Radu Ulmeanu

Ospeţele iubirii

OPERA OMNIA

Editura TIPO Moldova, Iași. 2012

 Avertisment: Titlurile ciclurilor de poezii, având trecuți între paranteze anii în care au fost scrise
acestea, nu sunt identice cu titlurile volumelor apărute, decât în cazul ultimelor două. Situația se
datorează cenzurării titlurilor originale și selecției făcute abuziv înainte de 1989 de către unii redactori
de carte, amestecând arbitrar poezii din diverse etape. Actuala structură reface situația reală.
 Ante Portas
Un Jurnal liric pe durata a patru decenii cuprinzând douăsprezece volume, acum strânse
într-o antologie, designează în Radu Ulmeanu pe ultimul şi cel mai rezistent reprezentant al
generaţiei ’65, precum şi pe bardul răzvrătirilor primului deceniu al veacului al XXI-lea.
Un cântec de iubire către aceeaşi aleasă, întrerupt de comunicate despre starea sinelui îl
poartă pe poet într-un nou Babilon, în spăimoasa presimţire a Apocalipsei, a acelei Apocalipse
căreia vizionarii îi simt răsuflarea.
Un poet cu trup şi cu simţuri, căruia vânturi stelare îi răcoresc tălpile, pe când noroaie îi
acoperă fruntea, într-o răsturnare destăinuind un destin, ne adresează avertismentul lui într-un
secol şi pe un glob pământesc ce-şi pierde aerul şi apa, vrăbiile şi fluturii, bărbaţii şi femeile.
Starea de turment, de hohot îi e caracteristică, deopotrivă cu aceea de rece reflexivitate, într-un
joc de schimbări de ton ce nu displace lectorului.
Poetul este când vitalist, debordând de forţă şi gata să se ia la harţă cu creatorul, când
bântuit de spaimele copilului singur în noapte, când pe deplin încrezător în steaua sa, în vocaţia
pe care o transformă într-o magistratură, când rănit de cea mai uşoară briză, conducându-l spre
mareea neagră a disperării. Este, adică, un liric în care l-am putea numi pe ultimul romantic, pe
cel care a scris eminescianul poem într-un singur vers „Tânăr, fluturam ca un surâs pe buzele
morţii”. Sau ca pe un clasicist, pe autorul a o sută unu sonete. Asta când nu am lua în
consideraţie revenitoarea notă de prozaism din atâtea şi atâtea poeme ale sale – voluntară, dar
şi organică adeziune la modernism. Un fel de a spune că toate modurile poetice îi sunt
cunoscute lui Radu Ulmeanu, de la catren la poemul-fluviu, de la versul clasic la cel liber, de
largă respiraţie, la poemul în proză, într-o retorică personală dominată de pasionalitate şi
cristalizată pe văluitoarele sonuri ale unei de fond muzicalităţi.
Asumându-şi damnarea, ce se consideră fireasca stare a unei voci autentice, eul liric îşi
clamează impietatea, străbătând infernul condiţiei umane, nu fără a simţi nostalgia paradisului,
însă, prin temperament gata a rupe lăncii cu mai marii şi mai răii conducători ai omeneştilor
cete, a vitupera împotriva viciilor unei societăţi ce se scufundă în materialitate. Eu liric ce se
află nu numai într-o frenetică, dură confruntare cu eşecul, ci cu neantul însuşi. Dar mai cu
seamă cu sine, ironizându-şi „poza asta uşor astrală, uşor cabotină” de proletar înnobilat şi
cutezând blasfemia.
De pe sulfurosul tărâm al Apocalipsei, apoi itinerarul îl duce în peştera zeilor, temerar
acum, bântuit de o frică de fiară, mai încolo, dar mereu acelaşi în pofta de spunere, de
exhibiţie, de confesiune ori didactice lecţii ale celui pentru care uneltele Apocalipsei „nu sunt
altceva/ decât elementele/ logicii poetice/ în desfăşurare”.
Adevăratul chip i se revelează elegiac, melancolic: „Sufletul mi-era trist şi răguşit ca un
câine/ bătrân într-o ploaie de toamnă,/ rebegit, peticit, cerşetor pe străzile/ limfei sângelui, în
căutarea acelei vitale/ energii, renăscătoare, capabilă să redea/ trupului aura trandafirie a
începutului”.
În fapt, care este partea, pe lumea aceasta, a poetului? Cele douăsprezece module ale
antologiei atacă subiectul din intima convingere a poetului că este autorizat să o facă în numele
breslei – pe care, din adolescenţă încă, o reprezintă şi în al cărei sacru mediu a crescut. Este,
desigur, o poziţie ambiţioasă, presupunând acoperirea unei vaste arii lirice, cu o recognoscibilă
voce proprie. Pe care Radu Ulmeanu o are, de la primul său ton şi până acolo ne-am putea pune
şi întrebarea dacă un asemenea talent torenţial suportă în timp evoluţii – şi care ar fi acestea, în
caz pozitiv. Un prim răspuns îl oferă exemplara varietate de modalităţi la îndemâna artistului,
într-o gamă tematică dintru început ameninţată cu revărsarea. Nu mai puţin, constantele.
Vocea la persoana întâi se adresează femeii iubite, în ipostazele adoraţiei, dar şi ale
tuturor turnurilor dragostei, dezlănţuitei patimi care încleştează până şi sonetul, în
shakespeariana lui coloratură.
Monologul liric se adresează aceleia cu tu, şi nu oboseşte de-a lungul ciclurilor, într-un
târziu contemplând o fermecătoare jună, insul se va întreba dacă şi-ar dori mai mult să-i fie
iubit – sau părinte? Tu poate fi lectorul însuşi, dar chiar şi numai umbra poetului, dacă nu
gândul său, faţă de care secret nu poate să fie, sinceritatea e totală, stările se modifică. Într-un
moment de crispare, lui i se va mărturisi: „Scriu încâlcit şi gângav către tine,/ rugând soarele de
sub pământ/ să mai iasă o singură dată/ prin lume, să vadă dacă mai sunt” (Rugare).
Tăcutul martor induce viziuni danteşti stranii presărate de cele mai gingaşe cenestezii:
„Iese din apele mării un soare sângeros./ Încet respiră pământul. Fluturii/ au ochii pătrunşi de o
beznă fierbinte./ De aceea/ umblă în vârful aripilor/ pe vânturi uşor foşnitoare” (Norii).
Apologiei fiinţei iubite, lumii ireale îi succede cu un dezarmant firesc panorama lumii aşa cum
este, în urbea sa, Satu Mare, pe Corso, pe acolo pe unde „spumegă tragediile lui Shakespeare/
şi comediile lui Ionesco, mulţimea e plină de griji,/ se comentează criza combustibilului
lichid,/ fetele au un aer savant, îşi lustruiesc unghiile apoase” (Vreau să ies).
Paradis lichidat, nou Babilon, lumea zilelor noastre este chemată la bară, cu regii şi
împăraţii ei, din trecut, Artaxerxes, Gingis, Atila – din prezent, injuriată, căci fără putinţă de a
o schimba. Protestul devine rugă: „Îndură-te de-acest lunatic ins/ ce-n mrejele-ţi suave se-află
prins/ şi te blestemă acum şi te conjugă/ cu clătinata lui de vânturi rugă” (La Babilon).
Cum se vede, dincolo de identitate, poetul este acea dedublată fiinţă posesoare a unei
maxime puteri şi, în concomitenţă, a celei mai labile constituţii, de toată uimirea: „Ei se rotesc
precum titirezul şi seceră cu privirea/ şi câte unul singur iradiază continente întregi/ şi câte unul
singur umple de muzică secole/ şi câte unul singur rămâne unul, de neînlocuit” (Să li se
interzică poeţilor). Bineînţeles, poetul stăruitor, cel care-şi încearcă harfa pe toate corzile
cunoaşte cruda realitate reţinătoare pe câte un veac a numelui unui singur bard – şi o înfruntă.
Drept care într-o titanică Epistolă ni se povesteşte, la început prin poeţii de timpuriu de el
cunoscuţi, iar mai pe urmă, de etapele sale în creaţie. Ofrandă întru cinstirea celor ce nu mai
sunt, căutare a trecutelor sale vârste – e de adăugat că Orfeu însuşi, de la care poetul se
reclamă, în cântările cu care fermeca oameni şi fiare, ba chiar pietrele, pe sine se cânta. Ceea
ce mai implică şi o mare singurătate mascată, în care caz truda la poezia zilei, a orei, secundei
de lucru îl va fi mântuit pe Radu Ulmeanu de căderea în ce-i e mai de nesuferit: cotidianul. Dar
şi aici, crede în imanenţă.
În cel de al XXIV-lea sonet, citim:
şi Dante după Beatrice-a lui
în paradis voind să se ridice,
voi semăna tot drumul cu statui”.
O alee cu statui această antologie, la ale cărei porţi te găseşti, lectore. Ca unul care am şi
străbătut-o, murmur, împreună cu poetul: „Vino iubito, se va întâmpla din nou războiul
Troiei...”

Barbu Cioculescu
 De ce nu este această antologie o carte
ca oricare alta
Pe cât de calmă este prezenţa lui Radu Ulmeanu în viaţa literară, pe atât de
dramatic-tumultoasă este poezia sa. Poetul scrie cu mare angajare sufletească, dar fără
să-şi dizolve identitatea într-o retorică patetică, scăpată de sub control, asemenea atâtor
autori febrili de azi. Voinţa de construcţie, extrem de puternică (de fapt, şi ea o formă
de patetism) este până la urmă cea care decide.
Ca să compună un poem, poetul cheltuieşte din propria lui fiinţă. Fiecare text
pare ultimul şi anume acela în care autorul concentrează ceea ce simte că trebuie
neapărat să comunice semenilor. Rareori întâlneşti „capricii” în scrierile lui.
Versurile lui Radu Ulmeanu sunt dense, au o greutate specifică mare. Poetul nu
scrie ca să scrie, nu urmăreşte să epateze, vrea, pur şi simplu, să-şi facă datoria.
Cuvintele sale sunt bine montate în text, ca pietrele în caldarâm. Încă din anii când era
foarte tânăr şi îşi publica primele poezii avea o gravitate de fond şi un sentiment de
responsabilitate faţă de scris. Dar şi un anumit demonism, care îi dădea o notă
particulară:
„Abia după ce nu se mai suportă crinii/ înfloresc, după ce ajung la/ greaţă de sine/
blestemă lumea cu lumina lor/ şi ei în ei sunt morţi,/ ca stelele./ Cerul îi vede plutind/
puşi pe morminte. Statuile de sălcii/ scot lacrimi de dezmăţ/ şi cei plecaţi îi simt/
lansându-şi rădăcinile ca nişte gheare/ în golul sufletului dus./ Abia după ce cade/
Centaurul spre soare în genunchi/ îşi scot ei urletul din gât,/ ca să îmbălsămeze lumea.”
(Crinii)
Combinaţia aceasta, rar întâlnită, între seriozitate şi îndrăzneală, între o logică de
matur şi o o curiozitate de copil faţă de ceea ce este interzis asigură unitatea de stil a tot
ceea ce a scris Radu Ulmeanu de-a lungul a aproape cincizeci de ani. Poezia sa a
evoluat mult, dar n-a devenit cu totul altceva.
 Cea mai mare schimbare petrecută în timp este trecerea de la o poezie apodictică
la una discursivă. De la poezia prezentată ca poezie la poezia prezentată ca proză.
Poetul a cerut munţilor – şi a obţinut – un trup de cuvinte care să aibă anvergura
trăirilor sale. Radu Ulmeanu este, prin amplitudinea gesticulaţiei lirice şi prin
sensibilitatea metafizică, un profet rătăcit – ca şi Ioan Alexandru, înaintea lui – într-o
lume fără iluzii.
Uneori „cuvântările” sale sunt de un sarcasm şi de un umor negru care îl fac să
tresară chiar şi pe cel mai indiferent citititor. Iată, ca exemplu, versuri scrise în timpul
lui Ceauşescu::
„Luându-se în considerare marea emulaţie,/ chiar haosul, chiar debandada/
tribunelor în timpul meciurilor de fotbal,/ la o asemenea competiţie în divizia
naţională/ s-au plasat, pe locurile cele mai vizibile,/ printre spectatori, cadavre/ fardate,
îmbălsămate, provenind/ din primul şi al doilea război mondial,/ altele pur şi simplu/
din cele mai banale cauze de deces/ înregistrate de la 23 August 1944 încoace./ S-a
avut în vedere mai ales/ sobrietatea lor, atitudinea impunătoare/ şi, în egală măsură,
constanţa politico-ideologică,/ aerul lor materialist ştiinţific etc.” (Meci de fotbal)
Te impresionează aceste versuri, făcându-te să-ţi imaginezi ce s-ar fi întâmplat
dacă ar fi fost descoperite de Securitate. Refuzul comunismului are, la Radu Ulmeanu,
ceva categoric şi caustic. Dar la fel de violentă este în poezia sa şi tandreţea:
„Din toate femeile ce trec/ se lămureşte atât de precis chipul singuratic al celei
absente// Pentru totdeauna rămasă/ în carnea dulce a amintirii/ de unde-şi lansează
topoarele/ de sfârtecat sufletul// Piele roşie mânuind tomahawkul/ cu care-mi
decapitează orice gând/ ei străin” (Din toate femeile)
De fapt, totul este dramatic şi asumat, chiar şi spiritul ludic. Sentimentele au o
intensitate paroxistică. Nici graţia sonetelor nu reuşeşte să atenueze
greutatea/gravitatea discursului:
„Cu fraze scurte răsucesc banal/ pumnalu-n mine, ca să iasă sânge./ Şi pieptul şi
pumnalu-n el se frânge/ cu scrâşnet sec de uşă de spital.” (LXXVII)
Recitate pe scenă, poemele lui Radu Ulmeanu ar fi ascultate cu atenţie şi
aplaudate frenetic. Chiar şi cine le citeşte în gând le aude. Putem vorbi de o regăsire a
sensului originar al poeziei.
Antologia de faţă nu este o carte ca oricare alta, tipărită pentru a ocupa loc în
depozite. Ea reprezintă o aventură spirituală. Şi un spectacol de poezie, care poate
deveni oricând un spectacol propriu-zis, cu actori şi spectatori. Factura ei
expresionistă, autoritatea conferită de poet fiecărui cuvânt, muzica sfidător-bărbătească
a versurilor, înalta tensiune a trăirilor, imaginaţia îndrăzneaţă, imprevizibilitatea
gândirii asociative – totul contribuie la captarea atenţiei cititorului. Şi, poate, la
relansarea interesului pentru poezie într-o epocă prozaică.

Alex. Ştefănescu
Centaurii
1968

Ca să ajung

Ca să ajung mai repede decât aş fi pornit

şi ca să mor înainte de a mă naşte,
desculţ, pe câmpuri, gol şi biciuit,
ce vânt, un altul, aspru, mă cunoaşte.

Parcă m-aş fi trezit miriapod,

de vreme ars şi dus ca de lingoare,
în ţară uns amarnic voievod
şi zgâlţâit de-ale secundelor picioare.

Un viaduct pe care trece mort

trenul de astăzi, pescuit din mâine,
iar un bătrân înceţoşat şi orb
aruncă după Dumnezeu cu pâine.

Dar ce momeală straşnică şi gând,

ca să nu cadă-n propria lui plasă,
să nu se pomenească lunecând
din graţia-i de mire în mireasă.

Pe capul meu că au mai fost strămoşi,

icoane şi solide argumente,
iar noi, acum, înzăpeziţi şi proşti,
ne scurgem în pastişe violente.
 Ce dor

Ce dor mă stăpâneşte să vorbesc

cu copaci pe pământ şi cu păsări,
pe cer cu stele şi cu mine
în inima ta. Despre nori
lucruri frumoase se mai spun în derivă,
prin sincere corăbii noi amândoi umblăm
să strângem şobolanii celeşti. Ne apleacă
zarurile lumii clopoţindu-ne în gură
ca nişte cranii de foc. Tu
mă blestemi în fiecare moment
pentru datorii uitate faţă de îngeri,
cărora nu le-am mai înapoiat de la facere
încrederea investită şi suliţele
amar cântătoare. Tu mă blestemi
pentru râuri de jale că tac
nemairostind de atâta timp
din mine spre tine nici o sentinţă.

Pe partea mea de lume

Mă culc în fiecare noapte

pe partea mea de lume şi de pământuri dată,
dar colcăie sub mine râzând
stelele şi pustiul. Cu ochii rupţi
de sete mă întorc
în jurul sufletului meu şi rabd
să mă desfacă umbra mea,
sub casă aşteptând să vină mirii.
O linişte de foc se face scrum,
pe zaruri albe se roteşte
luna şi strigă-n polul nord
al morţii mele pinguinii.
Abia dacă mă mai atinge un dor nebun
să vină marea pe o funie albastră
şi să-mi despice capul, aşteptând
ceva ca un coşmar blindat să iasă.

Cântec

Mamă de copil nebun,

mă strigi, strigăt
adăugat la mine de soartă.
Prin multe case trece vocea ta
ca să ajungă la mine,
clădite la mine în obraji.
Şi eu mănânc din varul lor,
ca să te pot auzi.
Mănânc şi cărămizi,
ca să mi se pară că te văd puţin.
Pământ mănânc numai de moarte bună.

Mamă de mine singur,

mamă de lună.

Baladă

Erau în mine două lumi,

pentru tine una, cealaltă pentru huni.
De fiecare, un cuvânt barbar.
Tu călăreai, înaltă, pe un zar.
Te stingeai la mine în pumni
şi strigai. Ei veneau
cu caii doborâţi în cai.
Printre umblete violente
mirosea părul tău, în faze incipiente,
a balegă, ca-n paradis,
ca în scriptură, ca în vis.
Fumul supt din ochii tăi
ardea pe dealuri, strâns în clăi.
Însuşi marele han
avea în el ceva bălan,
căci te iubea prosteşte,
nebuneşte, mânzeşte.
Atât de tare râdea,
că-n cercuri spre mine plesnea.
Şi barbă rea mi-a crescut,
astfel că nu m-am temut
să te scutur de timp şi de moarte,
până în mine, departe.

Cult

Eu de atâta timp n-am reuşit

să am decât o palidă cămaşă,
o haină sumbră fâlfâind
şi capul pus pe masă.
Nici înţelept n-a fost să fiu,
dar, cum cădeam pe gânduri,
muşca un şarpe alb din mine
căzut ca un covrig din lună
la umbra mea cea bună.
Ca o ţigancă mă culcam
cu stelele, cu universul –
aveam iubite monotone
sau ascuţite şi cu mersul
bătut în dunga frunţii, lin.
Era puţin.
Pe oase umblu iarăşi, slut,
prin mine, mai necunoscut.
Cu trupul meu apus demult,
răsun într-un fanatic cult
al greierilor explodând
paşnic, prelung, pe rând, pe rând.
De-un timp aştept să mă îmbun
şi zac ca o ghiulea-ntr-un tun,
precis căscat şi precaut,
către poporul meu de lut.

Elegie

Uneori simt pământul în capul meu

vuind ca-n rugăciune. Negru,
ca un profet cu barbă, nemâncat,
mă plimb şi supt la faţă am
desfigurat pe rând statuile,
făcându-le să cânte aiurind
pe după păsări grele de sămânţă.
Nimic solid atât cât văd
în jurul meu, surpat ca o cetate,
un sentiment amar mai grohăind,
supus naturii mele descărnate.
Copacii bat în cer ca nişte tauri,
incendiaţi şi arşi în rădăcini.
Din pământ şi din mine s-ar smulge
plecând zburliţi cu faună cu tot
iar stelele ce se răstoarnă surd
se sting în ochii mei ca nişte bombe.

Crinii
Abia după ce nu se mai suportă crinii
înfloresc, după ce ajung la greaţă de sine
blestemă lumea cu lumina lor
şi ei în ei sunt morţi,
ca stelele.
Cerul îi vede plutind
puşi pe morminte. Statuile de sălcii
scot lacrimi de dezmăţ
şi cei plecaţi îi simt
lansându-şi rădăcinile ca nişte gheare
în golul sufletului dus.
Abia după ce cade
Centaurul spre soare în genunchi
îşi scot ei urletul din gât,
ca să îmbălsămeze lumea.

Bucurie

Amfore verzi se sparg sub ochii mei,

statui de greci iluştri ne visează,
cu mâinile desprinse de trup,
zburând prin amintirile pământului.
Atâta vor să lunece pe rând,
din timp, pe role neliniştitoare,
ca nişte globuri oculare sting
lumina lumii, ce pe noi ne doare.
Carnea din trupul nostru sfântă e
rănită de la frigul lor,
ca apa lină care pâlpâie,
pusă pe os de piatră şi fosfor.
Şi se opreşte cordul, neavând
în marmură vreun prilej de viaţă.
Cerul se spânzură de un cuvânt,
bălăngănind în clopotul de faţă.

Cădea din cer nemurire

La un pas de tine, eram

nimicit de mine ca de un cutremur
şi scuipam din gură cazne pentru
toţi necredincioşii întru numele tău.
Îţi spuneam: pune-ţi mâinile
pe umerii mei şi ridică-te
la o stare de inteligenţă vecină cu mila,
ca să mă duci mai departe.
Dar fluiera
gura ta de pustiu a sfâşiere de cărnuri
şi m-am retras în adâncuri,
îmi plutea numai părul afară.
Părul meu, fânul pământului,
acomodat goalelor tale picioare,
goalelor tale sfârcuri,
mie vândute.
Cădea din cer nemurire
peste noi doi, care nici măcar
nu mai aveam vreun rost
pe această lume.

Centaurii

Există în cosmos goluri de pământ

pe care oamenii nu le respiră,
acolo pluteşte, tărăgănat,
spiritul nostru în derivă.

Acolo nu s-a mai născut o lume

şi de centauri locul este plin.
Din fruntea lor cad coarne, căci
sunt vieţi necercetate, în declin.

Şi de femei centaure se lasă

din greutate centrul lor strident,
ca şi cum coborârea în mireasă
s-ar face pe alături, aparent.

Nu se descarcă norii de mercur,

fulgere albe bat în luminare,
filosofia lumii lor
e doar neant, iar gândul nu o doare.

Nu sunt complexe şi Oedip, ascuns,

în călimara minţii nu le urlă,
precum în capul nostru şi-a găsit
câte o perturbare câte-o surlă.

Coapse amare de tăcere au

femeile şi li se scurg în moarte
şuviţele de păr, fără păcat,
fără vreo sfâşiere grea, aparte.

Lor le lipseşte cartea de

la Facere şi turnul Babilon,
le e complet străină noţiunea
de jaf, de omucidere şi om.

Dacă s-ar scrie-acolo poezii,

lirismul s-ar izbi de vămi de vată,
căci nu se răstigneşte de-un cuvât
vreun băiat nebun după o fată.

Rămân ascunşi, cu faţa-n pumni, plângând,

numai bătrânii care ne visează
şi trec în lumea noastră când
moartea, pe rând, molcom, îi cercetează.

Iar naşterea la noi le este grea,

ca şi cum, morţi, ar părăsi pe veci
pământu-n care sufletul le putrezea,
abia păstrând mumiile lor reci.
Din arhetipuri ies în pielea goală
şi fără dinţi, mai gângavi ca oricând,
şi morfolesc la sânul unei mame
lumina laptelui, agonizând.

Ca pe o pasăre

Corpul tău e făcut pentru mâinile mele,

şoldurile tale încalcă
legile universului, le violează,
pentru a fi eu din nou bun de ceva.
E o revoluţie cu urmări incalculabile
să păşeşti în felul acesta,
de parcă mai duci
câteva femei născute în tine
şi trăite cu patos.
Ca şi cum n-ar fi de ajuns
să te contemplu seara, despuiată,
şi-ai vrea ca ochiul meu
asemeni lunii să te proiecteze
prelungă-n visul şters al mării,
zbicind intrusul fiinţei mele răsărit.
De unde iarăşi zac,
acum cu mâinile te-aş face
trosnind de patimi la mormântul tău,
din care ieşi şi-ţi strângi la piept,
ca pe o pasăre primită, viaţa.

Vis

Ce am putut eu să visez în noaptea asta.

Pământul retras până pe buzele iadului.
Tu mă iubeai acolo şi mi-ai spus
cuvinte frumoase. Se întorceau peştii
de la vânătoarea de suflete pe lume.
Aveau un ochi ironic. Eu, poate, te uram.
Dar era mult mai bine aşa. Stăteai
în braţele mele şi te simţeam.
Apele mării tăceau
deasupra noastră. Un morb
mă împingea spre tine fără patimă
şi fără sfâşiere, astfel încât
eu îţi păream superior iar tu, aproape
moartă, mă sărutai adânc. Deodată
ferestrele deschise scuipară apele
şi se goli toată casa de lumină.
Respiram un aer arzător. Şi începui
să mă zvârcolesc atunci în patul meu.
Patul nu erai tu, eu nu eram eu,
eram un bărbat străin
ce înfigea un cuţit în sine şi el însuşi
stătea înfipt ca un cuţit în pieptul unui om mai mare,
care îl omora pe Dumnezeu.

Joc

Teamă să-ţi fie de noi, strict copil.

Atâta umbli cu buzele părăsite.
Cândva, ce mult ai ronţăit din ele...
Fumai ascuns prin grajduri, pe după
mari case de oţel. Acolo zdrenţuit
îţi era sufletul şi te lingea un câine.
Pe soare te purtai cu o cămaşă albă
şi te muşcau de sub pământuri şerpii.
Din râul în care te spălai veneau
morţii pe pietre rotunde. Te-ai înecat cândva.
Şi eu te-am scos. Eu te-am salvat.
Teamă să-ţi fie de noi, şi de mine.
Să nu te plimbi pe lângă această
fisură, să nu cazi cât ai zice peşte
în gura ştirbă a uitării. Nu vei
avea de lucru acolo. Mai bine aici.
Teamă să-ţi fie. Îngăduie mâinilor
noastre să te scotocească afund.
Încet, total să te fure. Gol să te lase.
Nu cânta. Nu spune. Nu plânge.
Numai teamă. Sfântă teamă. Teamă de noi.
Râsul să te spintece. Să te desfaci.
Te văd schimonosindu-te.
Te vei distra de minune.

Laudă

Nu mai pot umple cu laude universul.

Pe capul tău nu mai pot lăsa
o mână de frig când
mi se ridică solemne oasele
în nefiinţă. Să răbdăm
nişte unghii întoarse împotriva noastră,
muşcate până la inimă.
Mi-ai văzut picioarele răsturnând
brazdele de pământ plin de ceaţă,
mi-ai auzit gura cum spurcă
veninul izvoarelor. Iată, pe munte
stăm răstigniţi de tăcere.
Fastul cu care
ne umplem de sânge şi de lumini
mie-mi aduce aminte
de stâncile moarte. Laudă zorilor
ce ne-ar gândi bine şi ne-ar
desfigura strălucit.

Carbid

Sunt, catastrofic, propriul meu trup

şi groapa mea,
o carne cosmică stropind
cu stele furibunde universul.
De-atât neant
cad în genunchi în faţa tuturora
şi-mi bat potcoave-n cap
suflând cu aburi morţi în constelaţii.
Sunt crezul meu cel mai întortocheat,
cel mai avid de lume şi de viaţă,
cu ochii rupţi în ţăndări de iubire.
O roată sumbră mă retrage-n somn.
Acum, ajuns la capătul luminii,
pun coarde moi de rocă-nsingurată
sângelui care suflă peste noi.
Carbidul senzual, exagerat
de tânăr, rumegă în spaţiu
un vid enorm ce e al fiecărui,
de celălalt, morbid, splendid, nesaţiu.

Casă

Noi doi am vrut să facem o casă,

dar care i-au fost zidurile
şi până unde cădeau ele în moarte,
drept temelie, nu mai ştim.
Poate s-a surpat deja o parte,
atât de adânc încât ne putrezesc picioarele,
ori n-a mai rămas nimic de făcut –
din gândurile acoperişului doar tinicheaua
mai zboară cu seninătate. Nu ştim,
dar iată izvoarele noastre,
mâinile zbuciumându-se, cerul
zdrăngănind ca un pian fericit.
Cred în tine, femeia mea, ca într-un cal de povară.
Cred în toată lumea, cât timp
te pot umple pe tine de durere,
cred în toate acestea, numai clădirea
pe care o purtăm în spinare
să poată cădea în genunchi când e de dat socoteală
în faţa celor ce nu întreabă niciodată nimic,
în faţa celor care ne cercetează în parte,
picior cu picior, mână cu mână,
cărămidă cu cărămidă, cearşaf
cu cearşaf, până şi ochii
ni-i scot din orbite să-i cerceteze,
dar nu spun niciodată nimic
şi se înalţă la ceruri.
Infrastructuri
1969 -1970

Scrisori către o mai tandră femeie

Capul tău răbufneşte dintr-o ciudată pornografie,

corpul îţi e supus acestei ciudate pornografii
şi sufletul în toate astea vieţuieşte.
Ochii îşi duc viaţa în acest somn şi în visul acesta
iar şocul întunecat al pântecelui
aduce turbare şi moarte trupului tău.
Vai, luminoase braţele care te despică,
luminoase degetele care te-au încordat
pe crucea tânguitoare. Vai, înflorirea
călcâielor cuprinse de mâinile mele,
sfârşitul îngheţului care te-a moleşit.
Urletele care ne spintecă tandru
ne sunt fiice şi ne sunt surori,
ne sunt ardoarea acestor zile de plesnet
şi gloria.

O încăpere a trupului tău e plină

de ravagiile trupului meu,
o încăpere a ochilor tăi e plină
de ravagiile ochilor mei.
Eşti supusă ravagiilor de la mine venind,
eşti supusă căderilor tandre din mine.
Nimic pe lume nu e mai sfânt.
Cum s-au deschis izvoarele tale,
cum s-au deşurubat din cer subţiorile
deschizându-şi părul adulat de mine.
Dar buzele noastre sunt pline de buzele noastre.
Acte facile care te golesc încet
de mine, tumbe prin moarte
care te duc, te depun în spume
la marginea lumii.

Eu ţie îţi scriu, tandră femeie, tânără,

din pământul căzut în mine îţi scriu,
îţi scriu din căderea în mine înaintea
căderii tale în genunchi peste cerul
ochilor mei.
Din moale pământ, sfărâmat şi căzut peste mine
îţi scriu, fără-ndoială, este ceasul trupului meu,
din guvernarea mâinilor mele de tine.
Eu nu cunosc, şoapta mea, durere mai tandră
decât durerea de-acum, de a-ţi scrie.
Eu nu cunosc moarte mai adâncă
decât aceea de-acum. Rezemat
de pântecele pământului scriu.
Încovoiat de potcoavele lui, ţintuit, scriu.
O descâlcire gravă a şoaptelor, moartea mea,
o bătaie de corn ridicat pe aripă,
dus de plesnetul duhului meu.
Pântecul tău de lumină vrea să mă-ngroape,
căci cunosc lumina pântecului tău.
Şoapta pântecului tău să mă mustre,
căci cunosc vocea din pântecul tău.
Ştiu, acolo se naşte tăcuta mea fericire
inspectată de moarte.

Ispite

Între mine şi cei ce dorm

sunt atâtea ispite.
Capul meu enorm
coboară în triste copite.
Tâmplele mele
sunt armăsari luminoşi
ce azvârle, mânzeşte,
spre norii voluminoşi.
Vai, şi această femeie
îşi usucă fusta la soare
şi cum mai scânteie
fruntea ei albă şi mare...
Eu îmi culeg risipirea,
îmi pun, tânăr, ochii în palme.
Doamne, de-ar mai trăi
fulgerările mele necalme!
Singur, redus la esenţă,
între noi, întins la pământ,
craniul lunii adoarme
cu botu-n sus, nechezând.
Îngeri, câţi sunt pe lume,
au toţi câte-o tristă măsură,
doar animalele-n mine
unul pe altul se fură.
Iubesc această piatră,
iubesc acest îndemn.
Nimeni, nimeni pe lume
să mor nu îmi face un semn.

Rugare

Aplec gândul meu peste tine,

mare, tovarăş nopţii, de moarte.
Gândul meu, ca o umbră,
arde lângă tine, departe.

Dacă ţi-ai apleca fruntea galbenă,

ţi-ar strivi spinarea.
Dacă ai spune un cuvânt,
ţi-ar astupa gura, sărată, marea.

Ţi-ar umple gura de scoici,

te-ar aşeza pe imaginea mea, călare,
te-ar trage către pământ
de bolnavele tale picioare.

Sau, dacă ai încerca să-mi răspunzi,

cu dragoste ţi-ar sfărma dinţii în gură,
tu, întunericul meu,
tristă, adevărată natură.

Tu, întruchipare a ceea ce sunt

sau a ceea ce nu vreau să fiu.
Ard în pumni spirtul vieţii mele
noapte de noapte şi scriu.

Scriu încâlcit şi gângav către tine,

rugând soarele de sub pământ
să mai iasă o singură dată
prin lume, să vadă dacă mai sunt.

Apoi, terminând rugarea fierbinte,

zvârl un picior în eter,
să mă asculte şi binecuvinte
stelele moarte ce pier.
 Porţile nopţii
1971 – 1972

Vina cea mare

Vânturi se opresc puroindu-mi obrajii

şterg de pe ei mercurul aburos
şi-mi lasă pe frunte
ouă în panică, ţipete lipicioase

Vai morţii tale, cartilagiul tău sufletesc,

vina cea mare a mea e, goneşte-mă
femeie teroare, femeie galben şi violet de toamnă
prelinsă pe anotimpuri de glorie

Freamătă lângă mine

Freamătă lângă mine incinerată sărbătoare

luptă a nopţii cu cântecul

Cine ne va pune pe noi deşertului sprijin

cu planuri de hohot, sintagme vuind,
întrerupere fascinantă a sughiţului

Crini pe obrajii tăi, violenţă a nopţii,

sunete uruitoare, placă dezonorantă

Dacii sunt un popor foarte vechi

ce se trage din mare,
ei s-au luptat cu romanii şi
s-au încrucişat
şi s-a format limba română
cea plină de spaimă

Intru în vigoare odată cu hunii,

han-tătar mănâncă-mă crud
de sub şea

Aşa se plângea iubita mea

cea
care nu mai cunoaşte pe nimeni
oarbă merge pe stradă şi strănută
de nimeni văzută

iar eu, semenul tău, mă prostesc

plin de veselie la masa de nuntă
şi cânt acest cântec de jale

Vână, vână de bou, plesnet algid

pe spinarea îngerului becisnic

Caracter criminal, scris oblong,

mâna ta vorace mă cuprinde

Îngăduie-mi totuşi să urlu puţin

cu gura în cenuşă, cu fierbinţii mei creieri
în frumoasa noapte cu lună senină,
fruntea mea acoperă fulgerul şi blestemul

Tu eşti geniul mort a şapte ori şapte lumi

şi a şapte ori şapte nimicuri

nisipuri pe fruntea ta curg

ca stelele-n mare

În van îţi pleci peste mine fiinţa,

Dumnezeu socotitor, numărător,
planând peste gropi abuzive

Vai, inima mea care se umflă de plâns

te coboară încet la pământ uruind
ca o boală

Hohot de bestii aprinse

înecându-mă-n cenuşa stelară,
alungat sunt pe cer ca un nour de sânge

xxx

Cântă păsărele mii

peste mii de floricele
sângele meu peste ele
şi peste sânge făclii,
inimă, de unde-mi vii,
de unde mi te tragi, inimă,
din ce mi se trage oare mie –
carnea aceasta e o copilărie,
capul meu este o jucărie blasfematorie,
crinul meu e o civilitate iluzorie

Placă pe fruntea ta, iubita mea, placă

fulgerată de nori, de îngeri acizi penetrată

Plumbul alcătuirii tale pe pereţii uzinelor,

fabrici de duhuri, seminarişti la plimbare
cu muzica peste capetele lor ameninţând

Fiasco al tulburării mentale, mentalitate

de sprijin pentru trei preşedinţi de republică
ce ies din biserici, picturi murale
fulminante, sânge aprins al Satanei

Plan de candoare slobozit pe câmpii

unde sunteţi cu toţii, fragezi copii,
pentru ce oare plecarăţi cu toţii
plesnetului şi nopţii, ca hoţii

Întoarceţi feţele spre noi şi strigaţi

poate vom auzi vom vedea vom fi ca nişte fraţi
vom plânge toţi împreună cu voie bună,
vom urla şi vom dansa, alcătuind o lume nebună

xxx

Burta mi-e plină de întuneric,

plesnet al ploii peste umerii fiului,
rană căscată ca noaptea peste munţii
odihniţi ai spiritului

Ne căutăm mai departe,

întindem pături de zăpadă peste
fiinţe ferindu-ne de îngheţ

Planează pasărea rechinul degetul

monstruos se întinde până la steaua
care răsare în frig

Dau oceanele, mările, apele mele hilare

oricui, prindeţi-mă, întunecaţi-mă,
cocoloşiţi-mă între voi,
căci sunt copilul vostru cel gângav,
cel moleşit şi amarnic

Iată că mi se aşterne pe piept

grădina multicoloră a asfinţitului
soarele se aprinde din rănile trupului meu
fiinţa mi se usucă şi este
asemeni plesnetului şi gloriei

xxx

Fie pomenirea lui Dumnezeu pe pământ,

or eu cu cazanele mele de smoală,
rigid înmormântat în cuvinte
albatros aţos ca o măduvă albă
râcâind fundul pământului
cu gheare de bronz

Vânt, vânt care coboară,

mântuie-ne pe noi,
insultă a cerului din care nouă
ce ne rămâne

Râdem cu toţii în ameţeală,

ne rupem unul de pe altul, dar
suntem pătrunşi de o grea fericire
siluiţi de spaimele vântului

Încerc să-mi acopăr trupul

cu turbare, cu lapte praf,
cu lumină de zodie
totul scânteiază, chiar şi murind,
splina bivolului tăcut
alcătuieşte mugetul cosmos
de care s-a spânzurat rinichiul tău costeliv

Lupi vin cu ochii înalţi

să rupă cu falca pământul,
cerul se leagănă în funii,
râşii pişă lumina

Rada dada baba

ochiul meu să se oprească,
să se înmoaie iarăşi,
ultimul meu cu tine tovarăş

Iubesc această noapte,

toată numai lumină
şi spini rânjind pe fruntea înceată

Apoi mă îndepărtez şi râd

ha ha ha ha

Dar aş mai vrea pe mine să mă desenez,

să mă cutremur alături de fiinţa mea
şi să mor singur lângă izvoare,
încolţit de fiare, de stânjeni

Şi-apoi dă Doamne nimic,

nimic să nu mai fie, căci
iată-mă murind şi strigând limonadă

Nu

Nu mai cunosc hotare,

luminatul meu înger,
ca flacăra nopţii topindu-se,
sufletul tău, tandră, felină gură
sedusă pe scrumuri

Vântul topeşte urna anotimpurilor

în care fulgerele lui Dumnezeu se scufundă

Singură tu, fiinţă, clopot dogit,

umbli cântând;
inima mea te linge ca vita drobul de sare
şi sângele pe buze
mi se zvântă

Corăbii

Înalte corăbii se descarcă în somn,

puroaie în hohot spală oglinzile cerului

Şi iată Doamne zdrenţele alcătuirii mele

spre tine izbucnind
în continuă revărsare zalele nopţii,
flăcări pudrate cu zimţi de cenuşă

Parcuri, grădini în zbucium, în plesnet şi glorie

vânturile întorc lumina spre Dumnezeu
eu cu şopârle pe umeri plângând
cer ascultare

Fratele meu moare pe ruguri cu picioarele

îngropate în vatră luminează departe,
eu sunt ecranul pe care sufletul i se răsfrânge

Trenuri în spaţiu în lentoare greu se divid,

uruind vine ziua cea mare

Mamă, dezastrul meu nerăsplătit,

fânul fiinţei mele încet se usucă
cu carnea plutind în miresme spre tine

Ardoare

Pământul are fisuri,

trupul meu are o moarte,
mulţi dintre fluturi sunt orbi
şi carnea lor ne desparte.

Lumina spălăcită a soarelui

aduce jaruri pe lume,
planetele rulează în univers
numai hăuri şi spume.

De fecunda mea disperare

se leagă razele lunii,
la umbra deasă şi mare
se descarcă de foşnet alunii

de somn se descarcă oceanele

spălând cu nestinsă ardoare
trupul tău strălucind
de la cap la picioare

Şi secunda se sparge rânjind

ca o coajă de nucă
din care galbeni ies viermii
căutând o lume pierdută
Numai noi singuri şoptim
de durere şi fericire,
tu, mireasă cu sânii zvâcnind,
şi eu, zguduitul tău mire

Şi pe deasupra, complementară,
senzaţia surdă că trece
o a doua lume sticlind
necunoscută şi rece

Aşa după cum tăcerea

fâlfâie peste noi,
când ardem ca facle pe ape,
fragezi, iubito, şi goi

Umbra mea

Umbra mea e albastră şi plină de fluturi,

asemenea fruntea ta spălată de plâns.
Singur izvorul îşi stoarce lumina
şi tace, amar cuvânt necuprins.

Mi-e necunoscută ţara şi norul

şi aerul ce ne intră în trup vâjâind
şi, poate, vulturul ce ne aprinde obrajii
e sufletul nostru înalt somnolând.

Iluminare

Am ieşit să văd unde sunt stelele

şi de unde bate vântul acela stelar.
Nimic nu răspundea ochiului meu,
ce simţea doar atât, o căldură de jar.

Beznă pe toată întinderea. Cerul o groapă

în care cădeau bulgării de pământ.
Trupul meu curgea în sus
şi-mi auzeam oasele gemând.

Cădea plânsul lumii asupră-mi

şi mă lovea în tâmple cu pumnul.
O pasăre mare mă înconjurase,
era poate vulturul, şi el numai unul.
Cu ghearele mă trăgea de ochi
şi aripa lui mă ştergea de pe lume,
iar sufletul celestului dobitoc
îmi ieşea pe gură în valuri de spume.

Te-am strigat, iubito, să vii după mine,

să te spânzuri de mine pe drumul adânc,
să vezi cum ochii mei ard pe ceruri
şi împrăştie raze de sticlă şi plâng.

Un mijloc de-ar fi

Un mijloc de-ar fi să te scot din adâncuri,

o tu, cotropită de somn.
Te caută singurătatea mea
şi stelele ce adorm.

Când luna se stinge pe mare,

te caut cu ochii deschişi.
Corăbiile mi se urcă în lună,
înflorite ca nişte caişi.

Un vânt te demască sub nori

şi cerul se sfarmă de ochii tăi mari.
Alb ca varul mă apropii de tine,
dar în goana luminii dispari.

O umbră fruntea mi-o umple

şi rana ei se cască adâncă,
lăsându-mă singur,
aprins ca marea, mut ca o stâncă.

Nefiinţă

Nefiinţă, mare amară în care totul se stinge,

carne de înger glisând peste lucruri
o mână albă petrece pe după umerii tăi
culcaţi pe pământul adânc din somn izbucnind

Din nori se sparge cuvântul asupra făpturii

în sine hohotind fluvii se scurg sub picioare
şi podul pe care ne menţinem sufletul
vibrează ca aurul, sună cu jale
Sub casele noastre înoată crini somnambuli,
ca şerpii ies din cărămida uscată,
clădirea snopită se clatină după cântec

Sufletul tău răguşit înalţă acorduri

de oarbe petale în aerul supt de blesteme,
sănii solare te duc către marginea lumii

Mă umplu de tine ca de o rană, mă bucur,

mă schingiui de ora ce cade pe nisipul tău mort,
umbră dă trupului meu vocea ta delirantă,
linişte dă şi suspin duhului meu

Trupul tău

Trupul tău, femeie, vioară de aur,

a răguşit cântând.
Mâinile, coarde ale rumorii,
mă înconjură blând.

Lângă tine îmbătrânesc copacii,

şi-aruncă pe tine o coajă amară.
Frunzele ţi se năruie-n păr
ca o ploaie de vară.

Rară eşti pe pământ şi rară în cer,

şi singură, acoperită de rouă.
Trupul meu fulgerând
te taie în două.

Brânduşile

Vino cu mine afară,

noapte e, stelele urlă,
carnea din mine e fiară
şi tu eşti alături o turlă.

Clopote-ţi zbenguie fruntea

şi caldul nisip te imploră
să culci trupul tău ca o punte-a
suspinelor peste oră.

Cad peste tine toţi vecii,

ca pietrele într-o vale.
Orbi şi tăcuţi, liliecii
ţi se aşază pe şale.

Mă voi atinge de tine

numai cu ochii păscându-ţi culorile,
razele alcaline,
părul mocnind, florile.

Şi singur, mascat de-auroră,

mă voi pierde-n văzduh
lăsându-te pradă cerului
hulpav, sfântului duh.

O, nu mai vreau să ne-atingem

carnea, mâna, piciorul.
Flutură asupră-mi, stinge-mi,
vieţii, morţii, izvorul.

Cu genele să umbli pe mine,

ca un păianjen cu burta albă,
în care să alunec încet
adormind, ca pruncul în scaldă.

Se năruie-n mine râul

privirii tale, gemând
şi brânduşile spintecă aerul
cu nechezul lor, albastru şi blând.

Cântând omeneşte

Masa trupului meu se clatină,

te caut în agonie perplex şi mă spânzur
de mâinile lui Dumnezeu

Nimic nu e mai fraged în mine

decât plânsul acesta solemn
brăzdându-mi obrajii
cu tone de calcar deasupra, apăsătoare,
ca vorbele moarte ale profeţilor

Viaţa mi se scutură mâhnită ca fumul din roze,

cuvintele ce le rostesc le văd
crestate de dinţi, pleoştite frunze bolnave
şi iată, le bănui ca pietrele, râmele, norii
Vai mie, osul acestei lumi,
robit de splendoarea luminii,
stare de hohot intern, fără gură

Vai mie, sprijin al nopţii, tumoare benignă,

încălzindu-ţi subsuorile tandre, coapsa albă,
asemeni muzicii penetrând porii tăi somnolenţi,
iubita mea grandioasă, cu fruntea lascivă

Culorile tale rănite caută umbră,

protecţia sumbră a duhului meu o imploră
şi trecem pe maluri de ape cântând omeneşte
cu gura stropită de şancrele disperării

Spre neagra lumină

Sună dulcea ta piatră pe ţărmul făpturii,

mă roade adânc splendoarea ta luminoasă,
de sânii tăi albi ca monştrii ce hăuie-n lună
mi se sprijină inima

Ce ne vom spune acolo atât de departe,

cu morţii vorbind despre cer şi pământ
şi ce vom deschide-n noi de nu o solemnă
poartă de care să-şi spargă tăcerea
păsările trudite, de gol născătoare?

