Subiectul Iii PDF

Acad.
Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs
SUBIECTUL III. TEORIA CONSTITUŢIEI
Obiective:
- a identifica noţiunea şi importanţa Constituţiei;
- a compara constituţiile după, formă, modalităţi de adoptare, revizuire şi abrogare;
- a argumenta calitatea de supremaţie a Constituţiei şi de garanţie a supremaţiei;
- a estima formele de control al constituţionalităţii.
- a descrie trăsăturile Constituţiei RM;
- a aprecia posibilităţile legale de revizuire a Constituţiei.
III.1. NOȚIUNEA ȘI ESENȚA CONSTITUȚIONALISMULUI
Din punct de vedere cronologic termenul constituţionalism a fost utilizat pentru prima dată în
doctrina politico-juridică din SUA, desemnând la acea perioadă supremaţia constituţiei asupra altor acte
normative.
Pe parcursul anilor conţinutul acestui termen a fost extins, cunoscând profunde şi diverse
interpretări. Spre exemplu, Dicţionarul explicativ al limbii române oferă acestei noţiunimai multe sensuri:
regim sau concepţie de guvernare bazat pe existenţa unei constituţii; guvernare constituţională, regim
constituţional; concepţie, atitudine constituţională.
O primă abordare exprimată în lucrările juridice defineşte constituţionalismul ca pe o guvernare de
stat limitată de constituţie; conform celei de-a doua, constituţionalismul este o totalitate de cunoştinţe
despre constituţie ca lege fundamentală a statului şi societăţii; în a treia abordare constituţionalismul
reprezintă un sistem politic care se bazează pe metodele constituţionale de guvernare.
Autorul francez T. Debard consideră că noţiunea de ”constituţionalism” este utilizată cu referinţă
la caracteristicile esenţiale (geneza istorică, elementele principale de drept pozitiv) aparţinând sistemului
constituţional al unui anumit stat.
Cunoscutul jurist român Ion Deleanu consideră constituţionalismul ca o mişcare ce are drept scop
substituirea cutumelor existente, vagi, imprecise şi care lasă o foarte largă posibilitate de acţiune
discreţionară prin constituţiile scrise. În acelaşi sens, dar într-o manieră deosebită, este interpretată
noţiunea şi de savantul francez Pierre Pactet, care susţine că „Constituţionalismul... s-a străduit să
substituie cutumele existente... constituţii scrise concepute ca prim-pas în limitarea absolutismului şi,
adesea, despotismului puterilor monarhice.” „Liberalii – arată P. Pactet în continuare – au cerut ca
modurile de transmitere şi exercitare a puterii politice să fie fixate o dată pentru totdeauna într-o cartă
fundamentală, servind regula jocului”.
La fel, după părerea prof. G.Vrabie, fenomenul constituţionalismului a apărut în calitate de
„mişcare” concretizată în adoptarea şi perfecţionarea constituţiilor scrise la nivelul unui stat suveran, iar
cu timpul s-a extins dincolo de frontierele statului şi astăzi este dublat de mişcarea ce se manifestă la nivel
regional, având drept efect adoptarea unor statute (miniconstituţii), şi de mişcarea ce se manifestă la nivel
european, care tinde spre adoptarea unei legi fundamentale pentru Uniunea Europeană. Istoriceşte, scrie
prof. I. Deleanu, constituţionalismul reprezintă „ofensiva având ca scop instaurarea separaţiei puterilor – a
funcţiilor fundamentale ale statului, potrivit cu cele consemnate în „contractul social”, pentru ocrotirea
libertăţii individului”.
1
Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs
Într-adevăr, constituţionalismul este un fenomen istoric, care a apărut odată cu certitudinea că

bunăstarea şi echitatea sunt realizabile doar cu ajutorul autoadministrării şi al pieţei. Constituţia, astfel,
este un drept nou al societăţii şi nu al statului. Scopul acestuia din urmă este de a apăra priorităţile
burghezo-capitaliste, principala dintre care este libertatea. Cu alte cuvinte, constituţia perfectează
delimitarea bunăstării şi dreptăţii de puterea politică, reglementând relaţiile dintre stat şi societate în aşa
fel încît statul, rămânând garantul drepturilor civile, să înceteze a controla politic societatea. E firesc, deci,
că în capitalism sistemele juridice au început să se transforme din unipolare în bipolare, unde un pol –
noul drept (dreptul societăţii civile), sau al constituţiei, se orientează spre libertate, iar cel de-al doilea pol
– legislaţia curentă (dreptul statului), îşi păstrează devotamentul faţă de “pacificarea prezentului”.
I. Stepanov interpretează noţiunea de constituţionalism în sens îngust (sistem de cunoştinţe despre
valorile politico-juridice democratice fundamentale) şi în sens larg (teoria constituţiei, istoria şi practica
dezvoltării constituţionale a fiecărui stat în parte, a grupurilor de state sau a societăţii în general). La
rândul său, profesorul I.Todâka examinează constituţionalismul în sens obiectiv (sistem de norme
constituţionale care reglementează cele mai importante relaţii sociale) şi subiectiv (existenţă a teoriei
constituţiei, a concepţiilor progresiste referitoare la organizarea societăţii şi a statului, constituţia şi
celelalte acte normative fiind înţelese de către populaţie). În raport cu aceste două sensuri, profesorul
Todâka defineşte constituţionalismul ca sistem al instituţiilor de drept constituţional active şi eficiente,
îndreptate spre asigurarea legăturilor dintre stat şi drept, spre realizarea drepturilor omului şi ale
cetăţeanului.
În opinia prof. I.Muraru şi prof. M.Constantinescu, constituţionalismul în statele contemporane
trebuie privit ca o stare politico-juridică complexă, ce exprimă cel puţin două mari aspecte: pe de o parte,
receptarea în constituţii a exigenţelor mişcării de idei (originare şi în evoluţia sa) privind statul de drept şi
democratic, libertăţile publice, organizarea, funcţionarea şi echilibrul puterilor, iar pe de altă parte,
receptarea în masă largă de către subiecţii de drept a dispoziţiilor constituţionale.
Subliniind polisemantismul termenului „constituţionalism”, autorul rus V. Baev şi polonezul E.
Kovaliski atenţionează asupra faptului că acesta este în primul rând o ideologie juridică deosebită,
orientată spre evitarea despotismului şi garantarea libertăţilor individuale, ceea ce presupune „formularea
principiilor cărora ar trebui să se subordoneze organele puterii publice”. Nu putem fi de acord cu acest
punct de vedere, deoarece, în opinia noastră, constituţionalismul este mai mult decât o ideologie, acest
fenomen reprezintă, întâi de toate, însuşi faptul că societatea respectivă dispune de constituţie (scrisă ori
nescrisă) şi că aceasta influenţează activ viaţa politică a statului, supremaţia şi rolul determinant al
constituţiei ca lege fundamentală în cadrul dreptului obiectiv în vigoare, intermedierea relaţiilor politice de
către normele de drept constituţional, reglementarea constituţională a orânduirii de stat şi a regimului
politic, consacrarea constituţională a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, caracterul
normativ al relaţiilor dintre individ şi stat.
În opinia noastră, pornind de la faptul că constituţionalismul este un fenomen politico-juridic,
acesta poate fi descris în cel mai reuşit mod prin prisma unor principii definitorii, cum ar fi: exercitarea
suveranităţii naţionale prin intermediul organelor reprezentative constituite în baza votului universal, egal,
direct, secret şi liber exprimat, supremaţia legii, separaţia puterilor. Constituţionalismul, consideră şi
profesorul C. A. Avakian, trebuie pus în dependenţă de patru circumstanţe de bază: „…ideile
constituţionale, prezenţa unui fundament constituţional-juridic adecvat, crearea de facto a unui anumit
regim; un sistem de protecţie a orânduirii constituţionale şi a constituţiei”.
2
Şi unii autori britanici încearcă să identifice semne definitorii ale constituţionalismului. Cu toate că
aceştia au ca punct de reper Constituţia britanică, concluziile care le aparţin sunt valabile şi pentru alte
sisteme constituţionale. Spre exemplu, H. Barnett apreciază constituţionalismul în calitate de doctrină care
„orientează legitimitatea actelor de guvernare”. În opinia acestuia, constituţionalismul presupune:
corespunderea constituţiei valorilor filozofice ale statului; realizarea puterii în cadrul limitelor stabilite de
parlament; respectarea drepturilor omului; separaţia puterilor; responsabilitatea guvernului şi a statului în
faţa electoratului. J. Alder susţine că, în calitate de ”instrument al orânduirii (arrangements) statului care
limitează puterea guvernanţilor şi oferă regimului de guvernare autoritate morală”, constituţionalismul
impune guvernului restricţii juridice şi politice; presupune responsabilitatea guvernului în faţa unui organ
independent (nu neapărat un organ judecătoresc), existenţa frânelor şi contrabalanţelor în cadrul
sistemului organelor de administrare şi în interiorul lor, desfăşurarea alegerilor libere şi oneste în cadrul
cărora guvernanţii nu pot privilegia candidaţii lor.
Într-o lucrare de sinteză a opiniilor aparţinând cu prioritate constituţionaliştilor americani se
menţionează că:
- teoria constituţionalismului este mai puţin binevoitoare în raport cu natura umană decât
teoria democraţiei, deoarece prima îşi concentrează atenţia în primul rând asupra restricţiilor;
- teoria constituţionalismului este una etnocentristădin care motiv această teorie poate fi
preluată şi în alte condiţii, fapt ce depinde, în special, de elita politică şi cultura ţării;
- există state cu constituţii, dar fără constituţionalism, cum ar fi ţările Africii Tropicale unde
există ”prezidenţialismul imperial”, ţările Americii Latine şi China pentru care este specific doar
constituţionalismul limitat (corporativism) sau doar unele aspecte ale constituţionalismului.
Aşadar, după cum am observat, conţinutul noţiunii de constituţionalism este bogat şi
multiaspectual. Din aceste considerente acordăm dreptate autorilor care remarcă imposibilitatea unei
formulări unilaterale a definiţiei constituţionalismului la începutul sec. al XXI-lea. Totodată, suntem
convinşi: constituţionalismul sec. al XXI-lea este o mişcare socială, teorie, doctrină şi practică
constituţională corespunzătoare valorilor general umane specifice unei societăţi libere organizate într-un
stat de drept, social şi democratic.
III.2. NOŢIUNEA ȘI ESENȚA CONSTITUŢIEI
Termenul „constituţie” are o istorie veche. El a început să fie folosit încă pe timpul Imperiului
Roman, fiind cunoscut şi în Evul mediu. Este firesc însă ca semnificaţia iniţială a acestui cuvânt să nu
corespundă cu sensul lui de astăzi.
Dacă transportăm această noţiune în domeniul ştiinţelor sociale, vom constata că fiecare fenomen,
plecând din momentul în care el se diferenţiază, posedă o organizare determinată, adică o anumită
constituţie.
În limba latină constitutio înseamnă “aşezare cu temei, starea unui lucru, organizare, dispoziţie,
regulament, statut, normă”. Profesorul Antonie Iorgovan consideră că ”spaţiul semantic al cuvântului
3
constituţie nu poate fi explicat numai prin referire la substantivul constitutio , ci şi la verbul

constitutiocare are mai multe semnificaţii…”.
În limbajul curent se vorbeşte şi despre constituţia fiinţei umane cu sensul de „ansamblu de
elemente care constituie un întreg”.
Etimologia termenului trebuie căutată în perioada de domnie a primului împărat al Romei antice
Gaius Iulius Cesar (Cezar) (63 î. Hr. – 14 d. Hr.), când constituţii se numeau deciziile împăratului în
opoziţie cu actele din timpul Republicii romane - edicte, decrete, note, consulte. Codul împăratului
bizantin Iustinian (Corpus iuris civilis) din sec. al VI-lea conţinea 4600 de constituţii începând din timpul
împăratului Adrian (117-138).
Spre exemplu, titlul de constituţie era atribuit actelor care certificau dobândirea termenului de
prescripţie necesar pentru obţinerea cetăţeniei romane de către persoanele care, pe parcursul a trei ani,
practicaseră brutăritul sau construiseră o casă. Anume aici pentru prima dată noţiunea constitutio era
echivalată cu acea de lege dată de către împărat şi care astăzi este cunoscută sub denumirea de “constituţie
imperială”.
Jurisconsultul roman Gaius, cunoscut prin opera sa Institutiones, descoperită în anul 1816 pe
rafturile bibliotecii episcopale din Verona, a înlocuit tratarea cazuistică cu una sistematică privind
persoanele, bunurile şi acţiunile, formulând următoarea definiţ ie: Constitutio principis est quod
imperator decreto, vel edicto, vel epistula constituit (Constituţia imperială este ceea ce împăratul hotărăşte
prin decret, prin edict sau prin scrisoare).
Iniţialhotărârile luate de senat nu aveau calitatea de izvoare formale de drept, aşa cum am înţelege
astăzi această noţiune. Ca rezultat hotărârile senatului senatus-consulte, au dobândit calitatea de izvor de
drept şi în sens formal. Începând cu epoca principatului, edictele împăraţilor erau un regim practic similar
cu cel al edictelor aparţinând altor magistrate fiind valabile doar pe perioada vieţii împăratului respectiv şi
doar odată cu reformele împăratului Hadrianus (76-138) constituţiile imperiale au dobândit puterea de
lege.
Constituţiile imperiale erau de 4 categorii: edicte, mandate, decrete şi rescriptele.
Edictele cuprindeau dispoziţii de maximă generalitate adoptate de împărat pentru reglementarea
relaţiilor atât în domeniul dreptului public, cât şi al celui privat.
Mandatele erau instrucţiuni cu caracter administrativ, adresate înalţilor funcționari imperiali,
îndeosebi guvernatorilor de provincii, pentru reglementarea relaţiilor de drept administrativ, dar şi penal.
Decretele erau hotărâri judecătoreşti pronunţate de împărat, deoarece aceştia aveau şi atribuţia de a
judeca anumite procese, şi de a emite hotărâri judecătoreşti. De regulă, acele hotărâri erau obligatorii
numai pentru părţi, dar uneori, cu ocazia pronunţării hotărârii, împăratul formula o nouă regulă de drept
precizând că pe viitor regula respectivă trebuie aplicată în toate cazurile similare. Decretele se bucurau de
mare popularitate datorită atitudinii sale, dar şi din caza că acestea erau adoptate după consultarea unor
jurisconsulţi vestiţi.

Substantivul constitutio (onis) are 5 sensuri: constituţie fizică; natură; organizare; dispoziţie, ordine, instituţie; definiţie; stare,
fond. Verbul constitutio (-ere, -stitui, -stitutum) are 7 sensuri: a pune, a face să stea; a aşeza, a numi (în funcţii); a constitui, a
funda, a înălţa, a ridica; a institui, a stabili, a pune în formă, a orândui, a organiza; a stabili, a fixa, a determina, a defini; a
decide; a hotărî (să facă ceva).
4
Rescriptele erau consulaţii juridice pe care le dădeau împăraţii. Dacă erau adresate consultanţilor
publici, acestea aveau caracter obligatoriu.
În Roma antică de o deosebită popularitate se bucura Constitutio Antoniana de civitate, elaborată
de împăratul Caracalla (Marcus Aurelius Antonius) în 212. Actul îşi merita pe deplin titlul acordat, deşi
înţelegem că el nu poate fi comparat cu o constituţie în sensul constituţiei contemporane.
Acest act a dat naştere la comentarii şi interpretări controversate, culegând diverse aprecieri:
adevărată constituţie sau o intenţie de promisiune a împăratului; o simplă generalizare a cultului imperial
ori o simplă măsură fiscală care ”ne-ar evoca şi ar oficializa practica veroasă a cumpărării cetăţeniei
romane şi care ne-ar îndemna să o considerăm aplicabilă numai la oraşe ori numai la cei a căror situaţie
materială îi făceau prin încetăţenire impozabili”; poate că dediticii exceptaţi de la încetăţenire erau cei care
păstrau opoziţia faţă de imperiul roman sau poate că constituţia acorda cetăţenia şi barbarilor ”atraşi de
imperiu”, noilor federaţi; poate că acest act proclama universalitatea condiţiei romane (cu desconsiderarea
subînţeleasă a oricărui alt stat), ori contribuia la considerarea continuităţii dintre Imperiul roman şi
formaţiile postromane etc.
Pe lângă cei care se năşteau din părinţi romani, cetăţenia, conform acestei Legi, se acorda tuturor
oamenilor liberi din Imperiul Roman, inclusiv sclavilor, cu excepţia dediticilor, despre care nu se ştie cu
exactitate cine erau. Această constituţie deschidea în faţa noilor cetăţeni posibilităţi largi pentru a ocupa
funcţii în serviciul militar şi civil.
Textul integral al acestei constituţii îl regăsim într-un papirus egiptean, descoperit aproximativ în
anul 1910.
Se afirmă că Constituţia antoniana a fost aplicată şi în Dacia romană, contribuind la romanizarea
populaţiei locale. Punându-şi întrebarea care a fost efectul constituţiei în Dacia, Barbu B. Berceanu se mai
întreabă ”dacă am considera condiţia dediticilor ca ereditară, au existat latini şi peregrini nededitici – în
Dobrogea, Banat şi Oltenia, masiv, cărora li s-a aplicat actul în mod egal cu aplicarea lui la ceilalţi latini şi
peregrini din imperiu?”. În final autorul constată că ”nu e vorba de o universalizare imediată a cetăţeniei
nici pentru locuitorii Romei, unde continuă să existe pretorul peregrin; cum nu e vorba nici de civitates
dediticiae ori dediticiorium. O inscripţie descoperită în Banasa din Marocul de azi demonstrează că
această constitutio conţinea şi o clauză de protecţie care permitea locuitorilor din provinciile romane să-şi
aplice legile naţionale şi obiceiurile juridice care nu contraziceau ordinii de drept romane.
Împăratul Iustinian a fost unul dintre suveranii conştienţi de faptul că societatea sclavagistă romană
se afla în ultimul stadiu al descompunerii, deaceea el a ordonat unor comisii formate din profesori de drept
şi avocaţi să sistematizeze izvoarele dreptului clasic şi să le repună în vigoare în speranţa că astfel
societatea sclavagistă romană va regenera, dar miracolul nu s-a produs. Opera legislativă a lui Iustinian s-a
materializat în 4 lucrări: Codul, Digestele, Institutele şi Novelele.
Codul a fost publicat în 2 ediţii. Prima a apărut în anul 529, a doua în anul 534. Prima ediţie nu s-a
păstrat, a doua însă a ajuns până la noi. Această operă cuprinde constituţiile imperiale care au fost date pe
timpul tronării împăratului Hadrianus şi până în anul 534. Codul este alcătuit din 12 cărţi, structurate în
tituluri, care, la rândul lor, sunt împărţite în constituţii, iar unele constituţii sunt divizate în paragrafe. În

