiri vrednice de laudă.
Venirea tuturor în casa Lidiei consfinţeşte taina pascală a lui Hristos,
desăvârşirea bucuriei duhovniceşti din acea zi binecuvântată în care s-a
alăturat Trupului Bisericii, prin botez, prima femeie creştină din Europa,
în Filippi.
Biserica noastră ortodoxă o cinsteşte pe Sfânta Lidia ca pe una
întocmai cu Apostolii. Pe locul locul sfânt al botezului ei de pe malul
râului Zigáktis s-a ridicat o biserică-baptisteriu, asemănătoare cu
bazilicile paleocreştine din Filippi.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Ascalon

Ighemonul Arian, mergând din cetatea Ermopol la Atinoi, cetatea
Tebaidei, a adus în calea lui pe unul din fraţii cei credincioşi, cu numele
Ascalon, pe care văzându-l ighemonul, a zis: "Cine este acesta?" Iar unul
din sfetnicii ighemonului a zis lui Apolonid: "Întreabă-l pe el". Apolonid a
zis către sfântul: "Cine eşti tu?" Sfântul a răspuns: "Sunt creştin!" Zis-a
către el ighemonul: "Nu ai auzit de poruncile împărăteşti, trimise prin
toate ţările, ca să fie siliţi creştinii să aducă jertfe zeilor?"
Sfântul Ascalon a răspuns: "Am auzit de acele nelegiuite porunci,
date spre sminteala multora". Zis-a ighemonul: "Cum defăimezi pe
împăraţi, numind sminteală legile lor cele sfinte şi mântuitoare?" Zis-a
sfântul: "Fă ce voieşti, deoarece acele legi nu le am ca pe nişte legi, pentru
că nu se dau drept şi spre folosul de obşte, ci spre pierzare şi pagubă; căci,
ce fel este această lege, ca să zică: "Închină-te idolului!"?" Zis-a
ighemonul: "Au nu-ţi ajunge că ocărăşti pe împăraţi, încă şi pe zei îi
numeşti idoli? Mă jur pe ei, că de nu-i vei mărturisi că sunt zei şi de nu le
vei aduce jertfe, apoi vei lua muncile cele pregătite, pentru cei
neascultători".
Sfântul a răspuns: "Nu mă tem de îngrozirile tale, ci mă tem a trece
cu vederea pe Cel ce a zis: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul

475
nu-l pot ucide; ci să vă temeţi mai ales, de Cel ce poate să piardă şi
trupul şi sufletul în gheena.
Deci, se cade a ne teme de Dumnezeu, Cel ce poate să muncească pe
om în veci, iar nu de voi, care munciţi numai o parte a omului, adică
numai trupul, dar nu în veci, ci puţină vreme".
Ighemonul a zis: "Primeşte sfatul cel bun şi jertfeşte zeilor celor fără
de moarte, căci, de nu vei asculta, sunt gata muncile şi muncitorii".
Sfântul a răspuns: "Să vedem cine dintre noi se va arăta mai tare, ori tu,
cu muncile mă vei domoli pe mine, ca să numesc zei pe idoli, ori eu te voi
sili pe tine să mărturiseşti pe Domnul meu Iisus Hristos, Care este
adevăratul Dumnezeu şi ziditor a toate?"
Deci, ighemonul, mâniindu-se, a poruncit să dezbrace pe mucenic şi
să-l spânzure spre muncire, ca să-l bată şi să-l strujească cu unelte de fier.
Sfântul, fiind muncit cu nemilostivire şi trupul lui zdrobindu-se şi căzând
pe pământ, tăcea, nescoţând glas de durere. Iar ighemonul i-a zis: "Oare
nu s-a muiat inima ta, ca să jertfeşti zeilor?" Iar un ritor, cu numele
Vizamon, stând de faţă, a zis: "Moartea, apropiindu-se de el, l-a făcut să-şi
iasă din minte". Atunci sfântul, deşteptându-se, îndată i-a răspuns,
zicând: "Nici din minte nu mi-am ieşit, nici de Dumnezeu, Ziditorul meu,
nu mă depărtez". Arian a zis: "Oare, iarăşi te împietreşti cu inima? Dar
locul acesta, fiind în cale, nu este îndemânatic ca să fii muncit, deci,
ajutându-ne zeii, vom merge în cetate şi acolo vei lua muncile cele
vrednice de nesupunerea ta". Acestea zicând, a poruncit ca îndată să
dezlege pe mucenic şi să-l ducă înaintea sa.
În cale, aproape de cetate, era un râu mare ce se numea Nil. Acest
râu l-a trecut Sfântul Mucenic Ascalon mai înainte, deoarece ighemonul
venea încet în urma lor. Cetăţenii, ieşind în întâmpinarea ighemonului
până la râu şi, văzând pe sfânt zăcând gol pe pământ, au stat împrejurul
lui, de vreme ce el nu putea să şadă de răni. Ei, văzându-l astfel, se
umileau, fiindu-le jale de el.
Apoi, acei cetăţeni, văzând pe ighemon că ajunge la râu şi se aşează
în luntre, s-au pregătit să-l întâmpine şi să-i ureze de bine, iar sfântul
mucenic când a auzit grăind că ighemonul vine cu luntrea, s-a întărit şi s-
a sculat de pe pământ şi, ridicându-şi mâinile spre cer, s-a rugat către
Domnul, zicând: "Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, pentru care pătimesc
aceste munci şi pentru a cărui dragoste stau gol în priveliştea acestui
popor, auzi-mă acum, pentru slava numelui Tău cel sfânt. Întinde mâna
Ta cea atotputernică şi ţine în mijlocul râului luntrea aceea în care şade
păgânul judecător, nu-l lăsa să ajungă la malul acesta, până ce te va
mărturisi că eşti adevăratul Dumnezeu, Ziditorul şi Stăpânul a toate şi
înaintea a tot poporul va preamări numele Tău cel Sfânt, pe care îl
urăşte".
476
 Sfântul, rugându-se astfel, deodată luntrea care ducea pe ighemon, a
stat pe loc şi nu putea să se mişte din locul acela. Ighemonul Arian,
văzând acest lucru, se mira, aducându-şi aminte de cuvintele mucenicului,
cu care a făgăduit că-l va sili spre mărturisirea lui Hristos Dumnezeu.
Deci, a zis către ai săi: "Ce vi se pare vouă de aceasta, că luntrea nu se mai
mişcă; oare nu socotiţi că aceasta este vrăjirea acestui creştin?"
Şi a poruncit să aducă altă luntre şi a şezut în ea. Deci, aceea luntre,
din care a ieşit ighemonul, îndată a pornit din locul ei, iar aceea în care a
şezut, a stat ca pe pământ uscat, neputând să se mişte deloc, deşi erau
vâslaşi mulţi, pânza întinsă şi vânt în ajutor. Deci, ighemonul a trimis la
mucenic, zicând: "Te-ai temut de muncile cu care te-am îngrozit, de aceea
ai făcut cu vrăjile tale să nu pot trece şi să intru în cetate". Mucenicul a
răspuns trimisului: "Viu este Dumnezeul meu, că nu se va mişca luntrea
în care este Arian, până nu va mărturisi numele Domnului meu Iisus
Hristos, precum i-am zis mai înainte!" Iar trimisul a zis: "Ighemonul,
chiar de va mărturisi numele Dumnezeului tău precum voieşti, dar, fiind
în mijlocul râului, cum vei auzi tu glasul lui de aici de pe mal? Căci râul,
precum vezi, este foarte lat". Mucenicul i-a zis: "Să scrie pe o hârtie
mărturisirea Domnului meu şi s-o trimită la mine şi în ceasul acela
luntrea va porni şi va sosi la mal.
Deci, întorcându-se trimisul, a spus ighemonului cuvintele
mucenicului. Iar ighemonul, luând îndată o hârtie, a scris cu mâna sa
nişte cuvinte ca acestea: "Unul este cu adevăratul Dumnezeu, pe care
Ascalon îl cinsteşte şi nu este altul afară de El. Acela este Ziditorul şi
Stăpânul tuturor!" Astfel scriind, a trimis-o lui Ascalon. Iar mucenicul,
citind scrisoarea, s-a rugat lui Dumnezeu şi îndată luntrea în care era
ighemonul a pornit şi a ajuns la mal. Ighemonul, intrând în cetate, a şezut
la judecată şi, punând pe mucenic în faţa sa, a zis către dânsul: "Toată
puterea ta de farmece şi urâtă de zei, ai pornit-o asupra mea, fiind pe apă,
ca să mă ţii acolo, iar eu, pe pământ, voi arăta asupra ta puterea stăpânirii
mele".
Deci, îndată a poruncit să-l spânzure gol la muncire şi cu făclii
aprinse să-i ardă coastele şi pântecele, până ce i se va topi tot trupul. Pe
când aceia îl munceau, sfântul tăcea. Atunci Arian a zis către dânsul:
"Ascaloane, precum văd, tu ai să mori acum". Răspuns-a sfântul: "Chiar
de aş muri, însă tot viu voi fi!"
Ighemonul a zis către ai săi: "Să nu ne mai ostenim muncindu-l; văd
că este gata să moară pentru credinţa lui, însă noi să facem încă ce vom
putea". Atunci, a poruncit să lege o piatră mare de picioarele lui şi să-l
arunce de viu în adâncul râului. Luându-l ostaşii l-au dus la râu, mergând
în urma lor mult popor, între care erau şi mulţi creştini ce veniseră să
vadă sfârşitul mucenicului şi care, aducând bucate, îl rugau să guste. Iar el
477
nu voia, zicând: "Nu voi mai gusta acum din hrana cea stricăcioasă a
acestei lumi, că m-am gătit să merg şi să iau acelea, pe care ochiul nu le-a
văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit. Deci,
osteniţi-vă şi voi, fraţilor, ca să câştigaţi bunătăţile gătite sfinţilor".
Grăind astfel sfântul, ostaşii l-au pus într-o luntre şi, depărtându-se
de mal, au început a lega de picioarele lui o piatră mare. Iar întorcându-se
el spre creştinii care stăteau pe mal, le-a zis: "Fiilor, să nu fiţi fără de grijă
pentru îngroparea mea; însă astăzi şi mâine să nu mă căutaţi. Tocmai a
treia zi să veniţi în partea de miazănoapte a cetăţii şi, aflând la mal trupul
meu cu piatra cea legată, să mă îngropaţi împreună cu ea".
Aşa a fost, că a treia zi după înecarea mucenicului, au aflat sfântul lui
trup, precum le-a zis lor cu piatra de gât. Şi astfel l-au îngropat cu cinste,
slăvind pe Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine cinstea şi
închinăciunea împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin.
Notă - Sfântul Mucenic Ascalon împreună cu Sfântul Mucenic
Leonid se pomenesc la pătimirea Sfântului Filimon, în 14 zile ale lui
decembrie. Ighemonul Arian a crezut şi el în Hristos şi s-a învrednicit de
cununa mucenicească, precum se scrie despre Arian în pătimirea aceluiaşi
Filimon.

Tot în această zi, pome-nirea

Sfinţilor trei cuvioşi şi purtători
de Dumnezeu pă-rinţi: Nichita,
Ioan şi Iosif, ctitorii sfintei şi
împărăteştii Mănăstiri cea nouă
din Hios, care cu pace s-au
săvârşit
Aceştia erau trei pustnici care se
nevoiau într-o peşteră de pe Muntele
Provateon.
Văzând aceştia în fiecare noapte o
lumină într-o pădure din apropiere şi
neputându-se dumiri de unde vine în
timpul zilei, aceştia se gândiră să dea
foc pădurii. Flăcările se opriră în chip
minunat înaintea unui mirt care nu se
aprinse. Cercetându-l, aflară icoana
Maicii Domnului aşezată pe ramurile
sale.
Slăvind mila Preacuratei Stăpâne săvârşită cu dânşii, ridicară pe
locul acela o biserică unde începură a se nevoi.
478
 În acea perioadă, Constantin Monomahul se afla exilat pe insula
Lesbos.
Cuvioşii părinţi, în urma unei descoperiri dumnezeieşti, îl vizitară pe
acesta spunându-i că va deveni împărat. Constantin, auzind acestea,
făgădui ca, de se vor împlini spusele lor, să construiască o mănăstire
închinată icoanei Maicii Domnului. Câţiva ani mai târziu, când urcă pe
tronul Imperiului Bizantin, îşi ţinu făgăduinţa, construi o biserică
minunata pe locul unde fusese aflată icoana, aducând din Constantinopol
un arhitect renumit, meşteri şi cele mai bune materiale.
După o scurtă perioadă de exil, împăratul Constantin reveni în
mănăstire unde adormi în pace.
Mai apoi sora sa împărăteasa Zoe continuă purtarea de grijă pentru
acest sfânt locaş.
Încă de la început mănăstirea se bucură de numeroase privilegii, fapt
ce aduce o perioadă de lungă prosperitate. În preajma anului 1300,
pământurile sale ocupau un sfert din insulă, iar în mănăstire vieţuiau 800
de călugări. Aceasta a prosperat chiar şi în perioada otomană, când era
subordonată direct Patriarhiei din Constantinopol. Iar către sfârşitul
veacului al XVI-lea încă mai sălăşluiau în sfântul locaş 200 de monahi.
În prezent, icoana Preacuratei Maici se află în Mănăstirea Panagia
Neamonitissa.

Tot în această zi, pomenirea ostaşilor care au crezut prin

Sfântul Talaleu, şi care de sabie s-au săvârşit

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Ascla

Tot în această zi, pomenirea scoaterii şi mutării moaştelor

celui între Sfinţi părintelui nostru Nicolae din Mira Lichiei,
făcătorul de minuni
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului părintelui nostru
Talasie, care cu pace s-a săvârşit

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Marcu pustnicul,

care cu pace s-a săvârşit

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne

mântuieşte pe noi. Amin.

479
 Ziua a douăzeci şi una

În această lună, în ziua a

douăzeci şi una, Cinstirea
Icoanei Maicii Domnului
Vladimirskaia
Icoana Maicii Domnului din
Vladimir a fost pictată de Sfântul
Evanghelist Luca din blatul de la
masa la care Mântuitorul a mâncat
împreună cu Pururea Fecioara
Maria şi dreptul Iosif. Maica
Domnului văzând Icoana a
exclamat: „Iată de acum mă vor
ferici toate neamurile. Harul
Fiului meu şi al meu va fi cu
această Icoană.”
În anul 1131, Patriarhul
Constantinopolului, Luca
Hrisoverga, a dăruit această
Icoană Marelui Cneaz Gheorghe
Vladimirovici al Kievului, numit şi
Yuri Dolgoruki (15 aprilie) care a
aşezat-o iniţial în Mănăstirea
Devici din Vâşgorod (Ucraina), vechiul oraş al Sfintei Olga, împărăteasa
Rusiei şi cea întocmai cu Apostolii.
Fiul lui Gheorghe Dolgoruki, Sfântul Andrei Bogoliubsky a adus
Icoana în oraşul Vladimir în 1155 şi a aşezat-o în Catedrala Adormirii
Maicii Domnului pe care o ctitorise. Din acest moment Icoana a primit
numele de „Icoana din Vladimir”. În 1395, în timpul invaziei lui Tamerlan,
Icoana a fost luată din Vladimir şi dusă în noua capitală, Moscova. Astfel,
binecuvântarea Maicii Domnului a stabilit legăturile spirituale ale
Bizanţului cu Rusia prin Kiev, Vladimir şi Moscova.
Sărbători în cinstea Icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din
Vladimir întâlnim de mai multe ori pe parcursul anului (21 mai, 23 iunie,
26 august). Cea mai importantă sărbătoare are loc pe 26 august,
sărbătoare stabilită în cinstea mutării Icoanei de la Vladimir la Moscova.
În anul 1395, temutul cuceritor hanul Tamerlan („Timur cel şchiop”)
a ajuns până la hotarul Riazan, cucerind oraşul Eleţ şi avansând către
Moscova s-a apropiat de malurile râului Don. Marele Cneaz Vasile
Dimitrievici a mers cu o armată la Kolomna şi i-a oprit pe malurile râului
Oka. El s-a rugat la Sfinţii Ierarhi ai Moscovei şi Sfântului Serghie pentru
480
eliberarea patriei, şi a scris Mitropolitului Ciprian al Moscovei (16
septembrie), ca în postul Adormirii Maicii Domnului care era în curs să
fie înălţate rugăciuni stăruitoare pentru milă şi pocăinţă.
Preoţii au fost trimişi la Vladimir, unde era vestita Icoană făcătoare
de minuni. După ce au săvârşit Sfânta Liturghie şi Paraclisul Adormirii
Maicii Domnului, preoţii au luat Icoana şi au adus-o la Moscova. De-a
lungul drumului, pe ambele părţi, nenumăraţi oameni se rugau în
genunchi: „O, Maica lui Dumnezeu, salvează pământul Rusiei!”. În
timpul în care oamenii din Moscova au întâmpinat Icoana Maicii
Domnului din Vladimir pe câmpul Kucikov, Tamerlan dormea în cortul
său. Dintr-o dată el a văzut în vis un munte mare, iar în vârf se aflau
Sfinţii Ierarhi cu toiege de aur venind spre el. Deasupra lor, într-o aureolă
strălucitoare, era o femeie impunătoare. Ea i-a poruncit să părăsească
pământurile Rusiei.
Trezit de spaimă, Tamerlan a întrebat despre sensul viziunii.
Tălmacii au răspuns că doamna strălucitoare e Maica Domnului, marea
protectoare a creştinilor. Atunci Tamerlan a dat ordin trupelor sale să se
retragă. În amintirea acestei eliberări minunate a pământului Rusiei de
Tamerlan, au construit Mănăstirea Întâmpinării pe câmpia Kucikov, unde
a avut loc întâmpinarea Icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din
Vladimir. La 26 august întreaga Rusie sărbătoreşte întâmpinarea Icoanei
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din Vladimir.
Evenimente foarte importante în istoria Bisericii Ruse au avut loc
înaintea Icoanei Maicii Domnului din Vladimir: alegerea şi înscăunarea
Sfântului Iona, susţinătorul Autocefaliei Bisericii Ruse (1448), şi a
Sfântului Iov, primul Patriarh al Moscovei şi al Întregii Rusii (1589), şi a
Preafericitului Patriarh, Sfântul Tihon (1917), precum şi înscăunarea
Preafericitului Pimen, Patriarh al Moscovei şi a Întregii Rusii, a avut loc
într-o zi de sărbătoare a Icoanei Maicii Domnului din Vladimir pe 21 mai
1971.
Zilele istorice de 21 mai, 23 iunie, şi 26 august legate de această
Icoană, au devenit zile de neuitat pentru Biserica Ortodoxă Rusă.

481
 Tot în această zi,
pomenirea Sfinţilor, Mă-
riţilor, de Dumnezeu
încoronaţilor şi întocmai cu
apostolii, marilor împăraţi
Constantin şi mama sa
Elena
Împăratul Britaniei, Consta,
care se numea Flor, era nepotul
lui Claudie, împăratul cel mai
dinainte, care se născuse din
fiica lui. Deci, Consta şi Elena au
fost părinţii marelui Constantin.
Consta a avut şi alţi copii cu altă
femeie, cu numele Teodora, care
a fost fiică a împăratului
Maximian Erculie. Aceasta a
născut lui Consta pe Constantie,
tatăl lui Galie şi al lui Iulian; pe
Dalmatie, pe Navalian şi o fiică,
Constantia, care a fost dată după
Liciniu. Iar din Elena este născut
Constantin cel Mare, care a fost şi moştenitor al împărăţiei tatălui său.
Despre Consta, tatăl lui Constantin, se povesteşte că, deşi se arăta a
fi închinător de idoli, după obiceiul cel vechi al Romei, nu se silea spre
slujba idolească ca ceilalţi închinători de idoli; ci se arăta şi nădăjduia
spre Dumnezeu cel Preaînalt. El învăţa pe fiul său, Constantin, să caute şi
să ceară ajutor de la cea de sus purtare de grijă, iar nu de la idoli. Lui îi era
milă de creştinii ce se munceau şi se omorau de ceilalţi împăraţi păgâni;
pentru aceea el nu ura Biserica lui Hristos, ci o apăra de prigonire. Deci,
creştinii din părţile Apusului aveau odihnă sub stăpânirea lui; iar cei din
părţile Răsăritului erau supuşi la diferite chinuri, de vreme ce Maximian
Galerie, ginerele lui Diocleţian, stăpânea părţile acelea.
La curtea împăratului Consta erau mulţi creştini în tot felul de
dregătorii, iar unii dintre ei erau chiar slujitori de aproape ai lui. Vrând
împăratul să ştie care dintre bărbaţi sunt buni, desăvârşiţi şi statornici în
credinţă, a făcut aceasta: A chemat toată curtea sa împărătească şi le-a zis:
"Dacă îmi este cineva credincios şi voieşte să fie în palatul meu, să se
închine zeilor mei şi împreună cu mine să le aducă jertfe şi atunci îmi va fi
prieten adevărat, slujindu-ne în boieria sa şi învrednicindu-se de la noi de
mai mare cinste. Iar dacă cineva nu va voi să se închine zeilor mei, să se

482
ducă din curtea mea unde va voi, deoarece nu pot să fiu împreună cu cei
ce nu sunt de o credinţă cu mine".
Împăratul, zicând acestea, deodată, cei ce stăteau de faţă, s-au
împărţit în două părţi; pentru că cei ce erau adevăraţi robi ai lui Hristos,
adică creştinii, s-au dat la o parte, lăsându-şi astfel dregătoriile şi
rangurile lor cele mari cu care erau însărcinaţi şi, astfel, au început a ieşi
din palatele împărăteşti. Iar cei ce iubeau lumea aceasta şi slava ei mai
mult decât pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, aceia s-au plecat la
cuvintele împăratului şi se închinau idolilor. Deci, împăratul, oprind pe
adevăraţii creştini, a zis către dânşii: "De vreme ce vă văd, că slujiţi cu
credinţă Dumnezeului vostru, voiesc ca voi să fiţi sfetnicii, slujitorii şi
prietenii mei; pentru că nădăjduiesc că în ce fel sunteţi credincioşi
Dumnezeului vostru, tot în acel fel veţi fi credincioşi şi către mine!" Iar
către cei care au voit a se abate de la Hristos şi a se închina zeilor, a zis:
"Pe voi nu mai voiesc să vă am în curtea mea; căci, dacă nu aţi păstrat
credinţa Dumnezeului vostru, apoi cum veţi fi credincioşi mie?"
Astfel i-a gonit ruşinaţi din faţa sa. De aici se vede cât era de bun acel
împărat către creştinii cei credincioşi. Aflându-se în Britania şi, căzând în
boală de moarte, a încredinţat împărăţia fiului său, Constantin, cel născut
din Elena, pe care îl iubea mai mult decât pe toţi fiii săi cei născuţi din
cealaltă femeie; şi, în urmă, şi-a dat ultima suflare.
Constantin a luat stăpânirea împărăţiei după moartea tatălui său, cu
învoirea a toată oastea, pentru că era iubit de toţi, ca o odraslă ieşită
dintr-o rădăcină bună. Maxentie, fiul cel nelegitim al lui Maximian
Erculie, auzind de acest lucru, s-a umplut de zavistie şi, amăgind câţiva
senatori din Roma, cărora dându-le multe daruri şi făgăduindu-le multe
altele, i-a răpit scaunul împărătesc, făcându-se astfel împărat al Romei cu
puterea sa, fără voia poporului Romei şi a toată oastea. Constantin,
înştiinţându-se de acest lucru, nu s-a supărat asupra lui, ci mai ales s-a şi
învoit cu dânsul şi a trimis la el soli pentru pace, lăsând pe Maxentie să
împărăţească în Roma, iar el mulţumindu-se cu Britania şi cu părţile ei
cele de un hotar. Maxentie însă, nu voia pacea cu Constantin şi nici nu-l
recunoştea ca împărat, voind ca singur să rămână împărat a tot pământul
şi ţinuturilor de sub stăpânirea Romei. El, întărindu-se în Roma, a
început a face multă răutate poporului; căci nu numai pe creştini îi gonea,
ci şi pe păgânii săi îi muncea. El a omorât pe senatorii cei cinstiţi,
jefuindu-le averile, batjocorind casele cele de neam bun şi vieţuind cu
necurăţie; pentru că răpea femeile şi fecioarele senatorilor spre necurăţia
lui, îndeletnicindu-se foarte mult la vrăji şi fermecătorii, făcându-se foarte
aspru şi urât în toată Roma pentru tirania lui cea spurcată.
Deci, romanii au trimis în taină la Constantin care petrecea în
Britania cu mama sa Elena, rugându-l să vină şi să-i scape de acel tiran.
483
Constantin a scris mai întâi lui Maxentie, sfătuindu-l prieteneşte, să
înceteze cu tirania sa Maxentie nu numai că nu l-a ascultat şi nu s-a
îndreptat, dar mult mai rău s-a făcut, gătindu-se de război împotriva lui
Constantin, nemaivoind a-l lăsa să împărăţească împreună cu dânsul.
Constantin, auzind că Maxentie nu se îndreptează, ci se întinde spre
lucruri mai rele şi adună oaste multă împotriva lui, a pornit el împotriva
lui cu război. Dar, văzând că puterea lui de oaste este puţină şi gândindu-
se şi la farmecele lui Maxentie, a început a se îndoi de biruinţă, deoarece
ştia că Maxentie vărsa mult sânge omenesc prin facerea vrăjilor şi pe
mulţi prunci, fecioare şi femei însărcinate le junghia şi le jertfea
diavolilor, făcându-şi lui milostivi pe zeii cei deşerţi, spre care nădăjduia.
Văzând Constantin că de partea lui Maxentie era mare puterea
diavolească, a început a se ruga adevăratului Dumnezeu, Care stăpâneşte
cerul şi pământul, pe Care neamul creştinesc îl cinsteşte, ca să-i dăruiască
chip de biruinţă asupra tiranului. Deci, cu osârdie rugându-se, i s-a arătat
întru amiazăzi chipul Crucii Domnului, închipuit cu stele strălucitoare,
mai mult decât soarele, iar deasupra acestui chip era următoarea
scrisoare: "Cu aceasta vei birui". Aceasta o vedeau toţi ostaşii, peste care
era comandant Artemie - care s-a muncit de Iulian pentru Hristos - şi se
minunau. Iar cei mai mulţi dintre dânşii au început a se teme, deoarece, la
neamuri, chipul Crucii era semn de nenorocire şi de moarte, fiindcă
tâlharii şi făcătorii de rele se pedepseau cu răstignirea pe cruce. Deci,
ostaşii se temeau toţi ca nu cumva războiul lor să fie fără izbândă, iar
împăratul Constantin era întru nepricepere mare. Noaptea, pe când el
dormea, i s-a arătat singur Domnul nostru Iisus Hristos şi iarăşi i-a arătat
semnul cinstitei Cruci, cel ce i se arătase, şi i-a zis: "Să faci asemănarea
acestui semn şi să porunceşti ca să-l poarte înaintea cetelor şi vei birui nu
numai pe Maxentie, ci şi pe toţi vrăjmaşii tăi!"
Sculându-se împăratul, a spus boierilor săi acea vedenie a sa şi,
chemând meşteri iscusiţi, le-a poruncit să facă cinstita Cruce, după chipul
semnului ce i se arătase, de aur, de mărgăritare şi de pietre scumpe. El a
mai poruncit ca toată oastea sa să închipuiască semnul Sfintei Cruci pe
toate armele, pe steaguri, pe coifuri şi pe paveze. Păgânul Maxentie,
înştiinţându-se de venirea lui Constantin din Britania asupra Romei, cu
multă îndrăzneală, şi-a scos oastea romană şi a tăbărât împotriva marelui
Constantin; iar Constantin a poruncit să poarte cinstita Cruce înaintea
cetelor ostaşilor săi.
După o luptă înverşunată, Maxentie a fost biruit cu puterea cinstitei
Cruci şi mulţi ostaşi au fost ucişi în acea luptă. Iar el, fiind urmărit de
împăratul Constantin, a fugit pe podul de peste râul Tibru, pe care singur
îl zidise, şi, stricându-se podul cu puterea lui Dumnezeu, s-a afundat
ticălosul în râu cu ostaşii săi, ca şi Faraon cel de demult şi astfel s-a
484
umplut râul de ostaşi şi de cai. După aceasta marele Constantin a intrat în
Roma cu biruinţă, întâmpinat de tot poporul cu mare bucurie şi cinste; iar
el a înălţat mare mulţumire lui Dumnezeu, Celui ce i-a dat biruinţă asupra
tiranului cu puterea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci. Spre pomenirea
acelei preaslăvite biruinţe, a pus o cruce în mijlocul cetăţii Romei, pe un
stâlp înalt de piatră şi a scris pe dânsa: "Prin acest semn mântuitor,
cetatea aceasta s-a eliberat de sub jugul tiranului".
El a mai avut al doilea război împotriva Vizantiei, care era atunci
cetate mică zidită de un grec oarecare, anume Vizas, în numele său, pe
vremea lui Manase, împăratul iudeilor. Acolo Constantin fiind biruit de
două ori, era într-o mare mâhnire; dar, făcându-se seară, şi-a ridicat ochii
spre cer şi a văzut o scrisoare alcătuită de stele, care închipuia aceasta:
"Cheamă-mă în ziua necazului tău, şi te voi scoate şi Mă vei preamări".
Înfricoşându-se, şi-a ridicat ochii spre cer şi a văzut închipuită o cruce de
stele şi împrejurul ei aceste cuvinte: "Prin acest semn vei birui". Astfel,
punându-se crucea iarăşi în fruntea cetelor, a biruit pe vrăjmaşii săi şi le-a
luat cetatea Vizantiei.
Având al treilea război cu tătarii la Dunăre, iarăşi i s-a arătat pe cer
semnul Sfintei Cruci, arma cea mântuitoare şi, ca şi mai înainte, a avut
biruinţă. De aceea, împăratul Constantin, cunoscând puterea lui Hristos,
Cel ce S-a răstignit pe cruce, a crezut în Hristos adevăratul Dumnezeu şi s-
a botezat împreună cu maica sa, Elena, cea vrednică de laudă.
Despre botezul Sfântului Constantin se povesteşte astfel: Cu purtarea
de grijă a lui Dumnezeu, Cel ce le rânduieşte toate spre folosul omenesc,
împăratul Constantin a căzut într-o lepră foarte cumplită, care i-a cuprins
tot trupul de la cap până la picioare, încât tot trupul lui era o rană. El a
adus mulţi doctori preaînţelepţi şi vrăjitori, nu numai din stăpânirea
Romei, ci şi din Persia; însă nici un folos n-a câştigat la boala sa. Mai în
urmă venind la împărat, slujitorii idoleşti de la Capitoliu i-au zis: "De nu-
ţi vei face scăldătoare din sânge de copii mici şi de nu te vei spăla în acel
sânge, fiind cald, apoi nu poţi să te tămăduieşti; iar de vei face aşa, atunci
îndată vei fi sănătos, căci altă doctorie nu este mai bună decât aceasta".
Atunci împăratul a trimis pretutindeni ca să adune prunci mici,
pentru a face din sângele lor scăldătoarea. Adunându-se la Capitoliu o
mulţime de prunci mici, care sugeau la sânul maicilor lor şi, sosind ziua în
care erau să fie junghiaţi, a mers şi împăratul la Capitoliu; pentru că acolo
îi gătise slujitorii idoleşti scăldătoarea de sânge. Atunci s-au adunat o
mulţime de femei, care îşi smulgeau părul de pe cap şi cu unghiile îşi
zgâriau feţele, tânguindu-se şi plângând cu amar. Deci, întrebând
împăratul care este pricina plângerii lor, şi aflând că sunt mame ale
pruncilor adunaţi pentru junghiere, s-a umilit şi, văzând plângerea şi
tânguirea cea amară, a zis: "O, cât de mare este neomenia celor ce m-au
485
sfătuit să vărs sânge nevinovat! Chiar de aş fi ştiut cu adevărat că mă voi
tămădui, apoi mai bine era ca eu unul să rabd durere, decât să vărs
sângele la atâţia prunci, care nici un rău nu mi-au făcut, şi încă şi pe
maicile lor să le umplu de neîncetată tânguire şi mâhnire". Acestea zicând,
s-a întors la palat şi îndată a poruncit să dea mamelor, sănătoşi pe fiii lor,
dându-le în acelaşi timp şi aur din vistieriile împărăteşti, şi astfel le-a
eliberat pe ele cu pace.
Iar Preabunul Dumnezeu, văzând o milostivire ca aceasta din partea
împăratului, i-a răsplătit cu îndoită sănătate şi trupească şi sufletească.
Dumnezeu a trimis la dânsul pe Sfinţii şi Marii Apostoli Petru şi Pavel,
care s-au arătat în vedenie pe când dormea, stând lângă patul lui.
Împăratul i-a întrebat pe dânşii, cine sunt şi de unde vin, iar ei au zis:
"Noi suntem Petru şi Pavel, Apostolii lui Hristos, trimişi de Dânsul la tine
să te povăţuim la calea mântuirii, să-ţi arătăm baia în care vei câştiga
sănătatea sufletului şi a trupului şi să-ţi făgăduim viaţa cea veşnică de la
Dumnezeu, pentru viaţa cea vremelnică pe care ai dăruit-o pruncilor,
fiindcă i-ai cruţat pe dânşii de moarte. Deci, cheamă la tine pe episcopul
Silvestru, care se ascunde de frica ta în muntele Soract, şi să asculţi
învăţătura aceluia, pentru că el îţi va arăta o scăldătoare, în care te vei
curăţi de toate spurcăciunile şi vei fi sănătos cu trupul şi cu sufletul".
Sfinţii Apostoli, zicând acestea, s-au dus de la dânsul.
Împăratul deşteptându-se din somn, se minuna de acea vedenie,
când, după obicei, a intrat la dânsul doctorul. Atunci împăratul a zis către
dânsul: "De acum nu mai am trebuinţă de doctoria voastră, fiindcă
nădăjduiesc spre dumnezeiescul ajutor". Şi l-a gonit pe el de la dânsul.
După aceea a poruncit, ca îndată să caute pretutindeni pe episcopul
Silvestru şi să-l aducă la dânsul cu cinste. Deci, găsindu-l pe episcopul
Silvestru şi aducându-l la împărat, l-a primit cu mare cinste şi dragoste,
pentru că, singur sculându-se, l-a întâmpinat şi l-a îmbrăţişat prieteneşte.
Apoi l-a întrebat pe dânsul, zicând: "Sunt la voi oarecare dumnezei
cu numele Petru şi Pavel?" Silvestru a răspuns: "Împărate, unul este la noi
Dumnezeu, Care a zidit cerul şi pământul şi toate cele ce sunt pe dânsul.
Iar aceia cărora tu le zici Petru şi Pavel, nu sunt dumnezei, ci robi ai lui
Dumnezeu, care au propovăduit în toată lumea numele lui Iisus Hristos şi
mai pe urmă şi-au vărsat sângele lor pentru Domnul, fiind ucişi de către
Nero". Auzind aceasta, împăratul s-a bucurat foarte mult şi a zis: "Rogu-
mă ţie, episcope, arată-mi mie asemănarea lor, dacă o ai pe icoane
închipuită, ca mai cu încredinţare să ştiu de sunt aceia ce mi s-au arătat
mie în vis". Atunci Silvestru a trimis îndată un diacon să aducă icoana
Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Deci, văzând împăratul închipuirile
feţelor apostoleşti, a zis: "Cu adevărat aceştia sunt, cei văzuţi de mine!"

486
 Atunci împăratul a spus episcopului cu de-amănuntul toată vedenia
lui şi l-a rugat pe el să-i arate scăldătoarea aceea, în care ar putea să se
cureţe de lepra sufletească şi trupească, după cuvântul apostolilor, care i
s-au arătat lui în vedenie. Sfântul episcop Silvestru a zis împăratului: "Nu
se cade ţie să intri într-alt fel în scăldătoarea aceea, decât să crezi fără
şovăire mai întâi în Dumnezeul acela, pe Care L-au propovăduit apostolii
ce ţi s-a arătat ţie". Împăratul a răspuns: "De n-aş fi crezut că Iisus Hristos
este Unul Dumnezeu, apoi niciodată nu te-aş fi chemat la mine pe sfinţia
ta". Grăit-a lui sfântul: "Se cade mai întâi să posteşti, apoi, cu rugăciuni şi
lacrimi, prin mărturisirea păcatelor tale, să milostiveşti pe Dumnezeu.
Deci, leapădă-ţi porfira şi coroana împărătească timp de şapte zile şi să te
închizi în camerele dinăuntrul palatului şi, plângând în sac şi în cenuşă,
să-ţi faci pocăinţa, aruncându-te la pământ; apoi porunceşte să se închidă
capiştile idoleşti şi jertfele lor să înceteze; pe creştinii ce sunt în temniţe
să-i eliberezi şi celor ce stau în legături dăruieşte-le libertate; fii bun cu cei
ce se roagă ţie, împlineşte-le toate cererile lor drepte şi dă din averea ta
multă milostenie săracilor".
Împăratul a făgăduit că pe toate acestea o să le împlinească; iar
episcopul, punându-şi mâna pe capul lui, s-a rugat şi l-a făcut pe el unul
dintre cei chemaţi la primirea Sfântului Botez. Apoi, adunând pe toţi
credincioşii, le-a poruncit şi lor asemenea să postească şi să se roage, ca
astfel să înceteze ura împotriva Bisericii lui Dumnezeu, să piară
întunericul închinării de idoli şi să strălucească tuturor lumina cea
mântuitoare.
Sosind a şaptea zi, Sfântul Silvestru a venit la împărat şi, învăţându-l
multe despre tainele sfintei credinţe celei întru Preasfânta Treime, i-a
pregătit scăldătoarea Sfântului Botez. Când a intrat împăratul în
scăldătoarea Sfântului Botez şi, după ce Sfântul Silvestru l-a afundat de
trei ori în numele Sfintei Treimi, deodată a strălucit o lumină mare din
cer, mai mult decât razele soarelui, încât s-a umplut casa de negrăită
strălucire. Atunci împăratul, îndată s-a curăţat de lepră, care, căzând de
pe trupul lui ca nişte solzi de peşte, a rămas toată în apă. Astfel a ieşit
sănătos din scăldătoare, încât n-a mai rămas nici urmă din bubele ce au
fost pe trupul lui. Apoi, îmbrăcându-se în haine albe după Sfântul Botez, a
povestit singur, zicând: "Când m-am afundat în apă, am simţit o mână de
sus, întinzându-se şi atingându-se de mine".
După acestea, împăratul îndată a dat poruncă să nu îndrăznească
nimeni a huli pe Hristos sau a supăra pe creştini. Deci, a zidit în curţile
sale împărăteşti o biserică în numele Mântuitorului Hristos şi a poruncit
să se boteze fără întârziere toţi cei ce vor voi să fie creştini; iar haine albe
pentru botez să ia din vistieriile împărăteşti. În ceasul acela s-au botezat o

487
mulţime mare de popor şi, din zi în zi, creştea şi se înmulţea Biserica lui
Hristos, iar închinarea de idoli se împuţina.
Astfel s-a făcut bucurie mare credincioşilor, a căror mulţime era atât
de mare în Roma, încât voiau să gonească din cetate pe toţi cei ce nu voiau
să fie creştini. Dar împăratul a oprit poporul, zicând: "Dumnezeul nostru
nu voieşte ca cineva să vie la El cu silă şi fără de voie; ci, dacă cineva de
voie liberă şi cu scop bun se apropie de El, în acela El binevoieşte şi cu
milostivire îl primeşte; deci, precum voieşte cineva să creadă cu libertate,
aşa să creadă, iar nu să se prigonească unul pe altul!"
De acest împărătesc răspuns şi mai mult s-a înveselit poporul; căci
lăsă pe toţi să trăiască în libertate, pe fiecare în credinţa şi după voia sa.
Dar nu numai în Roma s-a făcut bucurie credincioşilor, ci şi în toată
lumea. Pentru că pretutindeni se eliberau din legături şi din temniţe
credincioşii cei chinuiţi pentru Hristos şi se întorceau de la închisori; iar
cei ce se ascundeau prin munţi şi prin pustietăţi de frica muncitorilor,
veneau la locurile lor fără de frică, şi astfel, pretutindeni, a încetat
prigonirea şi tirania.
După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin a voit să zidească
în numele său o cetate în Ilie, unde - precum se povesteşte - a fost războiul
troadenilor cu elinii. Dar el, cu dumnezeiasca înştiinţare, s-a oprit să
zidească acolo cetate şi i s-a poruncit s-o zidească mai bine în Vizantia.
Deci, supunându-se voinţei lui Dumnezeu, a zidit în Vizantia o cetate
mare şi slăvită, a înfrumuseţat-o cu toate podoabele şi a numit-o după
numele său, Constantinopol. Apoi a mutat acolo scaunul său de la Roma
cea veche, poruncind ca acea cetate să se numească Roma cea nouă,
încredinţând-o apărării lui Dumnezeu şi a Preacuratei Sale Maici.
În acea vreme răucredinciosul Arie, tulburând cu eresul său Biserica
lui Hristos, acest binecredincios împărat a voit cu dinadinsul să încerce
cele pentru sfânta credinţă. Deci, a poruncit să se ţină în Niceea Sinodul
cel mare a toată lumea, unde s-au adunat 318 Sfinţi Părinţi, care au
alcătuit credincioasele dogme ale sfintei credinţe, iar pe Arie şi eresul lui
l-au blestemat. Acest sinod care s-a ţinut în anul 325 în Niceea a fost
întâiul sinod a toată lumea.
Împăratul Constantin a trimis apoi pe fericita sa maică, Elena, la
Ierusalim cu multă avere, ca pe una ce era preaiubitoare de Dumnezeu,
pentru căutarea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci a Domnului. Ea,
ducându-se la Ierusalim, a văzut acele Sfinte Locuri, le-a curăţit de
spurcăciunile idoleşti şi a scos la lumină cinstitele moaşte ale mai multor
sfinţi. Pe acea vreme era patriarh în Ierusalim Macarie, care a întâmpinat
pe împărăteasă cu cinste cuviincioasă.
Fericita împărăteasă Elena, vrând să caute Crucea Domnului cea
făcătoare de viaţă, care era ascunsă de evrei, i-a chemat pe toţi şi i-a
488
întrebat să-i arate locul unde este ascunsă cinstita Cruce a Domnului. Iar
ei lepădându-se că nu ştiu, împărăteasa Elena îi îngrozea cu munci şi cu
moarte. Atunci ei i-au arătat pe un bărbat bătrân cu numele Iuda, zicând:
"Acesta poate să-ţi arate ceea ce cauţi, de vreme ce este fiul unui cinstit
prooroc". Deci, făcându-se multă cercetare, iar Iuda lepădându-se a
spune, împărăteasa a poruncit să-l arunce într-o groapă adâncă, în care
petrecând câtăva vreme, în cele din urmă a făgăduit să-i spună. Deci,
scoţându-l din groapă, au mers la un loc, unde era un munte mare, pe
care Adrian, împăratul Romei, zidise o capişte zeiţei Artemida şi pusese în
ea pe idolul ei. Acolo a arătat acel Iuda, că este ascunsă Crucea Domnului.
Împărăteasa Elena a poruncit să dărâme capiştea idolească, iar zidul şi
pietrele să le risipească.
Fericitul patriarh Macarie rugându-se, a ieşit în locul acela un miros
de bună mireasmă şi îndată s-a arătat spre răsărit, Mormântul şi locul
Căpăţânii (Golgota), iar aproape de ele au aflat îngropate trei cruci şi
împreună cu ele au aflat şi cinstitele piroane. Nepricepând nimeni care ar
fi fost Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, s-a întâmplat în acea vreme,
că duceau un mort la îngropare. Atunci patriarhul Macarie a poruncit
celor ce-l duceau să stea, şi a pus una câte una crucile pe cel mort, iar când
a pus Crucea lui Hristos îndată a înviat mortul şi s-a sculat viu cu puterea
dumnezeieştii Cruci a Domnului. Iar împărăteasa, luând cu bucurie
cinstita Cruce, i s-a închinat ei şi a sărutat-o; asemenea şi toată suita
împărătească ce era cu ea. Iar unii nu puteau să vadă şi să sărute Sfânta
Cruce în acea vreme, de înghesuială, pentru aceea au cerut ca măcar s-o
vadă de departe.
Atunci Macarie, patriarhul Ierusalimului, stând la un loc mai înalt, a
arătat poporului cinstita Cruce; iar toţi strigau: "Doamne, miluieşte!" De
atunci s-a început a se prăznui Înălţarea Sfintei Cruci. Împărăteasa Elena
a luat cu sine o parte din acest sfânt lemn, asemenea şi sfintele piroane;
iar pe cealaltă parte punând-o într-o raclă de argint, a dat-o patriarhului
Macarie pentru păzirea neamurilor care vor fi de aici înainte. Atunci acel
Iuda şi împreună cu el o mulţime de iudei au crezut în Hristos şi s-au
botezat. El s-a numit din Sfântul Botez Chiriac, care, după aceea, a fost
patriarh al Ierusalimului şi s-a sfârşit pe vremea lui Iulian Paravatul, fiind
muncit pentru Hristos.
Sfânta împărăteasă Elena a poruncit ca în Ierusalim, pe la sfintele
locuri, să se zidească biserici. Mai întâi a poruncit să se zidească Biserica
Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, lângă Sfântul Mormânt, acolo
unde s-a găsit Sfânta Cruce. A mai poruncit să se zidească o biserică şi în
Ghetsimani, unde este mormântul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, a
cinstitei ei Adormiri. Apoi, după ce a zidit şi alte optsprezece biserici,
înfrumuseţându-le cu toate podoabele şi dăruindu-le cu îndestulate averi,
489
a venit la Constantinopol, aducând o parte din lemnul Sfintei Cruci cea de
viaţă făcătoare şi sfintele piroane cu care a fost pironit trupul lui Hristos.
Apoi, nu după multă vreme s-a mutat la Dumnezeu, bineplăcându-I Lui,
şi a fost îngropată cu cinste.
Iar marele împărat Constantin, după moartea maicii sale, Sfânta
Elena, vieţuind ca zece ani şi ceva, a plecat la război împotriva perşilor.
Dar într-un sat al Nicomidiei a căzut în boală. Deci, cunoscând că i s-a
apropiat sfârşitul, a făcut diată, împărţind împărăţia la cei trei fii ai săi; şi,
bolind cu trupul, şi-a dat sfântul său suflet în mâinile lui Hristos
Dumnezeu, cerescul Împărat. După aceasta a fost adus în Constantinopol,
unde s-a îngropat cu slavă în biserica Sfinţilor Apostoli. El a murit la 32
de ani ai împărăţiei sale; iar toţi anii de la naşterea sa avea şaizeci şi cinci.
Iar acum vieţuieşte în viaţa cea fără de sfârşit, în veşnica împărăţie a lui
Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se
cuvine cinste, slavă şi închinăciune în vecii vecilor. Amin.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului noului Cuvios
Mucenic Pahomie, care a mărturisit la locul numit Usac al
Filadelfiei, la anul o mie şapte sute treizeci (1730), şi care de
sabie s-a săvârşit
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne
mântuieşte pe noi. Amin.