Iar ochii n-o să ne fie

galbeni ca de pisică, mocnind de sub cranii?

Şi trec murmurând, iubito, un morman de zăpadă,

spre neagra lumină amară ce-mi linge durerea

Zadarnic mai caut

Zadarnic mai caut norii pe cer,

redutele lor istovitoare sunt în mine.
Privesc stelele cum pier,
aştrii pe care fruntea mea îi conţine.

Privesc umbra ta caldă

care mirosurile le clatină
spălându-mi obrajii, privesc
luminile mării, pline de patimă.
Şi nu mai privesc, mă doare tăcerea
din care picură luna pe valuri.
Mâna ta albă îmi asasinează
gura ce cântă epitalamuri.
 Cosmos suav
1973

Un înger

S-a îmbătat un înger de prea multă dragoste

şi umblă pe pământ în clătinare,
cu cârji de flori se încovoaie spre umbra lui
pe care-o vede singur.

Atât de grele-i sunt picioarele încât atunci când calcă

pe umărul vreunuia din noi simţim sub tălpi pământul
încet cum se retrage respirând fiinţa
şi aerul devine un nămol de aur.

Apoi ne părăseşte, trece luminând, oftând,

o aripă a lui desface orizontul
prin care intră-n noi oştirile cereşti.

Şi-l auzirăm chiar pe Dumnezeu

dând o poruncă blândă
şi-o noapte lungă ne-am ţinut cu mâinile de suflet,
ca nu cumva, ca nu cumva să plângă

Ce mi-este sufletul

Ce mi-este sufletul
decât o noapte spânzurată de pământ
vorbind cu fierăstraiele norilor
şi-un rumeguş de pace
din trupul zeilor aruncă
pe umerii fecioarelor.

În somn se-aude cum curge lumina,

când rana ta albastră înconjură spaţiul
imaculat al florii şi fruntea ţi se-mbină
cu tropărirea enervantă a constelaţiei pe cer.

Presimt că în curând mă va tenta sclipirea

genunchiului tău alb din care peşti uranici
ţâşnesc şi mă voi prăbuşi-n picioare
către fântâna care-mi luminează ochii.

Şi aburul fiinţei torpilează

tăcerea întorcând-o către noi
şi ne târâm pe brânci
până să spele ziua cu fulgere pământul.

Patinoar

Copacul patinează pe gheaţa patinoarului,

se roteşte, îşi desface picioarele, cade,
porneşte mai departe, un fum galben
îi iese dintre crengi, de frunze
ce să mai spunem, ele sunt nebune,
îi zumzăie pe frunte
ca nişte bani de-aramă.

Un înger noduros
în sacra lui coroană apărut
îl pilota cu bice putrede în mână.
În faţa lor, o pudică patinatoare
mărea desfrâul universului, pe pulpe
ducând o scoarţă firavă, amară,
încât mă aţineam şi eu pe-aproape şi pândeam
momentul când, pe faţa ei plecată,
va răsări surâsul metalic, muzical.

Făcea senzaţie mişcarea ei uşoară,

volutele ţâşneau pe suprafaţa calmă,
dar auzea mereu în urma ei cum tropăie
parcă un turn ghebos de cărămidă
şi nişte braţe, nişte crengi se întindeau spre ea
precum schelălăitul unui căţel de lapte.

Iar spectatorii hohoteau aplaudând,

un fel de plâns isteric trimiteau către oglindă,
din gheaţă ricoşa spre ochii patinatorilor
imaginea unei furtuni de oameni,
încât până la urmă ei crezură
că lunecă pe umerii mulţimii,
pe feţele strâmbate cu gurile rânjind,
pe ochii lor căscaţi pe care-i ocoleau fără succes.

În fine depăşiră acest moment de criză,

îşi amintiră parcă de ei, unul de altul,
ea trebuia să nu se lase prinsă,
genunchii ei tăiară aerul lichid
din care abia mai rămânea o urmă.

Copacul însă, ca un murmur, cu coarnele vibrând,

se înfigea în golul ce i-l lăsa-nainte,
se năpustea în vidul care-i reclama fiinţa.
Mereu mai suav se făcea nimicul,
care-l sorbea într-un vârtej ameţitor.

Din crengi ieşi o frunte de arhanghel,

răzbunătoare, el părea trimis să lupte
cu un balaur monstruos de-apropiat,
atât de-apropiat încât părea el însuşi.

Şi fu atât de-aproape încât era s-o prindă,

o creangă peste trupul ei se-ncolăcise,
un şarpe-i înşfăcase o gleznă tremurând
şi spectatorii se crezură mântuiţi,
când ea se răsuci ca o şopârlă
şi, fluturând cu braţele ei lungi, pieri,
se auzi chiar râsul ei subţire pedalând
pe inimile noastre ce vuiră.
Se auzi chiar inima ei grea frângându-i pieptul
şi pântecul de gheaţă se căscă-nghiţind
copacul, mai rămase un aşternut de lavă,
un lac de apă neagră, pe malurile lui
eram doar eu în liniştea precară.

Iar fundul apei legăna o apă înstelată,

cu-atât mai straniu cu cât cerul era negru şi gol,
eram silit să cred că merg cu capul în jos
şi am intrat în apă şi nu era nici apă,
curgeam deopotrivă cu lumina,
atâta doar că ea, venind spre mine,
mă împingea spre propriul ei izvor.

Acolo ea, un fulger de tăcere,

îl biciuia pe îngerul credul,
până din el rămase o mână de cenuşă
pe care mi-o prelinse peste frunte.

Norii

Iese din apele mării un soare sângeros.

Încet respiră pământul. Fluturii
au ochii pătrunşi de o beznă fierbinte.
De-aceea
umblă în vârful aripilor
pe vânturi uşor foşnitoare.
S-ar şterge
de turlele ascuţite în care clopotele
păstrează un somn lunecos. Marginile zilei
se perindă peste păduri. Globuri stinse sunt
lacurile cu susur albastru. Peste ele
lebedele genunchilor îneacă
fruntea ta în lumină.
Acest trup care zboară prin cosmos
şi îşi pierde fiinţa
poate pe tine te pierde. Poate pe mine.
Nimic însă din ceea ce nu suntem.
Doar, pe sub soarele nopţii,
norii, norii aprinşi.

Să mă pătrunzi
Să mă pătrunzi cu ochii tăi stranii,
să mă înconjuri ca şerpii cu limba despicată,
din frunte să-ţi iasă o flacără albastră
şi duhuri din păr să-ţi coboare.

Mişcările ciudate să ţi le urmăresc,

mirându-mă de trupul tău alb,
parcă ar sta călare pe nori de hidrargir.

Şi soarele prin pântec să-ţi treacă-ndurerat,

ca printr-o pânză de ape-ncremenite,
cuţite reci plimbându-ţi peste coapse.

O, nu închide ochiul când noaptea-ţi muşcă buza,

o, nu închide gura când ochiul meu te sfarmă.
Atâta cer e-n tine că, iată, răsăritul
către eter descarcă pământul, ca pe-o armă.

Mă tângui

Mă tângui atât de suav alături de tine

încât ochii tăi încep să respire,
gura ţi se închide mocnind
şi tulburi florile pe umeri ţi se lasă

Garoafe reci ca şerpii

îţi cresc în păr
şi sângele sub pielea ta îngaimă
mirosul nopţii

Sub frunte porţi două fântâni adânci,

acolo sufletul meu alb roteşte
ecourile lumii şi iată, doborâtă
e pasărea ce te şopteşte
şi gheara mea sub aripă o strânge

Pe vremea aceea

Pe vremea aceea noi inventam o sexologie empirică,

pe vremea aceea practicam ceea ce inventam,
eram frumos şi erai frumoasă,
părul tău mi se îngropa în gură.

Ne strecuram unul în altul

hoţeşte, ţipam de bucurie şi viaţă,
ca şerpii călcaţi în picioare
ne zvârcoleam.

Unde eşti, glorie şi vanitate,

unde, iubito, ai dispărut
cu picioarele tale ce sprijineau universul,
unde-ai plecat, ce drumuri ai mai bătut?

Ce gropi aprinse ai sărit,

pe unde ai mai plâns cu pumnii în gură,
până să te destrami, până să devii
pământ umed de semănătură?

Abia cerul cel negru se mai uită la tine,

pasul meu abia mai porneşte,
biserica lumii abia se mai ţine
pe talpa pământului, ce râde prosteşte...

O suavă poveste

Cum pot eu să te mai ţin în braţe,

cu mâinile mele care sunt ca pământul.
Cum mai pot eu să te sărut cu gura
ca o prăpastie neagră, plină de păsări

Cum mi se mai mişcă oasele,

cât de rău unele-n altele se îmbucă,
parcă ar fi o armură veche,
parcă aş fi o bestie bătrână pe ducă.

Dar cântă iubito venind

înaltă şi neagră, cu sandalele plutind,
măcar oasele tale se-arată
flexibile, sunătoare, ca de argint.

Când vii, când treci, se umflă pădurile

de vânturi, ca marea, îmi crapă picioarele
şi se bucură aerul de ochii tăi vâjâind,
corăbiile tale pe cer poartă soarele.

Şi între noi o suavă poveste,

martor ne este cerul adânc
şi mâinile mele coboară ca frunza
şi mâinile tale se înalţă şi plâng.
 Frumoase femeile

Frumoase sunt femeile vara, când plouă,

frumoase femeile ca nişte îngeri aprinşi,
cu torţele părului fumegând.

Şi morţii de sub pământ se uită la ele,

de-aceea, puţin, se mişcă pământul
şi valurile de ploaie le îmbălsămează ochii.
Picioarele femeilor strălucesc ca argintul.

Toate femeile ies vara în ploaie

îşi încarcă obrajii de fluturi de apă,
dinţii lor albi ca ploaia muşcă lumina.
Frumoase sunt femeile şi trec precum ploile.

Abluţiune

Ne aşteptam să se facă noapte,

să ne părăsească lumina.
Dar ea a inventat un truc
ne-a îmblânzit cu vorbe
şi s-a scurs în lumânările
groase, de prin ferestre.
Şi iată-ne mânjiţi
cu lumină pe degete
şi pe obraji.
Până la urmă am dat-o la porci.
Acum ne spălăm,
ne frecăm cu cărămidă
de la cap la picioare.
Iată, suntem roşii,
roşii,
sângerii şi curaţi.

Ne e dat să trăim

Nouă ne e dat să trăim

orgasmul universului
în îmbrăţişarea lui cu neantul
şi ţâşnirea fierbinte a luminii
care ne spală obrajii.

Vino, iubito, mâinile mele sunt albe,

carnea ta e subţire şi rece
şi pământul agonic trece prin noi.

Vino, ochii mei sunt deschişi

şi văd cum ţâşnesc razele stelelor,
văd constelaţiile îngenuncheate
în braţele nopţii.

Carnea ta este atât de subţire

că se vede bezna din spatele ei.
Vino, mâinile mele sunt albe
şi-mi împrăştie ochii raze fierbinţi.

Lasă-mă

Lasă-mă să intru în agonie

cu întreaga mea răutate – sunt singur
şi ard luminile înfipte în spinarea mea.
De tine mi-e foame ca de un prânz domestic
la care stelele se sfâşie. Vreau să aduc
pământul pe rotile zornăind şi-ntreb
Unde e Domnul, oh, lipseşte Domnul
cel blând cu barba-n care păsările putrezesc
şi cruda mea mirare mă aduce
într-o dizgraţioasă stare. Vin plângând
oceane sferice, neantul
osificat de suferinţa cărnii mele.
O, Dumnezeu, te plâng,
parcă aş fi o pasăre de pradă
înfiptă-n pieptul tău şi horcăind,
parcă aş fi o rouă care curge
din ochiul tău în ochiul meu
şi se-ncovoaie după liniştea din sfere.

Vom intra

Vom intra într-un cosmos senzual,

duhul mâinilor tale va răsuci fiorii de lumină,
ciorapii tăi de fier se vor mula pe noapte
ca o ceară fierbinte, ca un plâns
al găurilor dintre Dumnezeu şi moarte.

Şi pasul tău va înmuia pământul

când vei călca pe el, se va topi ca gheaţa
sub răsuflarea stelelor şi trupul lui
ca şarpele va biciui eterul.

Va trece peste noi ca pocnetul orgasmul,

vânturi solare vor culege-n pumni
obrajii noştri pişcaţi de lumină
şi lumea-mbrăţişată cu somnul ei de veci
va scânteia frenetic în carnea ta senină.

Prafurile lumilor

Prafurile lumilor pe genele tale s-au pus.

Sălciile cresc din acelaşi pământ
pe care luneci şi tu, grăbită ca luna.
Despre tine se vorbeşte în cer,
îngerii te descriu ca pe o povară.
Tu eşti nemişcarea însăşi
parcursă de lumini nevăzute.

În concordanţă cu penele îngerilor,

ţi-ai pus pe frunte un bandaj alburiu.
Ca o ceaţă ţi-e gândul dus peste lume
şi eu lângă tine sunt pus pe cădere,
corabie cu un singur catarg.
În genunchi în faţa genunchilor tăi,
în genunchi lumile somnolente, pustiul.
Totul e un râu care curge în genunchi.

Mâinile mele aprinse îţi deplâng nemişcarea.

Furtună într-o bucată de piatră e umbletul meu.
O cruce albă în braţele cerului,
pământul cu respiraţia noastră.
Palmele tale se lasă peste fruntea mea,
de fapt neantul inimii mele.
Cuvintele pornind de la tine lovesc în vibraţia morţii.

Suav e cosmosul

Suav e cosmosul, suav,

adânc e cosmosul, adânc.
De ochiul tău se sfarmă-n veci
aceleaşi stele care plâng.

Bolnav e cosmosul, şuvoi

de oase smulse, cântătoare,
din trupul lui care scânteie
atât de mult şi nu mai moare.

Curat e cosmosul şi pur,

precum lumina, precum raza
şi doarme-n el iubita mea
cea nemişcată, veşnic treaza.

Cu ochiul mare-adânc deschis,

ea doarme parcă ar cânta
şi se consumă-aşa în vis
bălăngănind arar, abia.

Un clopot de pe care curg

lacrimi de aur peste mine
în veac, precum din Demiurg,
care la pieptul lui ne ţine.

În râuri ne scăldăm, adânci,

şi peşti ne curg prin ochii tineri,
scântei din foc originar
ieşind din ţâţa sfintei Vineri.

Iar carnea noastră fulgerând

este mai limpede ca smoala
ce arde-n vâlvătăi adânci
şi ne îngăduie în boala

de care muge universul

cu turnuri suferind de cer.
Doar fruntea ta, puţin, iubito,
poartă un zumzet din eter.

Nimeni n-a auzit cântând

acest fior de nebunie,
acest tremolo ascuţit
scrâşnind pudrat din veşnicie.

Şi eu îţi prind genunchii-n braţe

să nu te năruie-n pământ
şi intră-n trupul meu tot trupul
tău sfânt, iubito, şi flămând.

Vino

Vino să înconjurăm lumea.

Vino tu, o nouă Casandră, lovindu-ţi
pieptul cu pumnii tremurători,
să povesteşti despre pământul
prăbuşit printre stele. Descrie-i alura
de pasăre cu penele mirosind a cenuşă,
plutind încă prin ceruri uitat
de toţi îngerii. Şi tot ca pe ea
să nu te creadă nimeni, să zâmbim
cu toţii, privindu-te cu milă.
Vino iubito. Se va întâmpla din nou
războiul Troiei şi se vor nimici
încetul cu încetul zâmbetele noastre.
Cu ochiul plângător
ne vom uita în sus să căutăm
locul de unde lumina steaua polară.
O bestie calină va porunci să fii ucisă
la picioarele mele.
Vino şi uită, iubito.

Noapte de noapte

Tu, care noapte de noapte

te apleci asupră-mi şi plângi
şi mă mânjeşti pe obraji
cu sângele îngerilor

Şi îmi şopteşti
despre dragoste, moarte,
despre noaptea din urmă
spre care mergem cu ochii închişi

Şi mă atingi cu privirea
ca un plesnet de crin

Şi mâinile mi le legi
şi picioarele mi le înfăşuri
în părul tău
scânteind ca oţelul
Şi mă trimiţi în lumină
ca pe un zeu care cântă
trăgând după sine
orizontul aprins

Şi mă faci să cobor
ca o pasăre
şi mă mângâi
până la alba cenuşă
Ospeţele iubirii
1974

Rar îi e dat

Rar îi e dat luminii

să se izbească de pământ
cu un ecou atât de ciudat
cum eşti tu.

Sonorizare a razelor ei,

pâlpâit al degetelor de îngeri
umblând pe corzile sufletului meu.

Se va sparge cândva obrazul tău şi al meu

de fierăstraiele care scrâşnesc în ceruri.

Dar ai până atunci încredere în mâinile mele

coborâte pe tine,
păsări albe ale pământului
călătoare prin ţara ta sfâşiată.

Mergem pe străzile drepte

Mergem pe străzile drepte ale oraşului,

trecem printre maşinile lucitoare
în care se face amor.

Ce pustiu e oraşul de turnuri –

o cetate cu unul singur, de pază,
un lagăr în care paznicii s-au ascuns.

Totuşi, teroarea iese pe străzi,

dar barurile sunt primitoare, băutura contează,
poşircă cenuşie de coniac, vodcă,
bere, licoarea cailor costelivi.

Se poate merge la teatru, la cinema,

se poate iubi cu o sută de lei,
noi ne vom iubi, iubito, gratis,
într-un hotel monoton.

Putem chiar face o călătorie cu trenul,

la clasa întâi, să schimbăm aerul,
să ne îmbătăm cu ţuică de prune sau whisky,
ca să dai apoi un spectacol pe zăpada-ngheţată,
la malul râului.

Vei simula nebunia,

răcnind bucuroasă la câini vagabonzi,
eu îţi voi da o palmă sau două,
vei face apoi duşuri reci.

Îmi vei reproşa că vreau să mă culc cu tine

şi eu voi spune cinstit că aşa e,
ne vom petrece noaptea vorbind,
minţindu-ne unul pe altul
asupra problemelor nemuririi.

Oh, şi fereastra vastă cât peretele camerei,

comunicând cu exteriorul –
vom vedea sau vom crede că vedem stelele
şi ne vom nelinişti.

Vom face planuri de despărţire,

îmi va ieşi un sânge emoţionat pe urechi,
tu îţi vei pişca obrajii şi-ţi vor da lacrimile,
apoi vom plânge împăcându-ne.

Cât eşti de frumoasă aşa, cu buzele vopsite,

ce gust feeric au buzele tale,
mâinile tale umede cât sunt de albe,
ceţuri albastre peste ochi mi se lasă.

Pune pe mine o pătură, mi-e frig.

Parcă trăiesc sub fruntea lui Dumnezeu.
Vino să mă îmbrăţişezi,
nu mă lăsa să alunec din carne, iubito.
 Mareea neagră

Vine mareea neagră a disperării.

Stau în faţa ei cu obrazul uscat,
cu mâinile atârnând, cu gura închisă.

Voi fugi în oraş

să-mi întreb prietenii (am câţiva)
ce-i de făcut, dacă se poate bea ceva,
dacă există ceva bani pentru oameni ca noi.

Doamne, cerul e acoperit de nori,

e un ianuarie ceţos şi călduţ,
sufletul se poticneşte la fiecare pas,
ca un iepure fugind prin zăpadă.
Vom întreba poate de Dumnezeu,
dacă este într-adevăr acolo, pe sus,
cei bisericoşi ar pune mâna în foc,
pe-aici însă, prin oraş, nu se vede.

Şi mi se face dor de
iubita mea semănând cu Casandra,
teatrală ca ea, încordată mereu,
claustrată, fumegătoare.

Îi voi da iubitei un telefon.

Vocea ei spartă mă va pune pe goană
şi totuşi îi voi da o-ntâlnire,
ne vom întâlni seara la luminile becurilor,
ne vom săruta înlăturându-ne sfiala
(cine ştie ce-o fi în capul ei).

O, scene tandre, idei despre dragoste,

daţi-mi fiorul nemărginirii,
câteva stele de-ar fi pe cer,
să-mi vorbească despre mecanica aştrilor.

Şi iarăşi mă voi întoarce acasă,

pătruns de miresmele ei, cu fruntea dogită,
voi rumega gânduri albastre, voi tăcea,
îmi voi imagina ştergerea de pe faţa pământului.

Vreau să ies

Vreau să ies pe stradă,

să spun că e iarnă, că trece prea încet.
Iată, păşesc prin mormane de zăpadă murdară,
pantofii mi se umplu de-o apă sângerie.

Mai rebegit ca-n iarna asta n-am fost niciodată.

Mă gândesc la poemele mereu prea lungi ori prea scurte,
îmi visez poemele viitoare, dar fără puţin soare pe cer
totul este absurd, ca şi cum ţi s-ar îneca deodată iubita.

Spumegă pe Corso tragediile lui Shakespeare

şi comediile lui Ionesco, mulţimea e plină de griji,
se comentează criza combustibilului lichid,
fetele au un aer savant, îşi lustruiesc unghiile apoase.

E un vacarm plutitor, o enervare ciudată

mă stăpâneşte, mă face
să-mi caut prietenii obositori, exigenţi.

Vreau să mă vaiet unei urechi mai atente,

să mă topesc eu însumi de vuiete, de evocări
ale adolescenţei trecute, imperceptibile,
să flecăresc despre morţi, despre vii.

Cade din cer o ploaie curată,

o lapoviţă somnolentă îmi înmoaie părul,
îmi picură pe faţă, mă spală, mă răcoreşte.
Răcnetul ce doarme în mine nu va mai fi trezit.

Doar dacă nu cumva gândul meu neomenos

îmi va aduce sub ochi problema speţei umane,
îmi va povesti despre crime în masă, pornografie, amor,
dragoste, prietenie, cuvinte dulci precum crima.

Doar dacă nu cumva îmi va tuna în cap cuvintele dogmei,

dacă nu mă va ademeni cu paradisul acvatic,
cu peştele, cu celula, cu sistemul solar, cu neantul.

Toate acestea

Să nu te-atingi de pietrele tombale,

nu arde greierii ce ies tuşind din pământ,
nu te-apleca spre apa cu străluciri de faianţă,
pune-ţi capul de aur în mâinile mele.

Dacă e trupul tău acela ce cântă

şi mâinile tale sunt cele ce clatină
norii pe cer,
dacă faţa ta se fisurează ca sticla bătută cu pietre,
dacă mergi gâfâind pe zăpada-ngheţată,
ori sângele tău se descoperă ca
o dansatoare norvegiană
şi praful din inima ta a crescut
pe roiurile negre de oraşe,
dacă te-ai pierdut căutându-mă

Ridică numai fruntea, ridică piciorul,

ridică numai coapsele peste aerul rece.
Un semn e că se scutură de ciocârlii copacii,
un semn e că lumina te vânează în scorburile lor.
Eşti suferinţa acestei crengi de care atârnă
braţele mele ca scorpiile, stelele ca nişte broaşte,
vânătorii ca puştile pe umerii lor, icoanele
ca sfinţii de oasele lui Dumnezeu.

Dacă te vede trupul meu, dacă te strânge gura

cu dinţii încleştaţi, dacă te sfarmă pumnii
şi te calcă mâinile mele ca un tanc de tăcere,
dacă-ţi pierzi prozeliţii, dacă eşti fericită

Toate acestea ţi le spun, toate ţi le măsoară

sunetele ţâşnind din rotirea sferelor,
îngerii vulgari care se roagă la căpătâiul celor drepţi,
apa şi curgerea ei fără moarte.

Lasă-mă să mă desfac

Lasă-mă să mă desfac
din îmbrăţişările preparându-mi turbarea,
nu mă săruta, nu cere nimic de la mine,
voi pleca, uită-mă, fii fericită.

Naşte-ţi acordurile de ucis copiii,

fabrică-ţi vulgul doritor de minciună,
de văluri îmbătătoare,
eu scurm pământul după chipul tău adevărat.

Poate din lut să te mai fac o dată

elininând zorzoanele de ameţit imbecilii,
aş vrea să am în palme scheletul tău fosforescent
îmbrăcându-l cu carnea obrajilor mei.

Dar vreau acum să te părăsesc, cât mai e vreme,

cât mai găsesc prin pământ gângurind numele tău,
cât sufletul tău mai umblă prin mâinile Făcătorului
strigându-şi matricea, cât mai eşti oarbă.

Voi plânge pentru tine până te voi uita

pe tine, cea de carne, şi-ţi voi învia fantoma
punând-o-n faţa lumii ca pe un adevăr
de care însumi speriat voi fi.

Am trăit acolo
Cei care te-au păzit când eu încercam un fel de răpire,
care mă alungau de la porţile tale
rânjind ca paznicii hidoşi din infern
(nu ştiam pe vremea aceea
ce-nseamnă infernul), cei care
îmi puneau mâna în piept zicându-mi: până aici,
mai departe nu se poate, acolo începe moartea –
acei îngeri cu unghii de ceară înmugurită
au murit cu toţii, sufletul lor s-a holbat către cer
ca o mirare a pământului, inima lor ca un balon de săpun
a ţâşnit în sus strălucitoare, albăstruie, diafană –
porţile ţi-au rămas devorate de miresmele lor.

Vânturile izbeau canaturile de zidurile memoriei,

glasul tău ca un sânge s-a revărsat
peste mine – răsăream dintr-un alt pământ, dintr-un altfel de aer
ca să mă pot uimi îndeajuns de braţul tău legănător
peste morişca hidraulică a sufletului meu, de torsul înaripat
gângurindu-şi câtecul de împreunare, de piciorul agil
care călca mereu ceva ca o viaţă de om.

Erai sunătoare ca o mierlă, schelălăitul

cărnii tale amintea de şerpuirea şopârlei
printre pietre albe şi ierburi. Când am smuls de pe tine
acoperişul de scânduri ai devenit retractilă
ca o familie de şoricei surprinşi pe câmp
sub tulpinile uscate de porumb, apoi ai ieşit orbitoare,
triumfătoare asupra ta însăţi, ai căpătat leşia amurgului,
cum universul a căpătat deodată un balans asurzitor.

Am trăit acolo alături de surzi şi de orbi,

am mâncat din ciorba surzească a cerului, până am început
să fac gesturi de negare cu mâna chircită,
pe când fruntea îmi căpătase o oarecare serenitate
ridicându-se dintre vrejuri, părăsindu-şi cununa,
pe când începea odihna de noi în durere.

Ce preţioasă e iarna

Capul mi-e alb, a nins peste mine,

am umblat mult în ninsoare, sunt un morman de zăpadă.

Ce preţioasă este iarna aceasta,

o iarnă în care se visează, când şi când, crini,
mai bine zis visez cuvântul crini,
într-un fel în care să mi-i pot evoca.

Ce preţioasă e iarna aceasta – umblu pe străzi cântând

şi mă strâmb când se uită lumea la mine
şi-mi imaginez grimasa pe care o fac,
apoi cânt mai departe.

Există necesitatea de-a te manifesta

într-un fel sau altul, chiar cu puţină ironie
vizându-te pe tine în primul rând
şi-apoi pe ceilalţi, ştiind că n-o să le explici nimic niciodată.

Dar uneori eşti trist, lumea asta-i imensă,

cântecul ei nu-l vei auzi vreodată întreg,
doar dacă nu-l vei încropi tu cumva, o muzică plină
de dizarmonie, sau poate o armonie ciudată.

Un sunet care se scurge prin tine

şi nu-l auzi, dar îl simţi, te doare,
faci tot posibilul să-l dezgropi din tine,
deşi simţi cum îţi tremură, cum ţi se tulbură mintea.

Ce preţioasă e iarna, dar vine şi primăvara,

anotimpul trupului şi al minţii.
De fapt nici nu e un anotimp,
ci un ciclu al trupului tău, o trecere, un dezastru.

Se topesc zăpezile murdare plictisite de ele însele,

vântul tăios te rade, te curăţă, spală,
e ca un plâns din care ieşi strălucind,
aburi îţi urcă din ochi, te clatini, te frângi.

Chiar demonul sexual se trezeşte, râde cu faţa în pumni.

Iată o fată frumoasă, vei zice, vei încerca s-o săruţi,
îţi va plăcea tremurând firul ierbii, spunându-ţi:
Cât de frumoasă e iarba!

Râul galben va curge umflat, ameţitor,

soarele va lovi în tine cu pumnii
masându-ţi orbitele, circumvoluţiunile creierilor,
îţi va lua vederea şi-ţi va da nepăsarea.

Îţi va da zvâcnetul sângelui care opreşte

inima celor bătrâni, făcându-i să moară,
te va prelinge prin băltoace albastre, îţi va da fiori,
te va lăsa să umbli în miresmele lumii.

Vei simţi fânul crescând, pământul chircindu-se,

noaptea te vei sprijini de razele lunii,
vei şopti tu însuţi câteva raze de lună,
ca să poţi menţine un oarecare echilibru în univers.

În perioadele de aur

În perioadele de aur ale sufletului,

atunci când tăcerea clamează, când amândoi bravăm
zidurile pedepsitoare
sprijinite de o unghie peste noi

Când mi se pare că întind nu degetul sau mâna

spre cerul argintos, ci ochiul
sau, mai precis, o gheară ce înşfacă
setoasa lună de tot ce în noi este greu

Când tu eşti nepotolită ca o adevărată femeie

şi mă priveşti ca pe un înger miriapod,
când nopţile sunt groase şi lungi ca erele geologice
acoperindu-ne cu-o spaimă luminoasă

Mi se năzare să întrebuinţez bătaia de aripă a liliacului

şi fâlfâitul şopârlei, fuga rămuroasă de iepure,
grohăitul elefantului, mirarea ierbii strivite, pasul melcului şoptitor.

Mi se năzare să mă ridic din pat în picioare,

acoperit doar de palmele tale fierbinţi,
pierzându-mă într-un fum care mă ascunde vederii
şi totuşi aproape de tine, să te ating.

Ar fi un semn al providenţei pentru ochiul meu lunecos

de teama căruia m-aş retrage
acoperindu-mi fuga mereu cu alte cuvinte,
până să dau de perechea ochiului, cea nevăzătoare,
zidită în frunte, crescătoare de alge.

Aş cădea atunci în ceea ce se cheamă uitare de sine

sau pur şi simplu uitare, căci nici măcar tu n-ai mai fi
obstacol trupului meu în stare de curgere,
tras undeva de o lumină sticloasă.

Vezi, bănuţii de argint care se puneau

pe ochii deschişi ai morţilor
erau o cale firească de stăvilire a unei raze uranice
făcând legătura între trupul lor amorţit
şi o sensibilitate anonimă a sferelor sunătoare.

Opreşte acest elan, această revitalizare

a stâncilor de aur care se leagănă în cer,
tu ai măsura balansului stelar, tu ai frânele
care să poată opri universul.

Va veni un moment în care voi şopti cu tot corpul,

voi îmbrăţişa pământul de sub picioare,
îmi voi îmbrăţişa chiar picioarele,
voi săruta buzele tale şi ale mele,
mă voi înstrăina de propria mea fiinţă îmbrăţişând-o.

Ce poate fi mai solemn decât o asemenea plecare,

iată, totul este iubire, cearcănele s-au stins,
orizontul se frânge ca lumina care intră în apă
şi pământul este o apă mai limpede decât lumina.

Mai presus

Eşti mai presus de miresele lumii

şi eşti bolnavă de-a fi mireasă.
Zaci ca luna în patul de nori,
plină de sânge şi veninoasă.

Mor trandafirii ce te înţeapă,

când mâinile tale-i cutreieră.
Creşti fără soare şi apă.
Vântul loveşte în tine ca-n iederă.

Case gingaşe lângă tine se surpă,

tentacule oarbe, din umeri crescându-ţi,
îmbrăţişează, sugrumă şi foc dau
celor ce se adapă din gându-ţi.

Tu ai răcoarea care ucide

şi dă granitul pradă cenuşii.
Cu degete reci, translucide,
aprinzi în ierburile reci cărăbuşii.
Cosmosul zumzăie, zuruie, cântă,
planetele-şi sfarmă elitrele ţepene
iar gura ta fioroasă şi sfântă
firul Parcelor prinde să-l depene.

Tu, arahnidă de vieţi ţesătoare,

vieţi care costă ţipete, vaier,
te clatini ca beată stând pe picioare,
atinsă de dragoste, de o pală de aer.

Îţi scriu

Îţi scriu, iubito, până la sfărâmarea făpturii,

oasele-mi sar în aşchii strălucitoare,
ochii mi se-apleacă sângerând peste lucruri,
singur lucrul fiinţei mele nu moare.

Văd năruindu-se pereţii casei,

tavanul cade greu peste mine
şi mâinile pustiite de oase
înoată în mâzga luminilor line.

Copacii afară se sfarmă scrâşnind,

cu cioturi de crengi zgârie cerul,
un cer somnoros din care vecia
îmi trage pe spate dungi roşii cu fierul.

Prin cimitire presaţi sunt morţii,

semne de carte pentru albele foi
ale fiinţei ce ne prepară noroiul,
ale dumnezeieştilor ploi.

Pe-acolo, iubito, umblu şi-ntreb,

precum în ceruri şi pre pământ,
dacă tot chinul de a te iubi
e de la Satana, sau este sfânt.

De acest umblet mi se surpă picioarele,

limba dogită de cântec se clatină.
Sunt o biserică aprinsă de tine,
flacăra-i sacră te linge cu patimă.

Ca dintr-un măr
Coaste de aur ai primit
născându-te, ochii ţi s-au luminat,
trupul tău a crescut sub mâini iertătoare,
soarele la tine s-a uitat.

Păsările ţi s-au lipit de piept, tremurând,

cu câte un scâncet, parcă lovite
de inima ta bătând uşor,
ca un mânz nenăscut, din copite.

Casa ţi s-a înălţat puţin

din zăpezile lumii, ca un ecou
al pământului izbit de o stea
în obrazul din coajă de ou.

Şi-acum culegi norii în pumni,

flori aurii striveşti sub picioare.
Fluturii ţi se aşază în părul
cu fire negre, strălucitoare.

Când calci pământul, pământul scânteie.

Când dormi, universul se leagănă beat.
Cuvântul meu ca un şarpe se urcă
pe umărul tău de vânt tulburat.

Şi muşcă din tine ca dintr-un măr

şi gândul meu ţi-l aduce,
minciună fierbinte şi adevăr,
calvar, bucurie şi cruce.

Ca mânzul de aur

Ce spune o femeie despletindu-şi părul

e o mirare,
ce spune trupul ei gol,
curat, ca o lumină-n picioare,

abia stând de vânturile ce bat,

de cele care se sting, de cele ce urlă,
de strigătele noastre apropiindu-se
precum clopotarii de turlă.

Ce spune somnul femeii abia strânsă în braţe

adormind după dragoste cu genele moi
(pieptul umed, retinele arse,
sufletul care mai vorbeşte cu noi).

Un pumn de pământ în care sexul

cu spaimă şi ruşine acoperit e.
De-acolo a ieşit cândva universul,
ca mânzul de aur, dând din copite.

Iubita cu crini

Pe trupuri aprinse de oameni crinii se culcă,

privirea lor albă lunecă spre cuvânt.
Aţi simţit vreodată că aceşti crini nu au miros,
sau poate miros curat a pământ.

Iubita cu crini vine cântând,

rochia lipită de trup o confundă cu crinii,
florile ei sunt trupuri de femeie
cu braţele atingând fiorii luminii.

Ea vorbeşte încet, abia auzit,

doar păsările, zburând, de pe cer o aud.
Ele au sufletul atât de suav,
încât percep dinspre stele sunetul ud.

Ea arde încet, abia distingându-se

dintre crinii ce pâlpâie uriaşi.
Inima o vede departe
ca pe un munte, ca un oraş.

Este înaltă, este înzăpezită,

este locuită de morţi şi de vii.
Pe fruntea ei patinează lumina
şi poartă în braţe crinii făclii.

Este ca un cimitir iluminat

de tăcere şi de sfinţenie,
parcă s-ar sparge de ochii ei
a nemuririi vedenie.

Când te înconjură cu oceanul fiinţei

şi faţa lumina ei ţi-o izbeşte,
te-ai pierdut, te-ai născut, ai murit.
Cazi în genunchi, omeneşte.
 Plăcut este seara

Plăcut este seara să auzi toaca bătând,

parcă te-ar izbi un înger cu pumnii în piept
şi te sugrumă melancolia,
îţi prinzi capul în pumni şi-ţi vine să te sfârşeşti.

Umbli pe malul râului,

priveşti apa murdară, gălbuie, adâncă,
sălciile au un freamăt enorm
şi te întinzi în ierburi.

E mai bine fără prieteni, fără undiţă de pescuit,

fără puşca grosolană ducându-ţi gândul la pradă,
e mai bine să fii singur, beat de lumină,
de lumina amurgului cântând somnolent.

Să se coboare cerul asupra ta,

atunci când abia încep să se nască primele stele,
să stai ca mort sub naşterea lor,
luna de undeva să îţi vină aproape.

Vei merge oare acasă în noaptea aceasta

când ţi se sparge pieptul de-o bruscă şi grea bucurie
la gândul că totul e sortit nemărginirii, spaimei, luminii,
că totul va curge cândva înapoi în lumină?

Ar trebui

Tu suferi, iubito, de nuferi şi stele,

eşti un lac pe care cerul se perindă,
umbli în vârful picioarelor şi genunchii îţi tremură,
ochii tăi îmi sunt o neagră oglindă.

De ei ochii mei se sparg lunecând

ca păsările albe pe mare.
Eşti mai fragedă ca un gând
pe care-l încep cu mirare.

Stârneşti cu mâinile fluxul luminii,

de după mâini îţi ţâşnesc razele de lună.
Prin tine, orgă de aur,
trece eterul şi sună.

Ar trebui să faci gesturi numai cu pleoapele,

să nu se pornească după tine vânturile ce curg,
să nu trezeşti cu mişcarea aproapele
ape, bătând cu aripa-n amurg.

Ar trebui să te culci
cu spaimă în înaltele ierburi
primindu-le mângâierile dulci,
iubite de fiare şi verguri.

E minunat

E minunat că trec nori sângerii

şi se-ntind ploi sângerii peste lume.
Ochii ţi se lasă-n jos suferind
de un rău fără leac, un rău fără nume.

E minunat că te-atinge cu degetul

această boală lunecătoare.
Ascultă cum tace lumina şi bate
în ziduri albastre, cu umeri de sare.

Vino iubito să ne stâlcim

frunţile albe de întuneric
şi să ne spargem genunchii de sforile
de care atârnă soarele sferic.

Vino iubito să lăudăm

floarea de care pământul ţipă.
Dacă vei bea din inima ei
sânge, îţi va ţâşni o aripă.

Din şolduri şi umeri penele sure

vor şterge întinderea, apele.
Îţi va călca Dumnezeu de pe cer,
cu piciorul desculţ ca o rană, pleoapele.

Mi-e sete

Mi-e sete de vânturile care te bat,

de mirosul pământului călcat de picioarele tale.
Mi-e sete de gesturile tale luându-mi libertatea,
de robie în faţa genunchilor tăi mi-e sete.

Vreau să mă-nchin în faţa trupului tău gol,

să muşc cu dinţii repezi pulpele tale, iubito,
să te cufund în mine ca-n râu,
să mă cunun cu peştele trupului tău.

Mâinile-mi sunt gângave de boală

de când nu te-au mai atins,
picioarele-mi sunt bete
de când nu s-au încolăcit pe-ale tale,
ochii-mi sunt orbi de-a nu te mai privi.

Întinde-ţi mâinile şi-atinge-mă puţin,

atât cât să se spargă sub mine pământul,
spune-mi un biet cuvânt,
cât să răstoarne lumea peste mine.

Iubita

Iubita mea a înghiţit toată această lume

şi mai ales pământul, mai ales păsările,
mai ales stelele şi o parte din lună
şi pietrele, iarba, copacii, lăsându-mi
doar o fâşie între cer şi pământ.

Abia mai calc pe capete de diavoli şi de sfinţi,

prăjina pentru echilibru mi se bălăngăne în mână
iar când începe prăbuşirea, când deschid
ca înecaţii gura, iubita mă ajută,
mă sprijină în ultimul moment.

Iubita mă priveşte cu uterul, mă cheamă

cu sânii tremurând, şopteşte fioroasă
întregul univers, e-nfiorată
de paşii mei şi dragostea o frânge.
Iubita vrea să facă un copil
şi-şi mişcă şoldurile şi cenuşa.

Acum

Acum trebuie să ne mărturisim dragostea pentru univers.

Trebuie să dăm cărţile pe faţă, nu se poate trişa lumina.
Mâinile ni se acordă în aer cu sunetul grav
ce acoperă lumea. E momentul să ne sărutăm
pământul de sub tălpi, să ne scăldăm
în mirosurile pământului, ochiul
în fâlfâirea razelor aburoase. Este momentul
să dăm mâna cu tulpinile plantelor ce urcă mereu,
deschizând asupra noastră o umbră răcoritoare.
Să întrebăm cocostârcii despre umbletul lor
prin cascadele norilor. Să ne întindem în apele râului
ce curg nicicând obosite,
asemeni lutului galben, asemeni ierbii uşoare,
împovărată de mersul greoi al elefantului.
Trebuie să ne descoperim
în faţa prăpăstiilor lunecând printre munţi,
ducând undeva
spre un miez rotitor ca acela al lumii,
sâmburele cireşului ce coace
primele stele.
 Orfeu
1975

E numai rouă

E numai rouă pe pământ şi numai pace

şi gândul care fruntea o desface
şi aripile fluturilor cutremurate de brumă
şi liniştea suavă ca pieptul de mumă.

Prin sferele înalte şi cele joase,

îţi vuiesc doagele gâtului, poete frumoase,
craniile născătoare şi nenăscătoare
se numără între ele şi scapără soare.

Mâna ta dreaptă e mâna dreaptă a unui zeu –

ceea ce faceţi e uşor şi e greu.
Din ochiul tău drept pică lacrima-n ochiul lui mare
ce naşte-argintoasele lumii izvoare.

De pe gura ta pleacă sărutul pe gura lui moartă

şi nu simţiţi viscolul prin văi cum vă poartă
şi bezna albastră-nghiţindu-vă trupul subţire
atât cât sunteţi – o mireasă şi-un mire.

Mire cu trei capete şi cu umedă gură,

mireasă cu praf orbitor presărat pe făptură,
ambii înalţi, dând cu fruntea în stele,
înfipţi în lumină ca noaptea, până-n prăsele.

Ca prin o mie

Nu fi niciodată prea sigur

că ochiul nu-ţi lăcrimează pe pâine,
ori în paharul de vin
cu care-nşeli ziua de mâine.

Să-ţi stea în gură privighetori,

tot va ieşi un sughiţ ca de plâns
umflându-ţi doagele gâtului,
din îmbuibat suflet prelins.

Prinde-te bine de vânt,

agaţă-te bine de nori
când nu mai există pământ
şi mâna strângându-te la subsuori.

Întoarce arcul cu care împuşti

iepurii albi de sub orizont
spre inima ta crăpată de noapte,
cu-n rânjet ca de tranşee pe front.

Mai este pe-acolo un stâlp să te-anini,

în care s-anini buciumul, cornul,
şi fruntea albită de varul iubirii
cu ochiul ce stelele-n tine răstornu-l.

Mai ai o vreme să şezi şi să plângi

ca prin o mie şi şase sute
şi-apoi te va strânge pământul,
cu braţe uşoare, negre şi mute.

Ziduri

Ar trebui înconjurat universul cu ziduri

când se-ntinde ca un cuţit.
Un ochi îl naşte, unul îl zguduie,
un ochi de aiurea sticlit.

Câtă privire poate să-ncapă-n

pupila galbenă, stinsă de-o pleoapă,
totul acolo este lumină
subţire şi rece, trecută prin apă.

Neîncepută lumină, deodată

arsă de ţipete şi de cutremur,
plină de greieri cu gura căscată
ţâşnind din hăuri de vremuri.

Lasă-mă-n somn să mă întind sub cer,

gol ca şopârla sub soare,
să-mi intre în suflet un abur de fier
din caldele-i pupile adânc născătoare.

N-ajunge muma să-ţi nască pustiul

suflet, obrazul, fruntea şi gura.
Trebuie-n toate să cadă funinginea,
flacăra, şi din flacără zgura.

N-ajunge plânsul să te înece,

singur plânsul e ca ploaia pe piatră.
Fructul, ca luna pe cer care trece,
prinde sămânţă din ochiul ce latră.

Să-i prinzi universului lovitura

în piept şi să cânţi de toate aceste,
văzând cum dă floarea dragostei ura
şi te inundă ceea ce este.

Orfeu

Se trezi asurzit de soarele ce trecea peste cer. Era o umbră înaltă, pe sub copaci
fugeau viezuri cu lacrimi rotunde în ochi, prin inima lui vuia vântul, ţipau ierni
fărâmiţate. Pe pământurile întinse – primăvară, aerul suflat de obrajii umflaţi ai
copiilor. Pădurea născu ghiocei, apoi căzu o zăpadă atât de limpede că se făcu noapte.

Şi el se trezi unduind sub sălcii, cu fruntea strălucitoare. Luna îşi scutura solzii pe
umerii lui, peşti mari îi scăldau trupul cu bătăi subţiri de aripă. Maluri căscate lăsând să
se vadă, adânc, cuibul şarpelui. La gaura lui, vânătorul, cu o trestie-n mână, făcea
fluiere dulci.

Mireasa ieşi dintre umbre. Zeul înalt îl sfătuia să nu se uite înapoi. Mireasa, după
Orfeu. Trebuiau să meargă mereu înainte. O clipă să o fi privit, ierburile ar fi crescut
peste ea. Ea şi Orfeu, cu ochii făcuţi pentru zei şi pentru fluturi.