Marcus Aurelius Antoninus (4 aprilie188–8 aprilie217), cunoscut sub numele Caracalla sau Caracala (porecla Caracalla
derivă de la denumireacelticăa unei mantale purtate înGalia), a fost împărat roman din dinastia Severilor(211-217). Ca urmare a
lungului proces de formare a statului, Caracalla a emis în primul său an de domnie, 212, edictulConstitutio Antoniana.
5
anul 533 au fost publicate şi Digestele, care reprezintă o culegere de fragmente din lucrările juris-
consulţilor clasici. Metoda de lucru a comisiei a fost stabilită chiar de împărat, care a emis în acest scop 3
constituţii imperiale, devenite ulterior prefeţe ale Digestelor. În aceste prefeţe Iustinian atenţionează
membrii comisiilor că fragmentele din lucrările clasice trebuie interpretate în aşa manieră încât ele să fie
aplicate în practica instanţelor judecătoreşti. Îcepând cercetarea lucrărilor clasice, membrii comisiilor au
constatat că unele soluţii erau controversate, iar unele instituţii juridice erau inaplicabile, ceea ce l-a făcut
pe împărat să mai emită 50 de constituţii imperiale prin care a pus capăt tuturor controverselor şi a
desfiinţat toate instituţiile depăşite. În vederea elaborării Digestelor membrii comisiei au extras cele mai
valoroase fragmente din 2000 de lucrări clasice, fragmente care au fost sistematizate în 50 de cărţi.Cărţile
au fost împărţite în titluri, titlurile în fragmente, iar fragmentele în paragrafe. Fiecare fragment din Digeste
începea cu un inscriptio prin care se numea lucrarea din care a fost extras fragmentul respectiv şi autorul
acelei lucrări.
După moartea împăratului constituţiile imperiale pe care Justinian le-a dat între anii 534-565 au
fostrânduite de persoane particulare care au inclus în novelele lor şi constituţiile imperiale rămase în
vigoare şi constituţiile abrogate, de aceea în texul Novelelor o serie de teze se constrazic.
Criza socială şi cea politică din sec. al VIII-lea î.Hr. au provocat o evoluţie politică al carui apogeu
a fost atins odată cu apariţia sistemului democratic generator de instituţii care, deşi au fost modificate în
diferite rânduri, au dat constituţii despre care astăzi nu se prea cunoaşte. Singurele constituţii cunoscute cu
adevărat sunt cea a Atenei şi cea a Spartei. Cu toate acestea există şi opinii conform cărora acestea nu au
fost nici odată constituţii în deplinul sens al cuvântului.
Lucrurile fiind privite din acest punct de vedere, considerăm incorecte încercările de a transfera
terminologia contemporană pentru desemnarea realităţilor antice. Pentru a argumenta această afirmaţie,
vom apela la un document emis de prinţul japonez Setoku încă în sec. VI, al cărui conţinut normativ
exprima o idee a unui stat protecţionist şi nicidecum a unui stat constituţional. Totuşi, unii autori consideră
că acest act este recunoscut ca fiind o constituţie, ce conţinea norme reformatorii cu conţinut religios,
politic şi administrativ. Cele 17 articole ale acestei Constituţii conţineau dispoziţii care interziceau
războaiele şi cereau tuturor eforturi în vederea instaurării unui stat puternic, instaurau budismul în calitate
de fundament spiritual al statului, reglementau activitatea diferitelor servicii publice.
Mai târziu, în feudalism, cuvântul constituţie este atribuit unor acte emise în cadrul aşezărilor
militaro-feudale ale cruciaţilor pe pământurile cucerite de la ”păgânii musulmani”, statutelor ordinelor
monahale ori ale republicilor oraşe.
Este exprimată opinia conform căreia unele state feudale au dispus de documente în care erau
înscrise norme fundamentale privind raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi, care ”urmau să prevaleze,
cu valoare de principiu de conduită politică şi juridică, faţă de cutumele existente, precum şi faţă de
comportamentul monarhilor ulterior semnării acestora”. În calitate de exemplu la acest capitol se face
trimitere la Magna ChartaLibertatum din 1215, la Bula de Aur emisă de regele maghiar Andrei al II-lea în
1222, Billul drepturilor din 1629.
În unele state noţiunea de constituţie era utilizată pentru a delimita unele acte politice şi juridice de
legi obişnuite. În calitate de argument se face trimitere la Statua, constitutions privilegia regni Polonie,
Magni Ducatis Lithavanie Omnium provinciarum Annexarum a Comittis Vificiale, adoptat de Adunarea
generală a Seimului Coroanei Poloniei în 1347.
6
În sens de lege fundamentală a unui stat cuvântul “constituţie” este utilizat abia în sec. al XVIII-
lea, ”în contextul ideilor şi teoriilor care au dus la revoluţia burgheză; teoria drepturilor naturală; teoria
suveranităţii naţionale; teoria contractului social; teoria separaţiei puterilor”. Pentru adepţii teoriei
contractului social constituţia nu a fost altceva decât documentul scris care urma să argumenteze şi să
confirme existenţa unui contract social. În viziunea lui J.- J. Rousseau, „acţiunea corpului întreg asupra lui
însuşi, adică raportul de la întreg la întreg sau de la suveran la stat” sunt reglementate de legi politice care
„se chiamă şi legi fundamentale”. Este de menţionat că noţiunea de lege fundamentală a fost preluată şi
menţinută până astăzi de unele state, cum ar fi Germania.
În Epoca modernă, cuvântul „constituţie” a căpătat un conţinut, un scop şi un sens cu totul noi. Un
exemplu convingător de utilizare a acestei noţiuni găsim în istoria SUA, în anii 70-80 ai sec. al XVIII-lea,
când au fost adoptate constituţiile celor 13 state, care şi-au proclamat independenţa faţă de Marea Britanie,
şi Constituţia Federală a SUA. (La drept vorbind, J.Older scrie că noţiunea „constituţie” era întrebuinţată
în timpurile reginei Elisabeta I, care a domnit între anii 1558-1603).
În 1787 americanii au declarat: “Noi, poporul Statelor Unite, pentru formarea unei mai strânse
uniuni, pentru instituirea dreptului, pentru asigurarea liniştii interne, pentru asigurarea măsurilor de
apărare a comunităţii, pentru promovarea prosperităţii generale şi pentru garantarea binecuvântărilor
libertăţii, nouă şi urmaşilor noştri, decretăm şi promulgăm Constituţia SUA”. În acelaşi sens regăsim
această noţiune şi în Declaraţia franceză a drepturilor omului şi ale cetăţeanului (1789), art. 16, care
spunea că “Orice societate în care garantarea drepturilor nu este asigurată, nici separaţia puterilor
determinată nu are constituţie”.
În general, prin constituţie se subînţelege unul sau câteva acte normative care stabilesc principiile
de bază ale organizării de stat şi au putere juridică supremă în sistemul naţional de drept.
Începând cu SUA (sec. XVIII), constituţiile au fost în temei documente scrise, având ca scop
lichidarea stărilor sociale, „înfrânarea” tiraniei de stat şi proclamarea libertăţii omului. În feudalism
existau câteva sisteme închise de reglementare juridică, fiecare dintre ele având subiecţii săi de drept.
Legarea oamenilor de aceste sisteme se baza pe principiul de apartenenţă la cutare sau cutare stare socială.
Unele stări nu aveau niciun fel de drepturi în sens juridic. Antagonismul dintre unele categorii era atât de
mare, încât deseori provoca războaie, răscoale şi conflicte. Drept exemplu poate servi nobilimea din
Curlandia сare în sec. al XVI-lea i-a izgonit din landtag (adunarea stărilor) pe reprezentanţii orăşenilor –
burgheri (proprietari de case) şi negustori, pentru ca aici să domine o singură stare socială.
La etapa despre care vorbim, în condiţiile în care burghezia lupta împotriva absolutismului
monarhic, cuvântul „constituţie” desemna acea lege fundamentală a statului care cuprindea normele de
bază ale acestuia, norme prin care se organiza un astfel de guvernământ care asigura limitarea puterii
absolute anterior aparţinând monarhului şi se consacrau acele drepturi şi libertăţi ale persoanei umane ce
erau considerate „inalienabile, naturale şi sacre”, având un caracter relativ constant. Treptat această
noţiune dobândeşte un conţinut mai bogat în sensul că normele referitoare la organizarea statului şi
asigurarea drepturilor omului trebuie să fie cuprinse într-o lege sistematizată şi care să se bucure de o forţă
juridică superioară, constituind o garanţie în lupta împotriva puterii discreţionare a monarhului. Atunci se
considera că puterea acestuia putea fi limitată mai eficient dacă drepturile cetăţeanului ar fi fost
recunoscute în legi scrise, fapt ce ar fi stimulat în acelaşi timp şi lupta pentru apărarea lor.
7
Ideea unei constituţii scrise, după cum am mai spus, a izvorât din teoria contractului social,
fundamentată şi dezvoltată de filozoful, sociologul şi esteticianul francez J.-J.Rousseau, din teoria
separaţiei puterilor în stat, fundamentată de Montesquieu, şi din teoria drepturilor naturale ale omului,
fundamentată de Hugo Grotius, acelaşi J.- J. Rousseau, J. Locke etc. Această bază ideologică a impus
doctrinei juridice să reclame apariţia unor reguli scrise care să ofere mai multă precizie, certitudine,
claritate întrupate într-o constituţie scrisă.
Forma scrisă a constituţiei a căpătat un sprijin total. Anume în formă scrisă se consfinţea scurt şi
cuprinzător forma de stat, se proclamau drepturile tuturor cetăţenilor fără împărţirea pe stări.
În raport cu această caracteristică a constituţiei teoreticianul Thomas Phaine spunea următoarele:
“Nu există constituţie, dacă ea nu poate fi pusă în buzunar”. Constituţia scrisă a existat iniţial ca lege ce
reglementa principiile de bază ale construcţiei statale şi ale orânduirii de stat, drepturile şi libertăţile
cetăţenilor. Era vorba despre o lege adoptată într-un anumit mod formal (bineînţeles că modul formal
respectiv era stabilit de un cerc de subiecţi nu prea larg), căreia, în scopul limitării arbitrariului, i se
conferea putere juridică supremă. Dar în orice stat real existent era de faţă un oarecare act sau un drept
obişnuit privitor la organizarea puterii de stat. Aceste reguli jucau rolul unei „preconstituţii”, în care de
obicei nu se amintea despre drepturile omului (excepţie face Marea Britanie). De exemplu, într-o lege din
epoca feudalismului francez din sec. XIII se spunea: „…reîntregul regat... poate înfiinţa tot felul de
instituţii ce i se par potrivite pentru binele obştesc şi totce dispune el trebuie să fie adus la îndeplinire”.
Constituţia, ca act de drept principial nou, trebuia, pe de o parte, să limiteze arbitrarul puterii de
stat, iar pe de altă parte, să asigure cetăţenilor şi asociaţiilor lor suficientă autonomie şi libertate. Această
problemă putea s-o soluţioneze cel mai bine un act de drept în formă scrisă. Se consideră că prima
constituţie scrisă a fost adoptată în statul Virginia (29 iulie 1776), după care a urmat adoptarea de astfel de
legi fundamentale de celelalte state americane până la crearea Confederaţiei din 1787, acesta fiind apreciat
ca ”primul val al constituţionalităţii”. Urmează adoptarea Constituţiei SUA (1787) şi a constituţiilor
franceze din 1791, 1793, precum şi cele adoptate în alte state europene.
Din întâmplare sau nu dar este trecută cu vederea Constituţia poloneză de la 3 mai 1791 apreciată
şi ea ca fiind prima constituţie din Europaşi a doua din lume după Constituţia Statelor Unite ale Americii.
Adoptată ca Act Guvernamental (în poloneză Ustawa rządowa) de către Sejmul (parlamentul) Uniunii
Polono-Lituaniene, ea a fost în vigoare doar timp de un an.
Gândită ca mijloc de a depăşi unele deficienţe politice mai vechi aparţinând Uniunii Polono-
Lituaniene şi care oferea drepturi şi privilegii disproporţionate nobilimii, această Constituţie a introdus
egalitatea în drepturile politice dintre orăşeni şi nobilime şi i-a pus pe ţărani sub protecţia guvernului,
eliminând cele mai grave abuzuri asupra iobagilor. Constituţia a abolit unele instituţii parlamentare
defectuoase precum liberum veto, care la un moment dat făcea ca Sejmul să depindă de voinţa oricărui
deputat care putea oricând (la dorinţa sa sau mituit de o putere străină) să respingă legile adoptate de
acesta. Constituţia încerca să înlocuiască anarhia existentă şi întreţinută de unii dintre magnaţii ţării cu o
monarhie constituţionalămai democratică.
Se consideră că dezbaterea şi adoptarea Actului Guvernamental a avut loc în urma unei lovituri de
stat: mulţi deputaţi reformişti au sosit mai devreme, în taină, iar intrările în Castelul Regal unde se
întrunea Sejmul au fost păzite de garda regală, care a împiedicat moscoviţii să întrerupă discuţiile.