490
 Ziua a douăzeci şi doua

În această lună, în ziua a douăzeci

şi doua, pomenirea Sfântului Mucenic
Vasilisc, nepotul Sfântului Teodor
Tiron
După uciderea Sfinţilor Mucenici
Eutropie şi Cleonic, cu care împreună a
pătimit multe şi Sfântul Vasilisc, el,
rămânând viu, şedea în temniţă. După
moartea ighemonului Asclipiodot, a venit în
locul lui, în părţile Pontului, un alt ighemon
cu numele Agripa, trimis de tinerii
Maximian şi Maxim, ca să prigonească şi să
ucidă pe cei ce credeau în Hristos. Mai
înainte de intrarea lui în cetatea Amasiei,
Sfântul Vasilisc era acolo în temniţă şi se
ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând:
"Doamne, Iisuse Hristoase, adu-ţi aminte de
mine şi nu mă uita până în sfârşit, dar şi
chemarea mea spre mucenicie arătat s-o
aduci la desăvârşire, ca să nu fiu despărţit de
acei sfinţi bărbaţi care au fost prinşi cu mine
şi au pătimit mai înainte de mine şi s-au
încununat".
Deci, arătându-i-se lui Domnul la
miezul nopţii în vedenia visului, i-a zis: "Îmi
aduc aminte de tine şi nu te voi uita! Deja
numele tău s-a scris de la început cu cei ce
au fost prinşi cu tine; deci, nu te mâhni ca
cel mai de pe urmă, pentru că pe mulţi îi vei întrece şi pomenirea ta o voi
face slăvită în tot pământul. Du-te acum şi dă sărutarea cea mai de pe
urmă maicii tale, fraţilor şi rudeniilor, iar, când te vei întoarce, vei lua
cununa mucenicească şi îndată te vei odihni în Comani. Dar să nu te temi
de muncile ce ai să le pătimeşti, că Eu sunt cu tine şi nu te vor vătăma
supărările cele omeneşti".
Deşteptându-se, Sfântul Vasilisc, s-a umplut de bucurie şi, pe când
se ruga, a văzut uşile temniţei deschise. Apoi, începând a se face ziuă, a
rugat pe ostaşii care îl păzeau şi pe păzitorul cel mai mare al temniţei,
zicând: "Daţi-mi voie pentru patru zile să mă duc să văd pe maica şi pe
fraţii mei, cei ce petrec în satul Cumialii; iar după aceea mă voi întoarce
cu alergare la adevăratul meu Tată, Iisus Hristos". Dar, ostaşii şi păzitorul
491
temniţei i-au răspuns: "Viu este Domnul Dumnezeul tău, Căruia tu
neîncetat Îi slujeşti, că de nu ne-am teme de ighemon, pe care îl aşteptăm
să vină îndată, te-am elibera cu totul". Grăit-a sfântul: "Nu voiesc să fiu
liber cu totul ci, precum am zis, să mă duc numai să mă închin maicii
mele, fraţilor şi rudeniilor, fiindcă Domnul meu mi-a poruncit să fac
aceasta".
Ostaşii ziseră: "Ne temem ca nu cumva, după eliberarea ta,
ighemonul să te ceară degrabă de la noi, fiindcă am auzit astăzi că are să
vină ighemonul în cetate şi toţi cei legaţi sunt înscrişi pentru judecată".
Sfântul Vasilisc a zis: "Voia Dumnezeului meu este să mă duc în satul
meu; deci, dacă aveţi plăcere, să meargă unii dintre voi cu mine, apoi ne
vom întoarce împreună". Atunci ostaşii s-au învoit la voia Domnului şi,
sculându-se unii dintre ei, s-au dus cu dânsul în satul lui şi, cu multă
bucurie, l-au întâmpinat pe el fraţii lui, căci avea trei fraţi şi maica sa, şi i-
au ospătat şi cinstit pe ostaşi în casa lor.
A doua zi, chemând pe toate rudeniile lui, a grăit multe către dânşii
din cele pentru folosul sufletului şi din învăţătura creştinească, zicând că
ni se cade a intra în împărăţia lui Hristos cu multe supărări. Deci,
mângâindu-i pe toţi şi sărutându-i cu sărutarea cea mai de pe urmă, le-a
zis: "Iubiţi fraţi, părinţilor şi fiilor întru Hristos, petreceţi în credinţa
Domnului nostru Iisus Hristos şi să nu vă depărtaţi nicidecum de El;
pentru că nimic nu este lumea aceasta şi cele din ea. Toate acestea sunt ca
o umbră ce trece, iar Domnul petrece în veci. Deci, mă rog vouă, rugaţi-vă
pentru mine Stăpânului nostru, Dumnezeul tuturor, să-mi dea putere ca
să-mi săvârşesc nevoinţa pătimirii, precum a dat sfinţilor Teodor Tiron,
Eutropie şi Cleonic, care au fost prinşi cu mine. Mântuiţi-vă, preaiubiţi
părinţi, maicilor, fraţilor, surorilor şi fiilor, că mă duc acum de la voi şi nu
mă veţi mai vedea în viaţa aceasta vremelnică". Sfântul, zicând acestea, s-
a făcut plângere şi tânguire mare şi au zis către dânsul: "După ce îţi vei
săvârşi bine alergarea ta, roagă-te Domnului pentru noi şi pentru tot
neamul creştinesc, ca să înceteze prigoana asupra credinţei celei
soborniceşti şi ca să se piardă slujirea la idoli, iar darul lui Hristos să
strălucească peste tot pământul". După acestea, Sfântul Vasilisc se
pregătea să se întoarcă cu ostaşii pe aceeaşi cale la temniţă, în legăturile
sale.
În acea vreme ighemonul Agripa a ajuns în cetatea Amasiei, şi,
chemând pe cei mai dintâi între cetăţeni, a intrat cu dânşii în capiştea
idolească, care se numea Petason şi în alta numită Serapion, aducând
jertfă necuraţilor lui zei. A doua zi, şezând la judecată, cerceta pe cei ce
erau în legături; astfel a chemat mai întâi pe Vasilisc, fiindcă auzise de
dânsul şi voia să-l pună pe el mai întâi înaintea judecăţii sale. Ducându-se
în temniţă unul din cei mai mari ai cetăţii, ca să aducă pe Vasilisc la
492
ighemon, nu l-a găsit în legături. Deci, a prins pe păzitorul temniţei şi,
legându-l, l-a dus în divan. Ighemonul, schingiuindu-l, îl întreba: "Cum ai
dezlegat pe vrăjmaşul zeilor noştri, nesocotind poruncile împărăteşti?" Iar
păzitorul a răspuns: "Sunt două zile astăzi, de când Vasilisc s-a dus cu
ostaşii în satul lui". Ighemonul, umplându-se de mânie, a zis: "Capul tău îl
voi tăia cu sabia, de nu vei pune înaintea mea pe hulitorul şi ocărâtorul
zeilor". Zis-a păzitorul temniţei: "Într-a patra zi îl voi aduce înaintea ta".
Ighemonul a trimis îndată cu păzitorul acela, pe un slujitor al său,
om cu obicei sălbatic şi cumplit, împreună cu mulţi ostaşi, şi a zis aceluia:
"Acum te voi cunoaşte pe tine dacă eşti adevărat râvnitor către zei, de vei
prinde pe acel hulitor şi batjocoritor şi-l vei aduce legat la mine în
Cumani, că acolo mă duc". Deci, slujitorul acela, plecând de la ighemon, a
gătit nişte încălţăminte de aramă, care avea înăuntru piroane lungi de fier
ascuţite şi, luând pe păzitorul temniţei şi pe ostaşi, s-a dus în satul lui
Vasilisc, ducând pe un asin lanţuri grele de fier. Şi m-am dus şi eu - zice
scriitorul acestei pomeniri, Sfântul Evsignie - urmându-le lor, că voiam să
văd pătimirea şi sfârşitul Sfântului Vasilisc.
Ajungând ei la satul acela, au prins pe mucenic tocmai când ieşea din
casă şi se îndrepta spre cetatea Amasiei, la legăturile lui. Deci, l-au legat
cu două lanţuri, un lanţ de fier i-au pus pe grumaz şi l-au încălţat cu
încălţămintele cele de aramă, care aveau piroane. Acele piroane au
străbătut picioarele sfântului până la oase, curgând sânge din răni şi,
bătând tare pe mucenicul lui Hristos, îl duceau spre cetatea Cumani. Pe el
îi petrecea plângând, maica sa, fraţii şi rudeniile lui; iar maica sa zicea
către el: "Fiul meu preadulce, Hristos, pe Care L-ai iubit, Acela să-ţi fie ţie
de ajutor în această nevoinţă mucenicească; viaţa ta aici nu ţi-a fost lungă,
dar va fi veşnică în veacul cel viitor; acum suferi munci amare, dar vei
câştiga slăvită cunună de la Hristos Dumnezeu. Oamenii cei răi te
muncesc pe pământ, dar îngerii păcii te vor primi în cer. Ca pe un tâlhar
te judecă acum pe tine, dar tâlharul care s-a răstignit cu Hristos te va
primi în Rai; împăraţii cei stricăcioşi şi muritori te ucid prin muncile lor,
dar, Dumnezeu Cel veşnic te va învia şi te va număra cu oştile îngereşti.
Fiul meu cel dulce, în calea aceasta a Domnului în care alergi, adu-ţi
aminte şi de noi!"
Maica lui, zicând acestea, s-a întors acasă, rugându-se Domnului
pentru fiul său, ca să-l întărească în munci. Sfântul, uitându-se înapoi, a
văzut că veneau după dânsul cei trei fraţi ai săi, rudeniile şi mulţi din
popor, plângând şi tânguindu-se; iar el îi ruga să se întoarcă la locurile
lor, zicând: "Nu plângeţi pentru mine ci, mai ales, rugaţi-vă Domnului, ca
să-mi dea putere să biruiesc ispita diavolului şi să ruşinez pe slujitorii lui".
După aceea i-a sărutat pe fiecare şi îi îndemna să se întoarcă, zicându-le:
"Iarăşi ne vom vedea unul cu altul în ziua învierii şi în viaţa cea veşnică".
493
Dar ei nu voiau să se întoarcă ci, plângând, urmau sfântului. Atunci
Sfântul Vasilisc le-a zis din nou: "Ce faceţi? Nu mai plângeţi pentru mine
şi nu-mi mai tulburaţi inima mea! O, de s-ar fi dat mie ca să mor de multe
ori pentru Domnul nostru Iisus Hristos! Rogu-vă pe voi, întoarceţi-vă şi
vă rugaţi lui Dumnezeu pentru mine". Nevrând ei să se întoarcă, le-a zis
trimisul ighemonului: "Mă jur pe sănătatea împăraţilor mei, că de nu vă
veţi întoarce, pe toţi vă leg şi vă duc la ighemon". Dar ei n-au voit să
înţeleagă. Deci, a început mai marele ostaşilor a-i bate şi numai aşa, abia a
putut să-i izgonească înapoi.
În această călătorie, sfântul purta cu bărbăţie greutatea lanţurilor de
fier şi cu vitejie răbda durerea picioarelor pătrunse cu multe piroane
ascuţite, care erau în încălţămintea de aramă; iar calea pe unde mergea,
se roşea cu sângele lui. Deci, sfântul cânta, zicând: De s-ar aduna asupra
mea tabără, nu se va înfricoşa inima mea, Hristoase, Dumnezeul meu,
că Tu eşti cu mine. Şi multe alte grăia către Domnul în cântarea şi în
rugăciunea sa. Trimisul ighemonului şi cei împreună cu el, văzând pe
mucenic umblând bine, se mirau, nepricepând că Domnul era cu el şi îi
uşura durerile. Ajungând în satul care se numea Dacozaria, trimisul
ighemonului şi ostaşii au voit să se odihnească, fiindcă era zăduf şi ceasul
la amiazăzi.
Stăpâna acelui sat, cu numele Troiana, fiind văduvă şi, văzând că a
venit slujbaşul ighemonului cu ostaşii i-a rugat să intre în casa ei să
mănânce pâine; iar ei erau patruzeci de bărbaţi. Intrând, ei s-au aşezat la
masă să mănânce şi să bea, veselindu-se, iar pe Sfântul Mucenic Vasilisc,
având mâinile legate înapoi, l-au legat de un stejar uscat care era înaintea
porţilor. Şi s-au adunat la dânsul mulţime de popor, bărbaţi, femei şi copii
şi, văzând pe sfântul legat cu lanţuri grele şi ţinut în zăduf cu sângele
curgând din picioare, se umileau şi le era milă de el. El se ruga lui
Dumnezeu, zicând: "Doamne, cercetează-mă pe mine, precum ai cercetat
pe Iosif în temniţă, pe Ieremia în noroi, pe Daniil în groapa leilor şi pe cei
trei tineri în cuptorul haldeilor; precum ai arătat bunătatea Ta Susanei,
cea năpăstuită de bătrânii cei mincinoşi, Cel ce ai scos pe Petru din
temniţă şi pe Tecla ai apărat-o în privelişte, tot aşa şi spre mine
nevrednicul şi smeritul robul Tău întinde mila Ta şi arată minunile Tale,
pentru slava Preasfântului Tău nume".
Pe când sfântul se ruga astfel, deodată s-a cutremurat pământul şi un
glas de sus s-a auzit: "Nu te teme, că sunt cu tine!" Şi îndată încălţămintea
de aramă din picioarele lui s-a topit ca ceara de faţa focului, lanţurile au
căzut de pe dânsul şi stejarul cel uscat a înverzit, odrăslind ramuri cu
multe frunze şi făcând umbră mare deasupra sfântului. Iar acolo unde
stăteau picioarele sfântului şi se roşise pământul de sângele lui, a izvorât
un izvor de apă. Sfântul Vasilisc, văzând acestea, a început a mulţumi lui
494
Dumnezeu, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, Cuvântule cel mai înainte
de veci şi Fiul Tatălui celui neajuns şi nesupus, Cel ce ai binevoit a Te
pogorî pe pământ şi a Te face om ca să ne răscumperi de la vechiul
muncitor diavol şi să ne izbăveşti de toate lucrurile lui cele rele; Cel ce ne-
ai înălţat pe noi, iar pe acela l-ai smerit, l-ai călcat şi l-ai osândit în adânc,
iar pe noi ne-ai înviat, cu ce buze Te voi preamări pe Tine, cu ce limbă mă
voi mărturisi Ţie şi cu ce glas voi cânta, vestind măririle Tale, care le-ai
arătat acum spre mine robul Tău, precum ai arătat şi pe sfinţii Tăi
Eutropie şi Cleonic, când eram bătuţi înaintea ighemonului Asclipiodot?
Şi acum, Doamne, cine sunt eu nevrednicul, că ai atâta milă de mine încât
pământul, văzându-Te pe Tine, s-a cutremurat, iar trimisul ighemonului
şi ostaşii au fugit din casa aceea de frica cutremurului?"
Deci, văzând minunile cele ce se făcuseră, nu pricepeau ce se
întâmplase; unii ziceau că este nălucire, alţii socoteau că este vrajă, iar
poporul ce stătea împrejurul lui, se minuna cu spaimă şi preamărea
puterea lui Hristos Dumnezeu. De atunci mulţi au crezut în Hristos şi
ziceau: "Iată, acesta este omul lui Dumnezeu, trimis de Dânsul aici ca să
sfinţească locul nostru!" Deci, au dus la dânsul pe un slăbănog, zăcând pe
pat, de care, atingându-se mucenicul lui Hristos, îndată s-a făcut sănătos
şi, luându-şi patul său, s-a dus la casa sa, slăvind pe Dumnezeu. A adus la
sfântul şi leproşi, iar sfântul şi pe aceia i-a tămăduit prin atingere. Pe cei
bolnavi de friguri şi de alte boli şi pe cei ce pătimeau de duhuri necurate i-
a tămăduit prin cuvânt. Deci, slăvind pe adevăratul Dumnezeu, au crezut
în El. Pentru toate acestea s-a făcut mare bucurie poporului din acel sat,
încât stăpâna satului Troiana, cu fiul său, Troian, au crezut în Hristos şi
au cerut Sfântul Botez.
Iar eu, păcătosul Evsignie, văzând cele ce se făceau, mă bucuram
foarte mult întru Domnul. În acea zi, spre seară, o cireadă de boi şi alte
dobitoace venind în sat de la păşune pe drumul acela lângă care stătea
sfântul mucenic, preamărind măririle lui Dumnezeu şi, ajungând în
dreptul mucenicului lui Hristos, Vasilisc, au căzut înaintea lui în genunchi
şi s-au plecat dreptului aceluia, lăudând pe Dumnezeu cu ale lor glasuri.
Atunci trimisul ighemonului şi ostaşii s-au căit de răutăţile ce făcuseră
sfântului, pentru că i-a cuprins şi pe dânşii spaima, văzând minunile cele
preaslăvite.
A doua zi, trimisul ighemonului, sculându-se, a zis către mucenic cu
cuvinte blânde: "Vasilisc, de voieşti să plecăm de aici, ca nu cumva pentru
tine să ne primejduim de la ighemon". Sfântul a zis: "Să mergem, pentru
că voiesc să mor pentru Domnul meu!" Ieşind ei din sat, tot poporul
împreună cu Troiana, stăpâna satului, au petrecut pe sfânt, iar mucenicul
lui Hristos i-a rugat să se întoarcă la casele lor. Unii s-au întors, iar alţii au
venit după el. Când au ajuns la un pod mare ce era peste râul Ireos, s-a
495
cutremurat podul de venirea lui Hristos, căci Hristos, Domnul nostru,
mergea nevăzut cu robul Său, precum mi-a spus singur Sfântul Mucenic
Vasilisc mai pe urmă mie nevrednicului, Evsignie. Deci, cutremurându-se
podul, sfântul a stat şi, înălţând laudă lui Dumnezeu, a rugat pe popor să
se întoarcă înapoi, dar abia i-a înduplecat de s-au întors. Atunci sfântul,
mergând pe la toate locurile cele mai înalte şi alese, îşi pleca genunchii şi
se ruga lui Dumnezeu, zicând: În tot locul stăpânirii lui, binecuvintează
suflete al meu pe Domnul.
Ajungând la un sat care se numea Saon, ostaşii cu trimisul
ighemonului au şezut să mănânce, îndemnând şi pe sfânt să mănânce şi el
pâine. Dar el nu voia, zicând: Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi;
pentru că mă hrăneşte pe mine Stăpânul meu, Iisus Hristos". Însă ei iarăşi
i-au zis: "Mănâncă, omule, ca să nu mori de foame pentru că noi vom fi în
primejdie pentru tine, dacă nu te vom duce viu la ighemon; iată, este a
treia zi de când n-ai gustat nimic". Dar sfântul le-a răspuns: "Eu sunt sătul
de hrana cea muritoare şi nu voiesc să o primesc; pe voi vă hrăneşte
pâinea cea pământească, iar pe mine, cuvântul lui Dumnezeu cel ceresc;
pe voi vă veseleşte vinul, iar pe mine, darul Sfântului Duh; pe voi vă
satură carnea, iar pe mine mă satură postul; pe voi vă întăreşte puterea
cea trupească, iar pe mine, Crucea lui Hristos; pe voi vă îmbogăţeşte
aurul, iar pe mine, dragostea lui Iisus Hristos; pe voi vă împodobesc
hainele, iar pe mine, fapta cea bună; voi vă veseliţi în râs, iar eu mă
mângâi cu darul întru rugăciune; voi iubiţi pe împăratul vostru cel
vremelnic, muritor şi stricăcios şi doriţi să-l înveseliţi şi să-i păziţi legea
lui, iar eu iubesc pe Dumnezeul cel ceresc, Împăratul meu. Legile Lui le
sărut şi voiesc să mă satur de vederea feţei Lui! Voi aşteptaţi cinste pe
pământ, iar eu la cer; voi căutaţi slava de la oameni, iar eu nădăjduiesc să
câştig slava întru învierea drepţilor la înfricoşata Judecată, unde va zice
Stăpânul meu: Veniţi binecuvântaţii Părintelui meu, de moşteniţi
împărăţia cea gătită vouă de la întemeierea lumii!
Sfântul, zicând acestea, trimisul ighemonului a poruncit să pună
şaua pe dobitoace, iar mucenicului i-a poruncit să încalece pe un asin,
zicându-i: "De trei zile mergi flămând; acum încalecă măcar pe acest
dobitoc ca să nu slăbeşti cu totul". Dar sfântul n-a voit să încalece, ci a zis:
"Domnul meu Iisus Hristos, mă întăreşte pe mine şi toată odihna şi
înlesnirea mi-o dă mie Duhul Sfânt". Astfel au plecat pe drum. Spre seară,
ajungând la un sat, ostaşii au stat ca să se odihnească şi să mănânce ceva.
Trimisul ighemonului a rugat pe fericitul Vasilisc să guste din bucate, dar
el n-a voit şi astfel a petrecut toată noaptea cântând şi rugându-se lui
Dumnezeu; iar împreună cu el erau sfinţii îngeri, care cântau cu plăcutul
lui Hristos. Făcându-se ziuă, au plecat la drum şi au ajuns în cetatea
Cumani în ceasul al patrulea din zi. Apropiindu-se de cetate, au auzit de la
496
mulţi - zice scriitorul - cum ighemonul munceşte pe cei ce nu voiesc să se
închine idolilor.
Dar Domnul, arătându-se Sfântului Vasilisc, i-a zis: "Îndrăzneşte, nu
te teme de îngrozirile celor fărădelege, că Eu sunt cu tine". Ostaşii, intrând
în cetate, întrebau unde este ighemonul, şi au aflat că este în capiştea lui
Apolon, unde aduce jertfă idolilor împreună cu poporul.
Deci, ducându-se trimisul ighemonului la dânsul i-a spus că au adus
pe Vasilisc. Atunci ighemonul s-a bucurat foarte mult; iar cel ce a adus pe
sfânt a spus ighemonului de minunile ce le făcuse pe drum, dar el nu
credea, ci zicea: "Acelea sunt vrăji creştineşti". Deci, a poruncit ca pe
Sfântul Vasilisc să-l aducă la dânsul în capiştea lui Apolon, vrând să-l
silească a jertfi zeilor. Alergând, ostaşii ighemonului au început a bate pe
mucenic peste grumaji, zicându-i: "Intră în capişte la ighemon şi închină-
te zeilor, de voieşti să fii viu". Dar, ostaşii ce veniseră pe drum cu dânsul,
au început a spune ostaşilor ighemonului minunile ce le făcuse şi pe care
singuri le văzuseră, zicând: "Cu adevărat am văzut semne minunate şi
puteri ale lui Dumnezeu, nu ca nălucire, nici cu vrăji, ci făcându-se în faţa
tuturor!" Şi, întorcându-se către sfânt, i-au zis: "Vasilisc, iartă-ne pe noi
de relele cele ce ţi-am făcut în neştiinţa noastră şi te roagă Dumnezeului
tău pentru noi!"
Grăind ei acestea, au venit alţi ostaşi de la ighemon şi, lovind pe
mucenic, l-au dus în capişte. Sfântul Vasilisc a intrat acolo, veselindu-se
întru Domnul Dumnezeul său şi având faţa luminoasă. Văzându-l
ighemonul, i-a zis: "Tu eşti Vasilisc?"
El a răspuns: "Eu sunt". Zis-a ighemonul: "Ce zici, vei jertfi zeilor?"
Răspuns-a sfântul: "Cine ţi-a spus ţie că eu nu aduc jertfe lui Dumnezeu?
Eu în tot ceasul săvârşesc jertfe de laudă Dumnezeului meu!" Ighemonul,
neînţelegând acel cuvânt, s-a bucurat şi a zis: "Zeii se vor bucura de
aceasta; deci, jertfeşte, iubitule, oricărui zeu voieşti, din toţi zeii noştri".
Apropiindu-se Sfântul Vasilisc de un idol, a întrebat pe cei ce erau de faţă:
"Cum se numeşte acest zeu al vostru?" Zis-au lui: "Apolon". Răspuns-a
sfântul: "Bine aţi zis că Apolon se numeşte, pentru că Apolon se tâlcuieşte
"pierzător"; şi cu adevărat, deoarece trage la pierzare pe toţi cei ce cred în
el şi i se închină lui ca unui Dumnezeu, pe când el nu este Dumnezeu".
Zis-a ighemonul către sfânt: "Dar cum este numele Dumnezeului căruia tu
voieşti să-i aduci jertfă? Zis-a sfântul: "Dumnezeul meu este negrăit,
neajuns, nevăzut şi neştiut".
Ighemonul a zis: "Ce, nu are nume Dumnezeul tău?" Grăit-a sfântul:
"Numele Dumnezeului meu este scris în sfintele cărţi şi, de voieşti să
asculţi, îţi voi spune". Zis-a ighemonul: "Spune, nu te teme". Grăit-a
mucenicul: "Dumnezeul meu se numeşte Tatăl Atotţiitorul, Domnul

497
Savaot, Împărat al tuturor, Mântuitor, Milostiv, Milosârd, îndelung
răbdător. Aceluia îi jertfesc cu jertfă de laudă".
Atunci ighemonul a zis: "Adu-i jertfă oricărui Dumnezeu voieşti,
numai adu-i; deoarece nu te-am chemat ca să filosofezi, ci ca să jertfeşti".
Atunci sfântul a zis către ighemon: "Ia aminte la jertfa mea". Deci,
ridicându-şi mâinile spre cer, a început a se ruga, zicând: "Dumnezeule
cel veşnic, Făcătorule al cerului şi al pământului, Cel ce asculţi pe cei ce-Ţi
slujesc Ţie cu adevărat; ascultă-mă şi pe mine acum, robul Tău, şi sfărâmă
în ceasul acesta pe acest idol surd, orb şi mut ca să vadă păgânii cei
necuraţi ce fel de dumnezei cinstesc, să se ruşineze şi să cunoască toţi că
Tu eşti Unul adevăratul Dumnezeul cel Atotputernic". Sfântul rugându-se
astfel, îndată s-a cutremurat pământul şi capiştea, încât idolul, căzând jos
la pământ, s-a sfărâmat în mii de bucăţi. Ighemonul şi poporul cel ce era
la capişte, văzând acestea, au fugit afară de frică, rămânând înăuntru
numai Sfântul Vasilisc singur, cântând şi zicând: "Să învie Dumnezeu şi să
risipească vrăjmaşii Lui. Să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc. Să se stingă
precum se stinge fumul, cum se topeşte ceara de faţa focului, aşa să piară
toţi idolii de la faţa adevăratului nostru Dumnezeu".
După un ceas, ighemonul a poruncit să scoată pe sfânt din capişte şi,
scrâşnind din dinţi, i-a zis: "Vrăjmaş al zeilor noştri, pentru ce ai făgăduit
una şi ai făcut alta? Te-ai făgăduit să aduci jertfă lui Dumnezeu; iar cu
vrăjile tale ai făcut de a căzut şi s-a sfărâmat Apolon, zeul nostru". Grăit-a
sfântul: "Cel ce a sfărâmat zeul vostru, Acela va arde şi capiştea lui. Pe
când sfântul zicea acestea, deodată a căzut foc din cer peste capiştea lui
Apolon şi a ars-o până în temelie. Ighemonul şi tot poporul, tremurând de
frică, au fugit departe. Apoi, chemând pe sfânt, i-a zis: "O, cât de mari
sunt farmecele tale, încât ai sfărâmat şi pe zeul nostru Apolon şi ai ars
capiştea lui". Zis-a sfântul: "Dacă dumnezeul tău este Dumnezeu
adevărat, precum zici, să se răzbune asupra mea pentru sine". Ighemonul
a zis: "Zeii noştri sunt buni şi nu fac nici un rău potrivnicilor lor". Grăit-a
sfântul: "O, ce orbire omenească, cum pot dracii să fie buni sau ce bine
pot să facă ei, fiind răi? Deoarece pe voi, iubiţii lor închinători, vă vor
afunda în iad cu dânşii". Ighemonul a zis: Vrăjitor ticălos, jertfeşte zeilor,
ca să nu te dau la moartea cea mai amară". Răspuns-a sfântul către
ighemon: "Fiară de dumbravă, câine lingător de sânge, stricatule Agripa,
chip al dracilor, asemănare a diavolului şi muncitorule fără de lege;
pentru ce mă ţii pe mine mai mult? Pentru că mă sârguiesc, ca să-mi
săvârşesc alergarea mea!" Ighemonul, mâniindu-se foarte mult, a
poruncit ca să-l taie cu sabia.
Luându-l ostaşii, l-au dus afară din cetate ca să-l taie la locul ce se
numea Dioscorie, venind în urma sfântului popor mult. Ighemonul a
poruncit ca, după tăiere, să-i arunce trupul în râu. Pe când i se tăia capul
498
mucenicului lui Hristos, am văzut noi - zice Sfântul Evsignie -, cărora ne
era dat a vedea o taină ca aceasta, o mulţime de sfinţi îngeri au venit şi,
luând sufletul sfântului, l-au înălţat spre cer. Iar Domnul nostru Iisus
Hristos S-a văzut stând la cer şi zicând: "Vino, Vasilisc, sluga Mea cea
bună şi credincioasă, intră în cereasca împărăţie, în ceata drepţilor unde
sunt robii Mei, care au fost în chinuri pentru Mine". Iar noi, cei ce am
văzut şi am auzit toate acestea, am căzut cu faţa la pământ şi ne-am
închinat Domnului, mulţumindu-I că ne-a învrednicit de o vedenie ca
aceea. Iar călăul Prisc, luând trupul mucenicului, îl trăgea spre râu.
Deci, apropiindu-ne de el, l-am rugat să stea puţin, până ce se va
risipi poporul şi i-am dat în taină treizeci de galbeni; iar el ne-a lăsat nouă
trupul mucenicului şi capul, zicând: "Păziţi-vă să nu ştie cineva şi să
spună ighemonului, că va fi primejdie şi mie şi vouă". Luând noi trupul
mucenicului, l-am ascuns şi l-am dus noaptea pe un câmp arat şi l-am
îngropat acolo, semănând pe dânsul nişte seminţe, care au răsărit chiar în
acea noapte; adică, într-o zi au crescut, iar în altă zi au înflorit şi au adus
rod. Dar, pe când săpam mormântul mucenicului, au însetat oarecare
bărbaţi dintre noi, şi am chemat pe Domnul cu rugăciunile Sfântului
Vasilisc şi îndată, aproape de mormânt, a izvorât un izvor de apă vie, din
care bând, am preamărit pe Dumnezeu. Izvorul acela este şi acum, iar
bolnavii care beau din apa aceea se tămăduiesc de neputinţele lor.
După aceasta a năpădit un duh necurat asupra ighemonului Agripa,
încât căuta trupul mucenicului, zicând: "De m-aş atinge de trupul lui
Vasilisc, m-aş izbăvi de primejdie". Nimeni însă nu îndrăznea să spună că
mucenicul este îngropat în pământ. Dar oarecare i-a zis: "Ai poruncit ca
trupul să se arunce în râu şi cum îl cauţi acum?" Agripa, ducându-se la
locul unde a fost tăiat mucenicul lui Hristos, a găsit puţin sânge de al lui
şi, adunându-l cu ţărâna pământului, l-a legat în brâul său şi şi-a încins
trupul şi îndată s-a eliberat de duhul cel necurat. Astfel, a crezut şi el în
Domnul nostru Iisus Hristos. Iar după o vreme, un cetăţean din Comani
cu numele Marin, bărbat dreptcredincios, a zidit o biserică în numele
Sfântului Mucenic Vasilisc şi, scoţând sfintele lui moaşte din pământ, le-a
adus în ea. Şi se dau la toate bolile multe tămăduiri prin minune de la
moaştele sfântului, cu rugăciunile lui şi cu darul Domnului nostru Iisus
Hristos, Căruia, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinstea şi
slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

499
 Tot în această zi,
pomenirea Sfântului Sinod
al doilea cel a toată lumea,
care a fost în
Constantinopol, în vremea
împăratului Teodosie cel
Mare, la anul 381,
împotriva lui Macedonie,
eretic şi luptător împotriva
Duhului Sfânt
La 22 mai, Biserica face
pomenirea Sfinţilor Părinţi de
la Sinodul al II-lea Ecumenic,
întrunit la Constantinopol în
anul 381. 150 de episcopi au poposit în perioada 1 mai-9 iulie în capitala
imperiului, la chemarea împăratului Teodosie cel Mare (379-395), pentru
a restabili ordinea şi liniştea în Biserică. Tulburarea era provocată de o
învăţătură ce nega dumnezeirea, egalitatea şi deofiinţimea Sfântului Duh
cu Tatăl şi cu Fiul. Prin strădania acestor Sfinţi Părinţi, Biserica a
consolidat victoria Ortodoxiei, obţinută încă din anul 325, la Sinodul I
Ecumenic de la Niceea.
Trecuse mai bine de jumătate de veac de când Sfântul Împărat
Constantin cel Mare convocase Sinodul de la Niceea pentru a stabili
adevărata învăţătură de credinţă. Disputele teologice, însă, continuau. O
serie de sinoade locale a trebuit să răspundă provocărilor vremii şi vocilor
care reluau aşa-numitele „dispute trinitare “. Arianismul - erezie ce nega
dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu - deşi condamnat la Niceea, n-a putut fi
anihilat, creând dificultăţi Bisericii timp de încă aproximativ 50 de ani.
Când lucrurile păreau a se linişti, o nouă învăţătură greşită pătrundea în
cercurile religioase. Este vorba de erezia pnevmatomahilor (termen
grecesc alcătuit din cuvintele „Duh “şi „luptă “), care nega dumnezeirea,
egalitatea şi deofiinţimea Duhului Sfânt cu Tatăl şi cu Fiul.
Împăratul Teodosie, înţelegând că luptele din interiorul Bisericii
destabilizează imperiul, a intervenit în acele dispute, pentru a le pune
capăt. Un prim pas a fost promulgarea unui edict decisiv pentru
susţinerea Ortodoxiei niceene, semnat la 28 februarie 380 la reşedinţa
imperială din Tesalonic şi reînnoit la Constantinopol la 10 ianuarie 381, în
care accentua ideea că trebuie „să credem în Sfânta Treime, în
dumnezeirea una a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, de slavă egală. “
Cei doi auguşti - Teodosie cel Mare, în Răsărit şi Graţian, în Apus -
au aflat soluţia reinstaurării liniştii în imperiu prin exemplul împăratului
„întocmai cu apostolii “, Constantin cel Mare: convocarea unui sinod
500
general care să elimine ultimele rezistenţe ariene şi să combată erezia
pnevmatomahă.
Răceala dintre episcopatul occidental şi cel oriental în urma
disputelor ariene împiedica orice dialog eficient în cadrul sinodal. Astfel,
cei doi împăraţi au decis să convoace sinoade separate în provinciile
subordonate lor. Împăratul Graţian, sfătuit de Sfântul Ambrozie de Milan,
pregătea convocarea unui sinod la Aquileea în toamna anului 381, care să
întrunească pe episcopii occidentali şi illyrieni. Împăratul Teodosie cel
Mare a convocat episcopatul răsăritean la Constantinopol, la începutul
lunii mai, pentru a confirma învăţătura ortodoxă a Sinodului I Ecumenic
şi a condamna erezia pnevmatomahă.
La 24 noiembrie 380, împăratul Teodosie cel Mare intra triumfal în
Constantinopol, unde îşi stabilea reşedinţa imperială, iar la 27 noiembrie
era întronizat ca episcop al capitalei Sfântul Grigorie de Nazianz.
Păstorirea sa în eparhia constantinopolitană a fost una deosebit de grea,
în special din cauza intrigilor unor ierarhi mânaţi de invidie. Aceste intrigi
l-au făcut chiar să dorească să renunţe la scaunul arhieresc, însă a fost
întors de popor, care, fascinat de cuvintele pline de înţelepciune ale
vrednicului ierarh din amvonul Bisericii „Sfinţii Apostoli “, i-a spus: „Dacă
pleci, iei cu tine Treimea! “.
Dintre cei 150 de episcopi convocaţi, majoritatea erau răsăriteni, cu
excepţia celor din dioceza Macedoniei, în frunte cu Ascholius al
Tesalonicului. Acesta, aflându-se sub jurisdicţia Bisericii Romei, putea
reprezenta în sinod pe papa Damasus. Ceilalţi episcopi illyrieni şi apuseni
aveau să se întrunească în Sinodul de la Aquileea, în septembrie 381.
Printre ierarhii reprezentativi prezenţi la Sinodul al II-lea Ecumenic
au fost: Meletie al Antiohiei, Timotei al Alexandriei, Chiril al
Ierusalimului, Diodor de Tars, Grigorie de Nyssa şi Petru de Sevasta
(fraţii Sfântului Vasile cel Mare, †379), Amfilohie de Iconiu, Gerontius sau
Terentius de Tomis - Constanţa în Sciţia Mică, Martyrius de
Marcianopolis (Devna - Bulgaria). În fruntea lor, Sfântul Grigorie de
Nazianz, ca episcop al Constantinopolului şi preşedinte al sinodului după
moartea episcopului Meletie al Antiohiei, la sfârşitul lunii mai. După
retragerea Sfântului Grigorie de Nazianz - probabil la 30 iunie -
preşedinţia sinodului a revenit lui Nectarie, noul episcop de
Constantinopol. Lor li s-au adăugat 36 de episcopi pnevmatomahi, în
frunte cu Eleusis de Cizic şi Marcian de Lampsac, pe care împăratul
Teodosie şi Sfântul Grigorie sperau să-i câştige pentru Ortodoxie,
încercare sortită, însă, cu eşec.
În şedinţele sinodului au continuat reacţiile episcopilor care
contestau canonicitatea instalării Sfântului Grigorie de Nazianz în scaunul
constantinopolitan. Discuţiile teologice erau tergiversate de dispute
501
personale, unii dintre episcopi fiind împărţiţi în tabere ce vizau interese
proprii. Victimă a căzut însuşi Sfântul Grigorie de Nazianz, care s-a
sacrificat pe sine pentru binele Bisericii, depunându-şi demisia şi
întorcându-se la liniştea cetăţii sale.
În problemele de doctrină, însă, vocea sinodalilor a fost una, căzând
întru totul de acord. În definiţia dogmatică a sinodului, mărturiseau
deofiinţimea şi deosebirea Tatălui, şi a Fiului, şi a Duhului Sfânt, pentru a
combate pe pnevmatomahi, dar şi Întruparea desăvârşită a Fiului lui
Dumnezeu, pentru a combate erezia lui Apolinarie.
Simbolul de credinţă de la Niceea se încheia prin cuvintele „Credem
şi în Duhul Sfânt. “La acestea, Sfinţii Părinţi de la Sinodul al II-lea
Ecumenic au adăugat încă cinci articole de credinţă, stabilind învăţătura
ortodoxă despre Sfântul Duh, despre Biserică, despre Sfânta Taină a
Botezului, despre învierea morţilor şi viaţa veşnică.
Lucrările sinodului s-au încheiat la 9 iulie 381, recunoscut ca Sinodul
al II-lea Ecumenic datorită importantelor decizii dogmatice formulate şi
recunoscute unanim de întreaga Biserică.

Tot în această zi, pomenirea

Sfintei Muceniţe Sofia doctoriţa, care
de sabie s-a săvârşit
Despre aceasta ştim numai că era
doctoriţă şi tăindu-i-se capul cu sabia, se
învrednici de cununa cea cu bună mireasmă
a muceniciei.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Noului Sfinţit

Mucenic Zaharia de la Prusa, care s-a nevoit la anul 1802
Într-o zi din anul 1801, un ieromonah din Prusa (Brusa), Asia Mică,
cu mintea ameţită de băutură se lepădă de Iisus Hristos şi se făcu
musulman. Când se trezi, sfântul Zaharia îşi dădu seama ce făcuse. Deci
se duse la cadiu, îşi aruncă turbanul de musulman şi mărturisi credinţa în
Iisus Hristos.
De 3 ori fu adus în divan dinaintea cadiului, care-l îndemnă să
părăsească creştinismul şi să se întoarcă la islam. Sfântul Zaharia refuză.
Între timp, suferi cazne deosebit de dureroase în temniţă: trupul îi fu ars
cu fiare înroşite în foc, i se smulseră unghiile, braţele îi fură răsucite. Însă
502
sfântul Zaharia rămase neclintit în credinţa sa ortodoxă. În cele din urmă
fu osândit la moarte şi i se tăie capul.
Astfel ieromonahul Zaharia îşi dădu viaţa din dragoste pentru Iisus
Hristos în Prusa, la 22 mai 1802. În unele lucrări aghiografice, pomenirea
acestuia se săvârşeşte la 28 mai când este socotită a fi ziua mutării sale la
odihna cea de Sus.

Tot în această zi, pomenirea

Sfântului Iovan Vladimir, cneazul
Serbiei şi făcătorul de minuni,
care de sabie s-a săvârşit
Iovan Vladimir cobora dintr-o
spiţă princiară din Zahumlie. Bunicul
lui se numise Hvalimir, iar tatăl lui
Petrislav. Ca rege, el a fost înţelept,
milostiv, blând, feciorelnic şi viteaz. El
s-a rugat cu fervoare lui Dumnezeu şi a
zidit multe biserici pe care le-a
înzestrat din belşug. Cu toate acestea,
el a avut de înfruntat necazuri grele,
atât dinăuntrul, cât şi din afara
regatului: dinăuntru de la eretici şi de
la bogomili, iar din afară de la Ţarul
Samuil şi Ţarul Vasile care voiau să-l
cucerească. Prin intrigă şi trădare Ţarul
Vasile l-a prins pe Iovan Vladimir şi l-a
aruncat în temniţă. Cum zăcea acolo, s-a înfăţişat înaintea lui un înger al
Domnului care i-a vestit că în scurtă vreme îşi va recăpăta libertatea, dar
că va muri moarte de mucenic. Ajungând să îl cunoască mai bine, Ţarul
Samuil 1-a îndrăgit pe Iovan şi i-a dăruit pe fiica lui, Kosara, de soţie.
După ce Samuil a murit, pe tronul lui a urcat fiul său Radomir. Dar el a
fost omorât de către Vladislav, fratele lui geamăn, care 1-a chemat cu
vicleşug la curte şi pe cumnatul lui, Iovan Vladimir, spre a-l ucide şi pe el
prin tăierea capului în anul 1015. Sfintele moaşte ale lui Iovan Vladimir se
păstrează nestricate la mânăstirea lui de lângă Elbasan. De atunci şi până
în vremea noastră la ele s-au lucrat nenumărate minuni. În 1925 s-a
ridicat o biserică închinată acestui rege sfânt lângă Mânăstirea Sfântului
Nahum, căreia în timpul vieţii regele Iovan Vladimir îi fusese un mare
binefăcător.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Marcel,

care, adăpat fiind cu plumb topit, s-a săvârşit
503
 Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Codru, care
s-a săvârşit fiind târât de cal

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne

mântuieşte pe noi. Amin.

504
 Ziua a douăzeci şi treia

În această lună, în ziua a douăzeci şi

treia, pomenirea Preacuviosului
Părintelui nostru Mihail Mărturisitorul,
episcopul Sinadelor
Acest sfânt Mihail, după cum s-a învrednicit
a fi de un nume cu îngerul cel mare al puterilor
cereşti, tot astfel, şi viaţa lui a fost îngerească, de
vreme ce şi-a luat asupră-şi curăţia cea
feciorească şi celelalte fapte bune. El s-a afierosit
lui Dumnezeu din braţele maicii sale, şi s-a arătat
slujitor ales al Lui, primind din tinereţe viaţa
monahicească, împreună cu Sfântul Teofilact al
Nicomidiei, în zilele Prea sfinţitului patriarh
Tarasie. Acesta i-a trimis pe amândoi la o
mănăstire, ce era zidită lângă gura Pontului
Euxin - Marea Neagră de azi - unde, nevoindu-
se, au sporit în faptele cele bune şi au câştigat
îndrăzneală către Dumnezeu prin rugăciunile lor.
Odată, pe vremea secerişului, fiind arşiţă
mare şi neavând apă, au slăbit de multă sete,
pentru aceasta s-a rugat lui Dumnezeu şi un vas
de aramă uscat l-au făcut să izvorască apă multă
spre trebuinţă; pentru că Domnul face voia celor
ce se tem de El şi ascultă rugăciunile lor. Această
minune a fost asemenea cu aceea care s-a făcut
în pustie, când Dumnezeu a scos apă din piatră poporului Israel cel
însetat, şi cu alta, când Samson, murind de sete, a izvorât izvor de apă vie,
din osul cel uscat al fălcii asinului. După aceasta, viaţa cea îmbunătăţită a
acestor cuvioşi părinţi, strălucind ca o rază de soare, prea sfinţitul
patriarh Tarasie i-a judecat a fi vrednici de treapta cea înaltă a arhieriei.
Deci, pe fericitul Teofilact l-a pus mitropolit în Nicomidia; iar pe Sfântul
Mihail, sfinţindu-l episcop, l-a trimis în Sinad. El păştea bine turma lui
Hristos cu cuvântul şi cu felul vieţii sale. Preasfinţitul Tarasie, ducându-se
din viaţa aceasta, a venit ca patriarh la scaunul Bisericii
Constantinopolului, Nichifor. Atunci iarăşi s-a ridicat viforul eresului
luptărilor contra sfintelor icoane, care acum era blestemat de al şaptelea
sinod al Sfinţilor Părinţi. Aceasta s-a făcut fiindcă răucredinciosul împărat
Leon Armeanul, vătămându-se de acel eres, a pornit prigoană împotriva
Bisericii lui Hristos, numind sfintele icoane idoli; iar pe cei ce se închinau
lor, îi muncea şi îi pierdea în multe feluri de chinuri. El a izgonit pe prea
505
sfinţitul patriarh Nichifor şi pe ceilalţi credincioşi arhierei de la scaunele
lor; iar în locul acelora a ridicat pe ereticii cei de un gând cu el; şi se vedea
atunci urâciunea pustiirii şezând la locurile cele mai de cinste.
Atunci Sfântul Mihail s-a arătat că este vestit mărturisitor al dreptei
credinţe şi mustrător al relei credinţe a ereticilor. Pentru că, întărindu-se
şi înţelepţindu-se de darul Sfântului Duh, toată ura potrivnicilor lui
Dumnezeu a împilat-o şi a astupat gurile ereticilor care batjocoreau
închipuirile cele dumnezeieşti. Împăratul Leon cel cu nume de fiară,
nesuferind limba lui cea aspră, care certa cu îndrăzneală rătăcirea
ereticilor, a pus înainte pe arhiereul lui Hristos, la cercarea judecăţii celei
nedrepte. Sfântul Mihail, netemându-se de îngrozire, nici slăbindu-se cu
mintea, a strigat cu glas mare: "Cinstesc sfânta icoană a Mântuitorului
meu Iisus Hristos şi a Preacuratei Fecioare Maicii Lui, cum şi ale celorlalţi
sfinţi, şi mă închin lor; iar de porunca ta nu mă îngrijesc şi întru nimic o
socotesc". Iar Leon, înfruntându-se, s-a umplut de mânia cea de fiară şi a
osândit pe mărturisitorul lui Hristos la izgonire. Deci, Sfântul Mihail a
răbdat multe şi amare mâhniri şi necazuri. El a fost gonit din loc în loc,
până ce a ajuns în lărgimea cerească şi acolo a câştigat odihna cea veşnică.
Astfel, săvârşindu-se alergarea cea bună, s-a împodobit cu îndoită cunună
şi s-a adăugat lângă arhierei, ca un arhiereu, lângă mucenici, ca un
mucenic, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru.

Tot în această zi,

pomenirea Sfântului
Mucenic Mihail Mona-hul
Sfântul Mucenic Mihail a
fost din cetatea Edesa, fiu din
părinţi binecredincioşi, după al
căror sfârşit a împărţit averile
sale săracilor şi s-a dus la
Ierusalim, ca să vadă Sfintele
Locuri. Pe vremea aceea,
Ierusalimul era stăpânit de
agareni, deci el închinându-se
Sfintelor Locuri, s-a dus la
lavra Sfântului Sava şi s-a făcut
monah. După o vreme
oarecare, a fost trimis de
învăţătorul său la Ierusalim, să
vândă lucrul mâinilor. Pe
drum l-a întâmpinat un scopit
al Seidii, împărăteasa
506
agarenilor şi, luându-l, l-a dus la împărăteasa sa, că avea vase foarte
frumoase lucrate de mâinile lui. Împărăteasa, văzând pe monah tânăr cu
vârsta, frumos la faţă şi uscat de post, s-a îndrăgostit de el, şi a început a-l
amăgi spre fărădelegi, zicându-i: "Împlineşte pofta mea şi, de eşti bolnav,
te voi vindeca". Fericitul Mihail a răspuns: "Sunt bolnav pentru păcatele
mele, însă sunt rob al Domnului meu Iisus Hristos şi nu mă supun ţie".
Dar împărăteasa îl silea la lucrul cel fărădelege, precum odată în
Egipt femeia lui Putifar a silit pe Iosif cel prea frumos. Deci, înţeleptul
Mihail se lepăda, zicând: "Nu-mi este cu putinţă a face aceasta, deoarece
sunt monah şi m-am făgăduit ca până la moarte să păzesc lui Dumnezeu
curăţia trupului meu, fără de prihană.
Văzând acea spurcată femeie pe monahul cel curat, că nu voieşte
nicidecum să-i împlinească pofta păcatului, s-a umplut de ruşine şi de
mânie şi a poruncit să-l bată. După aceea, fiindcă nu era departe de
Ierusalim, a trimis pe monah legat la împăratul lor, pârându-l ca pe un
hulitor al credinţei lor. Împăratul, cercetând cele despre dânsul, l-a
dezlegat şi-l ruga să fie părtaş al credinţei lui Mahomed. Mihail a răspuns:
"Să nu-mi fie mie aceasta, ca să las pe Dumnezeul meu şi să urmez
diavolului". Împăratul a zis: "Voieşte a împărăţi cu mine şi cere ce voieşti
de la mine". Sfântul Mihail a răspuns: "Din trei, un lucru cer de la tine:
Ori eliberează-mă la stareţul meu, ori bate-mă în numele Dumnezeului
meu, ori prin sabia ta trimite-mă către Hristosul meu".
Împăratul a poruncit să-l adape cu otravă dătătoare de moarte; iar el,
bând otrava, a rămas nevătămat după cuvântul lui Hristos din Evanghelie,
care zice: Măcar de aţi bea şi ceva de moarte, nu vă va vătăma.
Împăratul, ruşinându-se de acestea, a poruncit ca pe robul lui Hristos, să-l
taie cu sabia în mijlocul Ierusalimului. Iar monahii locaşului Sfântului
Sava, luând trupul lui, l-au adus în lavra lor şi l-au pus cu cinste împreună
cu Sfinţii părinţi pe mucenicul lui Hristos, Mihail, slăvind pe Hristos
Dumnezeu. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei purtătoarei de mir

Maria lui Cleopa, care cu pace s-a săvârşit
Sfânta Maria lui Cleopa - A fost verişoara Maicii Domnului nostru
Iisus Hristos, fiind legate printr-o prietenie sfântă. Maria lui Cleopa l-a
urmat pe Mântuitorul Iisus Hristos cu credinţă şi nu l-a părăsit nici în
ceasul pătimirilor şi răstignirii. Sfintele mironosiţe din care făcea parte şi
Maria lui Cleopa au ajutat lui Iosif din Arimateea şi lui Nicodim să
coboare trupul Domnului de pe Cruce şi să-l aşeze în mormânt. Dragostea
Mariei lui Cleopa faţă de Mântuitorul Iisus Hristos şi din faptul că în ziua
îngropării o aflăm din nou la mormânt împreună cu Maria Magdalena

507
(Matei 27, 61), iar în dimineaţa Sfintei Învieri s-a grăbit împreună cu
celelalte femei mironosiţe să ungă cu miresme trupul Domnului.