O lume binecuvântată era între ei. Să-şi atingă fruntea, unul sau altul, să fi ţâşnit
ca o sfâşiere privighetoarea. Picioarele lui, maluri pline de iarbă. Mâinile ei bătând ca
lumina în inima lui. Zeul tăcea gânditor. Un fum printre crengile posomorâte.

Totul din neatenţia lui. Ochii deodată spărgându-se unii de alţii. Priviri izvorau
ca razele din cerul spălat de furtuni. Ei doi în genunchi, murind, cuminecând zodia ce
se tulburase înaltă şi rece. Nici măcar zeul nu-l mai găsiră bacantele. Poate numai iarba
strivită de trup. Dar picioarele zeilor, călcând pe pământ, lasă urmele vântului.

Galop
Prin polii agonici ai hărţilor sparte
noi vrem să ne-ncingem cu viaţă şi moarte
şi vrem archebuze şi-arhaice chinuri
şi albe mirese scăldate în vinuri.

Noi vrem să ne-ascundem sub vânturi de iască,

să vină uitarea uitarea s-o nască,
să vină prăpădul, diluviul sfânt,
să facă să urle bâtrânul pământ.

Să-şi moaie spinarea-n azurul fierbinte,

piciorul să-şi spele cerescul părinte
în râuri de lavă puţind a tămâie
şi-n râuri de lacrimi şi-n lacrimi de râie.

Ne-ntindem frăţeşte sub aramele lunii

şi caii ne-nhumă zburând ca şi hunii
spre Roma uitată, spre Roma de veacuri
pierdută sub stele,-n blesteme şi lacuri.

O singură spaimă, o singură viaţă,

o singură moarte ivită prin ceaţă,
un singur nespus univers de tăcere
şi iată pe gură satanica miere.

O, cum mai devoră lumina amurgul,

cum curge prin el setos Demiurgul!
O, cum ne devoră cu braţe flămânde
lumină şi chin, deopotrivă de blânde.

Primeşte-mi sufletul

Primeşte-mi sufletul în furtunile tale

cu aceste cuvinte, o explozie blândă
măturând fruntea ta. Nu pomeni
decât stelelor cele pierdute-ntre noi,
alungă-ţi rănile, recheamă la tine
cerbii vuind prin păduri.

Apasă-mi pe frunte întregul pământ

ca un strop de sudoare. Un clinchet îngaimă
inima mea hohotind şi spaţiul mort, lângă tine,
se umple încet de lumină, parcă lovit
de-o suflare de înger.
Tu, suferindă de toate acestea. Mână uitată
pe sufletul meu, ca o rună.

Spune-mi, ce scrie trupul tău orbitor?

Un vaiet de aur urcă din lucruri spre tine
şi dâre de aur pe trupul tău şiroiesc.

Izvor

Cine să mă predea acestor guri

şi cine ochii să mi-i vândă. Totul e rană
sub haina mea albă. Sufletul vântului
ascunde inima mea.

Bat cu grijă în porţi. Fierul reclamă

agonia mănuşii. Ceea ce este fierbinte
sub frunte, ceea ce supără
şi face un tot trecând cu vuiet pe stradă.

Sacii sunt plini

cu animale îngroşate de viscol. Pe cărări
prin albăstruia pădure lemne trosnesc,
oasele făpturilor străvezii. Panica
aprinde oraşul îndepărtat
până la neputinţa privirii.

Fantastică lumea în care mâna mea dreaptă

o revoltă pe stânga.

Ambele se ridică. Capitulează

acest copac tuns pe stradă,
tot numai cioturi,
noduri, injurii scrijelate pe scoarţă.
Cine mă vinde, animal de pădure.
Iată cum susură
primul izvor sub zăpada acidă.

În faţa ta stă amurgul

În faţa ta stă amurgul lacom de stele

şi câmpia cu faţa suflată de multe culori.
Ce-ai putea să alegi dintre păsările cu aripile întinse?
Poate ziua ce trebuie să vină şi e solemn anunţată
de vocea lor albă şi gâtuită.
Dar uită de toate acestea. Nu mai privi
decât copacul sau piatra. Nu te mira
decât de bucata opacă din faţa ochilor,
de pe care începe să cadă o coajă sticloasă.

Aşa este şi pământul. Aşa este inima ta

ce bate din când în când nebuneşte.
Aşa sunt creierii tăi.
Aşa sunt morţii. Aşa sunt vrăbiile.

Totul este un aer încremenit,

survolat de păsări ciudat cântătoare.
Totul este un pământ al unui cer mai adânc,
în care se îneacă aviatorii şi liliecii.

Şi după ce ai văzut cum tace materia

poţi începe să cânţi. Dar numai puţin.
E rău să devii obositor
pentru ochii lucrurilor ce stau şi ascultă.

Tu eşti apa

Tu eşti apa cântând,

tu eşti extazul moale al păpădiilor,
tu eşti singurătatea mierlei,
tu eşti mânia focului

Tu eşti un munte care creşte în rut,

tu eşti valea amară,
tu eşti peştele înghiţind peştele,
tu eşti marea

tu eşti atât cât nu poate socoti şopârla,

cât mirarea, cât norul,
cât o cană de vin,
cât aburul înserării

Tu eşti mâna mea stângă

ce-o îmbrăţişează pe dreapta
şi o sugrumă pe dreapta
şi-o părăseşte foşnind
 Atât de suavă

Era atât de suavă că se spărgeau pietrele pe urmele ei şi ţipau

era atât de suavă că se apropiau căprioarele şi bolboroseau ca apa
era atât de suavă că se urneau constelaţiile
şi pica din cer câte-o stea
pe umerii ei cântători şi fumega pământul
şi mierlele se schimonoseau

Era înaltă ca un catarg şi trăgea de frunzele copacilor

iar copacii se înfigeau cu disperare în rădăcini

Numai sufletul meu murmura toropit

numai ochii mei se ridicau strălucind şi roteau universul
pe lângă mâinile-i reci şi subţiri, ucigaşe şi albe

Beatrice

De tulburarea lumii mi se-nroşeşte obrazul.

Parcă s-ar naşte-ntr-un limb
de unde-mi ridic braţele. Se aude
respirând peste munţi Beatrice.

Mi-e carnea tovarăş de drum, amestecată

cu spirit suav. Bat clopote albe
în biserici de peste lumi. Tună ascuns
soarele-n cer.

Aş vrea un râu peste umeri

cu apă de primăvară, galbenă, umflată de peşti.
Copaci să-mi foşnească în păr. Greieri negri
în gaura digului şi iepuri departe, sub stânci.

Şi iată, doar pierderi fierbinţi de lumină.

Un zvon de metal se lipeşte de trup
şi oasele ard, credinciosul prieten
moare sufocat într-o criză de plâns.

Acolo tu, Beatrice. Smulgi pene de îngeri

şi le înfigi în ochiul triunghiular.
Iese o lacrimă,
îmi cade pe frunte şi mă apasă.

Să urc este greu şi mi-e sete,

parc-am umblat un pământ nesfârşit
sub suliţa nopţii. Căzut între noi,
acest purgatoriu cu aripa mă atinge.

Cocor

Inima ţi-e grea de această zodie în tulburare

şi îngerii tăi violând aurora şi pasul tău prăbuşit,
un miros exală din frunze, copacii au guri
cu care şoptesc şi înjură încet asfinţitul.

Cum poţi să plângi sub un cer lătrător,

mâinile să ţi le susuri peste mebrane de stele,
vuind fruntea ţi se înclină, pământul e matur,
arde sub peşti, curge, muşcă din aerul negru.

O grindină falsă se-aude cum cade din cer

şi-ţi bate tăcerea, o pune pe roţi de furtună,
faţa ta se îndoaie, răsare din aer un trup
cu pletele lungi fluturate, pline de fluturi.

Un gang închide paşii noştri ce sună.

Un bombănit de pereţi ne aduce vertigiul
şi ne-ngropăm cu gurile unul în altul.
Dinţii încearcă să muşte, taie, insultă.

O rană pământul sub picioarele noastre.

Veacuri adie. Se-aud blesteme suave
din sistemul solar, din sistemul
luminii mânjind universul. Tu eşti prima
ce naşte, aruncă scântei şi rupe meniscul
cocorului beat ce dansează sub soare.

Dulce femeie

N-o să te văd niciodată altfel de cum te vede lumina,

de cum te chinuie ea şi te arată pe ape.
N-o să te sparg niciodată altfel de cum
te sparge vântul ca pe un val de stâncile ţărmului
şi niciodată, dulce femeie, nu voi fi scutul
împărăţiei tale de ceţuri de aur mocnind.

Sub sânii tăi albi se sfarmă goarnele lumii.

Sub rana acestui oraş locuim şi ne ştergem.
Din turle priveşte spre noi ciclopicul Cronos,
înghite statura ta albă, te fură şi cântă.

De-ar coborî, de-ar urca, de-ar zbura pieptul tău,

de-ar suna ca arama sărutul ce-ţi năruie fruntea,
de-ai muri şi-nflori ca un geam îngheţat, de-ai fi rece
sau măcar amară, pustie, o peşteră albă,
să mă întorc către tine râzând,
cu timpul meu mort aruncând după tine.

Să mergi

Să mergi pe străzi.
Să ţi se topească piciorul
în pantoful oranj. Apoi
înduioşată de vederea şopârlei.
Spune colţului străzii
cuvântul cel bun. Înmoaie batista
în apa ce-ţi curge din streaşină peste ochi.

Aici e o vamă. Laşi tot ce vrei

şi nu laşi nimic. Viaţa zboară
ca spaţiul galben prin fluturi.

Citez un poet: Sunt din rasa

care cânta în supliciu. Pumnii tăi albi
se strâng peste propria lor umezeală,
firavi ca melcii.
Citez din copaci: Cerul. Cerul.

Eşti ca o mireasă

Eşti ca o mireasă lovită.

Luceşte amurgul sub nori, ţi-e inima arsă,
fugi peste ierburi înalte, bate un vânt.

Bate şi geana aceasta tocită, suavă.

Se-aud din copaci nuferi cu fruntea uscată.
Mama se spală prelung în ape de aur.

Nu mai şopti despre moarte. Iubito, ascultă

pocnetul nopţii în arma celui sălbatic.
Iepuri se-ntorc către tine, adoră o clipă
mişcarea ta către lună şi se sfârşesc.

E un cer vânturat de nourii negri.

Clopote sting între dealuri ploaia, se-adună
sub salcia beată, mor, învie, împuşcă
faţa ta albă cu ţipete, se limpezesc.

Şi faţa ţi-e plină de gropi.

Inima ta este lungă, fuge ca firul
ciorapilor. Pânza se sfâşie.
Cineva, ca un mort, din pădure
se uită la tine.

Marea tăcere

Curge peste pământ soarele subţire.

Cerul vede.
Sunetul prăbuşit al copacilor incinerează
sufletul păsării. Pe vânători
se depune un praf argintiu.
Marea tăcere
se naşte cu greu, chinuită, în tine.

Sunt un profet mohorât. O barbă de fier

zăcând în icoane, măciuca pornirii la drum
printre fiare şi ierburi. Cuvântul uzat
îşi susură zvonul, topeşte alama
de pe obraji. Ce se aude
în valea atingerii, a clinchetului de mâini?

Acolo şi tu. Odată, cu gura-nspumată

şi unghia vânătă. Obrazul posomorât
îţi zace acum în perdele de frunze.
Va veni veveriţa, va zbura pe nuiele de-alun.
Tu vei fi rege naturii devoratoare,
vei călca pământul umed, vei smulge ciuperci.

O sarabandă
peste vârfuri, pe unde luna îşi duce
plescăiala de ziduri surpate. Poţi tu în mână
să ţii acest curs, să nu te miri de veşnica
umbrelor curgere?

Miei albi bat peste bot primăvara.

Mi-e sete de casa aceasta şi de pământul
ce duce până la ea. Acolo se lasă
inima ta numărând răpăiala şopârlelor.
Mi-e sete de crinii
ce cresc printre cranii şi albăstrui luminează.

Stele albe se-aprind

După geruri năpraznice stele albe se-aprind

şi îţi pâlpâie-n palme. Cu ele poţi fi ca o mamă
aplecându-ţi sânii spre ele, minţindu-le blând,
fluierându-le cântece. Poţi tremura asupra lor
ameţindu-le cu suflarea, poţi prăbuşi
ca pe scripeţi aceste lumi expansive. Numai
inima mea pătrunsă de ţipete pleacă.
Se-ndepărtează de tine încet, zvârcolindu-se.
O-mpinge vântul ca pe o pânză de pe catarg.
Corabia aceasta pe ape lovind orizontul
cu pieptul minuscul. Şi gura deschisă
primind spumele mării înaintează-mpotriva
spumelor mării. Mult se tace-n adânc.
Acolo crabi foşnitori, sus păsări de pradă.
Acolo vuiete de meduză, sus recolta de stele
crescute din inima ta.
Şi între două prăpăstii luciul mării
păcătuieşte deopotrivă cu mine,
apucă braţele soarelui, îl coboară încet,
îl înghite, temple negre şi reci
să lumineze o noapte. Apoi către tine
trimite un glob somnoros să îl ţii între sâni.

Visul de aur

Acesta să fi fost visul de aur.

Câteva minute se tace adânc lângă trupul tău.
E cazna de-a nu-ţi deschide cu propriile mâini porţile.
Se tace adânc lângă tine. Forma mâinilor
ţi se alungeşte. Recapeţi gustul de umbră
atât de preţios. Ţi se deschid ochii,
te calmezi. Începe muzica.
O bandă de magnetofon.
Cineva cântă descreierat şi frumos.
Fâşâie lung un covor sub picioarele tale.
Femeie într-adevăr. Frumoasă? Da, plină de farmec.
Cu dinţii puternici. Ai dinţii animalelor
şi insulţi cu insultele lor. Mergi
cu picioarele lor.
Minţi cu propria-ţi gură.
Citeşti poezii vechi şi pline de patos.
Departe, aproape, nu mai contează. Vezi
aşa de mulţi licurici. Ţi se obişnuiesc
ochii cu ei, licăreşti ca ei. Bând.
Potirul, lucrul de taină. Să auzi cum pârâie
scaunele. Restaurantul pustiu. Tu şi cu ea.
Bărbatul, femeia. Amândoi la un loc.
Să te prelingi printre farse. Să stai
cu gura deschisă. Să săruţi. Să-mbrăţişezi
trupul tău, femeie, să cuprinzi acest adevăr
al lumii. Trupul tău de carne. Trosnetul greu
al instinctelor. Sufletul greu
rodind propria ta greutate.
Aceasta e fericirea.
Cu gura mustind de o spumă suavă
să-ţi baţi în trup. Există intrări
şi există ieşiri. Şi multe furnici. Îngerii ard
ca nişte fleacuri undeva peste cer.
E o noapte adâncă.

Tu

Te numesc: cea fioroasă, cumplită, amară, dulce.

Îţi menesc: vei fi femeie şi vei face copii.
Te binecuvânt: fii fericită.
Îţi prezic: vei cunoaşte doar suferinţa.

Sărut cu sfinţenie picioarele tale de piatră

lătrătoare, ard ca un sfeşnic lângă inima ta
şi gura mi se deschide uneori, neagră,
pentru blesteme.

Uite, aceasta e casa ta. Are grădină

cu pomi, cu ierburi, cu şerpi.
Când te vei plimba goală,
când vei primi soarele-n pântec
şi urzicile-n umeri, când nu vei feri
gura ta de miresmele crude ieşind din pământ,
atunci va veni ispita la tine
moale ca pâinea şi aburul, apoi ascuţită,
tăindu-te-n două.
Ar trebui să stai în genunchi.
E o povară uriaşă de cer, darmite noaptea
când se revarsă pustiul de sus peste noi
şi ne cântă răcoarea neagră din stele.

Sunt trist ca o vrabie. Sunt umezi copacii.

Sunt albe pietrele. Una e chipul tău
ce-mi sparge retina.
Departe. Tu, cea departe.
Cea care tai cu o lamă de sabie
genele mele. Şi nu poţi să plângi.
Tu însăţi ca norii cei albi, şi nu poţi să plângi.

În genunchi filosofii şi principii

Ieşi pe stradă uneori şi dai de oameni,

îţi vine să le suceşti gâtul ca la vrăbii, aşa, din întâmplare
şi nu ţi se-ntâmplă niciodată s-o faci,
dar se adună în jur filosofii.
E o minciună, spune unul şi-şi şterge
spumele de la gură,
oroare, zice altul, interesele individului
trebuie să se armonizeze cu ale societăţii.

Mai vine unul în uniformă, un popă şi un analfabet,

cu o hârtie în mână şi creionul după ureche,
se aude un dulce cor de îngeri,
un miros de tămâie iese din nările principelui.

Statul e o structură, mai spune un individ,

doi şi cu doi fac patru, maţ şi cu maţ
legat unul de altul dă funia de spânzurat
sau centironul care, corect aplicat şi în doze severe,
umple spinarea de dungi.
Rezultă un portativ bun pentru schelăria fină, bogată
a unei simfonii dodecafonice,
rezultă o claviatură pe care degetele gâdei
se plimbă cu gingăşie,
rezultă faptul de a te regăsi concentrat la esenţă
în faţa mizericordiei.

Prietenul tău cel mai bun te priveşte cu buza umflată:

să nu-ţi faci iluzii, îţi spune,
singurul lucru pe care ţi-l cer e să nu-ţi faci iluzii
şi-ţi întoarce spatele ofensat
şi merge să-şi vadă de treabă.

Toată lumea îşi vede de treaba ei,

o treabă ca oricare alta. Fereşte-te
să fii treaba ei, să fii
ceea ce trebuie lichidat
pentru interesele ei.

La ce ţi-ar mai folosi atunci obrazul curat

şi cartea cu poze şi desenele albe
cu care umpli pereţii de cărbune şi dungile vinete
lăsate de soarele dispărând la orizont.

La ce ţi-ar mai folosi carnea ta muncitoare,

când ar veni agentul cu tolba de foi pline de sânge,
să-şi înfigă dinţii de aur în tine.

Iată-l pe Moise cu tabla de legi,

cu calendarul de legi,
Zarathustra sau Dumnezeu sau Alah
predică în biserica plină,
până când ea devine o peşteră goală
iar vizavi altă peşteră e transformată-n biserică.

Şi iată, acolo stau în genunchi

filosofii şi principii,
până se năruie muntele de gălăgia cea mare
scobind în munţii vecini o peşteră nouă
în care pasul tău sprinten calcă
pe lespezi adânci.

Şi degetul tău răbdător bate în uşi ferecate,

uşi care-ncet se deschid şi-ţi arată o beznă suavă,
cu sunete care nu-nseamnă nimic,
dar sunt sunete pline,
pe care le scoate sufletul tău peste moarte.

Toată ziua

Toată ziua am cântat la capul lui,

m-am lepădat de viaţă şi m-am lepădat de moarte,
de mine m-am lepădat, l-am arătat cu degetul
iar când am vrut să mă lepăd de el
i-am văzut ochii plini de fum
şi cu fumul lor m-au acoperit
şi cu mirosul m-au înfăşat.

Toată noaptea iubito am stat departe de tine

şi de tine m-am lepădat,
am luat în braţe capul lui plin de sânge
şi l-am sărutat,
picioarele i le-am încălzit cu mâna fierbinte,
groapa i-am curăţat-o de fum,
i-am aşternut piatra deasupra,
ştiind că ea va sări.

Acum este tot ce n-a fost şi va fi,

acum scânteie cerul şi se pregăteşte împărăţia,
acum izvoarele împărăţiei sar,
acum coroana de pe capul şarpelui e luată
şi-i pusă pe coroana vorbitoare.

Este atât pământ amestecat cu cer

şi liniştea se macină-n cuvinte,
profetul e cu mintea la sfârşitul lumii.

Un cer senin şi toată ziua, toată noaptea

am curăţat de ceară trupul meu
şi cu pământ l-am tot acoperit,
să nu îngheţ l-am tot acoperit,
l-am tot acoperit şi n-ajungea pământul.
 La Babilon
1977

La Babilon

M-am dus şi eu la Babilon să plâng

cu pasul meu molatic şi nătâng,
cu sufletul bolnav şi răpciugos,
ca Iov de trist şi gângav şi sfios.

Şi am găsit cetatea Babilon

plesnind de veselie şi gudron,
înmiresmată ca-n Apocalipsă,
târfă de lux intrată în eclipsă.

Întinsă ca o fiară ancilară,

scoţând smerite trâmbe pe o nară,
de foc şi fum, cu zâmbetul fatal,
letal şi, brusc, legal şi triumfal.

Aveam cimpoaie, bucine şi surle

şi psalomi învăţaţi să urle.
Şi turme blânde îmi călcau-napoi,
urmându-mă prin praf şi prin noroi.

Chimvale şi tălăngi veneau sunând

şi pajere pe sus treceau, pe rând,
smulgând în gheare câte-un dobitoc
din turma bleagă ce se-oprise-n loc.

Eram şi eu un trist cuceritor,

pornit în lung exod cu-al meu popor,
având cetatea-ntreagă la picioare
culcată cu drăcească impudoare.

Dar fiecare luptător sedus

de câte-o umbră năpustită-n sus,
iar eu, un Alexandru Machedon,
stăpân hilar pe lemnul unui tron.
Unde sunteţi voi, împăraţi şi regi,
ce-aţi putrezit cu capetele-ntregi,
voi, Artaxerxes, Genghis şi Atila,
ce-avurăţi totul – apa, cerul, sila?

Cu sabia în mână mă topesc

înconjurat de un sobor popesc,
de-acasă dus ca regele David,
izbind cu fruntea al cetăţii zid.

Îndură-te, cetate univers,

nedemnă de al cântecului viers,
nedemnă de-acest nalt cuceritor
cu oastea rătăcită-n viitor.

Îndură-te de-acest lunatic ins

ce-n mrejele-ţi suave se-află prins
şi te blestemă-acum şi te conjugă
cu clătinata lui de vânturi rugă.

De acest Lazăr care iese gol

şi-ţi vine drept din moarte rostogol
cu miros greu de mirt şi lumânare,
cu ţâţa ta fierbinte strânsă-n gheare.

De calcă-n glod, de calcă în cenuşă,

răsare-n urmă iarbă jucăuşă.
De-atinge-abia al lumilor pojar,
rămâne-n urmă aer surd şi clar.

Tu, slugă angajată la destin

şi întrupând al lumii veşnic chin,
îndură-te de tine, cască-ţi poarta,
să-ţi calce în picioare soarta.

...M-am dus şi eu la Babilon să plâng,

cu pasul meu molatic şi nătâng,
cu sufletul bolnav şi răpciugos,
ca Iov de trist, ca luna de frumos.

Spleen

Nu ne-a rămas de-acuma din cântece nimic,

doar păsările sure mai şchioapătă pe drumuri
cerşind în gura mare bomboane sau fistic,
pierind apoi, ca nişte înaripate fumuri.

Prin crâşmele zadarnice ninge-un scrum adânc

şi ne apasă pieptul cu mâna îndurării,
beţivii se prosternă şi târfele deplâng
zile de aur, pradă acuma disperării.

N-a mai rămas iubito nimic, sau nici n-a fost,

şi mâna ta se surpă precum o catedrală
şi trupul tău subţire se-nalţă fără rost
tăind văzduhu-n două cu o mişcare goală.

Priveşte, nori de iarnă se-apropie de noi

şi-ncet-încet acoperă carnea milenară
a inimilor noastre ce bat acum în doi
şi ne trimit cu ură din suflete afară.

De ce arde soarele

Când eram mic,

îmi plăcea poezia Mai am un singur dor,
cântată pe melodia aceea funebră
pe care o cunoaştem cu toţii.

Ştiam de ce se mişcă în mine moleculele,

cu toate că n-aveam habar
ce este o moleculă.

Peste tot exista un principiu divin

şi fiecare frunză
căzând
era în armonie cu universul.

Apoi am început să învăţ

numele lucrurilor,
numele oamenilor,
am început să văd abia ca prin ceaţă.

Am început să văd piatra şi pomul,

câinele, bărbatul, femeia
şi eram atât de puţin eu,
atât de dezamăgit.

Acum mă întorc
încetul cu încetul cu faţa la mine
şi mă văd undeva,
foarte departe.

Stau acolo şi îngân

Mai am un singur dor
şi-mi fac semne cu braţele
să mă duc, să mă duc.

Căci iată, ştiu din nou

de ce arde soarele
şi-mi vine să cânt
sub imensa ploaie de stele.

Când vei pierde

Când vei pierde memoria lentă a drumului,

când vei mări la nesfârşit
dinstanţa între tine şi tine,
astfel ca teii să nu se mai împleticească
sub privirile tale,
ei, urletul mirosului sub specia morţii.

Singura nebunie de care vei fi capabil,

apăsat precum norii de cerul subţire,
cu fruntea primind graţia ploii de aur,
va fi să te ghemui plângând
sub mâinile Domnului.

Să ne atingem

Ar trebui să ne atingem,
ca să iasă din noi puţină lumină,
ar trebui să trăim pe pământ,
ca să se-aprindă un ochi fără vină.

Ar trebui să fim mai aproape,

cu vârfurile picioarelor lipite de vârfuri,
ca să aprindem brazii zburători
peste păsări şi stârvuri.

De-am fi legaţi împreună cu lanţuri,

cu ecouri trecând dinspre unul spre celălalt,
am putea nimici amurgul vorace
instalat în noi cu plânset înalt.
Ne-ar mai trebui o armă cumplită,
ca să retezăm frunţile noastre din cer
şi o doză suavă de dinamită,
să scoatem dintre noi subtilul eter.

Pentru a ne împărtăşi cu o gravă atenţie

din pâinea dreaptă a trupului consanguin,
pentru a stropi această pâine fierbinte
cu sângele nostru, înmiresmat ca un vin.

Pentru a trece sfârtecaţi şi sublimi

prin razele păcii coborâtoare din sfere,
cu orbitele înţepate de crini,
crescând peste voci, peste ere.

Când totul e bolnav

Atunci când totul e bolnav,

când totul este schilav şi jilav,
când mărturii există că nu este
nimic real, că totul e poveste,

Când pajura se-nvârte către cap,

când capul către pajură îl scap,
când viaţa se înşurubează tont
în moarte, ca ocară şi afront

Atunci e bine undeva să fugi,

să-nalţi spre ceruri plângăreţe rugi,
să te cobori cu ochii în sudori
spre sorii şchiopi şi orbi şi rugători.

Să uiţi că nume ai şi Dumnezeu,

că eşti un soi ciudat de minereu
din care iese-al nopţii-obscur metal,
substanţă unui univers letal.

Căci, dacă-i moarte-n vârf, nu e în capăt.

Spre veşnicie astre, ceruri scapăt
şi nasc mereu, chiar dacă mor născând,
cap, pajură, şi iarăşi cap, pe rând.

Precum feţele triple

O stare atât de adâncă de har,
o stare atât de adâncă de pierdere de sine,
de contopire cu toate posibilităţile,
cu toate promisiunile.

De câtva timp mereu cu destinul mătăhălos în spinare,

mereu cu ţevile tunurilor îndreptate spre propria inimă,
parcă Lucifer şi-ar fi săpat acolo
cazematele pânditoare.

De câtva timp mereu cu lumina în faţă,

orbit şi cu pleoapele sângerând,
o continuă stare de intrare în moarte,
în ceea ce oferă lumile cele adânci.

Cu sucurile dulci ale luminii pe limbă,

cu mierile şi cu mirările
şi cu povara carelor de stele
în care te îngropi ca-n fân,

într-un miros sfâşietor de ierburi,

într-o şerpuire de vocale,
un du-te vino de animale roşcate,
toate muşcând

fericite că se-ntretaie
unele cu altele
precum feţele triple
ale zeilor.

Exod

Voiam, iubito, să te fac să plângi,

voiam să fac să urle întreaga ta structură,
din cerul fără spasme să te frângi
şi să-mi pluteşti, ca un sărut, pe gură.

Să umble duhuri line, să umble zei plăpânzi

sub trunchiul tău cel hulpav, născut din umezeală,
precum ciupercile sub ochii blânzi
ai soarelui pădurii, ce arde şi înşală.

Să nu fi fost din tine nici degetul, nici mâna

şi nici piciorul orb cu care-apeşi
pământul încălzindu-te ca lâna
şi perii genei tale, lungi şi deşi,

Să nu fi fost văpăile Gheenei

şi steaua-n cer şi eu şi lumea-ntreagă
şi ochii tăi lăsaţi de Dumnezeu
să usture ca biciul întinderea dulceagă...

O, precum Moise cu toiagul strâmb

despici în două apele primare
şi mă trimiţi cu turma în exod,
să-mi caut ţara răsturnată-n zare.

Spectacol

Erau acolo în sala teatrului vreo treizeci de tineri poeţi

care îşi recitau poeziile în faţa unei săli arhipline,
când deodată izbucni un incendiu, mai întâi mirosul de fum
se simţi, apoi câteva voci de afară, un vacarm discret,
câte un ţipăt înăbuşit, stingher, până când
uşa se dădu în lături şi un om scăpă înăuntru,
de parcă marele lui vis ar fi fost, o viaţă întreagă,
să năvălească-ntr-o sală de teatru şi să răcnească:
Arde! şi-apoi să fugă. În fine, pătrunse şi fumul pe urmele lui
şi lumea-ncepu să se scoale, de unde până atunci aşteptase
uşor intrigată, nelămurită, începu să se-nghesuie, să se spargă
către ieşiri. Cusăturile hainelor, oasele, capetele
prindeau să trosnească, până când grosul ieşi, mai rămaseră
cei care trebuiau să delibereze alături de inevitabilele cadavre
şi poeţii care aveau mereu câte ceva de recitat şi-şi aşteptau
rândul (era unul care nu mai sfârşea nişte ode)
şi eu care mă agitam pe coridoare, intram în sală, ieşeam
şi iarăşi intram încercând să-mi fac o părere despre toate
acestea. Focul cuprinsese nişte perdele, cortinele
şi fustele câtorva poetese mai imprudente, care astfel
renunţară să-şi mai joace rolul sau, poate, acceptaseră un alt rol,
mai solemn, ceva foarte aproape de torţă,
începuseră, prin cine ştie ce fel de blestem,
să-şi joace chiar rolul de la-nceput anunţat, dar cu o
aplicaţie exagerată. Doamne, să luminezi drumul poporului tău
ca o făclie, s-o spui, s-o pretinzi, să vociferezi
pe tema aceasta ani întregi cu orice ocazie,
ca deodată să te pomeneşti că destinul îţi ia
farsa în serios şi te face cenuşă. Era magnific,
iar poetul declama mereu cu gura aproape lipită
de microfon, alţii cu foile de hârtie în mână-ncercau
şi ei să se-apropie, dar erau curând doborâţi de coatele lui,
avea ceva convulsiv dând din mâini şi ceilalţi se zvârcoleau
în jurul lui, căzând, ridicându-se şi iarăşi căzând,
acompaniaţi de chitare electrice, exoterice, funambuleşti, somnambulice,
nostambulice, hidoase de la o vreme, păroase, jegoase,
ca nişte sexe dilatate enorm, monstruos, rotindu-se-n mâinile albe
în faţa ochilor noştri deja ameţiţi. Fuiaguri de fum
luminau ca în biserică, dar se-auzeau
trosnete care lichefiau auzul, inimi bubuind undeva
în timpanele noastre, de parcă am fi fost capturaţi
de pântecul chitului, fiecare în parte de câte un pântec al chitului,
născusem deja fiecare partea noastră de lume
şi de responsabilitate, fiecare beneficiar al destinului năucitor.
Sub lustrele uriaşe ce începeau acuma să ardă,
precum în cer constelaţiile, interogam inima mea
asupra fluxurilor de sânge, a căilor lui de acces
către marele, splendidul viitor univers,
care se rumenea acolo încet, rotund ca o pâine.

Sub cerul tău de aur

Ai umblat mult prin această lume plină de îngeri,

ai doborât mulţi dintre ei la vânătoare
şi puşca bifurcată şuiera precum şarpele.
Magii aceia orientali ţipau cât puteau despre naşterea pruncului –
totul era viitor, totul era prevestire,
abia o vorbă spuneai că se şi înfăptuia, cu concursul divin.
Iar bătrânul de-atunci Dumnezeu
îşi rata credincioşii pe rând şi spumega de mânie.
Doamne, ce vremuri erau şi ce oameni, ce draci,
făcând o propagandă perversă, compromiţând
fiecare cuvânt, până şi pe Mântuitor
lăsându-l să moară superb, să învie în apoteoză
şi să se-nalţe la cer, ca pe urmă
să lucreze în numele lui şi să râdă spărgându-se.
Apoi splendidele cavalcade ale vrăjitoriei
şi nervii cei tari ai Evului mediu,
în fine Shakespeare, un alt pedagog
bun de prins cu un ac în insectarul lui Lucifer.
Ce-a mai rămas acum din toate aceste poveşti minunate?
Miracolul tehnologic şi aşezămintele pentru psihopaţi
şi poate tu, iubito, nervoasă ca fulgerul,
moartă, sub cerul de aur fără accent.
 Erai

Erai mai mult moartă şi erai mai mult vie,

erai mai mult decât n-ai fi fost,
îl atingeai pe îngerul morţii de departe
şi lumina întreagă te ştia pe de rost.

Erai mai biblică decât regele David

şi mai sfântă decât eterul,
încât fiinţa mea îţi găsise
în părul tău fumegos emisferul.

Erai pe tot pământul şi pluteai pe ape

şi-n cer sticleai ca steaua şi cântai,
erai o fată, erai aerul, potopul,
şi moartea mea, chemându-mă, erai.

Şi numai eu pierdusem orice sens

şi luminam cu ochii depărtarea
scurmându-te mereu din univers,
când tu-mi scăldai picioarele, ca marea.

Îngerul pervers

Am văzut într-un autobuz un înger pervers.

Îl cunoşteai după ochi, după păr, după mers.
L-am văzut cum sclipea, ca fosforul de greu.
O scânteie sări către sufletul meu.

Era rece şi albă scânteia, durea.

Autobuzul mergea, autobuzul cânta.
Lumea toată se scurse-ntr-un scâncet nebun.
Încercam să-mi revin, să mă-ntorc, să mă-mbun.

În zadar era totul, căci îngerul meu

avea coapse de foc, părul său – minereu
sau uraniu curat şi ţâşnea către cer.
Eu stăteam doborât de un hohot de fier.

Mă stingeam ca un Crist pe o cruce de jad.

Era frig ca în cer, era cald ca în iad
şi fantome şi crini fulguiau peste tot.
Eu pornisem să trec universul înot.
Începusem să mor, se făcuse târziu.
Mai nimic nu era, împrejurul meu, viu.
Se făcea că era un oraş, un pământ,
dar ningea peste tot, peste tot era vânt.

O zăpadă ciudată de aur scămos,

aşternutul iubirii de sus şi de jos,
aşternutul oricărei subţiri întâmplări
ce vestea, poate, alte hotare şi ţări.

El era lângă mine şi tăcea mohorât.

Şerpi de foc potolit îi curgeau peste gât.
Gura lui aburea aerul de cristal
mângâind sânii drepţi, conturaţi inegal.

Am întins doar o mână, încet, să-i cuprind

mijlocul de fecioară, pântecul de argint.
Era doar vâlvătaie, era numai cuvânt.
Mi-am privit mâna arsă, cântând, luminând.

Autobuzul căzuse-ntr-o rână, pe drum.

Era plin de paianjeni, de ierburi, de scrum,
aruncat undeva, de un secol sau două,
căci paragina lumii se căznise să-l ouă.

Am plecat mai departe pe jos, ca un cal,

răpciugos, înţelept, trist şi atemporal,
cu un luciu pe frunte, indiciu funest
al acelui dezmăţ, semănând a incest.

Şi-am văzut peste tot autobuze trecând –

treceau lumi după lumi, precum gând după gând,
dar nu mai lumina la vreun ochi, la vreun geam,
îngerul meu pervers, eu doar singur eram.

Undeva-n întuneric, într-un loc fără loc,

jucam rolul de înger cu obrazul de foc.
Aşteptam să mă ia un suav autobuz,
să mă ducă, scrâşnind, în lumina de sus.

Destin

Vrei să nu ai de-a face cu un feroce destin,

să arunci lumea de pe umerii tăi
şi să devii deodată liber, numai cu gura să-mprăştii
ocări şi blesteme asupra munţilor,
a văilor şi-a pământurilor vuind,
a luminilor una pe alta orbindu-se.

Doar că ar trebui să câştigi

la o tombolă sau la o loterie numărul impar
şi totuşi divizibil cu doi
şi totuşi număr şi aducător de nenorocire.

Doar că ar trebui să renunţi

la mâna ta dreaptă, cea care face
şi-nvârte zarurile de foc
plimbându-ţi-le pe frunte, pe limbă,
rostogolindu-ţi-le prin craniu.

Ori vrei mai degrabă să nu mai ai de-a face

cu tine, copil al rostogolirii,
faţă de aur, bandaj al astrului negru,
răcnindu-ţi poruncile ascuţite
ca ţipetele fraţilor tăi, flămânzii,
nealăptaţii cântându-şi lumina
pe sub limba ta, luminându-şi fumul şi graiul,
patria luptei şi desfătării.

Lumini

Lumini amare cântă răguşit,

atâtea lumi pe noi s-au prăbuşit.
Mi-e carnea arsă de polen şi vânt
şi-ncet plângând se năruie-n cuvânt.

Memoria a tot ce-a fost şi-i gata,

zvârlind pământ pe morţi precum lopata
şi luminând în drumul celui care
e singur blând şi luminos şi mare...

Cum voi striga

Doamne, cum voi striga, cum voi pârî universul,

cum voi mai cere tăierea capetelor celor vinovaţi
şi-a fiilor fiilor lor, ce înscenare voi face, cum voi lucra
cu mâinile mele la ridicarea eşafodului
pe care păsările vor fi trase pe roată
iar norilor, aceste turme torturate de vânt,
abia lor le voi da pace, le voi atinge spinarea
cu palma blândă, ocrotitoare.
Iar ei se vor duce mârâind, scheunând, ca şi câinii
şi voi rămâne singur,
mă voi întreba ce am avut
cu toate astea, ce oare mi-a căşunat.
Voi spune: nimic, ce să am, ce s-a-ntâmplat
de fapt, ce-am făcut, mi s-a părut că visez.
Am visat că visez şi tot mai visez acel vis
de care nu mai scap de când m-am născut
şi beau acelaşi aer curat şi înot într-o apă
rece, strălucind ca lumina, spălându-mă
ca pe un miel, doar că adorm şi visez
ceva îngrozitor şi-aud şi tălăngile şi nişte stele
ce cad plescăind în lumina şi beznele ochilor
şi-n muzica urechilor şi vorbele,
Doamne, din când în când, într-o linişte
ciudată a trupului meu de fântână
peste care cerul prăpăstios şi solemn
de furtună se odihneşte.

Precum sămânţa

Atârnaţi-le poeţilor o pereche de testicule sociale,

de vreme ce tot cântă cu vocea lor diafană,
de vreme ce văd peste tot flori şi fumuri de roze.

Puneţi-le megafoane la gură şi plesniţi-i cu bice

pe spinările încovoiate, să vedem ce va ieşi
dintr-o asemenea experienţă, cum vor urla
din gâtlejurile lor de soprană, din stradivariusul
fiinţei lemnoase de extracţie mioritică.

Mi-e frică de genunchii lor tremurători,

dornici să atingă pământul, mi-e frică de fruntea
lor înaltă izbind pietrele drumului,
de sufletele lor tânguitoare gata să se înalţe ca aburul
animalelor de jertfă pe altarele patriei.

Atârnaţi-le poeţilor între picioare

o pereche de stele bălăngănindu-se
ca-n punga de sub pântecul taurului
cosmic, ce poartă în coarne întreg universul
şi daţi-le mugetul galaxiilor prăbuşindu-se una spre alta,
atrase de ceva precum erosul şi turbarea.
Precum sămânţa ce a fecundat apele primordiale,
precum Cronos înfulecându-şi odraslele, precum odrasla
buşindu-şi părintele, precum Cristos cu crucea lui firavă
înfipt în buricul ţărânii, ţâşnind apoi către cer,
izbucnire mirifică, împreună cu cortegiul lui de apostoli,
ca o rachetă balistică uitând să mai cadă
cu-ntreaga ei încărcătură nucleară, precum Darwin,
mândria oricărui ospiciu respectabil şi-apoi Einstein,
prinţul poeziei şi al filosofiei, împăratul ideologilor...

Atârnaţi-le poeţilor clopoţei între picioare

şi feriţi-vă de ei ca de nişte leproşi,
căci, pe cât de umili şi plăpânzi, mincinoşi şi făţarnici,
poartă cu ei boala cerului, germenele orbitor al luminii,
în vinele lor curge sângele Căii Lactee
şi-n tărtăcuţele lor şi-n guşile lor umflate mustind de puroi
zac sonuri, rămăşiţe, vestigii de silabe
dintru acel cuvânt care-a fost la-nceput.

Atârnaţi-le poeţilor propria lor fiinţă de sine.

Împotriva melancoliei

– Spune-mi un leac împotriva melancoliei, i-am cerut eu iubitei

şi ea mi-a arătat cu degetul cerul.

– Priveşte în sus, mi-a răspuns ea,

singura ta speranţă-i acolo,
singura ta speranţă sunt îngerii.

– Dar de Iisus Christos ce ştii, am întrebat-o,

ce ştii despre Maria, maica lui,
şi despre pezevenghii aceia de-arhangheli?

– Ştiu foarte multe, mi-a răspuns ea, ştiu foarte multe,

dar nu prea am timp să stau de vorbă cu tine,
mă cam presează timpul, mi-a răspuns ea şi n-am mai văzut-o.

Iar eu m-am îndrăgostit de alta şi mai frumoasă,

după ce m-am gândit îndelung la spusele primei mele iubiri
şi-am început să mă plimb cu noua mea iubită pe stradă.

– Am tras o concluzie, i-am spus noii iubite,

asupra celor din cer, a întregii lui populaţii,
am tras o concluzie sigură, i-am spus.

– N-am timp să te ascult, mi-a răspuns însă ea,

toate astea le ştiu, trebuie să mă duc să fac nişte copii,
mai studiază cărţile sfinte, m-a sfătuit.

Şi-a dispărut ca aburul, ca taifunul,

nelăsând după ea decât puţină cenuşă,
şi câţiva copii care deja erau destul de bătrâni.

Abia am apucat să mă reculeg şi-a apărut iubita a treia

şi m-am gândit cum să fac să nu mai fugă de mine
şi i-am spus: – Vino, iubito, să facem nişte copii.

– Cum să fac cu tine copii, mi-a răspuns ea cu lehamite,

hai totuşi să vedem, a dat ea din mână,
nu prea credeam să iasă ceva, mi-a spus ea născând.

Cum să-i mai cer acum leacuri împotriva melancoliei,

m-am gândit, cum să-i tulbur liniştea castă, maternă,
cum s-o sustrag preocupărilor ei.

Ea tocmai se făcea foarte mică, foarte subţire,

tocmai pleca undeva unde-o chemau interese urgente,
într-un loc cu miros grav de smirnă şi de tămâie.

Tocmai plecau foarte mulţi şi toţi erau foarte grăbiţi

şi-abia-n trecere dacă mă priveau, cât să nu se lovească de mine,
nu se mirau de nimic, ştiau totul, absolut totul.

Doar eu umblam din loc în loc cu un aer absurd,

mă-mpiedicam de rădăcinile sfinte ce ieşeau pe-alocuri din humă
şi mă gândeam cu impietate la stelele cerului.

Moartea a venit

Moartea a venit la mine şi mi s-a oferit în chip de trandafir negru

iar viaţa mi s-a oferit în chip de fată blondă
şi mi-a cerul să-i dau în dar trandafirul, ca o condiţie prealabilă.

Şi-a prins trandafirul în piept şi-a început să plutească

şi eu am început să pluteasc, ca soarele pe un cer plin de stele,
ca soarele pe un cer plin de lună.

Ne-am spus cuvinte de dragoste şi ne-am certat,

ne-am spus cuvinte de ură şi am ajuns la-mpăcare,
totul suna frumos, mai frumos ca o apă ce cade.

Până când trandafirul şi-a-nfipt rădăcina

în pieptul ei şi a-nceput să se facă mai mare,
a-nceput să întunece părul ei blond şi tăcut.

Până când gura ei a-nceput să vorbească asemenea sfinţilor

după petalele carnivore şi n-a mai rămas nici un semn
că s-ar putea opri cumva muzica sferelor.

Ţi-ai asumat infernul

Din momentul când ai început să scrii, ţi-ai asumat infernul.

Din momentul când ai început să îndrugi primele cuvinte rimate,
cazanele cu smoală au devenit îngrozitor de banale –
sufletele dreptcredincioşilor în frigărui miroseau frumos
şi indecent şi desuet.

Faust a devenit un scandal mărunt,

Macbeth s-a ruşinat de tapajul pe care-l făcea,
doar Hamlet, prinţul nebunilor, îşi continua punerile în scenă.
A fi, spunea el, şi totul era.
A nu fi, spunea, şi se căsca un abis.

Făceau imediat cu toţii pe cascadorii

şi se zvârleau cu capul în gropi metafizice,
rupându-şi picioarele şi gâtul,
înghiţindu-şi strămoşii deopotrivă cu urmaşii născuţi şi nenăscuţi
şi dispărând cu toţii-mpreună.

A fi, spunea Hamlet din nou şi răsărea luna,

creşteau umbrele precum ciupercile după ploaie
iar tu stăteai cu gura căscată de uimire,
te-ntrebai cum e posibil aşa ceva.

Cum să nu fie posibil, îţi răspundea Eminescu.

E posibil şi e normal, e chiar singura modalitate –
stai în afara dragostei şi în afara istoriei
asumându-ţi şi dragostea şi istoria.
Iată pastila pe care va trebui să o-nghiţi,
alături de pastila ta cu infernul.