Adepţii teoriei contractului social consideră constituţia documentul scris ce confirmă existenţa pactului social original.
8
Probabil că din aceste considerente Constituţia a fost adoptată cu o majoritate covârşitoare a deputaţilor
prezenţi la şedinţă.
Alcătuită din 11 articole, introducea principiul suveranităţii poporului (aplicat nobilimii şi
orăşenilor) şi separarea puterilor în stat: legislativă (Sejmbicameral), executivă („Regele şi consiliul său”)
şi judecătorească.
Constituţia instituia structura unitară a statului, preschimba forma de guvernământ dintr-o
monarhie individual electivă în una electivă ereditară. Schimbarea formei de guvernământ urma să
anihileze influenţa nefastă a puterilor străine la fiecare alegere a regelui. Conform Constituţiei (art. VII),
din ”…necesitatea de a asigura destinul fiecărui locuitor al pământului polonezşi de a curma pentru
totdeauna pretextele de amestec din partea ţărilor străine… necesitatea de a-i abate pe străini de la gânduri
ambiţioase cu privire la tronul polonez, iar pe magnaţii polonezi de a-i orienta spre grija unică a libertăţii
poporului…”, tronul polonez a fost declarat ereditar şi urma să treacă la Frederick Augustus I al Saxoniei,
din familia Wettin, familie din care proveniseră doi dintre regii aleşi ai Poloniei din acea perioadă.
Constituţia a abolit confederaţiile, sejmurile confederate, puterea excesivă a sejmurilor regionale
rezultată din faptul că instrucţiunile lor erau obligatorii pentru deputaţii respectivei regiuni din Sejm.
Constituţia a recunoscut catolicismul drept „religie dominantă”, dar a garantat toleranţă şi libertate tuturor
religiilor. Din punctul de vedere al procedurii de revizuire Constituţia era una rigidă, putând fi amendată o
dată la 25 de ani. Constituţia a promovat democratizarea statului prin limitarea imunităţilor legale şi a
prerogativelor politice ale nobilimii fără de pământ, dând orăşenilor securitatea personală, dreptul de a
deţine proprietăţi imobiliare şi dreptul de a ocupa poziţii de ofiţeri în armată, funcţii publice şi cel de
apartenenţă la nobilime (şleahtă). Ea a pus ţărănimea din Uniune „sub protecţia legii şi a guvernului
naţional”ca un prim-pas spre abolirea iobăgieişi spre acordarea de drepturi acestei categorii sociale foarte
mari şi foarte oprimate. Constituţia mai stipula că Sejmulse întruneşte în sesiuni „ordinare” la fiecare doi
ani şi în sesiuni „extraordinare” oricând o impune o urgenţă naţională. Camera inferioară numită Camera
Deputaţilor (în poloneză Izba Poselska) era formată din deputaţi şi plenipotenţiari ai oraşelor regale;
camera superioară numită Camera Senatorilor(în poloneză Izba Senacka) era formată din
senatori(voievozi, castelani, miniştri din guvern şi episcopi). Puterea executivăera încredinţată unui
consiliu regal, denumit „Paznicii legilor” (în poloneză Straż Praw). Acest consiliu era prezidat de rege şi
format din 5 miniştri numiţi de acesta: ministru al poliţiei, ministru al afacerilor interne, ministru al
sigiliului afacerilor externe, ministru de război şi ministru al trezoreriei. Ei erau numiţi de rege, dar
răspundeau în faţa Sejmului. Pe lângă miniștri, în componenţa consiliului mai intrau şi primatul romano-
catolic (preşedinte al Comisiei pentru Educaţie), prinţul moştenitor care nu avea dreptul de a vorbi,
preşedintele Sejmului şi doi secretari. Actele regelui trebuia să fie contrasemnate de ministrul respectiv.
Stipularea că regele, „nefăcând nimic de unul singur, ...nu va fi răspunzător în faţa naţiunii”, este similară
cu principiul constituţional britanic că „regele nu poate greşi”. (În ambele ţări, ministrul respectiv era cel
răspunzător de actele regelui). Conform Constituţiei, puterea judecătorească nu putea fi realizată nici de
autoritatea legislativă, nici de rege, fiind încredinţată magistraturilor instituite special în acest scop.
Constituţia stipula că justiţia trebuia să fie cât mai aproape de localităţi, astfel încât fiecare om să poată
găsi uşor dreptatea, iar criminalul să vadă în permanenţă mâna fioroasă a legii planând asupra sa.
Constituţia în formă scrisă fixează ordinea politică şi de drept constituită în ţară. Această ordine
poate să apară atât pe calea puterii constituante iniţiale, cât şi pe calea evoluţiei calme a instituţiilor
9
politice. Astfel, îndeosebi în statele totalitare, constituţia consfinţeşte victoria revoluţiei violente sau noile
clişee ideologice.
Mai târziu, după elaborarea şi adoptarea primelor constituţii scrise, se ajunge la ideea stabilităţii
constituţiei, la imposibilitatea modificării ei de către organele legislative obişnuite, adunarea
constituţională fiind singura putere competentă să adopte sau să modifice constituţia. Luptând apoi pentru
consolidarea principiului supremaţiei constituţiei ca o garanţie suplimentară a menţinerii neschimbate a
normelor nou-adoptate şi a respectării lor de către organele legislative şi cele executive, se fundamentează
o nouă instituţie: controlul constituţionalităţii legilor.
Dar concepţia, potrivit căreia constituţia este o lege scrisă, sistematizată, cu putere juridică
supremă, prin care se înfăptuieşte limitarea puterii guvernanţilor şi se asigură drepturile fundamentale ale
cetăţenilor, nu este comună tuturor statelor din acea perioadă. Astfel, Constituţia franceză adoptată la 1875
nu avea caracter sistematic, fiind formată din trei legi, ce nu mai cuprindeau, potrivit tradiţiei, norme
referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale, ci doar o referire la drepturile prevăzute în Declaraţia
franceză din 1789.
Doctrina contemporană a dreptului constituţional a mai atribuit noţiunii de constituţie un sens
dublu: constituţia de facto şi constituţia de jure. Constituţia de facto presupune organizarea politico-
socială real existentă în cadrul societăţii respective, inclusiv statutul real al individului. Constituţia de jure
presupune un document, o lege fundamentală ce se bucură de o forţă juridică supremă, elaborată şi
adoptată printr-o procedură specială şi care reglementează cele mai importante relaţii sociale.
Din cele relatate putem deduce că noţiunea de constituţie a evoluat, conţinutul ei lărgindu-se sau
diminuându-se în funcţie de anumite interese, de punctele de vedere exprimate şi de gradul atins în
cunoaşterea fenomenului constituţional.
Această noţiune, în cea mai mare parte, a desemnat şi desemnează un complex de norme - scrise
sau nescrise - care consacră şi reglementează principiile guvernării, precum şi drepturile, libertăţile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.
Până la destrămarea lagărului socialist, problema “constituţiei de tip socialist” a făcut subiectul
numeroaselor lucrări ştiinţifice. Analiza selectivă a unor asemenea lucrări face posibilă evidenţierea
trăsăturilor specifice acestei categorii de constituţie:
- “constituţia socialistă” consacră principiul suveranităţii poporului. Aidoma constituţiilor din
primul val al constituţionalismului, noţiunea de poporexprima nu societatea în ansamblu, dar numai
clasele capabile să progreseze. Tradiţional, categoria de popor includea iniţial truditoriişi partea
progresistă a poporului, iar după distrugerea completă a exploatatorilor – întreaga societate. De exemplu,
Constituţia Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti din 1938, art. 1, consacra că republica
este ”statu soţialist a munşitorilor şi ţăranilor”. În Constituţia Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti
din 1941 (art. 1) republica este calificată ca fiind un ”stat socialist al muncitorilor” şi doar în Constituţia
din 1978 republica este recunoscută ”stat socialist al întregului popor”;
- “constituţia de tip socialist” propunea un mecanism deosebit de guvernare populară. Astfel,
suveranitatea populară se realizează în mod obligatoriu sub conducerea nemijlocită a partidului comunist
sau de orientare comunistă omnipotent, a cărui poziţie predominantă e consacrată chiar în textul
constituţiilor “de tip socialist”. Fidelă acestui pincipiu, Constituţia Republicii Sovietice Socilaiste
Moldoveneşti din 1978 în art. 6 dispunea următoarele: “Forţa conducătoare şi îndrumătoare a societăţii
10
sovietice, nucleul sistemului ei politic, al organizaţiilor de stat şi obşteşti este Partidul Comunist al Uniunii
Sovietice…”;
- „constituţia socialistă” conţine un compartiment special în care sunt consacrate drepturile şi
libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Legislaţia însă nu recunoştea că aceste drepturi sunt naturale şi
inalienabile, subliniindu-se în repetate rânduri că ele, îndeosebi drepturile politice, sunt destinate
construirii comunismului. Constituţia „de tip nou” (socialistă) acorda prioritate drepturilor social-
economice, lăsând în urmă drepturile politice. Este bine cunoscut şi incontestabil faptul că o bună parte
dintre aceste drepturi erau limitate sau purtau un caracter pur formal;
- „constituţia socialistă” consacra şi principiul legalităţii, accentuând în acelaşi timp caracterul
deosebit al acestui principiu, folosind în acest scop o terminologie specială, precum: „legalitate proletară”,
„legalitate revoluţionară”, iar mai târziu “legalitate socialistă.” În realitate însă “constituţia socialistă”
acorda prioritate hotărârilor politice ale partidului comunist, fapt ce permitea ignorarea normelor juridice
atunci când legalitatea venea în contradicţie cu principiile socialiste. Drept rezultat, orice activitate
politico-juridică, realizată chiar cu încălcarea normelor juridice, era apreciată ca fiind legală dacă erau
atinse scopurile revoluţionare: “bunăstarea” proletariatului şi a poporului truditor.
Definiţia constituţiei. În literatură există multe definiţii ale constituţiei, deseori ele constau din
enumerarea însuşirilor ei, fără a se evidenţia principalul indiciu ca fenomen de drept. Pentru a ilustra cele
spuse, vom aduce câteva exemple de definiţii.
Marxiştii, la definirea constituţiei, se conduceau de ideile lui F. Lassal despre constituţia scrisă
care exprima relaţiile efective dintre forţele politice. Astfel, F. Engels, în 1891, scria că constituţia este
rezultatul luptei de clasă, ea este adoptată de către clasa învingătoare după ce a repurtat victoria. În linii
mari împărtăşim şi noi ideile lui F. Lassal considerând că la acea perioadă constituţia era expresia
participării clasei conducătoare la guvernare, organizarea clasei conducătoare pentru participarea la
puterea de stat.
Juriştii englezi E. Waid şi W.D. Phillips definesc constituţia în felul următor: „Prin constituţie în
mod obişnuit se înţelege un document de o importanţă juridică deosebită în care sunt definite bazele
organizării, precum şi funcţiile organelor de conducere ale statului, şi în care sunt formulate principiile ce
determină activitatea acestor organe”. Constituţia după părerea cercetătorului britanic W. D. Phillips,
reprezintă „legile, obiceiurile şi acordurile constituţionale care determină structura şi funcţiile organelor
de stat, precum şi reglementează relaţiile dintre organele de stat şi dintre aceste organe şi cetăţeni aparte”.
Un alt autor britanic nu recunoaşte existenţa unei definiţii juridice general acceptabile ale constituţiei, iar
elementele definitorii considerate de autorii unor definiţii ale constituţiei ca fiind trăsături caracteristice
ale ei (îmbinarea normelor juridice şi nejuridice care stabilesc bazele guvernării şi care reglementează
comportamentul participanţilor la relaţiile politice; instrument cu denumirea de ”constituţie” sau ”lege
fundamentală”, adoptat şi revizuit printr-o procedură prestabilită; totalitate de reguli care determină
activitatea guvernului) nu sunt acceptabile pentru constituţia britanică.
În SUA, unde se consideră că constituţia emană de la ea hotărârile judecătoreşti, definiţia unor
autori este foarte simplă: „Constituţia este legea supremă a ţării. Ea este autoritatea supremă. Niciun om,
nicio ramură a puterii… nu au dreptul să ignore constituţia, cuvintele ei şi regulile ei sunt lege”.
Profesorul german K. Hesse, la rândul său, înţelege constituţia într-un diapazon larg: „Constituţia
este principala ordine de drept în viaţa societăţii… Ea este planul structural de încadrare juridică a vieţii
societăţii, bazat pe anumite principii bine gândite”.
11
Constituţional român Constantin Disescu a conceput constituţia ca “organizare a exerciţiului

suveranităţii ... organizare a formei de guvern pe care poporul şi-o dă”.
Un alt pionier al dreptului constituţional român Paul Negulescu a considerat constituţia ca fiind “o
normă care cuprinde principiile referitoare la organizarea statului şi la raporturile de echilibru între
diferitele puteri ale statului”. Acelaşi autor atribuie constituţiei un scop dublu: în primul caz, desemnarea
personalităţilor sau colegiilor care vor decide şi fixarea competenţei şi modalităţilor de exercitare a puterii,
în cel de-al doilea caz, constituţia urmăreşte scopul de a reflecta doctrina de organizare socială politică
reprezentată de guvernanţi.
În concepţia constituţionalistului francez Andre Haurion, constituţia este privită ca “un ansamblu
de reguli ce administrează organizarea şi funcţionarea statului”.
Profesorul Georges Burdeau a interpretat constituţia ca o reglementare a regulilor privitoare la
modul de desemnare, organizare şi funcţionare a puterii politice. Cunoscutul jurist francez Maurice
Duverger susţine: constituţia reprezintă un act normativ scris, care precizează organizarea puterii publice
şi structura fundamentală a statului. După părerea profesorului Benoit Jeanneau, constituţia reprezintă
ansamblul regulilor relative la organizarea şi activitatea statului cuprinse într-un document care nu poate fi
elaborat sau modificat decât după o procedură diferită de cea folosită pentru alte reguli de drept.
În doctrina rusă constituţia este concepută ca lege fundamentală a statului care determină limitele
de realizare a puterii de stat şi care reprezintă o totalitate sistematizată de norme juridice care
reglementează organizarea de stat a ţării, consacră principiile sistemului de drept al statului şi direcţiile de
colaborare a acestuia cu populaţia. M. A. Mogunova dă o definiţie mai extinsă a constituţiei:
„…constituţia este legea fundamentală a statului, care determină limitele exercitării puterii de stat şi care
reprezintă sistemul normelor juridice ce reglementează orânduirea de stat a ţării, principiile sistemului de
drept al statului şi bazele raporturilor lui cu populaţia”.
Definind constituţia, unii autori pornesc de la forţa juridică cu care este învestită aceasta: „act
normativ suprem, cuprinzând normele care au ca obiect de reglementare instituţionalizarea şi exercitarea
puterii, norme adoptate în cadrul unei proceduri specifice”; „legea fundamentală a unui stat, constituită din
norme juridice învestite cu forţa juridică supremă şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale
care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii politice”; „…lege care, având o
forţă juridică superioară celorlalte legi, reglementează în mod sistematic atât principiile structurii social-
economice, cât şi ale organizării şi funcţionării statului bazat pe aceasta, garantează şi stabileşte datoriile
corespunzătoare acestor drepturi”; „…act juridic fundamental care se bucură de supremaţie în raport cu
toate celelalte acte care reglementează principiile, modul de organizare şi funcţionare a autorităţilor
publice şi raporturile dintre aceste autorităţi şi cetăţeni, prin consfinţirea şi garantarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale acestora”.
Alţi autori accentuează în mod special importanţa relaţiilor sociale care constituie obiectul de
reglementare al constituţiei: „ansamblu de reguli ce administrează organizarea şi funcţionarea statului”; „o
reglementare a regulilor privitoare la modul de desemnare, organizare şi funcţionare a puterii politice”;
„un act normativ scris, care precizează organizarea puterii publice şi structura fundamentală a statului”;
„ansamblul regulilor relative la organizarea şi activitatea statului cuprinse într-un document care nu poate
fi elaborat sau modificat decât după o procedură diferită de cea folosită pentru alte reguli de drept”; „un
ansamblu de norme juridice, învestite cu forţă juridică supremă, adoptată şi modificată conform unor
proceduri juridice distincte şi care reglementează principiile organizării societăţii în stat şi funcţionării
12
puterilor publice”. Sunt şi autori care apreciază constituţia drept „un act moral, juridic, tehnic şi politic…
un act pozitiv, unind poporul în jurul unor obiective naţionale şi exprimând voinţa cetăţenilor de a accepta
o evoluţie colectivă de un anumit tip”.Profesorul A. Iorgovan oferă o definiţie inedită prin care constituţia
este apreciată ca fiind un „aşezământ politic şi juridic fundamental care reglementează relaţiile sociale
esenţiale în procesul instaurării, organizării şi exercitării puterii politice ca putere statală, statornicind
structurile social-economice şi politice, precum şi drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor,
proiectând direcţiile definitorii ale evoluţiei viitoare a societăţii”.
În opinia altor autori, constituţia reprezintă un document ”cuprinzând un anumit număr de articole
şi care este adoptat printr-o procedură specială de către un organism cu puteri constituante sau prin
referendum…”. În aceeaşi ordine de idei se impune ca acest document să întrunească animte condiţii de
fond şi de formă. La categoria condiţiilor de fond sunt atribuite caracterulpoliticşi cel normativ al
constituţiei. Caracterul formal al constituţiei este determinat, în primul rând, de faptul că aceasta este ”o
lege prin care se stabilesc… Principiile generale de guvernare, precumşi principiile generale ale
legislaţiei… cu alte cuvinte, ale reglementării juridice a raporturilor sociale”, iar, în al doilea rând,de
supremaţia constituţiei. În consecinţă, constituţia este concepută ca fiind ”un act politico-juridic
fundamental, inspirat de o anumită filosofie politică şi socială şi adoptat de naţiune sau în numele ei,
pentru a stabili forma de stat, modul de organizare şi de funcţionare ale puterilor statului şi raporturile
între acestea, principiile generale ale ordinii juridice a societăţii, precum şi drepturile şi îndatoririle
cetăţenilor, act care este adoptat şi modificat potrivit unei proceduri speciale”.
Având în calitate de criteriu caracterul politic şi juridic al constituţiei, se propune concepţia dublă a
constituţiei: politică şi juridică. În concepţia juridică, constituţia este ”actul prin care se determină statutul
puterii în stat, ansamblul regulilor juridice prin care sunt fixate modalităţile de încredinţare a puterii de
exercitare a ei”. Din punct de vedere politic, constituţia este rezultatul transpunerii în plan normativ a unui
ansamblu de revendicări politice sau care exprimă starea unei societăţi într-un moment istoric determinat
al sistemului de drept.
Abordarea, fie şi superficială, în citatele reproduse confirmă pe deplin ideea: cu cât mai complex
este obiectul, cu atât mai diverse pot fi definiţiile lui, de aceea şi noi vom încerca să dăm o definiţie în
cadrul sistemului de drept romano-german: constituţia reprezintă una sau mai multe legi care se bucură
de putere juridică supremă în sistemul de drept naţional, se adoptă şi se modifică printr-o procedură
specialăşi care reglementează principiile, modul de organizare a societăţii în stat, modul de funcţionare
a autorităţilor publice şi raporturile dintre ele, raporturile dintre aceste autorităţi şi cetăţeni, consfinţeşte
şi garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului.
Într-adevăr, constituţiile, într-un stat de drept, sunt sau pot fi un obstacol în arbitrar, exprimând
voinţa generală, iar respectul faţă de ele se transformă într-o “religie” a fiecăruia. Ea este şi un mijloc de
educaţie morală şi politică, deoarece, în viziunea unor autori, constituţia este “un act moral, juridic, tehnic
şi politic; forţa morală a constituţiei stă în faptul că ea reprezintă un act pozitiv, unind poporul în jurul
unor obiective naţionale şi exprimând voinţa cetăţenilor de a accepta o evoluţie colectivă de un anumit
tip”. În acelaşi timp constituţia stă la baza unui întreg curent de gândire… cu relevanţă atât pentru
domeniul juridic, cât şi pentru cel politic şi filosofic.
III.3. APARIŢIA ŞI DIFUZAREA CONSTITUŢIEI
13
Doctrina dreptului constitutional nu oferă opinii consolidate privitoare la momentul apariţiei