Tot în această zi,

pomenirea Cuvioasei
Eufrosina fecioara,
Cneaghina din Polotsk,
egumena Mănăstirii
Poloţca
În cetatea Poloţca era un
boier, anume Vseslav. El a avut
un fiu cu numele Gheorghe,
din care se trage această sfântă
odraslă, fericita Eufrosina.
Aceasta mai înainte de a se
boteza s-a numit Predislava,
după numele cel boieresc, şi
învăţase din copilărie
dumnezeiasca Scriptură. Ea se
sârguia la citirea sfintelor cărţi
şi astfel s-a deprins din acelea
cu frica şi cu dragostea
osârdnică către Dumnezeu,
Ziditorul ei. Ea era frumoasă şi, ajungând la vârsta de doisprezece ani,
mulţi boieri slăviţi trimiteau la tatăl ei, sârguindu-se fiecare ca fiul său s-o
ia în căsătorie. Dar, fecioara nu voia nicidecum să se însoţească cu bărbat
pământesc şi muritor, fiind rănită de dorinţa lui Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, Mirele cel ceresc şi fără de moarte, deoarece toată mintea sa o
avea îndreptată spre dragostea cea dumnezeiască. Tatăl ei, voind s-o
logodească cu un tânăr frumos, fiu al unui boier oarecare, ea n-a voit; şi,
ascunzându-se de toţi, s-a dus într-o mănăstire de fecioare la cuvioasa
doamnă Romana egumena, şi cerea să fie tunsă în schima monahală.
Cuvioasa Romana, văzând tinereţile fecioarei, şi temându-se de tatăl ei, a
ţinut-o multă vreme, sfătuind-o la viaţa mirenească, ca pe o fată tânără şi
preafrumoasă. Dar, cunoscându-i fierbinţeala cea mare a inimii ei către
Dumnezeu şi dorinţa neschimbată de a păzi fecioria pentru împărăţia
cerului, a poruncit preotului ce era acolo s-o tundă şi s-o îmbrace în
sfântul şi îngerescul chip monahicesc şi i-a pus numele Eufrosina.
Tatăl şi maica ei, înştiinţându-se de acest lucru, s-au umplut de
negrăită mâhnire şi de jale; deci, alergând la mănăstire şi, văzând pe fiica
lor în chipul monahicesc, au plâns şi s-au tânguit, iar fericita fecioară nu
băga în seamă lacrimile părinţilor, ci îi îndemna să se veselească de
508
aceasta, că au fiica logodită cu Împăratul ceresc. Eufrosina petrecea ca
celelalte monahii în posturi şi rugăciuni, supunându-se tuturor cu mare
smerenie în toate ostenelile mănăstireşti.
După câtăva vreme, a rugat pe Ilie, episcopul Poloţchii, să-i
poruncească să petreacă lângă biserica cea mare, Sfânta Sofia, într-o
cămară deosebită. Prin aceasta ea voia să urmeze fecioarelor celor de
demult din Ierusalim, între care a fost şi Preacurata Fecioară Născătoare
de Dumnezeu, care vieţuia lângă biserica lui Solomon - Sfânta Sfinţilor -,
în cămară deosebită, ce era făcută pentru aceea lângă zidul bisericii.
Episcopul, înştiinţându-i de viaţa ei cea asemenea îngerilor şi dragostea ei
către Dumnezeu, n-a oprit-o să fie după buna dorinţă a inimii ei. Astfel,
sfânta petrecea ca îngerul lui Dumnezeu, închizându-se într-o cămară
lângă biserică şi, rugându-se totdeauna ziua şi noaptea, preamărea pe
Dumnezeu; iar în vremea ce îi prisosea de la rugăciuni, scria cărţi cu
mâinile sale şi le dădea spre vânzare, iar ceea ce lua pe dânsele, împărţea
săracilor.
Petrecând ea astfel multă vreme lângă Sfânta Sofia, a văzut într-o
noapte în vedenia somnului pe îngerul lui Dumnezeu care, luând-o, a dus-
o afară din cetate la un loc ce se numea Selţe, unde era mijlocul Sfintei
Sofia şi o biserică mică de lemn. Şi a zis îngerul către Eufrosina: "Ţi se
cade să petreci aici, pentru că Dumnezeu voieşte ca în acest loc, multe
femei să se povăţuiască la mântuire prin tine". Această vedenie a văzut-o
Cuvioasa Eufrosina, nu odată, ci de două şi de trei ori; deci, sfânta se
minuna de acea vedenie şi mulţumea lui Dumnezeu Cel ce a învrednicit-o
vedeniei îngereşti.
Ea, supunându-se bunăvoinţei Domnului, zicea: "Dumnezeule,
inima mea este gata." Şi s-a arătat îngerul în vedenie şi episcopului,
zicându-i: "Pe roaba lui Dumnezeu Eufrosina să o duci la biserica
Probejeniei cea din Selţe şi s-o sălăşluieşti lângă acea biserică, ca să fie
acolo mănăstire de fecioare sfinţite lui Dumnezeu, pe care voieşte să le
mântuiască prin această roabă a Sa, a cărei rugăciune se suie la
Dumnezeu ca mirul. Ca o coroană pe capul împăratului, aşa se odihneşte
peste ea Sfântul Duh. Precum străluceşte soarele prin lume, aşa a strălucit
viaţa ei înaintea îngerilor lui Dumnezeu".
Episcopul, deşteptând-se din somn, a mers la Cuvioasa Eufrosina şi
i-a spus voia Domnului; iar ea a spus episcopului vedenia sa, mulţumind
lui Dumnezeu pentru acestea. Drept aceea, episcopul, chemând pe
voievodul Boris, unchiul ei, pe voievodul Gheorghe, tatăl ei, boieri şi
bărbaţi cinstiţi şi, spunându-le voia lui Dumnezeu, a zis: "Iată, spun
înaintea stăpâniei voastre: Locul sfintei mănăstiri a Probejeniei de la
Selţe, îl dau Cuvioasei Eufrosina, ca să fie acolo mănăstire de fecioare; şi

509
nimeni din cei mai de pe urmă să nu aibă a judeca dania aceasta, pe care
am făcut-o ei".
Toţi s-au învoit cu episcopul şi, ducând acolo pe Sfânta Eufrosina, a
sălăşluit-o lângă biserica mănăstirii Probejeniei. Acolo a întemeiat
mănăstirea fecioarelor celor ce voiau să slujească lui Hristos în curăţie.
Cuvioasa Eufrosina a fost povăţuitoarea multor fecioare şi femei, care se
lepădau de lume şi veneau la călugărie. Ea era la multe conducătoarea
spre mântuire, deoarece era destul ca cineva să se uite la viaţa ei
îmbunătăţită şi astfel se folosea şi se îndemna foarte mult spre nevoinţele
cele plăcute lui Dumnezeu.
După o vreme, Cuvioasa Eufrosina a trimis la tatăl său, zicând:
"Tată, trimite pe sora mea, Gradislava, ca s-o învăţ sfintele cărţi"; iar el i-a
îndeplinit dorinţa ei. Sfânta Eufrosina, învăţând citirea cărţilor pe sora sa
cea mai tânără, a îndemnat-o cu multe cuvinte spre mântuirea sufletului
şi păzirea fecioriei; deci, a făcut-o mireasa lui Hristos, căci a adus-o în
rânduiala monahicească şi a chemat-o cu numele Evdochia. După un
timp, tatăl ei a trimis la cuvioasa, zicându-i: "Trimite la noi pe sora ta".
Atunci Eufrosina a răspuns: "Lăsaţi-o să mai petreacă cu mine, de vreme
ce încă nu s-a deprins bine cu Sfânta Scriptură". Dar, înştiinţându-se
degrabă tatăl său şi maica sa de tunderea celeilalte fiice a lor, s-a umplut
de îndoit necaz; şi, mergând la mănăstire, striga cu mânie şi cu durere în
inimă către Sfânta Eufrosina, zicându-i: "O, fiică, de ce ne-ai făcut
aceasta? Ne-ai adăugat tânguire peste tânguire şi întristare peste
întristare! Au nu-ţi ajungea, ca să ne laşi tu singură, ci ai luat cu
înşelăciune şi altă iubită fiică a noastră? Pentru aceasta v-am născut eu pe
voi? Pentru aceasta v-am crescut, ca mai înainte de moarte, să vă închideţi
viaţa în mormânt, îmbrăcate în haine negre şi în închisoare
mănăstirească? Aceasta este mângâierea cea aşteptată de la voi?" Deci,
Cuvioasa Eufrosina, grăind din dumnezeieştile cărţi cuvinte mântuitoare
de suflet, i-a mângâiat puţin, şi ei s-au întors acasă, amestecându-şi
fireasca şi părinteasca lor mâhnire cu duhovniceştile bucurii.
După aceasta, a venit la Cuvioasa Eufrosina o domniţă spre
rânduiala monahicească, rudenie a ei, fiica unchiului său, Boris, care se
numea Zvenislava. Aceea a adus toate hainele sale cele scumpe şi
podoabele cele pregătite spre nuntă şi a zis către fericita Eufrosina:
"Doamnă şi sora mea, toate cele frumoase ale acestei lumi le socotesc
întru nimic, iar aceste podoabe de nuntă le dăruiesc mănăstirii şi voiesc
singură, ca prin nuntă duhovnicească să mă însoţesc cu Acela şi să-mi
plec capul sub jugul Lui cel bun şi uşor". Cuvioasa Eufrosina a primit-o cu
bucurie şi a poruncit ca s-o tundă, punându-i numele Eupraxia. Deci, ea
petrecea împreună în post şi în rugăciuni de toată noaptea, slujind
Domnului cu multă cuvioşie şi dragoste.
510
 Cuvioasa Eufrosina, văzând că din zi în zi se înmulţeau numărul
surorilor şi se lărgea mănăstirea, a gândit să zidească o biserică de piatră
în numele Mântuitorului. Deci, punând stăruinţă la aceea, cu
dumnezeiescul ajutor s-a început lucrul, care s-a şi săvârşit degrabă,
pentru că într-un an s-a zidit o biserică de piatră foarte frumoasă. La
zidirea acelei biserici ajuta un bărbat însemnat, anume Ioan. Acela,
odihnindu-se, mai înainte de răsăritul soarelui, de multe ori auzea un
glas, zicându-i: "Ioane, scoală-te şi mergi la lucrul bisericii Atotţiitorului".
El, supărându-se într-o zi de glasul acela, a mers la Cuvioasa Eufrosina,
zicându-i: "Stăpână, tu trimiţi să mă silească la lucru?" Iar ea, înţelegând
că acel glas nu este omenesc, ci dumnezeiesc, a zis lui Ioan: "Deşi nu
poruncesc eu să te deştepte şi să te silească la lucru, însă tu ascultă glasul
ce l-ai auzit chemându-te la lucru şi fă porunca îndată, căci lucrul acesta
este al lui Dumnezeu". Biserica fiind aproape de terminare şi neajungând
cărămizi spre săvârşire, Cuvioasa s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: "Slavă
Ţie Stăpâne, iubitorul de oameni, Atotputernice Dumnezeule, care ne-ai
dăruit cele mai mari, mă rog bunătăţii Tale, dă-ne şi cele mai mici cu care
să săvârşim biserica cea zidită întru slava preasfântului Tău nume".
A doua zi, prin lucrarea puterii lui Dumnezeu, s-a aflat un cuptor
plin de cărămizi arse, foarte tari; pentru că erau lucrate cu mână nevăzută
în puţină vreme, căci numai într-o noapte s-a făcut acest minunat lucru.
Pentru aceasta, Cuvioasa s-a umplut de bucurie şi toţi au preamărit pe
Dumnezeu cu mirare, că s-a terminat zidirea bisericii. După aceea a venit
episcopul cu clerul şi cu voievozii să sfinţească biserica, şi tot poporul
cetăţii s-a adunat şi au prăznuit cu bucurie sfinţirea bisericii. Cuvioasa,
căzând cu faţa la pământ în biserică, grăia cu lacrimi către Dumnezeu: "Tu
Doamne, ştiutorule de inimi, Dumnezeule Atotţiitorule, caută spre această
biserică zidită în numele Tău, ca altădată spre a lui Solomon, caută şi spre
turma Ta cea cuvântătoare adunată lângă biserica Ta, fii milostiv nouă,
celor ce-ţi slujim şi dă-ne ajutor să purtăm jugul Tău cel pus pe noi şi să
mergem în turma Ta, Mirele nostru. Tu singur păzeşte curtea aceasta a
cuvântătoarelor tale oi, fii nouă păstor, portar şi păzitor, ca nici una din
noi să nu fie răpită de diavolul, lupul cel pierzător. Tu, Doamne, fii nouă
armă şi zid, ca să nu vină răul asupra noastră, nici să se apropie rană de
trupurile noastre şi să nu ne pierzi după fărădelegile noastre, căci spre
Tine mi-am pus nădejdea. Tu eşti Dumnezeu îndurat şi milostiv, celor ce
Te cunosc şi Ţie înălţăm rugăciuni până la suflarea noastră cea mai de pe
urmă".
Cuvioasa învăţa pe surorile sale, zicându-le: "Iată, v-am adunat
pentru Domnul, ca găina pe pui sub aripile sale şi ca pe oile lui Dumnezeu
la păşunea cea dumnezeiască; deci, păziţi-vă în poruncile Domnului şi
creşteţi cu fapte bune din putere în putere, ca şi eu să mă îngrijesc de
511
mântuirea voastră cu bucurie şi, nesuspinând, să vă învăţ şi să mă
veselesc cu duhul, văzând roadele cele duhovniceşti ale ostenelilor
voastre. Pentru că, iată, mă sârguiesc cu atâtea învăţături, a semăna
cuvintele lui Dumnezeu în inimile noastre; iar ţarinile inimilor noastre
într-o măsură stau, necrescând întru îmbunătăţită săvârşire. Deci, vremea
secerişului se apropie şi lopata pentru arie este gata ca să aleagă pleava
din grâu; şi mă tem ca nu cumva să se găsească pleavă între noi, căci vă
veţi da focului nestins. Sârguiţi-vă, vă rog, surorile mele, sârguiţi-vă a vă
păzi de pleava păcatelor şi a fugi de focul gheenei; faceţi-vă grâu curat al
lui Hristos; măcinaţi-vă în morile smereniei prin pustniceştile osteneli,
prin curăţie, prin dragoste şi prin rugăciuni, ca să fiţi lui Dumnezeu
întocmai ca nişte pâini bune".
Astfel le învăţa pe duhovniceştile sale fiice, ca o maică iubitoare de
fii. Prin povăţuirea şi rugăciunile ei, toate călugăriţele au sporit întru
nevoinţele duhovniceşti şi s-au făcut vase alese ale Sfântului Duh. După
aceea cuvioasa a mai zidit o altă biserică de piatră, în numele Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu. Pe aceea a înfrumuseţat-o cu icoane şi cu toată
podoaba şi, îngrădind-o cu ogradă, a dat-o călugărilor.
Cuvioasa Eufrosina, dorind ca să vadă şi să aibă în locaşul său icoana
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, care se numeşte Odighitria - una
dintre acele icoane pe care Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca, încă fiind
în viaţă, a zugrăvit chipul Preacuratei Maicii lui Dumnezeu - pentru că
cuvioasa auzea că trei icoane ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu au
fost zugrăvite de Sfântul Luca; şi se află una la Ierusalim, alta la
Constantinopol şi alta în Efes. Deci, rugându-se lui Dumnezeu cu lacrimi
ca să i se împlinească dorinţa, a trimis la Constantinopol pe Mihail,
slujitorul locaşului său, la dreptcredinciosul împărat Manoil şi la
preasfinţitul patriarh Luca, cerând, cu lacrimi şi cu rugăminţi multe, una
din acele trei icoane ale Preacuratei Stăpâne, şi anume pe cea din Efes.
Împăratul şi patriarhul, cunoscându-i dragostea şi osârdia sa cea
mare către Dumnezeu şi către Preacurata Lui Maică, s-au învoit la cererea
ei. Deci, trimiţând în Asia, a adus din Efes la Constantinopol icoana cea
minunată a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi, dând-o trimisului
Cuvioasei Eufrosina, l-a trimis cu scrisorile sale către acea cuvioasă,
lăudând pe roaba lui Hristos cu binecuvântarea patriarhală. Iar ea,
câştigând icoana dorită, s-a umplut de negrăită bucurie şi a înălţat mare
mulţumire lui Hristos Dumnezeu şi Maicii Lui cea fără prihană. Astfel, ea
a pus acea icoană în mănăstirea sa, în biserica Sfintei Probejenii,
împodobind-o cu aur şi cu pietre scumpe de mult preţ.
După moartea părinţilor săi şi după mulţi ani ai călugăriei sale,
Cuvioasa Eufrosina a dorit ca să vadă Sfintele Locuri ale Ierusalimului şi
să se închine Mormântului Domnului Hristos, cel de viaţă purtător,
512
gândind ca să-şi sfârşească viaţa acolo; pentru aceea, cu dinadinsul se
ruga lui Dumnezeu. Stăpânitorii cei duhovniceşti şi mireneşti,
înştiinţându-se de scopul ei, s-au cuprins de mare jale şi, adunându-se la
dânsa, o rugau cu lacrimi ca să nu-i lase pe ei şi ţara lor; iar ea, prin
cuvinte înţelegătoare şi de suflet folositoare, i-a mângâiat pe toţi ca pe
nişte fii ai ei.
Acolo era iubitul ei frate, voievodul Viaceslav, acela venise cu
doamna şi cu fiii săi, ca să se închine ei şi, lăcrimând, zicea: "Doamnă,
soră şi maica mea, lumina ochilor mei şi povăţuitoarea sufletului meu, de
ce voieşti să mă laşi?" Iar sfânta răspundea: "Nu voiesc să vă las, ci să mă
duc la Sfintele Locuri, ca acolo să mă rog pentru mine şi pentru voi". Iar
după duhovniceasca vorbire, voievodul, voind să se ducă de la dânsa, i-a
poruncit ca fiicele lui, cele două fecioare, Kirina şi Olga, să le lase surorii
sale, Evdochia. Ea avea un dar ca acesta, că de căuta spre cineva cu ochii
săi, îndată îl cunoştea de este în dânsul duh de fapte bune şi de poate ca să
fie vas ales lui Dumnezeu. Deci, a cunoscut şi pe fiicele cele tinere ale
fratelui său că au să fie plăcute lui Hristos.
După ce a plecat fratele său de la dânsa, a zis fiicelor lui: "Voiesc să
vă logodesc pe voi cu Mirele Cel fără de moarte şi să vă duc în cămara
împărăţiei Lui". Deci, fecioarele, îndulcindu-se cu sufletul de cuvintele ei
cele insuflate de Dumnezeu, au căzut la picioarele ei, zicând: "Voia
Domnului să fie şi a ta sfântă rugăciune, precum voieşte de noi, să
rânduiască". Cuvioasa Eufrosina, bucurându-se cu duhul de buna voinţă a
fecioarelor, le învăţa cu vorbe folositoare şi le îndulcea inimile lor cu
dragostea lui Hristos. Iar după câteva zile a chemat pe fratele său şi i-a zis
lui: "Pe fiicele tale voiesc să le tund în călugărie, ca astfel să fie mirese lui
Hristos".
Voievodul Viaceslav, auzind aceste cuvinte, s-a tulburat foarte mult
şi a zis: "Doamnă, maica noastră, pentru ce te-ai gândit, să-mi faci
aceasta? Poate voieşti să aduci plângeri sufletului meu? Voieşti să plâng
pentru ducerea ta de la noi într-o ţară depărtată şi să mă tânguiesc pentru
fiicele mele, lipsindu-mă de mângâierea lor?" Iar doamna lui Viaceslav şi
maica fecioarelor se tânguia cu mai multă negrăită jale a inimii, însă nu
putea a se împotrivi voii Cuvioasei Eufrosina, al cărui cuvânt îl asculta ca
din gura lui Hristos, ştiind-o cu încredinţare că este adevărată roabă a lui
Hristos şi Duhul Sfânt locuieşte în dânsa. Deci, voievodul a rugat pe
Cuvioasa Eufrosina să vină la el, asemenea şi pe episcopul Dionisie ce era
pe atunci. Şi, aducând pe fecioare în biserică, episcopul le-a tuns pe ele în
schima monahală, numind pe Kirina, Aglaia, iar pe Olga, Eftimia,
binecuvântându-le pe ele cu binecuvântarea sfinţilor părinţi şi a mâinilor
celor ce din veac au bineplăcut lui Dumnezeu.

513
 După puţină vreme a încredinţat mănăstirea surorii sale, Evdochia
şi, sărutând pe toate, şi-a pus nădejdea spre Dumnezeu. Deci, după multă
rugăciune şi-a luat drumul către Ierusalim, petrecând-o pe ea până
departe toţi cu amare lacrimi. Ea a luat cu dânsa pe un frate al său, David
şi pe rudenia sa, Eupraxia. Deci, mergând mai întâi în cetatea lui
Constantin, acolo a fost primită cu cinste de către împărat şi patriarh şi,
închinându-se prin sfintele biserici şi la multe sfinte moaşte, s-a dus la
Ierusalim, unde, ajungând, s-a închinat Mormântului Domnului Hristos,
Cel de viaţă purtător. Ea a pus pe Mormântul Mântuitorului o cădelniţă
de aur şi a dat multe daruri Bisericii Ierusalimului şi patriarhului,
înconjurând toate Sfintele Locuri ale Ierusalimului, se închina şi se ruga
cu multă umilinţă. După aceea a locuit în mănăstirea ce se numea Rusco,
ce era lângă biserica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Deci, mergând iarăşi la Mormântul Domnului, s-a rugat cu lacrimi şi
cu suspinuri din inimă, zicând: "Doamne Iisuse Hristoase, Cel ce Te-ai
născut din Preacurata şi Sfânta Fecioară Maria, pentru mântuirea
noastră, Cel ce ai zis: Cereţi şi se va da..., mulţumesc milostivirii Tale, că
eu, păcătoasa, am câştigat ceea ce am cerut de la Tine, pentru că m-am
învrednicit a vedea aceste Sfinte Locuri, pe care Tu le-ai sfinţit cu
preacuratele Tale picioare, şi a săruta Mormântul Tău cel sfânt, în care
Te-ai odihnit cu preacuratul Tău trup, cel ce a suferit moarte pentru noi;
ci încă, preabunule Stăpâne, cer de la Tine acest dar mai de pe urmă: dă-
mi mie să mă sfârşesc în aceste Locuri Sfinte, Ziditorule; nu trece cu
vederea smerita mea rugăciune, primeşte sufletul meu în sfânta Ta cetate
şi rânduieşte-l în sânul lui Avraam, unde sunt cei ce Ţi-au plăcut Ţie.
Astfel rugându-se, a ieşit de la biserica zisă mai înainte, unde locuia,
şi a căzut în boală trupească. Culcându-se pe patul durerii a zis: "Slavă Ţie
Stăpâne al meu Iisuse Hristoase, că şi întru aceasta m-ai ascultat pe mine,
nevrednica roaba Ta, şi mi-ai făcut precum ai voit".
Ea mai dorea, să se ducă şi la Iordan, dar nu putea din cauza bolii;
deci, a trimis pe David, fratele său, şi pe Eupraxia. Mergând ei la Iordan
şi, întorcându-se de acolo, i-au adus apă din Iordan, pe care fericita a
primit-o cu mare bucurie şi mulţumire. Şi, bând ea şi scăldându-se peste
tot trupul, s-a culcat iarăşi pe pat, zicând: "Bine este cuvântat Dumnezeul
nostru, cel ce luminează şi sfinţeşte pe tot omul ce vine în lume". În
vremea acestei boli i s-a făcut ei o arătare îngerească şi o veste de la
Dumnezeu pentru fericitul său sfârşit şi pentru odihna cea gătită ei.
Pentru acestea cuvioasa se veselea cu sufletul de Dumnezeu Mântuitorul
ei, lăudându-L şi mulţumind bunătăţii Lui.
După aceea, a trimis în lavra Sfântului Sava ca să roage pe
arhimandrit şi pe fraţi, ca să-i dea în acel locaş un loc spre îngropare Iar ei
s-au lepădat, zicând: "Avem poruncă de la părintele nostru, Sfântul Sava,
514
ca să nu îngropăm niciodată femei în locaşul lui; însă este mănăstirea
Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, cea zidită de Cuviosul Teodosie
începătorul vieţii de obşte, în care zac multe femei sfinte. Acolo este şi
maica Sfântului Sava, maica Sfântului Teodosie, maica sfinţilor fără de
arginţi, Teodotia şi altele. Deci, acolo se cuvine să fie pusă şi Eufrosina,
plăcuta lui Dumnezeu".
Auzind Cuvioasa aceasta, a lăudat pe Dumnezeu că trupul ei va fi pus
la un loc cu moaştele sfintelor femei. Deci, îndată a trimis rugăminte în
locaşul Cuviosului Teodosie, ca să-i arătate locul pentru mormânt; şi a
făcut mormântul sfintei spre îngropare în pridvorul bisericii.
Cuvioasa Eufrosina, zăcând douăzeci şi patru de zile şi, apropiindu-
se de sfârşit, a chemat un preot şi s-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine;
apoi, rugându-se, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în 23 de zile
ale lunii lui mai; iar trupul ei s-a îngropat cu cinste la locaşul Cuviosului
Teodosie, în pridvorul bisericii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Iar
David, fratele ei, şi Eupraxia, rudenia sa, întorcându-se în ţara lor, în
cetatea Poloţca, au adus înştiinţare de fericitul ei sfârşit şi de cinstita
îngropare a Cuvioasei Eufrosina. Deci, toţi, plângând, au săvârşit
pomenirea ei, slăvind pe Dumnezeu Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Cel
lăudat de toată făptura, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi,

prăznuirea Soborului
Sfinţilor din Rostov şi
Yaroslav
Prăznuirea Soborului Sfinţilor
din Rostov şi Yaroslav pe data de
23 mai a fost stabilită prin
hotărârea Sfântului Sinod al
Bisericii Ortodoxe Ruse, la
propunerea Preafericitului
Patriarh Alexei I (+ 1970) pe 10
martie 1964.
Soborul Sfinţilor din
Rostov şi Yaroslav este
alcătuit din:
A) Sfinţi făcători de
minuni din Rostov:
Sfântul Arhimandrit
Avraam, făcătorul de minuni (29 octombrie, 1073 - 1077)
Sfântul Cneaz Vasile (+ 1238);

515
 Sfântul Dimitrie, Mitropolitul Rostovului (+ 28 octombrie 1709,
prăznuit şi pe 21 septembrie în ziua descoperirii Cinstitelor Sale Moaşte);
Sfântul Episcop Ignatie (+ 28 mai 1288);
Sfântul Irinarh Sihastrul (+ 1616);
Sfântul Episcop Isaia, făcătorul de minuni (+ 15 mai 1090);
Sfântul Isidor fericitul, cel nebun pentru Hristos (+ 1474);
Sfântul Episcop Iacob (+ 27 noiembrie 1391);
Sfântul Ioan Milostivul, cel nebun pentru Hristos (+ 1580);
Sfântul Leontie, Episcopul Rostovului (+ 23 mai 1073);
Sfântul Petru, ţareviciul de Ordynsk (+ 1290);
Sfântul Teodor, Arhiepiscop de Rostov (+ 28 noiembrie 1394).
B) Sfinţi făcători de minuni din Yaroslav:
Sfântul Cneaz Vasile (+ 1249);
Sfântul Cneaz Constantin (+ 1257);
Sfântul Cneaz Teodor (+ 1299) cu fii săi: David (+ 1321) şi
Constantin (XIV);
C) Sfinţi făcători de minuni din Pereslavl:
Sfântul Alexandru Nevski (+ 1263);
Sfântul Andrei, Cneazul de Smolensk (XV);
Sfântul Arhimandrit Daniel (+ 1540);
Sfântul Nichita Stâlpnicul (+ 1186);
D) Sfinţi făcători de minuni din Uglich:
Sfântul Casian Monahul (+ 1504);
Sfântul Ţarevici Dimitrie (+ 1591);
Sfântul Ignatie de Lomsk (+ 1591);
Sfântul Paisie Călugărul (+ 1504);
Sfântul Cneaz Roman (+ 1285);
E) Sfinţi făcători de minuni din Poshekhonsk:
Sfântul Mucenic Adrian (+ 1550)
Sfântul Ghenadie de Liubimograd şi Kostroma (+ 1565)
Sfântul Sebastian Monahul (+ 1542)
Sfântul Silvestru de Obnora (+ 1379).

516
 Tot în această zi, Bătrânul
Antim Aghia-nnanitul

Arhimandritul Heru-vim,
duhovnicul obştii Theofileilor
de la Schitul Sfânta Ana,
vorbeşte despre viaţa cuvioasă
a fericitului Bătrân Antim
Aghiannanitul.
***
Părintele Antim era un om al
Bisericii. Noi, monahii, suntem cu
deosebire oameni care trebuie să ne
îngrijim să fim în Biserică. Acest
lucru are o mare însemnătate. Un
astfel de om era Gheronda Antim,
un om care avea cuget bisericesc.
Era cu desăvârşire dăruit Bisericii. A
fost o perioadă când tot Sfântul Munte se împotrivea ecumenismului,
după ridicarea anatemelor, în 1964, şi aceste reacţii erau îndreptăţite
după părerile tuturor specialiştilor şi a mea personal. Când însă Gheronda
a constatat că acest lucru a început să fie exploatat de unii, a schimbat
linia, iar acest lucru arată cât discernământ avea sfântul părinte.
Eu, personal, înainte de a veni aici, eram la Facultatea de Teologie
din Boston, aveam foarte multe nelinişti şi nedumeriri după toate
evenimentele careu au avut loc în Biserică în acea perioadă. şi tânăr fiind,
încercam să găsesc răspunsuri pentru mine, soluţii pentru aceste nelinişti,
pe care le-am încredinţat Bătrânului Antim, pe care, trebuie să spun,
foarte puţini ştiu asta, l-am cunoscut încă de când eram copil. Primul meu
duhovnic a fost Părintele Hrisóstomos Xinós, un vrednic preot al Bisericii
Greciei, pe care îl respect şi îl iubesc. Apoi l-am cunoscut pe Gheronda
Savva Stavrovuniotul, din Cipru, un om întru totul sfânt, cunoscut al
Părintelui Antim şi al meu personal. Datorez totul şi acestuia, până şi
preoţia mea. Vă spun lucruri personale, dar socotesc că sunt constructive
şi vor contribui la prezentarea personalităţii Părintelui Antim.
Învăţătorii mei au fost aceştia: Părintele Savva Stavrovuniotul,
Episcopul de Ávydos, Gherásimos Papadópoulos, de la Facultatea de
Teologie Holy Cross din Boston, care fusese monah aghiorit şi
aghinannanit, o personalitate puternică, un om virtuos. Se distingea
totdeauna prin virtutea sa în Biserica Americii. şi azi se mai vorbeşte
despre personalitatea şi ofranda lui în Biserică. şi, desigur, cel mai
însemnat învăţător al meu în ale credinţei, Gheronda Antim, pentru care
517
am părăsit totul, eu, nevrednicul, şi până azi tot nevrednic am rămas,
pentru el mă aflu aici, la chilia unde s-a nevoit el şi căruia i-am urmat.
Aşadar, pe când eram şi eu tânăr şi aveam căutările mele, am
constatat, că [Bătrânul Antim] era o adevărată universitate: alături de el
puteai să înveţi dogmatică, liturgică – tot ce învaţă cineva la o facultate de
teologie. Aşa sunt toţi sfinţii harismatici, prin harul lui Dumnezeu, ţin
locul unei întregi universităţi. Fericit cel ce are asemenea călăuzitori, iar
noi am avut asemenea călăuzitor, dar nu am reuşit să ne asemănăm lui
până în prezent, dar Îl slăvim pe Domnul pentru toate darurile Sale.
Virtutea – ce este acest lucru? Ca să îi înţelegem pe aceşti oameni pe
care îi descriem, pe sfinţii noştri părinţi, trebuie să aprofundăm scrierile
Părinţilor Bisericii, să ne îndreptăm către Sfântul Ioan al Scării, care se
întreabă în această carte de ce se îndreaptă omul către monahism, de ce
părăseşte lumea? Şi, ştiţi, de fapt, noi, monahii nu părăsim lumea, ci
părăsim păcatele care există în lume sau chiar şi în monahism. Nu
părăsim lumea, nu ne părăsim părinţii, părinţii vor rămâne totdeauna
pentru noi părinţii noştri – acest lucru nu se va schimba niciodată. Dar
când devenim maturi alegem, aceia care aleg, să ne dăruim Domnului, iar
părinţii se află în cugetul nostru, în rugăciunile noastre – deopotrivă cu
fraţii noştri şi întreaga lume.
Ce fac monahii? Se roagă necontenit. Pomeneam într-o discuţie pe
care am avut-o cu nişte foşti colegi din studenţie şi cu nişte foşti profesori
despre un ierarh vestit care trăit în diaspora, Antonie Bloom, mitropolit al
Bisericii Rusiei. Când Antonie Bloom a fost întrebat într-o discuţie:” Care
este rostul Sfântului Munte şi care este ofranda Sfântului Munte către om
şi umanitate?”, a răspuns printr-un singur cuvânt:” Rugăciune”. Sfântul
Munte este o slujbă continuă, o continuă adorare a lui Dumnezeu, o
rugăciune continuă pentru monahul însuşi şi pentru întreaga lume. Exact
asta caracterizează Sfântul Munte şi monahismul. Asta era şi Părintele
Antim, era un om al rugăciunii. Tot timpul se ruga, fie că lucra la atelier,
fie era la slujbele Bisericii, tot timpul se ruga cu mintea: Doamne Iisuse
Hristoase, miluieşte-mă. Îmi aduc aminte cu câtă dedicare îşi făcea
canonul său, mergea şi zicea Doamne Iisuse, iar atunci când uneori mai
trebuia să îl întrerupem, ca să-l întrebăm ceva sau să îi punem înainte
vreo problemă care ne preocupa, trebuia să aşteptăm câteva minute ca să
poată răspundă, atât era de transfigurat în rugăciune, vă puteţi închipui.
Acest lucru îl vedeam pe chipul lui, în felul cum mergea, în felul cum
gândea. Se vede omul care se roagă, după cum şi omul care nu se roagă –
trebuie să recunoaştem aceste lucruri, după cum toate lucrurile din viaţa
noastră sunt cunoscute. Om al rugăciunii era Bătrânul, îl vedeam cum se
roagă pentru toţi – acesta e un lucru foarte mare.

518
 Ce să mai spun despre Gheronda? Voi începe cu sfârşitul, sfârşitul
vieţii lui pe care ni l-a vestit dinainte. Eu, personal, eram neliniştit dacă
mă voi afla sau nu lângă el în acel moment, ca să iau binecuvântarea lui,
pentru că mergeam din când în când şi la un metoc al Marii Lavre, şi de
aceea mai lipseam, aşa că eram neliniştit ca nu cumva să se întâmple ceva
şi să nu pot fi lângă el, şi i-am spus:” Gheronda, nu mă lipsi de bucuria ca
la apusul vieţii tale să îţi fiu alături, ca să am totdeauna binecuvântarea ta
şi să îţi fiu sprijin la bătrâneţe”. şi el, desigur, a văzut buna mea intenţie,
nimic altceva nu putea să vadă, şi a luat foarte în serios acest lucru, s-a
rugat şi mi-a spus:” Nu te nelinişti, copilul meu, mergi în calea ta, fă-ţi
ascultarea şi cu binecuvântarea mea vei fi aici, alături de mine”. şi, într-
adevăr, aşa a fost. M-am învrednicit să fiu alături de el în acele ultime
clipe, care nu au fost totdeauna lesne de trecut, pentru că Dumnezeu a
îngăduit şi încercări, şi boală, şi accidente, însă am înţeles că Bătrânul era
chemat de Dumnezeu şi se afla sub pavăza Lui. Indiferent ce încercări a
suferit în viaţa sa, se neliniştea mult pentru noi, ceilalţi, care urma să
rămânem după el, asta era grija lui de căpătâi, pentru noi, cei
neînsemnaţi. Să ştiţi că Gheronda nu era un om doar al obştii sale, ci
aparţinea tuturor oamenilor, tuturor monahilor, tuturor aghioriţilor,
tuturor pelerinilor. Acest lucru era foarte evident şi sunt încredinţat că
acest lucru îl vor mărturisi toţi cei care l-au cunoscut.
Eu, cel mai neînsemnat, cu toate că l-am cunoscut de foarte mic,
după cum v-am spus, când am venit aici el era deja un părinte
duhovnicesc matur. (...) Noi am primit harul şi bogăţia lui, căreia ne-a
făcut părtaşi. Îmi aduc aminte cât se neliniştea pentru omenire, pentru
ţara noastră, şi mi-a spus ceva care ne priveşte pe toţi, ca să cugetăm, să
ne neliniştim, desigur. Mi-a spus:” ştiţi, dumneavoastră, Părinte Heruvim,
generaţia dumneavoastră şi generaţiile următoare şi numai dacă purtaţi
rasa şi Îl mărturisiţi pe Hristos, este de ajuns ca să ajungeţi la mântuire”.
Vă daţi seama prin ce vremuri grele trecem, dar avem mijlocirile Sfinţilor,
la care se adaugă efortul şi împreună-lucrarea noastră, toate vor contribui
ca să ajungem la mântuirea noastră, căci pentru asta am venit aici şi vai
nouă dacă nu reuşim aceasta.
Trăim într-o epocă foarte dificilă: apostazie, secularizare, dar citim
în scrierile Sfinţilor Părinţi, şi acest lucru îl sublinia şi Bătrânul, că sunt
vremurile din urmă, vremuri foarte grele, până şi Sfinţii [Părinţi] dacă ar
fi trăit în asemenea vremuri, ar fi întâmpinat greutăţi, aşa cum ne aflăm
noi, cei neînsemnaţi. De aceea să nu deznădăjduim – nici monahii, nici
mirenii –, ci să luptăm, să ne rugăm, să nădăjduim, să ne reconsiderăm
poziţiile şi efortul nostru în orice clipă şi în fiecare zi şi să nădăjduim în
Înviere, ca să putem să ne confruntăm cu problemele grele care îl
preocupă pe om, pe monahi, pe mireni, încă şi pe părinţii aghioriţi.
519
 Aceşti oameni, părinţii harismatici ai veacului precedent, ne arată
calea, aşadar avem obligaţia de a-i urma, pentru a dobândi Împărăţia
cerească şi mântuirea noastră. Aşa să fie!

Tot în această zi, Noul

Mucenic rus Evghenie Rodionov
Evghenie Rodionov este cel mai
nou mucenic (†1996) [încă necanonizat
de Biserica Rusă], soldatul rus care
împlinea 19 ani exact în ziua
martirizării sale. La 23 mai 1996,
Sfântul Mucenic Evghenie a fost
executat prin tăierea capului de rebelii
ceceni, pentru că a refuzat să se lepede
de Hristos şi să-şi scoată de la gât
cruciuliţa pe care o purta din copilărie.
Mama acestuia a primit filmarea video
a execuţiei.
Câteva mărturii din film
despre minunile Noului Mucenic:
O fetiţă care locuia într-un
orfelinat ortodox, a povestit că i s-a
arătat un soldat înalt cu o mantie roşie,
care i-a spus că este Evghenie, a luat-o
de mână şi a condus-o către biserică.
Fetiţa spune: “Am fost surprinsă de
faptul că purta mantie roşie, întrucât
soldaţii nu poartă astăzi o astfel de
mantie şi m-am gândit că această
mantie trebuie să fie mantie de
mucenic”.
În multe biserici, a fost văzut un
soldat cu mantie ca de foc, ce îi ajută pe
ostaticii din Cecenia să evadeze din prizonierat şi să scape de orice
pericole, cum ar fi mine etc.
Într-un spital de răniţi de război, soldaţii răniţi au observat că un
nou mucenic Evghenie îi ajută, mai ales când au dureri mari. Când unii
dintre aceştia au mers la Catedrala Mântuitorului din Moscova, au văzut
icoana Sfântului Mucenic şi l-au recunoscut pe cel care îi ajutase.
Pe soldatul cu mantie roşie îl cunosc cei din temniţe. Mai cu seamă îi
ajută pe cei asupriţi şi pe cei zdrobiţi sufleteşte din cauza întemniţării lor.
(...)
520
 Pe întreg răstimpul anului, dar mai cu seamă de ziua muceniciei sale,
pe 23 mai, vin în pelerinaj la mormântul său mulţi credincioşi şi au loc
multe minuni.
Povestirea mamei (Liubov Vasilievna Rodionova)
Biografia Mucenicului Evghenie Ostaşul
Jenia s-a născut la ora 0:30, în noaptea de 23 mai 1977. Naşterea nu
a fost prea grea. Jenia era un copil voinic, sănătos, lung de 52 cm şi greu
de 3,9 kg. Atunci când i-am auzit primul strigăt, care voia să spună “am
venit pe lume, primiţi-mă şi iubiţi-mă”, am răsuflat uşurată şi privirea, ca
din întâmplare, mi s-a îndreptat spre fereastră. Era o noapte adâncă.
Cerul era întunecat, plin de stele mari, luminoase. Şi în acea clipă, din cer
au început deodată să cadă stele. M-am albit la faţă, inima mi s-a strâns şi
mi-a îngheţat, prinsă că într-un cleşte. Doctorii şi asistentele au început să
mă liniştească, spunând că acesta este un semn bun, şi că prevesteşte o
soartă bună micuţului, ba chiar şi mie. Dar presimţirea pericolului, teama,
aşteptarea încordată a unei primejdii necunoscute, nu m-au părăsit multă
vreme. Apoi parcă am uitat de toate, pentru ca să mi le amintesc după 19
ani.
Jenia a crescut puternic, era un copil foarte liniştit. Lucrul care îl
caracteriza de la cea mai fragedă vârstă era spiritul său de observaţie.
Întotdeauna atenţia îi era atrasă de lucruri cărora alţii nu le acordau nicio
importanţă. Avea mai bine de un an şi încă nu mergea, iar noi, oarecum
îngrijoraţi, am hotărât să-l botezăm. După o lună, Jenia a început să
meargă păşind hotărât, sigur, fără să se grăbească.
Ţin minte că imediat după aceasta l-am luat cu mine la pădure; era o
vară plăcută, caldă. Pădurea era aproape de casa noastră. El stătea pe
cărare, lângă o tufă înaltă de ferigă. Eu m-am ascuns, gândind că o să
înceapă să mă caute, că va fi îngrijorat. Linişte. Apoi m-am uitat şi am
constatat cu uimire că băieţelul meu uitase că mama este cu el şi privea cu
multă atenţie feriga pe care urcau diferite gâze. Şi le privea pe toate cu
atâta încântare! De altfel toată viaţa sa a fost cu luare aminte la fiecare fir
de iarbă. Eu nu am avut darul acesta. Eu pot merge pe cărare şi să rup
totodată fără să vreau crengi, frunze, plante care cresc pe margine, fără ca
măcar să-mi dau seama de acest lucru. El niciodată nu făcea aşa ceva, ba
chiar îmi zicea mereu “mamă, ar trebui să-ţi leg mâinile”.
Pe la patru ani şi jumătate, ori pe la cinci ani am constatat că, în
ciuda firii sale liniştite şi retrase, el are un caracter foarte ferm. Odată,
când au venit părinţii mei la mine, el stătea la colţ. Atunci aceştia l-au
întrebat:
“Lenia, de ce stai la colţ?”
El a răspuns:
“Mama m-a pus”.
521
 “Atunci cere-i iertare şi ea o să-ţi dea drumul”.
El s-a gândit puţin, i-a privit cu atenţie şi le-a răspuns:
“Dar ei ce-i foloseşte asta?”
S-a întors la colţ şi a rămas din nou acolo. Deja îşi manifesta
personalitatea. Lucrul acesta a părut atunci încăpăţânare, dar deja se
vedea că băiatul creşte cu un caracter dârz, bărbătesc.
Îmi amintesc bine ziua de 1 septembrie, când a mers la şcoală, aici la
Kurilovo. Abia ne mutasem din altă regiune, trecuseră trei luni şi nu
aveam aici pe nimeni, nici rude, nici cunoştinţe, iar el nu-şi făcuse încă
prieteni. Se făcuse careul. Jenia era îmbrăcat frumos, cu buchetul de flori,
era puţin nedumerit. Dar cum i-au mai strălucit ochii de bucurie, când m-
a descoperit în mulţimea de părinţi. Vedeţi, încetase deja să se mai simtă
străin şi singur.
A fost un elev bun. Prima sa învăţătoare, Nadejda Ivanovna, era o
femeie minunată, cum puţine mai sunt acum în şcoli, mai ales astăzi. Îi
era drag, dar şi el avea un simţământ deosebit pentru ea. Chiar prin clasa
a VIII-a sau a IX-a, când începea şcoala, pe 1 septembrie, fiind deja băiat
mare, lua cu el o floare pe care i-o dăruia ei, ceea ce le făcea oarecum
geloase pe celelalte profesoare.
Pe la 11-12 ani, s-a întors din vacanţa cu o cruciuliţă la gât. Am
observat acest lucru şi l-am întrebat:
“Jenia, ce înseamnă asta?”
El mi-a răspuns:
“Este o cruciuliţă. Am fost cu bunica la biserică înainte de a începe
şcoala şi acolo m-am spovedit, m-am împărtăşit şi am primit această
cruciuliţă”.
“Jenia, dă-o jos, că vor râde colegii de tine!”
El a tăcut, nu a zis nimic, dar nu şi-a scos crucea de la gât. Apoi, după
un timp, am observat că a înlocuit lănţişorul cu o sforicică. Din nou am
început să-l iau la rost, de data asta cu asprime.
“Tu pe ce lume trăieşti? Ai mai văzut aşa ceva la vreunul din colegii
tăi? Şi, dacă chiar vrei să porţi aceasta cruciuliţă, dacă chiar trebuie, de
ce nu o ţii pe lănţişor şi ai pus-o pe sfoară asta grosolană?”.
El mi-a răspuns simplu, calm şi destul de hotărât:
“Aşa mă simt eu bine şi aşa o voi purta”.
Locuiam doar eu cu el, ne obişnuiserăm să ne respectăm hotărârile
unul altuia, dar de câteva ori tot m-am mai legat de această sfoară. Mi se
părea că tot râd prietenii, că râd toţi de el, fiindcă nu-şi scotea crucea
niciodată, nici la înot, nici la rău, nici la baie, nici la antrenamente,
oriunde ar fi mers, fie la cercul sportiv ori acasă. În toate fotografiile, în
mijlocul mulţimii de prieteni, peste tot doar el este cu o cruciuliţă şi încă
agăţată de o sfoară groasă. Nu ştiu dacă băieţii glumeau pe seama lui ori
522
nu, acum nu mai am cum să aflu. Oricum el nu şi-a scos niciodată
cruciuliţa de la gât.
Jenia învăţa uşor, prindea cu uşurinţă toate materiile. Învaţă cu
plăcere, dar a terminat numai nouă clase. Mi-a spus că încă nu s-a hotărât
ce va face în viaţă. În general, avea o atracţie spre bucătărie, îi plăcea să
gătească, iar prima lui alegere a fost să se facă bucătar. Nu ştiu dacă
aceasta fusese o hotărâre fermă ori nu, dar mi-a zis:
“După ce vin din armata o să mă hotărăsc şi atunci o să-mi
continui studiile”.
Dar după ce a terminat cele nouă clase, s-a angajat imediat la fabrica
de mobilă, iar munca de acolo îi plăcea. Eu nu m-am opus, pentru că şi eu
eram în domeniu. Şi Saşa, tatăl lui, fusese lucrător în lemn, dulgher,
tâmplar, tot în industria mobilei. Bunicul meu a fost dulgher, la fel şi tata
– deci era ca o tradiţie de familie. Iar munca asta chiar îi plăcea. Pe lângă
toate celelalte, îmi amintesc că primea destul de mulţi bani. Eu, cu trei
servicii, nu primeam atâta. Am început să o ducem bine. În anul 1994, am
primit un apartament cu două camere şi credeam că, de acum, traiul ne va
fi mereu la fel.
Înainte de armată, Jenia avea două meserii – aceea de tâmplar (ştia
să asambleze mobilă, să o croiască şi să o tapiţeze), iar cu trei luni înainte
de armată a terminat şi şcoala de şoferi. A obţinut permisul de conducere
pentru două categorii. Eu nu l-am ajutat în niciun fel. Singur şi-a dat
examenele, singur s-a descurcat. Şi poate că de aici a avut mai multe
satisfacţii, pentru că în principiu a fost întotdeauna independent. De la
şapte ani se trezea singur dimineaţa, se spală, se îmbrăca, mânca, pleca la
şcoală. Eu de la şase dimineaţa eram la serviciu, aşa încât băiatul a crescut
independent, cu simţul răspunderii. Întotdeauna am avut impresia că am
în casă, dacă nu un bărbat, în orice caz nu un copil, ci un om matur.
Şi iată că acum, chiar amintindu-mi aceste lucruri, nu pot spune că a
fost un copil neobişnuit, că s-ar fi deosebit prin ceva anume de ceilalţi
băieţi de vârsta lui. (...) Nu era un copil prea deschis. Avea în el ceva, ce
nu am înţeles niciodată. Lui Jenia îi plăceau versurile şi chiar de când era
mic îmi mai scria câte o poezie de ziua mea. Versurile erau puerile, nu
îndeajuns de meşteşugite, dar întotdeauna pline de gingăşie şi dragoste.
Pe 25 iunie 1995, Jenia a ieşit pentru ultima dată din casă, din sat – a
fost luat în armată. Nu prea voia să plece militar, dar datoria este datorie.
Şi el, şi băieţii din anturajul lui, înţelegeau perfect că există lucruri pe care
vrei, nu vrei, trebuie să le faci. Nu s-a pus niciodată problema să se
sustragă de la efectuarea stagiului militar. În armată, a fost repartizat la
trupele de grăniceri, lucru de care era foarte mândru. În fiecare scrisoare,
în fiecare convorbire telefonică, ţinea să sublinieze că el este grănicer.

523
 Pe 10 iulie s-a depus jurământul. Patru băieţi din satul nostru au
plecat în aceeaşi zi în armată şi tot împreună au făcut trei luni instrucţie la
Ozersk, regiunea Kaliningrad. Din păcate, eu nu am putut să merg la
jurământ, dar una dintre mame a ajuns. Şi când s-a înapoiat, mi-a spus:
“Liuba, primul pe care l-am întâlnit la poarta cazărmii unităţii
militare a fost Jenia. Aşa de mult ar fi vrut să vii”.
Şi acum îmi pare rău că atunci nu am putut merge: nu am putut să-l
văd pe fiul meu în uniforma de paradă, rostind pentru întâia dată
jurământul de credinţă faţă de Patrie, de credinţă faţă de datoria să
ostăşească. În septembrie, mi-am luat concediu şi am plecat la el. La acel
moment, fusese deja transferat la Lesnoe, unde făcea pregătire specială.
Trei luni de instrucţie, apoi trei luni de pregătire specială, după care toţi
din acea unitate au fost trimişi la punctele fierbinţi din Tadjikistan,
Daghestan, Ingusetia. Se părea că nimeni nu va fi trimis în Cecenia, deci
nici Jenia al meu, dar în toate punctele acelea era război.
Când am ajuns la unitate, comandantul m-a întâmpinat morocănos:
“A mai venit încă o mămică cu rugămintea ca fiul ei să nu fie trimis
într-un punct fierbinte”.
Eu l-am întrerupt imediat şi i-am spus că deocamdată nu am vorbit
cu fiul meu, dar că va fi aşa cum va hotărî el, pentru că, de când era mic, a
fost singurul bărbat în casă şi, dacă el va lua o asemenea hotărâre, eu o voi
respecta, indiferent care ar fi aceasta. Comandantul şi-a schimbat
atitudinea, chiar m-a ajutat să ajung la poligonul de instructive, unde se
afla Jenia. Fiul meu a primit o permisie de opt zile, dar în fiecare zi
trebuia să ne prezentăm la unitate. Totuşi, comandantul se temea
întrucâtva că s-ar putea să-l iau cu mine acasă.
Am discutat cu Jenia. El mi-a spus:
„Da mamă, pe toţi din unitatea mea i-au trimis în puncte fierbinţi,
iar eu am scris deja raportul, la fel ca ceilalţi”.
În unitatea aceea erau patru sute de oameni, din care trei sute au
scris în raport că sunt de acord să plece în puncte fierbinţi. Printre aceşti
trei sute a fost şi fiul meu. Atunci i-am spus:
„Jenia, acolo este război, tu nici nu-ţi dai seama ce lucru grav este
acesta. Acolo sunt prizonieri, mor oameni, iar dacă se va întâmpla ceva
cu tine, ştii că nu o să supravieţuiesc.”
El mi-a răspuns:
„Mamă, de soartă încă nimeni nu a scăpat vreodată. Eu pot să ies
pe drum şi să mă calce o maşină. Atunci ţi-ar fi mai uşor? Iar
prizonieratul... prizonieratul, cum mi-a fi scris”.
Aşa mi-a spus. Noi păream că anticipasem acest lucru, ca şi cum
vorbele noastre ar fi fost rostite de altcineva, de undeva de sus.