Deja era prea mult şi-ai început să te faci că nu înţelegi,

ai început să faci pe prostul, să te ascunzi după deget,
să umbli după trucuri ieftine, să spoieşti toate oglinzile
în care te uitai, nu cumva să-ţi arate
ce era de arătat, ce era de văzut, de atins, de trăit.

Căci îţi mai rămăsese de trăit moartea,

îţi mai rămăsese doar jocul acesta stupid de cuvinte
şi făceai pe dracu-n patru să nu observi uşa deschisă.
Te credeai cu o iotă mai şmecher decât destinul
şi-ţi dădeai ţie însuţi cu tifla.

Dar erai deja acolo, în aerul rarefiat,

erai translucid şi trecea prin tine soarele,
trecea exclusiv prin tine şi avertiza
să nu te dai niciodată la o parte din calea lui,
căci nu mai exista o cale a lui fără tine.

Mi s-a-ntâmplat

Mi s-a-ntâmplat să stau de vorbă cu destinul.

L-am convocat la ora şapte seara
la colţul unul bulevard, să-mi dea de ştire
ce trebuie să fac de-acuma cu o fată blondă,
despre care nu ştiam dacă mă iubeşte sau nu.
Îţi dau cinci minute, i-am spus eu destinului, să mi-o aduci
(asta după ce fugisem câteva săptămâni pe străzi căutând-o),
uite, de la ora şapte până la şapte şi cinci minute
să mi-o aduci, destinule, în faţa ochilor
şi-atunci voi şti că este ea, cea aşteptată şi dorită,
aceea pe care ţi-ai pus tu însuţi gheara.

Şi-am stat acolo în colţ şi-am început să-mi simt ochii arzând,
de parcă aş fi devenit eu însumi baba aceea din poveste.
Am sfredelit cu ochii de foc trecătorii
şi-am văzut chiar câteva fete cum se opreau uitându-se la mine.

Îmi mai rămăseseră trei minute şi-o aşteptam numai pe ea.

Nu mă trişa, destinule, mă gândeam, ţi-am cerut-o pe una anume,
cu părul blond şi cu fruntea boltită,
cu urmele lăsate pe faţă de tine.
Nu mă trişa, destinule, răspunde-mi dacă e ea,
dacă mă iubeşte sau nu şi dacă eu o iubesc.

Alţii se încredinţează de bunăvoie-ntâmplării,

bătrâni cărora nu le-au fost binecuvântate zilele lor de pe urmă
înfiază o vietate oarecare, prima ce le iese în cale,
chiar de se-ntâmplă ca şarpele să fie soluţia.

Trimite-mi şi mie şarpele, îi spuneam eu destinului,

mai ai un minut să mă faci fericit, dacă există fericire pe lume,
mai ai o vreme scurtă, mai ai o secundă sau două,
ca să-mi dezvălui întrucâtva viitorul.

Chiar mă urnisem să plec, spunându-mi că totul este zadarnic,

când apăru ea, cea poleită cu aur
şi trecu ca o ploaie de aur pe lângă mine,
ca o herghelie întreagă de iepe cu părul de aur
şi chiar mă lovi în piept, neglijent, cu copita.

Încât mă întreb, destinule, de ce oare te-am invocat,

de ce am forţat mâna ta grijulie şi sfântă,
care deschide doar porţile ce trebuie deschise
şi numai atunci când e strict necesar.

Acum ce mă fac cu spărtura asta în piept,

cu poarta aceasta în care răsună cuvintele tunătoare-ale lumii.

Nu-mi rămâne decât să mă gândesc

prin ce pustietăţi a pierit, prin ce stepe, prin ce funduri de mări,
de unde-mi trimite valurile ei tulburate
în oraşul acesta solemn, acoperit de nori şi de stele.

Am înghiţit

Am înghiţit soarele, am înghiţit luna,

în măruntaie am explozii, supernove,
mă-ntreb dacă pe-acolo nu cumva există
vreun zeu alambicat urlând.

Sau eu, care tot merg întortocheat pe stradă,

mă clatin de la o religie la alta,
îl joc pe Moise şi pe Zoroastru
şi-apoi, de furie, dispar

Când sufletul meu ar vrea mai degrabă să pască,

ar vrea mai degrabă să umble cu degetele
prin lâna murdară a oilor, să mulgă vacile, caprele,
să bântuie taurii, precum instinctul erotic.

De vină cine e, al cui e meritul,

poate că acum câţiva ani am creat universul
şi sufăr de-o amnezie cumplită.

Măcar stelele dacă ar fi la locul lor pe cer

şi nu pe limba mea, nu-n cerul gurii,
acum când îngerii se-ntorc
cu feţele strălucitoare, sparte de răni colosale,
spre mine, nemernicul,
liber cugetătorul.

Fericita mea umbră

Numai tu erai liniştită, numai tu erai veselă.

Numai tu trăgeai după tine oraşul, străzile lungi şi soioase.
Numai tu plângeai ca şi cum ai fi râs.
Numai tu aveai crocodili graşi prin buzunare
şi clănţăneai din dinţi, ca şi cum ai fi avut dinţii lor.

Numai tu erai ridicolă, provocai scene penibile şi râdeai

răsfăţându-te ca iedera, acoperindu-mi ochii şi gura cu palmele.
Numai tu erai tirană şi castă,
dând cu tifla zevzecilor şi dându-ţi ţie cu tifla.
Unde eşti tu acum, cea dorită de mâinile îngerilor,
cea pentru care dărâmam lumile cerului,
unde te-ai dus să mori, de unde te vei întoarce
fără să fi murit, cu oase ascuţite în gură?

Numai tu erai castă, frenetică, oarbă, scânteietoare

şi scoteai fulgere pe ochi şi pe gură,
te dărâmai plângând, ca şi cum te-ai fi ridicat către cer,
nenorocito, fericita mea umbră, clientă a morţii.

Cine

Cine, Doamne, întreba poetul,

mai vede lumile rostogolindu-se în afară de mine
şi îmbătrâneşte de spaima acestei rostogoliri?

Copiii, poate, căci numai ei

au o asemenea acuitate a simţurilor,
sau păsările, căci numai ele
au o asemenea detaşare de simţuri.

Cât timp, Doamne, întreba poetul

voi mai rămâne în aburul acesta de lucruri ce pier,
şi voi mai suferi de moartea fiecărui lucru în parte,
bucurându-mă totuşi de renaşterea lui?

Mai bine lasă-mă să dorm sau să fac dragoste,

lasă-mă să mor şi să mă nasc ca toţi oamenii.

Am obosit vorbind mereu cu gâzele tale.

Abia-mi mai târşâiesc picioarele pe petalele florilor
şi ele încep să se-ndoaie sub mine, semn că atârnă
deja foarte greu sufletul meu spre ţărână.

Cine Doamne, întreba poetul,

ar mai îndura, în afară de mine, atâta din tine?

Două feţe

Am două feţe – una râde

şi cealaltă plânge.

Obrazul meu stâng e plin de riduri

şi aminteşte de moarte,
iar obrazul meu drept
este mereu neted, plin de tandreţe.

Am două feţe
sublime una prin cealaltă,
trăind una prin cealaltă.

Între ele stă Eros

cu arcul lui încordat
şi ambiguu...

Mergeam cu iubita

Mergeam cu iubita pe stradă

în aerul solemn
şi ea era toată de aer,
era toată un drum.

Încercam să ne stingem, să ne aprindem

unul spre altul,
fiecare cu o lumină,
sau cu pierderea ei.

Ca nişte copaci îndoindu-se

în furtuna razei de lună,
ca trestiile în vântul
hohotitor.

Astfel mergeam
chemându-ne pe nume străine
şi necunoscându-ne,
păstrându-ne calmul.

Viaţa se desfăşura
ca un râu,
ca o stradă.

Am ajuns la o casă.
Uşile ei se băteau de pereţi.

Luna scălda
cele patru anotimpuri
cu o lumină neutră.
 Mereu

Mereu izgonit din lume, mereu oglindit

de stelele cerului,
tu, oglindire a universului,
gând asupra luminii

umblând ca o fiinţă de aer prin pădurea umană,

neasigurat de nimic, lipsit de sentimentul
de a fi totul, ori măcar nimicul

mai degrabă invidiind creanga copacului

pentru libera ei consimţire
la scoarţă şi sevă, la nemişcare adâncă,

deodată invadat de mari ape, de raze

prin ele trecând

o ciudată iubire aruncându-te

la ţărmul celor ce sunt,
abandonându-se grijii tale de ele.

Ce eşti tu altceva decât proorocul

promiţând viaţa eternă,
decât pământul izbucnind către stele,
uimire apoi a cenuşii

decât pasărea acestui fierbinte penaj,

rotindu-şi privirea peste câmpiile
în care se ară, se seamănă
sămânţa imperturbabilă.

Treceţi

Treceţi mereu printre figurile acestea băţoase,

îngălate de sentimentul de-a fi singuri pe lume,
sau, în orice caz, printre puţinii ce stăpânesc
cheile tuturor înţelesurilor.

Iată-i înaripaţi de o candoare suavă,

călcând în picioare fiinţe umile, furnici, broaşte isterice,
şoareci şi lilieci,

ba chiar luminându-ne umbrele cu indiscreţia lor,

cu viaţa murdară a spiritului lor obosit,
lacom de veşti, de rezultate sportive, de ştiri de scandal,
ignorând scandalul cel mare, spectacolul lor interior.

Gazetari, umorişti, epigramişti, conţopişti,

colportori de snoave perfect imbecile, încercând să dea tonul epocii,
râzând de tot şi de toate,
parcă le-ar fi cusut cineva colţurile buzelor lângă urechi.

Izgoniţi-i din temple cu biciul, nu-i lăsaţi lângă sufletul vostru,

nu-i lăsaţi să vă pipăie cu degetele murdare,
punându-şi unsoarea, jegul, pe strălucirea ideilor.

Nu-i lăsaţi să se hlizească lângă sunetul de orgă

al gândului care îl percepe pe Dumnezeu,
să vă vândă cuvintele ca pe cârnaţi, să vă clatine
în sentimentul vostru intim.

Ori, tocmai de-aceea, lăsaţi-i alături,

pentru ca, respingându-i, mai repede să vă găsiţi,
să vă-nălţaţi coloana de fum şi de flăcări
spre cerul aproape de voi, preafericiţi prin durere.

În lumea promisă

Era mereu ceva care nu se mai termina,

nu fiindcă ar fi fost, de la origine şi prin destin, nesfârşit,
ci pentru zăpăceala de moment (e drept, un moment prelungit)
a sferelor de influenţă, a sferelor
mişcătoare-n eter, era mereu ceva distinct
de propria noastră viaţă, ceva ca o suferinţă
a materiei fiinţelor noastre, un contact al acesteia
cu duhul nostru uimit (îţi vorbisem de spirit,
iubita mea, de idee, chiar încercasem să îţi inculc
părerea că nici măcar nu existăm decât ca o potrivire de forme,
o potrivire a câtorva accidente în ordinea de existenţă a
unor triunghiuri), era mereu printre noi
ceva ca un zeu, ca o subordonare a acestuia faţă de un principiu suprem
şi noi preţuiam, ca atare, cât zeul acela umil
al existenţei şi apropierii noastre unul de altul.
Te chemam la propria ta viaţă şi la aceea
a vieţilor noastre, te smulgeam cu cuvinte din moarte,
aşa cum mă smulsesem pe mine însumi, după datoria noastră cumplită
de-a nu fi îndestul mulţumiţi cu ceea ce primim ca un dar,
făcând până la urmă har din acesta, acordându-ne astfel
cu viaţa înaltă, clară, rece, a celor divine.
Te luminam cu toată lumina din mine, cu tot
ce puteam aduce pentru tine la suprafaţă din ea
şi tu, somnolentă ca un prunc atunci când se naşte,
protestai în felul solemn al tuturor celor împinşi către graniţele
fiinţelor lor, te apărai cu gesturi mai repezi decât
o rază de lumină scăpând din feşele de aur ale creaţiei.
Iată-mă din nou cum stau pe un pisc de tăcere,
arătându-ţi drumul acesta, aşternându-ţi picioarelor
o cale eternă, suavă, dumnezeiască. Măsoară-ţi
puterile, calme acum, încearcă-ţi voinţa.
Din beznele moi închipuind o terestră placentă
te chem către naştere. Mâinile mele sunt blânde,
ca ghearele când trec peste feţe de oameni
şi se înfig undeva adânc, până la cântec.
Şi te alăptez aici, în lumea promisă, cu privirile mele.

Unde vom fi

De ce e între noi atâta dangăt de clopote

şi-atâta depărtare, atâta presimţire a imensităţii,
de parcă ne-ar despărţi o harababură întreagă de lumi,
de parcă respiraţia noastră ar rostogoli universul.

Mâna mea-ntinsă nu va putea niciodată să te atingă,

un chip real nu vei fi pentru ochii mei, numai umbră,
întuneric şi depărtare. Demoni ceţoşi
se vor împotrivi privirilor mele scurmând dezolarea.

Ce-mi mai rămâne acum decât plăsmuirile

lascivei închipuiri, ale lascivelor vise,
hohotele demente ale mulţimii pângărindu-te,
ca pe-o statuie a delirului expusă în piaţă.

Ce-mi mai rămâne acum decât cuvintele

cu care se va-ncerca să fiu consolat, decât atingerile
prietenoase, de care mă voi ascunde în fundul pământului
şi prietenii înşişi, pe care voi dori să-i ucid.

Şi omenirea întreagă, ce-mi era mamă, soţie şi fiică

iar acum, iată, se distanţează de tine
în momentul când nu mai exişti decât pentru sistemul
de senzori ai cerului, ai eternităţii.

De ce e între noi atâta lumină şi chin,

încât abia te mai bănui la capătul razelor,
eu, cel claustrat şi flămând, cel care murmură
doar blasfemii la adresa lui Dumnezeu...

De la o vreme îmi rămâne limba ca o piatră în gură,

îmi simt sufletul răguşind, ruginind ca de moarte,
cu toate că sunt mai viu ca oricând, dar rănit
de depărtarea ta cosmică, aici, la doi paşi de mine,

otrăvit de-acest gol, de aceşti centimetri

ce se multiplică asemenea viziunilor de coşmar
şi mă azvârle în spaţiul mort al lui afară-din-tine,
unde scheaună lucrurile, precum câinii loviţi cu piciorul în burtă.

De-ai auzi substanţa mea pieritoare

lamentându-se alături de tine ca uraganele-n cealaltă parte a globului,
m-ai îmbrăţişa cu teroare, ai încerca să te confunzi cu-acest regn,
liniştindu-l, încetul cu-ncetul, ca pe-un ocean.

Ai vedea cum se naşte sufletul meu în pacea fără sfârşit,

o pasăre mare cât lumile capăt la capăt,
luându-te-n leagăn, iubito, ducându-te
şi poate l-ai vedea chiar murind.

Căci, acolo unde vom fi, totul va însemna a te naşte

din nesperata cenuşă a celor ce pier
şi atunci când vom vedea clătinându-se cerul
vom lumina depărtările oarbe de stele.

De la o vreme

De la o vreme începi să mori scriind epopei,

te-ntrebi despre climatul fulgerului, cu gândul
la roata care se-nvârte.

Întorci capul pe stradă de la cunoscuţi şi prieteni,

cocoloşindu-ţi duhul, ideile, ascunzându-le,
suporţi tot mai greu oraşul, cetatea,
îi faci procesul Sodomei şi al Gomorei.

Revii, ca la o veche durere, la cărţile vechi,

faci o pasiune cumplită pentru cuneiforme,
îţi brăzdezi cu ostentaţie trupul, obrazul
şi-ncepi să dansezi, să te mişti sau să nu te mai mişti,
precum piramida, precum sfinxul.
Chemi asupră-ţi chinul şi uneori se-ntâmplă
să vină, încet şi sigur, lumea îşi vede de treabă iar tu,
orb ca Homer, îţi plimbi degetele prin aer,
ca o cămilă treci prin deşert,
ca un popor care a strălucit cândva şi se stinge
şi înoată grăbit prin propriul său adevăr.

Viaţa eternă

De ce, iubito, picioarele tale sunt atât de subţiri,

de ce mâinile tale sunt atât de lungi
şi carnea ta e-atât de străvezie
şi sângele atât de negru împânzeşte universul?

Sângele tău, această băutură rituală,

această băutură mortală,
din care nu îndrăzneşte nimeni să bea,
din care a băut atâta lume.

De ce, iubito, capul tău e sferic şi strălucitor,

încât nu se mai vede aproape nimic din tine,
numai nervurile fine ale nervilor tăi, numai undele
de şoc ce-mi izbesc noaptea şi ziua retina.

Tu, albă cum e zăpada Everestului, întunecată

ca zăpada orbilor, liniştită ca luna, furtunoasă
ca Oceanul furtunilor,
înaltă ca nenorocirile lumii, plăpândă ca bucuria,
lansată asemeni blestemelor către cer

Tu, ale cărei însuşiri sunt numele tale,

care, pentru a exista, trebuie să fii numită cu toate numele tale,
care eşti înseşi numele tale pe care nu le cunoaşte nimeni,
care te naşti şi respiri odată cu respiraţia mea

Odată cu zborul liliecilor noaptea, odată cu gemetele

îndrăgostiţilor ce se sfâşie, cu vaierul curcubeielor
pe cerul lăptos, cu nebunia oraşelor
bombardându-se unul pe altul,
odată cu plasma în care înoată planetele

Odată cu libertatea universului de a se desprinde de facere,

de-a-şi deveni străin şi-a acuza lumina,
de a se prăbuşi mereu spre sine, de sine-ndepărtându-se,
de-a se-nghiţi şi devora mereu.

Tu, contemporană cu bezna şi liniştea,

cea care mă îmbrăţişezi în somn şi-mi trimiţi
atâtea vise cumplite
din care mai păstrez, ca pe o perlă neagră, teroarea,
de ce eşti atât de aproape de mine?

De ce, iubito, mă strângi atât de puternic, că sufletul meu

izbucneşte în plâns, de ce, iubito, mă alăptezi
ca pe un prunc cu laptele tău negru,
ca marea pe acela ce se-neacă

Şi mă tot minţi cu dragostea ta nesfârşită

şi mă tot dezguşti cu mirosul tău puternic de moarte
şi continui să stai lângă mine,
cu toate că te blestem?

– Ca să-ţi dau viaţa eternă,

ca să-mi dai mie viaţa ta eternă,
ca să ne minţim unul pe altul despre viaţa eternă.

Pe-atunci

Pe-atunci îmi era frică să mă apropii, să te privesc, să te ating,

era ca şi cum aş fi murit şi înviat, trebuia să mă las
ucis şi născut de o privire a ta şi trebuia să fiu recunoscător
că mi s-a dat suferinţa de-a te fi cunoscut
şi de-a te vedea şi atinge.

Eram buimăcit de mâinile tale sângerând între magnolii sălbatice,

mă trezeam sfâşiat de galopul petalelor din care nu mai ştiam
ce-mi aparţine şi ce-ţi aparţine, ca şi cum ne-am fi culcat amândoi
peste ele şi ne-am fi amestecat, confundat definitiv, în regnul
acela floral, zdrobitor.

Toate cuvintele se pierdeau, dispăruse limba română

şi albaneza, chineza, doar o bâlbâială a soarelui se rostogolea
peste nori, peste ceţuri, peste nervii noştri distruşi,
când nu mai speram nimic de la lumină, când nu mai credeam
nici măcar în pietre, nici măcar în nenorocire.

Poate doar râurile curgeau mai departe, de parcă ar fi început

atunci să facă lumina şi lumea, curgeau şi dădeau
sentinţe groteşti în ceea ce privea mersul stelelor
şi al dragostei noastre şi chiar le ceream ajutorul,
murmuram şi strigam peste ape.

Şi-ntr-un târziu se făcea o noapte fără hotare,

trupurile noastre nemernice se fărâmiţau
în mii de aşchii usturătoare îmbrăţişându-se,
dar numai cu inima lor, numai cu privirea inimii lor,
în bezna aceea fierbinte.

Căci totul era de pierdut, de trecut, de murit,

de văzut cum se stinge, de auzit cum se stinge şi piere.
Numai cumplita mea nebunie era ceva ca o stare pe loc,
înregistrând foşnetul lucrurilor ce se topeau.
Prolifera singuratica, cumplita mea nebunie.

Unul pe altul

De când m-am născut, mi-ai luat sufletul în palme

cu mâna dreaptă, care era Dumnezeu
şi cu mâna stângă, Satana.

Te-ai tot întrebat oare al căreia din ele voi fi

şi-ai început să mă arunci ca pe o minge
dintr-o mână în alta.

Acum încă mă priveşti cu mânie în ochi,

cu ochiul drept uitându-te în ochiul meu stâng,
cu ochiul stâng uitându-te la mine în dreptul.

Te-ntrebi de ce nu ne potrivim
şi acuzi mereu prezenţa mea monstruoasă,
gata mereu să proclami divorţul între noi doi.

Dar te reţine ceva, poate sentimentul fratern,

poate paternitatea ta nedeclarată,
de care te ruşinezi.

Laşi totul baltă,

simţi un fel de lehamite
şi dai cu banul cu universul.

Cap sau pajură, lumină sau beznă.

Universul se învârte dement, fără să hotărască nimic,
şi-l sfârâi mereu între degete.

Până când se revoltă sufletul meu

şi urlă ca un smintit: Pajură!
Tu alegi în sfârşit cap.

Cu toate că te plictiseşti imediat

şi-mi dai dreptate din plictiseală
şi mă laşi să zbor ca un leu cu aripi.

Scormoneşti cu ghearele după mine în sufletul tău,

mă iei în palmele tremurătoare
şi mă priveşti cu ochii tăi urlători.

De parcă ne-am mai fi văzut cândva,

de parcă ne-am cunoaşte de undeva,
de parcă ne-am fi dorit nespus unul pe altul.

Să li se interzică poeţilor

Să li se interzică poeţilor cuvântul iubito,

să li se dezmierde inimile numai cu crini urlători,
să li se acopere ochii să nu mai vadă lumina soarelui,
altfel sunt prea luminoşi şi prea-ntunecaţi sunt poeţii.

Ce fiinţe ciudate sunt ei şi pline de rouă,

ce beţigaşe au ei în loc de mâini şi picioare
şi ce flamingi în loc de suflet şi ce bolovani,
acolo unde în pieptul oamenilor stă inima.

Ei se rotesc precum titirezul şi seceră cu privirea

şi câte unul singur iradiază continente întregi
şi câte unul singur umple de muzică secole
şi câte unul singur rămâne unul, de neînlocuit.

Să li se interzică poeţilor cuvântul fericire,

să li se interzică tuturor acestor preafericiţi
cuvintele mamă, istorie, pământ, lună, timp,
să li se pecetluiască tuturor gurile.

Altfel prea se clatină universul, se bălăngăne

cerul cu stele de respiraţia lor, flori albastre se-nalţă
şi oceanul iubirii ameninţă totul,
căzând mereu şi izvorând mereu.
 Cine altcineva

Cine altcineva poate să-l trădeze pe cel singur,

decât singurătatea,
cine poate să-l trădeze pe cel iubit,
decât iubirea,
cine poate să-l trădeze pe cel sieşi asemeni,
decât identitatea cu sine.

Cine poate să vadă norii sub cer,

dacă nu acela care vede cerul,
dacă nu acela care se uită la cer
văzând pe cer pământul iar dincolo de el
miriade de stele.

Cine este acela ce rămâne el însuşi

în toate acestea?

Cel netrădat de nimic şi de nimeni,

cel iubit, cel iubitor, cel care e altfel decât totul,
întru totul asemănător
şi luminat şi luminând din sine.

Toate plânsetele

Toate plânsetele lumii nu fac cât un pui de vulpe,

toate iubitele lumii nu fac cât o vrabie,
întreaga puritate a asfinţitului este o poveste
şi sunt atâtea poveşti şi atâtea lătrături.

Cel care spune: Iubesc acest şobolan,

nu pentru frumuseţea şi nu pentru hidoşenia lui,
ci pentru solidaritatea noastră în faţa neantului,
fericit e acela.

Măsură

Vei fi odată mai singur decât în faţa morţii.

Atunci ţi se va cere totul şi încă pe atât.
Îţi vei ridica ochii cu pleoapele smulse către soarele crud
şi vei auzi acel glas.

Îţi vei elibera un umăr de povara omenirii,

ca să primeşti apăsarea unei palme mai grele
şi vei rămâne-n picioare, ţi se va spune să cânţi,
ca şi cum n-ai mai fi cântat niciodată.

Ce va face atunci gura ta, gâtlejul de durere plesnind,

de preaîncordare, de preaplin, de prealuminare
şi de strămoşii bâjbâindu-ţi prin suflet,
de gurile lor pline de tăcere.

Vei fi mai singur decât dacă nu ai mai fi.

Ţi se va cere atunci măsura blândeţii
punându-ţi-se în mâini bicele fulgerând universul.

Vizavi

Cum pot să te contemplu dintru această spaimă,

abia atingându-te cu irealitatea însăşi, ce izbucneşte,
te înconjură, te cuprinde,
aducându-ţi bicisnica libertate.

Mereu la hotarele spaimei, ale muzicii spaimei,

ale statuilor spaimei gângurind împreună,
mereu la limita viziunii, intangibil prin ea,
ceva lângă tine, aureolă.

Auzi acest clipocit de suflete ce se ating

şi se sting, aprinzându-se de propria moarte
şi merg mai departe într-o eflorescenţă stranie
acolo, vizavi de universul născând.

Un domeniu al meu

Cum fac explozie în mine

stelele, vroiam să spun şi m-am oprit,
m-am apucat cu mâinile de cap,
cu gândul la poezia pe care tocmai era să o scriu.

Iar poezie şi iar poezie, mereu poezii,

mereu în lumea asta mitomană, în carnea literei,
spânzurat, nenorocit, cu sufletul împrăştiat,
cu ochii holbându-se.

Mai bine să mor, să mă mănânce viermii,

mai bine roi de l'azur undeva sub pământ,
decât poza asta uşor aristocrată,
uşor astrală, uşor cabotină.

Cu mutra mea de proletar înnobilat,

nu voi putea să fac carieră printre spălătorese,
printre târfe şi miniştri.

Va trebui să găsesc un domeniu al meu

unde voi interoga şopârla asupra mersului lumii
şi voi săruta ariciul, voi îmbrăţişa pomul sterp,
voi vorbi despre iubire cu pietrele.

Voi înceta să mai sper într-un Dumnezeu

şi el va înceta să mai spere în mine.

Cenzură

La temelia lumii a început ceva să miroasă a hoit de câine

iar vina mea te învinovăţeşte pe tine, omule,
şi pe tine, leopardule
şi pe infama maimuţă de care am început să avem nevoie
noi, purecii din menajerie,
noi, elefanţii din cuşca cu elefanţi
şi în fine noi, şopârlele
care-am găsit un adăpost bun în ţeasta lui Hamlet.

La temelia lumii cineva vorbeşte despre arta nonfigurativă,

altcineva despre substanţa dumnezeirii,
caii fac dragoste cu zeiţele
în speranţa reinventării omului.

Iar luna care dă târcoale pe-acolo

e atât de vremelnică încât ţi se face milă,
îţi zornăie mărunţişul în buzunare
şi sufletul ţi se destinde ca un acordeon
în care se trage cu mitraliera.

La temelia lumii cineva prepară un aluat pentru covrigi,

pentru cornuri, pentru cozonac
şi tot toarnă la oameni, în chip de susan şi stafide
şi tot pune la aluat în cuptor
şi soarele tuşeşte, nenorocitul,
de igrasie şi chin,
de elan metafizic.
Dar mirosul de hoit încurcă socotelile,
cine-a făcut oare câinii
şi de ce i-a făcut,
de ce subminează sistemul cu aceste delicii scabroase,
s-ar fi putut găsi un miros mai frumos,
poate pisicile, poate curcanii,
oricum, să se găsească o soluţie.

Şi să nu se mai umble cu stelele acelea pe cer,

sunt prea departe, nu pot fi controlate,
nu se pot cenzura razele, cine ştie
ce fluxuri misterioase propagă,
ce radiaţii nocive, ce agenţi bacterieni,
ce fermenţi ideologici.

Prea seamănă totul a piraterie în cosmos,

să nu se mai uite nimeni în sus,
să se poarte ochelari negri,
să se umble cu capetele îngropate în pământ
încă de la naştere, cu buzele cusute,
cu picioarele tăiate, cu maţele spânzurate pe garduri,
cu gardurile sigilate, cu sigiliile în dinţi
şi să se facă ceva şi cu dinţii!

Stare

Urăsc poezia şi-mi doresc totodată

moartea fierbinte de a trăi,
spunea trupul meu ca o biserică în ruină.

Şi se-nclina precum turnul din Pisa

către fratele său, pământul.

Era dezolat trupul meu,

era singur
în lupta lui inegală cu timpul.

Stătea abătut
şi se gâdea cu mintea lui gânditoare
şi mintea lui gânditoare atingea rana lăsată de gând.
 Odată cu dragostea

Trăiau în tine mii de generaţii de femei

şi tu gemeai sub nebunia, sub puterea cumplită
a senzualităţii miilor de generaţii, sub obsesiile
nocturne, sub coşmarurile a mii de fecioare
cu trupurile în flăcări.

Ce puteam eu să fac alături de tine,

când tu erai fiara sălbatică însetată de sângele
a mii de generaţii de bărbaţi, când eu nu încarnam
nici măcar propria mea făptură, doar o umbră şovăitoare.

Trăiau în tine mii de lumini împerecheate cu bezne,

mii de morţi încălecându-mi viaţa şi mii
de coapse, cu pielea strălucind întinsă pe carne,
îmi striveau buzele ce fugeau
de sărutul pe care trebuia să-l depună viaţa mea laşă
pe sexul acela-nmiit, sugerând cimitire de lavă.

Trebuia să aleg între a muri singur, ucigându-mă însumi

şi a muri împreună cu tine, lăsându-mă de tine ucis,
dulce ucis cu dinţii tăi albi luminându-mi gâtlejul
şi unghiile albe, lungi, sfâşietoare.

Şi-am strigat disperat, te-am chemat iubita mea, să mă mântui,

să-mi treci peste ochi, peste suflet, peste rărunchi,
precum furtuna peste oceanul stelar, zguduindu-mă
cu hohotul tău şi durerea de nimeni ştiută,
să mă ridici către cer, să se năruie-n tine
tot universul, odată cu dragostea mea.

Aura lumilor

Era o stare trează şi în acelaşi timp de coşmar

şi nu ştiam de unde poate să iasă faţa ta beată de rouă,
din viziunile mele sau din realitatea adâncă
şi neclătinată a cerului, din fântâna săpată în sus,
în blocurile de gheaţă care formau aerul, sau, dimpotrivă,
rănindu-mă din interior, obligându-mă, maternă, la sânge.

Era o pădure şi era cu totul altceva,

o lume sau un cuvânt sau un sfârşit sau o lege,
părea o fiară învăpăiată de nimbul iubirii
şi nu era nici măcar umbră, aducea a sfinţenie
şi nu mirosise niciodată lemnul crucii sau
semnul acesteia.

Gândul mi se pierduse pe o câmpie verde, fără margini

şi planta copaci tineri şi vieţuitoare,
ca un pădurar grijuliu, când dădu peste tine,
o fiinţă lihnită de aura fierbinte a lumilor,
plăpândă ca lujerul de răchită şi repede ca un izvor
spumegând pe sub stânci, înaltă, păsări uriaşe strigând.

Păsări al căror nume chema nemurirea,

ale căror aripi sunau pe un cer plin de stele,
ca unghiile femeilor pe un pahar de cristal,
ca ochii muribunzilor văzând ultima dată
lumina de pe pământ.

Era un delir luminos,

era un plâns al copiilor zei
care se nasc pentru viaţa fără de moarte
suavi în avânt, plini de muzică, limpezi, fără hotare.

Să fie oare

Să fie oare adevărat că totul pe lume se poate măsura,

să fie oare adevărat contrariul, sau ambele propoziţii
sunt false ca moartea sau ca viaţa,
am întrebat filosofii şi m-am chinuit
să aflu cu propriile-mi puteri.

Mereu era câte ceva să-mi întoarcă privirile,

găseam tot timpul câte-o ispită, o chemare în lumea
aceasta strălucitoare, părelnică, dulce ca o femeie,
mereu eram dus, îmbătat, adormit, smuls, ameţit
cu vorbe frumoase, urâte, chinuri şi mângâieri.

Să fie oare adevărat că aerul acesta există,

că totul este fiinţă şi propria-mi carne
se scaldă în atmosfera reală, în claritatea
amurgului, aurorei, în apa regală
pe care-o numim cu cuvintele, o trăim.

Voi, copiii mei, sunteţi oare reali sau numai

un vis al visului meu, umbre lăsate de umbre
şi ele fiice-ale umbrelor, nepoate, strănepoate-ale umbrelor,
împreună cu umbra iubirii, şi ea ireală,
ca respiraţia fremătătoare a unui zeu.

Mi se cască sub picioare pământul şi încep să plutesc

pe aproximări, pe iluzii, pe trainice sau friabile ipoteze,
mi se lasă noaptea-nstelată pe ochi, mi se plânge
luna grea pe retine, mi se nasc curcubee
în catacombele înmiresmate ale memoriei.

Viaţa mi se trăieşte singură, mi se moare,

ca şi cum aş fi prea departe să mă mai văd,
să mă aud, vânturi trec ca furtunile
peste întinderi deşarte, peste obrazul meu lins
de lumina incertă, venind şi venind din lumină.

Umbră

Erai într-adevăr alături de mine, tu, umbră

a celor ce nu sunt, dojană a celor ce numai pe sine se dojenesc,
erai aşa cum se cere prin fiinţă să fii, mă cuprindeai
în esenţa ta şi pe mine, cel de mine niciodată cuprins?

Te întreb ca şi cum aş cădea din propriul meu răspuns,

îndoindu-mă mai degrabă de mine, negându-mă ca pe o stelă
plutind pe un mormânt imaginar – erai oare într-adevăr,
însemnând: oare existam eu, cel ce întreabă?

Erai ca vântul care nu se mişcă, dar îndoaie florile

convingându-le blând de casta lor fragilitate, uluindu-le
cu câteva cuvinte asupra propriei lor pierderi de sine
de la dreapta la stânga, din clătinarea aceea de clopot.

Fiindcă, deja, sunetul ţâşnise, iar noi, când cuvântăm,

deja suntem cu câte un cântec mai puţin, deja ne luminăm
drumul spre moarte, noi, în strălucită pierdere, fiindcă
doar cântecul acesta e etern.

Când ne-ntâlnim

Iubito, când ne-ntâlnim noi doi nu mai cântă nicio pasăre-n cer,
se aude numai scrâşnetul tabu al stelelor,
numai lumina ce lunecă asemeni şarpelui iniţiatic.
Iubito, când ne-ntâlnim Dumnezeu vorbeşte cu îngerii
şi florile cresc pe neobservate câte un centimetru sau doi,
sprijinindu-şi de inima noastră culorile.

Ce greu e pentru ele să iubească soarele,

să-şi întoarcă faţa mirată, de parcă le-ar umbla noaptea pe urme,
să fugă poticnindu-se în propriile seve.

Şi nouă cât ne e de greu să ne aducem dovezi tânguindu-ne

de existenţa noastră unul în faţa celuilalt,
de parcă n-am vedea din noi decât clişeul negativ de dincolo de moarte.

Iubito, când ne-ntâlnim ar trebui să cântăm,

ca să nu bage nimeni de seamă spaima cea mare
a stelelor aprinzându-se, incendiind pământul.

Noaptea e una cu ziua

Ce altceva decât starea ta de cenuşă mă făcea să mă-ntorc,

fiu al deriziunii, catâr încărcat
de care de stele, ce altceva
mă făcea să te strig.

Te vedeam printre gene ca pe o sfărâmătură de soare,

te striveam între pleoape încercând să nu te mai văd,
te uram cu ura întreagă a vieţii care fuge de moarte
şi te iubeam ocolindu-te.

Acum, când am acest petec de lume şi cunosc

acest petec de lume de la care nu mai aştept nici o surpriză,
când tu, umbra mea, fiinţa mea torturată,
devii mai mare decât universul,

carnea trupului meu se topeşte şi cade,

osul trupului meu începe să sape pământul,
numai lumina din mine se face îngrozitoare
şi noaptea e una cu ziua şi n-are sfârşit.

Muzica

Am călcat pe hectare de muzică

încercând să găsesc ceva din spiritul lucrurilor,
ceva din aureola lor,
această pasăre grohăind, sau spectrul ei divin.
Asist la o reglare specială a privirii,
a tirului ochilor mei aventurându-se spre acest pământ
fantomatic şi sumbru, spre zidul poros pe care mi-l pune în faţă,
spre a-l transcende şi a-l topi.

Dar muzica, acest tavan pe care îl calci cu mirările,

această suferinţă a uimirii, această otravă
aplicată bestiei, cum pune între noi
o fermă pavăză, un lucru neclintit.

Când calci pe muntele de aur, chiar pe tăişul culmii,

bălăngănind supt de lumină,
când simţi maternitatea universului,
nu-i aşa că e bine să scânceşti fericit?

Sau, dacă ai îmbătrânit prea mult şi prea sever,

să-ţi tragi pe pleoape o pădure, ca să filtreze raza din această
lipsă simfonică de tine însuţi.

Cu o sete adâncă

Totul era în acord cu sine,

asemenea unui vânt care bate în propria-i incintă,
răcorindu-şi obrajii. Ca o stea
luminând abstract în noaptea interioară. Lacrimă
curgând de-a lungul propriilor pereţi,
astfel încât să nu se mai zgârie
de privirea noastră geloasă. Totul
amintea, era marele sine.
Atât de mult, atât de intens,
încât astăzi orbim privindu-ne foarte adânc.
Căutându-ne. Căci tot ce vedem
din noi înşine zboară ca fulgul
sub grosolana rază a ochiului.
Atât de puternic, etern, luminos,
cât să întreacă lumina, să fie muzica ei
sau paroxismul. După un timp
care nu este decât meseria de timp
practicată de un lucrător cel mult onest.
După durata care îşi cheamă
cuvântul şi numele. Aici şi acum.
În memoria obiectelor pe care le vedem
trecând peste cer cu pretenţia lor sclipitoare.
În tortura acestui ochi care se deprinde încet
cu încercarea de a trece peste privire.

Apari. Ca un înger cumplit. Căci numai

prin dragoste putem să atingem ceva
care-i, poate, o umbră. Şi ardem
chemând cu o sete adâncă, pură, cenuşa acestor
curcubee plutind în oglinzile pe care norii solemni
ni le poartă-nainte.

Ce poate fi

Un vânt de nebunie trece prin tine

şi cânţi. Iedera beată ţi se suie pe trup
strângându-te. În curând ucisă vei fi.
Nu suportă lumina o puritate străină. Unde
ţi-e locul, dacă
nici măcar muzica nu te încape.
Nici măcar inima mea, în care se varsă
camioane de beznă. Mâna aceasta
pe care o simt deasupra ta
e a vreunui înger. E ceva nerostit
şi de nerostit. Numai ochii aceştia.
Ori altceva. Ce poate fi organul
cu care înghiţim imaginea? Cu care
ne devorăm sufletul? Cu care
ne pierdem, de parcă nişte copii
din cer ne-ar privi atât de adânc
şi cu asemenea curăţenie,
încât să ne soarbă din existenţă.
Şi să ne-mprăştie în vântul albastru.

Delirul

Acum începe delirul.

Te face să te crezi nebun, cu toate că nu eşti. Nu e decât o rupere, o uşoară
alienare, o inadecvare la realitatea imediată, la prezumtiva noastră realitate.
Nu e aşa că totul în jurul tău e o spumă? Un vârtej, o mişcare de electroni care-l
scaldă pe Dumnezeu?

Tot timpul mi-e frică. Mie, care sufăr mereu şi sunt mereu fericit. Nu din cauza
suferinţei. Nu din cauza fericirii.
Văd cerul. Lângă mine izvorul, apoi caracatiţa umană şi libertăţile sexului. Nu
văd nimic.
 De ce eşti tristă, tu, undă?
De ce mă parcurgi, tu, lumină?
De ce strig împotriva faptului că totul se mişcă?

Pentru a ajunge undeva trebuie să parcurgi mereu, după Zenon, jumătatea

distanţei şi mereu vei parcurge doar jumătatea unei distanţe, până când îţi vei da seama
că, de fapt, stai pe loc.
Îţi vei da seama că biata ta minte nu poate să explice nici măcar lucrul acesta atât
de simplu cum e deplasarea.
Apoi te va asedia gândul acela înspăimântător.
Dar dacă, totuşi, acestea nici măcar nu există?

Totul e cerc. Punctul se neagă pe sine, descrie o traiectorie din negare în negare,
până ajunge în poziţia iniţială. Privirea retrospectivă a punctului este cercul. Dar
punctul nici măcar nu există. Există numai convenţia punctului. Aceasta e facerea
lumii. Dumnezeu care iese din sine, acest proces al neantului. Această lume ce se naşte
din zero. Gândul acesta.

Totul e gând. Totul e da. Totul e nu. Nu în faţa lui Da. Şi invers. Triada divină.
Delirul. Suavul delir. Suferinţa.

Iată, vă aduc bucuria.Celor ce staţi la jumătatea drumului şi spuneţi că sunteţi deja

la capătul lui. Drumul, de fapt, nu există. Numai convenţiile voastre vorbind despre el.
Negându-l pe Dumnezeu cu trufie.

Vă aduc bucuria. Aruncaţi de la voi orice pretenţii absurde. Suferiţi de a nu fi

nimic şi veţi fi fericiţi. Strălucirea voastră e beznă. Abia boala, în ordinea acestei
dezordini legiferate, este lumină. Vă aduc bucuria.

Fiţi precum punctul. Ireali precum propria voastră aureolă. Puri, precum
geometria. Iluminaţi de voi înşivă, ca numărul unu. Ca mine, care tot timpul mă tem.
Tot timpul, ce nu există. În spaţiul punctului.
 Polisul meu
1979-1980

De ochiul tău

Oare de ochiul tău să cânt,

oare de ochiul tău să-mi fie
acest nesomn peste cuvânt

Să-mi ardă părul tot în valuri

să mă dezghioace, să mă spargă
aerul brut peste portaluri

Eu umblu iar după un semn

şi mă întorc avid spre ceruri
la Domnul adorat şi demn

Şi îngenunchi la păsări-stele
rugându-mă lor de-nceput
şi de sfârşitul vieţii mele

Lumea îneacă-n spuma ei

suflul divin ce mă petrece
cu-acele şubrede scântei

La pasul meu se-aprinde visul

ce arde spaima de sfârşit
şi îmi deschide paradisul

Căci vântul cântecului sfânt

uneşte ceruri şi pământ

Destin

Cât trebuie lumea să uite

cuvinte şi semne şi stări,
să scoată acorduri oculte
peste pământ, peste mări
Firave dezgheţuri, sezoane
de şterse plăceri, o, pământ,
suave batalioane
de umbre spre raiul în vânt

Se-ntorc aceşti ochi, ape stinse

şi luna izbeşte-n planetă.
După acelaşi destin se
zideşte făptura concretă.

Polisul meu

Polisul meu tace cu ochii în pământ

o turmă care paşte, tălăngi atârnând,
la gâtul oilor zdrăngăne trei iniţiale
şi-l exaltă pe bătrântul păstor fără să îndrăznească
măcar să se uite la el. Acesta,
cu bâta în mână, se uită cumplit
la asinii ce rag parcă mai tare, la câinii ce muşcă
din lâna murdară şi udă
a celor ce-ncearcă să iasă din turmă.
Polisul meu se-ntretaie cu altele, păstorii
se salută-ntre ei, până când cel mai mare
ridică un ciomag uriaş, ameninţă, îi face
să tacă. Peste un şanţ de apă adâncă
şi tulbure, câţiva puştani aruncă cu pietre
şi se uită la valurile concentrice, până
ecoul acestora pe feţele păcurarilor se răsfrânge,
obrazul lor unduieşte de parcă piatra le-ar fi lovit
luminile ochilor. Pe un munte înalt
Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat
face muzică, orga lumilor umple de vaier
bătrânul hău înstelat, bătrânul hău găurit
de stele negre. Păsări se-nşiră şi pradă
animale neutre, amintiri de războaie
clatină frunza copacilor
morţii se înfig sănătos în ţărână să nu-i
scoată vântul ce-ncepe să bată, să nu-i arunce
prin aer încoace şi-ncolo, nehotărâţi
precum frunzele. Polisul meu
schimbă ciuperci, fire uscate de iarbă şi chiar
cuvinte uscate, bune de ronţăit. Viermi puhavi
ies din dogmă şi ară pământul,
noaptea respiră ca fiara fundamentele beznei.
 Aş vrea

Aş vrea să simt că trăiesc şi mă rabdă pământul

sau, ca un vapor, să plutesc pe ape adânci
fumegând sub Urse cereşti, dar cumplit
mă poartă paşii dincoace încolo
fără vreo treabă, nemernic, necredincios

Livid şi galben ca frunza, pe trotuare adulmec,

mă strecor printre oameni, contemplu distant
fetişcanele de liceu, sau pe cele ieşite din fabrici
obosite de lucru şi totuşi râzând, făcând
spirite răsuflate veşnic la modă

Şi totuşi, ce bine-ar fi o cafea măcar să bei

cu vreuna din ele, să te cufunzi în liniştea
platei lor existenţe, chiar să faceţi dragoste după un timp
apropiindu-vă, unul spectrul ieşit proaspăt din ceţuri,
cealaltă, buza răsfrântă de dorul de-a preadulce muri

Vai, e o treabă de ieri, de azi şi de mâine

e lupta ta însăşi de-a fi sau de-a te strecura
de-a zvârli ocheade leneşe cotidianului
atât de mult lăudat, atât de dorit, atât
de descris ca fiind Poezie

Pe când tu, iată, faci o grimasă solemnă

gândindu-te, ca la un frate, la Edgar Poe
„topit de băutură”, cum spunea cineva
dar şi mai topit de moarte, acea suverană prinţesă
eteree lumină

Tu, iată, din trei calcule banale, din

alte trei versuri, din trei poeţi dai superb
definiţia poeziei cea în veci indefinibilă,
rugându-te, totodată, de poezie să fii macerat,
să fii aşezat pe pământul în spume, în peştera
naşterii zeilor

Umbra

Umbra mea în mişcare culege norii de pe cer

provoacă vânturile, asmute constelaţiile flămânde
una împotriva celeilalte. Mari goluri
între ochii mei şi ochii iubitei ea tolerează,
numeşte munţii şi pădurile cu numele lor.
Din fierul memoriei se retrage, îşi cultivă
speranţa. Oricât ar pieri din ea însăşi
înspre ea însăşi, rămâne aceeaşi. Această
prăbuşire în zalele dumnezeirii ei este
înşelătoare, sugerând starea. Totul
este, totul există, totul stă
spune ea, umbra aceasta, personajul
acestui poem. Ea, care vălureşte uşor
în faţa ochilor. Deschiderea ei. Sinceritatea
ei, ca o carte răsfoindu-se singură.
Umbra mea care ocroteşte desenele îngerilor
pe pământ. Asfalturile lumii
sunt colorate de-aceşti copii ameţiţi
cu cretele lor mai stângace sau mai
îndemânatice. Umbra mea e un juriu
care acordă, din când în când
marele premiu. Pentru munţi, pentru mări,
pentru mici aşezări omeneşti
unde spaimele se încoronează reciproc
şi femeile rămân grele de viitor
profeţindu-şi fel de fel de lucruri în legătură
cu-acesta. Pentru mari aşezări
cu spaimele, cu încovoierile lor,
cu tablele sunătoare pe care
picură legea supremă. Duh şi cuvânt
înmoaie zăbrelele. Trecere pietoni.
Stăm acolo privindu-ne.
Umbra respiră.