constituţiei în lume. În ce ne priveşte considerăm că chiar dacă definirea constituţiei a fost începută în sec.
al XVIII-lea şi relativ finalizată în sec. al XIX-lea, aceasta deloc nu exclude existenţa anterioară a unor
constituţii în interpretarea de astăzi a noţiunii: izvor fundamental de drept ce reglementează organizarea
societăţii în stat.
Considerăm incontestabil faptul că însăşi apariţia primelor state a determinat existenţa anumitor
reguli scrise sau nescrise referitoare la stabilirea şi organizarea autorităţilor care asigurau guvernarea. La
capitolul exemple putem menţiona constituţiile ateniene şi spartane. În literatura de specialitate se
menţionează chiar o colecţie de constituţii ale polisurilor greceşti şi ale unor state barbare, întocmite de
Aristotel şi discipolii săi, care reprezentau ”un set de tradiţii privind tipul de guvernare al fomaţiunilor
politice respective”.
În literatura de specialitate predomină versiunea precum că prima încercare reuşită de a materializa
constituţionalismul este Constituţia Marii Britanii, care totodată este considerată şi prima constituţie din
lume.
Constituţia britanică este un caz care vine să demonstreze că apariţia constituţiei trebuie înţeleasă
ca un proces care a durat în timp. Astfel, după cum am mai spus anterior, procesul de formare a
Constituţiei Regatului Unit (Anglia, Ţara Galilor, Scoţia) şi a Irlandei de Nord, care a cunoscut un proces
complicat şi de durată, a început încă în anul 1215 prin confirmarea de către regele Ioan, poreclit “Fără de
Ţară”, a unui document istoric cu titlul Magna Charta Libertatum, prin care au fost consacrate o serie de
privilegii marilor feudali şi reprezentanţilor clerului. Acest document mai apoi a fost urmat de următoarele
izvoare scrise ale Constituţiei engleze:
- Petiţia dreptului (7 iunie 1628). Este considerat un act constituţional fundamental care fixa
bazele legale ale prerogativelor parlamentului şi ale monarhiei. Prin acest act s-a legiferat că regele şi
moştenitorii săi ”nu vor impune şi nici nu vor încasa tallia sau ajutoare în acest regat fără consimţământul
arhiepiscopilor, episcopilor, comiţilor, baronilor, cavalerilor, burghezilor şi al altor oameni liberi din
comuniele regatului”. Petiţia stabilea că în viitor nimeni să ”nu fie silit să facă vreun dar gratuit,împumut
de bani sau dar de bunăvoie, nici de a plăti vreo taxă sau impozit fără consimţământul comun al ambelor
camere votat de parlament”. La fel nimeni să „Nu fie chemat în judecată, obligat de a da jurământ,
constrâns la un serviciu, nici să nu fie arestat în legătură cu taxele sau cu refuzul de a le achita…”. Supuşii
coroanei mai erau asiguraţi în a nu fi ”torturaţi sau trimişi la moarte împotriva legilor şi libertăţilor ţării”.
- Habeas Corpus Act (1679). Prescripţiile acestuia au acordat tribunalelor dreptul de supraveghere
a cazurilor de reţinere şi arestare a indivizilor;
- Bill-ul drepturilor (1689). Conţinea prevederi care acordau dreptul de petiţie, la libertatea
dezbaterilor în Parlament şi dreptul supuşilor de a-şi desemna reprezentanţii prin alegeri libere;
- Actul de stabilire a succesiunii la tron (1701);
- Reform Act (1832);
- Actul Parlamentului (1911). A determinat prerogativele Camerei lorzilor în raport cu cele ale
Camerei comunelor şi a redus durata mandatelor reprezentative;
- Actul Parlamentului (1949);

Impozit în Anglia.
14
- Actul Parlamentului (1958). A stabilit procedura de acordare a calităţii de membru pe viaţă al

Camerei lorzilor.
Dar pe lângă regulile atestate în conţinutul actelor sus-numite Constituţia engleză mai încorporează
şi alte două categorii de reguli, şi anume:
- reguli care nu emană de la autoritatea legislativă şi nici de la cea judecătorească, pe care
constituţionalistul englez A. Disey le-a numit “convenţii ale constituţiei”;
- common law - totalitatea de reguli care, nefiind înscrise în textul unui act normativ, au fost
sancţionate de instanţele judecătoreşti.
Până la proclamarea independenţei statelor din America de Nord (Philadelphia, 4 iulie 1776) şi
Revoluţia franceză din 1789, organizarea de stat a diferitelor popoare era stabilită în baza normelor de
drept obişnuielnic.
Spre sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea, regimul cutumiar al
constituţionalismului este recunoscut nesatisfăcător, în calitate de argument fiind invocată ideea precum
că normele cutumiare nu sunt formulate clar, au un conţinut incomplet, sunt în permanentă dinamică şi
“ignoră dacă un fapt derogator de la cutumă era un precedent lăudabil sau nu şi, în fine, regulile cutumiare
nu sunt limite redutabile pentru puterile constituite”.
Fiind argumentate şi susţinute ideologic de doctrina juridică de atunci, apariţia primelor constituţii
scrise este înregistrată în unele state din America de Nord (Virginia - 1776, New Jersey - 1777) în anii
războiului pentru independenţă. În contextul aceloraşi evenimente, la 17 septembrie 1787, la Philadelphia,
este adoptată Constituţia SUA care este în vigoare şi astăzi. Pionieratul acestor constituţii este într-un
anumit fel pus la îndoilă de unii autori care susţin că cea mai veche Constituţie în vigoare este cea din
1600 care aparţine micului stat San Marino  .
Pe continentul european primele constituţii scrise au fost adoptate în Polonia şi în Franţa, 1791. În
Ucraina se promovează ideea precum că ea este ţara care a cunoscut prima constituţie scrisă din lume,
făcând trimitere la aşa-numita Constituţie a lui Pilip Orlic, cunoscută sub titlul Contractul şi Rezoluţia
drepturilor şi libertăţilor oastei Zaporojiei şi poporului rutenesc liber (în latină - Расtа еt Соnstitutiones
legum libertatumge Ехercitus Zaporoviensis).
Modelul francez de materializare a constituţionalismului a fost preluat de majoritatea statelor
europene care, ulterior, au adoptat constituţii scrise (Suedia - 1809, Spania - 1812, Norvegia - 1814,
Olanda - 1815, Grecia - 1822). Concomitent încep a fi aplicate constituţii şi în America Latină, prima
dintre ele fiind cea din Venezuela, 1811. În a doua jumătate a sec. al XIX-lea un val al procesului de
adoptare a constituţiilor cuprinde Asia prin adoptarea Constituţiei Japoniei (1889), iar din prima jumătata
a sec. al XX-lea şi alte state, cum ar fi Iran (1906), China (1912). În aceeaşi perioadă prima constituţie
este adoptată şi pe continental african, în Liberia care a fost opera migranţilor de culoare din SUA.
După primul război mondial constituţii au fost adoptate şi de noile state din Europa de Vest. În
anul 1918 este adoptată prima constituţie socialistă din lume – Constituţia Republicii Federative Sovietice

San Marino este situat în Munţii Apenini, inconjurat în întregime de Italia, fiind practic o enclavă a acesteia. Este ţara cu cei
mai puţini locuitori dintre statele membre ale Consiliului Europei – 28 117 (estimativ, în 2005), şi ocupă o suprafaţă de doar 61
km2.

Numele regiunii este tradus cu aproximaţie ca „Teritoriul de dincolo de praguri”. În perioada secolelor XVI – XVIII,
regiunea a avut un statut de teritoriu semiindependent al cazacilor, cu centrul administrativ laSeceaZaporojeană.
15
Socialiste Ruse. Aceată Constituţie a fost o întruchipare a domniei minorităţii politice care şi-a impus
voinţa sa întregii societăţi, cu toate că pretindea că exprima voinţa şi interesele întregii societăţi.
Abordarea conţinutului normativ al acestei Constituţii a servit ca bază pentru aplicarea terorii faţă de
anumite straturi sociale care nu împărtăşeau principiile comuniste. Cu toate acestea, unii autori
semnalează şi anumite calităţi pozitive ale acestei Constituţii. Astfel, se consideră că această Constituţie a
preîntâmpinat fărâmiţarea Rusiei ca stat unitar într-o multitudine de state autonome – comune, ”republici”
etc.; au fost depăşite ”voluntarismul” şi separatismul local în situaţia în care guberniile, ţinuturile şi
regiunile, iar în unele cazuri oraşele şi chiar satele se declarau ”republici” sau comune. Aceste ”republici”
şi ”comune” ignorau deciziile organelor ierarhic superioare, inclusiv ale organelor centrale ale puterii de
stat.
Ulterior, în anul 1924, a fost adoptată şi Constituţia Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste şi
constituţiile republicilor unionale şi autonome din URSS, printre care şi Constituţia Republicii Sovietice
Socialiste Moldoveneşti din 1924. Concomitent sunt adoptate constituţii şi în unele state din
Orient:Buhara, Mongolia etc. În acelaşi timp statele-metropol din Europa de Vest încep implementarea
constituţiilor acordate în coloniile lor: India, unele state din Africa de Nord.
După cel de-al doilea război mondial constituţii de model socialist  au fost adoptate şi de noile
state numite şi state de democraţie populară, din Europa (Albania, România, Bulgaria etc.), Asia (China,
Republica Populară Democratică Coreeană etc.), America Latină (Cuba). În urma demolării sistemului
colonial în anii 50-70 ai sec. al XX - lea şi apariţia ulterioară a peste 100 de state noi în Asia, Africa,
America Latină, Oceaniaaufost adoptate aproximativ 200 de constituţii.
În anii 70 ai secolului precedent a început procesul de adoptare a constituţiilor în statele
musulmane începând cu Kuwait (1962) numite nizami.
Procesul de evoluţie a constituţionalismului s-a extins şi în anii 90 ai secolului al XX-lea, după
destrămarea URSS, căderea regimurilor totalitare din Asia, Africa, America Latină.
Există de asemenea legităţi care determină momentul şi forma de adoptare a constituţiilor. De
obicei, Constituţiile, se adoptă în perioada unor importante evenimente politice şi istorice din statul
respectiv. Această perioadă poate fi legată de formarea unui stat nou, de schimbarea cursului politic sau a
ideologiei. Statele central-europene şi est-europene nou-formate după primul război mondial au adoptat
constituţii ca dovadă a legitimării lor juridice. Constituţia Franţei din 1946 de după zdrobirea regimului
fascist a introdus în viaţa statului noi principii: învăţământul laic gratuit, dreptul de vot pentru femei,
limitarea activităţii asociaţiilor monopoliste private.
Noua constituţie deseori serveşte la atingerea unor scopuri ideologice declarative (în constituţiile
sovietice erau norme privind constituţia comunismului şi a statului întregului popor, Constituţia Republicii
Populare Chineze din 1982 (art. 1) declară că acest stat este fundamentat pe ”trei principii populare” şi
reprezintă o republică democratică a poporului, guvernată de popor şi pentru popor, fără a divulga secretul
compatibilităţii democraţiei şi dictaturii.
La etapa contemporană adoptarea unor constituţii noi sau revizuirea esenţială a celor existente este
o reacţie la provocările societăţii, cerinţele unor situaţii obiective, solicitările unor forţe social-politic,

Ca şi constituţiile sovietice, aceste legi fundamentale erau totalitare din punctul de vedere al regimului politic consacrat
pentru care erau caracteristice principiile dictaturii proletariatului, rolul conducător al unicului partid – comunist, fiind ignorate
principiile autoadministrării locale, drepturile civile ale omului, proprietatea privată, liberatatea activităţii antreprenoriale etc.
16
mentalităţii în schimbare a societăţii. Anume aceste provocări determină esenţa evoluţiei

constituţionalismului contemporan. Astfel la nivel constituţional sunt abordate solicitări cu privire la
definirea rolului muncii în cadrul societăţii şi repartizarea valorilor sociale (inclusiv despre stabilirea
salariului minim de muncă), despre echitatea şi solidaritatea socială, despre controlul obştesc asupra
mijloacelor de informare în masă, unele principii morale.
Pentru societatea contemporană este specific apariţia unor noi pericoleşi provocări pentru unele ţări
şi chiar pentru întreaga omenire, legate de relaţiile omului cu mediul, migraţia populaţiei, multitudinea
conflictelor locale, terorismul şi luarea de ostatici, pirateria în largul mării, narcomania, extinderea armei
nucleare etc. Chiar şi criza economică mondială apărută în anul 2008 a pus sarcini noi în faţa
constituantului. La unele dintre aceste provocări constituţiile unor state au reacţionat într-un anumit fel (în
special prin consacrarea unor norme referitoare la protecţia mediului, stabilirea echităţii sociale), la altele
însă constituţiile contemporane deocamdată nu au reacţionat cu toate că legislaţia ordinară cuprinde astfel
de reglementări.
III.4. CLASIFICAREA CONSTITUŢIILOR
În doctrina dreptului constituţional se procedează la clasificarea constituţiilor, clasificare efectuată

în baza diferitelor criterii, şi anume:
- În funcţie de forma de exprimare, constituţiile se împart în constituţii scrise şi constituţii
nescrise (cutumiare).
Constituţiile scrise sunt alcătuite din norme sistematizate ”fie într-un act unic fundamental, fie în
mai multe acte constituţionale redactate în formă scrisă”. Spre deosebire de constituţiile nescrise
(cutumiare), ea ”opune o manifestare de voinţă facută cu judecată unui determinism afectiv, care domină
teoriile cutumiare”. Încorporarea într-o lege fundamentală scrisă a normelor constituţionale a fost
determinată de avantajele acestora: claritatea, excluderea incertitudinilor, permanenţa şi intangibilitatea
etc.
În literatura de specialitate se menţionează că primele constituţii scrise moderne au fost cele
adoptate în America (Virginia - 1776; Articolele Confederaţiei - 1777; Constituţia SUA - 1787), mai
târziu în Europa (Polonia, Franţa - 1791). Această etapa a constituţionalismului a conferit mai multă
precizie regimurilor constituţionale.
Apariţia tardivă a constituţiilor scrise este justificată prin: inerţia guvernării, supleţea cutumei,
gradul redus de complexitate a activităţilor statale, timiditatea doctrinarilor, recrutaţi îndeosebi din rândul
burgheziei, întârzierea procesului de înfăptuire a unităţii naţionale.
Printre avantajele constituţiei scrise se menţionează o mai mare stabilitate şi securitate a
instituţiilor politice, explicată prin faptul că:
- regula de drept scrisă are avantajul clarităţii şi preciziei, prin intermediul ei stabilindu-se cu
claritate cadrul de organizare a puterilor, se sancţionează abuzul de putere;
- constituţia scrisă oferă guvernanţilor posibilitatea de a studia textul acesteia, având posibilitatea
să cunoască exact atribuţiile lorşi, ceea nu este lipsit de importanţă, să-şi cunoască drepturile şi îndatoririle
lor;
- constituţia scrisă garantează supremaţia normei constituţionale asupra celorlalte norme juridice;
- constituţia scrisă instituie o garanţie împotriva arbitrariului guvernanţilor.
17
Constituţiile scrise sunt alcătuite dintr-un singur act normativ sau mai multe. Spre exemplu,
Constituţia României, Constituţia Germaniei, Constituţia Spaniei reprezintă un act normativ unitar, pe
când Constituţia Suediei este compusă din trei acte normative: Forma de guvernământ din 1974, prin care
se reglementează principiile organizării statale, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor şi
autorităţile publice care, în ansamblul lor, constituie mecanismul de stat; Actul de succesiune la tron din
1810 şi Actul cu privire la libertatea presei.
În cazul în care constituţia reprezintă un act normativ unitar, avem de a face cu o constituţie
codificată, iar când constituţia este formată din mai multe acte normative, ea se consideră necodificată.
Constituţiile scrise, oricât de detaliate, ele totuşi nu pot să prevadă totul, deseori conţin dispoziţii
ambigue şi lacune care necesită completări. Fără a ne aprofunda în discuţia ce are loc în societate referitor
la faptul dacă Republica Moldova are nevoie de o constituţie nouă sau trebuie revizuită cea în vigoare,
vom accentua că, în sistemul nostru de drept, constituţia are caracter stabil, însă această situaţie nu
exclude modificările, deoarece nu putem considera constituţia un exponat de muzeu pus sub interdicţia de
a fi atins.
În cazurile în care revizuirea constituţiilor este interzisă sau procedura de revizuire este
anevoioasă, se ajunge la discordanţe între constituţia scrisă şi constituţia efectiv aplicată care, pe lângă
textul scris, mai este completată cu ”practici”, "obiceiuri" sau unele dispoziţii constituţionale nu mai sunt
utilizate şi cad în desuetudine. De aici, probabil, vine şi clasificarea constituţiilor scrise în normative (sunt
în consonanţă cu realitatea politică); nominale (există numai pe hârtie, în fapt fiind încălcate) şi semantice
(consfinţesc puterea unui partid sau grup social folosind procedura constituţională).
Doctrina constituţională admite existenţa altor două tipuri de constituţii scrise:
- constituţii clare şi scurte, care se limitează la fixarea unor norme esenţiale privind modul de
constituire a organelor statuluişi raporturile între acestea, precum şi îndatoririle cetăţeneşti;
- constituţii ”foarte lungi”, complicate în detalii de redactare. Acest tip de constituţii tind să
reglementeze instituţii juridice aparţinând altor ramuri de drept, ceea ce complică textul constituţional,
transformându-l într-un conglomerat care îmbină dispoziţii specifice oricărei constituţii cu dispoziţii
obişnuite, specifice cuprinsului unor legi organice.
Constituţiile nescrise (cutumiare ). Se consideră că din punct de vedere istoric primele constituţii
au fost cele cutumiare. O astfel de constituţie este ”rezultatul unor practici, unor uzanţe, precedente şi
obiceiuri cu privire la putere (instituire, organizare, funcţionarea organelor puterii, raporturile dintre
”puterile constituite în stat”), la relaţia dintre putere şi cetăţeni”.
Din această categorie fac parte constituţiile alcătuite dintr-un ”sistem de norme scrise şi cutumiare
(nescrise) care în totalitatea lor formează constituţia statului”, constituţiile care, nefiind fixate şi neavând
forma unui izvor de drept scris, există totuşi în realitate oferind posibilităţi juridice de asigurare a
dinamismului constituţiei.
Constituţia cutumiară are un caracter istoric, deoarece concomitent cu procesul de conştientizare şi
consolidare a procesului de organizare politico-juridică a societăţii din diferite state ”s-a conturat un
anumit număr de obiceiuri şi tradiţii constituţionale, transmise din generaţie în generaţie, acceptate, într-o
manieră generală de către guvernanţi şi popor”, care treptat au fost codificate. Procesul de codificare a fost