524
 Pe 13 ianuarie 1996, Jenia a plecat în misiune sub comanda
detaşamentului de grăniceri de la Nazransk, unitatea militară 2038.
Misiunea urma să dureze şase luni, deşi toţi băieţii au rămas acolo
aproape nouă. Am primit o singură scrisoare, şi aceea nu din locul unde
fuseseră trimişi băieţii, ci din Redant, de la detaşamentul de grăniceri
unde ajunseseră pentru a fi repartizaţi. El făcea parte din detaşamentul
special de grăniceri 479, grupa 3 motorizată, specialitatea aruncător de
grenade. Superiorii erau absolut mulţumiţi de el. Îndeplinea toate
ordinele cu conştiinciozitate, cu devotament. A reuşit să ajungă un soldat
bun, serios.
Exact după o lună de serviciu militar la un pichet de control, pe 13
februarie 1996, Jenia a căzut prizonier. Nu a fost singurul, au fost
capturaţi împreună patru băieţi: Saşa Jeleznov, Andrei Trusov, Igor
Iakovlev şi Jenia. Ei au ajuns în mâinile inamicilor din cauza neglijenţei
ofiţerilor. A acelor ofiţeri, care, venind cu ei din Regiunea Kalinigrad, au
crezut că se afla în concediu: din cauza celor care înainte de a asigura
securitatea soldaţilor, au avut grijă că mai întâi să-şi construiască o baie.
Desigur, baia este un lucru foarte bun, dar sarcina lor principală era de a
asigura în primul rând securitatea soldaţilor. Din păcate, n-au făcut nimic
în acest sens, iar după aceea, nu se ştie pentru ce au mai fost şi decoraţi.
Pichetul se afla pe unicul „drum al vieţii” din munţi, care le permitea
rebelilor să transporte pe acolo arme, muniţii, prizonieri, adică era un
sector de foarte mare răspundere. Punctul de control şi înregistrare, adică
exact locul unde a căzut Jenia prizonier, se afla la două sute de metri de
pichet. Chiar în drum se afla o gheretă fără lumină, fără mijloace de
comunicaţii, fără nici un fel de grup de sprijin.
După ce Jenia a fost capturat, lucrurile s-au schimbat. Ghereta a fost
mutată ceva mai departe de drum, în jurul ei a fost săpat un mic tranşeu,
deasupra s-a instalat o mitralieră, iar alături, un transportor blindat care
să furnizeze foc de sprijin. De ce a trebuit să fie sacrificaţi patru soldaţi,
pentru a se proceda aşa cum ar fi trebuit să se facă de fapt din prima zi?
Dacă comandanţii nu au avut nici minte, nici inima şi nici un fel de
răspundere, de ce nu s-au uitat măcar să vadă cum sunt întărite alte
pichete. Eu am trecut pe la toate pichetele – acolo erau zone bine
fortificate, erau blindaje, bârne, saci cu nisip. Toţi au înţeles că aceea era o
zonă de mare răspundere, în afară, din păcate, de grupul de la Kalinigrad.
A fost îngrozitor şi faptul că, pentru a se spăla pe mâini de
răspunderea pentru soarta soldaţilor, mi-au trimis acasă o telegramă prin
care mă informau ca fiul meu, Rodionov Evghenie Alexandrovici ar fi
dezertat şi că mă roagă să iau măsuri pentru a-l convinge să se întoarcă la
unitate. Am primi această telegramă pe 16 februarie 1996. Ca o linie
neagră, aceasta telegramă m-a despărţit pentru toată viaţa de traiul
525
luminos – normal, chiar dacă nu uşor – pe care l-am trăit alături de fiul
meu. În plus, ştiam că Jenia nu ar face niciodată aşa ceva. A fost cumplit
că au putut gândi astfel despre el. Toţi îl ştiau pe Jenia ca pe un om corect,
devotat. Şi dintr-o dată să primesc o aşa telegrama! Am plecat imediat
într-acolo, iar acasă au început percheziţia în subsoluri, chiar şi la casa de
vacanţă au venit miliţienii să-l caute pe dezertor.
Când am ajuns la unitate, şi-au cerut scuze şi mi-au zis că în
învălmăşeala de atunci nu mai ştiau ce fac, că nu înţeleseseră imediat cum
stăteau lucrurile. De fapt, totul fusese acolo atât de evident, încât chiar şi
la două săptămâni după cele întâmplate, zăpada nu acoperise cu totul
pata de sânge de pe drum. Se vedeau clar urmele de luptă, se vedea că nu
i-au băgat în maşină ca pe nişte pui de găină. După cum mi-a povestit un
martor ocular, la ora trei s-a apropiat de post o ambulanţa şi chiar s-a
auzit un strigăt de ajutor. După aceea a fost linişte totală. Nimeni nu a fost
alertat, detaşamentul nu a intrat în stare de alarmă. Pe la patru dimineaţa
au plecat să-i schimbe pe băieţi, dar când au ajuns la ghereta aceştia nu
mai erau.
Băiatul meu a fost prizonier timp de trei luni şi jumătate. Ştiu că el se
aştepta, că nu va fi părăsit, că va fi eliberat şi că totul va lua sfârşit, dar s-a
dovedit că nimeni nu mai avea nevoie de el. Şi, din păcate, nu a fost
singurul.
Din cele mai vechi timpuri, captivitatea a fost considerat ca fiind
lucrul cel mai groaznic care se poate întâmpla cuiva. Prizonieratul este
neputinţa, este batjocură. Viaţa a demonstrat că prizonieratul cecen este
unul din lucrurile cele mai cumplite, mai inumane, mai diabolice din câte
pot exista pe lume.
Să dea Domnul ca toate mamele să aibă aceleaşi relaţii cu fiii lor,
cum au fost cele dintre mine şi fiul meu. Cu toate acestea, eu tot nu mi-am
cunoscut fiul până la sfârşit. Ce este de fapt armata? Este atunci când
omul pleacă din casă într-un loc absolut necunoscut, unde nu are nici
rude, nici apropiaţi, nici prieteni. În schimb, acolo este o încordare
veşnică: trebuie să te îmbraci în două secunde, să alergi într-un anumit
timp, să mănânci tot aşa, într-un timp record, adică totul se petrece într-
un ritm înnebunitor, în care este greu să te încadrezi după viaţa civilă. Şi
în toată această nebunie, în toată această încordare, Jenia a reuşit
totuşi, ca de ziua mea, să-mi scrie câteva versuri delicate, care m-au
mişcat. El mi-a scris:
La mulţi ani, măicuţa mea iubită,
Azi e ziua ta, dar din păcate,
Nu te pot îmbrăţişa, căci iată,
Soarta m-a purtat aşa departe.
Îţi urez ani mulţi şi sănătate,
526
 Să rămâi tot tânără, frumoasă,
Unde-aş fi, nimic nu ne desparte
În curând voi reveni acasă.
Din adâncul inimii aş vrea
Tot ce-i mai de preţ, tot ce-ţi doreşti
Chiar şi o sută de ani de-ai avea
Pentru mine nu îmbătrâneşti
Cele rele să mi te ocolească,
Sănătoasă, tânără mereu,
Mama mea să nu îmbătrânească,
Lângă ea mereu voi şi eu.
Câtă profunzime, câtă căldură, delicateţe, dor de casă se regăsesc în
aceste versuri din armată, care arată ca el avea un suflet foarte sensibil, pe
care nu şi-l dezvăluia, pe care îl ascundea.
Şi în acest răstimp, de trei luni şi jumătate cât a fost prizonier, era
umilit şi batjocorit, bătut, iar de toate acestea ar fi putut scăpa oricând. În
fiecare zi i se spunea:
„Poţi să rămâi în viaţă. Pentru aceasta trebuie doar să-ţi scoţi
crucea de la gât, să treci la credinţa noastră, să ne devii frate şi gata. Şi
tot acest coşmar se va termina”.
La nici nouăsprezece ani, când nu îi avea alături nici pe mama sa,
nici ofiţeri şi nici îndrumători, băiatul a făcut alegerea. El înţelegea
perfect ce înseamnă să devină „fratele” unui rebel cecen. Însemna să pună
mâna pe armă şi să tragă împotriva alor săi, împotriva unor băieţandri ca
şi el. Eu nu ştiu dacă aş fi avut atât curaj, atâta tărie, încât să fiu în stare să
fac o asemenea alegere. Ştiu ce este războiul, pentru că timp de zece luni
am trăit chinul războiului, şi mai ştiu şi ce înseamnă să fii prizonier, chiar
dacă am stat în captivitate numai trei zile. Nu sunt sigură că aş fi rezistat.
Mi-am găsit fiul cu mare greutate, abia după zece luni. A trebuit să
trec prin toate chinurile, prin toate cercurile iadului care pot exista pe
pământ, la care abia dacă poate cineva să se gândească. Se pare că
Dumnezeu mi-a călăuzit drumul, căci am mers printre mine care nu au
explodat, deşi erau mai dese decât pietrele. Se vede că El m-a apărat de
bombe şi nu m-a lăsat să mor, a considerat că datoria mea de mama este
să-mi găsesc fiul, să-l înmormântez în pământul natal; să-l îngrop aşa
cum au fost îngropaţi moşii şi strămoşii noştri, după datina creştină,
prohodit şi întors în pământul din care a fost luat.
Acest lucru l-am înţeles abia acum, dar atunci când mergeam pe
drumurile ostăşeşti ale războiului numai în tăcere îl chemăm pe Domnul.
Şi nu mă rugam lui Dumnezeu să mă ajute pe mine, ci mă rugam Lui să-l
ajute pe el:

527
 „Doamne, oriunde ar fi, ajută-l, nu-l lăsa, este doar un copil. Vezi
Doamne că statul l-a trădat. L-au trădat toţi, numeni nu mai are nevoie
de el, în afară de mine, mama lui şi de Tine, Făcătorul şi Mântuitorul.
Ajută-l Doamne, nu-l lăsa”.
Timp de doi ani după moartea lui Jenia, toţi din jur ziceau că a murit
din cauza unei conducte de petrol, pentru banii cuiva. Când auzi aşa ceva
îţi poţi pierde minţile, cum să accepţi că fiul tău a murit pentru banii
cuiva? Pur şi simplu mintea mea nu putea să conceapă una ca asta...
Mergeam la biserică, umblam dintr-o biserică în alta, dar nu găseam
nicicum ceea ce căuta sufletul meu. Poate că Domnul mi-a dat aceşti doi
ani numai pentru a simţi cât mai adânc toate acestea. Probabil că El m-a
mai supus unei cumplite încercări, pe care de asemenea trebuia să o trec,
pentru că, după aceea, oricât ar părea de ciudat, totul a început să se
schimbe.
După doi ani, în biserica noastră din Kurilovo, care începuse să fie
refăcută, atunci când pe cupolă a fost înălţată crucea, au venit ziariştii de
la “Russkii Dom”. A fost pusă crucea, apoi s-a pus masa, şi la masa
locuitorii le-au spus:
“De-aţi şti ce băiat avem noi. Acum, noi toţi îi ocăram pe tineri, dar
iată că sunt şi unii pe care nu că îi invidiezi, ci, pur şi simplu merită
toată stima”.
Ziariştii s-au interesat, ne-am întâlnit, am vorbit. Erau oameni
profund credincioşi, iar întâlnirea cu ei m-a zguduit. Nu pot spune acum
că mi-am uitat fiul sau că m-am împăcat cu ideea pierderii lui – nu,
bineînţeles că nu, şi nu îl voi uita pe Jenia până în ultima clipă a vieţii
mele. Dar nu mai simt acea disperare, nu mai am acea senzaţie că nu mai
vreau să trăiesc, că mă simt ca o fiară închisă în cuşcă, că sunt părăsit din
toate părţile. Că preumblarea prin toate acele birouri mă transformă într-
un nimic – nu pur şi simplu în praf şi pulbere, ci în nimic. Aproape că îţi
piere sufletul când cineva nu numai că nu te vrea, sau nu poate să te
înţeleagă, dar nici măcar nu te priveşte ca pe un om. Nici durerea, nici
suferinţa ta nu îi impresionează.
Te gândeşti:
“Doamne, unde trăiesc, în ce ţară, printre ce fel de oameni trăiesc şi
cum de nu am întâlnit în aceşti doi ani niciun om de treabă?”
De altfel, nici nu prea aveam unde să-l întâlnesc – nu ieşeam deloc
din casă. Doar până la cimitir şi atât. Poate asta să fi fost cauza. Iar în
birourile funcţionarilor, din păcate şi înainte erau puţini oameni
adevăraţi, dar acum nu mai sunt deloc.
Iar când au venit aceşti tineri, când am început să discutăm, ne-am
întâlnit o dată, de două ori, de trei ori, iar ei au început să-mi povestească
atâtea lucruri, pe care chiar dacă citeşti multe cărţi, nu le poţi înţelege pe
528
dată, dar spuse de ei prin viu grai totul părea atât de simplu, atât de clar.
Atunci în mintea mea a început să se schimbe câte ceva: nu că mi-ar fi
trecut supărarea, dar pur şi simplu am început să înţeleg altfel lucrurile.
Apoi au început oamenii să-mi dea telefoane. Au început să se rezolve
unele probleme, pe care nici nu m-am străduit să le rezolv, pentru că mi
se păreau de netrecut. Totul a început să se schimbe. Dar ce este mai
important, este faptul că am început să înţeleg lucrurile altfel.
Abia acum înţeleg cu adevărat că există oameni şi oameni. Primii
sunt cei care trăiesc în alte ţări, sunt bogaţi, sau poate nu foarte bogaţi,
dar sătui, indiferenţi, liniştiţi, pe care nu-i interesează decât propria
persoană, ceea ce le aparţine, sau ce este legat de viaţa lor. Dar sunt şi
altfel de oameni. Sunt cei din biserici. Sunt mulţi preoţi care au vrut să mă
asculte, să mă înţeleagă. Dar ce este cel mai important este faptul că se
roagă pentru fiul meu. Nu există o răsplată mai mare ca aceasta pentru o
mamă. Statul i-a dat lui Jenia “Ordinul Bărbăţiei”, apreciindu-i exemplul
său de eroism, după care l-a uitat imediat, la fel cum a uitat şi de mine.
Dar iată că nişte oameni simpli, creştini ortodocşi, consideră că este de
datoria lor să vină de la Moscova, de la Riazan, numai pentru a se ruga şi
a-l pomeni pe Jenia.
Este o femeie, Vera Vladimirovna, de pe lângă Riazan, care lucrează
la o mănăstire. Ea mi-a zis:
“De ce te chinui atâta? Statul ţi-a trădat băiatul. Dar Domnul
niciodată nu-şi trădează fiii, ţine minte asta. Oricâţi ani ar trece, El
oricum îi ştie pe toţi ai săi”.
La mormântul lui Jenia este o cruce mare, înaltă de doi metri, unde
arde o candelă. Crucea a fost ridicată prin mila oamenilor: oamenii au
strâns bani, au pus crucea şi candelă.
Când au ridicat crucea, au venit preoţi şi enoriaşi, ziarişti, scriitori,
oameni de afaceri. Erau oameni cu stare, nu dintre cei sărmani. Pe mine
m-a mirat lucrul acesta – ce le trebuie acestor oameni, de ce au venit?!
Veneau la mormântul unui tânăr necunoscut, care nu a salvat pe nimeni,
nu a capturat nici tancuri, nici avioane. Aşa cum înţelegeam noi această
noţiune, el nu era un erou, fusese numai ucis. El şi-a ales de bunăvoie
moartea. Şi iată că, dintr-o dată, aceşti oameni au venit la mormânt, s-au
închinat la crucea sa şi spuneau că nu el, Jenia, are nevoie de aceasta, ci
ei; ca aceasta are pentru ei o adâncă însemnătate sufletească.
Pur şi simplu eram uluită, că aceşti oameni important vin dintr-o
dată la mormântul fiului meu cel liniştit şi necunoscut de nimeni. A venit
o femeie de la Cerepovet, a venit de la aşa o mare depărtare, ca să i se
închine lui Jenia, deşi însuşi fiul său fusese ucis tot în Cecenia, în anul
1995. A mai venit un bărbat absolut necunoscut din Ekaterinburg, care de
asemenea m-a rugat să-l conduc la mormântul fiului meu. Pe 23 mai,
529
când i-am făcut pomenirea, erau mulţi preoţi la mormântul fiului meu.
Nu mă aşteptam la aşa ceva. Venise să se închine la mormântul lui Jenia
un veteran al Marelui Război de Apărare a Patriei. El şi-a scos decoraţia
de pe front – medalia “Pentru vitejie” şi a pus-o pe piatra de mormânt...
Toate acestea mi-au răsturnat întreaga înţelegere despre viaţă. După
toate acestea am căpătat o nouă stare. Şi mă gândeam:
“Doamne, de ce am crezut că în lumea asta nu mai sunt oameni
normali?”.
Există oameni, iată-i că îmi sunt alături. Sunt străini, necunoscuţi,
nici măcar nu ştiu cum îi cheamă, şi nici ei nu mă cunosc pe mine, dar, cu
toate acestea, au răspuns la strigătul meu de durere. Şi-au lăsat la o parte
toate treburile şi au venit la mormântul fiului meu, cu toate că fiecare are
o familie, că are propriile sale probleme. Iată că ei au apreciat altfel fapta
lui Jenia, au simţit-o cu sufletul, nu dându-i pur şi simplu o tinichea.
Acest lucru mă impresionează.
Din partea redacţiei:
Mama a reuşit să aducă trupul lui Evghenie în Patrie pe 7/20
noiembrie 1996, în ziua pomenirii mucenicilor din Meletina. Aceştia au
fost soldaţi creştini în Armata romană şi, pentru că au refuzat să se lepede
de Hristos, le-au fost tăiate capetele. Numele unuia dintre aceşti treizeci şi
trei de ostaşi l-a purtat şi Evghenie.
În vara anului 1999, în timpul unui atac asupra unui pichet rusesc de
grăniceri, a fost ucis fratele lui Hoihoroev, ucigaşul lui Evghenie. El a fost
omorât în acelaşi loc unde fusese capturat mai înainte Evghenie,
împreună cu cei trei soldaţi. La începutul toamnei, s-a primit vestea
despre moartea lui Hoihoroev. La 23 august 1999 (exact la trei ani şi trei
luni de la moartea lui Evghenie), acesta a murit la Groznîi, împreună cu
bandiţii din garda sa de corp, în urma unei răfuieli între bandele cecene.

530
 Tot în această zi,
Arhimandritul Athanasie
Mitilinaios
Părintele Athanasie s-a
născut în anul 1927 în Kifisiá
(Atena) şi a trecut la cele veşnice
la 23 mai 2006 după o
îndelungată suferinţă trupească.
Tatăl său, Gheorghie, era din
insula Mytilini, iar mama,
Eufrosina, din insula Samos.
Amândoi se distingeau prin
credinţa lor adâncă în Dumnezeu
Cel Întreit, dragostea de
aproapele, cinstea, hărnicia, şi, în
general, printr-o viaţă creştină
autentică. Neştiutori de carte dar
bogaţi duhovniceşte, aceştia şi-au
crescut copiii, Grammatikí şi
Athanasie, în frică de Dumnezeu
înzestrându-i cu frumoase daruri
sufleteşti. Acest lucru se va reflecta mai târziu în viaţa celor doi fii ai lor.
Din fragedă vârstă, Athanasie a arătat aplecare către viaţa
duhovnicească şi către preoţie, arătând, totodată interes pentru artă şi
ştiinţa modernă. A învăţat engleză, a studiat vioara şi pictura, şi, pentru o
perioadă, a lucrat şi într-o farmacie. În cele din urmă, chemarea Lui
Dumnezeu a fost mai puternică, iar Athanasie, în cele din urmă, îşi va
afierosi viaţa slujirii Lui.
În 1960 se va petrece un eveniment care îi va influenţa viaţa
definitiv. Preotul paroh de la biserica unde acesta mergea, Iákovos Shízas
va fi ales Mitropolit al Lárisei, iar Athanasie îl va urma. Ulterior, va fi tuns
în monahism, hirotonit diacon, iar mai apoi preot. Astfel, timp de 10 ani,
părintele Athanasie a slujit în Mitropolia Lárisei ca predicator
(ierokýrikas), propovăduind Cuvântul Evangheliei şi îndrumând
duhovniceşte poporul Lui Dumnezeu.
În anul 1970 s-a retras la mănăstirea sa de metanie, Adormirea
Maicii Domnului zisă a Comnenilor (Stomío – Lárisa), fără să înceteze
lucrarea de propovăduire a Evangheliei în Lárisa şi în Thessalía.
Activitatea sa neobosită a dat roade în foarte scurt timp, prin numărul
mare de tineri pe care i-a îndrumat către viaţa monahală sau către
preoţie, şi prin crearea, la mănăstirea de metanie, a unei obşti care
străluceşte prin virtute şi credinţă până în zilele noastre.
531
 Părintele Athanasie s-a implicat activ în lucrarea de sprijinire a
familiei creştine, a tinerilor, accentuând importanţa dobândirii unei
conştiinţe ecleziale în rândul poporului şi luminarea acestuia prin
propovăduirea stăruitoare a Cuvântului Lui Dumnezeu. În acest moment
circulă în jur de 2000 de omilii ale sale, cuprinzând comentarii ale cărţilor
Vechiului şi Noului Testament, şi ale Părinţilor Bisericii, rod al activităţii
sale de propovăduitor al Cuvântului Evangheliei timp de 35 de ani.
Predicile sale, înregistrate atât pe casete, cât şi pe cd-uri, au circulat şi
circulă prin intermediul fundaţiilor şi al asociaţiilor creştine, fiind
transmise la radio şi, prin intermediul internetului, în lumea întreagă. Un
merit special în acest sens l-a avut fundaţia, Sfântul Apostol Barnaba”, al
cărei preşedinte, Vasílios Papadópoulos, şi-a propus şi a reuşit să adune şi
să editeze – la început pe bandă magnetică, iar mai apoi pe cd-uri –
predicile şi cuvintele de învăţătură ale părintelui Athanasie.
Începând cu anul 1972, au fost înregistrate pe bandă magnetică
aproximativ 5000 de cuvântări ale părintelui – de câte o jumătate de oră
sau o oră – iar pe cd-uri, în jur de 2500. Cuvântările părintelui au fost
mult mai multe, dar, din 1960, când a venit la Lárisa, şi până în 1972 nu s-
a înregistrat nimic.
Părintele Athanasie a fost un predicator desăvârşit, iubit deopotrivă,
atât de mireni, cât şi de clerici şi, mai ales, de obştea de la Mănăstirea
Adormirii Maicii Domnului – Stomíou (Lárisa), numită a, Comnenilor”,
fiindcă a fost ridicată în timpul împăratului Alexie I Comnenul (1081 –
1118). Deşi a ţinut mii de predici în cei 46 de ani de activitate ca
predicator (din care, după cum am spus, ni s-au păstrat predici
înregistrate începând cu anul 1972) totuşi, el nu a scris nimic. În ultimul
timp, însă, obştea de la mănăstirea sa de metanie a început să transcrie
cuvântările sale înregistrate pe bandă magnetică ori cd-uri, încât creştini
să poată nu doar asculta, ci şi citi predicile sale. Astfel, a fost editată o
carte ce cuprinde comentarii la Apocalipsă. De asemenea, începând cu
2008 au început să circule trei omilii Despre erezii, iar în 2009 alte omilii
grupate în volumul Cuvinte de trezire. Toate aceste scrieri au apărut la
editura ‘Stupul Ortodox’ din Tesalonic.
Părintele Athanasie L-a iubit din tot sufletul pe Dumnezeu Cel
Întreit, dar şi pe om, chipul şi asemănarea Lui, atât de mult încât nu a
ţinut cont de sănătatea sa şi de viaţa cea pământească trecătoare. Tânăr
fiind, înainte de a pleca în Lárisa alături de mitropolitul Iakov, a spus:
“Plec la Lárisa ca să slujesc Biserica Lui Hristos, adică să mor”. Acest
lucru explică şi marea dragoste a poporului Lui Dumnezeu pentru
duhovnicul lor, Gheronda Athanasie. Popor care, pe 23 mai 2006, s-a
adunat din toate părţile Lárisei, din Grecia dar şi din străinătate – atunci
când gheronda a trecut la cele veşnice – şi a înconjurat cu dragoste
532
sfintele sale moaşte, vărsând lacrimi de tristeţe pentru despărţirea de
părintele lor, având, însă, bucurie în suflet şi ştiind că, de acum încolo, vor
avea în ceruri un rugător către Dumnezeu pentru mântuirea lui.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Salona

Romanul, care de sabie s-a săvârşit

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Seluc, care

s-a săvârşit fiind tăiat cu ferăstrăul

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne

mântuieşte pe noi. Amin.

533
 Ziua a douăzeci şi patra

În această lună,
în ziua a douăzeci şi
patra, pomenirea
Preacuviosului
părin-telui nostru
Simeon din Muntele
cel minunat
Pe un tânăr
oarecare cu numele Ioan,
de neam din Edesa, l-au
adus părinţii săi în
Antiohia, vrând să-l
căsătorească; deci,
văzând o fecioară
frumoasă cu numele
Marta, au zis părinţilor
ei să o dea în căsătorie
fiului lor. Părinţii
fecioarei s-au învoit la
aceea, dar ea nu voia să
se mărite, dorind să se
facă mireasă lui Hristos, şi să-şi păzească fecioria sa nespurcată. Fiind
silită de părinţi spre nuntă, ea a alergat la biserica Înaintemergătorului,
care este dinaintea cetăţii Antiohiei şi, căzând, se ruga cu lacrimi, ca
Domnul să rânduiască pentru dânsa lucrul cel de folos. Şi i-a fost ei acolo
o vedenie dumnezeiască poruncindu-i să se supună părinţilor şi să se
însoţească cu bărbat. Deci, fecioara, plecându-se la voia Domnului, s-a
însoţit cu Ioan. Ea îi era lui nu numai ajutătoare vieţii, dar şi povăţuitoare
spre mântuire, îndemnându-l totdeauna spre lucrul cel bun. Ea îşi
împodobea viaţa cu postire, cu înfrânare şi cu rugăciune, sârguindu-se a
plăcea lui Dumnezeu.
Adeseori cinstita Marta alerga la biserica Înaintemergătorului şi se
ruga cu multă osârdie Sfântului Ioan, patronul acelei biserici, ca să
mijlocească la Dumnezeu cu rugăciunile lui, darul de a naşte un prunc
parte bărbătească. Pentru aceasta se făgăduia că, de va naşte un prunc, o
să-l aducă la Dumnezeu, precum a adus Ana pe Samuel spre slujbă. După
un an i s-a arătat la rugăciunea cea de noapte, pe când ea dormita, Sfântul
Ioan Înaintemergătorul în biserica sa, zicându-i: "Nădăjduieşte, femeie,
că rugăciunea ta este primită şi-ţi vei câştiga cererea. Ca semn al
binecuvântării lui Dumnezeu să-ţi fie ţie acest bulgăr de tămâie
534
binemirositoare; şi-i dă un bulgăre de tămâie mirositoare, zicându-i: Cu
acela cădeşte-ţi casa".
Deşteptându-se Marta din dormitare, a găsit în mână acel bulgăre de
tămâie, al cărui miros era negrăit. Apoi, iarăşi i s-a arătat Mergătorul
Înainte, zicându-i: "Mergi la bărbatul tău, că vei zămisli fiu, şi-l vei numi
Simeon. El va suge lapte numai din sânul cel drept iar de cel stâng nu se
va atinge, căci va fi fiu al dreptăţii. El nu va gusta carne, vin sau vreo
mâncare făcută cu meşteşug omenesc, ci numai pâine, miere şi sare; iar
băutura lui va fi apa. Ţie ţi se cade să-l păzeşti cu toată atenţia în copilăria
lui, ca pe acel ce are să fie vas sfânt, spre slujba Domnului Dumnezeului
nostru. După doi ani de la naşterea lui, îl vei aduce aici în biserica mea şi-l
vei boteza. După ce s-o învrednici de darul Sfântului Botez, atunci ţi se va
vesti ce va să fie pruncul acela".
Marta, umplându-se de spaimă şi de negrăită bucurie din vedenia
aceea, da mare mulţumire lui Dumnezeu şi Sfântului Ioan
Înaintemergătorul. Apoi, întorcându-se acasă la bărbatul său, a zămislit
prunc în pântecele său şi, împlinindu-se vremea, a născut fără de durere
fiu, pe care l-a numit Simeon şi-l hrănea din sânul cel drept. Altădată,
vrând să se încredinţeze cu adevărat de ceea ce i s-a grăit în vedenie de
Sfântul Ioan Înaintemergătorul, că pruncul ce se va naşte nu se va atinge
de sânul cel stâng, îl punea la sânul cel stâng, iar el, plângând, îşi întorcea
capul său, nevoind să sugă. Cu creşterea lui s-a mai făcut şi această
minune. Dacă în vreuna din zile maica sa gusta carne sau vin, în acea zi
pruncul nu voia să sugă sân, ci rămânea flămând până a doua zi; iar
mama, cunoscând pricina aceasta, se înfrâna în toate zilele de carne şi vin
şi hrănea cu post pe cel ce avea să fie pustnic mare.
Când pruncul a ajuns la vârsta de doi ani, părinţii săi l-au dus în
biserica Mergătorului Înainte, unde l-au botezat. După botez, pruncul
îndată a grăit aceste cuvinte: "Am tată şi nu am tată; am mamă şi nu am
mamă". El a spus aceste cuvinte şapte zile de-a rândul, de care lucru se
minunau atât părinţii, cât şi toţi cei ce-l auzeau; deci, l-au cunoscut că are
să fie următor nu celor pământeşti, ci celor cereşti. După ce pruncul a fost
înţărcat, se hrănea cu pâine, cu miere şi cu apă; iar carne nu mânca
nicidecum, nevoind să primească nici o fiertură.
Pe când pruncul era de cinci ani, s-a întâmplat în Antiohia cutremur
mare de pământ, pe vremea împărăţiei marelui Justinian. În vremea
acelui cutremur s-au dărâmat o mulţime de case, care au acoperit pe
locuitorii lor; asemenea s-a dărâmat şi casa părinţilor săi şi, fiind înăuntru
numai tatăl său, l-a omorât; iar maica sa a rămas vie, deoarece în acea
vreme înfricoşată a cutremurului, după purtarea de grijă a lui Dumnezeu,
nu s-a aflat în casă, ci se dusese la o casă oarecare spre a se ruga. Pruncul

535
deasemenea nu era acasă, ci era în biserica Sfântului Întâiului Mucenic
Ştefan, şi acolo păzindu-se de Dumnezeu, a rămas neatins.
Pruncul, ieşind din biserică, nu ştia unde să se ducă, fiind multe case
căzute; iar casa lui nu şi-o mai cunoştea ci, umblând, rătăcea prin
dărâmăturile Antiohiei, până ce o femeie oarecare dreptcredincioasă care-
i cunoştea părinţii, văzând pe pruncul Simeon rătăcind, l-a luat în spatele
ei şi l-a dus la un munte ce era aproape de cetate - că acolo era locuinţa ei.
Deci, fericita Marta, maica lui Simeon, văzându-şi casa dărâmată şi
că toţi cei ce s-au aflat în ea n-au mai rămas vii, socotea că împreună cu
bărbatul ei a murit şi pruncul, zdrobindu-se de pereţii de piatră; pentru
aceasta se tânguia foarte mult. După şapte zile, i s-a arătat ei Sfântul Ioan
Botezătorul şi i-a spus că pruncul ei este viu şi petrece la o femeie în afara
cetăţii. Atunci ea, ducându-se la muntele acela, a găsit pe Simeon la
femeia cea zisă mai sus şi cunoscută. Iar ea a spus cu mirare mamei, că în
toate acele şapte zile, pruncul n-a voit să guste nici un fel de mâncare, ci
numai de două ori a primit puţină pâine şi apă. Luându-şi maica pe fiul
său, l-a dus în biserica Sfântului Ioan Înaintemergătorul şi acolo a dat
mulţumire lui Dumnezeu şi sfântului pentru că i-a păzit pruncul viu; apoi
a plecat.
Într-una din zile, Marta se gândea în sine la vedeniile care i s-au
arătat ei despre prunc şi la lucrurile cele de mirare care se petrecea acum
cu ea; şi, nepricepând ce o să mai fie pe urmă cu acel prunc, a dormit şi a
văzut o vedenie în acest fel: I se părea că se vede pe dânsa într-aripată şi
zbura ţinând în mâini pruncul, înălţându-l pe el cu darul Domnului şi
zicând: "Fiule, în acest fel am dorit să văd înălţarea ta; deci să mă
izbăvească cu pace Ziditorul meu, ca una ce m-am învrednicit a fi
binecuvântată între fecioare; căci dau rodul pântecelui meu Celui
Preaînalt".
După aceasta maica petrecea cu pruncul la un oarecare loc în
Antiohia, ce se numea Heruvim. Acel loc se numea astfel pentru că Tit,
fiul lui Vespasian împăratul Romei, pustiind cu război Ierusalimul, a luat
din biserica Ierusalimului doi heruvimi de aur, care fuseseră pe chivotul
Legii, şi i-a dus pe ei în Antiohia; iar locul unde au fost puşi acei heruvimi
se numea Heruvim.
Fericita Marta, petrecând acolo împreună cu fiul său, pruncul
Simeon, a văzut o vedenie ca aceasta: Vedea pe Domnul nostru Iisus
Hristos, şezând pe scaun înalt şi mulţi dintre drepţi adunându-se de
pretutindeni; iar cărţile vieţii erau deschise, pentru că se făcea judecata.
La răsărit se vedea Raiul desfătării, iar la apus focul gheenei. Şi a zis către
dânsul Duhul Sfânt: "Ascultă, pruncule şi înţelege cele ce le vezi aici.
Sârguieşte-te să placi lui Dumnezeu, ca să te învredniceşti de cinste,
împreună cu sfinţii şi să câştigi negrăitele bunătăţi, pregătite celor ce
536
iubesc pe Dumnezeu". Din această vedenie s-a înţelepţit pruncul prin
dumnezeiasca înţelepciune şi i s-a dat lui descoperirea celor neştiute şi
vederea tainelor celor ascunse.
După puţină vreme a văzut pe un bărbat minunat la vedere, îmbrăcat
în haină albă, zicând către dânsul: "Urmează-mă!" Simeon a mers după el.
Iar bărbatul ce i se arătase l-a dus în părţile Tiberiei, care este aproape de
Seleucia, şi l-au pus pe el într-un munte pustiu, sub care era un sat ce se
numea Pilasa. Acolo, în muntele cel pustiu, petrecea cu fiarele ca şi cu
nişte miei, de vreme ce numai pe acelea le avea împrejur vieţuitoare; iar
de oameni nu era văzut nicidecum. El era luminat noaptea şi ziua de o
negrăită lumină; iar hrana i se aducea de bărbatul acela, care îl adusese pe
el acolo, şi care, adeseori arătându-i-se lui, îl povăţuia întru toate şi îi
dădea hrană la vreme.
După câtva timp, cu povăţuirea aceluiaşi bărbat, s-a suit în vârful
muntelui şi a aflat o mănăstire mică, în care era un egumen, stând pe
stâlp, cu numele Ioan. Acelui egumen i se arăta adeseori vedenii despre
Simeon cel ce era să vină la dânsul. Uneori vedea un prunc în haină,
venind cu căruţa la mănăstirea lui, alteori îl vedea umblând prin văzduh şi
zburând pe deasupra mănăstirii, iar alte ori stând pe un stâlp luminos, şi
cu acel stâlp se apropia de mănăstire. Apoi vedea şi pe un înger arătându-i
lui pe pruncul acela şi zicându-i: "Acesta este acela prin care vei câştiga
mântuirea! Deci, egumenul spunea acele vedenii monahilor celor ce
petreceau cu dânsul. Când fericitul Simeon, cu povăţuirea lui Dumnezeu a
venit la mănăstirea lui, monahii se minunau, cum un prunc ca acesta, abia
de şase ani, a putut să umble prin atâtea locuri pustii şi să vină la
mănăstirea aceea.
Egumenul Ioan, văzându-l de pe stâlp, a cunoscut îndată pe prunc,
căci pe unul ca acela îl vedea de multe ori în vedenie. Deci, s-a bucurat
foarte mult de venirea lui şi, chemându-l la sine, l-a luat în braţe şi l-a
sărutat, mulţumind lui Dumnezeu cu lacrimi. Pruncul era foarte frumos la
faţă, cu părul galben, cu ochii luminoşi şi plăcuţi; chiar din privirea
corpului lui se arăta frumuseţea sufletului. El era blând, tăcut, grabnic în
răspuns, înţelept în cuvinte, plin de cereştile daruri, petrecând în linişte în
mănăstirea aceea. Postirea lui era astfel: el mânca linte muiată în apă,
uneori după trei zile, alteori după şapte, iar alte ori după zece zile bea
puţină apă.
Fericitul Ioan, egumenul stâlpnic, se minuna foarte mult de acest
lucru. În mănăstirea aceea era un om prost, care păştea turma. Acela,
văzând postirea pruncului cea mai presus de fire, s-a umplut de zavistie
diavolească şi voia să-l ucidă. Dar când a voit să înceapă acel lucru rău
gândit în sine, îndată i s-a uscat mâna şi din această pricină s-a
îmbolnăvit foarte rău cu trupul, încât era aproape de moarte. Pentru
537
aceasta şi-a mărturisit cu pocăinţă păcatul, atât egumenului, cât şi
fericitului prunc Simeon. Pruncul, fiind fără de răutate, nu numai că i-a
iertat păcatul acela, ci s-a rugat lui Dumnezeu pentru el, încât, atingându-
i mâna lui, îndată i-a tămăduit-o şi astfel tot trupul i l-a făcut sănătos.
Din acea vreme, egumenul şi fraţii cinsteau foarte mult pe acest
fericit prunc, ca pe acela pe care Domnul i l-a ales din pântecele maicii
sale şi l-a sfinţit spre slujba Sa. După aceea, Fericitul Simeon s-a rugat să i
se zidească un stâlp aproape de al părintelui Ioan. Deci, îndată, după
dorinţa lui, i s-a zidit un stâlp lângă stâlpul părintelui Ioan, şi acolo s-a
suit pruncul, îmbrăcat în călugărie de Cuviosul Ioan, fiind numai de şapte
ani. Astfel stătea acolo, urmând părintelui său, Ioan Stâlpnicul.
La începutul şederii lui acolo, i s-a arătat Domnul nostru Iisus
Hristos în chip de prunc, strălucind cu negrăită frumuseţe. Văzându-l
Sfântul Simeon, s-a aprins cu toată inima de dragostea către El, căci L-a
cunoscut că este Stăpânul său. Deci, luând îndrăzneală, a zis: "Doamne,
cum Te-au răstignit iudeii?" Iar Domnul, întinzând mâinile în chipul
crucii, a zis: "Aşa m-au răstignit iudeii, însă Eu singur am voit să mă
răstignesc; iar tu îmbărbătează-te şi te întăreşte, răstignindu-te împreună
cu Mine în toate zilele". De atunci, plăcutul lui Dumnezeu şi-a uitat trupul
său şi se asemăna celor fără de trupuri, având viaţă îngerească. Şi astfel
întrecea în nevoinţă pe stareţul său; pentru că stareţul cânta în toate
nopţile treizeci de psalmi, iar Simeon cânta cincizeci şi une-ori, optzeci.
De multe ori citea toată psaltirea într-o noapte, nedormind de loc; şi astfel
slăvea pe Dumnezeu toată ziua.
Stareţul, văzându-l astfel şi temându-se ca nu cumva să slăbească de
atâtea nevoinţe, îl sfătuia, zicându-i: "Fiule, încetează de la atâta
osteneală, care covârşeşte puterea omenească; pentru că nici nouă nu ne
dai odihnă. Ţie îţi este destul, că din scutece te-ai răstignit împreună cu
Hristos; dar ţi se cade a avea puţină grijă şi de trupul tău, a-i lăsa lui puţin
somn şi a-i da hrană cu măsură, ca să poată purta până la sfârşit ostenelile
vieţii pustniceşti. Nu spurcă pe om mâncarea şi băutura, deoarece
Domnul zice în Sfânta Scriptură: Toată verdeaţa de mâncare, am dat-o
vouă spre hrană". Fericitul Simeon a răspuns stareţului: "Deşi nu spurcă
hrana pe om, însă îi naşte gânduri spurcate, îi întunecă mintea,
înrădăcinează şi îngroaşă patima şi preface pe omul cel duhovnicesc în
trupesc, pironindu-i gândul de poftele cele pământeşti; iar nouă, celor ce
ne învăţăm ziua şi noaptea în legea Domnului, se cade să ne temen, ca să
nu ne răpim cândva cu amăgirea somnului şi astfel să cădem în trândăvie,
precum zice proorocul: "A adormit sufletul meu de trândăvie...". Mai ales
se cade cu neadormita trezvie să deschidem gura spre mărirea lui
Dumnezeu, ca să tragem de sus darul Sfântului Duh. Dar ce-ţi este ţie, o,
părinte, de cuvintele mele? Eu îmi pun singur legile acestea, iar nu altora,
538
deoarece mie îmi este de trebuinţă ca, prin multă asprime, să-mi muncesc
trupul meu cel tânăr". Stareţul s-a minunat de un răspuns ca acesta cu
bună înţelegere al pruncului celui tânăr.
Lui Simeon, fiind strălucit cu lumina Sfântului Duh, i s-a descoperit
toată împărăţia diavolului şi toate nălucirile. El a văzut pe cel mai mare al
întunericului, şezând pe un scaun mare, având o cunună strălucitoare pe
capul lui, iar cetele drăceşti, stând înaintea lui. Astfel se putea vedea stând
înaintea lui, toate podoabele cele pregătite spre deşarta înşelăciune: aurul,
argintul, pietrele cele de mult preţ şi mărgăritarele; dar toate acelea erau
ca noroiul. Acolo se auzeau glasuri de trâmbiţe, de fluiere, de cimpoi şi de
diferite instrumente muzicale. Se vedea păcatul în chip de fecioară
frumoasă, căreia îi urmau ca slugile, ispititorii cei ce îndeamnă şi amăgesc
spre păcat. Acolo se vedea duhul vicleşugului, duhul necurăţiei, duhul
lenevirii şi duhul iubirii de argint, căscând cu gură nesăţioasă şi poftind să
înghită toată lumea. Acele duhuri înşelătoare se sârguiau să ispitească şi
pe Simeon spre iubirea păcatului. Pentru aceasta, îl chemau spre păcat cu
cuvinte spurcate.
Dar el, înarmându-se cu arma cea obişnuită, adică cu semnul Sfintei
Cruci şi chemând numele lui Hristos, deodată au pierit de la sine
nălucirile cele drăceşti, aşa precum raza soarelui goneşte întunericul.
Deci, privind spre biserică, a văzut Scaunul lui Dumnezeu, de la care ieşea
slava lui Dumnezeu şi care strălucea pe Simeon. Deci, a trimis din Biserică
la el unul din patriarhi, având în mâini nişte mir de bună mireasmă pe
care, turnându-l pe capul lui Simeon şi ungându-l, i-a zis: "Cu puterea
acestei ungeri, vei izgoni pe diavoli; iar, încingându-se cu dumnezeiasca
putere de sus, îi vei tăia cu miile şi-i vei birui. Aşadar, îndrăzneşte,
nădăjduind spre Ziditorul, căci vrăjmaşul nu va spori nimic asupra ta şi
fiul fărădelegii nu va putea să-ţi facă nici un rău!" Din acel ceas, Fericitul
Simeon a luat putere asupra duhurilor celor necurate şi a început a le
izgoni din oameni şi a tămădui toate bolile.
Într-una din zile, Simeon Stâlpnicul, robul lui Dumnezeu, a zis către
fericitul stareţ Ioan Stâlpnicul: "Părinte, nu cu multe zile mai înainte de
aceasta, mi-a arătat Domnul stăpânirea satanei şi pierzătoarele lui bogăţii.
Am văzut meşteşugurile lui, cum se sârguieşte să pornească război asupra
celor îmbunătăţiţi". Zis-a Ioan către Simeon: "Fiule, Dumnezeu să te
păzească pe tine de vicleşugurile lui". Simeon a zis: "Blestemata putere a
satanei, măcar de se sârguieşte cu dinadinsul să scornească răutăţi spre
noi, dar nimic nu sporeşte".
Văzând stareţul că pruncul socoteşte întru nimic ispitele vrăjmaşului
şi, temându-se să nu cadă întru înălţarea minţii a zis către dânsul: "Fiule,
nouă ni se cade însă să ne temem de meşteşugurile diavolului cele de
multe feluri. Să nu ne nădăjduim spre fapta cea bună a noastră, că
539
vrăjmaşul s-a îmbrăcat cu înfăţişări de fier, gătind totdeauna cursa asupra
monahilor celor tineri; şi de ar afla diavolul întru dânşii vreme cuvioasă
lui însăşi, îndată năvăleşte cu putere, ridicând război greu întru dânşii.
Nouă ni se cade mai ales, a ne ruga lui Dumnezeu şi a chema pe Emanuel,
ca să fie totdeauna cu noi şi să surpe toată puterea vrăjmaşului".
Vorbind ei acestea a auzit satana şi, umplându-se de mânie, scrâşnea
cu dinţii asupra tânărului. Apoi a început cu năluciri înfricoşate asupra
aceluia, închipuindu-se în balauri şi în fiare cumplite, repezindu-se
asupra lui ziua şi noaptea, ca şi cum ar fi vrut să-l înghită. Fericitul
Simeon, luându-şi de ajutor pe Cel Preaînalt şi înarmându-se cu arma
Sfintei Cruci, zicea: Nu mă voi teme de frica de noapte, de săgeata ce
zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de întâmplare şi de dracul
cel de amiază.
Într-o noapte a lunii lui decembrie, în a doua strajă a nopţii,
diavolul, adunându-şi toate cetele lui, a năvălit fără de veste asupra lui,
făcând gălăgie mare. Deci, rupând acoperământul, ce era deasupra
fericitului Simeon, l-a aruncat într-o râpă; dar mâna Domnului era asupra
pruncului, întărindu-l. Fericitul Simeon stătea neclintit nu numai cu
trupul, dar şi cu mărimea de suflet, deoarece nu s-a temut de năvălirea
vrăjmaşului. După aceasta, diavolul a ridicat din mare un vânt silnic şi
vifor - vânt de tulburare -, a făcut înfricoşate tunete şi fulgere, izbind toată
noaptea în stâlpul lui Simeon. Cuviosul Ioan, socotind că Simeon a fost
ucis de acele tunete înfricoşate, plângea şi chema pe monahi să meargă
să-l vadă de este viu; iar monahii nu i-au răspuns, pe de o parte, temându-
se de înfricoşările acelea, nevrând să iasă din chilii, iar pe de alta, că erau
porniţi cu urâciune de diavol asupra pruncului, pentru că ziceau în sine:
"Unde este acum postirea aceluia care covârşeşte puterea omenească?
Unde sunt nevoinţele lui? Unde sunt facerile lui de minuni? Ajută-şi acum
singur!"
Fericitul prunc Simeon, auzind că stareţul plânge pentru el, a strigat
către dânsul, zicând: "Părinte nu te mâhni de mine că, acoperindu-mă cu
darul lui Hristos, n-am pătimit nici un rău; iar diavolul este ruşinat.
Făcându-se ziuă, monahii au mers la stâlpul lui Simeon, socotind că vor
găsi pruncul mort; dar, văzându-l viu, vesel şi luminat la faţă ca un înger
al lui Dumnezeu, s-au ruşinat. Ei, de asemenea, au fost defăimaţi de
stareţul Ioan; şi astfel, ruşinându-se, s-au dus la chiliile lor. Auzind
Efrem, arhiepiscopul Antiohiei, de fericitul Simeon că petrece viaţa aspră,
a venit să-l vadă. Văzând pe prunc tânăr, atât de desăvârşit în fapte bune
şi răstignit împreună cu Hristos, a preamărit pe Dumnezeu cu lacrimi.
Apoi, întorcându-se în cetate, povestea tuturor spre folos de petrecerea
cea aspră în pustnicie a robului lui Hristos.

540
 De atunci au început mulţi din monahi şi din mireni a veni la el; unii
ca să-l vadă; alţii dorind să se îndulcească de vorba lui cea de Dumnezeu
insuflată; iar alţii, căutând tămăduiri de bolile trupeşti de la doctorul cel
fără de plată.
Fericitul Simeon a cerut de la cei ce veneau la el o haină aspră de păr,
cu care şi-a învelit în taină trupul lui cel gol. Haina aceea l-a ros până la
oase, curgând mult sânge din răni şi, umplându-se de sânge, s-a lipit de
trup şi din această pricină carnea putrezea. Iar el răbda toate acestea cu
vitejie. Atunci a început a ieşi miros din trupul cel putred, iar fraţii cei ce
se suiau la el pe stâlp, căuta să ştie de unde iese acel miros şi, aflând
pricina acelui miros, au spus de aceasta părintelui Ioan. Iar el,
îngreuindu-se pentru un lucru ca acela, a poruncit ca să scoată încet
târsâna de pe trupul lui Simeon şi l-a certat, ca să nu mai facă trupului său
o muncă aspră ca aceea.
Fericitul Simeon mai avea şi darul învăţăturii, care ieşea ca un râu
din gura lui. Deci, stareţul, chemând pe fraţi, poruncea sfântului să
grăiască către ei cuvânt de învăţătură, ascultându-l singur cu dulceaţă.
Pruncul cel tânăr era dascăl preaînţelept şi folositor monahilor celor
bătrâni; pentru că Duhul Sfânt era în gura lui şi toţi se mirau de darul
înţelepciunii ce ieşea din gura lui. Stareţul numea pe Simeon noul David
şi spunea pentru dânsul o vedenie pe care a văzut-o în vis: "Am văzut o
putere oarecare dumnezeiască, ce avea în dreapta un fagure de miere şi-l
storcea deasupra capului pruncului, iar mierea din fagure curgea pe capul
lui".
Un alt stareţ întreba: "Sunt oare porumbei în stâlpul acesta?" Iar
fraţii îi răspundeau: "Nu sunt". Zis-a stareţul: "Eu am văzut un porumbel
purtător de lumină, zburând prin uşă înăuntru la prunc şi după un ceas a
ieşit iarăşi afară, zburând spre cer. Acestea vorbindu-le între ei, fericitul
Simeon a venit într-o uimire, şi s-a văzut pe sine răpit la înălţime şi cu
lărgimea zbura ca o pasăre prin toate părţile lumii. Apoi, era ridicat în sus
pe şapte trepte, unde, asemenea cu Sfântul Apostol Pavel, a văzut ceea ce
nu i-a văzut ochiul şi a auzit ceea ce nu i-a auzit urechea, şi iarăşi
pogorându-se, întreba pe cel ce-l ducea: "Ce sunt acestea ce se văd?" Iar
acela a răspuns: "Acestea sunt cele şapte ceruri, către care ai fost răpit".
Apoi a văzut Raiul, răsaduri frumoase de flori, palate mari luminoase şi
un izvor din care izvorau miruri. El n-a văzut pe nimeni acolo, decât pe
Adam şi pe tâlharul cel cu bună înţelegere. Fericitul Simeon, venindu-şi în
sine, a spus această vedenie stareţului său. Şi acela i-a zis: "Fiule, bine este
cuvântat Domnul, Cel ce ţi-a dat ţie un dar ca acesta". Deci, pruncul
sporea întru pustniceştile osteneli. Când venea la dânsul cineva fără
îmbrăcăminte, el se dezbrăca de haina sa şi o dădea aceluia, iar el şedea
dezbrăcat.
541
 Acestea le făcea de multe ori, nu numai vara, dar şi iarna. Iar
stareţul, nevoind a-l lăsa astfel, îl îmbrăca cu haină, ca să nu moară de
frig. Iar el, lovindu-se în piept, plângea, zicând: "Vai, mie, ticălosul, cum
sfinţii patruzeci de mucenici au răbdat pentru Hristos în iezer gerul şi
gheaţa, iar eu nu mă învrednicesc ca de acest ger să mă îngheţ? Cum voi
scăpa de veşnica scrâşnire a dinţilor şi cum voi câştiga împărtăşirea cu
sfinţii?" Astfel, se tânguia de aceasta foarte mult. Iar stareţul, mâhnindu-
se, îi zicea: "Ce mai voieşti să mai faci tu, Simeoane? Tu ai numai un
cuget, adică să te ucizi pe tine singur!" După o vreme oarecare, Simeon şi-
a găsit o muncire ca aceasta: A stat pe picioarele sale un an întreg, până ce
i-au putrezit coapsele şi pulpele, astfel că ieşea mare putoare din dânsul.
Părintele Ioan a chemat un doctor, vrând să tămăduiască rănile lui
Simeon. Dar, Simeon, zâmbind, a zis: "Viu este Domnul meu, că nu se va
atinge de mine mâna şi ajutorul omenesc". Atunci Domnul fără de veste i-
a dat sănătate; astfel că s-a sculat întreg cu amândouă picioarele şi cu
coapsele, nemaiavând nici urmă de răni. Pentru aceasta, dând mulţumire
lui Dumnezeu, a stat în genunchi multă vreme.
Venind praznicul Sfintelor Rusalii, în ziua dinaintea praznicului,
fericitul Simeon a zis către Cuviosul Ioan: "Părinte, cine este vrednic să
primească în limbi de foc pe Sfântul Duh, precum l-au primit Sfinţii
Apostoli?" Grăit-a lui stareţul: "Nu căuta lucrurile cele mai înalte decât
tine şi nu cerceta pe cele neştiute, ci ceea ce-ţi este poruncit, aceea să
gândeşti". Pruncul zise: "Scris este, voia celor ce se tem de El o va face
Domnul şi rugăciunea lor va auzi şi îi va mântui". Zicând acestea, şi-a
ridicat ochii în sus şi s-a rugat din toată inima, zicând: "Doamne, cel ce ai
trimis Sfântul Tău Duh peste sfinţii Tăi ucenici şi apostoli, trimite şi peste
mine darul cel din bunătatea Ta şi mă învredniceşte ca să învăţ poruncile
Tale, pentru că eşti puternic a-ţi săvârşi laudă din gura pruncilor şi să
grăiesc cuvintele vieţii veşnice".
Astfel rugându-se el, îndată Duhul Sfânt S-a pogorât din cer peste
dânsul ca o lumină aprinsă. Atunci inima lui s-a umplut de înţelepciune şi
de înţelegere şi grăia multe din dumnezeiasca Scriptură; şi nimic nu putea
să se împotrivească înţelepciunii duhului, care petrecea în dânsul. El
spunea nu numai cu gura, ci şi în scris, cuvinte folositoare de suflet pentru
viaţa monahicească, pentru pocăinţă, despre întruparea lui Hristos şi
despre judecata ce va să fie. El tâlcuia multe lucruri neînţelese din Sfânta
Scriptură; iar stareţul se minuna foarte mult de un dar ca acela al lui
Dumnezeu, care era în pruncul cel tânăr şi zicea: Asupra acestui prunc s-a
împlinit ceea ce a scris David: "Cuvântul Domnului l-a aprins pe el...".
Acum am cunoscut că acest prunc face lucruri minunate, nu mai puţin, mi
se pare, decât Apostolii. Şi toţi monahii se minunau şi au început a se