O parte

Mi-a dat să beau Dumnezeu

un fel de cucută amară
un fel de licoare,
de boală umplându-mi sufletul.

Acest suflet odios

ce s-ar smulge din mine mereu
ce m-ar fuma ca pe-o ţigară de foi
făcând rotocoale.

S-a unit acum sufletul acesta cu boala

mi s-au pus amândouă în cârcă
au început amândouă să râdă de mine.
– Ha, ha, fac ele pe seama mea.

Maică, măiculiţă, unde-mi sunt oasele,

unde-mi sunt puterile
unde-mi sunt stelele, luna şi soarele
şi unde mi-e, în general, lumea?

– În general, totul s-a pierdut,

mi-a răspuns sufletul,
iar cucuta a adăugat:
– Aşa e viaţa.

Tonul acesta resemnat

filozofia aceasta de doi bani,
această moarte oraculară
m-au cam scos din sărite.

Dacă aş mai fi puţin om,

o fărâmă de univers,
Doamne, măcar un deget de zeu,
Doamne, măcar o parte din tine...

Cândva

Cândva, iubito, ne vom întinde

unul spre altul mâinile suferinde
vom sparge viitorul ca o coajă de nucă –
fi-vom născânzi atunci, fi-vom pe ducă?

Putem face acum speculaţii fragile

putem descoperi pentru întreg universul legi infantile
supunându-le raţiunii divine pure
traversând printre fiare danteşti astrala pădure

Să fii tu o altă serenissimă, angelicată

femeie, dumnezeiască şi neîntâmplată,
conducându-mi pasul printre accidentele firii,
biciuindu-mi sufletul cu sufletul tău, cu spaimele, cu zefirii?

Să fii tu ceea ce nimeni n-a mai avut, n-a ştiut,

cea fără înduplecare, fără sfârşit şi fără-nceput
luminând acest spaţiu oracular
desfăşurat între viaţă şi moarte ca un pojar?
Mă dumiresc cu nedumerirea, cu plâns şi râs mă amestec,
mă-ncrunt, mă sălbăticesc, şi mă nasc iarăşi domestic,
parcă s-ar întrupa lumea întreagă în mine
cu îngeri şi diavoli şi tot soiul de alte jivine

Încât mi-e dor de povestea aceea curată

cu a fost odată şi nu va mai fi niciodată
şi-mi vine tot mai mult a-mi întinde
spre tine braţele, oasele, falangele suferinde

Ochi

O, bunule părinte, cel din suse,

departe Babiloanele distruse,
tu care mă înnopţi mereu cu spaimă
dându-mi în schimb puţină faimă

Ia-mă din nou la sânul tău

să mă dezvăţ de bine şi de rău
şi să privesc prin ochiul tău cel rece
visul secant acestei lumi vitrece

Nu mă uita acum când te invoc

când cu cenuşa proprie mă joc,
atinge-mi blând lumina-ntunecată
a ochilor, cu noaptea ta curată

Acolo sunt scântei, planeţi şi stele,

lumini născânde şi de toate cele
şi ochii mei care deja se sparg de
toţi ochii nopţii, ochii miliarde

Mii, milioane, miliarde, ard

aceiaşi ochi în ochiul fără fard
şi-nchipuie acestui vis acest
spectacol nevăzut, celest
 Departe, în cetatea

Departe, în cetatea urlătoare

mişună miliarde de picioare,
departe, în cetatea nepereche,
e Babilonul apucat de streche

Acolo cugetă pe roţi cu grijă

oameni bolizi sau preschimbaţi în schijă,
acolo dai cu inima de porţi
care răsună a pustiu şi-a morţi

Femeile se-ngaimă cu dezmăţul,

bărbaţii prin plăceri le poartă hăţul
şi sunt capele şi restaurante
cu-aurării de schimb pe veci garante

Crucea şi banul trec pe-aceeaşi stemă

şi au în ele graţia supremă
când toţi acestor idoli se închină
fără-a-şi găsi vreunii altor vină

Mor rând pe rând şi râd, se plâng în sine,

trec mari parăzi de oameni şi jivine
şi nunţi de-ar fi, ori fade-nmormântări,
găsesc mereu duioase cuvântări

Cel singuratic se închide sus

în turnul care nu are apus
şi stă înfipt cu inima în cer
cerând iertare marelui mister

Să se îndure de aceştia toţi

târfe, miniştri, capelani sau hoţi
şi-şi arde sufletul în suferinţă
să-atingă-abia fiinţa-n nefiinţă

Margini

Ce margini aerate această lume are,

spaţii sunt peste spaţii căscând un hău adânc
de parcă zeii lumii trăind în devorare
cu lacrimi de abise şi găuri negre plâng

Ce de idei ne umblă prin minţile de smoală

ce de păreri de lume retina ne-o închid
să nu vedem în spasme minunea însăşi, goală
ca o fecioară astrală cu pântecele vid

Oameni în patru labe miros misterul nopţii

adânc filozofează hermeneuţi atleţi,
cotrobăiesc comorile-nţelepciunii hoţii,
dumnezeirea cântă în gură la procleţi

Zeul ajunge o minge de fotbal pentru care

aleargă zeci şi sute echipe pe pământ
uitând până la urmă esenţa-n sfârtecare
şi omorând o lume pentru un pumn de vânt

Istoria consemnează partidele şi scorul,

o omenire-ntreagă se-agită necurmat,
când şutul penetreză locul păzit, decorul
închipuie violuri, orgasm gemut, lătrat

Popoarele se-nşiră dezlănţuite-n horă,

proroci cu gura-n spume sfârşitul îl descriu,
se face gălăgie – tăcerea le abhoră
acelor ce îşi mână cadavrul spre sicriu

De-aceea cad din ceruri mereu atâtea stele,

pulsează atâtea hăuri deschise de neant
învârtejind în ele galactice surcele,
sorbind tot universul într-un suspin galant

Ne cheamă şi ne duce o sete fără saţiu

smulgând din nefiinţă tot ce-am ajuns a fi,
putere fără margini creând şi timp şi spaţiu
pentru a-l putea distruge şi naşte şi muri

e o femelă beată călare pe-o scânteie,

o iapă ce visează un veşnic armăsar
şi biciuieşte noaptea silind-o să ne deie
din burta ei virgină acelei burţi de jar

Vreau să ating cu ochiul, cu buzele sau mintea

sexul acela-n care planeţi şi sori apun,
să penetrez adâncul în care stă fierbintea
lege universală a atracţiei spre scrum

Gând

Poate că dacă aş fi gând

aş face ocolul celor mai îndepărtate stele
văzând de-acolo altele şi mai îndepărtate
ocolindu-le şi iarăşi văzând
altele, mereu altele

Aş spune atunci
că nu sunt altceva decât pariul meu
cu mine însumi
după cum lumea nu este altceva
decât pariul lui Dumnezeu cu sine

Poate că dacă aş fi gând

le-aş face toate acestea
şi tot ce ar urma
decurgând unele din altele
până la gândul suprem

Golirea punctului

Nimic nu e mai sfânt

ca sfântul punct. Din toate
el este geometria pură, spaţiul abstract.
Spaţiul concret este haznaua lui.

Nimic nu e mai sfânt

ca linia cea sfântă. Ea
mişcă punctul, apucându-l
de umerii inexistenţi şi-l duce
acolo unde nu este direcţie.

Nimic nu e mai sfânt

decât triunghiul. S-a născut
din trei impulsuri contrare
având şi puncte cardinale trei.

Lege: Nimic nu e mai sfânt

ca piramida. Ea îl creşte
pe trei până la patru. Scoate trinitatea
din alba ei indiferenţă,
din simetria plană.
Apoi azvârle-n spaţiu
colţul de sus.

Lege: Nimic nu e mai ordinar

ca ordinarul spaţiu. Din toate,
el este spaţiul concret, haznaua
spaţiului pur. Golirea
punctului de sine.

Starea pe loc

Starea pe loc
e o viteză mult mai mare
decât a luminii

Imaginaţi-vă un punct
care se mişcă pe circumferinţa
cercului
atât de repede
până la performanţa
de a ajunge în locul iniţial
la o secundă de la plecare

Creşteţi viteza punctului

astfel ca să ajungă
în acelaşi loc
la o milionime de secundă
Creşteţi viteza punctului
ca să ajungă în acelaşi timp
în care porneşte

Aceasta e starea pe loc,

este viteza cosmologică
a punctului

Apocalipsa începe
când viteza cosmologică
e depăşită

Deznodământ

Viaţa mea e un dezmăţ

iar eu sunt animal sau plantă
sunt la cheremul unui vânt
şi-al sufletului de bacantă

De voi muri curând

sau dacă voi rămâne
încă o vreme pe pământ
cine-ar putea-o spune

Tot ce mai pot să fac acum

e să îngân aceeaşi frază
cum că dezastrul peste tot
e pus acestei lumi drept bază

Suavi copii adolescenţi

alcătuiesc solare spume
o diademă aruncată
împodobind hilara lume

căci totu-i pe pământ de râs

o preasinistră comedie
un preasinistru adevăr
ce se amână sine die

Aştept acest deznodământ

şi mă-doiesc de mine însumi
şi cu întregul univers
mă nasc, ca lacrima din plânsu-mi
 Epistola

I-am cunoscut pe toţi marii poeţi ai României contemporane,

aşa a vrut destinul meu să mă poarte
prin preajmă-le, exceptându-l pe Labiş
pe care l-am iubit cel mai mult – el a fost cel care a trebuit
conform datinei poporului nostru (oare nu datină
e cuvântul care răsună cel mai puternic în opera lui?)
să meargă cât mai curând sus la ceruri,
să le vorbească zeilor despre noi.
Licean încă, prin Sătmar, iubindu-l pe-atunci
numai pe Eminescu, agreându-l, adorându-l apoi pe Bacovia,
am dat de-o carte-a lui Labiş în mâinile unui poet modest
şi-am avut revelaţia bruscă, totală (era
prin anul ’62, când manualele de liceu nu-i înregistrau
nici măcar numele) a unui mare poet,
atingând, pentru frageda mea conştiinţă, absolutul.
Am ajuns apoi în toamna lui ’63 student la Cluj, la filologie,
exact după ce fusese exmatriculat
Ion Alexandru. Numele i-l mai vedeam
pe coridorul facultăţii, la afişier, trebuia să se prezinte
ba la revista Tribuna, ba la secretariat
(toate aceste anunţuri învechite cu numai câteva luni!)
sau i-l auzeam rostit, cu un fel de veneraţie,
de studenţi. Am răsfoit deci
revistele în care publicase până atunci şi mi-au plăcut
mult poeziile – paşii lui bubuind pe gheaţă împreună cu
ai pescarilor, forţa pumnului care făcea să sară
din ţâţâni uşa-ncuiată, faptul de spaimă că era-n stare
să se bată pentru o femeie cu zece bărbaţi deodată.
Îi dădeam replici în gând, eram la fel de mare, la
fel de puternic şi-ncercam să mi-l imaginez (el era fugit
pe undeva prin Deltă, de frica încorporării) cum apare
blond ca soarele în sala de lectură a căminului studenţesc
unde, în loc să-mi citesc cursurile anoste, visătoream
şi scriam versuri prin caietele de notiţe sau îl traduceam
în limba română pe Jozsef Attila. Tot atunci
am cunoscut-o pe Blandiana, suavă, docilă,
nefiind încă primită în U.T.M., din cauza tatălui ei.
În fine, în primăvara lui ’64 am fost şi eu exmatriculat
pentru 24 de absenţe nemotivate în acel an universitar,
cu drept de reînscriere în anul întâi, fără a da din nou
examen de admitere. Tocmai scriam un grupaj de poezii
pe care, citindu-le, Gheorghe Pituţ mi-a spus:
„Eşti nenorocit”. Era şi el student
în anul al doilea şi îl cunoşteam de la cămin,
dar mai ales de la o cofetărie pe care o frecventam
noi, studenţii care scriam şi redactorii
de la Tribuna. Un mare prestigiu avea
Ion Papuc, poate şi de unde fusese coleg de cameră
şi „cel mai bun prieten” al lui Ion Alexandru, dar
şi pentru că ştia povesti pitoresc şi avea un orizont
depăşindu-l pe-al nostru. Cineva îi spusese cofetăriei
Arizona, şi aşa a rămas, stăteam, mai ales
după exmatriculare (dat afară şi din cămin şi dormind nopţile în gară)
câte şapte, opt ore la o masă, în faţa unei cafele.
În aceeaşi primăvară l-am cunoscut în persoană pe Ion Alexandru
venit de la Bucureşti, căruia Papuc
m-a prezentat ca pe un viitor mare poet, lucru ce
l-a cam scos din sărite. Tot pe la Cluj l-am cunoscut
pe Jean Pop, mentorul de mai târziu al Echinoxului, student pe atunci
feciorelnic şi îndrăgostit, bănuiam noi, de Blandiana.
În fine, colegul meu Dumitru Rusan, cel pentru care
aveam să fiu exmatriculat definitiv un an mai târziu
în împrejurări pe care le voi povesti cu altă ocazie. Un bun
prozator fără operă, distrugându-şi el însuşi opera
(după ce volumul de debut i-a fost respins de cenzură la „Dacia”),
care avea să-şi ispăşească păcatele făcând armata la pompieri
şi reînscriindu-se împreună cu mine la facultatea din Iaşi.
După paradisul clujean am venit deci în sfântul oraş
al lui Eminescu, Creangă şi Sadoveanu,
cu o istorie vie în fiecare cotlon, emoţionat,
complexat şi totuşi bravând. Ei bine, acest oraş glorios
n-avea să-mi ofere nimic altceva decât o nouă exmatriculare
după doi ani de boemă şi iniţiere erotică.
Din când în când mă mai publica, cu zgârcenie,
(Dan) Laurenţiu Ciobanu,
redactor la Cronica, după ce, de la Cluj, avusesem deja
o fugară experienţă a capitalei. În toamna lui ’64,
an al transferării lui Pituţ la facultatea din Bucureşti,
acesta m-a dus la Luceafărul şi l-a rugat pe Ion Gheorghe
să-mi citească pe loc câteva poezii. „Sunt căpietoare!”,
s-a entuziasmat deodată acesta, „Te aduc să citeşti
la Cenaclul Labiş, intrăm cu coarnele-n Ei”,
(Ei fiind nişte vagi inamici printre care trebuia
să-l bănuiesc, probabil, pe Nichita Stănescu.)
I-am lăsat deci poeziile
întorcându-mă la Cluj, unde devenisem o somitate
neoficială, nu voia (nesolicitându-le) să mă publice
nicio revistă clujeană. La Bucureşti, Ion Gheorghe plecă apoi
în concediu şi dădu peste poeziile mele căpietoare Niculae
Stoian, care mi-a publicat două la Poşta redacţiei.
O ocazie compromisă. A urmat corespondenţa
cu Geo Dumitrescu, cel ce m-a publicat mereu
în Contemporanul, încheind cu o pagină şi caracterizându-mă drept
„O dimineaţă frenetică”, apoi în România literară
unde m-a publicat şi Pituţ. „Dau, îmi spunea el,
câte-o coloană, din trei în trei luni, cu poeziile tale”.
Ah, vremuri!... Geo pus la pământ de Breban,
Pituţ, după plecarea-n Germania la studii, rămas ani întregi fără serviciu.
Eu, întors din ’67 la Satu Mare în tot felul de slujbe,
funcţionar, corector la ziarul local, dat şi de-aici afară,
profesor în Apuseni, printre moţi,
şi iarăşi la Satu Mare, profesor, continuându-mi studiile
la fără frecvenţă. Eu, care am cunoscut
lumea cea mare a României cei mici, să ajung
cu botul pe labe în colţul acesta de univers! Ce-mi
rămânea de făcut? Eram o fiară rănită de o mie de ori,
sângerând din zece răni capitale
şi totuşi trăind mai departe, cu o inconştienţă
salvatoare până la urmă. Aici i-am cunoscut pe Bledea şi Baias
copii, ne-am îmbătat împreună,
oferindu-le spectacolul unui poet pus la zid.
„Bem de se cutremură pământul”, îmi scria Baias mai târziu.
Ei mi-au oblojit rănile cu alcool şi cu vorbe bune,
până s-a pus pe picioare o mică grupare, cenaclul
prin care am reuşit să aducem lumea bună la noi,
să ne cunoască. Astfel veni chiar Nichita Stănescu,
leul bolnav al poeziei, adus de Gheorghe Pituţ.
O voi, generoşilor, şi voi
poeţi mai puţin generoşi, mă doare tot dorul
de voi, mă doare mulţimea de versuri
înşirate aici pentru gloria voastră. Pituţ şi Nichita,
Ioan Alexandru, Geo, Grigore Hagiu, Florin Mugur,
redactorul primei mele cărţi
şi dumneata, Marin Preda, primul meu mort
cu care m-am certat o noapte întreagă, iubindu-te,
punându-ţi în mână soarta, la Mogoşoaia
când ai desfundat o damigeană de vin pentru mine
şi pentru Matei Gavril şi Ion Baias.
De două ori ţi-am dat şpalturile cărţii mele de versuri
să le razi din planul editorial şi te-am înfruntat mereu
reproşându-ţi că n-ai scris decât două cărţi geniale,
una fiind Moromeţii, cealaltă lăsându-ţi-o la alegere.
Ai ales una netipărită încă, pe Cel mai iubit... care erai
dumneata, mon cher, în noaptea aceea când ne-am recules
cu toţii în faţa fotografiei lui Moromete. Bănuiai oare
de atunci, din acele prime zile ale anului 1979
că doar peste un an te vei duce să-l întâlneşti?
Şi dumneata, Ioanichie Olteanu, ce m-ai iubit
cunoscându-mă doar din poezii şi voi, ceilalţi
prieteni, atât de mulţi încât geme hârtia
de povara numelor voastre nescrise...
Nu cumva trebuie şi eu să mor, de vreme ce
alerg cu gândul după voi toţi şi vă îmbrăţişez?
Vă salut, vă salut din secolul bucuriei şi al disperării.

Satu Mare, 11.08.1980

Coboră-te noapte

Cum voi face să ies din această stare hibridă

din acest somn cu ochii deschişi, ca o dulce aşteptare a morţii

Cerul întreg mă convoacă, mă trage de vise

în sus, tot mai sus, apoi îmi perindă
prin faţa ochilor minţii chipuri şi chipuri de oameni,
femei geniale şi cetăţeni iubitori, artişti fără prihană

Trăiesc printre îngeri, mereu printre îngeri în visele mele

de-aceea îmi este atât de greu să cobor în lumea fenomenală
în această baie a impresiei dure, sub duşul
apei sociale în clocot, în spumele gurilor
care-mi rânjesc amical, linguşitor, de departe

Mă aşteaptă desigur vremuri mari, poeme uriaşe

se cer scrise de mine, epopei şi epistole
un univers necreat clocoteşte în mine
pe când picioarele-mi calcă prin mâlul diurn

Coboră-te noapte pe umerii mei, înstelează-mă

fă-mă adânc cum eşti tu, rece, egal
nepărtinind viaţa sau moartea, omul sau şarpele
idila şi drama murdară, râsul sau plânsul

Vino-mi în părul molatec, tu beznă-nstelată

purtându-mă şi alăptându-mă, o, dumnezee
cu ochiul deschis peste propria mea prăbuşire
în propria-mi rană sângerândă de mine
 Copilăria lui Orfeu

Se născuse într-o parte de lume unde stelele nu erau altfel decât oriunde
păşea pe pământul uniform, neporos, nededat niciunei spaime, niciunor
cutremure
chiar se remarca prin faptul că nu cunoscuse vreodată seisme
acolo, într-o eră ciudată, fantastică şi faustiană
se născuse el, pehlivanul stelar, obraz de taină
al idolilor abstruşi, somnolenţi, palizi, ceratici

Îşi păştea inima pe câmpurile întinse şi verzi

acolo între cer şi pământ, între turnurile şi gropile cerului şi pământului
creştea într-un an cât alţii tot într-un an, nu depăşea nicidecum pe vreunul, nu era
prin nimic mai grozav decât alţii
doar atât că purta şi el în suflet o groapă, doar atâta că-n aer găsea peste tot
o falie devoratoare, o ciudată revoltă a plinului împotriva a tot ce e plin
şi-o bucurie a golului de-a surpa celor preapline fiinţa

Astfel era, creştea, se nuntea cu eterul

cel despre care nu ştia mai nimic, chiar nimic
se învârtea printre alţii cu un aer uşor nătâng, se pierdea cu firea
în faţa celor cu creieri robuşti, cu fruntea îngustă, cu inima ţeapănă

Admira felul de-a fi al naturii, îşi admira propria viaţă

 scotea exclamaţii din când în când mistice
cum aş putea exista dacă n-ar exista El, spunea într-o zi
în faţa celorlalţi care-l priviră uimiţi, fără să-l înţeleagă, clipind mărunt

Alteori, umblând printre frunze, şi el ca frunza, gândindu-se

la importanţa fantastică a propriei sale persoane
la faptul de-a fi miezul necontestat al tuturor întâmplărilor
şi chiar îndrăgostindu-se de câte-o fată, aşa, pueril
cântându-şi în sine un cântec pe care avea cândva să-l mai cânte, târziu, într-un
amurg de viaţă

Dragii mei, cam acesta era, cam aşa se părea pe atunci că ar fi şi că este
un biet personaj, un minuscul eon în grădina imensă a firii
abia coborât de pe cer, abia de vreo cinci, zece ani

Mereu însă fratern cu stelele mari ale nopţii

cu tâmpla vuind, cu inima bună, cu fruntea
abia presărată de litere, de ninse cuvinte

Nu ştiu

Nu ştiu pe unde eşti iubire, nu ştiu

unde eşti Dumnezeule, nu

totul e prăbuşit sub propria suflare

Numai corăbiile mării înaintează

valurile, turmele norilor, turla
prin care luna se scurge spre
găurile negre, prăpăstiile universului

Aici însă turnul

trupului meu înfiază o zeitate sălbatică
un pui de zeitate, infantă
a răsăritului lunii

Miracolul, scâncetul, legănarea

acest dezacord între plânset şi somn
gerul ce naşte lumina din gura
liniştitoare

Ba da, iată, ştiu, e totul aici

dumnezeiasca iubire, Dumnezeu iubitorul
Apocalipsei, tatăl şi fiul, fecioara
toţi trei în preajma sufletului meu
Printr-o simplă mişcare născând
această scânteie, această fiinţă
de care mi se stinge viaţa întreagă
de care-mi începe sfârşitul

Despre el

Era singur şi se privea pe sine cu sinele

nici privire măcar nu avea, să aibă cu ce se privi
nici tristeţe nu exista să se întristeze de lipsa privirii
numai cu sinele se întrista, numai sinele şi-l bănuia
cu un sine născând o jumătate de bănuială

Oh, ce de nimicuri, ce de nimic

şi ce de el însuşi considerându-se
cu o totală lipsă de considerare, cu nimic
făcea nimic, nici măcar nu făcea, doar uimire
leneşă, lenea uimirii, spunem astăzi

De-acolo, din lipsa lui acolo şi a lui atunci

ce nici măcar nu era lipsă, nici măcar una slabă,
din faţa sau din spatele unui Nu inexistent
privea şi se privea pe sine cu sinele
ningându-se cu ninsorile sinelui de sine leneş uimit

Stând asfel în contemplare, în uimire, în disperare de sine

el singur cu singurătatea pe care abia noi o vorbim
pe seama lui, celui singur, îndoliat de el însuşi
cu doliul pe care abia noi îl vorbim
cu doliul muririi şi mai ales al nemuririi

De-atâta singurătate ni se uimeşte azi inima, sinele

dar noi avem doar această uimire activă
pe când el se uimea într-o somnolenţă de sine
în ignorarea aproape de sine, dacă ar fi existat ignorare
căci nici măcar ea nu era, dulcea, trudnica ignorare

Ce putem spune noi cu mincinoasele noastre cuvinte

este că el era ca şi cum nu era
încât oricum am spune am da frâu liber minciunii
am lansa eroarea pe cerul nostru boltit
cât timp el nu avea nici măcar cer

El era fiinţa deplină lipsită de cer şi de timp

încât, creându-ne, şi-ar fi asumat ceea ce nu avea,
timpul şi spaţiul, aceste maşini infernale
ce ne secondează pe noi, ne înghit, punând un hotar
făpturilor noastre în sine profund mărginite

Încât a spune că ne-am creat singuri este

corect şi incorect, între absurd şi logic
aşa cum stăm de fapt între aceste categorii
cu tot alaiul nostru de determinări zărghite
în marginea nemărginirii, la hotarele ei

Astfel încât e totuna a fi cu a nu fi

ambele sunt absurde şi logice în egală măsură
se întrepătrund ca adevărul şi neadevărul
încât ceea ce este nu este şi invers
şi totul respiră eroarea caldă a nefiinţei

Dar el, el era, el era singur

era, un imperfect etern, doar la acest imperfect existând
ceea ce există, ceea ce este fără oprelişti
el era şi noi am fost, suntem sau vom fi
dar niciodată fiind, niciodată eterni, niciodată în sine

Toate întâmplările

lui Gheorghe Pituţ

Dacă ar exista o modalitate de a împinge timpul

de a accelera bătăile secundelor, orelor, anilor
de-ar fi o manetă pe care s-o tragi într-un sens
şi-n timpul tragerii ei timpul lumii să se-mplinească
ai ajunge la finele lumii tânăr, asemenea unui zeu
strălucind lângă vremea bătrână

Sau te-ai pomeni că, asemeni aceluia din poveste

ţi-a crescut barba albă colilie, pletele
şi, cu genunchii tremurători, o aştepţi pe ea să vină
să-ţi ardă o palmă şi să te facă ţărână
să pieri astfel şi tu, împreună cu ţărânile lumii

Ar mai rămâne atunci după tine doar vântul

transportând uneltele Apocalipsei
în căutarea unei alte lumi de-ngropat în cenuşă
ar mai rămâne doar vântul
Iar sufletul tuturor, stăpânul puternic al morţii
ar colinda, ar sparge universul
dând cu degete oarbe în alt univers

Dacă ar exista o modalitate de a-l pune pe Dumnezeu

într-o mare, o dilatată secundă,
pentru ca el care, nefiind, neavând
vreme, să se transforme deodată în vreme,
abia atunci s-ar opri totul
şi-ar fi astfel finalul unei cărţi poliţiste de groază,
al unei istorii în care se povestesc toate întâmplările noastre,
de la începutul care încă n-a început

Zeul suprem

Poate că fiecare gând al meu

naşte undeva departe o lume
ce-şi trăieşte apoi viaţa ei independentă de mine
aşa cum ne trăim noi independentele vieţi

Iar oamenii aceia reali

ai lumii gândului meu
după ce ajung la oarecare maturitate
au şi ei câte un gând despre o lume posibilă,
şi lumea aceea s-a şi născut.

Astfel suntem responsabili

nu numai de viaţa noastră cea singură
dar şi de vieţile celorlalte lumi
cel puţin la fel de reale
ca mizerabila viaţă a noastră.

În fiecare zi mintea mea

trece printr-o aşa-zisă singularitate
de spaţiu şi timp,
comprimându-se atât de puternic,
încât particulele în explozie eliberează energia imensă
ce face materia să se transforme din nou în spirit.

După care el însuşi

trece, prin gând, în lumea şi viaţa
acelor lumi ce-au devenit atât de libere
că nici cunoaşterea nu le mai leagă de mine,
devenite un alt univers
născător de multe alte universuri,
toate îndrăgostite de cele posibile,
toate uitându-l de la bun început
pe zeul suprem al tuturor nebuniilor.

Iată mănuşa

Cândva eram prea tânăr ca să cred că exist,

eram prea tânăr pentru a fi cu putinţă,
ceream tuturor îndreptăţire,
sufeream, sufeream

Astăzi e oare mai bine, când urlă

inima mea ca o gură flămândă?

Domnul mă sărută pe buza uscată

şi-mi ciupeşte obrajii,
diavolul-divinul-verbul-spânzurarea
mă inventează pentru plăcerea din urmă

Sufletul meu este hohotul

care a inventat universul,
el însuşi se aude şi se pierde în el
absorbind puroaie de lumină

Aud râsul acesta, existenţa mea orbitoare,

trişeriile candide îmi clopoţesc la picioare,
nu mai e decât o chestiune de clipe,
de milioane, de miliarde de ani

Iată mănuşa mea. Puterea. Viaţa.

Sorb lumea ca pe o cârpă. Vărs lumea
în palmele tale

Acest cântec

Era o vreme când mă simţeam poet

şi blestemam
alcătuirea mea bizară, chemam
cuvinte, tot cuvinte
simţind o asemenea sfâşiere încât îmi închipuiam
că trebuie să se rupă ceva în mine

Acum, când orice împerechere de cuvinte e o pastişă

şi sufletul, pentru a fi ceea ce este, trebuie să se radă
de mucegaiul oricărui limbaj, da, acum

Va veni şi timpul când şoferii de autobuze, măturătorii

de stradă, strungarii, medicii, inginerii, miniştrii
vor fi marii noştri poeţi, timpul
când maşinile vor plânge pe umerii rudelor îndoliate
sau vor anunţa marile cataclisme, cutremure, în idiomul
simplu al cifrelor, diagramelor

Până atunci voi tăcea, voi muri,

râzând de patimile străbunilor,
temându-mă cumplit să nu-mi devină chiar râsul patetic

căci rafturile caselor de modă sunt pline de prospecte de viitor

şi cimitirele sunt curtate de ploi şi de vânturi

Iar inima lui Dumnezeu e o gaură neagră

în care se resoarbe materia universului
şi cântecul, acest cântec etern ţâşneşte
din porii abjecţi ai animalului ce cutreieră Apocalipsa

Frică

E o frică de fiară în tot ce fac sau spun

şi tocmai fiara îşi arată colţii
e undeva, mă asupreşte presimţirea
că vine, că este pe urmele mele

E o fugă în mine de sufletul ei

şi o dulce-aşteptare, ca pentru a mă naşte,
ca pentru a muri, e o fugă
de fiara aceasta

Fără de nume este, fără silabe

şi distruge totul, devoră altarele
şi bombardează soarele şi înghite lumina
încununându-se cu neînfrânarea

Locul ei este bezna, inima ei e neantul

şi vine spre mine mugind
cu promisiuni îngrozitoare, ispititoare, suave
şi purulente şi sângeroase

Totul în mine se sparge, se sfârtecă, moare,

trăieşte o viaţă nouă, ciudată, feroce,
în cer se aude o muzică blândă
asemenea cântecului mamei, al cărnii ei născătoare

Stau singur de parcă eu însumi pe mine m-aş naşte,

de parcă aş naşte lumina şi dragostea şi ura toată a lumii
şi mă izbeşte-nlăuntrul cu pumnii în piept

E o frică de fiară, de univers, de tăcere,

de mine, cel urnit către viaţă şi moarte,
cu ochii spălând cerul de tunete,
cu gura adiind ca un vânt pe umerii lumii

Pofta istoriei

Viaţa tremură de pofta istoriei. Ochelarii ei de cal orb se cutremură de pofta

luminii. Numai dorinţele perforează porii acestui animal. Setea. Şi teama că, odată,
planeta va plesni în braţele neantului. Punându-şi ca principiu aceeaşi sete.

Viaţa lumii. Sentimentul lumii de a reprezenta viaţa. Şi ea, o fleandură modestă

bătută abia de vântul solar. Prin gălbejeala stinsă a iniţierii trec căluţii al căror libido a
fost ridicat ca o flamură. Mici armăsari zvârlind din copite, mici iepuşoare terorizate de
instinct.
 Găleata murdăriilor se varsă. Conducătorul păşeşte în sfârşit în ţara cucerită.
Aceea ce s-a cucerit singură pentru el. Aceea ce, simţind nevoia biciului, a-
ngenuncheat sub bici. Carnea femeii tremură de poftă. A venit călăul citind dintr-o
carte roasă de vreme lucruri răsuflate despre patologia sexuală.

Noi însă? Cu fulgere albe lărmuind prin colţuri, la câteva întunecate mese, într-
o cafenea. Discuri şi benzi. Ecrane uriaşe. O muzică din care praful nu s-a scuturat.
Bani, bani, bani. Femei ce urcă şi coboară pe scara dorinţei. Bani şi femei. Bani şi
bărbaţi. Falusuri dilatate, vagine fremătând. Banul a luat chipul acela fuziform şi s-a-
necat în pântecul femeii. Femeia râde sacadat, ochii îi strălucesc. Are patru piei moarte
pe obraz, lucind în raza roşie. Bărbatul abia acum coboară din peşteri, urcă din peşteri,
gâfâie, se întretaie cu lălăiala ce vrea să sugereze muzica.

Şi noi? Ieşim de la aceleaşi mese; am băut aceleaşi cafele; am fumat aceleaşi

ţigări; bârfit aceiaşi oameni politici; femei mai tinere sau mai bătrâne uitându-se la noi;
o poftă sorbită din paharele de coniac; o râgâială apoasă aruncată în obrazul vecinilor,
în urechile partenerelor de discuţie; crescendo – descrescendo; deodată, tânărul beat
urinând vehement peste masă, stropii răsfrângeau luminile curcubeului.

Noi? Plini de însemnătate, cu destinul acestei lumi prins între maxilare precum
zăbalele la cai. O mică dragoste. Ratată uneori. Foşnind pe bulevarde, în mulţime,
galoşii putrezi îngropând picioarele într-un asfalt somnoros. Soarele creşte, se umflă.
Face explozie pe cer şi acoperă parcurile cu o smântână albăstruie ce fulgeră mocnind.

Vata este o pleaşcă pentru cei care mor. Se pune în sicriu, fereşte de
zdruncinătură. Poate fi înlocuită cu nişte câlţi. Se poate şi apă. Pui mortul în sicriu,
astfel încât să plutească. Îi îndeşi bine mutra în zoaie şi-nchizi capacul. Şi vezi deodată
că ai rămas pe dinăuntru. Descoperi constelaţiile. Lebăda. Mortul începe să miroasă.
Începe să-ţi facă o fugară conversaţie. Îl săruţi, îi borăşti peste ochi. Şi ai închis o carte.

Abia noi? Toate lacurile noastre, toţi munţii noştri, câmpiile fermecătoare,
mările pământului. Avem din toate părţile o mângâiere. Fugim copilărindu-ne. Ne
căutăm. Ne zâmbim cu o uşoară perfidie ştiind că zâmbetul, fiind al nostru, nu se poate
dărui. Dar parcă şi copacii, şi pietrele, şi norii au un uşor zâmbet perfid. Se trage soarta
lumii la sorţi. O cămăşuţă albă.

Cel care-o poartă e călăul. Abia un copil. Cu o nuieluşă în mână, plesneşte

bărbile venerabile, albe, umplându-le de sânge. Are un râset cristalin. Şi bărbătesc.
Feciorelnic. Asasssin. Atrage fecioarele. Atrage sufletele feciorelnice. Adularea
poeţilor. Spiritul epic. Dramele trosnesc pe scenele teatrelor. Pocnesc şampanii.
Strigăte victorioase.

Dar noi? În viermuirea lumii, cu ţestele deshidratate ale morţilor în mână,

silabisind Divina Commedia. Nu înţelegem absolut nimic. Partea a treia mai ales pare
cu desăvârşire obscură.
 La porţi – iată porţile – stau îngerii, aşa cum s-a şi spus, cu spadele de flăcări.
Le mormăim parola tristă la ureche. Se fac că nu aud. Se fac că ne ignoră. Alţi îngeri,
voalaţi, ne îmbrâncesc pe treptele de aur ce urcă. Suim gâfâitori. Sus, îngeri mulţi,
strălucitori ca sorii, privesc acolo, înainte. Cu toţii în extaz. Privirea lor, ca o beţie.
Acolo. Şi noi? Locul e gol. Beznă. Extazul îngerilor este beznă. Nici nu ne lăcrimează
ochii.

Animalul de aur

Animalul de aur şi-a aruncat harnaşamentul în nori. Copitele umblă încet pe

spinarea pământului. Râsetele trag copacii în sus, mişcă frunzele. În pădure nu se mai
aude nici scrâşnetul cuţitului, nici clipocitul sângelui, ce nu mai curge nici el. Gâtul a
rămas deschis. Buza roşie a rănii atrage insectele toamnei. Copilul visează că îşi
continuă plimbarea, de mână cu femeia ce-i era mamă. Dar ea a şters cuţitul, l-a pus cu
atenţie la loc în poşetă, între oglindă şi rujul de buze. Ceea ce e cu adevărat rouge este
însă acolo, lucios, de competenţa poliţiei. Şi soarele se uită în ochii femeii, parcurge
liniştit nervul optic şi îşi plasează radiaţia stinsă în creieri, acolo unde îngerul îşi
mănâncă plictisit conserva de fasole cu carne de porc – rece, sleită.

Animalul de la volan aşteaptă nerăbdător. În fine, soseşte. Piciorul ei în pantofii

plini acum de noroi e un tril, e o păsăruică, o vietate tânără. Maşina se umple de un
miros amestecat – transpiraţie şi parfum – se umple de un aer ceţos. Portiera nu s-a
închis încă, din pădurea întunecată ţâşnesc lilieci, li se aşază pe frunte şi mai ales în
păr, o cenuşă asiduă, vehementă. Automobilul demarează, face zigzaguri atente printre
băltoace în care farurile încep să lucească sângioase. Mama îşi şterge o lacrimă de
transpiraţie pe tâmplă, alta pe parbrizul vibrând de-o încordare masculină. A coborât
înserarea.

De câteva luni şi-au scuturat şi macii petalele. Oraşul e atât de departe, iar
satele, ici, colo, se ating parcă unele pe altele, invazii de amintiri, de sirene locale cu
şolduri de pâslă. Tinerii sunt fericiţi când aleargă dintr-o parte în alta, dintr-un sat în
altul, dintr-o ţară în alta. Dragostea iubeşte înstrăinarea, recoltele sunt astfel bogate şi
viguroase. La geamurile cerului stau fluturi violeţi, stele vinete. Luna în balans lasă
pământul trântit într-o rână, vită îngenuncheată. Gunoiul aruncat pe câmp împrăştie un
miros violent, atenuat de spaţiul mut, imens, exalând duhuri de început de lume.
Privirea trece prin golul solemn.

Se spune despre copii că provin dintr-o încrucişare a cel puţin trei elemente. În
afara celor două prea bine cunoscute, e implicat un duh al eterului. Sămânţa nu e decât
clădirea în care cineva, venind de departe, se stabileşte. Locuieşte un ou, îi sparge
coaja şi scoate în lume braţele şi picioarele oului în care s-a strămutat. Dacă priveşti
ochii adânc, poţi fi sorbit. Dar totul e numai poveste. Cuţitul sparge definitiv coaja
vieţii şi duhul se reîntrupează în duh, desăvârşit de amprentele murdăriei.
 Animalul de aur şi-a aruncat harnaşamentul şi călăreşte în spinarea amurgului.
Macii ard în miezul iernii şi încălzesc sufletele noastre bătrâne. Cine nu are bătrâni, să
şi-i cumpere. Cine nu are fraţi sau surori, mame sau taţi, bunici, unchi, mătuşi... Totul e
de găsit. Se pot înfia manechine, Crişti răstigniţi cu ochii scurşi, cu mucii de sânge
ornându-le buza superioară. Partea superioară a lumii, ideile publice – closete ale
imaculării. Ravagiile pe care le fac visătorii unui secol în secolul următor.

Cutremure

Şi va fi mare cutremur de cireşi...

Ioan Bran

Câte cutremure de pământ trebuie să mai petreacă omenirea, se întrebă cel

ţintuit în pat, cruce orizontală, cu fruntea numai zburând. Simţea imboldul obscur al
livezii, cireşii înfloriţi zguduindu-se – nu însă de mişcarea pământului. Planeta stătea
ţeapănă, solul ei zgrunţuros nu se mai mişcase de foarte mulţi ani. Pomii în schimb
aveau tulpini şerpuitoare, crengile scrijeleau albastrul senin. Nopţile cădeau ca nişte
baloane ce se spărgeau în zori, lăsându-şi urmele vinete prin copaci. Iar el stătea, cu
sufletul zdrobit la început, refuzând văzul – văzul îi mai rămăsese intact – refuzând
culorile, sunetele unei lumi care îl strivise din neglijenţă.

Moartea trecând în fiecare noapte, paşii ei aduceau o înfiorare în zidurile casei,

apoi un fel de plânset în carnea lui. Plânsetul cărnii pornit, ca flacăra unui chibrit, de la
frecarea ei de marginea cutiei în care stă bezna. Râsetul cărnii isteric, încolăcit pe
bolovanii cu care ea vine în braţe, sau în spinare. Sau călcând peste ei. Totdeauna e
greu de stabilit cum anume se-apropie, în ce poziţie, ce atitudine are. Poate să aibă
rânjetul acela de hârcă şi poate să nu-l aibă. Înspăimântătoare e tocmai absenţa lui,
imposibilitatea de a-i vedea, de a-i imagina măcar chipul. Pletele ei, laţe de întuneric.
Ochii, ceva zgrunţuros, monoton şi rău uneori. Dar poate să fie frumoasă. Să vină ca o
femeie cu păr luminos, frunte umedă, inimă vizibilă undeva înăuntru. Atunci nu mai ai
niciun dubiu, ştii că e ea, că a corupt pe oricine-a dorit, că a supt sufletele şi vlaga
oricui. Nimeni nu-i mai rezistă. Doar zorii. Dacă mori noaptea, apuci să te bucuri,
invariabil, de zorii de zi. Cerul acela înnebunind de o lumină de nedescris. Beznă
roşcată, cavernă roşcată a plămânilor lui Dumnezeu. Incendiu ce te respiră.

Cutremure de pământ nemişcat. Zbor orb în peştera albă a nemuririi. După ce

şi-a petrecut noaptea ca pe o ultimă viaţă, după ce şi-a petrecut viaţa ca pe un ultim
omagiu adus ei, aceleiaşi morţi. După ce n-a mai existat nici astrul zilei şi nici aştrii
nopţii – lună şi stele, toate roase de viermi – după ce el însuşi a fost numai pământ, cu
firave vine de sânge abia pâlpâind, după toate acestea, asemenea norului, asemenea
vulturului, asemenea şopârlei, gândacului, ultimului microb – zeu, zeu al zilei şi nopţii,
văzutelor şi nevăzutelor, stăpân al tuturor lucrurilor pierdute. Nemaicălcate de
picioarele lui. Nemaiiubitecântate de tălpile lui ce se zvârcolesc, purtate de picioarele
încolăcindu-se inconştiente, în spasmele lor îndelungi, revoltătoare. Cutremurul celor
ce stau, alături de liniştea acelei materii organice, vii, frământată de toate nebuniile
lumii. Acolo undeva, între picioare şi creieri, constelaţiile s-au rupt, s-au învălmăşit, nu
mai trece lumina. Doar fiorul electric. Doar câmpul bio-electric în care galaxiile
celulelor, genelor, urlă muşcate de colţii de fier ai neantului. Acolo şi-a stabilit
Demiurgos prăpastia. Fierea lui, fierbinţeala creatoare de lumi. Gaura neagră a
Apocalipsei. Creierii zumzăie încet, legănaţi de muzica sferelor.

Pădurea nebună

Trăim câteva minute pe zi într-o pădure nebună. Pădurea noastră nebună.

Printre copacii ei colcăitori. Zâmbind naşterii noastre. Zâmbind morţii noastre.
Devenind nebuni. Lăsându-ne posedaţi.

Dar nu o nebunie fertilă. Nu ajungem acolo, la fruntariile viziunii. Stăm abia pe

o plajă, Laokooni eterni, în aşteptarea şerpilor urmând să iasă din străfunduri. Monştri
iubitori încolăciţi peste plăcerile noastre.

Monştrii aceştia târându-se în hexametri prin cântecele pe care încercăm să le

mormăim. Viermi lucitori, vergilieni, ne îmbălsămează memoria. Sparg cercurile ce
ne-ncătuşează. Ne transformă în bărbaţi politici.

Aşteaptă nescrisele Eneide înfăptuirea noastră. Ţările s-au aşternut la pământ,

tresărind în răstimpuri de dorul pasului cuceritor. Avem totul în vedere. Aurul şi
cărbunele, petrolul, pădurile verzi, minele negre de diamant şi uraniu. Sarea
pământului.