Nu trebuie să confundăm constituţia cutumiară care se întâlneşte foarte rar cu cutuma constitutională, prezentă, practic, în
toate ţările.
18
determinat de trei factori: centralizarea politică, afirmarea unităţii naţionale, dezvoltarea procesului de
instituţionalizare într-o formă modernă, corespunzătoare principiului suveranităţii poporului şi principiului
separaţiei puterilor în stat…”.
Pentru ca un precedent constituţional să devină cutumă constituţională, literatura de specialitate
reclamă necesitatea anumitor condiţii, printre care: repetarea (multiplicarea atitudinilor identice); durata
actelor de repetare să fie relativ îndelungată; repetarea să fie constantă (multiplicarea aceluiaşi fapt în
acelaşi sens); obiceiurile repetate să fie clare (multiplicarea de fapte care nu sunt susceptibile de
interpretări); obiceiul să întrunească consensul destinatarilor săi (acceptarea largă a precedentului ca fiind
regulă de drept, formarea, deci, a unei voinţe politice, dar şi a unei convingeri la nivelul omului de stradă).
Orice constituţie e valoroasă doar atunci când permite statului, societăţii, instituţiilor politice să se
dezvolte. Fără dezvoltare nu există viaţă, nu există stat. În acelaşi timp trebuie să recunoaştem că
dezvoltarea constituţională cutumiară a unui stat nu poate fi separată de factorii educaţionali şi culturalişi,
implicit, de cultura politică şi educaţia socială ale unui popor.
Sunt cunoscute mai multe exemple de dinamism al constituţiei, printre care:
1. În aşa-numita constituţie nescrisă (Marea Britanie, Noua Zeelandă), modificările se introduc pe
cale legislativă obişnuită.
2. Constituţia în genere nu consfinţeşte organe de stat, instituţii publice şi de drept, deşi ele există
efectiv şi funcţionează.
3. Uneori în constituţii se pot face modificări în mod obişnuit, adică fără un cvorum majorat de
deputaţi, ci numai cu majoritatea absolută a voturilor deputaţilor. Astfel, Constituţiei Indiei din 1950 i-au
fost aplicate peste 500 de modificări. Majoritatea lor au fost adoptate simplu: proiectul de modificare îl
depune orice cameră, cu acordul ambelor camere modificările sunt promulgate de către preşedintele
statului, după care ele intră în vigoare.
Aşa-numita constituţie nescrisă reprezintă de fapt o serie de documente. Juristul englez J.Alder
arăta că termenul „constituţie nescrisă” nu este reuşit, deoarece cea mai mare parte a Constituţiei
Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord este de fapt scrisă: deşi în această ţară nu există un
document special cu denumirea „constituţie”, ea există sub formă de acte ale parlamentului şi de
precedente juridice oficiale.
În Israel a fost promovată ideea precum că este ”posiblă instaurarea unei veritabile democraţii fără
constituţie scrisă”. În anul 1992 aici au fost adoptate trei legi fundamentale (libertatea profesională,
demnitatea şi libertatea individului, legea guvernului). Ulterior au fost adoptate şi legea asupra partidelor
politice, decizia Curţii Supreme prin care a fost lansată aşa-numita teorie a ”celor două pături” ale
Knessetuluipotrivit căreia acesta este în acelaşi timp şi legiuitor şi constituant. Conform acestei teorii,
actele Knessetului sunt calificate drept ”legi fundamentale” considerate superioare legilor ordinare.
Noua Zeelandă dispune de o colecţie de legi fundamentale printre care Tratatul de la Waitangi (6
februarie 1840), Actul Constituţional din 1986, Bill of Rights din 1990.
Constituţiile cutumiare nu au obţinut o largă răspândire fiind considerate necorespunzătoare din
motivul că regulile cutumiare nu sunt clar definite, sunt incerte, incomplete, sunt în continuă mişcare şi
ignoră dacă un fapt derogator de la cutumă era un precedent lăudabil sau nu, nu sunt limite redutabile
pentru puterile constituite. Într-o altă opinie, ca dezavantaje ale constituţiei cutumiare sunt invocate:
19
- cutuma constituţională, fiind topită în faptele sociale, nu poate fi definită cu uşurinţă,

desprinsă ca regulă juridică de acestea, datorită cărui fapt aceasta se caracterizează prin incertitudine şi
este incompletă;
- cutuma constituţionalăm,fiind într-o continuă mişcare, nu are o formă definitiv stabilită şi
nu i se poate stabili cu precizie nici conţinutul. Astfel, nu se cunoaşte dacă un fapt derogând de la cutumă
este un element de progres constituţional sau, dimpotrivă, un element negativ, care contravine acestuia;
- normele cutumiare nu pot fi un obstacol împotriva autorităţilor publice.
Mai mult decât atât, încercarea de a transfera sistemul constituţional cutumiar britanic în Franţa,
Italia, România, Bulgaria etc. ar însemna ”nu numai să provoci o derută socială, ci şi un focar de război
civil”.
- În funcţie de durata de acţiune a constituţiilor în timp, ultimele se clasifică în provizorii
şi permanente.
Constituţiile provizorii sunt adoptate şi aplicate o durată de timp stabilită în prealabil sau durata
valabilităţii acesteia poate fi determinată de survenirea anumitor evenimente. Spre exemplu, Constituţia
Tailandei din 1959 a fost în vigoare până la elaborarea proiectului unei noi Constituţii (deja permanente)
de către o Adunare Constituţională. La 8 martie 2004, la Bagdad, cei 25 de membri ai Consiliului de
guvernare de tranziţie din Irak au semnat o constituţie provizorie pusă în vigoare din 30 iunie 2004.
Constituită din 60 de articole structurate în 9 capitole, această Lege fundamentală stabileşte rolul islamului
definit ca „religie oficială a statului şi o sursă a legislaţiei”, rolul femeii în societatea irakiană şi autonomia
Kurdistanului.
Marea majoritate a constituţiilor sunt permanente. Această caracteristică a constituţiilor însă nu
vorbeşte despre ”veşnicia” lor, ci reflectă doar ideea legislatorului în momentul adoptării acestora. Deseori
constituţiile permanente sunt abrogate în urma unor lovituri de stat, fiind substituite. Ca exemplu putem
menţiona că în anii 60 ai secolului precedent Bolivia a cunoscut 20 de constituţii, Columbia - 11,
Republica Dominicană - 15, Haiti - 23, Venezuela - 22 de constituţii.
- În funcţie de modul în care constituţiile pot fi modificate, se împart în rigide şi flexibile.
Constituţiile pentru a căror modificare se cere un mod special se numesc constituţii rigide (engl. a
rigid constitution). Constituţiile rigide pot fi modificate conform unor principii şi proceduri particulare,
care diferă în mare măsură de cele utilizate pentru modificarea legilor ordinare.Sunt considerate rigide
constituţiile a căror modificare „se dovedeşte a fi mai dificilă decât cea a unei legi ordinare, datorită
procedurii cerute, care implică în general colaborarea mai multor organisme constituţionale şi votul unei
majorităţi calificate, adică 2/3 din numărul membrilor parlamentului”.
Caracterul rigid al constituţiei a fost creat prin mai multe metode. Una dintre ele este exprimarea
opiniilor că o constituţie o dată stabilită nu mai poate fi modificată. Această concepţie s-a materializat prin
Legea constituţională din 14 august 1884 din Franţa, conform căreia forma republicană de guvernământ
”nu va putea forma obiectul vreunei tendinţe de modificare”. Asemenea interdicţii au cuprins şi
Constituţia franceză din 5 octombrie 1958, şi Constituţia italiană din 1948.
Pe parcursul anilor instituţia juridică a interdicţiei revizuirii anumitor dispoziţii din Legea
fundamentală a fost contestată. De exemplu, în ştiinţa modernă a dreptului constituţional sunt exprimate
opinii care consideră că valoarea juridică a unor asemenea prevederi este nulă, deoarece puterea
constituţională de azi nu este în drept şi, prin urmare, nu poate limita în drepturi o putere constituţională
de viitor, ori că ar fi o injusteţe să obligi generaţiile viitoare să accepte punctul de vedere al unui
20
constituant pe care îl cunoaşte doar din lucrările de istorie şi de care îl despart nu numai alte realităţi
politice şi cerinţe sociale, ci şi o altă concepţie politică.
Menţionăm, totodată, că asemenea prevederi asigură stabilitatea constituţiei. Astfel, art.139 din
Constituţia Italiei şi art. 89 din Constituţia franceză interzic revizuirea dispoziţiilor constituţionale care
stabilesc forma republicană de guvernământ. La fel, potrivit alin. (2) art.142 din Constituţia Republicii
Moldova, nu poate fi realizată nicio revizuire a Constituţiei dacă în urma acesteia pot fi suprimate
drepturile, libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sau garanţiile de realizare a acestora.
Legile de revizuire a Constituţiei Portugaliei trebuia să respecte: independenţa naţională şi unitatea
statului; forma republicană de guvernământ; separarea bisericii de stat; drepturile, libertăţile şi garanţiile
cetăţenilor; drepturile oamenilor muncii, ale comisiilor oamenilor muncii şi ale asociaţiilor sindicale;
coexistenţa sectorului public, a sectorului privat, a sectorului cooperatist şi social de proprietate de stat
asupra mijloacelor de producţie; existenţa planurilor economice în cadrul unei economii mixte; votul
universal, direct, secret şi periodic pentru desemnarea titularilor eligibili ai organelor de suveranitate, ale
regiunilor autonome şi ale puterii locale, ca şi sistemul de reprezentare proporţională; pluralismul şi
organizarea politică, inclusiv partidele politice şi dreptul la opoziţie democratică; separaţia şi
interdependenţa organelor de suveranitate; verificarea constituţionalităţii prin acţiune şi omisiune a
normelor juridice; independenţa organelor de judecată; autonomia autarhiilor legale; autonomia politico-
administrativă a Arhipelagurilor Azore şi Madeira (art. 288 din Constituţie).
Uneori, constituţiei i se conferă o staticitate adăugătoare prin fixarea unui termen de interdicţie
asupra introducerii modificărilor, de exemplu Constituţia Greciei (art. 110 alin. (6)) permite revizuirea
numai după 5 ani de la revizuirea precedentă. La fel şi Constituţia Portugaliei (art. 284) prevede că
Adunarea Republicii poate revizui Constituţia după 5 ani de la data publicării oricărei legi de revizuire.
Principiul constituţiei rigide pe parcursul a peste 200 de ani s-a justificat pe deplin. Aşadar,
constituţiile sunt acte, norme şi reguli care nu se schimbă în fiecare zi, asigurând astfel stabilitatea atât de
necesară în sfera politică. Aici nu este vorba despre păstrarea veşnică a normelor constituţiei, ci despre
faptul că ea trebuie să fie modificată în virtutea unor împrejurări politice şi sociale importante. Constituţia
rigidă conferă statului o mai mare stabilitate.
Sunt cunoscute şi procedee de revizuire a constituţiei care necesită o perioadă îndelungată de
desfăşurare a procesului. Astfel, Constituţia Franţei din anul 1791 impunea ca iniţiativa de revizuire să fie
reînnoită în trei legislaturi consecutive, numai cea de-a patra legislatură devenind constituantă. „Părinţii”
constituţiei americane, pentru păstrarea staticităţii constituţiei lor, au întocmit un mecanism juridic foarte
complex, prevăzut în art. V. El constă în două etape. La prima etapă se cere o majoritate calificată de 2/3
a membrilor din ambele camere ale Congresului sau hotărârea Conventului constituţional, care se
convoacă la cererea a 2/3 din adunările legislative ale statelor. La a doua etapă, modificarea constituţiei
trebuie să fie ratificată pe două căi: fie cu 3/4 a adunărilor legislative ale statelor, fie cu 3/4 a Conventelor
constituţionale ale statelor. Deşi propuneri de modificare a constituţiei poate să facă şi un singur deputat,
iar încercări de a introduce modificări au fost peste 10 mii, până în prezent au intrat în vigoare doar 27 de
amendamente (an amendament).
Unele constituţii prevăd şi alte reguli de revizuire a lor. Astfel, art.148 din Constituţia României şi
art.142 din Constituţia Republicii Moldova interzic revizuirea Constituţiei pe durata stării de urgenţă, de
asediu şi de război. Din punct de vedere juridic, rigiditatea unei constituţii marchează superioritatea
acesteia faţă de legile ordinare, fapt ce determină necesitatea unui control al conformităţii celei de-a doua
21
cu prima. Din punct de vedere politic, rigiditatea unei constituţii asigură protecţia indivizilor, minorităţilor
naţionale sau a subiectelor federaţiei. Drept rezultat, rigiditatea constituţiei este o caracteristică a
constituţionalismului şi în acelaşi timp un avantaj pentru statul de drept. În practica constituţională
contemporană, constituţiile în vigoare pot fi aranjate într-o ordine ierarhică, pornind de la rigiditatea mai
mare sau mai mică a acestora, dictată de procedura de revizuire.
Constituţiile flexibile sunt cele care pot fi modificate conform formelor şi procedurilor de
modificare a legilor ordinare. Din aceste motive constituţiile rigide sunt considerte cele a cărei revizuire
”se înfăptuieşte practic prin votarea, fără o procedură specială, a unei legi ordinare”.
În aceste condiţii, superioritatea constituţiei asupra legilor ordinare nu are de fapt nicio consecinţă
juridică. În plus, flexibilitatea excesivă a unei constituţii poate deveni periculoasă pentru drepturile
cetăţenilor, deoarece acestea pot fi oricând subminate, reduse prin voinţa unei majorităţi parlamentare.
Sunt considerate flexibile constituţiile nescrise sau mixte (Marea Britanie, Noua Zeelandă,
Israel).Constituţia flexibilă britanică adesea este elogiată ca una care admite modificările politice şi sociale
din comunitate. În realitate însă britanicii respectă foarte mult vechile tradiţii şi se opun schimbărilor,
astfel încât constituţia nescrisă a englezilor este în fapt mai statică, mai constantă şi mai stabilă decât unele
constituţii rigide.
- După regimul politic consacrat, constituţiile pot fi clasificate în democratice şi autoritare.
Constituţiile democratice stabilesc şi asigură un spectru larg de drepturi şi libertăţi cetăţeneşti,
creează posibilităţi reale pentru înfiinţarea şi activitatea mai multor partide politice, eligibilitatea
autorităţilor publice ş.a. Constituţiile autoritare reduc sau limitează în mare măsură drepturile şi libertăţile
cetăţeneşti, consacră principiul monopartitismului şi sunt puternic ideologizate.
În acelaşi timp, toate constituţiile presupun şi trăsături comune, mai ales din punct de vedere
juridic, fapt ce le deosebeşte de alte categorii de legi. Din aceste trăsături vom evidenţia următoarele:
1. Pentru orice constituţie este caracteristică orientarea spre anumite valori. Orice constituţie în
dispoziţiile de bază, recunoscute de putere, consfinţeşte într-o anumită formă valori ale civilizaţiei
respective.
2. Comun pentru toate constituţiile este şi obiectul de reglementare. Dacă primele constituţii se
limitau doar la reglementarea relaţiilor de putere, în special dintre autorităţile publice centrale, şi unele
drepturi civile şi politice ale persoanei, atunci constituţiile contemporane depăşesc cu mult aceste limite,
reglementând şi alte probleme semnificative pentru societate, cum ar fi: valoarea omului (art. 2 din
Constituţia Republicii Moldova consacră: ”Demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera
dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sînt
garantate”); valorile orânduirii sociale (formele proprietăţii, rolul muncii, drepturile social-economice ale
cetăţenilor, activitatea social-economică a statului, rolul partidelor politice, pluralismul politic şi rolul
ideologiilor etc.). Observăm astfel că în constituţiile contemporane este reflectată tendinţa creării unui
document juridic unitar şi sistemic, care ar stabili fundamentul juridic al activităţii persoanei, diverselor
forme de asociere a acestora, statului şi a societăţii, interdependenţa lor în condiţiile aplicării puterii de
stat în numele poporului.
3. Toate constituţiile, îndeosebi cele scrise, se bucură de forţă juridică supremă. În cazul în care
celelalte legi nu corespund constituţiei, acestea îşi pierd valoarea juridică.
4. Constituţiile sunt protejate printr-o serie de măsuri organizatorice, garanţii juridice care asigură
stabilitatea lor şi, în consecinţă, stabilitatea întregului sistem normativ din ţară.
22
III.5. ELABORAREA ŞI ADOPTAREA CONSTITUŢIEI
Pe parcursul evoluţiei constituţionalismului procedura de elaborare şi adoptare a constituţiilor a

suportat schimbări cantitative, îmbrăcând forme specifice. Dacă la etapa iniţială procedura respectivă era
foarte simplă, atunci constituţiile contemporane sunt elaborate şi adoptate prin proceduri multietajate care
implică participarea mai multor autorităţi şi prezenţa diverselor proceduri. Deşi practica constituţională nu
cunoaşte un număr mare de moduri de adoptare a constituţiilor, toate aceste moduri având trăsături
comune: ele decurg din puterea constituantă a poporului, ele revendică concomitent rezolvarea
chestiunilor politice, naţionale, istorice şi culturale, lucru care reclamă importante resurse intelectuale şi
financiare, în toate cazurile creşte participarea populară.
Evoluţia constituţionalismului demonstrează că o constituţie nu poate fi privită doar ca o valoare
făurită, dar ca ceva ce rezultă din tradiţia unui popor. Suntem deacord cu autorii care susţin că constituţiile
”împrumutate” sau impuse împotriva firii, tradiţiilor, culturii naţionale sau nevoii unui popor vor fi
respinse… atât de societatea civilă, cât şi de structurile politice. Această idee nu este una absolut nouă,
deoarece şi anterior s-a menţionat că ”O constituţie nu poate fi deci împrumutată şi nici nu poate fi opera
unui legislator inspirat, căci ea nu are a crea şi inventa nimic, ci numai de a formula, politic şi juridic, în
mod solemn, psihologia socială, starea economică, dezideratele dreptăţii sociale şi aspiraţiile etice ale
naţiunii”.
În literatura de specialitate printre situaţiile în care se adoptă o Constituţie nouă sunt descrise
următoarele:
- formarea unui stat nou. Apariţia unui stat nou reprezintă un proces politic complex, care solicită
adoptarea unor dispoziţii de natură politico-juridică prin care sunt reglementate caracteristicile teritoriului,
structura de stat, forma de guvernământ, regimul politic, se certifică existenţa unei anumite populaţii pe
acest teritoriu, sunt prevăzute principiile şi normele privitor la mecanismul şi instituţiile de exercitare a
puterii suverane, drepturile şi îndatoririle cetăţenilor etc.;
- când în viaţa unui stat au loc schimbări politice structurale, fundamentale, soldate cu schimbarea
regimului politic ori reînnoirea bazelor politico-juridice, economice, sistemul social-politic sau
desăvârşirea unităţii naţionale;
- când în viaţa statului are loc o schimbare importantă cu caracter politic sau social-economic care
nu afectează însă esenţa statului sau regimul politic. Este o situaţie determinată de faptul că constituţia nu
mai corespunde noilor realităţi social-politice şi nu mai oferă societăţii un cadru constituţional eficient.
Istoria adoptării constituţiilor nu a elaborat vreun procedeu universal mai bun decât aceste
modalităţi, adoptarea acesteia fiind văzută ca un proces complex în cadrul căruia sunt diferenţiate trei
elemente:
- Iniţiativa adoptării constituţiei.
- Organul competent să adopte constituţia.
- Modurile de adoptare a constituţiei.
1. Se consideră că iniţiativa constituţională privitor la adoptarea constituţiei aparţine unui
organism social, statal sau politic, care ocupă locul de frunte în sistemul politic al unei societăţi. Făcând o