542
teme de el, înspăimântându-se de învăţătura lui şi de minunile ce se
făceau de dânsul.
Unii din monahii aceia, au văzut în vedenia visului, trei cămări cu
câte trei scaune şi trei cununi erau pe scaune. Şi întrebând ei: "Cui este
gătită slava aceea ce se vede?" S-a auzit un glas zicând: "Pruncului
Simeon!"
Fericitul Simeon, strălucind ca soarele prin viaţa cea îngerească, îşi
îndrepta cugetul său de la cele pământeşti spre cele cereşti. El a voit ca
prin stâlp mai înalt să se apropie de cer; deci, i s-a zidit un alt stâlp, care
avea patruzeci de trepte. Când fericitul Simeon voia să urce stâlpul acela,
arhiepiscopul Antiohiei şi episcopul Seleuciei, auzind de acestea, au venit
în mănăstirea aceea cu clerul lor. Deci, aprinzând lumânări, au luat cu
bună cucernicie pe dumnezeiescul prunc Simeon şi l-au dus mai întâi în
biserică, apoi în Sfântul Altar, unde l-au hirotonit diacon. După aceea l-a
urcat cu psalmi şi cu cântări pe stâlpul cel mai înalt. Sfântul Simeon a stat
pe acel stâlp opt ani. Deci, stând el acolo pe stâlpul cel mai înalt, arăta
viaţa mai presus de fire, asemănându-se heruvimilor, astfel că neîncetat
preamărea pe Dumnezeu. Dar, ca să nu se laude tot trupul înaintea lui
Dumnezeu cu voinţa Lui, a ridicat satana asupra lui un greu război
trupesc, şi astfel, voia să-l spurce prin nălucirea visului. Iar el,
împotrivindu-se ispitei, nu şi-a dat somn ochilor săi, ci se ruga lui
Dumnezeu cu multe lacrimi, ca să-i fie ajutător împotriva vrăjmaşului,
care s-a sculat asupra lui şi să-l umbrească în ziua războiului. El a văzut
un bărbat luminos, cinstit şi cărunt, pogorându-se de sus, îmbrăcat cu
veşminte preoţeşti, având în mâini un potir cu dumnezeieştile Taine ale
Preacuratului Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, şi s-a
umplut văzduhul de negrăită bună mirosire. Deci, apropiindu-se de
dânsul bărbatul acela ce se vedea luminos, l-a împărtăşit cu Sfintele Taine
şi i-a zis: "Îmbărbătează-te şi să se întărească inima ta, că de acum nu te
vor mai supăra nălucirile din vis! Dar numai păzeşte-te cu dinadinsul de
gândurile tale şi nădăjduieşte spre Dumnezeu! Sfântul Simeon,
umplându-se de preamultă bucurie şi de negrăită dulceaţă din vedenia
aceea, lăuda pe Domnul. Apoi se păzea de gândurile care năvăleau,
precum şi de vorbirile omeneşti; de vreme ce în toate zilele petrecea închis
până la al nouălea ceas, nevoind să vorbească cu nimeni, decât cu Unul
Dumnezeu.
Sosind fericitul sfârşit al părintelui stareţ Ioan Stâlpnicul, pe care
Sfântul Simeon l-a văzut mai înainte, a trimis la dânsul, zicând: "Nu te
mâhni, părinte, dacă vei auzi de ziua ducerii tale, căci această datorie este
pentru toţi oamenii de obşte. Eu am cunoscut că astăzi te cheamă Hristos
la odihnă ca, după osteneli, să te odihneşti cu sfinţii. Deci, o, părinte, să-
mi dai mie binecuvântarea lui Avraam, să-ţi aduci aminte de mine când
543
vei merge să te închini Scaunului slavei Preasfintei şi celei de o Fiinţă
Treimi şi să te rogi pentru noi, ca şi noi, biruind lumea, să câştigăm
cereasca împărăţie şi să ne vedem acolo unul cu altul!".
Ioan, auzind aceasta, nu s-a îndoit, nici s-a înspăimântat cu mintea,
ca cel ce era gata de moarte, deşi era sănătos cu trupul, neavând nici o
boală. Apoi a grăit lui Simeon prin trimisul său: "Fiul meu să te
binecuvinteze pe tine Dumnezeul părinţilor noştri, pe care L-ai căutat şi
Unul Născut Fiul Tatălui pe care L-ai iubit şi făcătorul de viaţă Duh, pe
Care l-ai dorit. O dumnezeire a Preasfintei Treimi să-ţi fie ţie întărire şi
apărare! Acela să te povăţuiască şi să te mângâie. Cei ce te vor
binecuvânta, vor fi binecuvântaţi, iar cei ce te vor blestema, vor fi
blestemaţi. Dumnezeu să-ţi adauge cinstea, deoarece tu pe mine,
duhovnicescul tău părinte, m-ai cinstit ca pe un părinte trupesc. Să afle
dar şi milă de la Domnul, maica ta cea fericită, care mi-a slujit mult".
Deci, fraţii care stăteau înaintea stareţului, auzind cuvintele ce le grăia, s-
au înfricoşat. Apoi l-au întrebat: "Ce porunceşti, părinte, pentru tânărul
Simeon? Stareţul răspunse: "Voiesc ca toţi să fie următori asemenea lui
Simeon în dragostea cea învăpăiată a inimii lui către Dumnezeu. Să se
învrednicească de ajutorul rugăciunilor acestuia, care este vas ales al lui
Dumnezeu, mare şi cinstit".
Părintele Ioan, învăţând pe fraţi şi rugându-se pentru ei, s-a făcut ca
şi cum ar voi să se odihnească puţin şi a adormit ca şi cuprins de un somn
dulce. Astfel şi-a dat fericitul sfârşit, nefiind bolnav cu trupul şi aflându-se
totdeauna pe lângă Sfinţii Părinţi.
După moartea cuviosului stareţ, Sfântul Simeon s-a dedat spre mai
multe osteneli. Iar rânduiala vieţii lui era astfel: De dimineaţă până la al
nouălea ceas se ruga, după al nouălea ceas se îndeletnicea cu citirea şi
scrierea cărţilor până la apusul soarelui; iar după apusul soarelui începea
rugăciunea şi astfel petrecea toată noaptea fără de somn, până în zori de
ziuă. Când se lumina de ziuă, poruncea somnului, ca unui rob, să se
apropie puţin de el; astfel, dormitând foarte puţin, iarăşi se scula şi îşi
începea obişnuita pravilă. În vremea rugăciunii ţinea în mâna dreaptă
tămâie, care fără să fi fost cărbuni de foc, ieşea din ea fum de tămâie.
Odată, se auzea în văzduh popor mult, cântând împreună cu el şi
zicând Aliluia; iar aceia erau sfinţii îngeri. El adeseori petrecea multe zile
şi nopţi fără somn. Odată n-a dormit deloc treizeci de zile şi treizeci de
nopţi, rugând pe Dumnezeu, ca să ia somnul cu totul de la el; însă
Dumnezeu i-a zis: "Se cuvine ţie să dormi ca să-ţi odihneşti puţin trupul".
Dar, diavolul, nesuferind să vadă o nevoinţă ca aceea a lui Simeon,
iarăşi s-a înarmat contra lui cu toate cetele sale şi se silea să-l îngrozească
cu diferite năluciri; fiindcă uneori se închipuiau în balauri şi în felurite
fiare, şi astfel se repezeau să-l muşte. Alteori diavolul se prefăcea într-o
544
pasăre neobişnuită, care avea faţă de prunc şi cădea către faţa lui, iar
alteori se arăta în mulţime de oaste, venind contra lui cu chiot mare ca la
război, vrând să-l surpe jos şi astfel să-l răstoarne la pământ împreună cu
stâlpul lui.
Odată, au izbit cu o piatră mare în stâlp, încât era cât pe ce să cadă;
dar puterea lui Dumnezeu cea nevăzută l-a sprijinit şi l-a îndreptat.
Odată, i s-a arătat diavolul ca o faţă de arap, neagră şi fără de ruşine, care
se sârguia să cuprindă cu mâinile lui grumajii sfântului, şi-i zicea: "Încă
odată mă voi lupta cu tine şi de mă vei birui, mă voi duce de aici". Toate
nălucirile şi arătările acelea drăceşti, sfântul le gonea cu rugăciunea şi cu
semnul Sfintei Cruci. El a văzut o vedenie dumnezeiască foarte minunată:
I se părea că vedea cerul deschis şi pe Domnul nostru Iisus Hristos
înconjurat de negrăită strălucire, ca o văpaie de foc; iar Sfinţii Arhangheli
Mihail şi Gavriil stăteau împrejurul lui, unul în partea dreaptă iar altul în
stânga, şi sub picioarele lor un nor roşiatic.
Sfântul Simeon, văzând aceasta, s-a închinat Domnului său şi,
întinzând mâinile spre El, s-a rugat ca, după buna sa credinţă, să-i dea lui
să aducă roduri bune duhovniceşti. Deci, Domnul a binecuvântat pe
Simeon de trei ori, cu semnul dumnezeieştilor Sale degete. Simeon,
privind în jos, a văzut pe faţa pământului o mulţime mare de diavoli în
multe feluri de chipuri: Unii ca vierii şi alţii ca şi caprele de turmă; şi i-a
dat lui Domnul putere peste acei diavoli ca să-i izgonească. Iar ca întărire
a acelei puteri, Sfântul Simeon s-a pogorât de la Domnul, având în
mâinile lui un toiag de finic; şi îndată toată mulţimea văzută a diavolilor a
fugit din faţa lui Simeon şi s-a făcut nevăzută.
Deci, sfântul avea putere să izgonească toate duhurile cele viclene
din oamenii care se duceau la el; şi astfel îi tămăduia de tot felul de boli şi
învia morţii. Odată, un om căruia îi murise fiul, venise la stâlpul sfântului
şi striga cu lacrimi, rugându-se să-l miluiască şi să se roage lui Dumnezeu
pentru fiul său cel mort. Sfântul, săvârşindu-şi rugăciunea sa, a zis acelui
om: "Mergi în numele Domnului, că fiul tău este viu!" Omul acela,
crezând cuvintele sfântului, s-a dus la casa sa şi şi-a găsit fiul înviat din
morţi. Deci, luându-l, l-a adus la sfântul cu negrăită bucurie şi a dat
pentru aceasta mulţumire lui Dumnezeu şi plăcutului Său.
După aceasta, Sfântul Simeon iarăşi a văzut pe Domnul Dumnezeul
nostru, Căruia îi stăteau înainte cetele îngereşti, dintre care cei dinainte
ţineau o cunună împărătească împodobită cu pietre scumpe, în al cărei
vârf era o cruce care strălucea ca fulgerul; iar sfinţii îngeri voiau să
încoroneze în împărăţie cu acea cruce pe Simeon. Apoi Sfântul Simeon le-
a zis: "Să nu luaţi de la mine această haină de păr, în care m-am îmbrăcat
pentru Hristos". Iar îngerii i-au zis: "Pentru aceea să ai cununa cea
pregătită ţie în împărăţia lui Hristos şi să te îmbraci ca şi cu o porfiră cu
545
darul Sfântului Duh; şi astfel vei împărăţi cu sfinţii în împărăţia cea fără
de sfârşit". Deci, fericitul Simeon, căutând spre Domnul, a zis: "Doamne,
Ziditorule al tuturor, de vreme ce pe mine nevrednicul binevoieşti să mă
învredniceşti slavei sfinţilor Tăi în împărăţia Ta, atunci mă rog bunătăţii
Tale, dă-mi ca de acum înainte să nu mă mai împărtăşesc de hrana
omenească cea pământească". Şi a auzit pe Domnul învoindu-se împreună
la cererea lui şi îndată sfinţii îngeri, apropiindu-se, au pus peste
pustniceasca lui haină de păr, o haină împărătească prealuminată şi i-a
încoronat capul cu cunună şi au cântat cu glas mare, zicând: "Slăvit şi
preamărit este Hristos Dumnezeu, Împăratul cerului şi al pământului;
deci, să fie lăudat Simeon, robul Lui".
După o vedenie ca aceea, sfântul Simeon n-a mai gustat deloc hrană
pământească până la sfârşitul său, de vreme ce se hrănea cu hrana cea
cerească care i se aducea de îngeri. În ce fel şi cât de multe minuni a făcut
Sfântul Simeon şi cât de minunate au fost faptele lui, se află scris pe larg
în cartea vieţii lui. Dar aici se pomenesc puţine din minunile lui cele
multe, nelungind cuvântul, ca să nu se supere cel ce citeşte şi cel ce
ascultă, voi povesti câteva din ele:
Odată i s-au descoperit Sfântului Simeon toate răutăţile ce erau să
năvălească asupra cetăţii Antiohiei şi asupra părţilor celor dimprejurul ei;
pentru că a văzut pe un înger, ţinând o sabie în mână şi zburând prin
văzduh pe deasupra cetăţii. Deci, sfântul a strigat către Dumnezeu,
rugându-se pentru cetate din toată inima. El a stat înaintea Domnului, ca
oarecând Moise, rugându-l să-şi întoarcă mânia Sa de la poporul Său.
Domnul i-a zis: "Iată, strigarea păcatelor acestei cetăţi s-a suit înaintea
Mea, mânia şi iuţimea Mea am pornit-o asupra ei; deci, o voi pierde
pentru păcatele ei, trimiţând foc, sabie şi moarte. Aceia m-au întărâtat în
păgânătăţile lor; iar Eu o voi da în robia străinilor". Sfântul a spus această
vedenie unor cucernici bărbaţi, care veneau la el din cetate şi-i îndemna
pe toţi spre pocăinţă.
Deci, netrecând multă vreme, Dumnezeu a ridicat pe bătrânul
Hosroie, împăratul Persiei. Acesta a fost moş lui Hosroie, cel mai tânăr,
care a luat din Ierusalim lemnul cel de viaţă făcător al Sfintei Cruci. Deci,
a venit Hosroie cu putere persană şi haldeiască şi a bătut cu război mare
cetatea Antiohiei. Fericitul Simeon, stând pe stâlp, era acoperit de
Dumnezeu şi apărat de barbarii ce năvăliseră spre acea parte. Deci,
sfântul se ruga Domnului, ca să-Şi întoarcă mânia Sa de la acea cetate şi
să nu o dea în mâinile vrăjmaşilor; dar n-a putut să îmblânzească şi să
potolească dreapta mânie a lui Dumnezeu. Şi iarăşi s-a făcut o vedenie. În
acea vedenie, a văzut că stă înaintea sa o cruce prealuminoasă, iar lângă
ea doi îngeri, având în mâini arcuri încordate şi săgeţi gătite spre
săgetare; iar acei îngeri au grăit către dânsul, zicând: "Iată, crucea aceasta
546
ţi-a trimis-o ţie Domnul spre arătare şi ca semn de pace, că nu vei cădea
sub mânia lui Dumnezeu, care a năvălit asupra acestei cetăţi; iar săgeţile
sunt gătite spre gonirea vrăjmaşilor celor ce se apropie de locul tău, de
vreme ce noi suntem puşi să te păzim".
Iarăşi a văzut Simeon în vedenie o cetate luată şi în mijlocul ei se
auzeau vrăjmaşi, strigare, plângere şi răcnete mari. Acolo se vedea că unii
erau tăiaţi de sabie, alţii duşi în robie, iar alţii fugeau, aruncându-se după
zidurile cetăţii. Între cei ce fugeau se vedeau şi doi monahi din mănăstirea
lui, care se temeau de năvălirea păgânilor; astfel ei au lăsat mănăstirea şi
muntele şi au fugit din cetate. Pe când fugeau din cetate împreună cu alt
popor, i-a văzut sfântul cum au fost ajunşi şi prinşi de barbari. Unul a fost
ucis cu sabia, iar altul a fost dus în robie. Acestea toate ce s-au văzut de
Sfântul Simeon s-au împlinit după puţine zile. Pentru că cetatea Antiohia
s-a luat, pustiindu-se cu sabie şi foc şi mult popor a fost dus în robie.
Mulţi au scăpat însă cu rugăciunile sfântului Simeon din acea cumplită
primejdie; deoarece barbarii intrând în cetate cu multă putere, poporul a
deschis alte porţi dinspre miazănoapte şi miazăzi, ce nu erau păzite de
barbari, şi au fugit pe acolo, iar alţii au fugit aruncându-se după ziduri.
Deci, mult popor a fugit la munte şi în pustie şi s-au păzit cu
milostivirea lui Dumnezeu, afară de cei doi monahi pomeniţi mai sus.
Vrăjmaşii veneau şi la muntele pe care era mănăstirea şi stâlpul lui
Simeon, dar se întorceau deşerţi, pentru că muntele era acoperit, precum
oarecând era acoperit muntele Sinai de negură şi de nor, încât nu vedeau
stâlpul şi mănăstirea. Alţii erau întorşi şi îngroziţi de puterea cea nevăzută
şi astfel fugeau înapoi cu spaimă, ca şi cum ar fi fost goniţi de o mulţime
de ostaşi înarmaţi. Deoarece rugăciunea sfântului era armă înfricoşată şi
de nebiruit potrivnicilor, şi nici unul din cei ce au fost cu sfântul în munte
n-a pătimit ceva rău de năvălirea barbarilor, afară de cei doi fraţi, care au
fugit în cetate de frică.
După plecarea barbarilor, mulţi răniţi veneau la sfântul, şi tuturor le
dădea tămăduiri. Iar pe cei ce erau duşi în robie, sfântul i-a izbăvit din
legături şi din robie şi cu rugăciunile lui i-a eliberat. Câţi îşi aduceau
numai aminte de numele sfântului, fiind în robie, îndată le cădeau
legăturile şi obezile; astfel umblau prin mijlocul barbarilor, ca cum ar fi
nevăzuţi şi veneau în ţara lor fără nici o împiedicare. Aşa şi fratele cel mai
sus pomenit, al cărui tovarăş a căzut de sabie, a ieşit de la robie cu un
ostaş oarecare, ce zicea: "Când ne-am adus aminte de părintele Simeon şi
cu lacrimi am chemat numele lui, îndată legăturile ce erau pe noi s-au
dezlegat singure şi au căzut; iar noi am trecut prin mijlocul barbarilor şi
nimeni dintre ei nu ne-au întrebat sau să ne fi împiedicat pe noi.
Un bătrân oarecare, orb de ochi, şedea mai înainte de năvălirea
barbarilor sub un munte lângă cale, cerând milostenie de la cei ce treceau.
547
Năvălind fără de veste barbarii, unul din ei l-a lovit cu sabia peste grumaz,
însă nu i-a tăiat capul, ci i-a făcut numai o rană de moarte; astfel bătrânul
acela se tăvălea prin sângele său, având puţină nădejde de viaţă. Văzând
aceasta Sfântul Simeon cu ochii săi înainte văzători a chemat pe oarecare
din fraţi şi i-a trimis să-l ia şi să-l aducă la dânsul pe acel bătrân. Deci,
aceia, ducându-se, l-au luat pe o rogojină şi l-au adus înaintea stâlpului.
Sfântul, luând ţărână de la pământ şi amestecând-o cu apă sfinţită, a
poruncit să o lipească de rana bătrânului, zicând: "În numele lui Emanuel,
aşează-te, capule, la locul tău şi te întăreşte". Şi îndată, cu acest cuvânt, s-
a lipit capul bătrânului la loc şi s-a unit cu vinele lui, s-a întărit şi s-a
tămăduit acea rană înfricoşată, astfel că bătrânul a început a vorbi. Ochii
lui cei orbi s-au deschis şi toţi cei ce priveau la acea minune s-au
înspăimântat şi au slăvit pe Dumnezeu.
După câţiva ani, Cuviosul Simeon, supărându-se de neodihnă, de
vreme ce venea la dânsul din toate părţile mulţime de popor fără de
număr, aducându-şi bolnavii, tulburându-i liniştea lui, s-a gândit să lase
acel stâlp pe care stătuse opt ani şi să se mute aiurea, în alt loc mai liniştit.
De acolo nu era departe un alt munte înalt cu totul şi pustiu, de vreme ce
nu era în dânsul nici apă şi nimeni din oameni nu s-a suit acolo, fiindcă
nu era uşor de suit. Acel loc era locuinţă numai balaurilor, fiarelor cu
patru picioare şi târâtoarelor celor otrăvitoare. În acel munte se gândea
Sfântul Simeon să se mute. Pe când se gândea el la acestea, i S-a arătat
Domnul cu o mulţime de sfinţi îngeri, pogorându-Se din cer prin nor
luminos spre acel munte şi grăind către dânsul: "Grăbeşte-te, Simeoane,
de te suie pe acest munte minunat; căci aşa se va numi acest munte de
acum. Aici, pe dânsul, şi mai mult voi minuna darul Meu în tine!" Şi
îndată cu acel glas i s-a arătat sfântului pe acel munte, un deal înalt şi o
piatră, pe care stăteau picioarele Domnului. Deci, s-a luminat ca soarele
de slava Domnului, acel aşternut al picioarelor. Pe acea piatră i s-a
poruncit de Domnul lui Simeon să stea.
După acea vedenie, cuviosul, chemând pe fraţi, le-a spus bunăvoirea
Domnului ca să se mute la alt munte. Deci, rânduindu-le egumen pe un
bărbat bătrân şi iscusit, s-a pogorât de acolo şi s-a dus în muntele cel
minunat, petrecându-l fraţii cu lacrimi. Apropiindu-se de dealul cel arătat
lui, a stat şi s-a rugat mult lui Dumnezeu.
Pe când săvârşea rugăciunea, s-a auzit glas de o mulţime de îngeri,
strigând "Amin". Deci, sfântul a poruncit ucenicilor săi ca să pună o cruce
de piatră în acel loc, spre aducere aminte a glasului îngeresc ce s-a auzit
acolo. Deci, căutând spre înălţimea muntelui, l-a văzut pe acela strălucit
de slava lui Dumnezeu şi, suindu-se cu bucurie pe acea piatră, a văzut pe
Domnul în vedenie chemându-l în acel loc. Fericitul Simeon avea pe
atunci douăzeci de ani de la naşterea sa. Dar nici acolo n-a avut odihnă de
548
cei ce veneau, căci a doua zi poporul, venind la mănăstirea lui cea dintâi şi
negăsindu-l, a ridicat plângere mare.
Deci, aflând poporul că s-a mutat Sfântul în alt munte, s-a dus la
dânsul cu sârguinţă, aducând împreună şi pe bolnavii lor, pe care
văzându-i cuviosul, s-a mâhnit, deoarece nici acolo nu-l lăsa pe el să stea
singur cu Dumnezeu. Cuviosul Simeon, văzând lacrimile lor, i s-a făcut
milă şi, punându-şi mâinile pe fiecare bolnav, cu chemarea numelui
Domnului, i-a tămăduit şi i-a trimis acasă sănătoşi. În muntele acela se
afla un leu, care a întâmpinat pe un om ce venea la sfânt. Şi s-a repezit la
el, voind să-l omoare şi să-l mănânce. Iar omul, neputând să scape de acea
fiară, a strigat către dânsa, zicând: "Pentru Simeon, robul lui Dumnezeu
nu mă omorî." Şi îndată, leul, auzind de numele lui Simeon, s-a îmblânzit
şi, nefăcând nici un rău omului, s-a întors la culcuşul său.
Omul, venind la sfântul, i-a spus ceea ce i se întâmplase. Deci,
temându-se ceilalţi, care auzeau aceasta, au rugat pe sfânt să gonească
fiara din muntele acela, ca să nu le fie frică celor ce vin la dânsul.
Cuviosul, chemând pe ucenicul său, Anastasie, din care a izgonit şapte
diavoli, i-a zis: "Du-te la peştera leului şi zi-i fiarei: "În numele Domnului,
îţi zice Simeon, robul lui Hristos, să te duci din muntele acesta, că de
acum nu-ţi va mai fi locuinţa aici, de vreme ce îngrozeşti pe fraţii care vin
aici"". Ducându-se Anastasie şi găsind pe leu în culcuşul său i-a spus
cuvintele cuviosului, vorbind ca la un om înţelegător. Iar leul, împlinind
porunca, s-a dus de acolo în alte locuri depărtate şi pustii,
nemaivătămând pe nimeni din cei ce întâmpina în cale.
În acea vreme, în partea aceea, cu voia lui Dumnezeu se înmulţiseră
multe feluri de boli între oameni, încât mulţi mureau. Sfântul, cunoscând
mânia lui Dumnezeu asupra poporului, se ruga Domnului cu lacrimi, ca să
miluiască pe poporul Său şi să-şi întoarcă de la dânşii mânia Sa cea
dreaptă. Deci, s-a auzit către dânsul un glas de la Domnul, zicând: "Pentru
ce te doare inima de poporul acesta; oare tu îi iubeşti mai mult decât
mine? Dar de vreme ce s-au înmulţit fărădelegile lor, apoi este trebuinţă şi
de pedepsire; însă, ca să nu te mâhnesc, îţi dau putere să tămăduieşti
toate bolile dintr-înşii". Aceasta a zis Domnul robului Său, Simeon. Iar
poporul cel atins de boli, chema, după Dumnezeu, numele sfântului
Simeon plăcutul Lui. Mulţi îl vedeau în vedenie cercetând casele lor,
umbrindu-le cu crucea, dând tămăduiri celor bolnavi şi, deşteptându-se
din vedenii, simţea sănătatea, uşurându-se de toate bolile lor. Chemarea
numelui Sfântului Simeon între ei se făcea astfel: Aprindeau în casele lor
candelele pline cu untdelemn, tămâiau cu tămâie şi se ruga zicând:
"Hristoase Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile robului tău Simeon, cel
ce este în muntele cel minunat, miluieşte-ne pe noi".

549
 Astfel câştigau ei mila Domnului. Iar unii dintre ei care nu aveau
untdelemn destul, aceia turnau puţin untdelemn în candelă şi o aprindea,
şi ardea nestinsă candela lor până la a treia sau a patra zi, ca şi cum ar fi
fost untdelemn destul. Astfel, untdelemnul nu se împuţina din candele
lor, prin chemarea numelui Sfântului Simeon.
Într-una din zile s-a descoperit Cuviosului Simeon că sfârşitul din
această lume al Preasfinţitului Efrem, arhiepiscopul Antiohiei, este
aproape. Deci, chemând pe fraţi, le-a spus de aceasta şi le-a poruncit să se
roage lui Dumnezeu, că are să cadă un mare stâlp al Bisericii. Aceia
ziceau: "Noi am auzit că arhiepiscopul este sănătos". Într-altă zi, vineri
după cântarea Utreniei, chemând pe fraţi, a zis către ei cu umilinţă:
"Efrem, arhiereul lui Dumnezeu, a murit în această noapte, de vreme ce
am văzut sufletul lui ridicându-se la cer de sfinţii îngeri, şi fiind aproape
de mine, m-a sărutat şi mi-a zis: "Mă rog ţie, pomeneşte-mă şi pe mine în
rugăciunile tale cele către Domnul".
Acestea le spunea cuviosul cu lacrimi şi zicea: "Vai Antiohiei, că nu
mai are pe Efrem! Vai cetăţii aceleia, căreia i s-a luat Sfântul Efrem!" Deci,
după moartea fericitului Efrem, a luat scaunul, Domnin, care venise de la
Constantinopol şi care era nemilostiv către cei săraci. Cuviosul Simeon,
aflând de acest lucru, i-a proorocit pedeapsa lui Dumnezeu. Deci, nu după
multă vreme, Domnin, căzând în boală, într-atât i s-au zbârcit mâinile şi
picioarele, încât nu putea nici să umble, nici să lucreze, ci era purtat de
alţii de colo până dincolo, ca un buştean.
Sfântului i s-a mai descoperit şi despre cutremurul ce avea să se
întâmple în Antiohia, mai înfricoşat decât cel dintâi. El, vestind aceasta
celor ce veneau la dânsul, plângea şi se ruga lui Dumnezeu ca Să-şi
întoarcă mânia. În aceeaşi zi, seara, s-a clătinat pământul de cutremur
mare şi au căzut zidurile cetăţii, iar zidirile cele înalte şi frumoase s-au
amestecat cu pământul, încât s-a înspăimântat tot poporul de frică mare,
de vreme ce mulţi au fost ucişi de zidirile cele căzute. Ceilalţi toţi, bătrânii
şi tinerii, au alergat la plăcutul lui Dumnezeu din muntele minunat,
rugându-l cu multe lacrimi ca, prin rugăciunile lui cele primite de
Dumnezeu, să potolească mânia Lui.
Deci, rugându-se sfântul cu osârdie mare, a încetat cutremurul şi a
văzut cerul deschis dinspre răsărit, ieşind de acolo o lumină negrăită,
însemnând prin aceasta milostivirea lui Dumnezeu ce se arăta poporului,
care se pocăieşte. După aceasta, cu porunca lui Dumnezeu, Cuviosul
Simeon a zidit o mănăstire în Muntele Minunat. El a făgăduit acelea cu
mâinile oamenilor tămăduiţi de dânsul, al căror număr era foarte mare. A
cerut apă destulă pentru trebuinţa mănăstirii şi pentru cei ce veneau; iar
grâul în hambare, cu rugăciunea lui, atâta l-a înmulţit cu îndestulare,
încât timp de trei ani nu s-a împuţinat, deşi se lua mult în toate zilele,
550
pentru facerea pâinii trebuincioase mulţimii oamenilor, cei care veneau
de pretutindeni.
El a zidit un alt stâlp nou pe care, Însuşi Domnul, a venit cu sfinţii
îngerii şi a sfinţit stâlpul acela. Apoi dreptul s-a suit pe dânsul cu multă
bucurie şi a stat acolo până la fericitul său sfârşit. În anul al treizeci şi
treilea al vârstei sale, cu porunca lui Dumnezeu ce i s-a descoperit, s-a
îndemnat să primească hirotonia preoţiei, pe care mai înainte n-o voia
nicidecum.
Deci, a venit la dânsul, după porunca Domnului, Dionisie, episcopul
Seletkiei, şi l-a hirotonit preot. Aşadar, Sfântul Simeon fiind sfinţit,
săvârşea cu credinţă dumnezeieştile Taine, slujind lui Dumnezeu fără de
prihană, ca un înger. El avea adeseori minunate vedenii şi descoperiri
dumnezeieşti; deci, spunea şi cele ce aveau să fie mai înainte. El vedea
cele ce erau mai departe, ca şi cum ar fi de faţă şi privea mai departe
lucrurile cele ascunse ale oamenilor. Făcea minuni nenumărate pe
pământ şi pe mare, se arăta în vedenii, pe cei orbi i-a luminat, leproşii i-a
curăţit, pe cei şchiopi i-a îndreptat, dracii din nenumăraţi oameni i-a
gonit, gurile fiarelor le-a astupat, toate rănile şi toate bolile le-a tămăduit,
înviind şi pe unii morţi. Astfel s-a împlinit în el cuvântul lui Hristos: Cel
ce crede în mine, va face lucrurile pe care Eu le fac. Deci, cu adevărat era
Dumnezeu în Sfântul Simeon, minunatul Său rob, precum arată deosebita
carte în care este scrisă pe larg viaţa cu minunile lui cele multe.
Simeon, petrecând toţi anii vieţii sale şaptezeci şi cinci şi văzându-şi
mai înainte mutarea către Domnul, a chemat pe ucenicii săi şi,
cunoscându-i că aveau multă dorinţă, dar se ruşinau să-l întrebe, fiind
cucernici, cum a trăit atâţia ani, nemâncând ca om nicidecum vreo
mâncare omenească. Atunci le-a arătat toate acelea în ceasul cel de pe
urmă, ca un părinte iubitor de fii, ca să-i întărească şi mai bine către
nevoinţele cele duhovniceşti şi ca să aibă nădejde către Dumnezeu.
Deci, a zis către dânşii: "Fraţilor şi fiii mei, eu am câştigat multe şi
mari faceri de bine de la Stăpânul meu, precum ştiţi. În toate acestea m-
am învrednicit de un mare dar de la milostivirea Lui, pe care voi nu-l ştiţi;
deci, voiesc, să vi-l arăt. Sunt mulţi ani de când am rugat bunătatea lui
Dumnezeu, ca să mă izbăvească de bucatele cele stricăcioase. Dar cum voi
povesti mila şi bunătatea Ta, Hristoase, Care ai făcut-o cu mine,
nevrednicul robul Tău! Am văzut că a venit din văzduh un bărbat luminat,
îmbrăcat în haină şi podoabă preoţească, care ţinea în mâini un vas
dumnezeiesc. Din acel vas scotea mâncare cu un cleşte şi îmi dădea de trei
ori, însă nu ştiu ce mâncare era; numai atât ştiu, că era dulce la gust, albă
şi negrăită la vedere. Din acel ceas până în ziua de astăzi a venit acel
bărbat minunat în toate duminicile, după dumnezeiasca Liturghie şi îmi
dădea acea dumnezeiască împărtăşire; astfel că îmi potolea foamea până
551
în Duminica cealaltă şi nicidecum nu flămânzeam. Numai aceasta am
avut-o ascunsă de voi, fiilor; iar pe toate celelalte le ştiţi, ca cei ce sunteţi
părtaşi ai nevoinţelor mele duhovniceşti. Deci, vă las vouă predaniile şi
canonul meu şi cer de la voi această răsplătire: Să păziţi acest amanet al
meu întreg şi nesmintit, ca şi cum m-aţi vedea pe mine. Să petreceţi în
fapte bune, precum petreceaţi când eram cu voi, lucru care se va arăta în
ziua cea mare a răsplătirii, când veţi dobândi fiecare după lucrurile
voastre".
Cuviosul Simeon, poruncind acestea ucenicilor săi, dorea ca să le
păzească neclintite şi să afle odihnă veşnică în Împărăţia cerului. El le-a
mai vorbit şi alte multe vrednice de pomenire, astfel că în ziua de 24 mai,
s-a dus către Hristos, Cel dorit de el, ca să se sălăşluiască în bunătăţile
cele nespuse şi negrăite, pe care le-a gătit lui şi tuturor celor ce Îl iubesc şi
Îi păzesc poruncile Lui cele mântuitoare. Iar cinstitele şi vrednicele lui
moaşte au rămas acolo în sfântul său staul, din muntele cel minunat, unde
a săvârşit nevoinţele lui cele minunate. Ucenicii lui au acele sfinte moaşte
ca o vistierie de minuni, care niciodată nu se deşartă. Cu cât se deşartă, cu
atât se umple şi sporesc vindecările, nu numai ale trupului, dar şi ale
sufletului, întru Iisus Hristos Domnul nostru, Căruia I se cuvine toată
slava, cinstea şi închinăciunea în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe

Marciana

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic

Serapion

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici

Meletie Stratilatul şi a celor împreună cu dânsul:
Ioan, Ştefan, Serapion Egipteanul şi Calinic
vrăjitorul (magul); şi a celor doisprezece comiţi şi
tribuni, şi a celor trei femei: Marchiana, Paladia şi
Sosona şi a celor doi prunci: Chiriac şi Hristina, şi a
tuturor celor unsprezece mii două sute şi opt, care
împreună cu dânşii au mărturisit

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-

ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

552
 Ziua a douăzeci şi cincea

În această
lună, în ziua a
douăzeci şi cin-
cea, pomenirea
celei de a treia
aflări a cinsti-tului
cap al Sfântului,
Măritului Prooroc
şi Înaintemergă-
tor şi botezător
Ioan
A treia aflare a
capului Sfântului
Proroc Ioan
Botezătorul este
sărbătorita pe 25
mai. Din Sfânta
Scriptură aflăm că
Irod, la un ospăţ
prilejuit de
sărbătorirea zilei sale
de naştere, a poruncit
tăierea capului
Sfântului Ioan Botezătorul, la cererea Irodiadei.
Amintim că Ioan îl mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu
Irodiada, care era soţia fratelui său. În ura ei de moarte, Irodiada a
sfătuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase şi plăcuse oaspeţilor şi
îndeosebi lui Irod, să ceară de la acesta capul Botezătorului ca răsplată.
Pentru că se temea că Botezătorul ar putea învia dacă trupul ar fi fost
îngropat alături de cap, Irod nu a dat ucenicilor decât trupul sfântului,
care a fost îngropat în Sevastia. Capul a fost îngropat de Irodiada în curtea
sa, la mare adâncime.
Potrivit tradiţiei, Sfânta Ioana, femeia dregătorului lui Irod, este cea
care a luat capul Sfântului Ioan Botezătorul din curtea Irodiadei şi l-a
îngropat la Ierusalim, în muntele Eleonului, într-un vas de lut. Aceasta e
socotită cea dintâi aflare a sfântului cap. După un timp, un proprietar
bogat şi slăvit a crezut în Hristos, şi lepădând poziţia socială şi toată
deşertăciunea acestei lumi, s-a făcut monah luându-şi numele de
Inochentie. Ca monah, el s-a sălăşluit chiar la locul unde se afla îngropat
capul Botezătorului Ioan. Dorind să-şi zidească o chilie, el a săpat adânc şi
553
a descoperit un vas de pământ în care se afla un cap, ce prin descoperire
dumnezeiască a aflat că este al lui Ioan Botezătorul. El a cinstit cu evlavie
acele sfinte moaşte, apoi le-a îngropat la loc acolo unde le-a găsit.
Capul Sfântului Ioan Botezătorul a fost prezent aici până în vremea
Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, când, prin doi monahi, cinstitul
cap a ajuns la Emesa, în Siria, la un olar. În anul 453, episcopul Uranie al
Emesei, l-a aşezat în biserica din această cetate. Aceasta este socotită a
doua aflare a cinstitului cap al Botezătorului.
În timpul luptei împotriva sfintelor icoane, capul Sfântului Ioan a
fost îngropat la Comane, de unde a fost adus în Constantinopol, de către
Sfântul Ignatie (860), în vremea împăratului Mihail. Aceasta este cea de-a
treia şi cea din urmă aflare a cinstitului cap.

Tot în această zi, pomenirea

Sfântului Ierarh Inochentie al
Odessei
Sfântul Inochentie, în lume Ioan
Alexeevici Borosov, s-a născut pe 15
decembrie 1800, în satul Eleţ, din
eparhia Orel a Rusiei, şi se trăgea dintr-o
familie de preoţi. Părinţii lui se numeau
Alexie şi Achilina şi l-au crescut pe
micuţul Ioan în frica şi certarea
Domnului. În 1819, şi-a încheiat cu
succes studiile la Seminarul din Orel şi a
intrat la Academia Teologică din Kiev, pe
care a absolvit-o în 1823.
Ioan dedica zile şi nopţi studiului
Sfintelor Scripturi şi Sfinţilor Părinţi şi s-
a ocupat îndeosebi cu scrierea de predici
pe marginea cuvântului lui Dumnezeu. Dragostea lui faţă de viaţa
monahală îi conduce paşii în mănăstire, unde este tuns monah şi primeşte
numele de Inochentie. Puţin mai târziu, este chemat să predea la
Academia Teologică din Sankt Petersburg, iar în 1826 este hirotesit
arhimandrit. Pe 21 noiembrie 1836, în ziua sărbătorii Intrării Maicii
Domnului în biserică, este hirotonit episcop de Zighirinsk, în regiunea
Kiev-ului. Între anii 1841–1842, este transferat în oraşul Vologda, iar din
1842 până în 1848 în Episcopia Harkov-ului. În anul 1857, după
adormirea episcopului Herson-ului şi a toată Tavrida, este instalat ca
episcop al acestei eparhii.
Problemele cu care se confruntă din partea triburilor tătarilor şi din
partea evreilor sunt multe. Sfântul se luptă să salveze de la distrugere
554
biserici şi mănăstiri şi însufleţeşte poporul. În războiul Crimeeii, e alături
cu cuget luptător şi cu credinţă de soldaţii care apărau oraşul. Măreţia
sufletului şi a activităţii lui pastorale se descoperă când el însuşi îi
vizitează şi îi îngrijeşte pe cei răniţi, pe cei ce pătimeau şi pe bolnavii de
tifos. Pentru toţi era un înger pământesc şi un mângâietor.
După ce a slujit turmei sale în felul acesta, plăcând lui Dumnezeu,
Inochentie a adormit în pace în anul 1857.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Celestin,

care s-a săvârşit, pătrunzându-i-se gleznele cu cuie de fier

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Olvian, care cu

pace s-a săvârşit

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne

mântuieşte pe noi. Amin.

555
 Ziua a douăzeci şi şasea

În această lună, în
ziua a douăzeci şi şasea,
pomenirea Sfântului şi
Măritului Apostol Carp,
unul din cei şaptezeci de
apostoli
Sfântul Apostol Carp a
fost unul din cei şaptezeci de
apostoli, următor şi slujitor al
Sfântului Apostol Pavel,
fiindcă ducea scrisorile lui la
cei ce le trimitea. El,
nevoindu-se împreună cu
dânsul multă vreme în
propovăduirea cuvântului lui
Hristos, a suferit multe ispite;
apoi a fost pus de dânsul
episcop în Veria Traciei. El s-a mai ostenit cu propovăduirea cuvântului şi
în Crit, unde a primit în casa sa pe Sfântul Dionisie Areopagitul. El a văzut
în vedenie pe Domnul arătându-i-se lui, pe când se ruga, ca să
pedepsească pe cei doi păcătoşi; deci, l-a auzit pe Acela, zicându-i: "Bate-
mă cât poţi, căci sunt gata iarăşi să mă răstignesc, pentru mărturisirea
omenească".
Sfântul Dionisie mai mărturiseşte de Sfântul Carp şi aceasta: El nu
începea a săvârşi Preacuratele şi de viaţă făcătoarele Taine, mai înainte
până ce nu vedea din cer, arătându-i-se vreo vedenie dumnezeiască. Fiind
arhiereu în Veria, pe mulţi elini i-a întors de la închinarea de idoli la
Hristos Dumnezeu. Asemenea, pe iudei, mustrându-i, i-a învăţat să
creadă că Hristos Cel răstignit de dânşii este Dumnezeu adevărat şi
făcătorul tuturor. După aceea, a fost ucis cu sălbăticie şi cu nemilostivire
de ceilalţi iudei ce nu crezuseră, dându-şi sfântul său suflet în mâinile
Domnului. Iar cinstitele lui moaşte s-au pus în aceeaşi cetate, de bărbaţi
credincioşi şi temători de Dumnezeu. De la cuviincioasele lui moaşte se
dau multe tămăduiri bolnavilor, întru slava lui Hristos, Dumnezeul
nostru.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Gheorghe

cel Nou, care a pătimit în Sredţa
Fericitul Gheorghe a fost fiul unui bărbat dreptcredincios, cu numele
Ioan, un boier de frunte al cetăţii Sredţa, iar pe maica sa o chema Maria.
556
Ei avuseră acest copil în urma rugăciunilor ce le-au înălţat către
Dumnezeu, de vreme ce îmbătrâniseră fără de fii, ca şi Avraam şi Sarra.
Astfel, ei s-au rugat neîncetat lui Dumnezeu, Preacuratei Maicii Lui şi
Sfântului Marelui Mucenic Gheorghe cel din Capadocia; şi, mergând în
toate zilele în biserica lui şi, făcând multe milostenii la săraci, cerea să se
dezlege nerodirea de prunci.
Rugăciunile lor au fost auzite, de vreme ce le-a dat lor la bătrâneţe
rod de parte bărbătească, pe care, aducându-l în biserica Sfântului Mare
Mucenic Gheorghe, l-a botezat în numele Preasfintei Treimi, punându-i
numele de Gheorghe din Sfântul Botez. Pruncul, creştea în bună
învăţătură, în frica lui Dumnezeu şi în deprinderea cărţii, din care,
degrabă, a învăţat dumnezeiasca Scriptură şi a întrecut cu înţelepciunea
pe bătrânii săi. Ajungând în vârsta cea desăvârşită, se asemăna cu
frumuseţea şi cu curăţenia lui Iosif, fiul lui Iacov. Turcii, stăpânind ţara
bulgărească, pe când fericitul Gheorghe avea două zeci şi cinci de ani de la
naşterea sa, au început a-l amăgi spre păgânătatea lor, zicându-i:
"Gheorghe, lasă credinţa creştinească şi te apropie de credinţa noastră.
Ascultă pe Mahomed, trimisul lui Dumnezeu, şi primeşte legea lui".
Deci, ei au început a pune cealma pe cinstitul cap al sfântului - iar
cealmaua, păgânii o purtau pe capete şi, astfel, intrau în geamie. Sfântul a
răspuns împotriva lor, zicând: "Nu ni se cade nouă, creştinilor, să luăm
parte la obiceiurile voastre păgâneşti şi să purtăm cealmale pe capetele
noastre. Nouă nu ni se cade să ne despărţim de Hristos, Dumnezeul cel
adevărat, Făcătorul cerului şi al pământului şi să lepădăm Sfântul Botez.
Cui să cred eu? Lui Mahomed, care nu este trimis nici de Dumnezeu, nici
de proorocii Lui, nici de apostoli, ci s-a arătat povăţuitor sârguincios al
satanei, având steagurile diavolului? Deci, voi singuri nu ştiţi cui credeţi,
rătăcind astfel din calea cea adevărată".
Sfântul Gheorghe, astfel certându-i pe ei, a început a mărturisi cu
mare glas pe Hristos, adevăratul Dumnezeu, Ziditorul celor de sus şi celor
de jos, al tuturor făpturilor celor văzute şi nevăzute şi, scuipându-i în faţă
şi numindu-i fără de Dumnezeu, a aruncat cealmaua la pământ, călcând-o
cu picioarele. Apoi a zis către sineşi: "O, Gheorghe, pentru ce stai? Hristos
te cheamă pe tine!"
Păgânii, umplându-se de mânie din această pricină, au prins pe sfânt
şi l-au adus cu ocară mare înaintea ighemonului şi au început a cleveti
contra lui, zicând: "Acesta batjocoreşte şi ocărăşte credinţa şi legea
noastră!" Deci, ighemonul s-a mirat de mărimea şi de frumuseţea lui şi a
început cu momeli a grăi către sfântul: "Dacă te vei lepăda de Iisus
Hristos, pe Care Îl numiţi Fiul lui Dumnezeu, şi te vei supune singur
poruncii stăpânitorului Selim, căruia i se supun multe împărăţii, şi vei

557
face voia lui, apoi vei lua de la împărat daruri şi cinstiri; şi, astfel, vei fi
mai mare peste voievozii din această cetate, Sredţa".
Dar, mucenicul lui Hristos din nou a mărturisit pe Domnul său
înaintea poporului, iar credinţa turcilor a defăimat-o şi a scuipat-o. Atunci
tiranul, aprinzându-se de mânie, a poruncit să-l dezbrace şi, astfel, să-l
bată fără milă cu toiege. Deci, sfântul pătimitor a fost muncit cumplit,
încât, pe când îl băteau cu toiegele, carnea sărea în văzduh, iar sângele
curgea ca pâraiele din răni; deci, sfântul n-a voit cu nici un chip să se
supună poruncii împăratului lor.
După aceea, ighemonul a poruncit să-l taie adânc cu cuţitele peste
tot trupul, de la cap până la picioare şi să-i bage făclii aprinse în tăieturi.
Ei au aprins foc de lumânări, încât nu se vedea trupul mucenicului din
văpaie şi a început a se topi trupul lui ca ceara de foc; iar pătimitorul
răbda cu vitejie toate acestea, chemând şi mărturisind numele lui Iisus
Hristos. După acea, tiranul a poruncit ca să poarte pe mucenic prin cetate
şi să-l bată peste faţă, batjocorindu-l şi zicându-i: "Nu huli pe Mahomed,
trimisul lui Dumnezeu, şi nu ocărî poruncile cele pentru credinţa
turcilor".
Dar, sfântul se ruga lui Hristos Dumnezeu şi învăţa pe turci să creadă
în Iisus Hristos. După aceea, păgânii au aprins un foc mare în mijlocul
cetăţii, vrând acolo să ardă pe sfânt. Deci, au adus pe Gheorghe,
mucenicul lui Hristos, la locul hotărât spre ardere. Dar el, fiind slăbit de
răni, a căzut la pământ fără glas şi, mişcând numai buzele, chema pe
Dumnezeu în ajutor. Deci turcii, luând pe pătimitorul lui Hristos, fiind
încă viu, l-au aruncat în foc. Astfel, Sfântul Gheorghe şi-a sfârşit nevoinţa
pătimirii pentru Hristos. După aceea, păgânii au aruncat în foc o mulţime
de câini peste trupul sfântului, ca să nu fie cunoscute de creştini moaştele
lui. Dar Dumnezeu a preamărit pe plăcutul Său, de vreme ce deodată a
căzut o ploaie mare, cu fulgere şi cu tunete înfricoşate, încât a stins focul
cu desăvârşire, nemairămânând nici miros de fum.
Atunci turcii, înfricoşându-se foarte mult de acea mare minune, au
fugit, iar ploaia cea mare cu fulgere şi cu tunete a ţinut până seara. Şi,
sosind noaptea, în locul unde a fost ars trupul mucenicului s-a arătat o
lumină mare deasupra moaştelor lui, strălucind tot locul acela. Atunci,
protopopul bisericii celei soborniceşti a Sfântului Mare Mucenic
Gheorghe Capadocianul, s-a dus cu creştinii la judecător, le-a umplut
mâinile de arginţi şi le-a cerut să le dea voie a lua moaştele mucenicului,
ca să le dea obişnuitei îngropări.
Judecătorii, nevoind să împlinească dorinţa lui, protopopul s-a dus
la mitropolitul Ieremia şi i-a spus tot ce s-a întâmplat cu sfântul mucenic.
Atunci, mitropolitul a mers cu mare sârguinţă şi cu credinţă la moaştele
sfântului, cu tot sfinţitul sobor şi cu tot poporul iubitor de Hristos,
558
cântând psalmi şi cântări, având lumânări şi tămâie. Deci, răscolind
cenuşa deasupra locului unde se arătase lumina, au găsit cinstitele moaşte
ale Sfântului Mucenic Gheorghe cel Nou, nevătămate de foc; iar oasele
câinilor toate se prefăcuseră în praf şi cenuşă. Pe unde a fost purtat
mucenicul prin cetate şi pe unde a picat sângele pe pământ, acolo noaptea
se arăta lumină, ca din nişte lumânări aprinse şi aceea se vedea de toţi
credincioşii. Deci, mitropolitul, luând moaştele sfântului, le-a pus cu
cinste în raclă şi le-a adus în biserica Sfântului Mare Mucenic Gheorghe,
cel din Capadocia. Acolo zac şi până acum moaştele acestui nou Sfânt
Mucenic Gheorghe şi cu darul lui Hristos dăruiesc multe tămăduiri celor
ce vin la ele cu credinţă.
Sfântul şi biruitorul noul răbdător de chinuri Gheorghe, precum s-a
zis, a fost în această cetate bulgărească, Sredţa, unde a şi fost crescut de
părinţii săi. El şi-a sfârşit nevoinţa pătimirii sale în anul de la facerea
lumii 7022, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul în anul 1514, în
26 zile ale lunii mai, stăpânind peste toţi Domnul nostru Iisus Hristos,
Căruia se cuvine slavă în veci, împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Apostol Alfeu, unul

din cei şaptezeci de apostoli
Sfântul, slăvitul şi întru tot lăudatul Apostol Alfeu se numără printre
Cei Şaptezeci de Apostoli. El este tatăl Sfântului Apostol Iacov şi al
Sfântului Apostol Matei, doi din Cei Doisprezece Mari Apostoli. El s-a dus
la Domnul în pace.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Averchie şi

Elena

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Noului Mucenic

Alexandru Tesaloniceanul, care a mărturisit în Smirna, la anul
1394 şi care de sabie s-a săvârşit

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne

mântuieşte pe noi. Amin.

559
 Ziua a douăzeci şi şaptea

În această lună, în ziua a

douăzeci şi şaptea, pomenirea
Sfântului Mucenic Terapont,
Episcopul Sardiei
Sfântul Terapont a fost arhiereu
al Sfintei Biserici a Sardelor. Prin
învăţătura sa, el a întors pe mulţi
păgâni la Hristos de la rătăcirea
închinării de idoli, luminându-i cu
Sfântul Botez. Apoi, fiind prins de
Iulian stăpânitorul, l-a ferecat în
obezi, l-a închis în temniţă şi l-a
muncit multă vreme cu foamea şi cu
setea; apoi, scoţându-l, l-a chinuit cu
multe munci. După acestea l-a adus
legat în Sinaon, cetatea Frigiei, în
Ankira, cetatea Galatiei şi pretutindeni
l-a muncit în multe feluri. Apoi,
ducându-l la un râu ce se numea
Astalin, l-a întors gol cu faţa la pământ
şi, legând patru pari înfipţi în pământ,
l-a bătut atât de mult, încât i-a căzut
pielea de pe trup şi de pe oase, iar
pământul s-a adăpat cu sângele lui. Parii de care era legat, au înverzit, au
scos ramuri şi frunze şi au crescut copaci mari; deci, cu frunzele lor se
tămăduiau toate neputinţele şi toate bolile omeneşti. După aceasta, l-a
adus în stăpânirea Traciei, la o cetate din Lidia, aproape de râul Ermia,
care adapă Lidia, în episcopia Sataliei, cea din Mitropolia Sardiei. Acolo,
după multe feluri de munci, a fost înjunghiat pentru Hristos; şi astfel a
luat cununa cea nestricăcioasă.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic

Eladie
Acest sfânt curăţindu-se pe sine de toată înşelăciunea şi făcându-se
vas ales Sfântului Duh, a fost uns prin alegere dumnezeiască arhiereu, şi i
s-a încredinţat ocârmuirea Bisericii lui Hristos. Ca un bun păstor alunga
pe oamenii cu chip de lup de la turma sa, şi ca un vrednic şi priceput
chivernisitor, o chivernisea, păzind-o necălcată şi neviclenită de tot răul.
Iar de vreme ce tiranii îl aduseră înaintea lor legat, atunci mai vârtos a
strălucit şi a luminat cugetele credincioşilor. Căci mergând cu osârdie la
560
chinuri şi propovăduind pe faţă dreapta credinţă, a fost dat la multe
munci, şi foarte rău fiind strujit la trup, i s-a arătat Hristos Dumnezeul
nostru şi i-a spus că-i vindecă toată chinuirea rănilor, şi de aci înainte a
devenit şi mai osârdnic. Deci, umplându-se tiranii de mânie, au pus pe
sfântul la mai grele chinuri şi muncindu-l şi mai cumplit, şi-a dat sufletul
la Dumnezeu.