Avem totul în vedere. Micile şi marile industrii aşteptând cuvântul nostru

întemeietor. Micile şi marile meşteşuguri, izvoare de bunăstare. Lenea muncitoare a
depărtărilor absoarbe pasul catifelat. Leoaice mari muşcându-şi puii de ceafă. Ceruri
zburătăcite sub păsări. Pliscul uscat al mumiei într-un mormânt luminos rosteşte
rugăciunea de slavă.

Osana? Lumea aceasta pare beată de fericire. Sălbăticia pieilor roşii însufleţeşte
codul moral. Mici cioburi colorate în mâinile antropofage. Urmează liniştea
contemporană.

Cărţile sfinte. Martiriul sfântului ale cărui moaşte orbitează în jurul Pământului.
Omul pe Lună. Luna pe cerul lăţit într-un rânjet pompos. Venus. Marte şi Jupiter.
Tristul Saturn. Neptun şi Uranus. Zodii încălecate, traversate, pompate în tuburi de
respiraţie. Aer lichid. Moarte eterică.

Ce spun profeţii despre viaţa de-apoi? Suntem cu totul mascaţi. Apele

bulbucate curg cu un răget puternic la vale. Masive muntoase ară în cer vidul unor noi
teorii. Pulsează oceane. Aştri. Marii artişti veghează asupra perfecţiunii creaţiei.
 Trăim într-o pădure nebună. Psalmii pe buzele noastre descriu totul ca pe o
dulce plecare. Nici în sus, nici în jos. Plecând plecatele frunţi. Planul divin ricoşează pe
tâmplele abia cioplite. Clopotele uranice aniversează primul diluviu.

Caloriferele din Casa Scânteii

Nu ştiu de ce zbârnâie caloriferele acestea veninoase,

soarele pe cer e mare şi gâlgâitor,
morile de apă, morile de vânt foarfecă eterul.
Nu ştiu de ce caloriferele zbârnâie fixate
de pereţii clădirii mamut. Mâinile oamenilor
plutesc peste umerii carbonizaţi ai toamnei şi iernii,
luxuria pluteşte peste umerii carbonizaţi ai oamenilor,
geamurile ce dau spre viitor ţiuie vesele
de parcă ar prevesti o cometă. Ţiganii
rătăciţi în lumea de dincolo repară destine ruginite, stricate
şi-i ghicesc în palmă sfântului duh.
Dacă e adevărat că vine sfârşitul lumii,
daţi-mi o Apocalipsă primitivă, rudimentară
să mă deprind de acum. Dar mă tem
că ologii vor arunca cu cârjele după mine,
milogii din uşa bisericilor mă vor umple de bube
pretinzându-mi să stau în rând cu ei ridicând
cântece de slavă celei mai luminoase orânduiri
de pe pământ. Dar tu, iubito,
ce mi-ai şopti seara când m-aş întoarce la tine
în armura medievală împănată de tunuri şi de microbi,
n-ai fi terorizată de ideea galvanică
şi plină de sex că ţi-a coborât zeul în aşternut?
Ţi-ai închide ochii superbi primindu-mă şi-ai cânta,
mi-ai naşte copii cu ochii albaştri ca ai tăi, căsăpiţi
de satârele sfintelor noastre viziuni comune
şi i-ai trimite la şcoală să-nveţe
degenerarea. Nu ştiu de ce zbârnâie caloriferele
veninoase împlântate în zidurile clădirii mamut
şi-n spinările noastre. Dar oamenii slabi stau în genunchi
lovind cu fruntea ţărâna şi îşi arată cerului fundul
încălzit de tuburile de fier şi bâiguie limbi străine,
încât Dumnezeu nu mai pricepe nimic.

Efecte

Efectul optic al depărtărilor,

dermatozele lui Dumnezeu,
spaima noastră de dezastrele iminente

Efectul acustic al victoriei,

prăbuşirea tuturor eşafodajelor
în prima zi după tăierea panglicii
inaugurale

substanţa sunetului şi a luminii

e una şi aceeaşi,
zumzet de pasăre,
arătură de rază eterică

Înghiţită lumea în mucilagiul Apocalipsei

ca muştele în roua de chihlimbar,
măsura de etalon se aplică
începutului şi sfârşitului

Şmecherii se pun bine cu Domnul

spunându-şi seară de seară
frânturi din rugăciunile uitate

Dar şmecheria cea mare

abia acum se pregăteşte,
abia acum o susură buzele nu ştiu cui
în urechile diafane

Corbii croncănind –
acesta e efectul;
zările îndepărtate cu efectele lor,
victoriile deşănţate
urlând pe drumuri
 Uneltele Apocalipsei
1981

Istorie

Cel dintâi gând veritabil

se îndreaptă asupra lui însuşi
şi nu asupra lumii.

Lumea vine după aceea,

ca în istorie.

Şi pretinde că nu a fost precedată

de nimeni,
cum nici nu va fi urmată
de nimic.

Dar gândul e gând,

pretenţia e pretenţie.

Şi lumea se lasă bălăcită în zoaie,

mâinile omului flutură de-acolo
o batistă murdară
(către cine?)

Cel dintâi gând veritabil

în ce mă priveşte
se îndrepta asupra fiinţelor ciudate
lipsite de gânduri

Promulgând decrete
divinizându-şi prostia,
guvernând lumea.
 Aş fi comparat

Aş fi comparat oricând
omul cu animalul
dacă acesta din urmă
n-ar fi ieşit înjosit

Murdar e omul politic

ce denaturează istoria
făcându-şi-o târfa
şi sănătatea lui personală

După cum excrement este

cel ce se vrea mai presus
de Dumnezeul poporului său,
interzicându-l

Orice ideologie e paranoică, atunci

când orice obsesie devine ideologie –
măturaţi aceste noroaie
în aşteptarea gândului

El este ca un frig
apoi este cântec
apoi muzica universală
pe care o naşte tăcerea

Abisurile universului
toate negrele spaţii
nasc această vorbire
nasc supremul cuvânt

Presimţirea

Presimţirea mă apropie de tine –

e ca şi cum te-aş iubi,
e ca şi cum te-aş naşte,
e ca şi cum te-aş gândi.

Iar tu, mai adorată

decât orice pe lume,
îmi trimiţi cuvintele tale,
îmi trimiţi presimţirile tale.

E ca şi cum ai dărâma
un turn de biserică
cu toate clopotele lui
izbindu-mi urechea.

Oare-i totuna
să cânţi cu mâna pe orgă
sau să izbeşti chimvalele
dorinţelor cărnii?

Oare-i acelaşi lucru

să te culci cu un cuvânt de rugăciune pe buze,
sau strângând la piept
un presentiment carnal?

Zeii să mă lovească
fiindcă te chem
la mijlocul liturghiei,
când, invocând întreg transcendentul,
te simt lângă mine.

Alexandru

Orice popor se luptă

pentru câteva lucruri esenţiale:
1. libertate de conştiinţă;
2. reîntregirea hotarelor;
3. altele.
După realizarea acestor deziderate
urmează un fel de anarhie,
un fel de perioadă elenistică,
tot soiul de destrăbălări.
E tocmai momentul în care
se naşte Alexandru cel Mare
cu sabia între dinţi
sau cu pistolul în mână.
Şi reîncepe istoria.

Râurile curgeau

Vom mai hăitui mult

aceste popoare,
se întrebară
cei ajunşi să dicteze.
Vom mai suporta mult
această stare,
se întrebară
popoarele hăituite.
Dar râurile curgeau,
stelele nopţii brăzdau
cerul, pământul.

Vom mai cânta noi

aceste cuvinte,
când nimic nu pare
să le audă,
să le înveţe –
astfel se minunau
toţi poeţii.

Dar ceilalţi se hăituiau

între ei,
se vânau unii pe alţii
şi râurile curgeau
pe sub stele.

E bine

E bine să mori de neîncredere,

să intri în criză
apropo de calităţile umane

Dai toată omenirea

pe un boţ de mămăligă
pe care o mănânci strâmbându-te,
fără măcar să te saturi

Te plângi tuturor
de lumea asta mare,
te pierzi de lumea asta mare
în faţa tuturor

Prinzi funia în cui,

îţi prepari laţul,
bagi capul,
îţi dai drumul
în cădere liberă

Ca o pasăre planezi
şi dai din picioare,
sau îţi tai venele,
sau bei sodă caustică

Atâtea mijloace de-a te întâlni cu mizericordia –

o femeie a lăsat după ea trei copii
ce nu aveau nici tată –
atâtea feluri de plecare

Am cunoscut un caz ciudat,

o profesoară bătrână s-a aruncat pe fereastră,
a făcut câţiva paşi,
apoi a sărit

Deja înainte de-a sări

începuse să urle
de parcă ar fi tras-o de păr cineva
spre geamul acela, pe casa scărilor

Cât din ea se va fi împotrivit

şi cât va fi optat pentru
saltul în gol –
i s-au împrăştiat creierii pe trotuar
producându-le scârbă
trecătorilor

Era un bloc al sinucigaşilor,

un cunoscut făcuse o ironie macabră
propunând să se pună o plăcuţă:
„Atenţie, cad locatari”

E bine să intri în criză

dând ocazia
să ţi se întindă o mână

Cineva, văzând o femeie micuţă

şi cocoşată, cu sânii rotunzi
mi-a spus că s-ar putea simţi obligat
să se culce cu ea
dacă l-ar dori

Doamne, de câte feluri

e bunătatea şi mila

E bine să mori
de neîncredere,
ca măcar o dată la o mie de ani
să fii salvat

Salvând astfel omenirea

După

După ce voi muri

voi merge în vizită la Dumnezeu.

Totul va decurge
după următorul scenariu:

– Iată-mă, Doamne,
am venit. Ţi-am adus
puţinătatea de suflet
de care m-am bucurat pe pământ.

Îţi pun la picioare

mica experienţă de viaţă
dobândită acolo
şi şi mai mica ştiinţă
şi infima dragoste,
dragostea cea mai infimă.

Şi-ţi mai aduc, Doamne,

multa, preamulta durere
şi infinit de puţinul regret
după lumea aceea.

Atât de minusculă,
că n-o vede nici puricele
şi nici plictiseala Ta sfântă
nu-i agreează povestea.

Şi imaginară,
putridă,
încât arde, fosforescentă, pe cer.

– Fii liniştit.
Aici, în mormântul
trupului meu,
locul acela se demistifică.

Se năruie
din lanţurile lui de ce,
din lanţurile lui pentru ce.

Locul acela
se singularizează,
se pierde.

Locul acela
mumificat,
nici nu există.

Uită ceea ce ai visat.

Ai renăscut în braţele mele.
Ai sărutat pe gură ideea.
Ai perforat hymenul cosmogonic.

Am căutat

Am căutat prin lume

cu ochii închişi
substantivele împăcării.

Am căutat
cu ochii deschişi
aceleaşi duioase substantive.

M-am clătinat,
m-am răsturnat,
m-am dat peste cap.

Am încercat între dinţi

materia,
aurul ei.

Totul trimitea
către spirit.

Formă degradată a spiritului

fiind totul,
formă degradată a duhului.

Încât mi-am spus

că facerea lumii a fost momentul
când spiritul a murit.

Iar învierea lui

în capetele noastre seci
se face cu un vuiet rece
inconştient de sine.

O fată frumoasă

O fată frumoasă
spală toate păcatele lumii,
dar o fată frumoasă e atât de rară,
uneori nici nu există.

Meci de fotbal

Luându-se în considerare marea emulaţie,

chiar haosul, chiar debandada
tribunelor în timpul meciurilor de fotbal,
la o asemenea competiţie în divizia naţională
s-au plasat, pe locurile cele mai vizibile,
printre spectatori, cadavre
fardate, îmbălsămate, provenind
din primul şi al doilea război mondial,
altele pur şi simplu
din cele mai banale cauze de deces
înregistrate de la 23 August 1944 încoace.
S-a avut în vedere mai ales
sobrietatea lor, atitudinea impunătoare
şi, în egală măsură, constanţa politico-ideologică,
aerul lor materialist ştiinţific etc. Astfel că
s-a risipit în fine impresia de amatorism
a tribunelor oficiale şi ne, s-a putut
constata o îmbunătăţire radicală
a tonusului arbitrilor, ba chiar
şi actele de indisciplină ale jucătorilor
s-au împuţinat, legându-li-se în cârcă
câte-o domnişoară cu mâinile şi picioarele ţepene
izbindu-i cu fruntea în ceafă la fiecare mişcare
ca-ntr-o posesiune solemnă, inversă.
La finele meciului înregistrându-se
un scor în spiritul celei mai depline
şi sigure echităţi, s-au făcut fotografii
iar ziarul local a consemnat
foarte scăzutul aplomb al scandalagiilor
ce n-au mai aruncat cu sticle goale
nici după jucători, nici după arbitri,
nici măcar n-au fluierat, doar atât
că s-au întors acasă mai beţi ca altădată,
şi-au zvântat nevestele şi copiii în bătaie
după care au început să compună lozinci
despre legătura indestructibilă dintre
sportul lor preferat şi viaţa luminoasă în patru labe...

Poarta uranică

Cum ajungem
brusc
în lumea lui de ce şi pentru ce
din lumea liberă de cauze
şi scop

Anterior
intrării în spaţiu şi în timp
nediferenţiaţi încă din spirit,
am fost deodată expulzaţi
puşi în retorta celor ce nu sunt
decât cu numele, cu aparenţa

Legaţi
de-aceste margini ale somnului,
orbiţi de rănile memoriei, vedem deodată

Să nu-ţi faci chip cioplit, s-a zis

şi ne-am făcut cu toţii idoli, am atins
lucruri, obiecte ecranând
haotic universul

Cioplirea însăşi am ales-o să lucreze

cu dalte somnoroase
în amorţirea duhului,
şi sforăielii chiar i-am dat
statut etern

Eliberare bruscă –
salt în erosul luminii
care destinde sufletul,
care omoară timpul

Dar nu dispreţuiţi
templul în care vă locuirăţi viaţa,
ciudatul, delicatul mecanism al cărnii,
sfiala ei în faţa nopţii

Poarta uranică
aşteaptă pasul nostru
care, precum un vânt solar,
va şterge-ncet, cu dragoste,
craterele din lună

xxx

Uneltele Apocalipsei
nu sunt altceva
decât elementele
logicii poetice
în desfăşurare.

Sub fruntea zeului

Parcă aş trăi
sub fruntea zeului nopţii,
parcă aş gândi stele
şi planete şi oameni

Totul e însă retezat

din temelie,
căci întreg universul
nu poate fi gândit

Doar stăpânind întregul

stăpâneşti partea,
nu este cale de mijloc,
numai putere şi neputinţă

Parcă aş trăi
în craniul zeului
de unde se văd atât de multe
stele, ca şi cum
eu însumi le-aş gândi

Dar nu fac decât să asist

la o infimă parte din marea gândire
a lumii, nu fac
decât să buchisesc cu dificultate
runele gândului
În această mişcare cerească
pe sine creându-se,
sunt un punct ilizibil
aspirând la fiinţă

În această rotire,
în această explozie
de răsăriri şi apuneri,
în această eflorescenţă
de raze solare

Propria mea făptură

întinde braţe
şi ruşinate cuvinte
şi umede strofe

În rezonanţă cu aşa-numita
radiaţie de fond
amintind geneza

Şi care nu e decât
pulberea lăsată în urmă
de muzica sferelor
ce-a răsunat înainte

Vibraţia conştiinţei supreme

ce naşte mereu
lumi peste lumi,
acorduri peste acorduri

Cântaţi voi, cântaţi

cu mâna prelinsă pe lira
ce împrăştie stele
în văile adânci
supuse acum amintirii

O masă

O masă cu patru picioare

un televizor
o soţie
şi doi copii
un serviciu stabil
un venit modest
Ce-şi poate dori mai mult
un poet în România

Un buldozer
cu care să dărâme
edificiul propriei sale linişti

Un tractor
să are ogorul spiritului său
ca şi pe cel
al contemporanilor

O armă, eventual
să distrugă cu ea
ţânţarii, muştele,
şoarecii sau microbii

Dar o mistrie
nu i-ar fi de folos
poetului român?

Să construiască şi el
o mânăstire

Ce-şi poate dori

un poet
într-o ţară
în curs de dezvoltare

Un pumn de dolari
pe care să urineze
când se gândeşte
la Coasta de Azur

Poate chiar un pumn de cuvinte

neinterzise
despre marile puteri coloniale
de la sfârşitul secolului al XIX-lea

Şi, la urma urmei,

un poet român
le are pe toate
începând cu dreptul
de a se naşte
şi de a se stinge
cel mai mare din lume

Pe străzi suflă vântul

Pe străzi suflă vântul puternic.

La o intersecţie, pe trotuar,
aşteaptă o fată brunetă,
e vecină cu mine

Mă priveşte cum trec,

parcă acum ne-am vedea prima dată,
se miră probabil că nu stau acasă
să mor, să scriu poezii

Şi merg mai departe,

n-am mai ieşit, într-adevăr, de mult,
mi se pare ciudat,
mă-mpiedic de trecători

Vântul acesta puternic

îmi răscoleşte părul,
îmi aruncă gângănii în ochi
şi emoţii

Toată viaţa mea e acum o plimbare

pe un asemenea vânt,
după care mă-torc ca un mort în sicriu
şi-aştept naşterea următoare

Până atunci răsare luna,

se ciocnesc între ele planete şi stele,
continuă să se tragă semeni de-ai mei din maimuţă
muncind şi iarăşi muncind
prin fabrici, prin mine,
pe trotuare

Uneltele Apocalipsei

Uneltele Apocalipsei nu există

pentru că nu există Apocalipsă
pentru că Apocalipsa înseamnă sfârşitul lumii
iar ceea ce nu există nu poate să aibă sfârşit
 ***
Ideal ar fi să se spună curat
că lumea nu există
fiind o dilatare a nimicului,
proiecţia onirică a unui simplu punct

***
Ideea nu este în lucruri,
căci lucrurile sunt în spaţiu,
iar ideea nu are spaţiu,
deci există

iar lucrurile toate

reprezintă catalepsia
a ceea ce nu are spaţiu
şi timp

***
Copiii merg la cinema
şi văd pe ecran
atâtea lucruri minunate
şi altele-nspăimântătoare

Secvenţa clasică
cu trenul ce se-ndreaptă
de pe ecran spre spectatori
în plină viteză
umplându-i de teroare,
atât de vie e iluzia realităţii

Artistul vede lumea

ca pe ecranul unui cinematograf
şi este unul din puţinii spectatori lucizi
ce nu simte nevoie să se tragă înapoi
când trenul universului
dă să-l strivească

***
Un tren poate strivi
o mână de copil,
un trup,
o lume-ntreagă,
dar trenul este umbra
care striveşte umbre,
lumina merge mai departe
cu viteza luminii
 ***
Uneltele Apocalipsei există
pentru că există Apocalipsă
pentru că Apocalipsa înseamnă sfârşitul lumii
şi orice umbră are un sfârşit

Formă

Nu mi-e groază de ceea ce văd,

ci de nevăzute,
după cum nu mă bucură lucrurile,
ci numai părerile,
după cum speranţa vizează
ceea ce nu este.

Nu mă tem nici de viaţă

şi nici de moarte,
în schimb mă tem de acela
ce se ascunde sub ele.

Aş vrea chiar să mor mâine

sau poimâine sau azi,
să închid ochii cărnii,
să se deschidă ai spiritului.

Toţi cei ce spun poveşti

despre forma superioară de organizare a materiei
care ar fi spiritul
uită că materia însăşi
e o formă oarecare a spiritului.

Nu mi-e groază de ceea ce văd,

după cum nu mă bucură lucrurile,
dar aştept nevăzutele
şi părerea de bine
care urmează naşterii
după moartea aceasta
impropriu numită
viaţă.

Aş vrea să mă ia

Aş vrea să mă ia de mână
ca pe un copil,
să-mi spună povestea creaţiei,
cum s-a-ntâmplat
că din locul acela
unde nu este loc
şi din timpul atemporal
s-a născut totul deodată

La început a fost cuvântul,

a urmat hidrogenul,
totul suferind o degradare continuă,
totul suferind o reorganizare continuă

Noi suntem fiii luminii

sau cadavrele ei luminoase,
noi suntem limba care vorbeşte
o milionime de vibraţie
din fonemul originar

La început a fost cuvântul,

la urmă tot cuvântul va fi,
căci el este
şi noi nu

Doar o prăpastie înaltă

între două secunde,
doar o flăcăruie a iadului,
icnetul unei împreunări sexuale,
ceea ce rămâne nefiind
din a fi
 Începe

Începe o epocă nouă,

în trupul meu e ceva ca o primăvară,
asasinare de principii,
tergiversări de idealuri.

Visez
pântecele femeii,
din care ţâşnesc
efluvii de ură şi dor.

O, nesătulă,
coaptă,
virilă nevoie, târfă,
insomnie a subteranelor.

Valuri de nebunie sexuală

îneacă creierii şi mintea,
gândul şchiop
se stinge.

Şi se ridică
zeul nopţii
şi îi îneacă
gura.

Vaginul fierbinte al lumii,

avid,
înghite trupul
şi lumina –
Satana strigă sus pe culmi
o-he!

Culpă

Există vreo instanţă umană

în faţa căreia să apar,
să stabilească o cantitate de culpă
de care să fiu responsabil?

La porţile infernului, mai degrabă,

acolo unde se leapădă toate speranţele,
există o instituţie
cât de cât competentă.

Parcă mă văd apărând

cu toate păcatele,
cu toată ura
şi cu iubirea.

Dar cel care mă priveşte,

cel ce mă măsoară,
are picioarele strâmbe
şi mintea crăcănată.

Lasă-mă, judecătorule, îi spun,

să trec nesupărat
acolo unde se tânguie sufletele,
unde e scrâşnetul dinţilor.

Nu am adus cu mine nici o valoare lichidă,

nici o dovadă cât de cât sunătoare.

Priveşte-mi numai obrazul

şi umerii aduşi, mâinile bălăngănind,
deschide ochii, judecătorule, bine
şi lasă-mă să intru.

Dar el, cu balanţa în mână

mă înghesuie pe un talger
şi îmi bagă pietre în gură.
Pe celălalt talger curge lumina.

Trebuie

Trebuie să ajungi
într-o stare fizică deplorabilă
pentru a transcende natura
pentru a-l denunţa pe el

el este cel care se ascunde,

striga-vor totdeauna poeţii,
el a făcut totul,
el este începutul şi finele

El este alfa şi omega,

după cum se întunecă,
după cum se iluminează

Nu trebuie decât să-ţi exersezi memoria

pentru a trece de naştere
cu mult, cu mult înainte
de fastidiosul polen

Nu trebuie decât să te înalţi

peste cutuma gregară –
dar viaţa aceea, se ştie,
se plăteşte cu viaţă

Nimic

Nimic din imbecilităţile lumii

n-ar trebui să-l atingă
pe cel care
aşteaptă sfârşitul.

Şi totuşi,
numai prigoană şi chin,
numai dezastre
interioare.

Unde-am auzit oare povestea

că-n fiecare distrugere
se ascunde
o nouă creaţie?
Mi-e teamă,
mi-e nesfârşită teamă
că duhul
vorbeşte în pustiu.

Mi-e teamă de Isus Cristos,

de crucea lui,
de înălţarea lui
la ceruri.

Nimic n-a mai rămas,

nici lut şi nici cenuşă,
nici lemn din trunchiul crucii,
nici os din osul lui.

Numai cuvântul.

Cineva

Cineva mi-a luat cuvintele

şi-am rămas deşucheat,
de parcă mi-ar fi luat ochii.

Cineva îmi înfăşoară sufletul

în comprese fierbinţi
şi-mi năvăleşte sângele în creieri.

Tot sângele pământului,

sevele plantelor, vieţile animale,
strălucirile stelelor
îmi răbufnesc în minte.

Tot universul
îmi apasă creierii
dinlăuntru,
ca un făt
pântecul.

Cineva,
în această împrejurare,
mi-a luat cuvintele,
de parcă mi-ar fi lut minţile.
După acel cineva
arunc cu suliţi bolnave,
cu toate razele gândului.

După acel cineva

mă prăbuşesc în mine.

O lume ideală

O lume ideală
nu există
nici chiar în Dumnezeu,
care s-a salvat de lumea noastră
expectorând-o.

xxx

Apocalipsa a-nceput
odată cu creaţiunea,
confundându-se

Surâs

Ce cauţi
în acest dezastru
tu, mială behăindă?

Albaştrii ochi
ţi se deschid
spre cer
şi gura ta
vorbeşte

Şi mă priveşti
de parcă soarele ar arde
trei veşnicii îngemănate
una în prelungirea alteia

Îmi cânţi, iubito,

cu privirea

Ce cauţi,
mială behăindă,
în tot acest dezastru?

Nu eşti decât surâs

şi viaţa mea
şi moartea
ţin de tine
 La marginea planetei
1984-1989

Cântec

Luminile cele mai albe curg prin oraş,

imperii sunt pe cale să se facă pulbere, iască,
eu vânez stelele atât de îndepărtate,
pe aproape, o altă lume se pregăteşte acum să se nască

Tu iubito visezi bărbaţi puternici şi fericiţi,

eu sunt distrus de teroarea neagră a zilei de mâine,
tu iubito, în somn ai atâţia iubiţi
încât trupul tău s-a făcut bucată de pâine

Nu ştiu ce face la ora asta Papa la Roma,

nici preşedintele SUA nu ştiu cu ce se ocupă –
pământul îşi oferă nopţii de iarnă aroma
şi Dumnezeu ne soarbe pe toţi din cosmica-i cupă

Noapte

Ne pierdem în noaptea groasă,

ne pierdem în noaptea tăcută,
cu umerii tăi de mătasă,
cu gambele tale de ciută

Nimic nu ne poate petrece

către adâncuri, decât
izvorul întunecat, rece,
strângându-ne parcă de gât

Se-aude pe ceruri cum umblă

în vârful picioarelor luna
şi-aruncă augusta ei umbră
precum adevărul minciuna

Ne poartă de mână, ne fură

atâtea poveşti revolute
de parcă aievea le-ndură,
în noi, zeităţile mute
 Ploaie

Să ne lovim de cercurile lumii

acolo unde vulturi se rotesc,
să ne intersectăm cu-acele linii
roind în dansul lor dumnezeiesc

Prea tineri şi prea fragezi pentru moarte,

poeţi amari ai finelui de veac
în dinţi cu flori şi-n mâini cu câte-o carte
acum când destrămările ne plac

Să ne luptăm cu-aducerile-aminte
şi în rachete cosmice suind
să spargem hymenul tăcerii sfinte
din preajma aştrilor de-argint

Ne-aşteaptă lumi adânci, netulburate,

oceanele cu ape străvezii
pătrunse de-ale gândului carate
şi poate Elizeele câmpii

Doar pe poeţi îi chem la sărbătoare,

din suferinţa cărnii lor zeieşti
să stoarcă roua lunii, stele, soare,
toate intermundanele poveşti

Ca să întoarcem spre pământ fertilă

o ploaie-a dulcii binecuvântări,
să crească omenirea cea copilă
mereu spre alte luminate zări

Reîncarnare

Era atât de iubită şi de eu însumi era,

încât îmi scria ea singură
toate poeziile de dragoste

Devenisem astfel un foarte mare poet,

la trecerea mea ameţeau copacii,
păsările îşi opreau respiraţia
El este, el este, spuneau cu toţii,
neavând habar că, de fapt
treceau cuvintele iubitei
reîncarnate în mine

Atât de mult o iubeam,

că începusem să-i port aura
tragică, metafizică
de moarte şi destin

Ferestrele caselor se deschideau

bătute de raza fiinţei,
când ea se arăta singură
şi despovărată de raze

Numai un trup şi o frumuseţe

fără de niciun cuvânt,
ca şi cum ar fi fost fără haine,
şi fără ochi
asemeni statuilor

Infern

Pătrundem încet
în infernul acesta spasmodic,
lucrurile par absolut fireşti,
poeţii strigă adunaţi grămadă,
popoarele se agită pentru o bucată de pâine

Iubita mea arde încet

undeva departe
cu ochii ei de neînţeles

Radem totul, spun

profeţii falşi ai Apocalipsei
stând singuri în faţa paharelor

Înfigem în voi cuţitele milei

le spun ei celor câţiva curioşi,
casăm ideea voastră înaltă despre voi înşivă

În paralel se aud
în huiet oceanele
la marginea planetei
şi a universului
Ca tancurile trec
cuvintele cu miasmă de motorină
trăgând salve năucitoare
spre Dumnezeu

Aş vrea

Aş vrea să vină cineva în somn să-mi strângă mâna

şi să alunec lin pe lângă noapte,
ca un şcolar cuminte, săptămâna
întreagă doar de vorbe bune să am parte

Să nu mai simt surparea grea sub mine

a globului terestru şi-a fiinţei
întregi, cum stau înfipt în ţărnă bine
şi dedesubt mă cheamă-n suflări fierbinţi părinţii

Atât de mult vorbesc, bătrâni şi tineri,

părinţi sau fraţi mai mari, mătuşi, sau unchi,
purtându-mă spre ei fără reţineri,
întorşi spre mine, ca-n biserică,-n genunchi

Femeie de ar fi să mă mângâie
de-acest noroc nefericit
şi, sărutându-mă din cap până-n călcâie,
să-mi scalde trupu-n lacrimă strivit

Sau diavol blând, eon, sau stea subţire

să mă prelingă-ncet pe firul luminând
al razei ce mă poartă-ncet, cu ştire,
spre primul, înaintea lumii, gând

Adevăratul chip

Sufletul mi-era trist şi răguşit ca un câine

bătrân, într-o ploaie rece de toamnă,
rebegit, petecit, cerşetor pe străzile
limfei sângelui, în căutarea acelei vitale
energii, renăscătoare, capabilă să redea
trupului aura trandafirie a începutului

Sufletul mi-era aproape mort, aproape

că se târa în coate ca un recrut prin mocirla
primei lui zile de instrucţie căprărească –
vai şi amar lui, sufletul, ţinut cu sila
în toate intemperiile lumii, îmi spuneam

Era ca şi cum s-ar fi topit dintr-odată

prea multe zăpezi, în numele cine ştie cărui
ideal primăvăratic ce totuşi întârzia-n utopie
şi omenirea era în întregime împotrivă-mi, veselă
şi sclipitoare, omenirea aceea de carnaval,
fiecare recunoscându-se după propria-i mască,
şi nu după propriul chip

Adevăratul chip, de care mi se izbea totuşi sufletul,

descoperindu-l ca un chirurg o tumoare ascunsă
sub o aluniţă fermecătoare

Ultimul adevăr

Toate nebuniile lumii se pot aduna într-o carte,

toate cărţile lumii se pot aduna într-un cuvânt,
dar nicio literă a lui nu se cunoaşte,
doar două, trei litere ale verbului sunt

Toţi ucenicii din lume îşi asasinează maeştrii

şi toţi maeştrii duc dorul propriei asasinări,
astfel merge-nainte de mii de ani arta cuvântului,
astfel se-ndoaie sub vântul progresului gravele întrebări

Toate meseriile, ştim, nu se învaţă, se fură,

lumea însăşi se fură clipă de clipă marelui zeu
târându-l de barba venerabilă prin noroiul natură,
lipsindu-l de vanitatea goală de Eu

Firesc este numai să-ţi legeni cu luciditate iluziile

îmbătându-te de nebunia socratică de a nu şti nimic,
dar şi aceasta e deja adunată de cărţile lumii,
şi astfel se fanează ultimul adevăr ce îl zic

Iarnă

E iarnă iar şi încă multă vreme

zăpada asta moale va pluti
căzând din cer, acoperind pământul
şi noi cu toţii, poate, vom muri
Mi-e frig acum, sau cald, acelaşi lucru,
cum noapte dacă e, sau este zi,
tot mă petrec sinistrele vedenii
gonindu-mă din nord spre miazăzi

Dar mă întorc, dar mă opresc, dar strig

cum că ajunge cu acest exod
cu inima-ncleştată de un pumn
de fier, ce nici ruginile nu-l rod

De-ar fi măcar o primăvară beată

de slăbiciune palidă crescând,
să-mi spargă pieptul un oftat deodată
şi să şoptesc cu greu, din când în când

Din amorţire să deştept natura,

această fiară dormitând pe labe,
s-o fac s-arunce-n aer tevatura
şoptind dinamitardele-i silabe

Relativitate

Doamne, ce triste baricade

ai ridicat în apărarea mea,
nimic nu se ridică şi nu cade
şi nici măcar să-nvingă nu mai vrea

sunt hăituit de toţi şi chiar de mine,

precum şi de-ale tale triste vreri,
sucomb de-un gâlgâit de ape line,
lipsit de năzuinţe şi puteri

Să vină dar dezastrele şi vidul

cu marile efluvii de tăceri,
eu mi-am greşit părinţii şi partidul,
ziua de azi o iau drept cea de ieri

Am confundat lumina cu femeia,

fiul cu tatăl, mort trăiesc şi ştiu
că, oricât aş umbla prin Odiseea,
nu voi găsi la capăt focul viu

Aştept să-mi crească-n piept o fleşcăială

de sâni, ca lui Tiresias, profeţesc
nu cu plăcere, ci cu îndoială
cum crimele istorice tot cresc

De la Benito, Adolf şi Iosìf,

lumea-i schimbată ca o promenadă,
pe când se trec solemn în catastif
câte-un Afganistan sau o Granadă

Eu rătăcesc umblând prin calendare,

căci timpul meu a devenit hârtie.
Nimic nu-i mic, nimic nu este mare.
Cine le-a scris acestea, Domnul ştie!

Insomnii

Nu ştiu de unde până unde

a început o nouă primăvară
în mijlocul iernii grele şi dulci
de parcă ar fi început un bal
la care primele acorduri se fac auzite departe.
Pe când sosesc întâii musafiri
gazdele aşteaptă solemn cu capetele tăiate,
expuse pe tăvile de aur.
Primul vals sau primul rock
se dansează cu capetele sângerânde
lipite la pieptul duioşilor parteneri
care încearcă o conversaţie amabilă
complimentând aranjamentul fastuos,
luciul de oglindă al ringului
şi calitatea muzicii. Apoi se trece la fotbal
cu aceleaşi capete, de data asta golite
de orice morgă, chiar de simţul realităţii,
căci au început deja să se topească zăpezile
şi undeva prin munţi primii urşi
scot boturile din bârlog, pe când cei leneşi
visează încă la vara trecută, la domnişoarele urse
cu puf de păpădie la subsuori
şi-n streşini picură un zvon de vremuri mari,
drept pentru care poetul deschide dulăpiorul cu medicamente
şi-nghite câteva pastile din intruvabilul nitrazepam,
agonisit prin cunoştinţe. Încep insomniile echinocţiului
şi planeta se rostogoleşte ca într-un biliard primitiv,
cu lipsa ei de umor atât de bine cunoscută.

Degringoladă

Cine-l va putea opri pe iepure să-şi gândească fuga,

acela va putea opri şi rotaţia aştrilor,
va putea introduce, ca o disciplină nouă,
logica disperării

Dar graniţa dintre vital şi morbid e atât de fragilă,

decât să o treci ai putea mai degrabă
să îţi uneşti penajul pavanic cu mirifica, indezirabila
coadă a cometei perpetue, fixe

din care ning aceşti fulgi de zăpadă stelară

ce se aşază pe braţul ridicat al statuilor
fracturându-le gestul solemn către zări ipotetice

Dar păsările care călătoresc spre sud

îşi dezumanizează memoria,
îşi calcifică zborul,
îşi mirifică sintagmele croncănite
La scara unu pe unu găsim tot felul de mărturii
asupra întâmplărilor viitoare
totul trăgându-se de la tâmpla întâmplătoare
perforată de glontele vânătorului

Degringolada Apocalipsei în mandibula carnivoră

a dervişului sugrumat scoţând dulcele sunet
al sexualei asceze cum răbufnesc artele
de sub templele în ruină

Ca niciodată

Eram atât de zvelţi şi tandri,

iubita mea, umblând pe străzi,
precum mirificii scafandri
la submarinele parăzi

Păşeam pe vârfuri de picioare

parcă plutind, parcă dansând,
praful luminii orbitoare
ni se-aşeza pe umeri blând

Orice cuvânt era o şoaptă

iar şoapta, strigăt şi prăpăd,
fructa iubirii-ncă necoaptă
lucea-ntre spini ce nu se văd

Trăiam confortul canibal

de-a ne muşca de umeri, guri,
într-un dezmăţ fără egal
de-mbrăţişări şi de arsuri

Plini de smerenie şi fast

treceam prin urbea luminată
de soarele iconoclast
a lui a fost ca niciodată

Din toate femeile

Din toate femeile ce trec

se lămureşte atât de precis chipul singuratic
al celei absente

Pentru totdeauna rămasă

în carnea dulce a amintirii
de unde-şi lansează topoarele
de sfârtecat sufletul

Piele roşie mânuind tomahawkul

cu care-mi decapitează orice gând
ei străin

Piele albastră
manipulând amintirea,
lăsându-mă fără degetele scriitoare,
fără vorbele inimii

Piele de focă scufundându-se

pentru totdeauna cu viaţa mea
în oceanul îngheţat,
în moartea îngheţată a timpului

Voi, trenuri aplecate

Voi, trenuri aplecate către sud

cu-o aripă rănită şi umilă,
zborul de fiare vechi vi-l mai aud
şi răsuflarea caldă de cămilă

De câte ori vă prind, fugind din urmă

şi-o iau la drum pe o câmpie arsă
de fulgere, distanţele se curmă
şi inima-n lumină se revarsă

Ieşind din tabieturi şi uitări,

cu voi odată-naintez agale,
parc-aş porni-o-n zbor razant spre mări
cu-n scâncet de rugină greu şi moale

Noi, colosul din Rhodos răsărind

din fundul apei unei vieţi trecute,
privim cu lăcomie cum se-ntind
norii pe cer, ca vaporoase ciute

Se naşte universu-ntâia oară,

văzut dintr-o vetustă garnitură,
împurpurat, o pudică fecioară,
când o săruţi, brutal şi lin, pe gură
 Dacă din fier, din piatră

Dacă din fier, din piatră seacă

ai scoate ceva
dacă ai tulbura un ochi de lac de munte
dacă ţi-ai pescui din suflet măcar un cuvânt

Acum când ţi se cască pământul sub picioare

şi monştrii adâncului te trag în jos
singura ta menire
fiind să notezi conştiincios fazele prăbuşirii

Cercuri, bolgii după bolgii, până s-ajungi în spinarea aceluia

ce stă cu capul şi picioarele la câte un pol terestru,
râpe, grohotişuri adânci pe care să mergi de-a dura
spre ochii lui fantastici

Nicio stea de pe cer cu asemenea strălucire

niciun lac atât de limpede, niciun pumnal
cu o asemenea forţă de străpungere

Te dezleagă de tine lumina

câteva luni ale anului, câţiva ani ai pământului
eşti dat acelor tenebre
ţi-e frică

Îţi pulsează sângele tot mai încet

mai rar –
îţi răbufneşte în memorie
ţipătul naşterii tale

De tine sufăr

De tine sufăr, numai de tine, iubito,

femeie blondă, inimă cu două picioare
alergând pe străzi îmbrăcată în fuste subţiri
cu amintirile de dragoste săltându-ţi sânii

De tine sufăr şi de cuvintele tale

biciuindu-mi somnul şi visele, nesomnul şi carnea
imaginea ta ca un nud al Venerei
mă trage spre sine cu braţul subţire al iluziei
Din şerpii mocnindu-ţi în păr, din pulpele galeşe
iese acea aură de începuturi de lume
iubita mea, născătoare de lumi şi de zei,
tu care luneci pe sania nopţii asemenea lunii
şi mă atragi către tine
din mine

Ornic

Mă doare îngerul din creanga

acelui pom îndepărtat
precum un fruct din care singuri
iubita mea ne-am înfruptat

Eram într-un Eden statornic

şi ne hrăneam din trup de zeu
până când marele ceasornic
bătu adânc în pieptul meu

Tortură fu şi sfârtecare
să ne trezim învinşi, goniţi
de focul gândului cel mare
la nord de reni, la sud de sciţi

De-ar bate încă doar o dată

acelaşi ornic, să mă-ntind
spre flacăra netulburată
ce pâlpâie, ca-ntr-un colind

Contur

Te-aş îngropa în oasele mele

în nebunia inimii mele te-aş azvârli
ca să mi te statorniceşti în fiinţă
ca să te conformezi vieţii mele de câine flămând

Nu te mai purta pe străzile apropiate

de casa mea,
prea faci să trepideze ferestrele şi pereţii
prea faci copacii să ţiuie din frunze
ca la trecerea unei pantere cu graţiile tale feline

Aş muri de o mie de ori la vorbele tale

m-aş îneca în fiecare mişcare de-a ta
mi-aş lungi braţele
până la colţurile surâsului tău depărtat
ţi-aş lumina cu Niagare de stele ţara sălbăticită

Dar drumurile tale sunt de o mie de ori diferite

şi pletele ţi le piaptănă degetele umbrei şi vântului
şi nopţile mele prelungi îţi adulmecă zilele
îţi muşcă poalele rochiilor strălucind orbitoare
cu miriade de sori în tivul lor fluşturatic

Mă înclin la trecerea ta ca plopul în rafala furtunii

şi buzele mele rostesc ce rostesc, auzite de nimeni
şi buzele mele sărută conturul absenţei

Rug

I-am ridicat sufletului meu un rug de cuvinte

şi din pârjolul cumplit s-a ales o fărâmă de scrum
din care a renăscut mai tânăr şi mai fierbinte
gata să-şi ia de la-nceput viaţa acum

I-am ridicat sufletului meu un rug de foneme

din flacăra lor ca o pasăre a izbucnit
gata să-şi rostogolească Niagarele de poeme
în saltul lor spumos şi uimit

I-am ridicat sufletului meu un rug de acorduri

şi s-a pornit, ca săgeata din arc, un suspin
s-au revărsat deltele sângelui şi-ale spaimelor fiorduri
începându-şi cântecul dat prin destin

Acorduri

De marile lumii acorduri

mă mai despart două cuvinte,
poate trei

Genele sfinte
mi le scutură zei
veniţi din negrele norduri

de marile lumii tăceri

mă apropie
ziua de azi şi ziua de ieri
fâşâind ca o dropie

Cu însemnele verii
şi ale toamnei
îşi trimite constelaţia corăbierii

De marea, perpetua noapte

mă despart câteva şoapte

De marele lumii cuvânt

mă desparte doar verbul sunt

De când te ştiu

De când te ştiu
sunt pornit pe zăcere
ca un bolnav de lingoare

Ziua şi noaptea
un nesomn uimit
şi-o fericire sfârtecată
de dor

De când te ştiu
nu mai ştiu cum mă cheamă
doar că privesc
golul din faţa mea
şi-l umplu cu tine

Aşa cum, rătăciţi prin pustiuri,

arşi de sete şi foc, muribunzii
văd ape ţâşnind

Poezia

Ce vietate plăpândă e poezia,

desculţă pe străzile oraşului e ca o fecioară
ştergându-şi gura de spumele roşcate ale aurorei
cu dosul mâinii de care atârnă ghirlande de îndrăgostiţi

Am văzut-o într-o străfulgerare

vânzând ilicit seminţe de floarea-soarelui
din care spărgea ea însăşi în dinţi
împrăştiind cojile şi petalele galbene
şi sorii universului răsăreau
ca nişte sâmburi dintre mâinile ei

Vai, doi dintre noi îşi pierduseră minţile

alergând după ea, alţi doi sau trei se căzneau s-o filmeze,
alţii îi cântau epitalamuri, o buzunăreau de polen
iar lucrătorii primăriei îi acopereau umerii cu asfalt
încât călcam pe ea fără să ştim

Doar ni se limpezeau ochii asupra marilor depărtări

şi ne trezeam cu o tristeţe sonoră în suflet
cu o muzică de care brusc ne simţeam vinovaţi
de parcă ne-ar fi surprins cineva îngenuncheaţi într-un templu

Poveste

Sufletul îmi era plin de bătături

când ai apărut
şi, precum calul din poveste mâncând jăratic,
s-a scuturat de trei ori
rămânând curat, numai muzică

A intrat în carnavalul cu măşti

al nebuniilor tale,
ca un zeu înaripat strălucind
ţi-a survolat trupul
de peşte isteric
fosforescent

S-au aprins luminile în pagodele tale,

preoţii ritului tău au adus sacrificii
prosternaţi în faţa altarelor din care ieşea
fumul înecăcios urcându-mi spre nările înfiorate

A fost o maree de sâni ce se-arătau înspre mine

şi ochii tăi strălucind ca de o vagă beţie
pe când rana profundă a pântecului tău îngropa
ceva din fiinţa, din viaţa mea nesătulă

Toate fastele şi nefastele clipe s-au adunat

într-o aglomerare ameţită de timpuri ce, iată, trecute-s,
lacrima degeaba îmi brăzdează obrazul

Gând
Ar fi-ntre noi vreunul care
să poată stăvili o floare
din legea ei cea pământească
spre soare, cer, încet să crească?

Sau vreunul între noi, plângând,

poate să stăvilească-un gând
ce urcă plin şi urcă greu
spre cerul larg, spre Dumnezeu?

Notă

Isus e semnul heraldic al lumii,

el este totul, el cuprinde totul.
În rest, doar puncte de vedere;
în rest, doar pagini, verbe, vorbe...