Spre exemplu, Constituţia SUA din 1787 reprezintă rezultatul efortului colectiv al membrilor Convenţiei de la Philadelphia.
23
analiză a constituţiilor actuale, sesizăm că unele prevăd în mod expres organul care poate iniţia procesul
de elaborare şi adoptare a constituţiei, altele însă nu conţin asemenea reglementări, această prerogativă
rezultând din sistemul normativ care reglementează tehnica de elaborare a legilor.
Iniţitiva adoptării constituţiei se materializează în cadrul unor proiecte care, de regulă, sunt
elaborate de către autorităţile publice sau organele de partid (în statele totalitare). Proiectele de constituţii
aparţinând ”particularilor”, inclusiv cele elaborate de savanţi, organizaţii obşteşti, sunt prezentate mai rar.
Astfel proiectele constituţiilor adoptate începând cu anul 1787 au fost elaborate de autorităţile publice, cu
toate că sunt cazuri unice când au fost supuse votării şi proiecte elaborate cu concursul unor autorităţi din
exterior (Constituţia Bulgariei din 1947 a fost elaborată cu participarea specialiştilor sovietici), dar
niciodată acestea n-au fost adoptate.
În ultimul timp procesul de elaborare şi adoptare a constituţiilor este însoţit de supunere spre
dezbateri populare a proiectelor finale elaborate de comisiile constituţionale. Această instituţie a fost
aplicată în procesul de elaborare şi adoptare a constituţiilor URSS din 1936, 1977. Ulterior acest exemplu
a fost preluat în procesul de adoptare a Constituţiei Chinei din 1982, Constituţiei Cubei din 1976,
Constituţiei din Benin, Etiopia, Yemen, anii 70, din Sri Lanca în 1978.
Dezbaterile publice ale proiectului de constituţie sunt de mare folos mai ales pentru definitivarea
acestuia întru adoptare. Această etapă în vederea adoptării constituţiei este însoţită de mai multe aspecte
pozitive cum ar fi mobilizarea populaţiei, sporirea activismului social, încrederii în calitatea de ”contract
social” atribuită constituţiei. Din aceste considerente importanţa acestei instituţii este de netăgăduit. Etapa
preadoptării nu este valabilă pentru regimurile politice antidemocratice, în cadrul cărora această procedură
poartă un caracter formal, iar dezbaterile se axează mai mult pe aspecte complementare şi nu pe
dispoziţiile de bază.
În vara anului 1987, Adunarea Constituantă din Brazilia a supus dezbaterilor populare proiectul
constituţiei. Cetăţenii brazilieni erau în drept nu numai să-şi exprime opinia asupra anumitor dispoziţii din
acest proiect, dar şi să formuleze porpuneri obligatorii pentru examinare. Amendamentele populare
susţinute de cel puţin 30 de mii de alegători puteau fi formulate pe parcursul unei luni de zile. Un alegător
era în drept să susţină până la trei amendamente. În final Adunarea Constituantă a primit mai mult de 10
mii de amendamente populare susţinute în total de peste 12 milioane de cetăţeni. Toate amendamentele au
fost examinate de către Adunarea Constituantă, care a inclus în textul final al Constituţiei Braziliei 122 din
propunerile formulate de alegători.
Pentru comparaţie prezentăm elaborarea proiectului Constituţiei RSS Moldoveneşti din 1978
realizată “sub conducerea nemijlocită a CC al Partidului Comunist al Moldovei, a altor organe de partid
ale republicii, bazându-se pe hotărârile Plenarelor din mai, octombrie şi decembrie (1977) ale CC al
PCUS, pe principiile noii Constituţii a Uniunii RSS, pe operele lui L. I. Brejnev”.
După nouă luni de activitate a comisiei, proiectul este publicat în presă (21 martie 1978) pentru a fi
“discutat” de către popor. Dezbaterea publică a proiectului a durat 30 de zile pe parcursul cărora au fost
organizate 14,8 mii de adunări şi mitinguri la care au participat aproximativ 1 632 mii de cetăţeni ai
republicii şi în cadrul cărora au luat cuvântul peste 57 mii de cetăţeni. Pe adresa Comisiei constituţionale
au fost expediate peste 2 mii de scrisori vizând propuneri, observaţii şi sugestii asupra textului proiectului
de Constituţie. Este de menţionat că în cadrul acestor propuneri legislative era şi propunerea formulată de
Uniunea Scriitorilor din RSS Moldovenească de a acorda limbii moldoveneşti statut de limbă oficială a
statului, care, conform spiritului echităţii comuniste, nici nu a fost luată în considerare. Despre felul cât de
24
“eficient” au reacţionat guvernanţii şi la alte propuneri ale cetăţenilor vorbesc ”modificările” survenite în
textul proiectului Constituţiei.
Astfel, partea a doua a preambulului a fost completată cu următorul text: “Urmând cu credinţă
poruncile lui V. I. Lenin, oamenii muncii din Moldova, datorită ajutorului colosal al marelui popor rus şi
al celorlalte popoare ale ţării noastre, au apărat cu succes cuceririle revoluţionare ale Marelui Octombrie,
şi-au dobândit organizare de stat socialistă şi au obţinut succese colosale în dezvoltarea economică,
socială şi culturală”.
2. Organul competent să adopte constituţia este desemnat prin noţiunea de putere constituţională
sau putere constituantă prin care se înţelege ”puterea care are competenţa de a adopta sau a modifica o
constituţie”. A devenit o tradiţie clasică schema conform căreia competenţa adoptării unei constituţii noi
trebuie să aparţină organului care ”deţine sau care a fost învestit cu putere constituantă originară”.
Analizând conceptul de putere constituantă, prof. Cr. Ionescu evidenţiază următoarele precizări:
- între puterea constituantă şi puterea legislativă nu există o diferenţă de natură, ambele puteri
având un caracter legislativ;
- puterea constituantă este legată de interesele fundamentale ale naţiunii în care rezidă măiestria şi
onestitatea civică a membrilor Adunărilor Constituante, care transpun în forme legislative supreme nu
nuami voinţa suverană a naţiunii, dar şi aşteptările ei cele mai grandioase, complexe sau chiar delicate;
- o Adunare constituantă nu face parte din categoria puterilor constituite, cum este Parlamentul,
monarhul, preşedintele republicii, Guvrenul, instanţele judecătoreşti etc., iar activitatea ei nu are caracter
de permanenţă sau continuitate. Din momentul în care o Adunare constituantă adoptă constituţia, aceasta
încetează să mai existe;
- puterea constituantă se exercită de o adunare reprezentativă unică în felul său, în timp ce puterea
legislativă poate fi exercitată şi de adunări legislative cu structură bicamerală;
- puterea constituantă instituie bazele unei normativităţi partajate pe unităţi ierarhice, în vârful
ierarhiei fiind situată Constituţia, iar celelalte acte normative subordonându-se acesteia;
- membrii unei Adunări Constituante primesc din partea celor care i-au ales un mandat politic prin
care aceştia sunt împuterniciţi să adopte Constituţia;
- puterea constituantă nu este convocată în sesiune de către puterea executivă şi nici activitatea ei
nu poate fi întreruptă de aceasta, indiferent de motivul sau durata întreruperii.
În literatura de specialitate puterea constituţională este prezentată în două moduri:
- putere constituţională originară;
- putere constituţională derivată sau instituită.
Puterea constituţională originară, fiind necondiţionată, are menirea de a iniţia elaborarea unei noi
constituţii, mai ales la construcţia unor noi state sau în urma revoluţiilor, loviturilor de stat.
Instituţia puterii constituţionale originare este condiţionată, în mare măsură, de două probleme
conceptuale: prima – a cunoaşte titularul puterii constituţionale originare; a doua - a justifica legitimitatea
acţiunilor puterii constituţionale. Se consideră că puterea constituţională originară aparţine celui care a
creat noul stat sau celui care a înfăptuit revoluţia. Astfel, titularul acestei puteri constituţionale primare
poate fi poporul, uneori un grup social sau un individ care a promovat o idee de drept novatorie. Se mai
susţine că în categoria purtătorilor puterii constituţionale pot fi incluşi numai deţinătorii de suveranitate
(poporul, monarhul, iar uneori chiar Dumnezeu) sau reprezentanţii suveranilor, care sunt în drept să
25
instituie dinastii, să restructureze puterea politică, să acorde drepturi cetăţeneşti şi să instituie

fundamentele organizării de stat.
Legitimitatea puterii constituţionale originare îşi găseşte sprijin în actul istoric finalizat, spre
exemplu, formarea unui stat nou sau înfăptuirea unei revoluţii în urma căreia ia naştere o putere
constituantă care pune bazele unei noi guvernări prin adoptarea unei noi constituţii. Indiferent de natura
juridică a puterii constituante originare, aceasta reprezintă un organism înzestrat cu puteri depline datorită
cărui fapt ”fixează drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor şi precizează dreptul guvernelor
viitoare de a modifica, în anumite limite, principiile guvernării statornicite în Constituţia nouă”.
Puterea constituţională derivată sau instituită are un mod de organizare şi funcţionare prestabilit şi
consacrat într-o constituţie anterioară. Datorită acestui fapt, se consideră că puterea constituţională
derivată nu este în drept de a adopta o nouă constituţie, ci numai de a o revizui pe cea existentă. În
realitate însă sunt atestate cazuri când o putere constituţională derivată îşi asumă prerogativele puterii
constituţionale originare.
În raport cu puterea constituantă derivată doctrina dreptului constitutional a invocat două
probleme: de a şti dacă această putere este cu adevărat nelimitată şi, dacă ea este, trebuie să fie limitată la
capacitatea ei de a revizui constituţia.
3. Dacă în procesul de studiere a constituţiei ca lege fundamentală distingem constituţii cutumiare,
scrise şi mixte, atunci, analizând modurile de adoptare a constituţiei, ne referim îndeosebi la cele scrise.
Dezvoltarea fenomenului constituţional a cunoscut mai multe moduri de adoptare a constituţiei.
Astfel, într-o opinie, sunt analizate următoarele forme de adoptare a constituţiei:
- monarhice, care se referă la constituţiile ce exprimă voinţa emanatorie a unei singure persoane
(monarh sau oricare alt şef de stat);
- democratice, care asigură participarea efectivă a poporului la opera de adoptare a lor;
- mixte, care presupun combinarea formelor monocratice cu cele democratice de adoptare a
constituţiilor.
Şi în dreptul constituţional clasic, după modul lor de adoptare, constituţiile sunt de mai multe
feluri, şi anume:
a) Constituţia acordată, sau charta concedată. Este o constituţie adoptată de un monarh care, în
virtutea puterii sale absolute, recunoaşte anumite drepturi fundamentale cetăţenilor sau unor categorii
sociale şi stabileau modul de exercitare a puterii de stat. Pe această cale erau create legile fundamentale
ale monarhilor care, în virtutea puterii absolute, recunoşteau anumite drepturi fundamentale cetăţenilor sau
unor categorii sociale şi stabileşte modul de exercitare a puterii de stat. ”Dăruirea” constituţiei înseamnă
că ea a fost dată de monarh, acesta promiţând să respecte condiţiile cuprinse în documentul scris. Cu acest
tip de constituţii a început era monarhiilor constituţionale. Prima constituţie ”dăruită” după căderea lui
Napoleon Bonaparte a fost cea a lui Ludovic al XVIII-lea din 4 iunie 1814. Documentul amintit a fost
denumit Cartă Constituţională (Charte constitutionnelle). Ea se deosebea esenţial de constituţiile
anterioare, deoarece în loc de suveranitatea poporului a fost introdusă suveranitatea regelui. Regele a fost
proclamat mâna lui Dumnezeu, iar punctul central al puterii de stat devenea persoana regelui. Preambulul
la Carta Constituţională sublinia natura deosebită a acestui act şi importanţa voinţei unilaterale a
conducătorului: ”Prin bunăvoinţa şi cu puterea noastră regală liberă acordăm şi dăruim, dăm şi oferim
supuşilor noştri din partea noastră şi din partea urmaşilor noştri prezenta Cartă Constituţională…”. Deşi
26
constituţia ”acordată” restaura monarhia, ea însemna în acelaşi timp un compromis politic şi nu restaura
privilegiile de bază ale nobilimii care au existat până la revoluţie.
În sec. al XIX-lea, practica ”acordării” era răspândită în statele ce făceau parte din Uniunea
Germană. În 1815, împăratul rus Aleksandru I ”a acordat” o constituţie Regatului Polonez, care, prin
hotărârea congresului de la Viena, a fost alipit la Rusia. În felul acesta, după cum scrie istoricul V.O.
Kliucevski ”… s-a întâmplat că ţara cucerită a obţinut instituţii mai libere decât ţara cuceritoare”. Un
exemplu similar este şi Aşezământul organizării oblastei Basarabiala care vom reveni.
Din aceeaşi categorie fac parte Constituţia Japoniei din 1889, Constituţia Marocului din 1911,
Constituţia Abisiniei din 1937, Constituţia Iordaniei, Constituţia Katarului, Constituţia Malayziei ş. a. În
această categorie se înscriu şi constituţiile unor state-colonii, după dobândirea independenţei conferite
acestora de către fostele metropole, precum Constituţia Barbadosului (1966), Constituţia Malayziei
(1964), Constituţia Statului Jamaica (1962) etc.
În a doua jumătate a sec. al XX-lea, constituţii ”acordate” au obţinut 30 de colonii ale Marii
Britanii, devenite state independente; au continuat să dăruiască constituţii supuşilor lor şi monarhii din
Iordania, Nepal, Svasilend, Arabia Saudită, Constituţia Nepalului oferită poporului de regele Birendra Bir
Bikram în anul 1990. Singurul caz de acordare a constituţiei de către preşedinte într-o republică a avut loc
în Pakistan în 1962.
Se consideră că o diversitate a constituţiei acordate este şi Coranul, recunoscut în calitate de lege
fundamentală în teocraţiile musulmane.
b) Constituţii-statut. Poartă amprenta unor carte concedate, sunt votate, de regulă, pe cale
plebiscitară - modul cel mai des practicat la adoptarea constituţiilor autoritare. Constituţii-statut sunt
considerate Constituţia Italiei din 1848, Constituţia României din 1938.
c) Constituţia-pact. Este adoptată în urma unui compromis între monarh şi adunarea
reprezentanţilor poporului. Un contract între monarh şi popor reprezintă Constituţia franceză din 1830,
Constituţia României din 1866, Constituţia Bulgariei din 1879.
d) Constituţia-convenţie. Este adoptată de către un organ electiv (convenţie, adunare constituantă),
special împuternicit. Adunarea este superioară parlamentului, ea stabilind competenţa tuturor autorităţilor,
inclusiv a acestuia. Asemenea organe au fost instituite cu prilejul adoptării Constituţiei SUA din 1787, a
Constituţiilor franceze din 1791, 1875, Constituţiei Italiei (1947), Constituţiei Indiei (1950), Constituţiei
Portugaliei (1976), Constituţiei Braziliei (1988), Constituţiei Namibiei (1990), Constituţiei Kambogiei
(1993) ş.a.
De regulă, Adunarea Constituantă este un organ electiv unicameral. În unele state cu regim politic
antidemocratic pe lângă membrii aleşi ai Adunării existăşi membri numiţi. De exemplu, Adunarea
Constituţională din Gana (1978) a fost alcătuită din 260 de membri dintre care 117 au fost aleşi de către
Consiliile raionle şi orăşeneşti, 121 au fost delegaţi de către cele 62 de partide şi organizaţii obşteşti, iar 22
au fost numiţi de Consiliul Suprem al Apărării Naţionale.  Adunarea Constituantă creată în anul 1994 în
Uganda era formată din 288 de membri dintre care 214 au fost consemnaţi prin alegeri universale şi
directe, iar 74 au fost numiţi de Preşedinte, delegaţi de organizaţii obşteşti feministe, grupări politice şi
armată.