Tot în această zi,

pomenirea Sfântului Ioan
Rusul, mărturisitorul şi
făcătorul-de-minuni (+
1730)
Sf. Ioan Rusul s-a născut
într-un sat din Rusia, la
sfârşitul veacului al
şaptesprezecelea, pe timpul
împărăţiei lui Petru cel Mare.
Anul cel mai probabil al naşterii
sale este 1690, şi aceasta
deoarece sfântul a participat ca
soldat la războiul pe care
îndrăzneţul ţar l-a întreprins
împotriva turcilor în 1711.
Luat prizonier de către
tătari în luptele pentru
dezrobirea Azovului, sfântul
Ioan a fost vândut unui ofiţer
superior turc care era eparh în
Procopie (actualul Ürgüp
(Urgup) - Capadocia - Turcia),
Asia Mică, aproape de Cezareea
Palestinei. Întorcându-se în
ţinutul său, aga l-a luat cu sine
şi pe cuviosul. Turcia se
umpluse de nenumărate mulţimi de robi ruşi care suspinau sub jugul greu
al mahomedanilor şi, cei mai mulţi dintre ei, pentru a li se uşura puţin
suferinţa, s-au lepădat de Hristos şi s-au făcut musulmani.
Sfântul Ioan însă făcea parte dintre acei tineri pe care îi înţelepţeşte
cunoaşterea lui Dumnezeu, precum a spus Solomon: „Bătrâneţile cinstite
nu sunt cele de mulţi ani, nici cele ce se măsoară cu numărul anilor;
înţelepciunea este la om adevărata cărunteţe şi vârsta bătrâneţilor - o
viaţă fără prihană”. Împodobit deci cu înţelepciunea pe care o dăruieşte
561
Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El, fericitul Ioan răbda cu smerenie robia
cu toate batjocurile din partea otomanilor ce-l numeau „ghiaur”, adică -
necredincios.
Bătut, lovit, scuipat, devenit ţinta dispreţului ienicerilor din tabăra
militară ce se afla în Procopie, sfântul răspundea celor ce-l îndemnau să-şi
lepede credinţa că ar prefera să moară decât să cadă în acest înfricoşător
păcat. Agăi turc i-a spus: „Dacă mă laşi liber în credinţa mea, îţi voi
împlini cu sârguinţă poruncile; dacă mă sileşti să-mi schimb credinţa, mai
degrabă îţi predau capul decât credinţa. Creştin m-am născut şi creştin
voi muri”.
Rânduit să îngrijească de vite, fericitul Ioan îşi întindea într-un colţ
al staulului trupul obosit, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit a se
face următor al smereniei lui Hristos, Cel ce a primit a se naşte într-o iesle
săracă, lângă Bethleem.
Dumnezeu, văzând credinţa robului Său şi mărturisirea sa, a înmuiat
inima împietrită a stăpânului său şi, cu timpul, acesta a început să-l
îndrăgească, ajutând la aceasta şi smerenia şi blândeţea ce-l împodobeau
pe Ioan. După o vreme i-au rânduit pentru vieţuire o cămăruţă apropiată
de grajd, pe care la început cuviosul a refuzat-o, continuând să doarmă în
staulul său iubit, pentru a-şi chinui trupul cu traiul greu şi nevoinţa în
mirosul greu al dobitoacelor şi loviturile lor de picioare. Cu rugăciunile
sfântului, noaptea grajdul se umplea de bună mireasmă duhovnicească,
căci acesta devenise locaşul de nevoinţă unde el urma poruncile Sfinţilor
Părinţi: ceasuri nesfârşite de rugăciuni şi îngenuncheri; puţin somn,
ghemuit, pe podeaua goală şi acoperit cu o pânză veche, postind multe zile
cu puţină pâine şi apă şi rostind adesea psalmii proorocului David, pe care
îi zicea în limba în care îi învăţase de la mama sa - în limba rusă: „Cel ce
locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt, întru acoperământul Dumnezeului
cerului se va sălăşlui. Către Tine, Doamne, Cel ce locuieşti în cer, am
ridicat ochii mei; iată, precum sunt ochii robilor la mâinile stăpânilor lor,
aşa sunt ochii noştri către Domnul Dumnezeul nostru, până ce se va
milostivi spre noi...”. Câteodată, noaptea, mergea pe ascuns la o biserică a
Sfântului Gheorghe ce era zidită într-o râpă nu departe de casa stăpânului
său şi făcea priveghere, stând în picioare în pridvorul bisericii. Tot aici
mergea în fiecare sâmbătă şi se împărtăşea cu Preacuratele Taine.
Căutând asupra robului Său cel credincios, Domnul, Cel ce
cercetează inimile şi rărunchii, a făcut să înceteze batjocurile din partea
celor ce erau împreună cu el robi şi a celor de altă credinţă. A dat Domnul
şi multă bogăţie stăpânului său turc, iar acesta a cunoscut de unde venise
această binecuvântare peste casa sa şi propovăduia tuturor despre
virtuţile slugii sale.

562
 După vreme, aga a hotărât să facă un pelerinaj la Mecca, cetatea
sfântă a mahomedanilor. Nu la multe zile după plecarea sa, soţia acestuia
a pregătit un ospăţ la care a invitat rudele şi prietenii soţului pentru a
prăznui şi a se ruga pentru buna întoarcere a acestuia acasă. La masă a
fost rânduit să slujească fericitul Ioan. Printre mâncărurile aşezate
înaintea oaspeţilor se afla şi un fel de pilaf care îi plăcea foarte mult agăi.
Amintindu-şi de soţul ei, stăpâna a zis lui Ioan: „Cât de bucuros ar fi fost,
Ivan, stăpânul tău, dacă ar fi fost aici împreună cu noi şi ar fi gustat din
acest pilaf!”. Sfântul Ioan a cerut atunci de la dânsa o farfurie plină cu
pilaf, spunând că o va trimite la agă, în Mekka. La auzul acestor cuvinte
toţi invitaţii au râs; stăpâna însă a poruncit bucătăresei să-i dea fericitului
Ioan farfuria cu pilaf cerută, gândind că poate vrea să o mănânce el însuşi
sau să o dea vreunei familii creştine sărace, precum obişnuia să facă
adesea, dăruind altora partea sa de mâncare ce i se cuvenea.
Sfântul a luat farfuria şi, mergând în staul, a îngenuncheat şi s-a
rugat din adâncul inimii, cerând lui Dumnezeu să trimită farfuria cu
mâncare stăpânului său, la Mecca, cu oricare mijloc va rândui Domnul în
atotputernicia Sa. A cerut aceasta cu smerenie şi simplitate, cu nimic
îndoindu-se, după cuvântul Domnului, şi Acesta i-a ascultat dorinţa:
farfuria a dispărut din ochii săi, iar fericitul Ioan s-a întors la masă,
spunând stăpânei că a trimis mâncarea la Mecca. Crezând că vrea să
ascundă faptul că a mâncat pilaful el însuşi, invitaţii au râs de cuvintele
fericitului Ioan ca de o glumă bună.
Peste puţine zile s-a întors din pelerinaj aga, aducând cu sine şi
farfuria de aramă, spre marea uimire a casnicilor săi. Numai sfântul Ioan
nu s-a mirat de aceasta. Aga le-a povestit atunci cele ce i se întâmplaseră:
„în cutare zi (era ziua în care stăpâna pregătise acel ospăţ), întorcându-mă
de la geamia cea mare, am găsit în camera mea pe care o lăsasem încuiată
această farfuria plină cu pilaf. M-am umplut de mirare, neştiind cine a
adus mâncarea şi cum a intrat în camera încuiată. Neştiind cum să-mi
explic acest lucru ciudat, tot uitându-mă la farfuria cu pilaful cald din care
ieşeau aburi, am zărit, cu şi mai mare mirare, numele meu bătut pe
marginea farfuriei, aşa cum avem pe toate vasele casei noastre. Aşa încât,
cu toată nedumerirea şi zbuciumul meu, m-am aşezat şi am mâncat cu
mare poftă pilaful, şi, iată!, am adus farfuria cu mine şi văd că este într-
adevăr a noastră. Dar, pe Allah, nu pot să înţeleg cum a ajuns la Mecca şi
cine a adus-o”.
Auzind acestea casnicii eparhului au fost cuprinşi de teamă şi uimire,
iar soţia i-a povestit acestuia cum a cerut Ioan farfuria cu mâncare pentru
a o trimite la Mecca şi cum toţi l-au luat în râs pentru aceasta.
Vestea despre minunea săvârşită de sfântul s-a răspândit repede în
tot ţinutul şi toţi îl priveau cu teamă şi respect, ca pe un om drept şi plăcut
563
lui Dumnezeu, nemaiîndrăznind nimeni să-l supere cu ceva. Stăpânul şi
soţia sa se sârguiau să-i poarte de grijă cât mai mult şi l-au rugat să se
mute în cămăruţa ce se afla lângă grajd, pe care până atunci o refuzase.
Fericitul Ioan şi-a continuat mai departe felul ascetic de viaţă, îngrijind de
animale şi împlinind cu sârguinţă poruncile eparhului, iar nopţile
petrecându-le cu rugăciuni şi cântări de psalmi. Toate acestea le făcea
împlinind cuvântul domnului: „Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului, şi
lui Dumnezeu cele sunt ale lui Dumnezeu”.
După puţini ani însă, pe care i-a trăit în post şi rugăciune,
apropiindu-se sfârşitul vieţii sale pământeşti, fericitul s-a îmbolnăvit şi a
cerut să fie culcat pe paie în staulul pe care îl sfinţise cu rugăciunile sale şi
cu reaua pătimire îndurată pentru numele şi dragostea lui Hristos, Cel ce
S-a făcut om pentru noi şi S-a răstignit pentru marea Sa iubire către toţi.
Cunoscând mai dinainte ceasul ieşirii din trup, a trimis să fie chemat
preotul pentru a se împărtăşi cu preacuratul Trup şi cu scumpul Sânge al
Mântuitorului. Preotul, temându-se de fanatismul turcilor, i-a adus
sfintele taine într-un măr pe care îl scobise, şi astfel fericitul Ioan s-a
putut împărtăşi şi îndată şi-a predat sfântul suflet în mâinile Domnului pe
care atât de mult îl iubise. Acestea s-au petrecut pe 27 mai, 1730.
Cu învoirea turcilor, preoţii şi creştinii cei mai de vază din Procopie
au luat trupul sfântului, pregătindu-l de înmormântare. La îngroparea sa
au venit nu numai creştinii ci şi mulţi musulmani şi armeni: cel până mai
ieri rob şi sclav a fost îngropat ca un stăpân. Au ridicat pe umeri cu
lacrimi de adâncă emoţie şi cucernicie mult truditul trup şi, cu lumânări şi
tămâieri, cu atenţie şi evlavie l-au dus la cimitirul creştin, la mormântul
ce-i fusese pregătit, întorcând astfel trupul pământului mamă.
Descoperirea sfintelor moaşte
Bătrânul preot care în fiecare sâmbătă îi asculta suferinţa şi torturile
şi care îl împărtăşea cu Sfintele Taine, a văzut în vis pe Sfântul Ioan în
noiembrie 1733. Acesta i-a spus că trupul său a rămas, cu harul lui
Dumnezeu, intact, întreg, neputrezit, aşa precum îl îngropaseră; să-l
scoată din pământ şi să-l aibă ca binecuvântare veşnică a lui Dumnezeu.
După şovăielile preotului, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, o lumină cerească
a strălucit deasupra mormântului, asemeni unui stâlp de foc. Creştinii au
deschis mormântul şi o, minune! - Trupul sfântului se găsea intact,
neputrezit înmiresmat cu acel parfum dumnezeiesc pe care continuă să-l
aibă până astăzi. Cu mare bucurie sufletească şi evlavie l-au ridicat, au
luat în braţele lor acest dar dumnezeiesc - sfintele moaşte, şi l-au dus în
biserica Sfântului Gheorghe unde obişnuia să privegheze fericitul Ioan.
În anul 1832, într-o înfruntare dintre sultanul Mahmud al doilea şi
Ibrahim al Egiptului, Osman Paşa, trecând prin Procopie - ca trimis al
sultanului, aruncă în foc sfintele moaşte, după ce jefuise biserica, vrând a
564
se răzbuna pe creştini. Văzând însă trupul Sfântului mişcându-se în
mijlocul flăcărilor ca şi cum ar fi fost viu, turcii au fugit îngroziţi, lăsând
odoarele bisericii şi povestind tuturor musulmanilor minunea pe care o
văzuseră. După plecarea turcilor, în cealaltă zi, creştinii au împrăştiat
cărbunii şi cenuşa şi au găsit trupul sfântului întreg; nu păţise nimic, era
tot mlădios şi înmiresmat ca şi mai înainte. I-a rămas numai o negreală de
la jar şi de la fum, negreală ce o păstrează până astăzi spre aducere aminte
de minunea petrecută atunci.
După conflictul dintre Turcia şi Grecia din anul 1922, când Asia Mică
a intrat sub stăpânirea turcilor, grecii din această regiune au fost nevoiţi
să plece, luând cu ei sfintele moaşte, odoarele bisericii şi puţine lucruri
personale. După multe peregrinări, moaştele Sfântului Ioan au ajuns pe
insula Evvia, în actualul oraş Procopie. Aici s-a ridicat o nouă biserică, a
cărei construcţie s-a terminat în anul 1951 şi care adăposteşte astăzi racla
cu Sfintele moaşte ce izvorăsc tuturor celor ce aleargă cu credinţă la
ajutorul Sfântului nesecat râu de tămăduiri şi alinări ale suferinţelor celor
trupeşti şi sufleteşti.

Tot în această zi,

pomenirea Sfântului
Sfinţitului Beda Venerabilul
(Anglia, + 735)
Sf. Beda a fost istoric
bisericesc şi a consemnat istoria
creştinismului din Anglia până în
zilele sale. Anul probabil al
naşterii sale este 673, iar locul,
Northumbria, undeva lângă
localitatea Jarrow.
La vârsta de 7 ani, Beda a
fost trimis la Mănăstirea Sf. Petru
din Wearmouth pentru ca să fie
îndrumat şi educat de Sf.
Benedict Biscop (prăznuit în 12
ianuarie). Apoi a fost dus la
mănăstirea cea nouă Sf. Petru,
înfiinţată în Jarrow în 682, unde
a rămas până la moartea sa.
Acolo l-a luat sub aripa sa Sf.
Ceolfrith stareţul (prăznuit în 25
septembrie), care l-a urmat pe Sf.
565
Benedict în 690, conducând ambele mănăstiri, Wearmouth şi Jarrow.
În Viaţa lui Ceolfrith scrisă anonim, există povestea unui incident
legat, probabil, de tânărul Beda. Ciuma din 686 a năpădit mănăstirea lui
Ceolfrith, răpind majoritatea monahilor cântăreţi din corul bisericii,
rămânând în viaţă doar stareţul şi un băiat pe care îl avea ca ucenic. Acest
tânăr "este acum preot la aceeaşi mănăstire şi laudă faptele minunate ale
stareţului atât verbal cât şi în scris, faţă de toţi cei care vor să le afle".
Îndurerat din cauza catastrofei, Ceolfrith a hotărât că ar fi bine să
cânte Psalmii fără antifoni, cu excepţia slujbelor de Utrenie şi Vecernie.
După o săptămână de cântat, s-a întors iar la varianta cu antifonii cântaţi
acolo unde le era rândul. Cu ajutorul băiatului şi al fraţilor rămaşi în viaţă,
slujbele se făceau foarte greu până când au fost aduşi alţi călugări care au
fost învăţaţi să cânte.
Sf. Beda a fost hirotonit diacon la vârsta de 19 ani şi la 30 a primit
sfânta taină a preoţiei din mâna Sf. Ioan din Beverley (prăznuit în 7 mai),
sfânt episcop al Hexham (687) şi în 705 al York-ului. Beda iubea slujbele
bisericeşti şi considera că dacă îngerii sunt prezenţi la slujbe împreună cu
călugării atunci şi locul său era acolo. "Dacă nu m-ar vedea printre
călugări nu ar întreba, oare, unde este Beda?"
Beda şi-a început ucenicia ca elev al Sf. Benedict Biscop, care era
călugăr la renumita mănăstire din Lerins, întemeind el însuşi alte
mănăstiri. Sf. Benedict a adus cu el în Anglia multe cărţi de la Lerins şi
din alte mănăstiri din Europa. Această bibliotecă l-a ajutat pe Beda să-şi
scrie propriile cărţi, cum erau comentariile biblice, istoria ecleziastică şi
hagiografiile.
Beda nu era un istoric perfect obiectiv. De exemplu, în disputa cu
creştinismul celtic el era oarecum de partea romanilor. Dar, cu toate
acestea, a fost corect şi bine documentat. Cărţile sale se trăgeau din
"documente antice, din tradiţiile strămoşilor noştri şi din cunoştinţele
mele personale".
Cartea a V-a, 24, ne oferă o perspectivă clară a vieţii religioase şi
seculare din vechea Britanie. Sf. Beda descrie o lume zugrăvită după
tradiţii duhovniceşti foarte asemănătoare cu cele păstrate de creştinii
ortodocşi.
Aceşti sfinţi duceau aceeaşi viaţă de sfinţenie eroică pe care o găsim
şi la sfinţii din est, sfinţenia lor fiind demnă de dragostea şi admiraţia
noastră.
Creştinii posteau miercurea şi vinerea, precum şi în postul Naşterii
Domnului de 40 de zile. (Cartea a IV-a, 30).
În anul 735 Sf. Beda s-a îmbolnăvit. Cam cu două săptămâni înainte
de Paşti se simţea slăbit şi avea probleme de respiraţie dar nu avea dureri
mari. A rămas vesel şi preda zilnic lecţii învăţăceilor săi, după care îşi
566
continua ziua cântând Psalmi şi ridicând rugăciuni de mulţumire la
Dumnezeu. Deseori îl cita pe Sf. Ambrozie: "Nu am dus o viaţă de care să-
mi fie ruşine printre voi şi nu mă tem de moarte pentru că Dumnezeu este
milostiv." (Paulin, Viaţa Sf. Ambrozie, cap. 45).
Pe lângă lecţii şi Psalmi, Sf. Beda mai lucra la o traducere anglo-
saxonă a Evangheliei lui Ioan şi a unei cărţi cu citate din scrierile Sf.
Isidor al Seviliei (prăznuit în 4 aprilie). În joia dinaintea Înălţării
Domnului, sfântul respira tot mai greu şi picioarele au început să i se
umfle. "Să învăţaţi repede, " le spunea el celor care scriau după dictarea
lui, "pentru că nu ştiu cât voi mai putea continua. Domnul mă poate
chema în orice clipă la El."
După o întreagă noapte nedormită, Sf. Beda şi-a continuat dictarea
în dimineaţa de miercuri. În ceasul al treilea s-a organizat o procesiune cu
moaştele sfinţilor din mănăstire, după care fraţii au intrat la slujbă,
lăsându-l pe călugărul Wilbert cu Beda. Acesta şi-a amintit că a mai rămas
încă un capitol de scris din cartea pe care o dicta sfântul, însă nu vroia să-l
deranjeze pe Beda în ceasul morţii. Atunci Sf. Beda i-a spus, "Nu te necăji.
Ia tocul şi scrie repede."
La ceasul al nouălea Beda s-a oprit şi i-a spus lui Wilbert să caute în
lădiţa sa piper, tămâie şi pânză şi să-i cheme pe preoţii mănăstirii ca să le
dea lor.
Când au ajuns, el le-a vorbit la fiecare în parte, rugându-i să nu-l uite
şi să-l pomenească în rugăciunile lor. Apoi le-a spus acestea: "Vremea
plecării mele este aproape iar sufletul meu tânjeşte să vadă frumuseţea lui
Hristos, Împăratul meu."
În acea seară, Wilbert i-a spus: "Părinte, a mai rămas o frază
neterminată." La care sfântul i-a răspuns: "Foarte bine, scrie-o." Apoi
tânărul călugăr a spus: "Acum s-a terminat." Sf. Beda i-a răspuns:
"Adevărat ai spus, chiar s-a terminat." După care l-a rugat să-şi ridice
ochii să vadă biserica în care obişnuia să se roage. După ce a cântat "Slavă
Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh", Sf. Beda a adormit întru Domnul pe
care mult L-a iubit.
Deşi Sf. Beda s-a săvârşit în 25 mai, în ajunul Înălţării, el este
prăznuit în 27 măi, deoarece sărbătoarea Sf. Augustin din Canterbury este
fixată pe 26.
Trupul său a fost îngropat la început în portalul de sud al bisericii
mănăstirii, iar mai târziu a fost mutat lângă altar.
Azi sfintele sale moaşte se odihnesc în Catedrala Durham, la capela
Galileia.
Sf. Beda este singurul englez pe care îl pomeneşte Dante în Divina
Comedie (Paradisul).

567
 Tot în această zi,
pomenirea Sfântului
Mucenic Iuliu Veteranul
În timpul persecuţiei
împăraţilor Diocleţian şi
Maximian Galeriu, ginerele său,
s-a pornit mare persecuţie
contra creştinilor. În urma
victoriei obţinute în 297 contra
perşilor, Maximian Galeriu,
socotind pe nedrept că
îndeosebi creştinii sunt vinovaţi
de slăbirea şi decăderea
Imperiului Roman, a hotărât
îndepărtarea soldaţilor creştini
din armată, pentru că ei nu
dădeau dovadă de vitejie
ucigând în timpul luptelor pe
duşmanii imperiului.
La Durostor, în provincia
Moesia Inferior, a fost dus la
judecată ostaşul creştin Iuliu în
faţa dregătorului locului, Maxim, căruia i s-a spus că veteranul Iuliu nu
vrea să asculte de poruncile împăraţilor, ca să jertfească zeilor.
Iuliu i-a răspuns lui Maxim că cele afirmate de slujitori sunt
adevărate. „Nu dispreţuiesc poruncile, desigur, a spus el. Dar eu sunt
creştin şi nu pot face ceea ce vrei. Căci nu se cuvine să uit pe Dumnezeul
meu Cel adevărat şi viu”.
Maxim i-a zis: „- Ce lucru mare este să tămâiezi (statuile zeilor şi ale
împăraţilor) şi să pleci!”. Iar Iuliu a mărturisit: „- Nu pot să dispreţuiesc
poruncile dumnezeieşti şi să mă arăt necredincios Dumnezeului meu”. De
altfel, el îşi făcuse datoria de ostaş. De şase ori a mers la război şi s-a
luptat, fără să fie mai prejos decât alţii. „- După gradul meu, a spus el,
sunt acum veteran. Mă tem totdeauna de Dumnezeu care a făcut cerul şi
pământul şi îi datorez neîncetat ascultare”.
Auzind acestea, dregătorul Maxim l-a îndemnat cu blândeţe: „- Iuliu,
te văd bărbat înţelept şi destoinic. Jertfeşte zeilor, convins fiind de mine,
ca să dobândeşti o mare răsplată!”. Iuliu însă a rostit cu îndrăzneală: „-
Nu fac ceea ce doreşti, ca să nu ajung la osânda cea veşnică”.
Maxim a căutat să-l înduplece, vorbindu-i mai departe cu blândeţe:
„- Oare socoteşti, Iuliu, că este păcat să mă asculţi pe mine? Eu nu te
silesc, ca să nu pară ca ai consimţit prin forţă. De aceea, mergi în
568
siguranţă la casa ta, primind leafa pentru cei douăzeci de ani de serviciu şi
nimeni nu va mai fi supărat din pricina ta”.
Iuliu i-a replicat că banii aceştia ai satanii şi sfatul lui cel viclean nu
trebuie să-l lipsească de lumina cea veşnică. El nu poate tăgădui pe
Dumnezeu şi-l roagă să dea hotărârea împotriva lui ca împotriva unui
creştin.
Discuţia între veteranul Iuliu şi dregătorul Maxim este una dintre
cele mai interesante. Maxim s-a adresat din nou lui Iuliu: „- De nu vei
asculta de poruncile împărăteşti şi de nu vei jertfi zeilor, îţi voi tăia capul”.
Iuliu a răspuns: „- Bine ai gândit. Te rog deci, preabunule, pe
sănătatea împăraţilor, să îndeplineşti gândul tău şi să dai împotriva mea
hotărârea, ca să se desăvârşească juruinţele mele”.
Maxim îl întâmpină iarăşi: „- De nu te vei întoarce şi de nu vei jertfi
zeilor, ţi se va împlini dorinţa ta!”.
Iuliu a susţinut cu tărie: „- De voi merita să sufăr aceasta, îmi va
rămâne o laudă veşnică”.
Maxim l-a îndemnat din nou: „- Ia seama la tine! De vei suferi
pentru legile patriei (pământeşti), vei avea o laudă continuă”. Iuliu însă
răspunse: „- Desigur, pentru legi sufăr aceasta, dar pentru cele
dumnezeieşti”.
Maxim i-a spus: „- Un om răstignit şi mort (Iisus Hristos) v-a
încredinţat acestea? Vezi cât de nepriceput eşti să te temi Mai mult de un
mort, decât de împăraţii care trăiesc?”.
Iuliu însă mărturiseşte: „- Acela (Iisus Hristos) a murit pentru
păcatele noastre, ca să ne dăruiască viaţa cea veşnică. Hristos Dumnezeu
rămâne în vecii vecilor. Pe Acesta de-L va mărturisi cineva, va avea viaţă
veşnică; cel ce-L va tăgădui va avea pedeapsă veşnică”.
Auzind această credinţă, Maxim i-a ripostat: „- Deplângându-te, te
sfătuiesc ca mai degrabă să jertfeşti zeilor, ca să trăieşti împreună cu noi”.
Iuliu a răspuns: „- De voi trăi împreună cu voi, va fi pentru mine moarte.
Dacă voi muri înaintea Domnului Hristos, voi trăi în veşnicie”. Maxim a
stăruit, îndemnându-l să jertfească zeilor, căci altfel va porunci să fie ucis.
Dar Iuliu a susţinut cu hotărâre: „- Am ales să mor pentru un timp, ca să
trăiesc în veşnicie cu sfinţii!”.
Văzând credinţa sa neclintită în Mântuitorul nostru Iisus Hristos,
dregătorul Maxim a dat această sentinţă: „Iuliu, nevoind să se supună
poruncilor împăraţilor, primeşte pedeapsa tăierii capului”.
Şi pe când îl duceau la locul de osândă, îl sărutau toţi.
Un oarecare Isihie, care era ostaş creştin şi era şi el închis, i-a zis
Sfântului Mucenic: „- Te rog, Iuliu, să împlineşti cu bucurie făgăduinţa ta,
ca să primeşti cununa pe care Domnul a făgăduit-o credincioşilor Săi, şi
să-ţi aminteşti si de mine. Bineînţeles că şi eu te voi urma. Te rog, salută
569
pe Pasicrate şi pe Valention; slujitorii lui Dumnezeu, care au luat-o
înaintea noastră către Domnul, prin buna mărturisire”.
Iar Iuliu, sărutându-l pe Isihie, i-a zis: „- Grăbeşte-te, frate, să vii (în
împărăţia cerurilor), căci au auzit făgăduinţele tale cei pe care i-ai
salutat”. Şi primind Iuliu ştergarul, s-a legat la ochi şi şi-a acoperit capul,
apoi s-a rugat fierbinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, pentru numele Căruia
pătimesc acestea, Te rog să binevoieşti a primi sufletul meu cu sfinţii Tăi
martiri”.
Aşadar, slujitorul diavolului, tăindu-i capul cu sabia, a pus sfârşit
vieţii pământeşti a Preafericitului Mucenic, pentru mărturisirea credinţei
în Iisus Hristos, Domnul nostru, Căruia I se cuvine cinstea şi mărirea în
vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi,

pomenirea Sfinţilor Mucenici
Teodora şi Didim ostaşul
Pe vremea împărăţiei lui
Diocleţian şi Maximian, era mai
mare în cetatea Alexandriei
ighemonul Evstratie. Împăraţii
aceia au dat poruncă contra
creştinilor ca, ori să jertfească
zeilor, ori să fie munciţi.
Ighemonul, şezând la judecată, a
poruncit să aducă înaintea sa pe
Teodora, fecioara cea creştină, care
nu de mult era prinsă şi păzită în
temniţă. Deci, fiind adusă înaintea
lui, i-a zis judecătorul: "Fecioară,
de ce credinţă eşti tu?" Ea a
răspuns: "Sunt creştină".
Judecătorul zise: "Eşti liberă sau
roabă". Teodora răspunse: "Ţi-am
spus că sunt creştină, deoarece, venind Hristos, m-a eliberat de păcat; şi
astfel sunt născută din părinţi slăviţi în această lume deşartă".
Ighemonul, căutând spre dregătorul cetăţii care se numea Luchie, i-a
zis: "Ştii pe fecioara aceasta?" Luchie a răspuns: "Da, o ştiu cu adevărat,
că este de neam bun şi cinstit". Ighemonul zise către dânsa: "Fecioară,
dacă eşti de neam bun şi cinstit, de ce n-ai voit să te măriţi după bărbat?"
Fecioara răspunse: "Pentru Hristos m-am lepădat de nuntă, că Domnul
nostru Iisus Hristos, venind în lume, ne-a mântuit din stricăciune, prin
naşterea Sa din Preacurata Fecioară, Maica Lui, şi ne-a făgăduit viaţa
570
veşnică; dar eu, crezând în El, am voit să petrec în feciorie pentru
dragostea Lui până la sfârşitul meu".
Judecătorul a zis: "Împăraţii noştri au poruncit ca pe voi, fecioarele
care voiţi să vă păziţi fecioria voastră, totdeauna să vă aducem la
închinarea zeilor; iar de nu veţi voi să vă închinaţi zeilor, să vă dăm în
case de desfrânare". Fecioara a răspuns: "Mi se pare că tu ştii bine că
Dumnezeu caută la voinţa inimii, de vreme ce este ştiutor de inimi. El ştie
cugetele noastre şi scopul nostru îl primeşte ca pe un lucru singur. El ştie
voinţa mea care este să-mi păzesc fecioria neîntinată şi chiar dacă vei
porunci, precum te lauzi, să mă necinstească cu sila, aceea nu va fi
necurăţenia trupului meu, ci silire şi pătimire. Dacă mi-ai tăia capul, sau
mâna, ori piciorul şi de-mi vei lua fecioria cu sila, tot muceniţa lui Hristos
mă vei face, iar nu desfrânată. Deci, Stăpânul meu este puternic, ca
fecioria mea cea făgăduită lui, s-o păzesc întreagă ca pe o parte a Sa,
precum va voi".
Judecătorul a zis: "Nu dori să-ţi necinsteşti neamul tău cel bun, nici
să te dai spre batjocură şi râs; de vreme ce eşti fiică de părinţi cinstiţi şi
slăviţi, precum se spune despre tine". Fecioara a răspuns: "Preamăresc pe
Hristos Dumnezeul meu, Cel ce mi-a dat neam bun şi cinstit şi
nădăjduiesc spre dânsul, că va păzi întreagă pe porumbiţa sa".
Judecătorul a zis: "Pentru ce te amăgeşti, crezând în Omul cel răstignit, ca
într-un Dumnezeu? Oare te va izbăvi el din mâinile celor ce vor să te ia
spre desfrânare? Să nu socoteşti că dacă te vei duce în desfrânare, vei ieşi
curată de acolo?"
Teodora a răspuns: "Cred în Hristos, Cel ce a pătimit pe vremea lui
Ponţiu Pilat, că mă va izbăvi din mâinile necuraţilor şi va păzi nespurcată
pe credincioasa roaba Sa". După aceasta, judecătorul i-a dat timp de trei
zile ca să se gândească; dar ea voia îndată să pătimească munci,
spunându-i că şi după trei zile şi chiar după mai multe, scopul şi dorinţa
nu va fi alta, decât numai să moară pentru Hristos, Dumnezeul său. Deci,
a trimis-o iarăşi în temniţă şi, după trei zile, a scos-o şi a pus-o din nou de
faţă la judecată. Ighemonul, văzând-o petrecând neschimbată în sfânta
credinţă, a poruncit să o dea spre batjocură.
Dar, fiind dusă, s-a rugat Domnului, zicând: "Hristoase Dumnezeule,
Cel ce ai îmblânzit în privelişte necuvântătoarele fiare înaintea feţei
Sfintei Tecla, îmblânzeşte pe aceste fiare cuvântătoare, care sunt mai
sălbatice şi mai fără de ruşine şi care s-au adunat ca să spurce curăţia
trupului meu. Cel ce ai izbăvit pe Susana din mâinile desfrânaţilor
bătrâni, izbăveşte-mă şi pe mine roaba ta de acelaşi fel de desfrânaţi. Nu
lăsa să se spurce trupul meu ca unul ce Ţie unuia este sfinţit. Tu, Cel ce ai
alungat de la mine pe nevăzuţii vrăjmaşi, care de multe ori se sileau
tâlhăreşte şi în taină să fure vistieria fecioriei mele, goneşte şi acum, mă
571
rog, pe aceşti nelegiuiţi, care s-au pregătit să răpească tâlhăreşte bogăţia
mea. Doamne Dumnezeul meu, vino spre apărarea mea şi fă cu
atotputernica tărie, ca să ies curată şi neatinsă din mâinile celor necuraţi
şi voi preamări sfânt numele Tău".
Pe când Sfânta Teodora se ruga astfel, spurcaţii poftitori stăteau
afară din casă şi se certau între ei, care să intre mai întâi la fecioară.
Atunci, un oarecare tânăr voinic, îmbrăcat ostăşeşte, a venit la ei şi,
împingându-i pe toţi, a intrat în casă la fecioară înaintea tuturor,
neîndrăznind nimeni să-l împiedice sau să-l întrebe ceva. Acela era unul
din fraţii cei credincioşi, cu numele Didim, care, fiind îndemnat de
Dumnezeu, a venit acolo într-adins în chip de ostaş, nu pentru faptă de
păcat, ci spre apărarea fecioarei. Deci, văzându-l Sfânta Teodora, s-a
înspăimântat. Atunci fericitul Didim a zis către dânsa: "Nu te teme, soro,
că, deşi mă vezi lup pe dinafară, înăuntru sunt mieluşel şi frate cu tine în
sfânta credinţă. Eu am venit aici să te izbăvesc pe tine, care eşti roaba şi
porumbiţa Dumnezeului meu! Deci, să schimbăm hainele. Tu să te
îmbraci într-ale mele şi eu într-ale tale, ca, astfel fiind tu acoperită cu
hainele mele, să duci de aici întreagă fecioria ta; iar eu, în îmbrăcămintea
ta, să intru în nevoinţa mucenicească, să mă arăt că sunt adevărat ostaş al
lui Hristos. Deci, sfânta fecioară s-a învoit la acestea, de vreme ce a
cunoscut că acel ostaş a fost trimis la dânsa de Dumnezeu.
După ce şi-au schimbat îmbrăcămintea, adică fecioara s-a îmbrăcat
cu hainele cele bărbăteşti şi ostăşeşti, iar tânărul într-ale fecioarei, tânărul
a zis către fecioară: "Când vei ieşi de aici, să-ţi acoperi faţa, ca şi cum te-ai
ruşina, că toţi, ruşinându-se, vor ieşi de aici; şi astfel nu te vor cunoaşte
având faţa acoperită. Fecioara, făcând astfel, a ieşit în haină ostăşească cu
faţa acoperită şi s-a dus într-ale sale, lăudând pe Dumnezeu pentru
purtarea Lui de grijă, că într-un chip ca acela a izbăvit-o din mâinile
necuraţilor poftitori, ca pe o pasăre din laţ şi ca pe o oaie de lupi. După
ieşirea Sfintei Teodora, a intrat în casa aceea un alt tânăr cuprins de pofta
desfrânării şi a găsit bărbat în loc de fecioară.
Atunci s-a înspăimântat şi a strigat, zicând: "Ce este aceasta? Oare
fecioara s-a prefăcut în bărbat? Am auzit spunându-se de creştini, că
odată Hristos al lor a prefăcut apa în vin, acum văd că tot acelaşi a
prefăcut partea femeiască în bărbătească". Apoi, ieşind degrabă din casă,
a strigat către tovarăşii săi: "Să fugim de aici, să fugim mai înainte, până
nu ne preface Hristos în femei". Şi, alergând, au vestit aceasta
judecătorului.
Ighemonul, trimiţând, a adus pe Didim la judecată şi l-a întrebat:
"Cine eşti tu?" Didim a răspuns: "Sunt robul lui Iisus Hristos şi mă
numesc Didim". Atunci judecătorul a zis: "Pentru ce nu te văd pe tine
îmbrăcat în haine bărbăteşti, ci în haine femeieşti?" Didim a răspuns: "Le-
572
am luat de la Teodora, iar pe ale mele le-am dat ei, ca să nu fie cunoscută
de acei bărbaţi, cărora ai dat-o s-o necinstească; şi astfel am scăpat-o din
mâinile lor". Judecătorul a zis: "Cine ţi-a poruncit să faci astfel?" Didim a
răspuns: "Iisus Hristos, Dumnezeul meu m-a învăţat şi m-a trimis ca să
scap pe oaia lui, întreagă şi nevătămată din dinţii fiarelor". Judecătorul i-a
zis: "Unde este Teodora acum? Să ne spui mai înainte până nu începem a
te munci". Răspuns-a Didim: "Cu adevărat nu ştiu unde este ea acum,
decât numai aceasta ştiu, că este roabă bună şi credincioasă a Domnului şi
Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi mărturiseşte preasfânt numele Lui.
Pentru aceea a iubit-o El pe ea şi a păzit-o neîntinată ca pe o mireasă a
Sa". Deci, stăpânitorul, umplându-se de mânie, a poruncit ca să-i taie
capul cu sabia, iar trupul să i-l arunce în foc.
Auzind Sfântul Didim porunca de moarte, s-a bucurat şi a strigat
către Dumnezeu, zicând: "Bine eşti cuvântat Dumnezeule, Tatăl
Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce n-ai trecut cu vederea rugăciunea
mea şi mi-ai împlinit dorinţa mea. Astfel, pe roaba ta, Teodora, ai păzit-o
neîntinată, iar pe mine mă învredniceşti de cununa mucenicească!" După
aceasta au luat pe sfântul şi l-au dus după cetate să-l taie.
Sfânta Teodora, înştiinţându-se de aceasta, a alergat după Sfântul
Mucenic Didim şi, ajungându-l la locul unde era să se taie, căuta cu
dânsul cununa cea mucenicească, zicând: "Măcar că ai apărat fecioria mea
de stricăciune, însă nu te-am învăţat eu ca să mă aperi de moarte. Eu am
fost prinsă, cercetată şi judecată, deci, lasă-mi mie sfârşitul mucenicesc,
ca eu să fiu tăiată, iar tu să te duci liber ori unde vei voi. Destul îţi este
plata de la Domnul, că ai păzit fecioria mea, însă nu voiesc ca să mori
pentru mine şi să răpeşti mai înainte cununa mea. Nu voiesc ca să fiu
pricinuitoare morţii tale, ci eu să mor singură şi astfel să-mi plătesc acea
datorie. Am cap să se taie pentru Hristos, am sânge să se verse pentru
Domnul nostru!
Eu n-am voit şi nu voiesc să fiu întinată, ci am dorit şi doresc să fiu
muncită. Deci, nu-mi lua cununa pe care mai înainte de tine am început s-
o împletesc. De-mi zavistuieşti mie pentru mucenicie, mie mi se cade să
merg mai întâi sub sabie; iar tu, după mine să fii mucenic al lui Hristos!
Deci, tu să rămâi după mine, iar nu eu după tine, de vreme ce de la tine nu
pot să ia curăţia; însă pe mine pot să mă necinstească. Astfel, precum m-ai
scăpat curată de la desfrânare, aşa şi acum să mă trimiţi curată înaintea
lui Hristos!"
Sfântul Didim a zis către dânsa: "Iubită soră, Domnul nostru Iisus
Hristos, Cel ce te-a păzit pe tine nebatjocorită, Acela este puternic a te
păzi totdeauna curată; iar pe mine, cel judecat la moarte, să nu mă opreşti
a muri pentru Hristos şi cu sângele meu să-mi spăl păcatele!" Astfel,
certându-se ei pentru marea dragoste a lui Hristos, s-a poruncit să-i taie
573
pe amândoi. Deci, Sfânta Muceniţă Teodora a pus mai întâi capul sub
sabie, apoi şi Sfântul Didim. După aceea trupurile lor au fost aruncate în
foc; şi, astfel şi-au luat cununile biruinţei de la Hristos, Domnul nostru,
Căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, I se cuvine slava cinstea şi
închinăciunea, în vecii vecilor. Amin.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne

mântuieşte pe noi. Amin.

574
 Ziua a douăzeci şi opta

În această lună, în
ziua a douăzeci şi opta,
Cinstirea Icoanei Maicii
Domnului din Niceea
(Nicene)
Icoana Maicii Domnu-lui
„Nicene” (din Niceea) este
prăznuită pe 28 mai.
Această icoană a
Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu s-a proslăvit prin
minuni în anul 304.
În timp ce oraşul Niceea
(astăzi Iznik - oraş din nord-
vestul Turciei) a fost asediat de
către armata lui Amir, un
bărbat ce se numea
Constantin, a necinstit icoana
Maicii Domnului. Acesta a
aruncat cu o piatră în icoana
Fecioarei, după care a călcat-o
în picioare.
În noaptea ce a urmat, Maica Domnului i s-a arătat în vis
profanatorului icoanei Sale şi i-a spus: Mi-ai adus o mare insultă!
Această faptă a ta îţi este spre pierzare. Aceste cuvinte ale Născătoarei de
Dumnezeu nu l-au determinat pe Constantin să se pocăiască.
Pedeapsa lui a venit repede. Într-una din zile, pe când oraşul era
atacat, în timpul luptei, Constantin a fost lovit pe neaşteptate în cap de o
piatră, care l-a doborât, ucigându-l pe loc.
Istorisirea despre moartea acestui om, la scurt timp după ce lovise
icoana Maicii Domnului din Niceea, a fost menţionată chiar şi de Sfinţii
Părinţi prezenţi la Primul Sinod Ecumenic (325), care au stabilit să se
cânte înaintea icoanei imnul: Pântecele Tău a devenit Masa Sfântului
Altar, prin lucrarea Sfântului Duh...
În această icoană, Maica Domnului este zugrăvită cu mâinile întinse
la rugăciune, având în dreptul pântecelui o biserică. În biserică, pe Masa
Sfântului Altar se află un potir în care este Pruncul Hristos. În colţul din
stânga sus este zugrăvit Duhul Sfânt în chip de porumbel coborând asupra
Maicii Domnului.

575
 În unele copii ale icoanei, este zugrăvit chiar Mântuitorul Hristos
trimiţând Duhul Sfânt asupra Fecioarei Maria.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Eliconida

Eliconida, muceniţa lui Hristos a trăit pe vremea împărăţiei lui
Gordian şi a lui Filip, fiind născută şi crescută în Tesalonic. Ura contra
creştinilor din partea închinătorilor de idoli răspândindu-se pretutindeni,
muceniţa a mers la Corint. Şi, văzând poporul aducând jertfe idolilor, a
stat la un loc înalt şi a strigat, zicând: "O, bărbaţi corinteni, nepricepuţi şi
împietriţi cu inima, vă văd că sunteţi necredincioşi. Aţi lăsat pe
Dumnezeul Cel veşnic şi nestricăcios şi v-aţi întors către idolii cei
pierzători de suflete. Vă rog, uitaţi-vă la înălţimea cerului şi la lăţimea
pământului şi socotiţi cu mintea voastră, cine a întins cerul ca o piele pe
deasupra capetelor noastre? Cine a întemeiat pământul peste adâncuri?
Cine este puternic să alineze valurile cele furioase ale mării cu înfricoşatul
şi slăvitul Său nume? Cine a zidit din ţărână pe om, şi a suflat în el duh de
viaţă? Acela este adevăratul Dumnezeu, Care ţine în palmă toată făptura
şi Care petrece în ceruri. Iar zeii păgânilor sunt diavoli muţi şi nesimţitori,
asemenea lor să fie toţi cei ce se închină lor".
Astfel grăind sfânta, cu libertate şi cu glas mare, îndată au apucat-o
păgânii şi au dus-o la ighemonul lor, Perine. Ighemonul, căutând spre ea
şi văzând cinstea feţei ei, a început a-i vorbi cu blândeţe, zicând: "Bine să-
ţi fie ţie, preafrumoasă fiică, căci socotesc, că tu crezi în zeii noştri cei ce
petrec pururea şi mă bucur de tine". Sfânta a zis: "O, ighemoane, ce
bucurie poate să fie păgânilor, de vreme ce bucuria ta se va întoarce în
plângere, iar mândria în neputinţă? Eu cred în Dumnezeu, Care este peste
toate şi mă bucur că m-am învrednicit, pentru Dumnezeul meu a intra în
această nevoinţă, pe care o aştept de mult, ca să câştig cununa biruinţei".
Ighemonul a zis: "Nu fi cu limbuţia ta asemenea cu femeile cele fără de
minte, ci spune nouă cu blândeţe şi pe scurt cum te numeşti?"
Sfânta a răspuns: "Nu sunt nebună, ci înţeleaptă întru Hristos; iar de
voieşti să ştii numele meu, mă numesc Eliconida". Zis-a ighemonul: "Nu
cu cuviinţă ţi s-a dat numele Eliconida, căci pentru neruşinarea ta cea
mare, vei primi peste trupul tău munci şi bătăi". Sfânta a răspuns: "Bine,
mă numesc Eliconida, căci totdeauna este cu mine milostivirea
Dumnezeului meu şi arunc săgeţi asupra diavolului, tatăl tău. Iar ţie,
Perine, nu ţi s-a pus numele din întâmplare, căci necuratul şi ticălosul tău
trup, împreună cu spurcatul tău suflet, se va trage cu oşti înfocate la
pierzare". Zis-a ighemonul: "Să ne spui curat, vei jertfi zeilor sau nu?
Pentru că mă jur pe zeul meu, doctorul Asclipie, că nu te voi cruţa, de nu
vei asculta porunca împărătească şi de nu te vei închina zeilor noştri".