Cuvinte

De tine, lumina luminilor,

carne însângerată a spinilor,
scânteie şi trestie
de tine şi de bestie

de rânjete şi de cumpete
şi ninsori şi vuiete

de multă şi grea servitute

de vino şi de du-te

de zeu, de daimon şi de Lucifer

şi de toate rimele imposibile

mi se îndoaie sufletul ca plopul subţire

cu vârful crengilor sfâşiat, zdrenţuit de stele
mi se sfâşie inima
mi se desprinde craniul de pe umeri
şi creierii din craniu
şi din creieri cuvintele

cuvinte fără de sens

cum fără de sens e baliga sfântă
a măgarului călărit de Iisus
 Ca noul născut

Rătăceşti pe cărările nopţii

pe sub explozii de stele
din care îţi ning în păr şi pe umeri
păsări arzând

Şi umbli clătinat
după ce lumea ţi-a umplut paharul
cu sângele ei fosforescent

Şi te răstorni
în patul gol
nefrământat încă
de trupul iubitei

Îţi îndrepţi privirea

asupra lumii întunecate
din care va răsări
astrul noilor zile

Şi te reverşi
pe ferestrele fiinţei ingenue
pentru a săruta cu gândul
pământul ce-l vei călca

Să te arunci
ca noul născut
în lumină

Zeu

Sunt ca un zeu în faţa splendorii

unei lumi necreate
în faţa strălucirii încă neexistânde
ce va lua locul haosului

Mă dor încheieturile mâinilor

degetele
mă dor, îmi plesnesc buzele
de uscăciune

Aş face un pas
dar nu există direcţie
aş spune o vorbă
dar nu s-au inventat sunetele vorbirii

Aş iubi o femeie
dar n-a fost creat încă omul şi coastele lui
iar viermele ce-mi arde fiinţa
nu şi-a găsit încă mărul

Sunt ca un copil înainte de a-şi fi trăit

copilăria
sunt ca o carte înainte de-a fi fost scrisă
ca raza înainte de naşterea stelei

Sunt imposibilitatea propriei mele fiinţe

şi, sărutându-mi umbra,
îmi luminez moartea cu viaţa
care va fi

Faptă

Sumbre delicii îmi oferă

apropierea de umbrele cărnoase
proiectate pe pământ
de raza nu ştiu cărui astru
Ce stea poate să trimită
şi cu ce fel de rază
umbra aceasta care e trupul tău –
şi lăsată de ce fel de trup?

E simplu să spui:
soarele lasă umbra acestui copac,
având toate elementele cunoscute

Dar cum mama ei

să vorbeşti
când nu se ştie umbra cui eşti tu
şi ce fel de umbră

Numai dacă nu te-aş culege

din bordelul în care se prostituează cu noi
lumina stelei,
dacă o asemenea prostituţie este posibilă,
dacă un asemenea bordel a fost vreodată,
dacă steaua aceea n-a dispărut pe vecie,
dacă eu posed limba care să numească asemenea faptă,
dacă fapta aceasta nu cumva ne posedă pe noi

Tu şi cu mine

Lumea aceasta
ar putea fi ea însăşi minunată,
chiar în absenţa noastră,
doi copii teribili
ce reinventează
un anumit cult al iubirii
rotitoare de stele

Ce gravă idee
a avut zeul, să facă lumină
în aceste bezne
acoperindu-ne fruntea

Ca o ciupercă atomică
să crească din tenebre,
pacea universală a inimii
dintr-un cuvânt de tandreţe

Dar piatra nu poate fi tandră cu piatra,

nici râma cu o râmă,
nici norul cu un nor

Numai tu şi cu mine
precum floarea cu soarele
şi ploaia cu pământul,
acest fel de a te dărui
de a împinge naşterea
în frageda moarte

Graţie

Nu mă mai opreşte nimic

de la dezmăţul acesta cu umbre
de la îmbrăţişarea copacilor
de la vânătoarea de păsări orbind

Nimic nu mă opreşte să umblu

de-aici până acolo cu neputinţa de mână
travestită în promisiunea a tot ce-i posibil
fardată cu strălucirile nopţii

Am tot ce-mi doresc

de la praştia cu care dau după stele
până la dragostea adresată tuturor şi nicicui
de la iluminările bufniţei
până la graţia atletică a celui ce aleargă în moarte

Numai voi, câinilor

Numai voi, câinilor, să-mi lingeţi faţa şi mâinile

şi nu femeia să mi le sărute,
numai voi, fluturi, să-mi atingeţi buzele
şi nu ea, ale cărei buze sunt atât de subţiri,
numai voi, viermi, să-mi mistuiţi sufletul,
şi nu ea, atât de devastatoare

Numai tu, soare, luminează-mi pustiul,

numai tu, lună, încălzeşte-mi fruntea,
numai tu, apă, tu, vin, îmbătaţi-mă,
numai tu, pământ, ocroteşte-mi fiinţa,
numai tu, pasăre, mistifică-mi dragostea,
numai tu, cer, coboară spre mine
Ea este prea departe să mă audă,
ea mă iubeşte prea mult ca să mă vadă,
mă strânge prea tare ca să o simt,
în braţele ei de fier
şi cu privirea de fier
cu auzul rănit de explozii fierbinţi

Goană

Un dor misterios al nopţii celei lungi

îmi desface încheieturile oaselor
totul în mine este ca o ceară fierbinte curgând
totul în mine este o goană
după furunculoza luminii

Nuntă

Simt creierii cum se desfac

ca nişte galaxii în formare
ca însuşi universul
în explozia mare

Simt apele mării

pe umerii mei năvălind,
dealuri îmi cresc în spinare,
nişte cocoaşe de-argint

Sub pântec îmi cresc planete

ca două testicule ronde,
mă doare trupu-n erecţie
întinzând în noapte mari sonde

De dorul tău îmi cresc bube

pe faţă, vulcani de idee
şi-mi vine în mâini să te sfarm
ca pe o nucă, femeie

În laptele tău să mă scald

cu trupul întreg, să mă satur
de mirosul grav de caisă
al sânului crescut imatur

Dă-mi toate păşunile tale

bătute de lună şi stele,
ca taurul să te încalec,
în nări cu belciuge, inele

Şi zornăind şi mugind
în aspra coridă a nunţii,
să te străpung, să mă-nvingi
curmându-mi suflarea şi munţii

De greabănul meu legănată

pe ceruri pluti-vei în veci,
o constelaţie-fată
cu ochi aurii, pulpe reci

Vei naşte lumi paralele

şi spaţii curbate deplin
dedicându-mi desfrâul de stele
şi vinul luminii, pelin

Omule

Suflă vântul peste murdăriile lumii

glisează curente de aer curat
peste protuberanţele infestate ale pământului,
respiraţia zeului le atinge cocoaşa

Câinii, prieteni ai omului, vagabondând

au devenit un simbol al marasmului,
pisicile, vagabonde şi ele, concură
la feeria nocturnă a oraşelor
în bezna apocaliptică

Du-te omule liniştit, păşind pe asfaltul

în care nu se ştie pe unde pândeşte
o groapă unde să te poţi cufunda
cu întreg sistemul tău metafizic
precum Socrate odinioară

Deasupra ta sunt stelele veşnice

deasupra ta vor trece pe rând luna şi soarele
şi tu vei fi tu, aidoma ţie,
precum pasărea e pasăre-n zbor

Icnetul efortului tău de-a ieşi la lumină

va alimenta superbe poeme
şi genele lungi ale femeii tale se vor umple de lacrimi
omule, omule

Mi-am văzut ochii

Mi-am văzut ochii sub fruntea ta

mi-am văzut sufletul
arzând în pieptul tău fragil
şi inima mi-am văzut-o zbătându-se
sub coastele tale

M-am simţit atât de pierdut

atât de frustrat
şi-am început să alerg după tine pe străzi
strigându-ţi: dă-mă pe mine înapoi mie,
dă-mă pietrelor şi pământului pe care îl calc

Tu însă erai deja foarte departe

şi atât de mult te obişnuiseşi
cu toate aceste lucruri ale mele
că ar fi trebuit cu forţa să ţi le smulg
împreună cu toată carnea de pe tine

Şi ai fi început să strigi cuvintele mele

şi să-mi locuieşti disperarea
şi nu mi-a mai rămas nimic de făcut
decât să mă prostern
la steaua ta înfundată în ceruri
cerându-i-te pentru totdeauna
întreagă, cu mine cu tot

Stea

În pragul lacrimii lui Dumnezeu

sufletu-mi stă împotmolit şi greu
şi-l judecă o stea pornind să cadă
de sus, precum un munte de zăpadă

O prind în palme, sufletul mi-l prind

cum arde-n steaua nopţii răsărind
şi o arunc, cu sufletul în vânt;
în focul veşnic arde-acest pământ.

În iaduri şi în raiuri nesfârşite

mă prăbuşesc cuvintele iubite
cu care mă învingi şi mă străpungi,
tu, lacrimă de-amar, cu gene lungi.

Nici casa, nici părinţii

Nici casa, nici părinţii, nici rudele

nu ţi le cunosc,
numai ochii ţi-i ştiu cum luminează
străzile, universul.

Nici garderoba întreagă nu ţi-am văzut-o,

doar câteva rochii ce ţi se aprind pe trup
făcându-ţi picioarele să fumege
şi sânii privirea să mi-o mistuiască.

Nu-ţi cunosc limba, cuvintele stranii,

numai vorbele cu care mă chemi
asurzindu-mă pentru totdeauna
la vorbele altora.

Nu ţi-am intrat în casă

şi nici în suflet,
dar te-am legat cu câteva raze-ale stelelor
de trupul meu.

Ţi-am prins mijlocul în pumni

şi ţi-am sărutat gura de iască
şi-mi ajunge să fiu bolnav de moarte
de-acum şi în vecii vecilor, amin!

Atât de tandră

Dragostea pentru tine

mi-a ocupat toată emisfera stângă
a creierului

Pentru celelalte operaţii cerebrale

mi-a mai rămas doar o parte
a emisferei drepte
şi ea contaminată
aproape în întregime

De-aceea nu mai ştiu

cum mă cheamă
ba chiar răspund la numele tău
şi la numele păsărilor

De-aceea mi se-nfioară nările

la trecerea lunii pe cer
ca la a unei corăbii
în care pluteşti virginală

Cu buzele răsfrânte pe rana însângerată

a dimineţii
cu sânii împrăştiaţi printre ultimele
sclipiri ale stelelor
cu inima rotundă ca globul terestru

Atât de tandră
atât de însingurată

Să muşti

Să muşti iubito
din ţâţa mea stearpă de bărbat
să-mi rupi cu dinţii buzele
să mă strângi cu vederea ochilor tăi
din lumea cea mare

Nu vreau să mai rămână nicio fărâmă din mine

în afara razei făpturii tale
nu vreau niciun fir de păr
să-mi zboare dincolo de raza auzului tău

Doar păsări bolnave să rătăcească

dincolo de orizontul furtunilor
şi razele lunii să şteargă de spumele valurilor
puntea fiinţei mele plutindu-ţi pe apele ochilor

Ce lume tristă

Ce lume tristă şi murdară

se revelează odată cu primăvara
împleticită-n mersul autobuzelor

Ce dezmembrare adâncă a luminii

în ochii fetelor, dându-ţi impresia
că te uiţi direct în creierii lor
Vacanţa asta-n care mai trăiesc puţin
îşi flutură drapelele albastre
pe cer trec norii zgâriaţi de sentimentul nostru mistic

Dar planurile cad

un înger îşi deschide aripile, pluteşte
deasupra sufletului meu
şi valurile mării aruncă înecaţi pe ţărmuri

În fiecare om

Din când în când

se-mbracă lumea într-o lumină stranie
de o căldură aproape maternă,
aproape erotică

Paşii mei beţi se-mpleticesc pe trotuare

şi ochii mi se smulg aproape din orbite
să devoreze fiecare imagine,
copacul, casa, strada, omul care vine

Chiar norii grei care umbresc oraşul

filtrează razele-ntr-un fel ciudat
de parcă m-ar privi din spate cineva
cu nesfârşită dragoste

Poate pe undeva mă aşteaptă chiar iubita,

sunt poate gândurile ei cele ce mă ating
precum o adiere

Din când în când

de lumea-ntreagă sunt îndrăgostit
şi văd în fiecare om un zeu
şi-n orişice femeie o zeiţă

Ploaie

Tot universul e impregnat de ploaie

şi e lovit de vânt,
copacii în parcuri se-ndoaie
de parcă mai sunt, nu mai sunt

E-o dizolvare a esenţelor lumii

până la principiul prim
de care ne izbim câte unii
ori când ne naştem, ori când murim

Mă dor până-n măduvă toate aceste

şiroaie de lacrimi din ochi explodând
de la păsări şi zei, de prin noi şi de peste,
cum trecem prin lume încet, rând pe rând

Încet ca o torţă

Sufletul meu voia să te înfieze

cu toate păcatele tale,
voia să te ocrotească blând
ca pe un copil îndărătnic,
dar în lipsa ta
s-a deschis cu totul spre lumea întreagă,
a lăsat să-mi năvălească în piept
huietul de arme şi de motoare,
exploziile atomice ale subteranelor,
fumegarea coşurilor a mii de fabrici
poluându-mi nefericirea

Sufletul meu voia să te îmbrăţişeze

şi-n lipsa ta m-a făcut să-mi întind mâinile
spre copiii murdari, dezbrăcaţi, ai oraşelor lumii,
spre cerşetorii rebegiţi şi schilozi,
spre femeile pierdute ale tavernelor,
spre navele în naufragiu pe oceanele tulburate
eşuându-mi în inimă

Sufletul meu voia să te ardă

ca pe un cuvânt din cărţile sfinte,
dar negăsindu-te
şi-a întors flacăra spre propria-mi frunte
şi-n rugul acesta înecăcios
mă prostern la temeliile lumii
încet ca o torţă încenuşându-mă

Prin sângele meu

Niciodată n-am fost atât de năuc

şi de îndrăgostit
aproape indiferent de cine,
aproape indiferent de ce

Un câine, un şobolan, o pisică

se pare că pot apela în egală măsură
la starea aceasta de suflet
pe care n-o mai pot numi

Însăşi iubita mea are o mie de chipuri,

o recunosc în majoritatea femeilor,
în copii, în baborniţe

De parcă bătrânul zeu

pompează în mine, conform
legii atracţiei universale,
iubire şi iarăşi iubire

De parcă însăşi forţa gravitaţională

a miriade de stele
curge prin sângele meu

Şi sângele acesta colorează întreg universul

Suspect

Plimbându-mă prin tenebrele

străzilor, parcurilor, sufletelor de oameni,
am descoperit cât sunt de singur,
de uzurpat din mine însumi

Am descoperit ce mult mi-ar plăcea

să merg cu cineva de mână,
ca să-mi pacifice fiorii cerebrali,
senzaţiile, nemăsura

Copacii uriaşi
în care-atârnă periculoase stelele de vară
împrăştiind asupra noastră valuri de foc,
copacii monstruoşi
în care cresc planete rotitoare
se-ntorc cu crengile spre mine,
foşnesc ca nişte aripi
cu care vom zbura-n Apocalipsă

Îmi trebuie un martor la acest delir,

un avocat pentru acest proces cu universul,
eu acuzând
pe baza probelor luminii

Altfel e greu şi e suspect

să stai de unul singur
şi vânturile să-ţi turbeze la picioare

Lumea ameninţată

Te-ating doar cu două raze-ale ochilor

de departe,
te simt doar după două dâre
de miros de brad şi de răşină
de parcă ai fi o pădure
te-aud doar în câteva clinchete
de cristale atunci când trimiţi
spre mine cuvinte de disperare

Lacrimile tale au perforat

clădirile interpuse
mi-au izbit geamurile
s-au insinuat prin perdelele mătăsoase
şi mi s-au pus pe obraji
ca şi cum ar fi ale mele

De lună ce să mai spun

cum o legeni trăgând cu braţele încleştate
de coarnele ei ascuţite
cum retezi apoi cu secera ei
prelungirea imaginară a trupului meu
ca să se zvârcolească la picioarele tale

Şi limba mea de profet mutilat

rosteşte cuvinte în panică
tu fiind lumea ameninţată cu dispariţia
tu care te naşti abia
în braţele mele

Poemul

Poemul mi-a ieşit în faţă

cu un cap de mort pe umeri
poemul
Şi-am încercat să-l ating
cu degetul pe frunte
şi m-a muşcat ca un câine

a clănţănit din dinţii capului de mort

din maxilarele pe jumătate putrezite,
m-a secerat cu o privire
fosforecentă

Şi mi-a urlat la ureche:

Strigoiule!

O rană

O rană am pe conştiinţa
ce mă trezeşte iar din somn
şi mă cutremură credinţa
în marele iubirii Domn

Cum trece luna peste ţară

cu chipul secerei subţiri
şi lasă rece, milenară,
pete de-agonici trandafiri

Şi chipul lui în tot asemeni

mă luminează şi mă ninge
cu trandafiri cu noaptea gemeni
care-mi învie pe meninge

Cuvinte

Cuvinte, cuvinte, cuvinte

şamanice, runice, sfinte
bătând ca la păsări aripa
transcend universul şi clipa.

Cuvinte, acorduri, acorduri

şi fluvii şi delte şi fiorduri
cu gura deschisă spre lume
spre-a spune ce nu se mai spune.

Cuvinte, cupole, catarge

haotice, runice, large,
zburând peste lume ca vântul –
el, universul, cuvântul.

Ins

Tânăr, fluturam ca un surâs pe buzele morţii.

Sunt

Te-am sărutat mereu iubito, până

acum un an, acum o săptămână
şi iată că de-acum nu te mai văd.
Poate că e tristeţe, chiar prăpăd.

Dar e o linişte care transcende

zbuciumul ce tresare în calende.
E doar o-nseninare, un cuvânt.
durerea de a fi, acum, că sunt.

Să tragi fermoarul

Să tragi fermoarul
de la prohabul globului terestru
punându-l, ca pe copii,
să facă pipi
în univers...

Aş vrea să duc

Aş vrea să duc cu mine în noaptea placentară

ceva smerit din tine, mirosul tău de fiară
şi gânguritul tandru al sânilor răpiţi
de pumnii mei, agonici cândva şi fericiţi

Şi-aş vrea acorduri stinse să duc de pe pământ

să mă cufund în marea de stele luminând,
trăgând mărgeaua globului stinsă după mine
în biliardul hulpav de galaxii feline

Dacă am avea
O, dacă am avea creierii munţilor,
am străluci prin înălţime
şi nu prin îndoielnica înţelegere,
iar dacă am avea ochii întinşi
ca luciul lacurilor
am vedea până la facerea lumii

Dictatorul

Este momentul să dispară,

este momentul să moară,
este momentul să fie condamnat la moarte degradantă,
este momentul să plătească

Urlau astfel frunzele copacilor

în foşnetul lor disperat,
scrâşneau astfel frânele automobilelor
oprindu-se brusc la intersecţii neprevăzute,
fluierau astfel locomotivele trenurilor în întârziere,
vuiau sirenele vapoarelor uriaşe
scufundându-se în semn de protest

Este momentul, se gândeau oamenii,

să fie băgat în cuşcă
şi să aruncăm cu pietre în el,
să-l ungem cu păcură este momentul
şi să-i dăm foc,
să urinăm pe obrazul lui plin de pete
pe care filmele şi fotografiile din ziare le ascund
cum târfele ridurile sub farduri

Este momentul să mi se ridice statui,

este momentul să schimb faţa lumii,
este momentul să fiu proclamat nemuritor,
îşi zicea el chiar atunci, auzind
pârâitul putred al crengii de sub picioare

Satu Mare, 11 martie 1989

Unde

Unde e Eminescu
unde e Blaga
unde Nichita

Unde e ziua
unde e noaptea
unde cerul cu stele

Unde e pământul
unde pomul şi frunza
unde crinii ce pipăie aerul şi lumina

Unde mi-e mâna

unde mi-e fruntea
ochii mei unde privesc

Unde-i oglinda
în care Zeul se vede
sub chipul morţii

Unde-i clipa şi anul

unde-i tăcerea-nceputului
unde mi-e sufletul

Am ieşit

Am ieşit pe stradă iubito

nu să te caut, nici să te găsesc,
ci doar să sper că te voi regăsi
în ochii altora, în mişcarea unor şolduri de fetişcane,
în tresărirea sânilor de tine străini

Am ieşit pe stradă
cu certitudinea că nu te voi întâlni
decât în gândurile copacilor,
în mugurii şovăind să se desfacă
şi-n ierburile arse de zăpezile iernii

am ieşit pe stradă, iubito

şi-am văzut oameni şi femei străine,
am simţit cum mă dor feţele lor
şi m-am împrăştiat în mine însumi
ca să te găsesc acolo, în adâncuri ascunsă

Duh

Se lasă nebunia
se lasă amurgul
se lasă toamna

Femeile umblă desculţe

pe covorul de frunze uscate

Soarele îşi aruncă sufletul pe cer

coroană de doliu au zilele
clipele se izbesc una de cealaltă
anihilându-şi tristeţea

Un fluviu de grâne curge-n afară

oamenii se transformă-n statui
cu gheare de păsări se spală pe faţă
cu întuneric îşi limpezesc ochii

Tu nu torci, pe vatra veche

ard mucegaiuri vechi,
din cărţi şi din ziare duhul nimicirii
îşi desprinde foşgăiala de staniol

Vals

În carnea mea valsează ora,

în tine-i beată aurora.
În carnea mea valsează timpul,
în tine s-a-necat Olimpul.

Memento
Cu picioarele rupte
secunda aleargă după noi
mârâie calendarele
şi sorii fac explozii suave

Fiecare din noi

îi palpează cu gândul
fiecare tinde să fie
cuprinzător a tot şi a toate

Mi-am imaginat
că murind
voi atinge nucleul de foc
şi nu voi arde

Am murit
imaginându-mi
că voi trăi

Hoarde

În hoarde bete ne strângem,

lumina fosilizată
doarme în patru labe

Nimeni nu se cunoaşte pe sine

numele însuşi tremură ca o coadă fragilă
de şopârlă
iar ochii păsărilor de noapte
transcend universul

Tobele bătute cu coarne de cerb

anunţând un festin angelic
şi norii suflaţi cu funingini
precum pagina albă a lumii

Orbit

De ţi-aş ţine inima în palme

vie, palpitândă, tremurând,
raze orbitoare-mprăştiind necalme,
de lumină, dragoste şi gând

Dacă fruntea-ncet ţi-ai sprijini-o-n

pieptul meu şi, trist, ai murmura
ce-ai văzut când, ţintuit în cuie,
sufletul din pieptul tău zbura

Dacă mâna, vie şi uşoară,

peste ochi mi-ai trece-o, ca să văd
dincolo de plopi, de râu şi dune,
de victorie şi de prăpăd

Sau de, pur şi simplu, mi-ai apare

ca sutaşului, pe drumul spre Damasc,
fericit aş fi, orbit pe viaţă,
pentru lumi profunde să renasc

Aşteptând

Să delirezi, aşa precum spunea

bătrânul Platon,
să-ntinzi o pătură de aur peste vorbe,
să-ţi uiţi şi numele şi starea
spre-a te-ncadra în rândul celor mai umili,
să fii un fel de sacerdot al tainei
ce ţi-e chiar ţie tăinuită

Te preumbli încet prin adierile lumii,

nici guraliv, nici prea tăcut,
nici prea încovoiat pe lyră

Şi totuşi, totuşi,
spectacolul începe,
intri în ring,
îţi plouă în urechi ovaţii, huiduieli,
deodată singur sângerezi
şi zeii toţi te-au părăsit

Pământul nu se cască sub picioare,

dar, vezi,
te scutură precum un plâns
ce trece prin biserici,
parcă, la câţiva paşi de tine,
i-ar bate cuie-n palmă celui de mult vestit
şi iată, stai
tot aşteptând –
mărunt, insidios, cuvântul
 De mâine

De mâine iarăşi vor veni ninsori,

pe noi iubito se vor nărui grămadă,
iscând din îngheţatele lor flori
dezastre nesfârşite de zăpadă

Iar noi, înalţi, cu cearcăne albastre,

vom sta-mpietriţi, abia mai fluturând
câte un zâmbet stins, câte un gând
pe străzi, prin pieţele iconoclaste

Vom aştepta să vină de la pol

o iarnă crâncenă, definitivă,
să exhibăm pe sloiuri trupul gol
ce lunecă cu lumea în derivă

Un ultim semn mai fă-mi, să prind

un autobuz, măcar pe cel din urmă,
aglomerat, dar paşnic scârţâind
din osii, spre instinctele de turmă

5 decembrie 1989
 Din „101 sonete”

(titlu pe care Editura Eminescu l-a înlocuit cu „Sonete din Nord”)

1987

II

UMBLU PE STRĂZI PLOIOASE ŞI TE CAUT,

trec printre oameni, mă lovesc de ei
scurmând cu ochii depărtări, precaut,
să nu te scap şi îi conjur pe zei:

Lăsaţi-o să mai vină doar o dată

în calea mea, să-i spun doar un cuvânt,
să-i prind fiinţa-n braţe, tremurată,
să mă prostern în faţă-i, la pământ.

Şi zeii, milostivii, mă ascultă

şi te aduc-naintea mea acum,
când stropii cad cu disperare multă,

încât mă simt, fără să vreau, postum.

Ai o privire rece şi adultă,
iubita mea, care mă face scrum.

IV

LA MINE-N SUFLET PĂSĂRI BETE NING,

de când, iubito, nu te mai ating
şi-i un bairam de stele, lună, soare,
şi-un ţipăt lung de umbre călătoare.

Hai să ne mai privim o dată lung,

atât cât ochii noştri-şi mai ajung,
să ne îmbrăţişăm cu-o undă de durere
din moarte până către înviere

şi un sărut să ne unească iar

dacă se poate, sub un cer amar
şi sub o adiere de destin.

Căci nu avem măcar un gest deplin,

cum nu avem nici o întreagă vrere,
doar păsări ninse pe-ale minţii sfere.

VIII

CE MÂNGÂIERI ÎMI DAI CU O PRIVIRE

şi ce răscoală dulce îmi aduci
cu un cuvânt, cu-un simplu gest, cu-o ştire,
puse pe lemnul grelei mele cruci.

Cu o mişcare-a şoldului, a gurii,

cu tresăltarea sânilor în mers
îmi luminezi în spaima lor augurii
dând alt contur destinului invers.

Când îţi ating cu-o mână mâna rece,

când fruntea ţi-o brăzdez cu un sărut,
mă doare în fiinţă tot ce trece.

Şi când, compuşi şi descompuşi în rut

atingem armonii de státui grece,
plutim pe umbra-ntregului trecut.

XV
ABIA NUBILĂ LA-NCEPUT, APOI
purtând amici în preajma ta, un roi,
în bâzâitul sec de evanghelii
ce ţi le-ngână tinerii sau chelii.

Abia o-nfiorare la-nceput,

o tresărire a luminii-n lut,
o iarbă răsărind peste morminte,
o murmurare de acorduri sfinte,

o căprioară,-n umedele nări

purtând mireasma codrilor din zări,
lovind piciorul fraged de un drum

nestrăbătut de nimeni până-acum,

palpându-mi duhul tulburat cu ochiul –
fiara ce-mi bea azi viaţa şi norocul.

XVII

La mijlocul de drum al vieţii mele

pornesc şi eu ca Dante, căutând
nu-n paradis sau iad, ci pe pământ,
o umbră grea căzută dintre stele.

Tu poate o ignori pe Beatrice

şi poate că nici eu n-am aşteptat,
văzându-te, ca rostul adorat
să i-l învii, cu un surâs ferice.

Ai apărut mai simplă ca o floare

şi mai frumoasă ca un chip de sfânt,
umplându-mi lumea-ntreagă de splendoare.

Şi-acum cobori infernul pe pământ

dându-mi spre studiu viaţa orbitoare
a zeităţii reci pe care-o cânt.

XX

ERAM TURBAT DE URĂ ŞI DURERE

când te făceai că nu mai ştii nimic,
că între noi a fost măcar un pic
de tandră amăgire, mici mistere.
Şi mă dădeam de-a valma în spectacol
şi animam întregul lumii val
vrând să te smulg din limbul temporal,
ca să te fac al vieţii mele oracol.

Tu tresăreai de-o tainică surpriză,

abia îmi răspundeai cu-un gest discret
ce vorba clară nu o autoriză

neîngăduindu-mi nici un act concret.

Iar sufletu,-n a disperării priză,
făcu explozie într-un sonet.

XXI

ATÂTA DEPĂRTARE-I ÎNTRE NOI

de parcă-ai fi de-alt neam, de altă rasă.
Când îi sărut, umerii tăi cei goi
scrâşnesc sticlos sub buza de mătasă.

Te strâng la piept cu braţul parcă rupt,

dar mă învingi, ca şi cum tu m-ai strânge,
respir în preajmă un aer absolut
din care zboară păsări, curge sânge.

Tu pari să îl conţii pe Dumnezeu,

iar eu ţi-l pun pe Lucifer în cale
şi stăm aşa struniţi din greu,

precum săgeata-n arc, stând să prăvale

un zbor pornit spre Empireu,
spre-a zumzăi din corzi apoi, cu jale.

XXIV

NU VEI PUTEA DE MINE SĂ TE SCUTURI

vreodată, nici pe celălalt tărâm,
te voi urma, precum un roi de fluturi
snopeşte-ntregul florilor tacâm.

Precum Orfeu după Euridice

şi Dante după Beatrice a lui
în paradis voind să se ridice,
voi semăna tot drumul cu statui

şi monumente-n lumea mult umbrită,

mult luminată, plânsă în eter
şi-n mod egal lucind de fericită.

Şi te voi smulge din smeritul cer

cu cântece de slavă în ispită,
dar strâns ţinută-n mâna mea de fier.

XXVI

SONETUL E O FORMĂ CARE ŢINE

de cea mai pură geometrie-n rit.
În el, ca în danteştile terţine,
timpul ce curge veşnic s-a oprit.

E construit precum o catedrală

cu porţi, ferestre, turle clopotind
ce se aud departe cum răscoală
tenebrele în depărtări de-argint.

Aşa şi tu, cu trupul tău amar,

închis în spiritul arhitecturii,
ai vâlvătăi de ambră şi de jar

ţâşnind din toate părţile făpturii.

Dar vai, din gura ta atât de rar
ies vorbe care să-ţi sfinţească murii...

XXIX

ÎMI BUBUIE ÎN MINTE VORBE STRANII

de când cu fiecare te invoc
şi-mi zboară-n vânt ca păsări la Van Gogh,
alcătuindu-se-n prelungi litanii.

Le iau şi le înşir spre gloria ta,

simplu de tot, fără să fac oraţii,
încerc să-nlătur orice inovaţii.
Cu forme clasice să te dezmierd aş vrea.

Căci fiecare rimă-i ca un unghi

între pereţi masivi ai unui templu;
ritmul – coroană în multiplu trunchi,

strofa – altaru-n care te contemplu

şi-n care cu smerenie te-njunghi,
jertfindu-te luminii, spre exemplu.

XXXIII

MĂ DOARE OCHIUL, GÂNDUL, FRUNTEA, MÂNA,

vrând să te zugrăvesc în fel şi chip.
Pe când clepsidra macină nisip,
vremea ne drămuieşte-ncet, stăpâna.

Mi-e dor de chipul tău de aur vechi

pe care meşteri mari l-au modelat,
ca arta lor să-mi smulgă-acest oftat
care abia-ţi ajunge la urechi.

De dorul tău, iubito, mă cutremur,

nerăbdător s-ajung în preajma ta,
să-ndur iar suferinţa de pe vremuri

când ochiul, gândul tău mă insulta –

perfecţiune, frumuseţe-n tremur
ce palid numai le puteam reda.

XXXV

DE CÂTE ORI MĂ SIMT BOLNAV ŞI-N SUMBRE

ape pierdut, mâncat de-un cancer sfânt,
devii neîndurarea pe pământ
şi mă îndemni spre ţărmurile-n umbre.

De câte ori mă simţi că-n pară ard,

ca beat mă clatin, sânger de iubire,
îmi revelezi o glacială fire
ascunsă-ntr-un surâs de leopard.

Degeaba mâna ta o strâng la piept

şi-ţi spun cuvinte gata să topească
zăpezile din poluri, tu stai drept

şi-mi predici cu-o alură preoţească

uitarea, castitatea. Înţelept
de-aş fi, mi-aş pune-aceeaşi mască.

XXXVII

DE-MBRĂŢIŞAREA TA NU MAI AM PARTE,

ci doar de-o opintire către moarte.
De un cuvânt al tău nu mai sunt demn,
de-aceea-n vântul serii mă îndemn.

Îmi curg pe umeri frunzele, bolnave

troiene. Ale ciorilor conclave
mă urmăresc, iar viscole, zăpezi
mă-ngroapă, mă îngheaţă-ncet. Le vezi?

S-au răvăşit obrajii mei şi părul.

Mă-apasă tot mai tare adevărul.
Tu stai precum o sfântă, nemişcând.

Un gând amar mă bântuie, un gând.

Din tulburarea serilor de vară
nu-mi vei apare iar înaltă, clară.

XLV

E-O TOAMNĂ FASCINANTĂ ŞI NERVOASĂ,

iubita îşi doreşte un amant.
Bacovia în mine, delirant,
bea un pahar de vin, se simte-acasă.

Un mort e dus cu surlele pe străzi

şi-un sânge mat îi curge din ureche.
Iubita, ca într-o poveste veche,
iese să caute şi alte prăzi.

E-o toamnă ca o târfă vieneză,

luxoasă, tânără, cabrată lin,
punând virtutea lumii-n paranteză.

Iubita mea se joacă iar puţin

cu mine, dulce, tandră, în viteză.
Iar toamna distilează moartea-n vin.
 XLVI

IUBITA MEA, DIN TOATE CEA IUBITĂ,

de nouri fruntea mea e locuită.
Tu treci ca noaptea şi-i culegi, sonoră,
lăsând o-nseninată auroră.

Iubita mea, din toate cea aleasă,

eşti ca o sfâşiere de mătasă
în care zi şi noapte mi se pierde
cerul cu stele, câmpul, iarba verde.

Iubita mea, din toate tu, cea dragă

mai scumpă decât viaţa mea întreagă
şi mai desculţă, tremurândă, vie,

rană a lumii şi taumaturgie,

mormântul meu şi învierea mea,
iubita mea, o tu, iubita mea.

XLVIII

NU POŢI TRĂI CLIMATUL DE FULGER AL IDEII

decât cât ţine-un fulger. Apoi te-ntuneci trist,
precum la gândul sunbru că-acum nu mai exist
nici eu, nici lumi. În ceruri mai strălucesc doar zeii.

Dar poezia poate să-ncremenească-n veci

sclipirea arzătoare, păstrând întreaga flamă,
forţa ucigătoare ce creierii-i inflamă
sutimea de secundă, apoi îi lasă reci.

Cu ce cutremurare pătrunzi cadenţa grea,

de la un cap la altul te scutură dorinţa
de-a şti, de a renaşte, de-a fi şi a avea.

Ca-n dragoste, posesia-i totală, şi credinţa.

Să te prosterni la ceruri, să te închini ai vrea,
chemând asupră-ţi pacea, durerea, suferinţa.

XLIX

CITESC DIN GREU ÎN CĂRŢILE IUBIRII –

nici una despre tine nu a scris.
Abia acum ieşită eşti din vis
şi-ţi poleieşti cu lună trandafirii.

Piciorul tău ca un delfin prelung

înoată-n dorul meu de-a te cunoaşte.
Sânii-ţi tresar ca înviate moaşte
pe care-abia să le sărut ajung.

Iar noaptea dintre coapse nici nu ştiu

de fi-va străbătută-n vreme
de acest soare uriaş, târziu,

care se smulge-acum din anateme

atât de arzător şi-atât de viu,
supus voinţei Domnului, supreme.

LI

DE CLASICISMUL FURIBUND AI GRIJĂ

când roade-n versul meu însingurat,
precum un cariu lemnul fin sculptat;
nu-i linişte, ci a durerii schijă.

În tremur greu când trupul mi se frânge

de dor şi-i o turbare-n tot,
strunesc atunci al verbului înot
prin flăcări, trăsnete, puhoaie, sânge.

Se decantează o otravă dulce

care-ţi pătrunde carnea-ncet, încet,
având suavă ştiinţă să-ţi inculce

moartea aceasta-n pas de menuet,

ce mi te-aduce-n braţ să mi te culce
cu graţie, sonet după sonet.

LIII

CARNEA MI-E TRISTĂ, VAI, CA-N MALLARMÉ,

iar cărţile nu ştiu de le-am citit
chiar toate. Dar alarma e
că m-a străpuns al graţiei cuţit.
Nu doct până la trista intoxicare
în cărţi lumeşti sau dogme fără frâu,
pătruns însă până la sfârtecare
de vorbă, de cuvânt, ca de un râu.

Saţietate amară de tenebre

ce te ridică-n cerul altui limb,
unde aşteaptă umbrele celebre.

Apoi ajungi, în cel mai liber schimb

de regnuri, ce-ţi pătrund până-n vertebre,
în raza altui cer, a altui timp.

LV

ÎN GEANA DE AZUR A LUMII GRELE,

în fleacul dat de-al soarelui contur,
pluteşte-nsinguratul meu vultùr
şi-şi zgârie aripile în stele.

Ce vede ochiul lui nu ştiu nici eu,

nici vreun profet cu mintea luminată,
dar zboară cu o pleoapă-ncercănată,
păstrând alura marelui său zeu.

De fulgere împins în sus şi-n jos,

în hecatomba gravă a visării,
el îşi roteşte-ncet ochiul sticlos.

Şi prada lui este mai acătării,

un miel ce behăie prăpăstios:
sufletul meu la marginea răbdării.

LX

NU SUNT EU CEL CE LEGEA O IMPUNE,

ci legea e cea care mi-a impus
în vers să o servesc cu tot ce-am spus,
dându-mi şi libertate de raţiune.

Eu sparg tipare, formulări, alerg

de la un ritm la altul, cu măsura
mereu schimbată,-ntreagă tevatura
rotindu-mă cu toate astea-n cerc.
Astfel că, delicat şi pur, se-alege
pe crucea suferinţei mele reci
aceeaşi regulă, aceeaşi lege,

precum, iubita mea, atunci când pleci,

aceiaşi ochi doresc să te delege
pe ale dragostei cărări în veci.

LXI

CE-ASCULT ACUM ÎN SUFLETUL MEU NU-I

iubito, decât joacă de statui
de comandori, precum în Don Juan,
spectre ce-mi vin arar, din an în an.

Cu braţu-ntins ei mă îndeamnă tern

să îi urmez în drumul spre infern,
unde se dă în zaruri soarta mea
de către demonii cu mână grea.

Sunt îngrozit de-aceste reci fantome

ce-mi colorează viaţa cu arome
de bâlciuri proaste. Vreau în schimb

cu ei o vorbă doar să schimb.

să-mi spună clar dacă pe fruntea grea
tot ei ţi-au pus superba stea.

LXV

O MÂNĂ GREA APASĂ PE-AL MEU UMĂR

acum când scriu, acum când te privesc
şi îmi şopteşte vorbe fără număr
cu duh de flamă, supraomenesc.

Ce har ciudat în minte îmi insuflă,

de stau plecat, cu fruntea la pământ
şi-un vânt mă bate-ncet ca pe o rufă,
răpindu-mi viaţa toată-n acest cânt.

Se-ntoarce gândul cu-o recunoştinţă

profundă către călăuza mea,
chiar dacă cu nimic nu am ştiinţă
de cine e, de unde şi ce vrea.
Dar mi-a pătruns întreaga mea fiinţă,
venind din altă lume, altă stea.

LXVII

O PRIMĂVARĂ FUSE ÎN SONET

când te-am iubit cu-o dulce nebunie,
apoi veni şi vara şi, încet,
durerea se schimbă în bucurie.

Acum e toamnă. S-a rărit cadenţa,

mor tot mai multe frunze în copaci,
dar îţi păstrezi intactă eminenţa
şi tot mai mult, pe zi ce trece,-mi placi.

Când va veni şi iarna, zgribuliţi

ne vom retrage-n oseminte,
în taina minerală împliniţi.

La gerul absolut luând aminte,

vom fi din ce în ce mai fericiţi.
Dar cât de mult mai este înainte!
 LXXIII

FEMEIE TU, ETERNĂ COMPLICARE

a rostului naturii-atât de simplu
de a se naşte, de-a irumpe triplu
în tot ce-i sfânt, adevărat şi mare.

Tu scopul de-a rodi îl ai secund

şi preţ mai mare are frumuseţea
ce-şi scutură petalele, tandreţea
de care cei bicisnici se ascund.

De n-ai fi tu, oceanele de artă

ce-nvăluie planeta ar seca,
ne-ar copleşi pe veci o lume moartă

şi toate-ar fi atât de arse ca

deşertu-n care,-n gura lor cea spartă,
hiene trupul ni l-ar murseca.

LXXV

DĂ-MI MÂNA TA, PRIN LUME SĂ GONIM

uitând de tot ce ne-a brăzdat ieri fruntea.
Fii proaspătă, fremătătoare, cum te-a
-ndemnat adânc imboldul anonim.

În cruda-nmugurire ce-o trăieşti

acuma fac explozie dulci seve
pe care vor putea să le conserve
greu ale stanţelor fragile ceşti.

Trăieşte-ţi viaţa trupului profundă.

De cea a sufletului vom avea
noi grijă, nici ea mult să nu se-ascundă.

Şi braţul tău plesnind de nervi să stea

pe braţu-mi în această grea secundă,
când te descarci în mine ca o stea.

LXXVII
CU FRAZE SCURTE RĂSUCESC BANAL
pumnalu-n mine, ca să iasă sânge.
Şi pieptul şi pumnalu-n el se frânge
cu scrâşnet sec de uşă de spital.

Gargară ar mai trebui să fac

cu pioneze, cuie, acid sulfuric
şi toată suferinţa să mi-o puric,
să umplu-ncet al poeziei sac.

Să mor ca de vreo douăzeci de ori

şi să mai reînviu măcar o dată,
ca să aduc o tolbă de scrisori

lucrate cu o mână tremurată,

aşa cum ai văzut adeseori
pe masa ta, o, preafrumoasă fată.

LXXVIII

CUM TREC PRIN LUME, LAS ÎN URMA MEA

o dâră sclipitoare de sonete,
ca trena unei candide comete
ce peste ani din nou va apărea.

Eu însă trec acum întâia oară

şi ultima, în jurul soarelui
ce-mi luminează viaţa amărui –
ochii tăi blânzi ce grav mă înfioară.

La minimă distanţă-ajuns de tine,

mă arde fruntea ta şi trupul plin,
să mă topesc la flacără îmi vine.

De focul tău mă satur prea puţin

şi mă stropesc pe faţă cu divine
căderi de stele, arse de destin.

LXXXI

DĂ-MĂ-NTR-AL BRAŢELOR GOALE SCRÂNCIOB

şi-al trupului şi-al sufletului mare
şi lasă-mă s-adorm în legănare
aşa cum sunt, al vieţii tale rob.
Îndrumă-mă spre carnea ta sărată
ca apa mării, spre cuvântul nou
care păstrează-n sine, ca un ou
în gălbenuş, o lume tremurată.

Dă-mi laptele tău negru şi amar

precum e sângele-mpietrit în moarte,
să cresc ca mânzul cel hrănit cu jar

luând şi din cealaltă lume parte.

Un semn să-mi dai, o-mbrăţişare doar,
s-ating cerul curat al marii arte.

LXXXII

ÎNSPĂIMÂNTAT, AŞ FACE-ACUM UN PACT

cu diavolul, ca să-mi lungească viaţa,
nu ştiu însă pe unde-l trage aţa
şi-oricum e prea banal acest contract.

Cu mine însumi trebuie să-nchei

o înţelegere, să fac asceză, yoga,
să meditez profund de tot la voga
acelor vechi, transcendentale chei.

În nici un caz nu este de dorit

să mă îndrăgostesc, ca nopţi şi zile
gândul să îmi alerge la copile
pe care-n treacăt numai le-am zărit.

Soluţia o caut în zadar.

Voi da un scurt anunţ la un ziar.

LXXXIII

DOAMNE, ACEST INFERN ÎNTUNECAT

eu l-am umblat, adânc l-am cercetat.
Am respirat catran, pucioasă, foc,
viaţa şi sufletul le-am pus în joc.

Am răzuit întreaga dinamită

de pe a diavolului grea copită
şi fruntea toată i-am suflat-o-n aur
din al meu trist şi năucit tezaur.

I-am căinat pe păcătoşi, i-am plâns

şi m-au stropit cu scârnă, dinadins.
Am văruit în scop de igienă
buboaiele şi-a lumilor cangrenă.

Şi n-am primit nici un răspuns de sus.

Doar steaua ta în braţe mi-a apus.

LXXXIV

NEBUN SUNT SĂ ÎI CHEM ACUM PE MORŢI

precum Ulise-n Hades, cu o oaie
jertfită. Vine-a duhurilor ploaie
şi se deschid în veci închise porţi.

Afară mi-am lăsat orice speranţă,

să nu le tulbur resemnarea grea.
Nici o lumină n-am în ochi. O stea
mă-aşteaptă dincolo, precum o zdreanţă.

Vai ce flămânzi mai sunteţi voi de sânge,

de aburul enorm ce urcă-n vânt.
Mila de voi, postumilor, mă frânge.

Dacă ştiam, vă aduceam pământ,

să-l presăraţi pe răni şi pe meninge.
Dar aţi fi izbucnit atunci în cânt.

LXXXV

MĂ SCUTUR GREU DE TEMA INFERNALĂ,

nu mi-am propus-o, mi-a venit aşa
să-ncalec într-a nebuniei şa,
cât este încă moale, virginală.

Cei ce se duc din când în când în noapte

la templu să se-nchine, văd mai drept,
le fulgeră din ochiul înţelept
privirea de oţel a lui Hecate.

Au braţul strâns mai ferm pe lunga spadă

ce va învinge trama spectrelor
păşindu-ne pe carnea de zăpadă.

Şi însăşi neînduplecarea lor

va fi cu mult mai dificil să cadă,
de-or bea din negrul dragostei izvor.

LXXXVI

Ce-i floarea nopţii? Un suspin ocult

al unor suflete pe veci damnate.
Petalele-şi deschide pe-nserate,
atât de albe, reci atât de mult.

Iar dragostea-i un crin devorator

ce îşi aruncă umbra mortuară
şi-n noi gheara cea lungă şi-o strecoară.
Un drum spre templu, sau spre abator?

O tânguire din atâtea guri

ce secole-a parcurs cu-adânci regrete.
S-au săvârşit plăpândele făpturi,

precum Romeo, mii de Juliete.

Poţi cu blesteme să le înconjuri?
De unde! Cu-o mână de sonete...

LXXXVII

VINE O IARNĂ SINCERĂ CA UN

blestem şi vrea-n zăpadă să mă-ngroape,
îmi bate-n ochi sticloasele ei ape,
mă-mpunge cu al gerului tăun.