Organulsuprem încadrulguvernăriimilitare.
27
De regulă, acest organ este dizolvat imediat după adoptarea constituţiei (Italia, 1947; Portugalia,
1976; Spania, 1978), dar sunt cunoscute cazuri cînd un asemenea organ s-a transformat într-un parlament
obişnuit până la alegerile următoare (Sri Lanka, 1972; Grecia, 1975; Tanzania, 1977; Brazilia, 1988).
Adunarea Constituantă este un vechi mod de adoptare juridică a constituţiei. Bazele puterii
constituante a poporului au fost elaborate de către J.-J. Rousseau în lucrarea Despre contractul social sau
principiile dreptului politic (1762). Conform lui Rousseau, la baza puterii de stat legitime întotdeauna stă
acordul care oferă putere şi impune îndatoriri. Prin urmare, poporul devine un subiect important al
politicii, de fapt singurul creator al constituţiei. Un apărător de vază al puterii constituante a poporului a
fost E. J. Sieyes, participant la Marea Revoluţie Franceză. Lui îi aparţin cuvintele ”Constituţia nu poate fi
creată de către puterea bazată pe constituţie, ci numai de către puterea constituantă”. Niciun tip de putere
delegată nu poate exercita niciun fel de influenţă asupra puterii constituante. La modul concret, în 1791, la
Adunarea Constituantă a Franţei, E. J. Sieyes s-a pronunţat împotriva Adunării Constituante ca organ
pentru adoptarea constituţiei, deoarece ea nu fusese aleasă de către popor, ci erau aceleaşi State Generale,
convocate în 1789 ca organ de reprezentare a stărilor şi care îşi schimbase de două ori doar denumirea.
E important să menţionăm că adoptarea primei constituţii juridice a fost realizată de către puterea
constituantă primară, nesupusă niciunor îngrădiri. Puterea constituantă în sfera dreptului constituţional
este organul suprem, puterea supremă cu care îl înzestrează poporul în baza acordului (aici facem
abstracţie de dreptul internaţional). De la puterea constituantă, de obicei, emană împuternicirile altor
ramuri ale puterii de stat: legislativă, executivă şi judecătorească. Aceste ramuri ale puterii, spre deosebire
de puterea constituantă, reprezintă putere discreţionară (pouvoir constitue). Puterea constituantă este liberă
în adoptarea hotărârilor sale, însă aceasta nu înseamnă că actele ei nu pot fi schimbate, dar aceasta o poate
face numai poporul, şi nu parlamentul sau vreo altă putere discreţionară. Puterile constituante de asemenea
nu pot fi ”revoluţionare” în sens juridic, ele nu pot anula drepturile inalienabile ale omului. La fel de
limitate sunt şi împuternicirile puterii constituante ale subiectelor statelor federative (republici, provincii,
regiuni etc.).
e) Constituţia referendară. De asemenea este adoptată de către o adunare constituantă (uneori de
către parlament) şi supusă unui referendum popular pentru aprobarea definitivă.
Acest mod de adoptare a constituţiei este considerat cel mai democratic. Pentru aceasta, însă, este
nevoie ca proiectul ei să fie elaborat în condiţiile publicităţii, să fie adoptat de către Parlament sau o
Adunare Constituantă, referendumul să fie organizat în condiţii de pace, fără constrângere sau orientare
forţată a electoratului. Dacă aceste condiţii nu se respectă (proiectul este elaborat în taină de către guvern
sau de către liderii unui partid de guvernământ), referendumul pentru ratificarea Constituţiei se transformă
într-un plebiscit, în cadrul căruia poporul este obligat să accepte "ceea ce i s-a propus".
Referendumul, la prima vedere, ar fi cel mai democratic mod de adoptare a constituţiei. În cadrul
referendumului, poporul însuşi adoptă în mod firesc constituţia sau o respinge. Dar votului întregului
popor se pune proiectul elaborat de un partid politic sau de un grup de politicieni, care este adoptat din
timp în modul corespunzător. În cadrul referendumului individul nicicum nu poate să-şi exprime opinia cu
privire la o normă sau alta, la un principiu sau instituţie a constituţiei, el are numai doua posibilităţi: să
voteze pentru proiect sau să-l respingă (cazuri de respingere a constituţiei în practica referendumurilor
sunt foarte rare – în 1946 francezii au respins proiectul care prevedea un parlament unicameral şi o putere
prezidenţială slabă, deşi înainte de aceasta, la 16 aprilie, el fusese aprobat de către Adunarea
Constituantă).
28
Practica adoptării constituţiei în cadrul unui referendum au început-o unele state americane: în
felul acesta au fost adoptate constituţiile statelor Massachusetts (1780) şi New Hampshire (1784). În
Europa prima constituţie adoptată în cadrul unui referendum a fost Constituţia Franţei din 1793,dar ea a
avut viaţă scurtă, fiind înlocuită cu Constituţia Franţei din 5 fructidor anul 22 august 1795).
În a doua jumătate a sec. al XX-lea, votul întregului popor a devenit principalul procedeu juridic de
adoptare a constituţiilor. Pe această cale au fost adoptate şi constituţii evident reacţionare în Spania
(1966), Grecia (1967) şi Chile (1980), care ”legitimau” în statele numite dictatura militară. Fără îndoială
că sufragiul universal în totalitarism nu face acest regim mai drept sau mai legitim, ci serveşte doar pentru
a induce în eroare opinia publică mondială.
La referendum poate fi scos doar un proiect elaborat de vreun organ al puterii de stat – adunare
constituantă, parlament, guvern, puterea prezidenţială. Mai rar proiectul este elaborat de o comisie sau un
comitet special, pe care le numeşte şeful statului sau guvernul.
În 1993, în Rusia, în condiţii de criză politică, la indicaţia preşedintelui a fost creată o Consfătuire
Constituţională de consultare a societăţii, alcătuită din 250 de membri ce reprezentau organele federale ale
puterii, organele puterii de stat ale subiectelor federaţiei, autoadministrarea locală, partidele politice,
organizaţiile obşteşti, confesiunile religioase, producătorii de mărfuri şi întreprinzătorii. Sarcina principală
a Consfătuirii Constituţionale era de a duce la capăt munca asupra noului model democratic al proiectului
de constituţie, care în condiţiile de confruntare între parlament şi preşedinte era tergiversată din iunie
1990, când Congresul deputaţilor poporului din Rusia a adoptat o hotărâre privind elaborarea unei noi
constituţii. Consfătuirea constituţională a primit de la preşedintele Federaţiei Ruse un proiect de
constituţie deja finisat. După încheierea activităţii consfătuirii, proiectul de constituţie a fost supus
sufragiului universal. Majoritatea poporului a susţinut proiectul în ziua de 12 decembrie 1993.
Pe calea referendumului au fost adoptate şi constituţiile altor foste sate sovietice: Estonia – 28
iunie 1992, Lituania – 25 octombrie 1992, Belarusi – 24 noiembrie 1996.
Această formă de adoptare a constituţiei nu poate fi apreciată în mod unitar. Pe de o parte, în
cadrul acestei proceduri se manifestă nemijlocit voinţa poporului în calitatea sa de deţinător exclusiv al
suveranităţii naţionale. Din alt punct de vedere, dacă referendumului este supus nu numai un singur
subiect bine formulat, pe marginea căruia participanţii ar putea răspunde în mod univoc ”da” sau ”nu”, iar
un astfel de document precum este un proiect de constituţie care necesită o examinare multiaspectuală şi
echilibrată soldată cu aprobarea unor dispoziţii, respingerea sau modificarea altora, atunci referendumul
care presupune aprobarea sau respingerea documentului în ansamblu poate denatura opinia votanţilor. În
asemenea circumstanţe cetăţenii pot vota pentru un proiect de constituţie pe care îl acceptă în ansamblu,
cu toate că acesta conţine unele lacune esenţiale. Situaţia poate fi şi mai gravă în condiţiile unui regim
politic antidemocratic când cetăţenii îşi exprimă opţiunea pentru un proiect de constituţie inacceptabil
doar în speranţa că adoptarea constituţiei va permite instituirea anumitor elemente ale
constituţionalismului. De aceste circumstanţe profită guvernanţii în statele totalitare supunând
referendumului proiecte de constituţii precum ar fi cazul Constituţiei Portugaliei din anul 1933,
Constituţiei Greciei, adoptată în anul 1970 de regimul ”coloneilor negri”, Constituţiei din Chilie, adoptată
în anul 1980 în perioada guvernării militarilor ”de dreapta”.
Drept exemplu de constituţii referendare cităm Constituţiile Franţei (1946, 1958), Constituţia
Italiei (1947), Constituţia Cubei (1976), Constituţia Portugaliei (1976), Constituţia Spaniei (1978),
29
Constituţia Filipinelor (1987), Constituţia României (1991), Constituţia Rusiei (1993), Constituţia
Kazahstanului (1995) ş. a.
În ceea ce priveşte Constituţia Republicii Moldova în vigoare, aceasta a fost adoptată la 29 iulie
1994 de către organul reprezentativ şi unica autoritate legislativă a statului Parlamentul republicii, nefiind
supusă referendumului popular după cum se preconizase.
Odată ce Constituţia noastră după modul de adoptare nu se încadrează în nicio categorie de
constituţii, concluzionăm că există şi o altă formă de adoptare a constituţiilor - forma parlamentară.
Întrucât forul legislativ nu dispune de drepturi de putere constituantă, parlamentele actuale nu prea
îndeplinesc funcţia de adoptare a constituţiei. Parlamentul francez a adoptat în 1875 o constituţie care a
funcţionat timp de 70 de ani. Ea era alcătuită din trei acte: legea cu privire la crearea organelor puterii de
stat, legea cu privire la formarea senatului şi legea cu privire la relaţiile dintre ramurile puterii de stat. Una
dintre cele mai vechi constituţii adoptate de parlament, rămase în vigoare, funcţionează în Belgia. Ea a
fost adoptată de către Congresul naţional la 7 februarie 1831, iar completări şi modificări au fost operate
în 1893, 1921, 1970, 1980 şi 1993. Dacă iniţial Belgia era un regat unitar, începând din 1993 Constituţia a
proclamat-o stat federativ, care include trei comunităţi, trei regiuni şi patru regiuni lingvistice.
Rada Supremă (Parlamentul) a Ucrainei a adoptat, la 28 iunie 1996, Constituţia actualmente în
vigoare. În ultimul deceniu, pe cale parlamentară au mai fost adoptate constituţii în Mozambic (1990),
Vietnam (1992), Georgia (1995), precum şi în Republica Belarus în 1994, care peste doi ani şi şapte luni a
fost înlocuită cu o nouă constituţie. Calea parlamentară de adoptare a constituţiei era preferată de statele
sovietice socialiste (cu toate că doctrina juridică a socialismului nu recunoştea parlamentarismul ca atare).
În aceste state, de regulă, constituţiile erau adoptate de către instituţiile reprezentative supreme din stat –
Congrese ale Sovietelor, Sovietele Supreme, adunări naţionale etc.
În Republica Molodova au fost mai multe acte adoptate de către ”parlamentul socialist”, printre
care Constituţiile Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti din 1925 şi 1938, Constituţiile
Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti din 1941 şi 1978.
În istoria constituţionalismului pot fi atestate şi cazuri de adoptare a constituţieideorgane
qvasiparlamentare. De regulă, asemenea organe sunt instituite în urma unor lovituri de stat, iar din
punctul nostru de vedere acestea nu sunt în drept să adopte constituţii. În caz de proclamare a constituţiei,
aceste organe excepţionale nu au nimic comun cu democraţia şi dreptul. Instituţii qvasiparlamentare sunt
considerate consiliile militare, comitetele revoluţionare, mişcările revoluţionare ortodoxale, organele
reprezentative şi executive ale partidelor politice de guvernământ. Astfel, în 1973, congresul Partidului
Congolez al Muncii a adoptat Constituţia Republicii Populare Congo, iar deja la 8 august 1979
preşedintele Comitetului Central al Muncii a semnat un decret cu privire la publicarea unei noi constituţii,
care în art. 3 spune: ”Prezentul decret, care intră în vigoare la ora 00 a zilei de 8 iulie 1979, va fi
înregistrat, dat publicităţii fără întârziere şi transmis pretutindeni”. E greu de explicat de ce decretul care a
intrat în vigoare la 8 iulie a fost dat publicităţii la 8 august.
În Angola, legea constituţională a fost adoptată de către Comitetul Mişcării Populare pentru
Eliberarea Angolei (1975). ”Constituţii asemănătoare” au fost adoptate în Afganistan (1987) de către
organizaţia religioasă Marea girgă, în Nigeria (1989) de către Consiliul militar. În categoria constituţiilor
30
adoptate de asemenea organe pot fi incluse Constituţia Libiei, adoptată de Consiliul revoluţionar de
comandă în 1969, Constituţia Irakului, adoptată de Consiliul revoluţionar de comandă în 1970. 
Acordul ca mijloc de creare a constituţiei este mai puţin răspândit. Dacă în sec. al XIX-lea părţile
acordului constituţional se aflau în interiorul statului, în sec. al XX-lea principalii creatori ai constituţiei
erau unele state care, prin intermediul acordului constituţional, înfiinţau noi state. Una dintre primele
constituţii de acest fel a apărut în Regatul Württemberg ,la 25 septembrie 1819, ca acord între principe şi
landtagul Württemberg.
Acordul a stat la baza Constituţiei URSS din 1924 – primul ei compartiment conţinea Declaraţia cu
privire la formarea URSS, iar al doilea compartiment îl constituia Acordul cu privire la formarea URSS
din patru state: Federaţia Rusă, Ucraina, Belorusia şi Federaţia Transcaucaziană.
La baza Constituţiei Republicii Cipru stă Acordul din 1959 pe care, după tratativele dintre
reprezentanţii guvernelor Marii Britanii, Greciei, Turciei şi ai comunităţilor turcă şi greacă din Cipru, l-au
semnat părţile interesate. Dar adoptarea acestui acord constituţional nu a pus punct disputelor etnice şi
conflictelor militare. Comunitatea turcă, contrar constituţiei statului, a format ”Republica Turcă a Ciprului
de Nord”, mai târziu organizând respectivul ”referendum constituţional”.
La frontiera dintre secolele XX şi XXI apare un nou mod de adoptare a constituţiei – încheierea
unui tratat internaţional. Exemplu la acest capitol serveşte Acordul-cadru general privind pacea în
Bosnia, cunoscut ca Acord de Pace de la Dayton, semnat la 21 noiembrie 1995 la Dayton, în statul
american Ohio. Prin acest Acord s-a încheiat oficial războiul din Bosnia-Herţegovina, care a durat aproape
patru ani. Acordul a fost semnat de către Preşedintele Republicii Bosnia-Herţegovina, cel al Croaţiei şi cel
al Serbiei. Oficial, Acordul a fost semnat trei săptămâni mai târziu, pe 14 decembrie 1995, la Palatul
Elysee din Paris. Anexa 4 cuprinde Constituţia statului Bosnia şi Herţegovina, stat format din Federaţie şi
Republica Srpska. Pe baza delimitării create de linia de demarcare, Federaţia ocupă 51% din teritoriul
ţării, iar Republica Srpska 49%.
Viitoarele tratative privind reforma Constituţiei Bosniei- Herţegovina vor trebui să aibă mereu ca
bază Acordul de la Dayton, urmând modelul ţărilor care funcţionează ca federaţii. Deocamdată însă acest
mod de adoptare a constituţiei este recunoscut ca fiind o excepţie de la regulile generale, deoarece istoria
constituţionalismului de peste 200 de ani nu cunoaşte o procedură atât de complicatâ şi contradictorie.
Aceasta se datorează faptului că în procesul de elaborare şi semnare a Acordului de la Dayton, al cărui
element constitutiv este şi Constituţia statului Bosnia-Herţegovina, au fost utilizate diverse proceduri
neobişnuite procesului de adoptare a constituţiei, cum ar fi purtarea tratativelor, limbajul ultimativ şi
aplicarea forţelor militare. Trezeşte nedumerire şi faptul că în procesul de semnare a Acordului, părţile

Actualmente înIrakeste învigoareConstituţia adoptată înanul 2005 subocupaţiaforţelormilitarealeSUAşialiaţilor lor.