576
Sfânta a răspuns: "Ascultă-mă, Perine! Eu sunt roabă a lui Hristos, iar pe
Asclipie al tău nu ştiu cine este. Deci, fă ceea ce voieşti".
Atunci ighemonul, umplându-se de mânie, a început a munci pe
sfânta. Deci, întâi a poruncit, s-o întindă la pământ şi să-i zdrobească
gleznele picioarelor ei şi apoi s-o arunce într-o căldare plină cu smoală
foarte înfierbântată. Dar, îngerul Domnului, arătându-se, a răcorit
căldarea; iar smoala cea fiartă a prefăcut-o în rouă rece, încât ieşea din
căldare, ca din nişte aromate, o mireasmă plăcută. Lucrul acesta văzându-
l ighemonul, a strigat, zicând: "O, cât de mare vrăjitor este acest Hristos,
care poate să prefacă focul în apă!" Sfânta i-a zis: "Cât de mari ţi se par ţie
acum, zeii tăi Die şi Asclipie, pe care i-a umplut de ruşine o femeie, fiind
roabă a lui Hristos?" Din aceste cuvinte ale sfintei, muncitorul,
umplându-se de mai multă mânie şi numind-o pe ea fermecătoare, a
poruncit, să-i smulgă perii capului ei cu piele cu tot şi să-i ardă capul cel
jupuit şi pieptul cu lumânări aprinse. Însă muceniţa răbda cu vitejie toate
acele munci, ca şi cum nu simţea nici o durere.
Atunci ighemonul, schimbându-şi mânia în blândeţe, a început a
momi pe sfânta, zicând: "Preaiubită fiică, apropie-te şi jertfeşte zeilor
celor nebiruiţi, mai ales Afroditei şi Atenei. Pentru aceasta te voi face
preoteasa marei Artemida, asemenea cu femeile senatorilor, şi voi pune în
mijlocul cetăţii întru numele tău un stâlp de aur. Despre aceasta voi
înştiinţa pe împăraţi prin scrisori despre tine şi vei fi ca o maică în toată
această cetate".
Sfânta Eliconida a zis: "De vei face precum zici, du-mă în capiştea
zeilor tăi, ca să aduc jertfe". Ighemonul, auzind acestea, s-a umplut de
mare bucurie şi îndată a poruncit propovăduitorilor şi trâmbiţelor să
înştiinţeze toată cetatea, ca să se adune şi să ducă cu mare dănţuire pe
sfânta în capiştea idolilor. Iar ea, intrând în capişte, a zis popilor: "Voiesc
să fiu singură când aduc jertfe curate; deci, porunciţi tuturor să iasă din
capişte împreună cu voi şi apoi să închideţi uşile". Popii au ascultat-o.
Deci, încuind pe sfânta singură în capişte, ei înşişi stăteau afară înaintea
uşilor, jucând şi cântând din trâmbiţe şi timpane.
Mireasa lui Hristos, fiind singură înăuntru, a apucat pe idolul
Afroditei şi l-a sfărâmat în trei bucăţi, apoi pe idolul Atenei, pe care,
aruncându-l la pământ, l-a zdrobit cu totul, şi, după aceea, luându-l şi pe
al lui Asclipie din altarul lui, i-a tăiat mâinile, picioarele şi capul. Acelaşi
lucru a făcut şi idolului Die. Pe când se făcea acea sfărâmare a zeilor, n-au
auzit nici slujitorii, nici poporul, de vreme ce glasul trâmbiţelor şi al
timpanelor covârşea zgomotul din capişte. Astfel, ei au stat multă vreme
afară, aşteptând până ce fecioara îşi va săvârşi rugăciunile şi jertfele. Dar,
după multă vreme, slujitorii, pierzând răbdarea, s-au plecat să privească
în capişte. Acolo au văzut pe zeii lor sfărâmaţi şi aruncaţi la pământ, iar pe
577
sfânta, şezând în altar şi lăudând pe Hristos Dumnezeul ei. Deci, au sărit
înăuntru, rupându-şi hainele lor şi apucând pe muceniţa cu mânie,
strigau către ighemon: "Pierde pe această fermecătoare". Din această
pricină s-a făcut gâlceavă şi strigare în poporul cel mânios pentru
sfărâmarea idolilor; pentru că toţi răcneau, zicând: "O, ighemoane, pierde
îndată pe această fermecătoare". Atunci ighemonul a poruncit să-i taie
sânii sfintei muceniţe şi s-o arunce în temniţă, până ce va socoti cu ce fel
de moarte cumplită s-o piardă; deci, sfânta a petrecut în temniţă cinci zile.
În acea vreme, a venit în Corint alt ighemon în locul lui Perine, cu
numele Iustin. Aceluia i-au vestit despre muceniţa Eliconida, despre
muncirea ei şi despre sfărâmarea zeilor lor. Iustin, auzind acestea şi fiind
un râvnitor desăvârşit către zei, s-a umplut de mânie contra Eliconidei,
pentru sfărâmarea acelora. Deci, a poruncit să încingă un cuptor foarte
mult. După ce a ars acel cuptor trei zile, au aruncat în el pe sfânta. Ea,
însă, dănţuia în mijlocul cuptorului, cântând şi binecuvântând pe
Domnul, ca altădată cei trei tineri în Babilon, căci focul îi era ei ca o rouă,
iar văpaia focului ca un duh răcoros. În acea vreme a ieşit o văpaie mare
din cuptor şi s-a îndreptat asupra celor ce stăteau împrejur; deci, a ars ca
la şaptezeci de bărbaţi.
După câtăva vreme, Sfânta Eliconida a ieşit din foc nevătămată.
Atunci ighemonul a zis către ea: "O, necurată femeie, spune nouă cu ce
vrăji, ai putut birui puterea focului?" Sfânta a răspuns: "Venind Hristos,
Domnul meu, pe Care tu nu l-ai văzut şi nici nu poţi să-L vezi, a potolit
puterea focului". Ighemonul necrezând, a poruncit să aducă înaintea lui
un pat de aramă înroşit în foc şi acolo, înaintea ochilor lui, să pună pe
sfânta dezbrăcată. Iar dedesubt să aprindă cărbuni de foc, pentru că zicea:
"Acum voi vedea de va veni Hristos să-i ajute ei". Sfânta, muncindu-se
astfel, a ieşit din trupul ei atât de mult sânge, încât a stins tot focul şi a
răcorit patul. Deci, luând-o de pe pat, au dus-o în temniţă unde, zăcând la
pământ, se ruga, zicând: "Iisuse, puterea şi întărirea noastră! Iisuse slava
noastră! O, Hristoase, nădejdea noastră, fii ajutorul şi doctorul, Care să
tămăduieşti rănile mele, Cel ce mântuieşti cu bunătatea Ta pe cei ce
nădăjduiesc spre Tine!"
Astfel, rugându-se ea, i s-a arătat în lumină mare, Hristos
Mântuitorul lumii cu Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil şi, stând aproape
de ea, i-a dat mâna Sa, zicând: "Scoală-te şi stai în picioare, de te
întăreşte, că Eu sunt cu tine. Căutând spre nevoinţa ta şi, milostivindu-mă
spre tine, îţi voi uşura durerile şi îţi voi tămădui rănile cu puterea Mea cea
dumnezeiască". Deci, muceniţa sculându-se în picioare, a căzut înaintea
Domnului cu faţa la pământ şi s-a închinat, zicând: "Iisuse Hristoase,
Dumnezeul meu, vindecă-mă pe mine, roaba Ta, şi-mi dă mie biruinţă
asupra potrivnicului ca, biruindu-l, să intru în cămara Ta cea sfântă, cu
578
cântări şi cu glas de bucurie!" Atunci, Mântuitorul a zis către ea:
"Îndrăzneşte! Eu te vindec pe tine şi îţi gătesc cununa cea fără de moarte
întru împărăţia Mea". Zicând Domnul acestea, S-a dus la cer".
Sfinţii îngeri i-au dat ei pâine curată şi luminoasă ca soarele din care,
gustând, s-a făcut sănătoasă cu tot trupul. Faţa ei s-a luminat ca soarele,
iar trupul s-a făcut alb ca zăpada; şi astfel, mulţumind lui Dumnezeu, a
stat până la ziuă, cântând şi binecuvântând. Sosind ziua, ighemonul, a
poruncit să o scoată la judecată; deci, a aruncat-o în cuşca fiarelor spre
mâncare. După aceea a dat drumul la doi lei flămânzi şi chinuiţi de foame
de trei zile. Venind leii către sfânta, s-au plecat înaintea ei şi îi lingeau
picioarele. Poporul, văzând aceasta, şi-a ridicat glasul, zicând: "Femeia
aceasta este cu adevărat fermecătoare şi necurată, de vreme ce a fermecat
şi fiarele, încât nu pot să se atingă de ea; deci, pierde-o pe aceasta,
ighemoane, degrabă".
Pe când poporul clevetea astfel, de la acea cuşcă s-au sfărâmat uşile,
cu puterea lui Dumnezeu, şi s-au deschis; iar leii au sărit cu mânie către
popor, răcnind şi mugind, încât poporul s-a pornit la fugă; şi au fugit în
curte împreună cu ighemonul. Leii, izgonind pe cei ce fugeau, au ucis o
sută douăzeci de oameni din popor. Atunci ighemonul, neştiind ce să mai
facă muceniţei, a poruncit ca s-o taie cu sabia.
Deci, scoţând pe sfânta afară din cetate la locul de tăiere şi-a ridicat
mâinile spre cer şi se ruga, zicând: "Hristoase, Dumnezeul meu, vino
acum şi stai de faţă roabei Tale în ceasul acesta, împlinindu-Ţi făgăduinţa
Ta cea adevărată, du-mă pe mine în ograda Ta cea sfântă şi mă rânduieşte
cu binecuvântatele Tale oi. Numără-mă pe mine cu femeile cele ce Ţi-au
plăcut Ţie: Cu Sarra, Reveica, Rahila, Lia, Susana şi cu Maica Ta cea fără
de prihană, Curata şi pururea Fecioara Maria; asemenea şi cu Marta şi
Maria surorile lui Lazăr, cu Ana proorociţa, care a ieşit întru întâmpinarea
Ta, cu Sfântul Simeon, primitorul de Dumnezeu ce a mărturisit pentru
Tine, Elisabeta maica Mergătorului Înainte şi cu întâia Muceniţă Tecla.
Scrie-mă în numărul lor şi-mi dă mie ca să mă odihnesc cu dânsele în
veci". Astfel rugându-se, s-a auzit un glas de sus, zicând: "Vino, fiică, că îţi
este gata cununa şi scaunul; iar cetele îngereşti încep cântări de dănţuire
la intrarea ta în cer".
Auzind sfânta acest glas, s-a umplut de bucurie negrăită şi, cu veselie
şi-a plecat capul sub sabie, şi astfel i l-a tăiat. Din rănile ei în loc de sânge
a curs lapte; acesta era semnul curăţiei ei. După aceasta, credincioşii,
luând trupul ei cel sfânt, l-au îngropat cu bună cucernicie, slăvind pe
Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeu în Treime, Căruia şi
de la noi să-I fie cinste, slavă şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii
vecilor. Amin.

579
 Tot în această zi,
pomenirea Preacu-
viosului Părintelui
nostru Nichita (Ni-
ceta) Mărturisitorul,
Episcopul Calcedo-
nului (sec. IX)
Cuviosul părintele
nostru Nichita iubea din
tinereţe pe Hristos. El s-a
lepădat de lume şi de toate
cele din lume şi, plăcând
lui Dumnezeu prin viaţa
îmbunătăţită, a fost ridicat
la scaunul arhieresc al
Calcedo-nului. Ca
arhiepiscop, stătea ca o
făclie în sfeşnic, cu care a
luminat lumea şi a
împodobit Biserica lui
Hristos. Şi era foarte
milostiv spre săraci, că
hrănea pe cei flămânzi, îmbrăca pe cei goi, primea şi odihnea pe cei
străini. El era tatăl sărmanilor, apărătorul văduvelor şi izbăvitorul
năpăstuiţilor.
În vremea eresului luptătorilor de icoane de pe vremea împărăţiei lui
Leon Armeanul, Sfântul Ierarh Nichita s-a arătat mărturisitor al lui
Hristos, de vreme ce s-a nevoit mult împotriva credinţei celei rele,
mustrând şi lepădând dogmele cele necredincioase, apoi, învăţând şi
sfătuind cu dreaptă credinţă a se închina icoanei lui Hristos, a Preacuratei
Maicii lui Dumnezeu şi a tuturor sfinţilor. El a pătimit mult pentru
dreapta credinţă de la împăratul cel răucredincios şi de la cei de un gând
cu el, şi astfel a suferit izgoniri, defăimări şi chinuri.
După mulţi ani şi după multe osteneli de mărturisitor, a trecut cu
pace la Dumnezeu, de la cele de aici. Dumnezeu l-a preamărit în cer
înaintea îngerilor Săi, iar pe pământ înaintea oamenilor, de vreme ce la
cinstitele lui moaşte s-au făcut minuni care dau tămăduiri de toate bolile
ca să se slăvească întru el Dumnezeu, Cel preamărit întru sfinţii Săi.
Amin.

580
 Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ignatie, Episcopul
Rostovului
Cuviosul Ignatie s-a născut din părinţi dreptcredincioşi şi a crescut
în adevărata învăţătură şi în săvârşirea faptelor bune. Cunoscând
deşertăciunea vieţii acesteia, s-a lepădat de lume şi s-a făcut monah.
Pentru multa lui bunătate, a fost pus mai întâi arhimandrit, apoi episcop
al cetăţii Rostovului. Deci, luând conducerea Bisericii lui Dumnezeu,
păştea bine turma încredinţată lui. Petrecând în arhierie douăzeci şi şase
de ani şi îngrijind bine de Biserica lui Hristos, s-a mutat la Dumnezeu, în
anul de la facerea lumii 6796, iar de la întruparea lui Dumnezeu Cuvântul
în anul 1288, în 28 de zile ale lunii mai, într-o vineri după Vecernie.
Auzind de aceasta cetăţenii Rostovului, s-au adunat împreună cu
mulţime nenumărată de popor şi au făcut plângere nemângâiată, că i-a
lăsat păstorul şi învăţătorul, ajutătorul şi izbăvitorul celor din nevoi şi
necazuri, folositorul văduvelor şi al sărmanilor, hrănitorul săracilor şi
scăpătaţilor, povăţuitorul rânduielii preoţeşti şi monahiceşti, învăţătorul
domnilor şi arătător al dregătorilor.
Luând cinstitul lui trup l-au adus în biserică; iar din pricina mulţimii
poporului n-au putut să-l aducă înăuntru ci, punându-l înaintea bisericii,
acolo au cântat rânduiala pentru cei morţi. În acea vreme au venit
călugăriţe cucernice, din care una cu numele Teodosia. Aceasta a fost soţia
lui Pavel, întâiul diacon al arhiereului care, de când se luase cu bărbatul
său cu nuntă legiuită, a voit să petreacă pentru Dumnezeu, viaţa
feciorească şi cinstită; deci, a petrecut toată viaţa sa în rugăciuni şi în
postiri, şi mărturisită era curăţia vieţii lor de toţi.
După moartea fericitului Pavel, ea s-a învrednicit de chipul
monahicesc. Aceasta, auzind de moartea arhiereului, a mers la sfintele lui
moaşte împreună cu o altă călugăriţă, anume Xenia, fiind şi aceea plăcută
lui Dumnezeu şi având viaţa îmbunătăţită. Amândouă aceste călugăriţe şi
mulţi alţii din cei plăcuţi lui Dumnezeu, cărora li s-au descoperit, au văzut
această minune: Când duceau trupul sfântului la biserică, s-a sculat
arhiereul lui Dumnezeu Ignatie în veşmintele sale arhiereşti de pe patul în
care era purtat şi, umblând prin văzduh, a stat deasupra bisericii şi a
binecuvântat poporul şi toată cetatea.
După aceasta, s-a pogorât în cămara de jos, care era lângă altar, unde
îi gătise mormântul, pentru punerea cinstitului său trup. Aceasta a
descoperit-o Dumnezeu acelor cuvioase călugăriţe şi altor credincioşi
vrednici, spre mărturisirea plăcutului său şi pentru încredinţarea
sfinţeniei lui, că a câştigat milă de la Domnul şi s-a învrednicit în partea
sfinţilor.
În acelaşi ceas s-a făcut şi altă minune, care este aceasta:
Arhimandritul Ştefan avea din naştere un deget de la mână strâmb, spre
581
palmă şi, când s-a atins de cinstitul trup al sfântului, îndată degetul cel
strâmb s-a dat la loc şi s-a făcut ca şi celelalte. A doua zi, adunându-se
toţi, au dus pe sfântul în biserică şi au făcut obişnuita slujbă şi cântare
deasupra gropii; dar când l-au pus în mormânt şi când îi dădeau scrisorile
în mână, în care erau scrise numele acelora pe care îi sfinţise preoţi şi
diaconi în viaţa sa, deodată şi-a întins mâna ca şi cum ar fi fost viu şi a
luat acele scrisori. Atunci toţi, văzând acea minune, s-au înspăimântat şi
s-au bucurat, slăvind pe Dumnezeu. Deci, cu rugăciunile lui Ignatie, acest
plăcut arhiereu al lui Dumnezeu, să ne învrednicim şi noi cu dânsul, a fi
părtaşi bunătăţilor celor veşnice, în Iisus Hristos Domnul nostru, căruia
se cuvine slava în veci. Amin.

Tot în această zi,

Sfântul Nou Mucenic Mitros
sau Dimitrie, valiul din
Peloponez, Grecia
Acesta era din Peloponez.
Crescu într-o familie ortodoxă
cucernică, însă la 11 ani fu
convertit cu sila la credinţa
musulmană, la fel ca mulţi alţi
creştini ortodocşi din Peloponez
după înăbuşirea răscoalei din
1769. Odată cu convertirea primi
numele Mustafa.
Mustafa era un tânăr
deosebit de înţelept, pricină
pentru care avansă cu
repeziciune în dregătoriile
stăpânirii turceşti, ajungând la
rangul de valiu (guvernator al
unei provincii turceşti, în sec.
XVIII), fapt ce îi aduse multă
bogăţie. Însă Mustafa nu uită
niciodată faptul că se născuse creştin. Pentru aceea, dorinţa sa de a se
întoarce la credinţa strămoşească se făcea tot mai puternică odată cu
trecerea timpului. El hotărî să meargă la un duhovnic, după care începu să
ducă viaţa unui creştin ortodox.
Purtarea sa îi scandaliză pe confraţii săi musulmani care îl pârâră
mai-marelui său, valiul din Tripoli, care porunci ca Mustafa să fie adus la
palatul său.

582
 Cercetându-l, valiul din Tripoli se dumiri că Mustafa era gata să-şi
jertfească viaţa pentru Iisus Hristos, în ciuda făgăduielilor de i se da mai
multe averi şi cinstiri.
Aruncat în închisoare Mustafa fu îndemnat de către prietenii săi
musulmani să-şi vină în fire şi să se întoarcă la credinţa musulmană. Însă
sfântul Dimitrie rămase neclintit şi nu vru să se lepede de Iisus Hristos şi
să mărturisească religia musulmană pe care o lepădase. Deci cadiul nu
avu de ales decât să-l osândească la moarte, după lege.
Dus la locul de osândă, sfântul Dimitrie mărturisi încă o dată pe
Iisus Hristos, înainte de a i se tăia capul. Trupul său fu îngropat de fraţii
săi ortodocşi în biserica Sfântul Dimitrie din cetatea Tripoli.
Astfel sfântul Dimitrie, fostul valiu, îşi dădu viaţa din dragoste
pentru Iisus Hristos în cetatea Tripoli la 28 mai 1794.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului

Sfinţitului Mucenic Eutihie, Episcopul cel din
Melitina

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor

Mucenici Crescent, Pavel şi Dioscorid

Tot în această zi, pomenirea Sfântului

Andrei cel nebun pentru Hristos, care cu pace s-
a săvârşit

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne,

miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

583
 Ziua a douăzeci şi noua

În această lună, în
ziua a douăzeci şi noua,
Cinstirea Icoanei Maicii
Domnului din Odrino,
Orlov „Chezaşa celor
păcă-toşi”
Icoana Maicii Dom-
nului „Chezaşa celor
păcătoşi” este prăznuită pe 7
martie, 29 mai şi în joia de
după Duminica Tuturor
Sfinţilor.
Această icoană a
Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu este cunoscută
sub acest nume datorită
inscripţiei de pe icoană: „Eu
sunt Chezaşa celor păcătoşi
dinaintea Fiului meu, care
m-a încredinţat că îi va
auzi pe ei, iar cei ce îmi vor
aduce bucurie prin ascultarea lor, vor primi bucurie veşnică prin Mine.”
În această icoană, Maica Domnului este reprezentată ţinând pe
Pruncul Hristos pe mâna stângă. Mâna Sa dreaptă este ţinută în mâinile
Fiului astfel: degetul Ei mare este ţinut de Prunc cu mâna dreaptă, iar
degetul cel mic de mâna stângă a Acestuia. Acest gest semnifică faptul că
Fecioara Maria este Chezaşă (Mijlocitoare) pentru toţi păcătoşii care îi cer
mijlocirea.
Deşi nu se cunoaşte originea acestei icoane (când a apărut sau cine a
pictat-o), se crede că la baza zugrăvirii ei a contribuit un verset din
Acatistul Acoperământului Maicii Domnului: „Bucură-te, Cea care întinzi
mâinile pentru noi în rugăciune către Dumnezeu.”
Această icoană a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu s-a proslăvit
prima dată prin minuni pe la mijlocul secolului al XIX-lea, la Mănăstirea
Sfântul Nicolae din Odrino, gubernia Orlov (şi Icoana Maicii Domnului
„Potoleşte întristările noastre” ce este prăznuită pe 25 ianuarie şi 9
octombrie, se află în această mănăstire).
Fiind deteriorată de trecerea vremii, icoana Maicii Domnului
„Chezaşa celor păcătoşi” se afla lipsită de cinstire (aşezată între alte două
icoane vechi) într-o capelă de lângă poarta mănăstirii.
584
 În anul 1843, mai multor oameni li s-a descoperit în vis că această
icoană este înzestrată cu puterea de a săvârşi minuni. După aceasta,
icoana a fost mutată cu cinste în biserica mănăstirii. Răspândindu-se
vestea, mulţi credincioşii au început să vină să se roage înaintea icoanei
Născătoarei de Dumnezeu pentru a primi tămăduire de boli trupeşti şi
izbăvire de necazuri.
Mai întâi a primit vindecare un băiat care era paralizat de mulţi ani,
datorită rugăciunilor pe care mama sa le-a rostit cu ardoare înaintea
icoanei Maicii Domnului. Această minune a avut loc în anul 1844.
Icoana este cunoscută şi pentru minunile săvârşite în timpul unei
epidemii de holeră, când mulţi bolnavi au primit tămăduire după ce s-au
rugat înaintea ei.
După aceasta, la Mănăstirea Sfântului Nicolae a fost construită o
biserică mare de piatră cu trei altare, în cinstea icoanei Maicii Domnului
„Chezaşa celor păcătoşi”.

Tot în această zi,

Cinstirea Icoanei Mai-cii
Domnului din Moscova
„Chezaşa celor păcătoşi”
Icoana Maicii
Domnului „Chezaşa celor
păcătoşi” este prăznuită pe 7
martie, 29 mai şi în joia de
după Duminica Tuturor
Sfinţilor.
Această icoană a
Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu este cunos-cută
sub acest nume datorită
inscripţiei de pe icoană: „Eu
sunt Chezaşa celor păcătoşi
dinaintea Fiului meu, care
m-a încredinţat că îi va auzi
pe ei, iar cei ce îmi vor aduce
bucurie prin ascultarea lor,
vor primi bucurie veşnică
prin Mine.”
În această icoană, Maica Domnului este reprezentată ţinând pe
Pruncul Hristos pe mâna stângă. Mâna Sa dreaptă este ţinută în mâinile
Fiului astfel: degetul Ei mare este ţinut de Prunc cu mâna dreaptă, iar
degetul cel mic de mâna stângă a Acestuia. Acest gest semnifică faptul că
585
Fecioara Maria este Chezaşă (Mijlocitoare) pentru toţi păcătoşii care îi cer
mijlocirea.
Deşi nu se cunoaşte originea acestei icoane (când a apărut sau cine a
pictat-o), se crede că la baza zugrăvirii ei a contribuit un verset din
Acatistul Acoperământului Maicii Domnului: „Bucură-te, Cea care întinzi
mâinile pentru noi în rugăciune către Dumnezeu.”
În anul 1848, prin evlavia locotenent-colonelului Dimitrie Bonşeskul
din Moscova a fost zugrăvită o copie a icoanei Maicii Domnului „Chezaşa
celor păcătoşi”, pe care a aşezat-o cu cinste în casa lui.
Curând, din icoană a început să izvorască mir cu bună mireasmă cu
care ungându-se cei bolnavi de vreme îndelungată primeau tămăduire.
Binecredinciosul locotenent a dăruit icoana Bisericii Sfântului
Nicolae - Kamovniki unde a fost construită o capelă în cinstea ei.

Tot în această zi, pomenirea Sfintei Preacuvioasei

Muceniţe Teodosia cea din Constantinopol (sec. VIII), care a
pătimit pentru icoane
Sfânta Teodosia, mireasa lui Hristos, s-a născut în Constantinopol,
din părinţi bogaţi, cinstiţi, dreptcredincioşi şi împodobiţi cu fapte bune.
Aceştia, fiind mulţi ani neroditori de prunci, erau foarte mâhniţi. Ei
totdeauna se rugau cu postire multă, alergau ziua şi noaptea la biserica lui
Dumnezeu şi dădeau cu prisos milostenie la săraci. Odată, fiind ei în
biserica Sfintei Muceniţe Anastasia, la cântarea cea de toată noaptea, pe
când maica sa se ruga cu lacrimi mai cu dinadinsul pentru dezlegarea
nerodirii sale, a adormit puţin şi i s-a arătat în vis Sfânta Muceniţă
Anastasia şi i-a zis: "Femeie, nu te mâhni, că vei zămisli şi vei naşte!" Ea,
deşteptându-se, s-a bucurat şi a spus aceasta bărbatului său. Şi i-a zis
bărbatul ei: "Viu este Domnul, că de ne va dezlega nerodirea noastră şi vei
naşte parte bărbătească sau femeiască, îl vom aduce ca dar Stăpânului
nostru, Hristos Dumnezeu!"
Apoi, după puţină vreme a zămislit şi a născut prunc de parte
femeiască. Pe această sfântă fecioară ei au numit-o Teodosia, adică dată
de Dumnezeu, căci de la Dumnezeu li s-a dăruit, şi au luminat-o cu
Sfântul Botez. Apoi, după patruzeci de zile, maica, luând pe pruncă în
mâini, a adus-o în biserica Sfintei Anastasia şi, cu lacrimi de bucurie, a dat
mulţumire Domnului şi sfintei muceniţe, făgăduind ca, după ce va creşte,
s-o dea în numărul mireselor lui Hristos, care îşi păzesc fecioria în
rânduiala monahicească. Deci, maica sa luând binecuvântare, s-a întors
acasă şi creştea pe prunca cea făgăduită lui Hristos cu toată luarea aminte,
învăţând-o citirea dumnezeieştilor cărţi şi frica de Dumnezeu, aprinzând
astfel în inima ei focul dragostei celei dumnezeieşti.

586
 După ce au trecut şapte ani de la naşterea Sfintei Teodosia, tatăl ei a
murit, iar maică-sa, luând-o, a adus-o la mănăstirea Sfintei Anastasia şi a
dat-o spre tundere în schima monahală. După trei ani a murit şi ea,
lăsând toată averea fiicei sale monahiei Teodosia. Ea, ajungând la vârsta
cea desăvârşită şi fiind plină de înţelegere şi de dragoste către Dumnezeu,
toată averea care rămăsese de la părinţii săi n-a voit s-o aibă la sine, ci a
dat-o lui Dumnezeu, Căruia s-a dat şi pe sine spre jertfă vie. Deci,
chemând un argintar, i-a dat aceluia mult aur şi argint, pentru ca să
îmbrace trei icoane: a Mântuitorului Hristos, a Preasfintei Născătoare de
Dumnezeu şi a Sfintei Muceniţe Anastasia.
Acele icoane, care erau de câte trei coţi, le-a pus în biserică; iar
cealaltă avere a împărţit-o toată săracilor şi scăpătaţilor, sărmanilor şi
văduvelor. După aceea, petrecând de bunăvoie în sărăcie monahicească,
slujea Domnului ziua şi noaptea, îmbogăţindu-se cu duhovniceasca
bogăţie a darului lui Dumnezeu. Ea se înarma contra vrăjmaşului celui
nevăzut cu platoşe de rugăciuni, iar trupul omorându-şi cu nevoinţele
pustniceşti şi cu ostenelile, se lupta împotriva diavolilor şi astfel biruia pe
vrăjmaşul cel fără de trup, sfărâmând capul balaurului iadului şi surpând
pe mândrul veliar prin smerenie, prin blândeţe, prin dragostea cea
plăcută lui Dumnezeu, prin curăţie, prin cucernicie, prin ascultare şi prin
alte fapte bune călugăreşti.
Odată, la miezul nopţii, stând ea la rugăciune, a văzut înaintea ei pe
diavol; şi a zis către ea: "Şi tu te-ai pornit asupra mea? Deci, mă voi porni
şi eu mai tare asupra ta! Şi nu numai asupra ta, ci şi asupra tuturor
creştinilor, de vreme ce am aflat pe un om prin care voi putea ridica
război contra Bisericii. Astfel, pe mulţi îi voi întoarce de la închinarea
icoanei lui Hristos şi vor merge în urma mea, făcând voia mea". Sfânta
Teodosia, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci, a zis: "Blestemat să fii
tu, diavole, vrăjmaş al creştinilor, şi toate meşteşugurile tale să fie deşarte
cu puterea lui Hristos, Dumnezeul nostru". La auzul acestora diavolul s-a
stins; iar cuvioasa îngrădindu-se cu Sfânta Cruce, a început a cânta
psalmii lui David: Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui şi
să fugă din faţa Lui cei ce-L urăsc pe El.
Această înfricoşată vedenie şi cuvintele cele trufaşe ale diavolului,
fericita fecioară Teodosia le-a spus egumenei sale şi o întreba: "De unde o
să vie ispita contra creştinilor spre care vrăjmaşul se laudă s-o aducă?" Iar
egumena a zis către ea: "Fiindcă Sfântul Apostol zice că cei ce voiesc a
vieţui cu bună credinţă întru Iisus Hristos vor fi prigoniţi, iar oamenii cei
vicleni şi fermecători vor spori spre mai rău, înşelându-se unii pe alţii.
Deci, de la oamenii cei răi, care socotesc cele eretice înşelându-se, pe aceia
diavolul îi are ca pe nişte unelte ale sale. De la aceia s-a tulburat turma lui
Hristos. Precum au fost prigoniţi din început prin multe ispite cei
587
binecredincioşi, tot astfel, şi în zilele cele de pe urmă, va năvăli asupra
Bisericii celei dreptcredincioase vreun lucru potrivnic şi tulburător. Deci,
tu petrece în acelea în care te-ai învăţat, cum zice Sfântul Pavel, că ştii
din pruncie Sfintele Scripturi, care pot să te ducă la mântuire, prin
credinţa cea întru Iisus Hristos.
După câţiva ani, s-a sculat contra dreptcredinciosului împărat
Teodosie, care se numea Adramitin, un voievod al lui cu numele Leon,
care se numea Conon, de neam din Isauria. Acela, luând lui Teodor
puterea împărătească, a împărăţit singur. La începutul împărăţiei sale se
arăta a fi dreptcredincios, dar, după puţină vreme, s-a făcut un nou
Baltazar, spurcând sfinţenia bisericească şi urând pe Hristos Dumnezeul,
Cel Preaînalt şi cinstita Lui icoană. El a introdus în Biserică otrava cea
vătămătoare de suflet a eresului maniheilor, dar mai ales a iudeilor.
El s-a năpustit cu glas ca un leu răcnind şi scoţând cuvinte de hulă
ereticeşti contra sfintelor icoane, numindu-le idoli; iar pe cei ce se închină
lor numindu-i închinători de idoli. Deci, a dat poruncă în toată împărăţia
sa să se lepede şi să se scoată afară din biserici sfintele icoane. În acea
vreme, scaunul patriarhiei Constantinopolului era ocupat de Preasfinţitul
Gherman. Acesta, cu ceilalţi arhierei credincioşi, s-au împotrivit poruncii
împăratului, nevoind a se supune la ereticeasca lui poruncă pe care o
dăduse spre lepădarea sfintelor icoane; deci, grăia către hulitorul acela:
"Întrupându-se Stăpânul Mântuitorul nostru din preacuratele sângiuiri
ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi săvârşind pentru noi toată
dumnezeiasca Sa rânduială, a zdrobit toată idoleasca slujbă şi toate
chipurile idoleşti s-au dat focului şi întunericului.
De la vieţile apostoleşti şi de la învăţăturile lor cele mântuitoare de
lume a trecut mai mult de şapte sute de ani până în zilele noastre; deci, în
vremile acelora erau atât de mulţi sfinţi drepţi şi cuvioşi părinţi, încât
niciunul din dânşii n-au hulit sfintele icoane, nici a auzit cineva vreodată o
socoteală mai rea ca aceasta, pe care voi o purtaţi acum, lepădând
cinstirea icoanelor, care este făcută din vremile cele vechi, cu vrednică
datorie. Sfânta Biserică din început a primit închipuirea sfintelor icoane şi
cinstirea acelora, începând de la chipul cel nefăcut, pe care Mântuitorul
singur l-a trimis pe mahramă lui Avgar, stăpânitorul Edesei. Apoi, după
înălţarea lui Hristos, femeia aceea ce-i curgea sânge, care prin atingerea
de marginea hainelor lui Hristos s-a tămăduit, a făcut dintr-o piatră
chipul lui Iisus Hristos. După aceasta, Sfântul Evanghelist Luca, a
zugrăvit icoana Preacuratei Fecioare Născătoare de Dumnezeu şi de
atunci s-a început acea dreptcredincioasă zugrăvire a sfintelor icoane şi
împodobirea bisericilor Domnului şi a dreptcredincioşilor creştini. Acest
lucru nici cele şase sfinte Sinoade a toată lumea, care au fost mai înainte

588
de noi, nu le-au lepădat, ci mai ales a poruncit să ne închinăm
închipuirilor sfinţilor, iar nu să le lepădăm pe acelea.
Deci să ştii, o, împărate că eu pentru cinstirea sfintelor icoane sunt
gata, nu numai a pătimi ceva rău, ci a şi muri. Căci chipul lui Hristos
poartă numele Însuşi al lui Hristos, Care S-a întrupat din Fecioara cea
fără de prihană şi a petrecut pe pământ cu oamenii. Deci se cade fiecărui
dreptcredincios creştin a muri atât pentru numele lui Hristos, cât şi
pentru chipul Lui, de vreme ce cel ce nu-I cinsteşte chipul, nu cinsteşte
nici pe cel închipuit".
Auzind împăratul acestea, s-a umplut de mânie şi, răcnind ca un leu,
a început mai cumplit a se înrăi, prigonind şi muncind pe cei
dreptcredincioşi, iar pe cei ce se împotriveau lui îi dădea morţii. Deci, mai
întâi a trimis ostaşii săi cu arme, de au izgonit de la patriarhie pe Sfântul
Gherman cu ocări şi cu bătăi, iar în locul lui a pus pe mincinosul patriarh,
ereticul Anastasie, cel de un gând cu el. După aceea toate cărţile
dumnezeieşti şi pe învăţătorii cei înţelepţiţi de Dumnezeu i-a dat focului;
de vreme ce lângă biserica Sfintei Sofia era o bibliotecă, având mai mult
de trei sute de mii de cărţi, iar lângă aceea erau douăsprezece şcoli şi tot
atâţi înţelepţi dascăli, peste care era unul mai mare, înţeleptul
Ghimnasiarh, care luase acea cinste de la împăratul. Deci, toţi aceştia
erau, cu binecuvântarea patriarhului, potrivnici păgânătăţii acelui
împărat.
Acel împărat fără de lege, a poruncit ca acea bibliotecă, cu toate
şcolile, cu dascălii şi cu ucenicii care s-au aflat în ele la acea vreme, să le
înconjoare cu oaste, să le pună foc şi să le ardă, astfel încât nici unul n-a
scăpat din foc şi nici o carte n-a rămas nearsă. Atunci puteai să vezi toată
cetatea Constantinopolului în întristare şi în mare supărare, toţi plângând
şi suspinând, unii pentru nedreapta izgonire a Preasfinţitului patriarh
Gherman, alţii pentru arderea atâtor cărţi renumite şi dascăli iscusiţi, iar
alţii pentru necinstirea cea mare ce se aducea sfintelor icoane, de vreme
ce pretutindeni erau sfărâmate, aruncate în noroi, călcate în picioare şi
arse cu foc. Deci, noul patriarh Anastasie, fiind eretic, stând ca o urâciune
a pustiirii la locul cel mai de cinste şi făcându-se bine primit de împărat şi
ajutând la eresul acelui luptător de icoane, îndată a poruncit ca să dea
afară din biserică cinstitele icoane.
Pe vreme aceea, la Constantinopol, era o poartă care se numea
"Poarta de aramă", ce ducea la palatul împărătesc. Acea poartă era zidită
din zilele marelui împărat Constantin, iar deasupra acelei porţi era chipul
Mântuitorului făcut din aramă, care stătea acolo de mai bine de patru sute
de ani.
Pe acel chip al Mântuitorului, patriarhul Anastasie vrând să-l lepede
la pământ şi să-L dea focului, ca un luptător de icoane ce era, a trimis
589
ostaşi cu tesle la acel lucru; şi, când un ostaş oarecare cu dregătoria spătar
s-a suit cu tesla pe scară spre a lua chipul lui Hristos şi a îndeplini lucrul
său cel potrivnic lui Dumnezeu, atunci l-au văzut nişte femei
dreptcredincioase, care se întâmplaseră acolo, între acelea fiind şi
Cuvioasa Teodosia. Acelea s-au aprins cu râvnă după icoana lui Hristos,
îndemnate fiind de Cuvioasa Teodosia, care avea mai multă râvnă şi
osârdie spre Domnul şi, fiind insuflate de sfătuirile cele de Dumnezeu şi
pline de vitejeasca îndrăzneală către Dumnezeu, au alergat la scară, au
răsturnat-o la pământ împreună cu ostaşul acela, care căzând de sus, a
fost ucis, iar ele, trăgându-l şi bătându-l, îl batjocoreau pentru acea
nelegiuire.
Apoi, ducându-se cu sârguinţă la patriarhul Anastasie, îl defăimau
pentru păgânătatea lui şi îl ocărau cu vorbe ce i se cuveneau, numindu-l
lup răpitor, eretic şi vrăjmaş al Bisericii lui Hristos, aruncând astfel cu
pietre asupra lui. Deci, patriarhul Anastasie, umplându-se de ruşine şi
temându-se ca să nu se scoale cu mare tulburare poporul întreg contra lui,
a alergat la împărat şi i-a spus de necinstea cu care l-au înconjurat acele
femei şi de uciderea spătarului lângă porţile cele de aramă. Din această
pricină, împăratul s-a umplut de mânie şi de iuţime contra
dreptcredincioaselor. Deci, a trimis îndată pe ostaşii săi cu săbiile scoase,
ca să răzbune necinstea adusă patriarhului şi pentru moartea spătarului.
Astfel, au tăiat pe acele sfinte femei, care au arătat atâta râvnă
pentru buna credinţă; iar pe aceea care a mărturisit mai cu îndrăzneală
buna credinţă şi a fost pricinuitoarea lucrului făcut, tiranul a poruncit ca,
prinzând-o, s-o arunce în temniţă şi să-i dea ei în fiecare zi câte o sută de
bice. Deci, Sfânta Teodosia a fost muncită şapte zile, iar în ziua a opta
împăratul a poruncit ca, purtând pe muceniţă fără de cinste prin toată
cetatea, s-o bată cu nemilostivire.
Atunci, fiind dusă muceniţa printr-un loc care se numea târgul
boilor, unde se vindeau şi se junghiau dobitoacele, un ostaş sălbatic şi fără
de omenie, din întâmplare, a călcat cu piciorul peste un corn mare de
capră şi s-a rănit puţin la picior. Deci, umplându-se de mânie, a apucat
acel corn şi a bătut pe muceniţă peste grumaz. După aceea a lovit-o cu
cornul acela în gâtlej şi a străpuns-o atât de adânc, încât Sfânta Cuvioasă
Muceniţă, fecioara Teodosia, sfinţita mireasă a lui Hristos, şi-a dat
cinstitul şi sfântul său suflet în mâinile Mirelui său Celui fără de moarte şi
astfel s-a dus în cămara Lui cea cerească, încoronată cu îndoită cunună a
fecioriei şi a muceniciei.
Iar multpătimitorul ei trup, fiind aruncat pe pământ şi luat fiind de
nişte oameni cucernici, l-au pus la un loc însemnat, de unde se dau
tămăduiri bolnavilor ca sfintele ei moaşte, întru slava lui Hristos

590
Dumnezeul nostru, Care împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh este slăvit,
acum şi pururea şi în veci vecilor. Amin.
Notă - În această zi mai facem şi pomenirea întâiului sobor a toată
lumea, care s-a ţinut la Niceea la anul 325 şi la care au luat parte trei sute
optsprezece Sfinţi Părinţi care au propovăduit pe Fiul că este deofiinţă cu
Tatăl şi au lepădat pe răucredinciosul Arie, începătorul de eresuri.

Tot în această zi, pomenirea

Sfintei Muceniţe Teodosia
fecioara, cea din Cezareea
(aducerea Moaştelor)
Despre Sfânta Teodosia, fecioara
cea din Tir, Evsevie, episcopul
Cezareei Palestinei, martorul ocular, a
scris astfel:
"Întinzându-se asupra noastră
până la cinci ani prigoana de la
păgânii închinători la idoli, în două
zile ale lunii aprilie, chiar la praznicul
Învierii Domnului, în cetatea Cezareea
Palestinei o fecioară credincioasă şi
cinstită de neam din Tir, care nu avea
încă optsprezece ani, s-a apropiat de
cei care erau închişi în temniţă, legaţi
pentru Hristos, şi le spunea cu
îndrăzneală despre împărăţia lui
Dumnezeu.
Ea le-a urat de bine, rugându-i s-o pomenească înaintea Domnului
când vor sta înaintea Lui, după sfârşitul nevoinţei lor cei muceniceşti.
Văzând ostaşii pe fecioară că vorbeşte cu cei legaţi pentru Hristos, au
răpit-o ca şi cum făcuse un mare rău şi au adus-o la ighemonul Urban
spre cercetare. Ighemonul, fiind plin de mânie şi de sălbăticie cumplită de
fiară, a muncit-o cu cumplite munci, strujindu-i până la oase coastele şi
sânii cu unghii de fier; dar ea, fiind cu faţa luminoasă, pe toate le răbda cu
curaj. Deci, a poruncit s-o înece în adâncul mării".
Acestea le povesteşte Evsevie, care a fost martor ocular la toate
muncile. În povestirea romanilor se mai adaugă: "Teodosia, această sfântă
muceniţă a lui Hristos, după înecarea sa în mare, a fost scoasă vie de
îngeri din adânc la uscat şi umbla purtând în mâini piatra care fusese
legată de grumajii ei. Apoi, prinzând-o din nou şi aducând-o la judecată,
muncitorul a dat-o spre mâncarea fiarelor, dar n-a fost vătămată de ele.
După aceea a poruncit s-o taie cu sabia. Şi, când i-a tăiat capul, s-a văzut o
591
porumbiţă, zburând din gura ei, care strălucea mai mult decât aurul şi s-a
suit spre cer. Apoi, după ce a sosit noaptea, sfânta muceniţă s-a arătat
părinţilor săi în mijlocul sfintelor fecioare, îmbrăcată cu o haină mai albă
decât zăpada, având o cruce de aur în mâini, purtând o cunună pe cap şi
zicând: "Iată cât de mare este slava şi darul Hristosului meu de care aţi
vrut să mă lipsiţi!"
Părinţii ei, văzând în dânsa dorinţa de nevoinţă mucenicească, o
opreau de la acea faptă; dar sfânta, ascunzându-se de dânşii, a alergat la
cei legaţi pentru Hristos, s-a prins spre muncire, precum s-a zis şi s-a
încununat de Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce i-a rânduit o astfel de
nevoinţă.

Tot în această zi,

pomenirea Sfintei Ipo-
moni
Sfânta Ipomoni se numără
în rândul acelor sfinţi pe care i-
au dat Bisericii Ortodoxe, de-a
lungul timpului, familiile
imperiale şi familiile
domnitorilor. După numele
purtat în lume, Elena Dragastes
Paleologhina, aceasta a fost
fiica împăratului slavilor
Constantin Dragastes şi soţie a
împăratului bizantin Manuil II
Paleologul.
Numele Ipomoni
(Răbdare) l-a primit odată cu
tunderea în monahism,
moment petrecut după trecerea
la cele veşnice a împăratului
Manuil II. Întreaga viaţă a
Sfintei Ipomoni (ca prinţesă
sârbă, ca împărăteasă
bizantină, dar şi ca simplă monahie) s-a întemeiat pe trăirea adevărurilor
de credinţă ortodoxe prin lucrarea faptelor bune. Pe lângă calităţile
intelectuale şi morale de neconstetat pe care le-a manifestat, lucru amintit
de cronicari ai vremii sale, trăsăturile sale fundamentale au fost
neîncetatul "dor după Dumnezeu” şi rugăciunea.
Sfânta Ipomoni este prăznuita de două ori pe an, pe 13 martie (în
ziua trecerii sale la cele veşnice) şi pe 29 mai (ziua căderii
592
Constantinopolului şi a morţii fiului ei, Împăratul Constantin XI
Paleologul).

Viaţa Sfintei Ipomoni

Sfânta Ipomoni s-a născut în jurul anului 1372 în familia lui
Constantin Dragastes, unul dintre conducătorii şi moştenitorii regatului
sârb al lui Ştefan Duşan. Este demn de amintit faptul că mulţi dintre
strămoşii ei au fost sfinţi, precum Sfântul Ştefan Nemanja sau Sfântul
Simeon Izvorâtorul de Mir.
Creşterea şi educaţia Sfintei Ipomoni au fost de factură bizantină,
fiind cunoscută influenţa culturii bizantine asupra spaţiului slav. De
asemenea, pe lângă educaţia laică, a fost crescută în credinţa ortodoxă a
strămoşilor ei, maninfestând încă de timpuriu o credinţă profundă.
Această credinţă a călăuzit-o şi a luminat-o pe parcursul vieţii ei pline de
încercări şi ispite.
Sfânta Ipomoni avea aproximativ 19 ani atunci când s-a căsătorit cu
Manuil II Paleologul (1390), cu numai câteva zile înainte ca acesta să
devină împărat al Bizanţului.
Noua viaţă a sfintei s-a arătat dintru început a fi una plină de
încercări şi ispite, dată fiind şi situaţia politică critică a Imperiului
Bizantin.
Peste toate acestea Sfânta Ipomoni a trecut cu ajutorul harului lui
Dumnezeu manifestând credinţa nestrămutată întru El. Ca împărăteasă a
iubit poporul. A fost ca o mamă de care oricine se putea apropia pentru a
primi mângâiere sufletească şi cuvânt ziditor de suflet. Tot ceea ce făcea
era însoţit de rugăciune.
Filosoful Georgios Plethon scrie că în calitate de împărăteasă era de
asemenea cunoscută pentru înţelepciunea şi dreptatea sa: "A dat dovadă
de inteligenţă şi curaj, mai mult ca oricare altă femeie a vremii sale”.
Sfânta Ipomoni s-a arătat credincioasă soţului ei Manuil, lângă care
a vieţuit vreme de 35 de ani. Împreună lucrau virtuţile prin cuvinte şi
fapte. Dumnezeu le-a dăruit opt copii. Din şase băieţi, doi au urcat pe
tronul imperial, Ioan VIII şi Constantin XI (ultimul împărat al
Bizanţului), Teodor, Dimitrie şi Toma au devenit conducători ai Mistrei,
iar Andronic al Tesalonicului. Cele două fete au murit la o vârstă fragedă.
Sfânta Ipomoni i-a crescut pe cei opt copii în dragostea faţă de
Hristos sădind întru ei, prin rugăciuni şi lacrimi, dragostea pentru virtute.
Trei din copii au devenit monahi, Teodor şi Andronic fiind tunşi în
monahism în Mănăstirea Pantocrator, iar Dimitrie în Mănăstirea
Didymoteicho.

593
 Împăratul Manuil II, soţul sfintei, lăsând tronul fiului său Ioan VIII,
cu două săptămâni înaintea morţii sale, a fost tuns în monahism la
Mănăstirea Pantocrator primind numele Matei.
După moartea soţului, împărăteasa a devenit maică (1425) în
mănăstirea Sfintei Marta, primind numele Ipomoni (Răbdare). În această
mănăstire a vieţuit vreme de 25 de ani.
Deşi era împărăteasă, Sfânta Ipomoni ajuta la toate treburile în
mănăstire împreună cu celelalte maici, făcându-se ascultătoare întru totul
Împărătesei Cerurilor.
Sfânta Ipomoni a ctitorit un aşezământ pentru bătrâni, ce purta
numele "Nădejdea celor deznădăjduiţi”. Aşezământul era situat în cadrul
Mănăstirea Sfântul Ioan unde se aflau şi moaştele Sfântului Patapie
Tebeul faţă de care Sfânta Ipomoni avea o râvnă deosebită.
Dumnezeu a rânduit ca Sfânta Ipomoni să nu trăiască ultimele
momente tragice ale Imperiului Bizantin, chemând-o la Sine pe 13 martie
1450, cu trei ani înainte de căderea Constantinopolului sub turcii
otomani. Fiul ei, Constantin XI Paleologul, ultimul basileu bizantin, a
murit în timpul căderii Constantinopolului, pe 29 mai 1453.
Sfânta Ipomoni a fost înmormântată în Mănăstirea Pantocrator din
Constantinopol. După cucerirea Constantinopolului de către turci în 1453,
Angelis Notara, un nepot al Sfintei Ipomoni, a mutat pe Muntele Geraneia
(în oraşul Loutraki, Corint, Grecia) într-o peşteră, moaştele Sfântului
Patapie Tebeul. În această peşteră a fost zugrăvita o icoană a Sfântului
Patapie lângă care a fost reprezentată şi Sfânta Ipomoni, fapt prin care
iconarul subliniază cinstea deosebită pe care sfânta i-a purtat-o Sfântului
Patapie. Tot aici a fost adus şi capul Sfintei Ipomoni.
În 1952, părintele Nectarie Marmarinos a înfiinţat pe acest loc
Mănăstirea Sfântul Patapie (Loutraki) unde încă se păstrează cinstitul cap
al Sfintei Ipomoni.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Mucenic Olvian,

Episcopul cetăţii Aneu
Acest cuvios a trăit pe vremea împărăţiei lui Maximian, fiind consul
Alexandru şi Maxim. Şi a fost el adus la Iulie şi Elian, de care fiind
întrebat şi neplecându-se a jertfi idolilor, a fost dezbrăcat de haine şi
pătruns şi ars pe coapse cu frigări de fier înroşite în foc; apoi a fost pus la
închisoare şi spre a doua cercetare fiind adus, şi neplecându-se, a fost
dezbrăcat şi i s-a strujit trupul cumplit şi aşa a fost aruncat în foc, unde şi-
a dat duhul lui Dumnezeu.

594
 Tot în această zi,
pomenirea Cuviosului
Părintelui nostru
Alexandru, papă al
Alexandriei
Cel întru sfinţi părintele
nostru Alexandru al
Alexandriei a fost Papă-
Patriarh al Alexandriei şi
întâistătător al Bisericii
Alexandriei la începutul
secolului al IV-lea. În timpul
păstoriei sale, a trebuit să se
confrunte cu mai multe
probleme care preocupau
Biserica după eliberarea
acesteia de persecuţia
împăraţilor romani, între care
răspândirea arianismului şi
stabilirea datei Paştilor. A fost
conducătorul celor ce s-au
împotrivit ereziei arianismului
la Sinodul de la Niceea.
Prăznuirea lui se face pe 29 mai.
Se ştiu puţine lucruri despre tinereţea lui Alexandru. Se crede că s-a
născut în jurul anului 250, probabil la Alexandria. Ca preot, a cunoscut
persecuţiile din vremea împăraţilor Galeriu şi Maximin. După adormirea
papei Ahila al Alexandriei, a ajuns conducătorul Bisericii Alexandriei,
fiind al nouăsprezecelea în ordinea succesiunii, începând de la Sfântul
Apostol Marcu.
Încă de la urcarea lui pe tronul alexandrin, Alexandru a trebuit să se
confrunte cu trei probleme semnificative: stabilirea datei Paştilor,
eforturile lui Meletie de Licopolis de a-i submina autoritatea şi
arianismul.
O sectă schismatică, condusă de un anume Erescentius, contesta
modul în care se făcuse datarea Paştilor. Controversa nu a fost tranşată
până la Primul Sinod Ecumenic, însă mai înainte de sinod Alexandru a
redactat un tratat în care amâna tranşarea problemei până la reunirea
Sinodului, tratat în care cita declaraţiile precedente ale răposatului
patriarh Dionisie al Alexandriei (248-265) asupra acestei chestiuni.
Alexandru a moştenit totodată şi contestările venite din partea unuia
dintre episcopii săi sufragani, Meletie de Licopolis, care îl contestase şi pe
595
Ahila înaintea lui. Meletie era de partea celor care cereau o pocăinţă
foarte strictă, iar el şi adepţii lui puneau în discuţie deciziile lui cu privire
la reprimirea creştinilor care se lepădaseră de credinţă în vremea
persecuţiilor. Pe lângă faptul că s-a plâns fără succes la curtea împăratului
Constantin I, Meletie a început să hirotonească el însuşi episcopi în afara
teritoriilor aflate sub jurisdicţia sa şi fără acordul lui Alexandru. Se pare
că Meletie intrase şi într-un fel de alianţă cu Arie. Atât controversa cât şi
acordul cu Arie au luat sfârşit la Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325),
unde Alexandru i-a îngăduit lui Meletie să rămână în Patriarhia
Alexandriei, dar fără dreptul de a hirotoni episcopi.
Cea mai mare provocare cu care a trebuit să se confrunte Alexandru
a fost Arie însuşi. Poziţia lui Alexandru fusese compromisă de acţiunile
predecesorului său, Ahila, care nu numai că îi îngăduise lui Arie să se
întoarcă în Biserică, ci îi dăduse în grijă cea mai veche biserică din
Alexandria. Din această poziţie, Ahila îi dăduse lui Arie posibilitatea de a
exercita o şi mai mare influenţă asupra comunităţii creştine din
Alexandria. Arie câştiga din ce în ce mai mulţi susţinători în Alexandria,
situaţia devenind într-atât de gravă încât Alexandru a fost nevoit să
convoace două întâlniri cu preoţii şi diaconii săi pentru a încerca să
limiteze acţiunile lui Arie. La nici una din aceste întâlniri nu s-a ajuns la o
concluzie fermă care să-o permită să pună capăt răspândirii învăţăturilor
lui Arie. În anul 320, Alexandru a convocat un sinod al Bisericii din
Alexandria care s-a pus de acord asupra condamnării lui Arie.
În ciuda condamnării, Arie a continuat să-şi răspândească învăţătura
în Mareotis (Egiptul de Nord) şi în Libia. Alexandru a convocat în 321 un
sinod al diocezei Alexandriei, la care au participat peste o sută de clerici.
La sinod, Arie şi-a argumentat poziţia potrivit căreia Fiul n-ar fi fost
coetern cu Tatăl şi n-ar fi fost din aceeaşi Substanţă (gr. ousia). Sinodul a
ascultat îngrozit ultima afirmaţie a lui Arie şi a pronunţat împotriva
acestuia o anatemă care nu putea fi ridicată decât dacă acesta renunţa la
ideile lui.
După aceea, Arie a plecat în Palestina împreună cu un grup de
prieteni, iar de acolo a continuat să-şi răspândească erezia. Alexandru a
scris atunci o mărturisire de credinţă pe care a trimis-o tuturor
episcopilor creştini, cerându-le să se ralieze poziţiei lui. Disputa în jurul
arianismului s-a agravat, iar problema a devenit în scurtă vreme atât de
serioasă încât i-a atras atenţia şi împăratului Constantin cel Mare.
Constantin le-a scris lui Alexandru şi lui Arie cerându-le să pună capăt
disputei. Alexandru a rămas pe poziţii, iar un alt sinod general al diocezei
sale a reafirmat excomunicarea lui Arie. Arie i s-a plâns atunci pe cale
oficială împăratului de modul în care era tratat de către Alexandru.
Constantin i-a cerut lui Arie să-şi prezinte cazul înaintea unui sinod
596
bisericesc general care urma să fie reunit la Niceea, în Asia Mică, pe 14
iunie 325.
După lungi dezbateri, sinodul a reafirmat anatema împotriva lui
Arie. Sinodul l-a autorizat totodată pe Alexandru, la rugămintea acestuia,
să-i îngăduie lui Meletie să-şi păstreze titlul episcopal, dar fără dreptul de
a exercita nici un fel de autoritate episcopală. Sinodul i-a dat lui
Alexandru dreptul de a calcula data Paştilor, cu îndatorirea de a-şi
comunica apoi decizia întregii creştinătăţi. Sinodul a mai permis Bisericii
din Egipt să-şi păstreze tradiţia privind celibatul clerului.
Alexandru a răposat la cinci luni după întoarcerea lui de la Niceea la
Alexandria, pe 17 aprilie 326. Se spune că pe patul de moarte l-ar fi numit
pe diaconul său Atanasie drept succesor.
Sfântul ierarh Alexandru al Alexandriei este cinstit în Biserica
Ortodoxă, dar şi în Bisericile necalcedoniene şi în Biserica Romano-
Catolică.