Pot să-i opun doar dragostea. Nimic

deci să-ncălzească trupul, fruntea şuie.
E-un fleac să mă transforme în statuie,
doar să-mi îngheţe sângele un pic.

Pe tine eu te-am izgonit. E gata

povestea noastră. Cad ninsori.
Acum, ca de atâtea alte ori,
ne-aşteaptă neîndurată judecata.

Doar că acum nu zâmbete şi flori

ne-ntâmpină. Ci însăşi, grea, răsplata.

LXXXVIII

AM RĂGUŞIT VORBIND LA TELEFON

cu noaptea cea adâncă, nesfârşită.
E parcă nu mai am nici o iubită.
Iar aparatu-i mort, nu are ton.

Neantul e compact. Nici o fisură,

să văd lumini, s-aud cântări, orchestre.
Măcar o cârciumă de-ar fi, campestre
plăceri să-ncerc, ducând un vin la gură.

Parcă-am orbit şi asurzit. Miros

nu au nici florile, nici caltaboşii.
Dentistul morţii dinţii mi i-a scos.

Şi vin într-un alai prelung leproşii,

să rupă de pe mine carne, os.
Şi pe picior mi-au împietrit galoşii.

XCI

DE LACRIMILE TALE MI-E RUŞINE,

mă dor precum îi dor pe marii brazi
ţâşnirile cleioase de răşine.
Simt neclintirea moartă pe obraz.

Simt că s-a spart o rană, un izvor

pe munţi, acolo unde primăvara
izbeşte mânioasă din picior
şi îi striveşte iernii laba, gheara.

Şi ursul a ieşit puţin la vânt.

Din ghiocei se-aude-un clinchet mare
ce-şi ia spre mine, tot mai mult, avânt.

Mi-e dor de tine ca de o mâncare.

Mi-e dor să-mi sparg bojocii şi să cânt,
să-i trag aşa o sfântă aiurare.
 XCII

Se-ncheie anul cu un vuiet surd

când eu îmi pregătesc epitalamul.
Se mişcă sprinten încă şi calamul,
dar bate între noi un vânt absurd.

Se risipeşte ceaţa-ncet, învie

o lume-ntreagă. Undeva-n pământ
axa planetei mersul şi l-a frânt
către declin, dar încă întârzie

să-şi răsucească gândul vertical,

ca ziua să înceapă iar să crească.
Ne pregătim să ne urcăm pe-un cal

ce-nfulecă jăratic, foc şi iască.

Dar ai un zâmbet trist, fără egal
în lumea asta mare, creştinească.

XCIV

SE NĂRUIE DIN MINE TOT CE-AM SCRIS,

eu nici nu scriu, ci potopesc neantul
cu-o rană gâlgâind de sânge, vis,
ce suferind din plin îşi ia calmantul.

Vorbesc precum profeţii, scuturat

de-un tremur ca tectonice seisme,
înlătur maxime şi aforisme,
bătut de ploi, de vijelii lătrat.

Sunt în contact direct cu-un mare zeu

ce-mi dă cuvânt precum lui Moise dat-a,
cel bâlbâit. Nici nu mai ştiu ce-s eu,

sunt bradul de Crăciun ce arde gata

munţii împodobindu-i, sau un greu
cuvânt ce-aduce lumilor răsplata.
 XCVI

DE PARCĂ NOI AM RĂSUCI PĂMÂNTUL

în degete, ca fusul, sfârâind.
Noapte şi ziuă se privesc cu jind,
precum amanţii ce-i uneşte cântul.

Prin univers cu el încet plutim,

ne aruncăm privirile în stele.
O dragoste le-nvie şi pe ele
şi le roteşte, după cum o ştim.

Ea ţine totu-n candida ei mână

care acum se-ntinde, înfloreşte,
precum o rază, peste tot stăpână.

Când se va strânge însă ca un cleşte,

mileniul va fi o săptămână,
iar noaptea mare peste noi va creşte.

XCVIII

RENASC ÎN NOI TĂCUTE GEOMETRII,

odată cu iubirea. Şi sărutul
ne este casa, masa, aşternutul
şi spiritul acestei poezii.

Suntem ca flăcările-arzând în vânturi.

Raze pornesc din noi, parcă am fi
aştri solari născând noapte şi zi.
Vedem adânc şi izbucnim în cânturi.

Vin adieri fierbinţi din paradis.

Am traversat infern şi purgatoriu
cu tot ce nu mai poate fi descris.

Pe al speranţei noastre promontoriu,

ne răsturnăm din carne drept în vis
cu-o strălucire mată de ivoriu.

NOI AM GUSTAT AL LUMILOR POLEN

şi-am înviat ca zeul fără moarte.
Ne suntem şi aproape şi departe
ca, rămuroase, coarnele de ren.

Suntem o-ncrengătură de păcate

şi calităţi, astfel încremeniţi
în veşnica mişcare fericiţi,
trăind în luminoasele palate

ce zeii ni le-aşează la picioare –

etern umani, etern prin umanism
deificaţi, ca hidrogenu-n soare.

Înaintând pe-al poeziei istm

am dobândit puterea născătoare
ce-orice învinge – apă, foc, seism.

CI

Se-nchide cartea. Inima tresaltă

sub freamătul acestei pagini.
Cuvântul grav ne smulge din imagini
în umbra nesfârşită şi înaltă.

Se-nvârte cheia-n poarta de aramă

care-mi încuie sufletul aici.
Nu-i bucurie, nu-i tristeţe, nici
măcar sărut, ce-n vreme se destramă.

Rămâi cu bine, scumpe cititor.

Din ceruri cad, ca vâslele pe apă,
raze dintr-al luminilor izvor

ce ochii orbi şi sumbri mi-i adapă.

Şi, din impactul nostru trecător,
gândul enorm spre veşnicie scapă.
 Ce mai e nou cu Apocalipsa
1995

(Apărut cu același titlu în 1997 la Editura Helicon)

Proiect

Proiectul meu de ultimă oră

e să iau norii şi să-i trag la rândea,
copacilor să le trag un perdaf
inimii să-i ard o bătaie bună.

Pentru ce toate astea, mă întrebară

şoarecii zglobii din biblioteca personală
iar pe calculator mi-au năvălit o mulţime de viruşi
ciripind în limba erorilor.

Simplu, pentru că e un fel de primăvară, răspund,

simplu, pentru că mă dor încheieturile poemelor
pe care le-am uitat,
pe care nu le-am scris încă,
pe care nu le voi mai scrie vreodată.

Proiectul meu de ultim moment

e să mă spânzur de vrăbii
pentru a vedea ce mai e nou cu Apocalipsa.

Măr

Am ajuns să doresc
noaptea, noaptea cea mare,
doar pentru că nu mai sunt amator
de viaţă.

Ciudat, cât de mizeră îmi pare acum fericirea!

Un ceai întârziat
în care zahărul
are culoare neagră.

Iau luna şi mi-o storc în ceaşcă

precum o lămâie
iar zeama ei acidă şi galbenă
îmi strepezeşte dinţii.

Probabil cum arborelui în care s-a copt

i-au crescut rădăcinile printre oasele morţilor,
probabil cum ţărna în care-a căzut
a putrezit cadavrele zeilor.

Am ajuns să doresc
noaptea, noaptea cea mare
doar pentru că nu mai vreau să văd soarele,
mărul din care muşcă lumina.

Explozia

Descopăr dintr-o dată, uimit,

că universul există totuşi,
în ciuda erorii mele
de-a-l considera dispărut.

Lacrima Domnului cade la fel ca până acum

în fiecare dimineaţă
pe lume,
umplându-ne de lumină.

De unde-ai apărut, ticălos de ziar

în care se spune că se apropie
cine ştie care bolid
ce ne va-ngropa-n nefiinţă...

Mă uit la stele în fiecare noapte

şi-mi vine să le piaptăn şuviţele firave
pe care mi le strecoară, mătăsoase şi reci,
printre degete.

Femei sfinte, stelele,

vorbindu-ne de veşnicia
impregnată de scurtele noastre vieţi
sau despre vieţile acestea
aproape intoxicate de veşnicie.

Ce promisiune hilară
credinţa în viaţa de-apoi!

Iată, mă spăl pe obraji

cu sângele îngerilor
şi aurora se-nvecinează de-atât de aproape
cu amurgul
încât tot ce ştiu despre limite,
despre contrarii,
devine deodată confuz.

Aşa încât sufletul meu

mimează tăcerea
pentru a auzi mai curat
explozia facerii lumii.

Argument

Nu-mi mai trebuie nici un fel de model

pentru facerea lumii,
doar un ciripit de pasăre
ca impuls iniţial.

Desigur, de paranoia nici că poate fi vorba.

Marii demenţi ai cosmologiei
ar trebui să se recunoască ei înşişi vinovaţi
pentru atâta lipsă de imaginaţie.

Viaţa viitorului univers

nu este nici ea un mister.
Războaie, bombe, sperjur,
jafuri, măceluri şi, desigur, din când în când,
câte-o speranţă.

Singura problemă e a sfârşitului.

Singurul lucru confuz,
singurul argument
pentru a inventa omul.

Nimic de ascuns

Nu am nimic de ascuns
decât sufletul,
această rufă pusă la uscat
după o spălare cu beznă.

Orice lucru curăţat în felul acesta

devine incredibil de alb,
ca o rufărie intimă.

Doar sufletul iese cu pete

ca globul lunar,
de mai mare ruşinea.

Aşa că mă trudesc să-l ascund,

nu cumva să se afle
că în craterul sau în marea cutare
s-a vorbit cândva de iubire.

Mai cu seamă pata aceasta

nu poate fi ştearsă
cu tot întunericul din univers,
căci acest detergent redutabil
începe să lase scântei
ce-ţi conturează buzele, ochii,
sânii din care m-am ospătat
cu atâtea păcate.

Nu am nimic de ascuns
în afară de aceste câteva cuvinte
din care mai storci şi acum
picătură cu picătură
sângele meu otrăvit.

Cineva

Să ne sprijinim de umerii păsărilor în zbor,

să ne luminăm de gândurile celor ce urmează să moară,
să ne potolim foamea cu norii în fugă pe cerul albastru,
setea să ne-o stingem cu cenuşa iluziei.

De nicăieri nu vine o muzică mai suavă

decât din sipetele desferecate ale memoriei;
de nicăieri nu vine un bocet mai dulce
decât din abatoarele melancoliei.

Mi-e dor de cei care s-au dus,

mi-e jale de cei ce se vor duce,
mi-e frică de zilele ce vor veni
şi mă cert cu ziua de astăzi.

Cineva bate cuie în aer,

cineva zideşte pe nisipuri mişcătoare,
cineva se priveşte în oglindă
şi-mi vede chipul întunecat.

Menuet

Mă dor iluziile de care m-am debarasat

ca de nişte cartofi
cărora, ieşindu-le primăvara mlădiţe,
se usucă, se scofâlcesc.

Mă dor iubirile pe care le-am uitat.

Mă dor gerurile care n-au fost astă-iarnă
şi zăpezile, puţine, ce s-au topit
şi umbrele ce mi-au fluturat înainte.

Dar cel mai mult mă doare mersul tău

pe acoperişul de tinichea
al melancoliei,
bubuitul cizmelor cu tocuri de fier.

M-au părăsit păsările călătoare,

m-au învecinat corbii statornici,
m-au încălzit minciunile dulci ale iubirilor viitoare,
m-a îngheţat adevărul din oasele tale subţiri.

Cu jumătate de gură

Nu ştiu cum să mă lupt

cu geana de aur a stelei
şi nu ştiu ce să mă fac
cu zimţii ascuţiţi ai lunii
ce-mi rulează pe trup.

E o bătălie nesfârşită cu noaptea,

o încrâncenare a sufletului de-a nu recunoaşte
lumina roşcată a zorilor
erodând iluzoria ei eternitate.

Bat cu pumnii în pieptul coşmarelor

şi ele-mi răspund cu un hohot mărunt
amintindu-mi de lumile pulverizate,
de scrijelele fericirii.

E minunat, spun cu o jumătate de gură,

când seara vine din nou
şi mă culc la picioarele întunericului
ca un câine cuminte la piciorul stăpânului
în faţa focului rece care curge din cer.

Norii roşcaţi

Am orbit
de nu ştiu ce fel de lumină,
am devenit surd
de cine ştie ce fel de sunete,
m-am întors ciung şi olog
din cine ştie care război mondial.

Am murit
din naiba ştie care din vieţile mele
şi-am înviat
după una din ocultele morţi.

Sunt nebun
de nu ştiu ce fel de dragoste
şi pentru nu ştiu ce fel de femeie,
gata să fiu un soi de Romeo ridicol
în faţa unei Juliete necunoscute.

În semn de copilărie veşnică

sunt gata să mă duc în clasa întâia primară,
să mă îndrăgostesc, ca pe vremuri, la grădiniţă,
de orice fetiţă cu chiloţeii ieşind de sub fustă.

În semn de tinereţe eternă

sunt gata să mă împărtăşesc din toate filosofiile lumii,
să-l învăţ pe de rost pe Orfeu
şi să conspectez toate introducerile la romanele lui Balzac.

Simt o explozie a tuturor porilor,

nările îmi freamătă precum armăsarului
în preajma iepelor tinere,
şi în urechea mea surdă se naşte parcă o odă a bucuriei.

Dar nu ştiu unde e

cel care trebuia să-mi fi eliberat certificatul de naştere
şi nu ştiu unde-i groparul ce poate să-mi identifice mormântul
pe care-a aruncat nu demult
ultimele lopeţi de pământ.
Am ieşit în lumină
gol, cu un strigăt în gât
şi nu mă revendică nici o mamă,
doar Dumnezeu, undeva sus, în ceruri,
clipeşte somnoros din norii roşcaţi
care ascund soarele ce răsare.

Pe nesimţite

Nu am nici un motiv să fiu singur şi nefericit.

Nu mă sileşte nimeni să fug de lume
şi să refuz atâtea şi atâtea zâmbete şi surâsuri.
Doar splina mi se umflă din când în când
cu o agresivitate ciudată.

Ce-aş putea să fac cu simpatia mea pentru iederă?

Dar cu simpatia mea pentru rândunici?
Marea se cască, se întinde la picioarele mele,
groapă-deşert, rezervor de zvârlugi lunecoase.

Acesta e universul meu, apele, şesurile,

pădurile şi coclaurii, mai puţin oraşul cu asfalturi fierbinţi.
Aceasta e lumea mea, norii, luna şi stelele,
Păsărea Roc din basmele de demult.

Iar pentru tine, civilizaţie a sfârşitului de mileniu,

am un dispreţ respectuos, o tăcere oarecum deferentă.
Acum două mii de ani o altă civilizaţie l-a crucificat pe Isus
iar astăzi ne pregătim să asistăm la întoarcerea lui,
aşternându-i toate spaimele noastre în cale.

Şi el, cel care nu ne-a mai vorbit de atunci,

trimite doar semne, păsări, fulgerări de izvoare.
Stăm cuprinşi de amare nedumeriri.
Şi uneori, covârşiţi de-ndoieli, dăm pe nesimţite din aripi.

Noutăţi

Caut o nouă temă pentru poemele mele,

un nou aşternut pentru iubirile aceluiaşi,
o nouă înfăţişare pentru prieteniile actuale.

Nu-mi stă în caracter să întorc spatele nimănui.

Nu doresc gloria şi vanitatea,
vânate de atâţia din noi,
doar, poate, puţină linişte la poalele acestui vulcan
căruia i-am uitat numele.

Şi dacă e să o iau pe panta mărturisirilor,

şi dacă e să fiu cât de cât sincer cu mine însumi,
şi dacă totuşi vorbesc, mult sau puţin,
mă gândesc doar la felul în care
limba mea să fie limba tuturor păsărilor.

Ele sunt cele ce trebuie să mă judece.

Am plecat din casa mea şi am nimerit
în aceea a fluturelui,
gogoaşa aurie din care tocmai plecase cineva
cu înfăţişarea şi cuvintele lui Dumnezeu.

Invazie

Colcăie nebuniile
în paradigma civilizaţiei,
oraşele se dizolvă în propria dogmă,
minunile fluturilor
sunt vehement contestate.

Miasmă de tranziţie spre Apocalipsă

aduc cuvintele bombardându-ne
paşnic, de pe micul ecran,
caverne zâmbitoare
deschizând uşi spre nicăieri şi nimic.

Geamurile revoltei s-au spart

de invazia şerpilor cu V-uri roşii pe ceafă
iar inocenţii care-au murit
îşi plimbă agonia prin coşmarul nostru nocturn.

Vai învingătorilor, bieţii de ei,

îngenunchiaţi în propriul triumf,
vânzând ziare prin gări, hăituiţi de poliţie.

Glorie celor învinşi!

 Dacă doresc

Dacă mai doresc ceva

este să nu mai doresc,
dacă mai iubesc ceva
este ura,
desigur aceea fără prea mari consecinţe
împotriva propriei mele persoane.

Dacă mai ştiu ceva

este să-mi ştiu neştiinţa,
este să-mi aud tăcerea,
să-mi mănânc foamea adâncă, atavică, –
este să-mi trăiesc viaţa şi moartea,
cea pentru care încă nu am murit.

Vedeţi stele care pâlpâie, pâlpâie, lăcrimează

şi cad de pe cer?
Acolo este ceva care seamănă cu filosofia asta a mea.
Să pâlpâi într-un colţ de întuneric,
într-o rotire de veşnicii
pentru ca apoi să dispari
în mâinile Domnului.

Retrospectivă

Nu am nici o vină că am trăit ca un fraier,

după cum nu sunt vinovat că m-am născut.
Dar sunt de condamnat
pentru toată această recoltă de cuvinte
ce-mi cresc pe ogorul semănat cu oase albe,
prelungi,
ca de mamut.

Nu am nici o vină că mi-am stricat viaţa

învăţând la şcoala nenorocirilor,
studiind alfabetul broaştelor cu ţeste de cataclisme telurice,
numărând pe degete catastrofe stelare
şi mici pacoste omeneşti.

Mi-am dat lucrarea de doctorat în durere

şi am scris tratate savante despre acizii candorilor,
până când magiştrii Apocalipsei
m-au lăsat repetent.
E timpul să fac cale întoarsă
renunţând la micile orgolii de-a fi mare şi fericit.
Dincolo de gardul erorilor
cântă sirenele odiseelor putrezite
şi se cască caribdele nemuririi.

Iar îngerul meu păzitor

mă ameninţă cu degetul de parcă ar vrea
să mă ia la bătaie.

Unde eşti, iubita mea de acum o viaţă?

Ocean

E sigur că nu vei mai putea pluti

pe oceanul acela de smoală
pe care cărţile sfinte
ţi l-au deschis sub picioare.

Nici un demon nu va veni să te susţină,

nici un înger nu va-ncerca să te sprijine,
gestul de a păşi peste ape
e închis definitiv în istorie.

Desigur, tenebrele reprezintă cu totul altceva.

Nici o pasăre nu cântă la ţărm,
nici o barcă nu se-ndreaptă spre tine,
nici o stea nu arată spre nord.

Tot ce poţi găsi e golul profund

în care te scufunzi
ca un cosmonaut ipotetic într-o gaură neagră.

Şi atunci, mă întreb (dacă însuşi cuvântul

acesta mai are vreun sens) unde e duhul
ce plutea peste ape,
acum, când apele, iată, nu mai există.

Holocaust

Nu-mi dau seama rănile cui mă dor,

am uitat loviturile pe care le-am primit în plină figură
şi pe cei ce mi le-au aplicat
cu voioşia unei operaţii estetice.
Tot ce a fost, tot ce va mai fi, tot ce se va uita
intră în bilanţul general al acestui cenaclu
de artişti ai durerii, de scribi
ai terorii, de heruvimi ai sângelui şi tumefierii.

Terorişti zâmbitori şi plini de căldură

dau mâna cu noi pe la colţuri de stradă
abia la câteva clipe după ce şi-au spălat-o
de mucii din nasurile zdrobite şi de praful de puşcă.

A trecut holocaustul roşu,

a venit cel albastru
şi de multe alte culori.

A trecut vremea la-bell-or …poque

şi-a venit aceea a-njurăturii
şi-a împăratului în fundul gol de despot luminat
cu zâmbetul lungit cât Eufratul
şi dinţii dintre care curg crocodili graşi şi rumeni.

Singur Satana se distrează în coşmelia infernului

trimiţându-şi toţi dracii mărunţi
la noi, în propagandă electorală.

Iar vânturile care curg peste lume

gem peste case, peste şuri dărâmate,
peste biserici în care
preoţii se roagă pentru Iuda Iscariotul.

Nu-mi dau seama ce rană mă doare

şi nu mai ştiu cine m-a lovit cu cizma în plină figură
dar norii plutesc atât de elocvent peste noi, peste oameni,
şi alte mitraliere vor răpăi în curând la moara dezastrelor.

Mica publicitate

Mi-am pierdut biografia pe stradă,

ofer găsitorului recompensă.

Mi-am jucat viaţa la poker

pe o carte de două parale
şi cacialmaua
mi-a fost fatală
pierzând-o în favoarea unui elan necunoscut
ce-mi duce paşii prin labirintul
acestui poem.

La capătul lui
mă aşteaptă, desigur, finalul,
ultimul vers,
ultima respiraţie.

De ce să mă grăbesc
să pun punct
chiar dacă folosesc pentru asta
steaua Aldebaran?

Şcoală

Nu am nici o-ndoială
că în curând voi şterge tabla neagră a cerului
de toate literele pe care le-au mâzgălit pe ea
atâţia şi atâţia profesori
care mi-au terorizat existenţa.

Elev de serviciu în secolul meu,

am învăţat foarte prost,
am fost foarte leneş,
neînţelegând niciodată nimic.

De ce doi ori doi dă tot atâta

cât doi şi cu doi,
de ce mamă se scrie cu patru litere
în loc de două sfârcuri de ţâţă.

Şi pe urmă, cum de E=mc2?

Ce nebunie e să zbori cu viteza luminii
şi să ai greutatea întregului univers?
De unde până unde să crezi
că Mai am un singur dor a fost scrisă de Eminescu
şi nu de mine, la opt ani şi ceva?

Nu am nici o-ndoială
că voi fi exmatriculat încă o dată din toate şcolile
şi voi merge la practica de toate zilele, nopţile,
trăind fericit, murind fericit
lichidându-mi datoriile, angajamentele,
murdărind spaţiul dintre două păsări
cu un suspin.
 Mi-e dor

Mi-e dor de toate femeile lumii

mi-e dor de toţi copiii pe care nu i-am conceput
mi-e foame de toţi bulgării de pământ
pe care nu i-am sfărmat cu brăzdarul plugului.

Setea mea de nori şi de raze de stele e proverbială,

comparabilă doar cu dragostea mea pentru păsări
de care totuşi nu mă leagă nimic
decât, cel mult, o pană de înger.

În rest

Nu mă speriaţi cu vrăbii, nu mă speriaţi cu peşti.

Degeaba aruncaţi cu pietre în mine.
Singura religie pe care am terfelit-o
este aceea a neiubirii
şi singurul zeu căruia nu m-am închinat
a fost zeul plângerii.

În rest, aproape că m-am prostituat

cu toate strălucirile cerului,
cu izbucnirile năvalnice ale vântului,
cu valurile uriaşe ale mării.

Aproape că m-am vândut tuturor zâmbetelor

şi-am îmbrăţişat atâtea femei câte mi-au încăput
în sufletul acesta stângaci şi totuşi nemuritor
de care nimeni nu mare are nevoie.

Doar eu, cel care m-am despărţit demult de orice vibraţie

şi m-am pierdut în casa aceasta
care e casa morţilor,
care e casa netrăiţilor,
a nereînviaţilor.

Doar eu am nevoie de sufletul meu

de-aceea îl arunc pe hârtie
şi-l privesc cu dojană cum se subţie
şi devine transparent, invizibil,
şi nu mai ştie de mine.
 Marea, cartilagiu lichid

Marea, cartilagiu lichid al zeilor,

secreţie de meduză, ambră şi crinolină
a prinţeselor din vremea coagulării planetei –
o văd în faţa ochilor, albastră şi calmă,
respirând la picioarele noastre, cele adânc muritoare.

Valuri ne spală trupurile cu puterea sărată

a începuturilor, foşnind greu precum silabele
din care Dumnezeu a încropit universul.

Descântec

Doamne, ce tristă e lumea,

de parcă s-ar fi ouat şopârlele
ouă de dinosauri,
de parcă s-ar fi ouat luna
ouă de stele,
de parcă s-ar fi ouat lumina
întuneric.

Doamne, ce frumoasă e lumea,

de parcă s-ar fi înmuiat în jeg de zeiţă,
de parcă s-ar fi spălat cu sprâncene
de pasăre-paradis,
de parcă s-ar fi sulemenit
cu pudră de diamante.

Doamne, ce beată e lumea,

uite-o cum se zbenguie pe genunchii tăi,
cum se gudură la picioarele morţii.

Doamne, ce neagră e lumea,

ce strălucitoare, ce bântuită de spaime,
de bucurii,
de parcă abia ar fi trecut prin Apocalipsă
şi ai fi făcut-o din nou
din simple ouă de vrăbii,
şi-ai descântat-o cu primul cuvânt
ce ţi-a venit pe limbă
în ziua de-apoi.
 Prăpastia numelui
2009

Ce măsură
Ce măsură nemăsurată
pentru merii ce clipocesc uşor prin livezi
către primul anotimp al florilor

Totodată pe sub stratul de iarbă

în afânatul, mult afânatul pământ
râme multicolore îşi dezmiardă plictisul
digerând ştiri politice
ascultate cu jumătate ureche

În chiar mijlocul grădinii

câinele meu care a murit de aproape un an
se mai întoarce din când în când

Ţii minte cum lătra aşteptându-şi

plimbarea după-amiază?
Exact aşa latră şi-acum
conştient că nu-l mai aude nimeni

Stăpânul lui, stăpânul fostului câine

de cum intră în grădina uitată
simte tot sufletul câinesc al acestei lumi

Pe străzi, plimbându-se fragezi şi trişti

trecătorii dau alene din coadă
pentru a traversa acest prag metafizic

Fără nume

Un vultur negru vine din când în când în picaj

să-mi ciugulească sprâncenele
şi trage toţi norii de pe cer după el
lăsând în urmă o nebunie de stele
Nu mai ştiu cum să mă feresc de pliscul lui necruţător
încerc să-mi apăr măcar ochii
şi mi-i acopăr cu palmele găurite

Ascult ţipătul înfometat al acvilei seară de seară

şi mă ascund în beciuri adânci, ferecate
de unde ţâşnesc flăcări şi fum ca din bolgii infernale
din care scapă odată cu scrâşnetele proscrişilor

Iar vulturul scurmă cu ghearele acoperişele caselor

străpunge fiecare nivel până să ajungă la mine
smulgându-mi fir după fir din arcade
ceva fără nume

Din nord

Din nord vin vânturi care ne doboară

din sud aproape nu mai vine niciun vânt
degetul tău subţire şi plăpând
îmi sparge tâmpla cu-o atingere uşoară.

E mult de când n-am scris un rând de tine –

poate-ai murit şi n-am aflat nimic
şi poate că ai înviat un pic
doar cât să-mi vezi coşmarul în aldine.

Ori poate – cine ştie – eşti din nou

o flacără ţâşnind abrupt din stele
spărgând această coajă ca de ou

a lumii ce întinde-n spaţiu grele

tăceri tânjind ca din cavou
spre existenţe noi, dintre zăbrele.

Armă

Mă apropiu de o minge de foc negru

nu ştiu ce să fac cu ea, să o joc
cu mâna, cu piciorul, cu capul
ca în copilărie

Dar pasărea din grădina mea împovărată de pomi

îmi spune să nu o ating
s-ar putea să fie fructul periculos
al neantului

S-ar putea să fie o bombă neexplodată

din momentul ultimei morţi înregistrate
petrecută acum
în mod cu totul neprevăzut

Pentru că moartea, spune o veche învăţătură,

fabrică uneori asemenea arme sofisticate
care-ţi pot exploda în faţă orbindu-te
sau, dimpotrivă, înecându-te în lumină

Uitasem

Nu mai ştiam de unde să te chem,

eram chiar îngerul din Bethleem
care avea ceva a da de veste
uitând de tot ce-a fost, va fi sau este.

Mai plin eram de răni ca Iov, mai gol,

gura mi-era umplută de nămol
având a-l prevesti pe însuşi Christ,
brusc devenisem chiar un fel de-artist.

Cuvintele se năclăiau în gură

ideea îmi ardea buza sperjură
şi încercam să bâlbâi o sintagmă
ce-mi năvălea rugos pe diafragmă.

Voind să îl vestesc pe Dumnezeu,

uitasem chiar ce sunt, sau cine, eu.

Cine

Mă gândesc numai la lucruri ciudate

la disperarea de-a spune sau de-a nu spune ceva
la fiinţa mea ce se clatină pe picioarele-i iluzorii
la nenorocirea de-a regăsi doar ziua de ieri

Ordinea lucrurilor e greu viciată

aşa cum e viciat mersul astrelor
atât de grav încât luna îmi cade noaptea-n grădină
incendiindu-mi ferestrele
Şi trebuie să-mi fac o scară de mătase
să mă caţăr pieptiş pe pomeţii obrajilor ei
încercând să ajung la imaginea mea sau a oricărui altuia
pentru a-i da sau a-i cere certificate de bună purtare

Trebuie să ne purtăm bine pe drumul spre ultimele sclipiri

cele de dincolo de lună, de sori
unde se sparg cuvintele ca nucile grele ce cad din copaci
de greutatea zumzetului interior

Dar cine să stea în spatele acelor minuni prezumate

cine altcineva decât propria, ideala-ţi proiecţie
fiinţă de abur şi fum a pierderii de sine
a câştigării de tot

Fundul Angelinei Jolie

Am văzut în ziare fundul Angelinei Jolie

cu superbe tatuaje pe pielea strălucitoare
şi m-am gândit cum o fi arătând fundul morţii
la fel de tatuat oare, la fel de strălucitor

Ar fi poate suficient să-mi privesc trupul în oglindă –

chiar fără tatuaje se apropie şi el de moarte
chiar fără strălucire poate face o figură onorabilă în mormânt

Iar buzele mele groase au suficient sex-apeal

pentru a deveni o ispită moale, carnală, pentru sărutul din urmă
acela cu gust de pământ şi cenuşă

Văd lacrimi pe cer, stelele orbitoare cum tremură

lumina soarelui când vine la rând, ziua, e marmoreeană
scăldându-mi obrajii, părul încărunţit
atâta de moale cândva şi de mătăsos

Rănit până-n adâncul fiinţei de mirosul ţărânii

păşesc pe obrajii şi pe pântecul ei
ca pe o buză maternă pregătindu-se de sărut
ca pentru a cuprinde şi a fi cuprins
de braţele nopţii

Jurnal

Pluteşte în aer o umbră de surescitare

mi se sugerează că sunt ceva cu totul nou
faţă de mine însumi, dar exaltarea ce mă cuprinde
e simplul frison al primăverii

aşa cum mi s-a întâmplat de cu ziuă

să văd din maşină, pe stradă, pe trotuarul din stânga
o fată de o frumuseţe plină de prospeţime
căreia nu ştiam, atunci pe loc, de-aş vrea să-i fiu iubit sau părinte

oricum era un sentiment destul de curat

pentru a mă umple de un fel
de bucurie nemaiîncercată de mult
colorându-mi tot restul zilei

acum, seara, în faţa televizorului

după investirea lui Barack Obama în funcţie
mă cuprinde inexplicabil aceeaşi exaltare de dimineaţă
căreia trebuie să-i stabilesc sursa
căci nu mai e fata aceea frumoasă de vină
fusese doar sufletul meu care a născut, pentru sine
imaginea unei codane ce trecea pe trotuar fără să aibă
nici cea mai mică idee despre tipul cărunt
de la volanul unei maşini

de n-ar fi fost exaltarea mea, acest inamic redutabil,

ar fi trecut într-un deplin anonimat
în loc să explodeze ca un pumn de focuri de artificii
pe cerul plumburiu al acestui ianuarie umed, călduţ

II

În supermarketul de la marginea oraşului

o blondă se învârte printre standuri cu telefonul mobil la ureche
cu o mână cotrobăind printre mărfuri şi exasperant
vorbind şi vorbind şi iarăşi vorbind

în aglomeraţia neasteptată lumea se înghesuie civilizat

ciocnind cărucioarele între ele iar blonda vorbeşte
la telefon şi când se întoarce întâmplător spre mine
văd că e frumoasă, are nişte ochi albaştri încondeiaţi

nimic din atitudinea ei nu lasă să se înţeleagă

că ar vedea altceva decât mărfurile pe care le răscoleşte
fără să aleagă totuşi nimic – însoţitorul meu mă trage
în partea opusă şi o pierd din vedere

împing şi eu căruciorul, aştept la rând după alte cărucioare

ce se încarcă încet încet cu fel de fel de produse
iaurt biscuiţi pateuri deodorante scule de dezăpezire
măsline apă minerală băuturi alcoolice

deodată blonda îmi răsare în faţă de data asta fără

telefon la ureche dar din nou preocupată de cele
expuse în rafturi amicul meu se întoarce brusc şi o ia înapoi
ratez din nou ocazia de-a mă afla faţă în faţă cu ea

o ultimă dată o văd de la vreo zece metri vorbind

la telefonul mobil şi trece în alt rând de rafturi şi galantare,
ziua mea se încheie trist, cu o amintire plăcută
şi imaginea unei blonde frumoase ce vorbeşte cu iubitul la telefon

Pe măsura păcatelor
Un mare poet spunea că orice politician e un cur
lucru verificabil mai mult ca oricând în România
singurul cusur fiind că anumiţi oameni de litere sau artişti
încearcă din răsputeri să-i întreacă pe politicieni
începând cu pictorul ce-l picta pe
Ştefan cel Mare scoţându-şi dintr-un tablou votiv braţul
pentru a ciocni cu Ceauşescu o cupă de şampanie,
continuând cu altul
ce reprezenta harta ţării ca pe un vagin cu labiile desfăcute
şi sfârşind cu filosofii ce-l proclamă pe mitocanul Băsescu
drept preşedinte pentru cine ştie ce alte coordonate istorice

Ce s-ar putea spune la urma urmei

despre poporul ce scoate la lumină
asemenea personaje, despre continentul ce-şi asumă
o asemenea ţară, despre planeta pe care se înşurubează
un asemenea continent,
despre sistemul solar în care se petrec asemenea gogomănii

Pe Someş curge o apă tulbure la vale

ducând cu sine murdăriile oraşului către Tisa şi Dunăre
după cum Dunărea spală murdăriile ţării
şi marea însăsi nu e destul de mare, destul de acidă,
destul de întunecată
pentru a fi pe măsura urdorilor noastre

Vorbe

Mereu pornit să spun ceva

să mă plâng de mine însumi, să aştept sprijinul
cuiva, de undeva privindu-mă cu un ochi rece,
obiectiv adică. Dar ploaia, vremea rece, ostilitatea
universului, norii apăsători, totul e de o ciudată
adversitate şi mă gândesc că reacţionez ca un copil,
simţind chiar în gâtlej un nod ca de plâns.

Stau şi acum mirat de mine însumi

că am ceva de spus şi nu-mi vine cuvântul
care ar spune totul, care m-ar exprima
aşa stânjenit
de elucubraţiile ce-mi trec uneori prin minte solemn,
de parcă aş avea în faţă un auditoriu nu doar receptiv
ci chiar nerăbdător să vadă ce voi mai spune.
O simplă trăncăneală, iubite auditor-cetitorule,
căci iată semnele vremii sunt cât se poate de sordide,
istoria o ia pe trei cărări înainte, de parcă s-ar fi îmbătat
bându-ne sângele alcoolizat de stres şi de nebunie

şi nu mai vreau să spun nimic

despre ceea ce se deschide
în faţa noastră. Vorbe, vorbe, vorbe
care însăilează ceea ce a tăcut şi nu a conceput Ioan,
ceva de neînţeles şi de neconceput de către el,
care a conceput totul.

Nu ştiu

„1946 – S-a născut poetul...

1947 – A murit cel mai faimos gangster american...” –
citesc astăzi pe Google, unde mai caut din când în când noutăţi. Ciudată
alăturare
printre multele alăturări şi informaţii despre
mine sau alţi indivizi. Şi-mi scarpin burta orgoliului
pentru a fi astfel asociat cu nimeni altul decât Capone,
şi, poate, prin alte părţi, cu diverse personaje angelice,
căci gama e foarte bogată. Până atunci
să-mi fac oare procesul întregii existenţe pământene,
neavând acces la aceea anterioară din sferele intramundane
de unde am venit chemat de cine ştie ce nevoinţe ale
părinţilor, plonjând în sângele şi carnea lor
mai dulce ca mierea. Apoi plescăind la intrarea în
lumina terestră, sau mai bine zis bezna, căci m-am născut
noaptea, aşa încât des uzitatul „a văzut lumina zilei” e o etapă ratată.
Iată un început de autobiografie ce poate continua chiar
cu alte ratări,
alături de mai micile sau mai marile mele succese:
am făcut înalte studii la grădiniţa..., apoi la şcoala...,
unde mi s-a scăzut nota la purtare pentru că dintr-un 3 am făcut 9
în carnetul meu de elev.
În a zecea de liceu am fost eliminat pe trei zile şi tuns chilug
pentru că am fumat în coloana de elevi
cu care făceam exerciţii pentru glorioasa defilare de 1 Mai (paştele
comuniştilor). Prima
poezie nu mai ştiu când am scris-o, despre prima dragoste
nu cred că e cazul să mai vorbesc, iar prima
exmatriculare din facultate s-a produs
într-o nebunatică lună aprilie,
decisă de un şi mai nebunatic decan
pentru cele 22 de absenţe nemotivate, preferând eu uneori
cursurilor şi seminariilor, de regulă insipide,
o plimbare pe malul Someşului sau o cafea,
dacă nu chiar citirea unor cărţi interzise precum poeziile lui
Blaga şi Barbu de la fondul secret
al bibliotecii universirsitare ce poartă acum
numele fostului ei angajat. Şi astfel existenţa mea
s-a bălăcărit în tot felul de, vorba cuiva, zoaie
şi am trecut din facultate în facultate până să-mi găsesc
sunetul poeziei pe care tot vreau de atunci s-o abandonez
pentru o proză asemenea celei de faţă în care
să nu se mai exalte nimic, nici măcar prăbuşirea-mi de faţă
spre culmile morţii din care-mi zâmbesc cu înduioşare
toţi cei ce mi-au luat-o-nainte, Dante şi Shakespeare,
Bledea şi Baias (ca să vorbesc şi despre doi sătmăreni),
spre culmile învecinate cu nebunia, extazul unei noi existenţe,
spre care mă cheamă – cine mă cheamă? Nu stiu...

Îmi amintesc

Îmi amintesc cu jind de vremurile apuse

când totul era superb
când iubita mea strălucea în lumina soarelui
şi mi se topea în braţe sub razele lunii

Iar prietenii mei erau unul şi unul

şi ne măsuram în poveşti şi în pahare
de coniac sau de vodcă
ba chiar, în studenţie, ca să fac pe grozavul,
rodeam pahare în dinţi şi le sfărmam cioburile
între măsele

Era pe vremea acelui comunism atroce

când ne hăituiau miliţienii pe străzi pentru că purtam plete,
ne băgau în dube rudimentare sau ARO-uri
şi ne duceau la sediu, unde ne anulau buletinele
pentru că, cică, fizionomia nu ne mai corespundea
cu poza din ele

Şi totusi, ce vremuri de aur din punctul de vedere al tinereţii,

ce mai poeme citite prin cenacluri, ce sete de viaţă
şi câtă speranţă în ceea ce ar fi urmat să vină,
nebulos-diafan, transpersie de raze solare
Acum păşesc pe străzi adunat în mine însumi,
într-o totală libertate cu care nu prea mai am ce să fac, ce e drept,
liber să umblu, liber să boscorodesc printre dinţi ca un maniac,
liber să-mi convoc cunostinţele vechi definitiv inutile

Ce ar mai fi oare interesant pe lumea aceasta,

poate câte un ger, câte-o zăpadă întârziată
sau chiar lumea în sine prăvălindu-se la picoarele lui Dumnezeu
ce se întoarce cu spatele

Sunt singur acum

Sunt singur acum ca un înger izgonit în tenebre

vocea mea îngerească se demonizează treptat
lacrima ploii se amestecă cu dâra de vânt pe obraz

Sicomorii se apleacă spre mine din visul terorii

scuturându-şi fructele pline ca nişte bombe
din care explodează iluzia
şi lumea se mişcă, se clatină din propria-i ramă
ca pictura pe o pânză învechită şi galbenă

Amurg

În faţa acestui molcom univers

mi-am desfăcut braţele în formă de cruce
suspectând stelele, supernovele
aminte de ceva că-mi vor mai aduce

În faţa necuprinderii înmiresmate

a grădinilor lui Dumnezeu
am vrut să-mi spăl sufletul de multe păcate
ce mă macină de la o zi la alta mai greu

Cu faţa la amurg, cu faţa la nestinsa lumină,

mă revendic propriului meu ins nesătul,
ca un sihastru pe munte îmi vine să stau în genunchi
să mă conving că din toată nebunia lumii mi-a fost destul

Şi-mi curg pe umerii obrajilor picături albastre de rouă

parcă aş mulge dihania apocalipsei de sângele-i necunoscut
care mi-a alăptat noaptea venirii pe lume
pentru acest sfârsit, pentru acest început

Singurătatea

Cu toate simţurile în alertă

pândim singurătatea

Ca o pasăre de pradă
se roteşte deasupra noastră

Dacă apucă în ghiare pe cineva

nu se aude măcar un scâncet

Doar croncănitul pleşuv

al dezolării

Lacrima

Nu mai am motive să mă întorc spre trecut

privesc cu obstinaţie mereu înainte
spre negurile zilei de mâine
acolo unde se profilează zimţii ascuţiţi
ai monedelor de schimb sau de plată a trecerii
peste râuri de lavă şi râuri de lumini
peste funingini şi fumuri

Aş calcula acum un radical din numărul imposibil

pentru a plonja mai rapid şi mai sigur
în mitul circular al eternelor reîntoarceri

ceea ce ne ispiteşte mereu e dincolo de viaţa fără de viaţă

moartea vitală a veşniciilor încălecate
una peste alta

La capătul lucrurilor fără de capăt

stă zeul solemn mărginit el însuşi
doar de nemărginirea acestora
peste care se întinde acaparatoare lacrima mumă

Merele dulci

Merele dulci şi coapte şi putrede

Se împrăştie în iarba înaltă
Inima pământului departe
Se aude bubuind înfundat

Deasupra se trasează cu precizie chirurgicală traiectoria soarelui

Tinzând să se scufunde de asemenea în pământ
Ca pentru a-i strânge sufletul în braţe

Şi acolo mumele stau cu mâinile împietrite

Legănând prunci abia născuţi de milenii,
De ere cosmice

Iubita mea ascultă totul cu urechea lipită,

Pământul tresare la atingerea ei
 Triunghi

De câte ori discutam cu mine însumi despre Ea

vorbeam în pustiu ca profeţii niciodată crezuţi,
eram propriu-mi înger care-mi vorbea
cu vorbele-i amare, grele şi iuţi

Încercam să mă conving cât e de frumoasă,

precum fecioarele unor haremuri fierbinţi,
precum huriile musulmanilor
ce-i răsplătesc, cum se spune, pe martirii lor sfinţi

Moarte, Moarte, o întrebam

de ce seceri tu atâtea lăstare – frunze şi trunchi
când ochii uimiţi privesc ca prin geam

cum stau fericiţii în faţa ta în genunchi

pe când le străluceşte al cuvântului ram
în ochi, ecou din divinul triunghi.

Parfum
Se prăbuşesc grădinile în toamnă
şi stelele au cearcăne spre zori.
Le strâng, puternice, de subsuori
lumini străine-n care se răstoarnă.

Petalele de trandafiri rugină

prind, una câte una, cad,
mai veştede decât în Galaad
un înger rupt de graţia divină.

Răsună ca tălăngi la oi departe

biserici ce se pierd mocnit în fum,
deschise spre lumină şi spre moarte.

Un geamăt scutură pământu-acum

şi muzica tăcerii ne desparte
de-al vieţii-n dezmierdare trist parfum.

Prăpastia numelui

Cum de am nimerit în acest mediu biotic,

cum de nu am rămas în cristalul celest,
în vid absolut, la temperatura zero absolut,
sau zero extaz, sau zero iubire.

Cum de-am căzut în această depresiune,

ca nişte libelule enorme, nişte fluturi adânc obosiţi.

(Atâtea ape sub noi şi atâtea mirări,

atâtea recolte pentru vieţile viitoare)
Cum de am nimerit în această exagerare,
în orizontul acesta frenetic, în nervii aceştia plesnind
aerul orb ca limbile şerpilor, şuierând ca otrava
pe sânii provocatori ai luminii, pe umerii goi ai planetei

Aici, unde totul atrage dezordinea, spaima şi mila,

aici, unde totul se pierde şi se câştigă,
chiar suferinţa, la flacăra căreia ne ardem coroana.

Cum de-am ajuns

la mistica aceasta a vieţii cu orice preţ
şi, mai ales, cu acela al morţii...

Stăm ca icoanele pe pereţi şi ochii ne lăcrămează în fum,

sufletele ni se spânzură de clopotele tăcute,
biciuite de funii, de rugile corosive.

Şi ne tot minunăm de viaţa noastră,

ca nişte câini ce nu se îndură să-şi roadă ciolanul.

Stăm ca insectele pe pereţi într-o imobilitate suavă,

într-o minerală înţepenire, o pietrificată întoarcere
asupra sufletului nostru subţire ca lama de trăsnet,
abia suspendat şi gata să cadă în propriul său cataclism.

Cum de-am mai nimerit şi noi în această gamă,

în această muzică, această simfonică dezlănţuire
a materiei către propria ei nimicire

Şi ne-am pomenit vorbind, dând de ştire,

de parcă ar sta o mulţime de îngeri cu urechile aplecate spre noi
aşteptând să audă dovezi despre sine,
aşteptând să se evoce pe sine prăpastia numelui.