Tot în această zi, Sfântul Ioan cel nebun

pentru Hristos din Ustiug, Rusia
În apropiere de străvechiul oraş Ustiug sau
Ustiuga, în oraşul Vnukovo, unor săteni înstăriţi
binecredincioşi Sava şi Maria li s-a născut un fiu
căruia i-au dat numele Ioan. Încă din copilărie ducea
o viaţă aspră, deosebindu-se de ceilalţi tineri. În
zilele de miercuri şi vineri nu mânca deloc, iar în
celelalte zile se mulţumea cu pâine şi apă.
Când mama sa îl mustră zicându-i:
– De ce posteşti la anii tăi?
Tânărul Ioan îi răspunse:
– Ca să mă izbăvesc de păcate fiindcă numai
Dumnezeu este fără de păcat. Să nu nutrim trupul
păcătos ca să ni-l facem duşman.
Când părinţii săi se mutară în oraşul Orleţ, la
30 de verste de Ustiug, tatăl avea să moară acolo, iar
mama se călugări la Mănăstirea Sfintei Treimi din
Orleţ, luând numele Natalia. Adolescentul Ioan îi fu
o vreme aproape, tăcea, nu scotea o vorbă, începu a
se face nebun pentru Hristos, încât mama sa îl lăsă
în plata Domnului.
Sfântul Ioan se întoarse în oraşul natal Ustiug, aşezându-se în
apropierea Bisericii Adormirea Maicii Domnului, într-o coşmelie făcută
anume pentru dânsul de un creştin cucernic pe nume Andrei Mişnev.
Acolo îşi petrecea nopţile în rugăciune, iar ziua alerga pe uliţele oraşului
597
aproape gol, purtând doar nişte zdrenţe cu care îşi încingea mijlocul,
oprindu-se uneori să se odihnească pe un morman de gunoaie, după
exemplul dreptului Iov şi al marelui nevoitor Procopie cel nebun pentru
Hristos de la Ustiug.
Nu avea astâmpăr nici ziua, nici noaptea, oamenii îl hărţuiau mereu
în fel şi chip glumind pe seama lui, înjurându-l sau luându-l la bătaie
uneori, fiindcă nu înţelegeau de ce se poartă astfel. El însă îndura toate cu
adevărată smerenie.
Fericitul Ioan îşi ascundea viaţa de ochii oamenilor temându-se de
faima păgubitoare pentru suflet ce i-ar putea veni de la ei. Însă nu
arareori nu reuşea să scape cu totul de curiozitatea oamenilor.
Preotul Grigorie de la catedrală, om cucernic, dorea să ştie ce face
noaptea fericitul Ioan în coşmelia lui. Deci urmărindu-şi gândul, se aşeză
într-o încăpere alăturată ca să privească printr-o crăpătură. Fericitul Ioan,
ştiindu-se singur, se ruga cu mâinile ridicate spre cer, după cum îi era
obiceiul, ceasuri întregi pentru cei ce fac nedreptăţi şi nu slujesc adevărul.
Isprăvindu-şi rugăciunea, începu să pună şi să amestece cărbuni din sobă
fiindcă era o iarnă aspră, apoi îngrădindu-se cu semnul crucii şi rostind
cuvintele „Însemnatu-ne-ai pe noi, Doamne, cu lumina Feţei Tale!”, se
culcă pe cărbunii aprinşi. Înspăimântat de gândul că Ioan avea să ardă,
preotul dădu buzna în odaie. Fericitul se dădu jos de pe sobă, îi aruncă o
privire aspră spunându-i:
– Să nu te-ncumeţi să povesteşti cuiva ce-ai văzut până la moartea
mea.
Preotul îşi dădu cuvântul că-i va respecta întocmai voinţa.
Soţia căpeteniei oraşului Ustiug, cneazul Feodor Crasnâi, fusese
lovită de boală grea, ardea ca focul. Trimise o slugă la fericitul Ioan să-i
spună să se roage pentru ea. Nu apucă trimisul să se apropie de
mormanul de gunoi pe care stătea Ioan că fericitul strigă către el dintr-o
dată:
– Trăiască bunul cneaz Feodor cu soţia lui.
Întorcându-se sluga acasă, o găsi pe cneaghină vindecată.
Sfântul Ioan se mută în sălaşurile cele de Sus la 29 mai 1494 şi fu
înmormântat lângă catedrală, nu departe de locul în care se nevoise.
La Sinodul de la 1547, se îngădui să se ţină pentru dânsul sărbătoare
la Ustiug.
Cinstitele sale moaşte se odihnesc neaşezate la vedere în Biserica
Înălţării Sfintei Cruci ridicată pe mormântul sfântului. Slujba sfântului
Ioan fu alcătuită sub ţarul Ioan Vasilievici Gorznîi de către Teofan de la
Ustiug cu rugăciuni anume întocmite pentru ţar şi pentru Ustiug.

598
 În anul 1612, locuitorii din Ustiug cu rugăciunile făcătorilor de
minuni din oraşul lor ţinură piept atacurilor polonezilor asupra oraşului şi
îi puseră pe fugă.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Noului Mucenic Nan

sau Ioan Tesalonirceanul, care în Smirna a mărturisit în anul
1802 şi care de sabie s-a săvârşit
Noul Mucenic Nános (Ioan) face parte dintre noii martiri
macedoneni. A fost martirizat în Smirna, în anul 1802, la vârsta de doar
17 ani. S-a născut în Tesalonic, din părinţi macedoneni. Tatăl lui provenea
din satul Avret-Issar, astăzi vechea localitate Ghinekókastro din judeţul
Kilkis, la numai 30 km nord de Tesalonic, iar mama lui provenea din satul
Lokovi din zona Halkidiki, astăzi Taxiarhis din judeţul Halkidiki. Părinţii
Sfântului Ioan s-au cunoscut în Tesalonic, unde locuiau, şi-au întemeiat
împreună o familie şi au dobândit doi fii, Theodor (primul născut) şi Ioan,
pe care îl alintau cu numele Nanos, dar şi pentru a-l deosebi de tatăl lui,
care se numea tot Ioan.
Această familie era una ortodoxă, cu evlavie şi cu credinţă în Hristos,
virtuţi pe care cei doi părinţi le-au transmis copiilor lor. Theodor ştia
puţină carte, iar Nanos nu ştia deloc. De la o vârstă fragedă tatăl i-a luat
pe cei doi copii să lucreze împreună cu el, făcându-i calfe la cizmăria lui.
Atâta timp cât această familie a stat în Tesalonic, Nanos era încântat să
asculte vieţi de sfinţi şi mai ales de noi mucenici, pe care i le citea
Theodor, cel mai probabil din cartea Sfântului Nicodim Aghioritul, Noul
Martirologiu, (publicată în anul 1794 şi tipărită la Veneţia, pe vremea
când Sfântul Nicodim trăia ca monah în Sfântul Munte Athos); Nanos
voia foarte mult să se asemene acestor martiri, să devină şi el martir
pentru credinţa în Hristos.
Treburile tatălui lui în Tesalonic nu mergeau bine. Rudele lui, care
aveau aceeaşi meserie, au plecat la Smirna şi l-au asigurat că acolo
meseria de cizmar avea trecere. S-a hotărât şi a plecat şi el la Smirna,
unde a deschis o cizmărie împreună cu fiul mai mare, Theodor. Nanos şi
mama sa au rămas în Tesalonic, iar din când în când, tatăl şi fiul cel mare
îi vizitau, mai ales la zilele de naştere ale celor doi fii. La începutul anului
1802, tatăl l-a luat şi pe Nanos în Smirna să lucreze ca ucenic în cizmăria
familiei.
În vârstă de 17 ani, Nanos, tânăr, frumos şi bine făcut, s-a hotărât să
mărturisească pe Hristos. Şi a pus această hotărâre în practică în luna mai
a aceluiaşi an, având un plan nemaiîntâlnit în acea vreme. Fără ca familia
lui să ştie, se hotărăşte să se convertească la islam, urmând ca imediat
după aceea să se lepede de mahomedanism, iar autorităţile turceşti să îl

599
condamne, ca apostat, la moarte mucenicească, după ce el, Nanos,
ortodox de fapt, îşi va fi mărturisit credinţa în Hristos.
Nanos şi-a pus planul în aplicare, părăsind cizmăria tatălui său şi
angajându-se la un cizmar turc, căruia i-a spus că se leapădă de
creştinism şi îmbrăţişează religia islamică. Zis şi făcut: turcii l-au
circumcis, punându-i numele Mehmet, începând să lucreze în cizmăria
turcului respectiv. Familia lui l-a căutat înnebunită până când l-a găsit în
acea cizmărie, însă turcii, ameninţându-i cu bătaia, i-au alungat,
spunându-le că acum Nanos este de-al lor, iar familia lui să plece de acolo.
După câteva zile, Nanos s-a dus la marele judecător din Smirna şi i-a
spus limpede: nu vreau să mă numesc Mehmet, ci Ioan; Ioan este numele
meu. Tatăl şi fratele lui Nanos au aflat veştile, însă, de frica turcilor, nu au
îndrăznit să se apropie de el; tatăl lui i-a trimis mesaje ascunse,
îndemnându-l să-şi păstreze cu tărie credinţa în Hristos. Turcii au hotărât
să îl ucidă pe Nanos. Înainte să îl omoare, însă, i-au promis toate
bunătăţile din lume, dacă rămâne credincios musulman. Nanos însă a
rămas statornic hotărârii sale de a se lepăda de islamism, iar turcii l-au
condamnat la moarte. Au fost stabilite ziua şi locul execuţiei. Creştinii din
Smirna au fost impresionaţi şi au alergat în număr mare să se minuneze
de martiriul tânărului, şi să ia, de vor putea, o bucăţică din moaştele
martirului, spre binecuvântare şi protecţie. Era data de 29 mai 1802.
Călăul l-a pus să îngenuncheze şi i-a tăiat capul cu sabia. Mulţimile de
creştini, văzând aceasta, s-au apropiat repede, încercând să înmoaie
bumbac în sângele martirului.
Turcii au lăsat trupul mort să zacă pe pământ şi au pus paznici să îl
păzească. Paznicii au fost mituiţi de către creştini, pentru ca să poată lua
bucăţi din hainele Sfântului. Era cât pe ce ca trupul Sfântului să fie rupt în
bucăţi; de aceea, un grec bogat din Rusia a plătit o sumă mare
conducătorului turc al Smirnei, a primit moaştele Sfântului şi le-a
îngropat cu cinste.
La câteva zile după martiriu a avut loc prima minune săvârşită de
bumbacul înmuiat în sângele noului mucenic: o femeie bolnavă din
Smirna s-a vindecat. În conştiinţa poporului, noul mucenic fusese
canonizat. Mai târziu, Biserica i-a recunoscut sfinţenia, sărbătorindu-l
oficial în ziua muceniciei, pe 29 mai. Martiriul lui a fost consemnat de
contemporani, de Sfântul Macarie Notaras, de episcopul locului, de
Nichifor din Chios şi de Sfântul Athanasie din Paros, în lucrarea lor
despre neomartiri, Noul Limonariu, tipărită în anul 1819.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici, un bărbat

şi soţia sa, care s-au săvârşit zdrobindu-li-se oasele cu toiegele

600
 Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne
mântuieşte pe noi. Amin.

601
 Ziua a treizecea

În această lună, în
ziua a treizecea,
pomenirea Preacu-
viosului Părintelui
nostru Isaachie
Mărturisitorul, egu-
menul Mănăstirii
Dalmaţilor, la Con-
stantinopol
După aflarea cinstitei
şi de viaţă făcătoare Cruci
a Domnului nostru Iisus
Hristos şi după împărăţia
marelui Constantin, a
pătruns în Biserica lui
Hristos tulburarea şi
eresul lui Arie. Adică,
balaurul cel mult pestriţ,
vrăjmaşul cel cu multe
capete şi cel de-a pururea
al neamului creştinesc, dar
mai ales urâtor al lui
Hristos, Mântuitorul
nostru şi vrăjmaş al sfintei credinţe.
Tulburarea şi eresul acela, fiind băgat în Biserica lui Dumnezeu, prin
vicleşugul său cel cu rea meşteşugire, a îndemnat pe Valent păgânul şi
nelegiuitul împărat, ca să apere şi să lăţească eresul lui Arie. Deci, acel
împărat a ridicat prigonire contra celor dreptcredincioşi şi a poruncit să
închidă sfintele biserici, ca să nu se săvârşească obişnuitele jertfe
dumnezeieşti. Pe altele le-a prefăcut în grajduri de cai, iar pe altele le-a
dărâmat până în temelie. El a lungit acea răutate multă vreme, încât le era
mare tânguire şi plângere robilor lui Hristos, care se rugau lui Dumnezeu
ziua şi noaptea ca să se milostivească spre Sfânta Sa Biserică şi să facă
judecată dreaptă şi izbândire împăratului cel nedrept.
În acea vreme era precum a fost în zilele Apostolilor, când împăratul
Irod şi-a pus mâinile, ca să facă rău unora ce erau din Biserică. După
câţiva ani, Dumnezeu a ridicat cu duhul pe robul Său, monahul Isachie,
precum odinioară a ridicat pe Proorocul Daniil, spre apărarea nevinovatei
Susana. Fericitul Isachie a fost mai întâi în pustia răsăritului, urmând
Sfântului Prooroc Ilie şi petrecând viaţa asemenea cu îngerii. El, auzind
602
de prigonirea arienilor, care o făcea asupra Bisericii şi de împăratul care
ajuta acelor eretici, i s-a făcut jale foarte mare de aceasta. Deci, lăsând
pustia, a venit în Constantinopol, întărind pe credincioşi în buna credinţă.
Astfel, cuvântul lui era ca o lumină aprinsă, duhul lui Dumnezeu se
odihnea peste dânsul şi darul cel ceresc îl umbrea.
Văzând el necazul ce se făcea credincioşilor de către necredinciosul
împărat şi de către cei de un gând cu el, se ruga lui Dumnezeu, ca din
înălţimea scaunului Său cel sfânt, să caute spre cei necăjiţi pe nedrept şi
să arate milostivirea Sa spre dânşii, iar mândria făcătorilor de rău s-o
smerească. Atunci, acelaşi Dumnezeu, care a auzit odinioară pe plăcutul
Său, Moise, ce se ruga pentru poporul cel chinuit de Faraon, Acela a auzit
şi pe robul Său Isachie şi a ridicat contra păgânului împărat Valent
năvălirea barbarilor. În acea vreme, barbarii cei ce petreceau peste
Dunăre, adunând putere mare de oaste, au pornit cu război contra
grecilor. Deci, năvălind cu acea putere, au supus Tracia şi astfel se
apropiau de Constantinopol. Pentru aceea, împăratul Valent a fost nevoit
să-şi adune ostaşii săi şi să iasă întru întâmpinarea vrăjmaşilor. Dar i s-a
întâmplat ceea ce se întâmplase odinioară lui Saul, împăratul lui Israel,
care era vrăjmaşul lui David. Adică, Saul nu s-a întors de la război, după
proorocia Sfântului Samuil, căci a mâniat pe Domnul Dumnezeu.
Deci, Valent, ieşind din Constantinopol cu oştile sale, fericitul
Isachie i-a ieşit în cale şi a strigat cu glas mare, zicând: "Împărate,
deschide bisericile celor dreptcredincioşi, căci Dumnezeu îţi va îndrepta
bine calea înaintea ta". Împăratul nu i-a răspuns, ci, defăimându-l ca pe
un prost şi fără de minte şi nesocotindu-i cuvintele întru nimic, s-a dus în
calea sa. A doua zi, fericitul stareţ, ieşind înaintea împăratului, a grăit
către el: "O, împărate, deschide bisericile celor dreptcredincioşi şi-ţi va fi
războiul cu izbândă, pentru că vei birui pe vrăjmaşi şi te vei întoarce
sănătos şi cu pace!"
Împăratul, socotind acele cuvinte ale lui: "Te vei întoarce sănătos şi
cu pace...", voia să deschidă bisericile cele închise şi să le dea celor
dreptcredincioşi; dar pentru aceasta a început a se sfătui cu sfetnicii săi.
Însă, un voievod oarecare, fiind din credinţa cea rea a arienilor, a sfătuit
pe împărat, să nu asculte pe monahul acela, ci să-l gonească cu necinste.
Atunci împăratul a ocărât pe stareţ, l-a gonit de la el cu batjocură şi cu
bătăi şi a plecat mai departe în calea sa.
A treia zi, cuviosul stareţ iar a întâmpinat pe împărat şi apucând de
frâu calul pe care era călare, a început a-l ruga mai cu osârdie şi a-l sfătui
să deschidă bisericile, îngrozindu-l cu răzbunarea lui Dumnezeu, de nu va
face ceea ce îi cere. Deci, întâmplându-se acolo o râpă adâncă, cu spini
cumpliţi şi cu o baltă de noroi, în care, şi o fiară dacă ar fi căzut, nu ar fi
putut să mai iasă de acolo, ci s-ar fi afundat cu totul şi ar fi murit,
603
împăratul a poruncit să arunce pe monah în acea râpă, ca să moară acolo
şi s-a dus în calea care era înaintea lui. Iar Sfântul Isachie, fiind aruncat în
spini şi în baltă, s-a păzit de dreapta lui Dumnezeu şi a rămas fără de
vătămare, de vreme ce spinii nici nu l-au rănit, nici balta nu l-a înecat, ci
zăcea în mijlocul bălţii, între spini, ca pe un aşternut moale în mijlocul
florilor, binecuvântând şi cântând Domnului, până ce cu porunca lui
Dumnezeu, arătându-i-se trei bărbaţi purtători de lumină, l-au ridicat din
baltă şi l-au scos întreg şi sănătos din râpa aceea şi, punându-l pe uscat, s-
au făcut nevăzuţi.
Atunci, Cuviosul Isachie a cunoscut că Domnul a trimis pe îngerii săi
să-l scoată din prăpastia aceea şi, căzând în genunchi, a dat mulţumire
Mântuitorului său, ca Cel ce are purtare de grijă pentru robii Săi şi nu
părăseşte pe cei ce se tem de El şi nădăjduiesc spre ajutorul Lui. Deci,
rugându-se şi întărindu-se cu Duhul Sfânt, s-a sculat şi, alergând degrabă
pe altă cale, a ieşit înaintea împăratului şi a stat înaintea lui. Văzându-l
împăratul, s-a înspăimântat şi s-a minunat de acea vedere. Atunci sfântul
a zis cu îndrăzneală către dânsul: "Tu ai voit să mă omori în spini şi în
baltă, iar Domnul m-a păzit viu şi prin sfinţii Săi îngeri m-a scos din acea
prăpastie. Deci, o, împărate, ascultă-mă şi deschide bisericile celor
dreptcredincioşi, ca să biruieşti pe vrăjmaşi şi să te întorci cu biruinţă; iar
de nu mă vei asculta, apoi nu te vei întoarce de la război, ci vei pieri
acolo".
Împăratul se minuna de îndrăzneala monahului şi de faţa lui cea
minunată, însă nu l-a ascultat, de vreme ce inima lui era împietrită şi
dezlipită de Dumnezeu. Deci, a dat pe cuviosul la doi boieri, anume:
Saturnin şi Victor, cărora le-a poruncit să-l păzească în legături, zicând:
"Să-mi ţineţi pe acest stareţ bârfitor până ce mă voi întoarce, ca să-i dau
răsplata cea vrednică, pentru îndrăzneala lui cea fără de ruşine".
Însă, Cuviosul Isachie, fiind plin de Duhul Sfânt şi, umplându-se de
mai multă râvnă - ca altă dată Sfântul Prooroc Miheia împotriva lui Ahav,
împăratul lui Israel - a strigat către Valent, zicând: "Dacă te vei întoarce
cu pace, apoi să ştii că nu mi-a grăit mie Domnul. Însă, îţi zic că vei duce
ostaşii la război şi nu vei putea să biruieşti pe vrăjmaşi, ci vei fugi din faţa
lor, vei fi prins şi vei fi ars de viu cu foc". Sfântul, zicând acestea, a fost
dus în legături, iar împăratul a plecat pe cale mânios.
Când s-au întâlnit oştile greceşti cu cele barbare şi s-au lovit la
război, atunci s-a făcut tăiere mare şi, cu dumnezeiasca voie, barbarii au
biruit pe greci, după proorocia Sfântului Isachie. Astfel, au căzut mulţi de
ascuţişul sabiei, iar împăratul Valent a fost rănit şi, neputând să stea
împotriva barbarilor, a fugit. Deci, barbarii, venind cu puteri multe după
el, tăiau oştile greceşti ca nişte mlădiţe şi era aproape să ajungă şi pe
împărat.
604
 Dar, împăratul, fugind împreună cu sfetnicul său, acel voievod arian
care îl sfătuise să nu asculte pe Isachie, s-a apropiat de un sat şi, văzând
nişte paie, a descălecat de pe cal, fiind obosit. Deci, de frica barbarilor s-a
ascuns în paiele acelea cu acel sfetnic al său, dar nu s-a ascuns de mâna
lui Dumnezeu, Care l-a pedepsit. Căci barbarii, care veneau după el,
ajungând la satul acela şi înştiinţându-se de locuitorii acelui sat, că nişte
greci s-au ascuns în paie, au aprins foc împrejurul lor şi le-au ars. Astfel,
au pierit cu sunet, acel ticălos împărat, împreună cu sfetnicul lui.
După războiul acela, armata grecească care mai rămăsese, s-a dus în
întâmpinarea lui Graţian, împăratul Romei, care venea în ajutorul
grecilor. Sosind Graţian, a pus împărat al grecilor pe Teodosie, care a fost
numit mare; iar Teodosie, adunând îndată oastea cea risipită, s-a dus
contra barbarilor şi i-a biruit, iar după ce i-a învins, s-a întors cu biruinţă
şi a mers la Constantinopol. În acea vreme, îndată după pieirea lui Valent,
unii din ostaşi, care au fost risipiţi de barbari, neştiind că împăratul
Valent nu mai este între cei vii, au mers la Cuviosul Isachie care era ţinut
în legături şi îi ziceau: "Găteşte-te de răspuns, căci se întoarce împăratul
de la război, când te va întreba şi te va munci!" Sfântul le-a răspuns: "Iată,
au trecut şapte zile de când am mirosit putoarea oaselor lui celor arse, de
vreme ce, după proorocia mea, este ars cu foc". Cei ce au auzit acestea s-
au înfricoşat, iar după puţine zile toţi au ştiut de sfârşitul lui Valent. Şi
astfel au eliberat pe Sfântul Isachie din legături şi îl cinsteau ca pe un
prooroc al lui Dumnezeu.
După ce noul împărat Teodosie a intrat în cetate cu prăznuire, cei doi
boieri mai sus zişi, Saturnin şi Victor, i-au spus despre Cuviosul Isachie,
despre îndrăzneala şi proorocia lui. Atunci împăratul, minunându-se de
un bărbat ca acela, a poruncit ca pe acel cuvios să-l aducă cu cinste la sine
şi, astfel s-a închinat lui, cinstindu-l ca pe un mare plăcut al lui
Dumnezeu. Deci, împăratul ruga pe sfântul să se roage lui Dumnezeu
pentru el şi pentru toată împărăţia lui. La rândul său, Cuviosul Isachie
sfătuia pe împăratul să petreacă în dreapta credinţă şi să redea pacea
Bisericii şi astfel, să mângâie pe cei chinuiţi. Împăratul l-a ascultat şi a
făcut toate cele grăite de el. El a izgonit pe arieni din Constantinopol şi
pentru aceasta a pricinuit bucurie mare credincioşilor. Deci, fericitul
Isachie, mulţumind lui Dumnezeu, voia să se ducă în pustie la viaţa sa cea
dintâi; iar Saturnin şi Victor au rugat pe cuviosul să nu se despartă de
cetatea împărătească, ci să vieţuiască împreună cu ei, să ajute Bisericii lui
Hristos cu rugăciunile şi cu învăţăturile sale, şi astfel, sfântul s-a plecat la
rugămintea lor.
Născându-se ceartă între Saturnin şi Victor, pentru că fiecare dintr-
înşii voiau ca cuviosul părinte să petreacă în casa lui, fericitul stareţ,
cunoscând acea ceartă, a zis către ei: "Fiilor, destul îmi este dragostea
605
voastră! Dar, de vreme ce aveţi grijă şi dorinţă să petreceţi împreună cu
mine, apoi vă spun că, cine se va grăbi mai întâi să-mi zidească o locuinţă,
la acela voi petrece în toate zilele vieţii mele". Deci, amândoi au început a
se îngriji ca să zidească locaş plăcut omului lui Dumnezeu. Saturnin avea
afară din cetate un loc foarte frumos, plăcut spre viaţă monahicească. El,
sârguindu-se mai repede, a pregătit acel locaş plăcutului lui Dumnezeu şi
acolo s-a sălăşluit Cuviosul Isachie. Asemenea şi Victor a zidit un locaş
ales pentru Sfântul Isachie, dar el era întristat că Saturnin îl întrecuse.
Deci, venind la sfântul, îl rugă în genunchi, să vină şi în chilia zidită de el,
însă cuviosul voia mai mult să petreacă în lăcaşul lui Saturnin, decât în al
lui Victor. Cu toate acestea, uneori mergea şi la Victor şi petrecea şi la el
câteva zile, netrecând cu vederea rugămintea lui.
Astfel au început a se aduna la cuviosul mulţi din cei ce voiau să se
călugărească, încât s-a întemeiat o mănăstire mare din averile acelor
iubitori de Dumnezeu bărbaţi, Saturnin şi Victor. Iar Cuviosul Isachie a
fost povăţuitor şi egumen al multor monahi şi dascăl folositor oamenilor
mireni, aducându-i pe toţi la calea mântuirii, cu cuvântul şi cu exemplul
vieţii celei îmbunătăţite. El era foarte milostiv cu cei săraci şi, de nu avea
vreodată ce să dea celui ce cerea, apoi dezbrăca haina de pe sine şi o
dădea. El a făcut multe lucruri bune şi plăcute lui Dumnezeu şi, sosind la
adânci bătrâneţi, s-a apropiat de fericitul său sfârşit. Chemând pe fraţi şi
învăţându-i cele de folosul sufletului, le-a pus egumen în locul său pe un
bărbat cinstit şi sfânt cu viaţa, pe fericitul Dalmat, de la care mai pe urmă
şi locaşul acela s-a numit "Dalmat".
Astfel, Cuviosul părintele nostru Isachie, după multe osteneli primite
de Dumnezeu, a trecut la veşnica odihnă către Domnul. Pentru aceasta s-a
adunat toată cetatea la îngroparea lui şi au pus cinstitul lui trup în
biserica Sfântului Întâiului Mucenic Ştefan. Iar sfântul lui suflet a stat
înaintea scaunului Preasfintei Treimi, în ceata sfinţilor şi cuvioşilor
părinţi şi roagă împreună cu dânşii pentru noi pe Tatăl, pe Fiul şi pe
Sfântul Duh, pe Unul Dumnezeul nostru, a cărui slavă este în veci. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Natalie,

care de sabie s-a săvârşit

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Varlaam, care cu

pace s-a săvârşit

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Romano şi

Teletie, care de sabie s-au săvârşit

606
 Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Evplu, care
s-a săvârşit fiind înfăşurat în piele de bou şi pus în arsura
soarelui

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne

mântuieşte pe noi. Amin.

607
 Ziua a treizeci şi una

În această lună, în
ziua a treizeci şi una,
pomenirea Sfântului
Mucenic Ermie
Păgânul Antonin,
împăratul Romei, urând pe
creştini, a trimis împotriva
lor un ighemon oarecare, cu
numele Sebastian, ca să-i
muncească. Acela, pe când
mergea de la Cilicia la
Capadocia, a găsit în Comani
pe un ostaş bătrân, anume
Ermia, alb la păr şi cu legea
creştin, crezând într-Unul
adevăratul Dumnezeu şi
Făcătorul a toate. Ighemonul
i-a zis aceluia: "Am scrisoare
de la Antonin, împăratul
Romei, prin care îmi
porunceşte, ca toţi creştinii
să aducă jertfe zeilor
romanilor; iar de nu vor voi,
apoi cu mari şi cumplite
munci se vor pedepsi. Deci, şi tu Ermie, jertfeşte zeilor şi vei fi prieten
împăratului şi vei avea multă cinste; deci, ascultă-mă pe mine, ca să nu-ţi
muncesc trupul". Răspuns-a nevoitorul lui Hristos, Ermie: "Eu sunt ostaş
al lui Hristos, Împăratul Cel ceresc şi fără de moarte, a Cărui împărăţie nu
va avea sfârşit; pentru aceea nu mă supun împăratului celui muritor şi
păgân, a cărui împărăţie este de puţină vreme. Împărăţia Domnului
nostru Iisus Hristos va petrece în veci şi cel ce crede într-Însul va moşteni
viaţa cea veşnică. Eu cred într-Acela şi Aceluia în taină I-am slujit mai
întâi, iar acum Îl slujesc pe faţă şi nu mă va birui diavolul. Tu ai stăpânire
peste trupul meu, şi aceasta cu voinţa Dumnezeului meu; iar peste sufletul
meu nimeni nu are putere, decât numai singur Dumnezeu, Cel ce poate
să-mi dea răbdare şi să mă păzească în veci".
Ighemonul Sebastian, auzind acestea, a zis Sfântului Ermia:
"Jertfeşte zeilor, ca să te îndulceşti de bucuria vieţii acesteia!" Sfântul a
răspuns: "Ce bucurie îmi va fi, ce îndulcire şi ce viaţă dacă, depărtându-
mă de Ziditorul meu, mă voi închina idolilor? Aceasta nu este cu adevărat
608
bucurie, ci mâhnire; nu este îndulcire, ci amărăciune; nu este viaţă, ci
moarte veşnică".
Grăit-a ighemonul: "Te văd că eşti foarte înţelept". Sfântul a răspuns:
"Sunt înţelept întru Domnul Dumnezeul meu, crezând întru Dânsul şi
slujindu-I Lui din toată inima, pentru care doresc a muri şi a pătimi cu
bucurie". Ighemonul a zis: "Văzând cărunteţile tale şi înţelegerea, te cruţ
şi te miluiesc". Sfântul a răspuns: "Nu-mi trebuie milă de la tine, eu caut
mila lui Dumnezeu, Care mă va duce la Dânsul; Acela înţelepţeşte pe robii
Săi cu Duhul Său cel Sfânt". Ighemonul a zis: "Alegi mai bine a muri decât
a trăi?" Sfântul a răspuns: "Această moarte nu este moarte, ci viaţă
veşnică, dacă voi suferi cu răbdare muncile de la tine". Atunci ighemonul
a poruncit să-i sfărâme fălcile cu pietre, să-i zdrobească dinţii şi să-i
jupoaie pielea de pe faţă. Pentru acestea sfântul a grăit: "Mulţumesc lui
Dumnezeu, că darul Domnului meu Iisus Hristos petrece cu mine!"
Ighemonul a zis: "Pentru ce nu-ţi iei leafa, precum o iau ceilalţi ostaşi?"
Mucenicul a răspuns: "Deoarece jefuiţi cu nedreptate pe cei săraci, de
aceea nu iau lefurile voastre şi nu mănânc dintr-însele; pentru că am
hrană duhovnicească, care este de la Duhul Sfânt şi nu voi flămânzi în
veci".
Atunci ighemonul, a poruncit să înfierbânte un cuptor foarte tare şi a
aruncat într-însul pe mucenicul lui Hristos. După trei zile, deschizând
cuptorul, l-a găsit viu şi întreg, cântând şi preamărind pe Dumnezeu, de
vreme ce nu s-a atins focul de el.
Atunci, ighemonul, a chemat pe un fermecător şi i-a poruncit să
omoare pe Ermia cu otravă. Iar sfântul, rugându-se lui Dumnezeu, a luat
otrava şi n-a pătimit nimic, după cuvântul Domnului care a zis: Chiar de
veţi bea ceva de moarte, tot nu vă va vătăma. Deci fermecătorul,
pregătind o otravă mai puternică, a dat-o mucenicului, zicându-i: "Dacă şi
de această otravă nu vei avea nimic, apoi şi eu voi lăsa farmecele mele şi
voi crede în Dumnezeul Cel răstignit, Căruia tu Îi slujeşti". Atunci Sfântul
Ermia, luând şi acea otravă cumplită şi bând-o pe toată, n-a pătimit nici
un rău, ci a rămas întreg şi sănătos. Atunci fermecătorul a strigat: "Ai
biruit, Ermie, ai dovedit şi ai rămas rob al lui Hristos; ai mântuit din iad
sufletul meu cel pierit şi m-ai făcut să vieţuiesc lui Dumnezeu. Pentru că,
precum un chip vechi săpat se preface şi se înnoieşte, aşa şi eu, îmbătrânit
în păcate şi în răutăţi, mă înnoiesc cu sufletul, întorcându-mă spre
Dumnezeul cel viu, Care petrece totdeauna în veci. O, Dumnezeule cel
ceresc, Unule adevărat, Cel ce m-ai izbăvit de înşelăciunea cea diavolească
şi de spurcăciunile idoleşti, prin robul Tău Ermia, prin care Te-am
cunoscut, primeşte-mă pe mine păcătosul, care mă întorc la Tine şi mă
miluieşte pe mine, cel ce Te mărturisesc pe Tine!" Astfel strigând el,
ighemonul s-a umplut de mânie şi a poruncit ca îndată să-i taie capul.
609
 Deci, tăind pe fermecătorul acela, s-a botezat în sângele său; şi un
nou creştin şi mucenic al lui Hristos s-a dus la Dumnezeu, pentru care şi-a
pus sufletul Său. Iar pe Ermia a poruncit ighemonul să-l muncească,
smulgându-i venele lui din tot trupul. Astfel, sfântul, fiind muncit
cumplit, zicea către muncitor: "Nu simt în trupul meu dureri din muncile
acestea, căci, precum cuţitaşul doctorului, tăind venele, scoate sângele cel
nesănătos şi face trupul sănătos, tot astfel şi eu, suferind smulgerea
venelor mele, mai sănătos sunt întru credinţa lui Hristos!"
După aceasta, muncitorul a aruncat pe mucenic într-o căldare cu
untdelemnul foarte încins şi îndată s-a răcit căldarea, iar untdelemnul s-a
făcut ca o rouă de dimineaţă, şi mucenicul a strigat: "O, tiranule, nu simt
muncile şi voia ta nu o voi face, însă voi face voia Tatălui meu ceresc şi
Aceluia mă aduc pe mine jertfă fără de prihană. Acela este Stăpânul
sufletelor şi trupurilor noastre". Sfântul, grăind acestea, tiranul a poruncit
ca să-i toarne pe gâtlej nişte oţet tare amestecat cu fiere; dar, mucenicul a
zis: "Amărăciunea asta îmi este mie ca un fagure de miere de la
Dumnezeul meu, pentru Care rabd acestea".
Apoi a poruncit ighemonul ca să-i scoată ochii. Auzind acestea,
sfântul a zis către dânsul: "Dacă ai trebuinţă de ochii mei cei trupeşti care
văd deşertăciunea lumii acesteia, ia-ţi-i ţie. Eu am ochii inimii, cu care văd
curat lumina cea adevărată". Astfel i-au scos ochii sfântului. După aceasta
l-au spânzurat cu capul în jos şi, ţinându-l astfel trei zile, a curs mult
sânge din nările lui. După trei zile au mers oarecare să-l vadă pe el,
socotind că a murit. Dar s-au înspăimântat, aflându-l viu şi slăvind pe
Dumnezeu. Deci, pentru necredinţa lor a căzut pe ochii lor oarecare
negură şi au orbit. Ei atunci au început a striga: "Miluieşte-ne pe noi,
robul lui Dumnezeu cel adevărat, căci iată suntem loviţi de urâciune".
Atunci sfântul a zis: "Apropiaţi-vă către mine". Iar ei, apropiindu-se, el şi-
a pus mâinile sale peste ei şi le-a zis: "Întru numele Domnului meu Iisus
Hristos, vă zic să vedeţi". Şi au văzut îndată. Deci, întorcându-se, au spus
ighemonului cele ce li s-au întâmplat lor. Iar ighemonul, aprinzându-se de
mânie, a poruncit să jupoaie pielea de pe tot trupul mucenicului. Atunci
sfântul batjocorea pe ighemon şi ocăra pe zeii cei necuraţi, pornind astfel
spre mai mare mânie pe tiranul, care a poruncit să-i taie capul.
Astfel s-a sfârşit mucenicul lui Hristos, Sfântul Ermia, iar cinstitul
lui trup s-a luat în taină de nişte creştini şi l-au dus în Capadocia, la un loc
ce se numea Coman. Acolo s-au săvârşit multe minuni de la cinstitele lui
moaşte, întru slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Căruia împreună cu
Tatăl şi cu Sfântul Duh, se cuvine cinste şi închinăciune, acum şi pururea
şi în vecii vecilor. Amin.

610
 Tot în această zi, pomenirea Sfântului Apostol Erma, unul
din cei şaptezeci
Sfântul Apostol Erma se pomeneşte în scrisoarea Sfântului Apostol
Pavel către Romani, cu ceilalţi şaptezeci de Apostoli, astfel: Închinaţi-vă
lui Asindrit, lui Flegont, lui Erma, lui Patrova, lui Ermin şi fraţilor celor
ce sunt cu dânşii.
Deci, Sfântul Erma a fost episcop în Filipopoli, unde a arătat multe
nevoinţe şi osteneli pentru buna vestire a lui Hristos, iar acum se
îndulceşte de odihnă întru bunătăţile Domnului său. Amin.

Tot în această zi, pomenirea vrăjitorului, care a dat otravă

Sfântului Ermie
Acesta a dat otravă sfântului Ermie, iar mai pe urmă, crezând în
Mântuitorul Hristos, s-a învrednicit de cununa muceniciei şi de botezul
sângelui, tăindu-i-se capul pentru Hristos Dumnezeul nostru.

Tot în această zi, pomenirea

Sfântului Ierarh Filip,
Mitropolitul Moscovei şi al
Întregii Rusii
Sfântul Ierarh Filip, Mitropolitul
Moscovei este prăznuit pe 9 ianuarie,
31 mai (Aducerea moaştelor Sfântului
Ierarh Filip la Mănăstirea Soloveţ), 3
iulie (Aducerea moaştelor Sfântului
Ierarh Filip la Moscova) şi 5 octombrie
(Soborul Sfinţilor Ierarhi ai Moscovei).
Sfântul Filip (născut Teodor) a
fost descendent al familiei de boieri
Kolacev. Teodor s-a născut în anul
1507, fiind primul copil al boierului
ştefan Ivanovici şi al soţiei sale,
Varvara.
Varvara (spre sfârşitul vieţii s-a
călugărit primind numele de
Varsanufia), a sădit în sufletul fiului ei
o credinţă sinceră, însoţită de evlavie
profundă. Tânărul Teodor studia cu
sârguinţă Sfintele Scripturi şi scrierile
Sfinţilor Părinţi. Marele Cneaz Vasile

611
al III-lea, tatăl lui Ivan cel Groaznic, l-a adus pe tânărul Teodor la curtea
sa, dar el nu a fost atras de această viaţă. La curte, Teodor l-a cunoscut pe
fiul Cneazului, cel ce va deveni mai târziu ţarul Ivan cel Groaznic.
Duminică, 5 iunie 1587, Teodor a auzit la Sfânta Liturghie cuvintele
Mântuitorului: „Nimeni nu poate sluji la doi domni.” (Mt. 6, 26).
Rugându-se cu evlavie la sfinţii făcători de minuni moscoviţi, a mers să-şi
ia rămas bun de la rudele sale, după care a părăsit Moscova îmbrăcat în
haine de ţăran. Pentru un timp el a stat ascuns departe de lume, în satul
Khizna, de lângă lacul Onega, câştigându-şi traiul ca păstor.
Setea spre fapte bune l-a condus la renumita Mănăstire Soloveţ. Aici
el a îndeplinit ascultări foarte dificile: tăia şi căra lemne, săpa pământul în
grădină, lucra la moară, se ducea la pescuit. După un an şi jumătate de
munci şi ispitiri, egumenul Alexie l-a tuns pe Teodor, dându-i numele
monahal de Filip şi l-a încredinţat spre călăuzire bătrânului Iona Samin
(care se conversa prin scrisori cu Sfântul Alexandru din Svir).
Sub îndrumarea experimentatului bătrân, Filip a crescut spiritual,
înaintând în virtuţi prin post şi rugăciune. Egumenul Alexie i-a dat lui
Filip ca ascultare să muncească la fierăria mănăstirii, unde sfântul a
combinat rugăciunea neîncetată cu munca. Sfântul Filip era mereu primul
în biserică, fiind şi ultimul care pleca. După un timp a fost mutat la
brutărie, ocazie cu care s-a învrednicit să primească un semn ceresc. În
biserica Mănăstirii Soloveţ poate fi văzută şi astăzi icoana Maicii
Domnului „a Pâinii”, cea la care se ruga şi primea mângâiere umilul
brutar Filip.
Cu binecuvântarea egumenului, Sfântul Filip s-a retras în pustie,
unde a petrecut nouă ani de nevoinţe duhovniceşti.
În anul 1546, Arhiepiscopul Teodosie de Novgorod l-a ridicat pe Filip
în rangul de egumen al Mănăstirii Soloveţ. Ales împotriva voinţei sale,
egumenul s-a apucat de treabă de îndată, îndeplinindu-şi obligaţiile cu
dragoste şi râvnă. A cârmuit sfânta mănăstire timp de 18 ani, înzestrându-
o cu nenumărate podoabe, fiind considerat pe bună dreptate al doilea
ctitor, după Sfinţii Zosima şi Savatie. El a descoperit Psaltirea şi mantia
Sfântului Zosima, primul egumen al Mănăstirii Soloveţ.
Sub cârmuirea sa ca egumen, mănăstirea a cunoscut o renaştere
spirituală. Egumenul Filip a instituit reguli de vieţuire a fraţilor, a hotărât
ce haine şi ce încălţări să poarte fiecare, a construit biserica Adormirea
Maicii Domnului (sfinţită în anul 1557). În anul 1558 a pus piatra de
temelie a bisericii mari, cu hramul Schimbarea la Faţă a Domnului,
lucrând el însuşi în rând cu zidarii. În partea de nord a bisericii şi-a făcut
singur o criptă, alături de cea a îndrumătorului său, bătrânul Iona. Din
când în când se retrăgea la linişte, la vreo două verste de mănăstire; locul
unde se nevoia se numeşte până astăzi „pustia lui Filip”. Pentru iubitorii
612
de singurătate a întemeiat un schit, pe insula Zaiatkoe; în alte locuri au
fost construite chilii, pentru cei dornici să se retragă o vreme în ele.
Dar Domnul i-a pregătit sfântului alte lucrări. Ţarul Ivan cel
Groaznic şi-a amintit cu drag de pustnicul de la Soloveţ, cu care crescuse
în copilărie. Ţarul a sperat să găsească în Filip un tovarăş adevărat,
duhovnic şi sfătuitor. În opinia lui Ivan, Mitropolitul Moscovei trebuia să
aibă o anumită blândeţe spirituală pentru a potoli trădarea şi răutatea din
sufletul nobilului. Alegerea Sfântului Filip ca arhipăstor al Bisericii Ruse îi
părea ţarului o oportunitate de a se ridica în ochii poporului.
Pentru o lungă perioadă de timp, sfântul a refuzat să-şi asume marea
povară de primat al Bisericii Ruse. În cele din urmă el a acceptat, doar cu
condiţia ca ţarul să desfiinţeze „opricinina” (ansamblu de măsuri care
urmăreau slăbirea poziţiilor marii nobilimi). Ivan a încercat să
argumenteze necesitatea civilă, dar în cele din urmă, groaznicul ţar şi
Sfântul Mitropolit au ajuns la un acord. Înalţii ierarhi au reuşit să-l
convingă pe Filip să accepte, supunându-se voinţei mâniosului ţar,
sfătuindu-l să nu se amestece în treburile curţii şi ale „opricininei”, iar
după ce va fi înscăunat, să nu-i treacă prin minte să se retragă, pe motiv
că ţarul n-a desfiinţat „opricinina”. Să se sfătuiască cu el, aşa cum au
făcut-o şi mitropoliţii de dinaintea lui.
La 25 iunie 1566, Sfântul Filip a fost consacrat ca Mitropolit al
Moscovei în Catedrala Sfinţii Ierarhi ai Moscovei, în a cărei ceată avea să
se alăture curând. Imediat după înscăunarea noului Mitropolit, Moscova
s-a mai liniştit, dar după jumătatea anului 1567, „opricinina” a început să
săvârşească din nou jafuri şi omoruri.
Sfântul Ierarh Filip a mers şi l-a înfruntat pe Ivan. Acest lucru a
determinat un nou val de execuţii în anii 1567-1568. Ierarhul nu a putut
privi de pe margine şi a mers de şi-a apărat turma de mânia tiranului.
Ruptura finală dintre ţar şi Sfântul Filip a avut loc în primăvara
anului 1568. În a treia duminică din Postul Mare (Duminica Sfintei
Cruci), 2 martie 1568, ţarul a întrat în catedrală înconjurat de „opricinini”,
toţi îmbrăcaţi în haine monahale. Ivan s-a apropiat de Mitropolit şi
aştepta ca acesta să-l binecuvinteze, dar ierarhul stătea nemişcat privind
ţintă spre icoana Mântuitorului. Văzând că nu îl binecuvintează pe
conducător, însoţitorii au început să strige la Mitropolit. Ierarhul, deşi era
în timpul slujbei a denunţat în mod public fărădelegile comise de ţar şi
însoţitorii săi. Într-un acces de furie, Ivan a replicat: „Nouă ai găsit tu să
ni te împotriveşti? Am fost prea blând cu tine! Lasă că vedem noi cât
timp o să mai fii atât de băţos...”
După acest episod ţarul a început să arate o cruzime în persecutarea
tuturor celor care i se opuneau. Execuţiile urmau una după alta.

613
 Ca să-l înfrunte pe slujitorul Domnului, tiranul a adunat şi torturat
înalţi dregători şi slujitori. Împreună au făcut o jalbă împotriva
Mitropolitului, pe care au trimis-o Soborului de arhierei. Ei au căutat ceva
cu care să-l acuze pe sfânt, dar negăsind, au gândit că singura soluţie este
să aducă martori mincinoşi de la Mănăstirea Soloveţ. Aceştia au fost:
egumenul Paisie, căruia i s-a făgăduit un scaun de episcop, monahul
Zosima şi încă vreo câţiva care se arătaseră nemulţumiţi de severitatea lui
Filip, pe timpul când le fusese egumen, au consimţit să depună mărturii
mincinoase împotriva ierarhului. Printre ereziile şi greşelile pentru care îl
acuzau pe Sfântul Filip se număra şi vrăjitoria.
La proces ierarhul sfânt a declarat că nu se teme de moarte şi că
preferă mai degrabă mucenicia pentru Adevăr, decât să rămână pe
scaunul de Mitropolit, tăcut şi nepăsător la fărădelegile ce erau săvârşite.
După aceasta, sfântul a respins toate acuzele, după care şi-a scos
camilafca albă şi mantia ca semn al demisiei. Ţarul l-a împiedicat,
zicându-i că trebuie să aştepte mai întâi să fie supus judecăţii, obligându-l
să nu renunţe la distincţiile sale şi să slujească Sfânta Liturghie pe 8
noiembrie 1568.
Pe 8 noiembrie, când abia începuse Sfânta Liturghie, „opricinicii” au
năvălit în biserică unde au citit actul de condamnare al Mitropolitului
Filip, după care au intrat în Sfântul Altar şi au rupt veşmintele de pe
arhiereu, îmbrăcându-l în zdrenţe. După aceasta, l-au târât afară din
biserică şi l-au pus pe o sanie ţărănească şi l-au dus la Mănăstirea
Bogoiavlenskaia (Botezul Domnului), cu înjurături şi bătăi.
A fost dus îndată într-o chilie umedă şi întunecoasă de la Mănăstirea
Bogoiavlenskaia, în care neînfricatul mărturisitor al adevărului şi al
dreptei credinţe avea să rămână legat în lanţuri grele, cu gâtul prins în
obezi, lipsit de hrană. Acolo avea să-i trimită Ivan capul tăiat al iubitului
său nepot, cu porunca de a i se spune întemniţatului: „După cum vezi,
iubitei tale rude nu i-au ajutat vrăjitoriile tale”. Sfântul s-a ridicat în
picioare, a binecuvântat capul retezat, l-a sărutat pe frunte şi a rugat ca
sângerosul „cadou” să-i fie înapoiat ţarului. Mânios la culme, Ivan a
poruncit ca întemniţatul să fie executat îndată, dar episcopii, puşi în faţa
unei situaţii nemaiîntâlnite, fiindcă până atunci nu fusese ucis astfel
niciun întâistătător al Bisericii, l-au implorat pe ţar să cruţe viaţa
mitropolitului.
Sfântul arhipăstor a fost dus de la Mănăstirea Bogoiavlenskaia la
Mănăstirea Nikolskaia, unde a fost închis din nou într-o chilie
întunecoasă; iarăşi i-au pus picioarele în obezi şi lanţuri grele la mâini,
legându-l cu un lanţ gros de gât. Înfuriat de faptul că în popor se vorbea
de minunile Sfântului Mitropolit Filip, ţarul Ivan a ordonat ca acesta să fie
întemniţat în Mănăstirea din Tver.
614
 A trecut aproape un an de când Sfântul Filip se chinuia în închisoare.
La data de 23 decembrie 1569, Sfântul Filip, Mitropolitul Moscovei a
primit cununa muceniciei, fiind sufocat cu o pernă de Maliuta Skuratov.
Moaştele sfântului au fost îngropate îndată după mucenicescul său
sfârşit, într-un mormânt aflat în spatele bisericii mănăstirii.
În anul 1591, după ce au fost găsite întregi şi neputrezite, Sfintele
Moaşte au fost mutate de la Tver la Mănăstirea Soloveţ, unde au fost
aşezate în mormântul pregătit dinainte în biserica pe care o ctitorise,
lângă mormântul îndrumătorului său întru viaţa monahicească, călugărul
Iona.
La 3 iulie 1652, Sfintele Moaşte ale Mitropolitului Filip au fost aduse
la Moscova şi aşezate în Catedrala Adormirea Maicii Domnului.
Iniţial, Biserica Rusă îl prăznuia pe Sfântul Filip pe 23 decembrie
(ziua martiriului), dar din anul 1660, prăznuirea a fost mutată pe 9
ianuarie.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor cinci mucenici cei din

Asralon, care s-au săvârşit fiind târâţi pe pământ

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Eusebie şi

Haralambie, care de foc s-au săvârşit

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne

mântuieşte pe noi. Amin.

615