Regatul Württemberg a fost un stat ce a existat între 1806 şi 1918, aflat în zona actualului land german Baden-Württemberg.
Regatul a fost continuatorul fostului ducat Württemberg, care a apărut în 1495.
31
aflate în conflict au fost lipsite de dreptul de a opera modificări şi completări în textul de Constituţie
propus.
Oricare ar fi procedura de adoptare a constituţiei, autoritatea învestită cu acest drept va trebui să
respecte o serie de condiţii care, după părerea noastră, nu pot fi ignorate sau depăşite.
În context vom menţiona, în primul rând, că orice procedură de adoptare a constituţiei poate fi
considerată corectă doar atunci când asigură realizarea puterii constituante. Numai subiecţii de drept
constituţional învestiţi cu atribuţii de putere constituantă sunt în drept să adopte o constituţie.
Nerespectarea acestei condiţii vine în contradicţie cu esenţa politico-juridică a constituţiei şi poate fi
calificată drept o flagrantă încălcare a principiilor fundamentale ale organizării de stat.
În al doilea rând, constituţia, nefiind evidenţiată în mod formal în cadrul sistemului de drept, se
instituie în mod evolutiv. În momentul adoptării ea este recunoscută de facto de către subiecţii de drept
constituţional care în mod direct sau tacit îşi confirmă acordul să urmeze întocmai dispoziţiile normelor
constituţionale.
III.6. PROCEDURA DE REVIZUIRE ŞI ABROGARE A CONSTITUŢIEI
Ca şi celelalte norme juridice, în permanentă dezvoltare se află şi prevederile constituţionale.Dintr-

o asemenea perspectivă putem vorbi despre etapele de dezvoltare constituţională a statului, ţinând cont de
faptul că fiecare etapă are un punct de pornire, o perioadă de ascensiune şi una de declin sau de transformare într-
un alt parcurs etapic.
Punctul incipieint al etapei îl constituie adoptarea unei constituţii sau stabilirea unei cutume
constituţionale generale. Treptat, principiile constituţionale sunt implementate în întreaga viaţă socială, îndeosebi
prin măsuri legislative şi administrative. După o anumită perioadă, se ajunge la un punct culminant când elementele
definitorii ale etapei respective capătă o maximă generalizare în viaţa socială şi adeziunea nu numai a autorităţilor, a
tuturor celorlalte organisme sociale, ci şi a cetăţenilor. Acest punct durează atâta timp cât viaţa socială nu
cunoaşte transformări de amploare. Când acestea apar şi sunt contrare naturii etapei constituţionale, constituţia
intră într-un proces de declin concomitent cu formarea germenilor altei etape.
Pentru ca vechea etapă constituţională să se încheie, transformările sociale de amploare la care ne-am
referit trebuie să fie nu numai contrare acesteia, dar şi să fie fundamentale. Astfel constituţia reflectă nu numai
necesităţile prezentului, ci şi pe cele ale viitorului constituant care trebuie să ţină cont de posibila evoluţie
a relaţiilor sociale, de necesitatea unei anumite dirijări a vieţii politice.
Aşadar, o particularitate esenţială a constituţiei ca act legislativ cu forţă juridică supremă constă în
necesitatea de a pune de acord şi a reuni două aspecte contradictorii: constanţa şi flexibilitatea.
Constanţa relativă a instituţiilor şi normelor constituţionale în timp şi spaţiu înseamnă caracterul
static al constituţiei; aceasta este temelia care asigură stabilitatea vieţii de stat.
În acelaşi timp, dezvoltarea societăţii impune schimbări, reglementarea juridică a acestor
schimbări, asigurarea dinamicii vieţii, fapt ce conferă constituţiei un caracter flexibil. În raportul dintre
statică şi dinamică credem că importanţă mai mare are permanenţa, constanţa, valorile şi principiile
fundamentale. Nicio constituţie nu poate feri fizic statul de luptă politică. Constituţia consfinţeşte juridic
regulile de activitate a forţelor politice orientate către cucerirea şi exercitarea puterii de stat. O constituţie
democratică trebuie să ofere luarea liberă a deciziei în chestiunile de constituire a puterii politice.
Constituţia nu doar instituie statul în sens material, ci în mare măsură stabilizează şi raţionalizează viaţa
32
politică. Uneori, în virtutea proastei înţelegeri a „stabilităţii”, constituţia ca act de drept în genere îşi
pierde sensul, importanţa şi influenţa, ea este anulată, acţiunea ei este suspendată etc. În acest sens
susţinem profesorul A. Iorgovan, în opinia căruia ”…orice constituţie este perfectibilă, a fost adoptată la
un moment dat, dând satisfacţie unei anumite voinţe politice, dar urmează să se aplice pentru viitor,
situaţiilor şi generaţiilor care vin, care pot determina alte raporturi de forţe politice, alte opţiuni, alte
priorităţi, alte valori”, ori ”…un constituant de azi nu poate dispune pentru constituantul de mâine…”
Anterior am menţionat că printre cele mai importante calităţi ale constituţiei este stabilitatea
acesteia. Stabilitatea constituţiei oferă posibilitatea formării unui sistem de drept durabil pentru
funcţionarea statului şi societăţii respective. Totodată, nu trebuie să uităm că relaţiile politice şi social-
economice sunt în permanentă dinamică, iar dreptul este chemat să prevadă şi să fie într-un pas cu
transformările care intervin în viaţa societăţii. Pentru o sincronizare a normelor din constituţie cu nevoile
societăţii şi a exclude lacunele apărute pe parcursul aplicării constituţiei este aplicată procedura revizuirii.
În viziunea prof. Cr. Ionescu, revizuirea constituţiei ”constă în modificarea acesteia prin reformularea,
abrogarea anumitor articole sau prin adăugarea unui text nou”. Acelaşi autor constată că revizuirea
constituţiei este motivată de:
- producerea unui eveniment politic marcant (adoptarea Declaraţiilor de Suveranitate şi
Independenţă a Republicii Moldova);
- schimbări produse în structura organismelor guvernante (de exemplu, instituirea funcţiei de
Preşedinte a Republicii Moldova în 1991);
- transformarea denumirii unor organisme prin care se exrcită puterea publică (schimbarea
denumirii Sovietului Suprem al Republicii Moldova);
- procedura unor schimbări în organizarea şi funcţionarea unuia sau unora dintre organismele prin
care se exercită guvernarea (reforma constituţională din Republica Moldova din 2000, prin care a fost
modificată procedura de alegere a Preşedintelui republicii).
După cum am constatat, în funcţie de modul în care constituţiile pot fi revizuite, ultimele se împart
în rigideşi flexibile. Aceste tipuri au rezistat încercărilor timpului şi, după părerea noastră, nu este nevoie
să introducem o altă terminologie.
Întreaga procedură de revizuire a constituţiei este fundamentată pe anumite valenţe. Astfel, la baza
constituţiei democratice trebuie puse valori şi principii care nu depind de majoritatea vreunui partid politic
în parlament. Acestea trebuie să fie valori fundamentale, care conferă constituţiei staticitate,constanţă.
Staticitatea constituţiei este în esenţă eşafodajul pe care se construieşte constituţia. Staticitatea
constituţiei are câteva trepte.
Prima treaptă o constituie instituţiile şi regulile ce nu pot fi schimbate pe cale juridică. Art. 89 din
Constituţia Franţei din 1958, în conformitate cu care ”Nu se poate angaja sau continua nicio procedură de
revizuire atunci când se aduce atingere integrităţii teritoriale” şi ”Forma republicană de guvernământ nu
poate face obiectul unei revizuiri” sau art. 1, 20 şi 79 din Legea fundamentală a RFG nu admite revizuirea
sa în cazul în carea aceasta afectează divizarea Federaţiei în landuri, principiile participării landurilor la
procesul legislativ ori principiile consacrate în art. 1 (supremaţia drepturilor omului) şi 20 (suveranitatea
poporului) din Constituţie.
Constituţia Greciei din 1975 (art. 110) conţine un număr şi mai mare de restricţii privitoare la
modificarea acesteia. Astfel, dispoziţiile din Constituţie care stabilesc bazele şi forma semiparlamentară a
republicii, sarcina primordială a statului de a apăra demnitatea omului (art. 2 alin. (1); egalitatea grecilor
33
în faţa legii (art. 4 alin. (1); admiterea în funcţii publice doar a cetăţenilor greci cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege (art. 4 alin. (4); nerecunoaşterea titlurilor nobiliare cetăţenilor greci (art. 4 alin. (7);
dreptul fiecăruia la libera dezvoltare şi la participare la viaţa social-economică şi politică a ţării (art. 5 alin.
(1); libertatea şi inviolabilitatea personală (art. 5 alin. (3); libertatea conştiinţei (art. 13 alin. (1); principiul
separaţiei puterilor (art. 26).
A doua treaptă o formează normele constituţionale care pot fi schimbate numai pe calea
referendumului. Referendumul, ca manifestare a democraţiei directe, îngreunează considerabil efectuarea
de schimbări, referendumul nu este o practică obişnuită, de zi cu zi, a constituţionalismului. Dispoziţiile
Constituţiei Republicii Moldova privind caracterul suveran, independent şi unitar al statului, precum şi
cele referitoare la neutralitatea permanentă a statului, pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin
referendum, cu votul majorităţii cetăţenilor înscrişi în listele electorale.
A treia treaptă cuprinde normele care pot fi schimbate într-un mod deosebit. Acest mod include,
de regulă, un cvorum calificat al corpului de deputaţi, necesitatea unui mare număr de voturi (majoritate
calificată), iar în cazul federaţiilor – ratificarea lor de către subiectele federaţiei.
Staticitatea sau dinamismul constituţiei nu este o chestiune de soluţie alternativă. În istoria
dreptului şi a statului nu au fost încercări de a crea o constituţie fundamental intangibilă. De asemenea,
într-o ţară democratică nu va avea nicio valoare constituţia ale cărei principii, instituţii şi norme pot fi
modificate în mod obişnuit, în funcţie de majoritatea politică în parlament.
În ce priveşte modificarea propriu-zisă a constituţiei se pot evidenţia două proceduri juridice:
 abolirea normelor constituţiei;
 revizuirea normelor constituţiei.
Aceste două proceduri constituie modificarea constituţiei în sens îngust. E clar că adoptarea unei
noi constituţii în locul celei vechi este o nouă treaptă a relaţiilor constituţionale. Un pas spre această
treaptă este introducerea unor noi niveluri constituţionale în actul în vigoare. Constituţia reflectă nu numai
necesităţile prezentului, ci şi pe cele ale viitorului constituantului care trebuie să ţină cont de posibila
evoluţie a relaţiilor sociale, de necesitatea unei anumite dirijări a vieţii politice.
La un moment dat însă constituţia poate să nu mai corespundă cerinţelor societăţii, ajungându-se la
necesitatea modificării sau abrogării unor articole din constituţie sau, uneori, la completarea acesteia cu
noi articole.
Procedura de revizuire a constituţiei este guvernată de anumite reguli, printre care:
- dreptul de a revizui constituţia trebuie să aparţină autorităţii publice care a adoptat-o;
- autoritatea publică împuternicită să revizuiască constituţia trebuie să fie prevăzută de înseşi
normele constituţionale;
- procedura de revizuire a constituţiei nu trebuie să se deosebească, în principiu, de cea de
adoptare. Este considerat că această regulă implică o procedură complicată de modificare, fiind numită şi
teoria ”paralelismului” sau ”simetriei” formelor.
Se mai cere ca procedura de revizuire a constituţiei să fie ”clară şi precisă”, deoarece aceasta
asigură buna funcţionare a instituţiilor constituţionale, asigură încrederea între partidele politice,precum şi
încrederea cetăţenilor în instituţiile constituţionale.
În opinia noastră, în categoria acestor reguli ar trebui să includem şi necesitatea consacrării
procedurii de revizuire a constituţiei chiar în textul acesteia.Stabilirea şi fixarea în legea fundamentală a
acestei proceduri este una dintre formele juridice de protecţie a constituţiei, destinată să-i asigure
34
stabilitatea. Normele care stabilesc această procedură asigură protecţia juridică a legii fundamentale. Ele
pot fi definite ca instituţie a autoapărării constituţionale.
Se consideră că toate constituţiile scrise prevăd o anumită procedură de revizuire care cuprinde trei
etape:
1) iniţiativa de revizuire;
2) dezbaterea iniţiativei de revizuire de către autoritatea publică competentă;
3) adoptarea legii de revizuire a constituţiei.
1. Problema privind iniţiativa de revizuire a constituţiei reprezintă aceeaşi importanţă teoretică şi
practică, ca şi iniţiativa de adoptre a ei, deoarece organului învestit cu această prerogativă revenindu-i
atribuţia de a elabora proiectul de modificare sau, cel puţin, de a dirija acest proces.
De regulă, iniţiativa de revizuire vine din partea unor subiecţi expres desemnaţi de însăşi legea
fundamentala, cum ar fi: poporul, parlamentul, şeful statului, guvernul etc., însă aceasta, în mare parte,
depinde de sistemul politic respectiv. Astfel, în condiţiile unui sistem politic autoritar această prerogativă
este conferită puterii executive, pe când în cadrul sistemelor politice democratice iniţiativa revizuirii
constituţiei aparţine poporului sau organului reprezentativ al acestuia.
Constituţia Republicii Moldova, revizuirea ei poate fi iniţiată de:
- un număr de cel puţin 200 000 de cetăţeni ai republicii cu drept de vot. Cetăţenii care iniţiază
revizuirea constituţiei trebuie să provină din cel puţin jumătate din unităţile administrativ-teritoriale de
nivelul doi, iar în fiecare dintre ele trebuie să fie înregistrate cel puţin 20 000 de semnături în sprijinul
acestei iniţiative;
- un număr de cel puţin o treime din deputaţi în Parlament;
- Guvernul Republicii Moldova.
2. Autoritatea publică competentă să decidă asupra iniţiativei de revizuire poate fi parlamentul, un
congres al celor două camere în cazul parlamentelor bicamerale, o convenţie federală în cazul statelor
federative etc.
În Republica Moldova prerogativa de dezbatere a iniţiativei de revizuire a Constituţiei aparţine
Parlamentului, căruia, conform art.141 din Constituţie, i se prezintă proiectele de legi constituţionale, dar
numai după ce acestea sunt avizate prin hotărârea Curţii Constituţionale, adoptate cu votul a cel puţin
patru judecători.
3. Procedura de adoptare a legii de revizuire a Constituţiei este, probabil, etapa decisivă a
procesului de revizuire, aceasta găsindu-şi o reglementare detaliată în textele constituţionale.
Legile de revizuire a Constituţiei Italiei (art.138 alin.1) sunt adoptate de fiecare cameră a
parlamentului (Camera deputaţilor şi Senat) după două deliberări succesive separate printr-un interval de
cel puţin trei luni şi aprobate cu o majoritate absolută a membrilor fiecărei Camere la al doilea tur de
scrutin. În Spania proiectele de revizuire constituţională trebuie să fie adoptate de către fiecare dintre cele
două camere (Congresul deputaţilor şi Senat) cu majoritatea de trei cincimi.
Atunci când nu se obţine acordul camerelor, se creează o comisie parlamentară formată din
deputaţi şi senatori, care îmbunătăţesc textul proiectului de revizuire, acesta fiind depus Congresului şi
Senatului pentru o nouă dezbatere.
Dacă proiectul de revizuire nu este adoptat conform procedurii indicate mai sus, Congresul poate
adopta textul cu majoritatea de două treimi de voturi, cu condiţia că textul a fost acceptat şi de Senat cu o
majoritate absolută de voturi (art.167 alin. 1 şi 2 din Constituţia Spaniei).
35
Modificările constituţionale astfel adoptate pot fi supuse şi referendumuluipopular, dacă în

următoarele 15 zile o zecime din numărul membrilor uneia dintre Camere ar solicita acest lucru în mod
expres (art. 167 alin. 3).
În SUA amendamentele la Constituţie intră în vigoare după ratificarea de către adunările
legislative “a trei pătrimi din statele federate sau de către convenţiile a trei pătrimi din acestea”.
Într-un mod deosebit are loc adoptarea legilor de revizuire a constituţiei în Bulgaria. Conform
art.155 din Constituţia Bulgariei, Adunarea Populară poate adopta o lege de revizuire a constituţiei dacă
pentru aceasta s-au pronunţat trei pătrimi din membrii parlamentului prin trei votări organizate în diferite
zile.
Dacă însă, pentru legea de revizuire s-au pronunţat mai puţin de trei pătrimi din voturile
parlamentarilor, dar nu mai puţin de două treimi, textul proiectului de revizuire va fi supus unei noi
dezbateri, care poate avea loc nu mai devreme de două şi nu mai târziu de cinci luni. În acest caz, legea de
revizuire a constituţiei poate fi adoptată cu votul a două treimi din numărul total de parlamentari.
Amendamentele la textul Constituţiei Bulgariei sunt adoptate de Adunarea Populară cu 3/4 din
voturi, în trei lecturi care nu pot să aibă loc în una şi aceeaşi zi (art. 155).
Amendamentele la Constituţia Cehiei sunt adoptate cu 3/5 din voturile deputaţilor fiecăreia dintre
camerele Parlamentului. Constituţia Uniunii Comorelor poate fi modificată cu 2/3 din voturile membrilor
Adunării Naţionale şi 2/3 din voturile membrilor adunărilor de pe fiecare insulă sau prin referendum.
Proiectele legilor de revizuire a Constituţiei Republicii Democratice Congo sunt transmise pentru
examinare Adunării Naţionale şi Senatului, care, prin majoritatea absolută de voturi, decid aprobarea
proiectului. Hotărârea despre aprobareaproiectul intră în vigoare după susţinerea ei prin referendum. În
cazul în care pentru amendamente au votat 3/5 din voturile deputaţilor şi senatorilor, convocaţi în
Congres, referendumul nu se organizează.
Iniţiativele de revizuire a Constituţiei Croaţiei sunt examinate în ambele camere ale Saborului.
Astfel, în cazul în care Camera reprezentanţilor, în baza acordului preventiv al Camerei regiunilor,
adoptă,cu majoritatea voturilor deputaţilor, hotărârea privitor la utilitatea iniţierii procedurii de revizuire a
Constituţiei. Camera reprezentanţilor, la rândul său, adoptă hotărârea de revizuire a Constituţiei cu votul
majorităţii deputaţilor săi (art. 137). În cazul în care dispune de opinia prealabilă a Camerei regiunilor,
Camera reprezentanţilor adoptă hotărârea de modificare a Constituţiei cu votul a două treimi.
Amendamentele la Constituţia Danemarciei sunt adoptate de Folketing care, după adoptarea lor,
este dizolvat şi, în aceeaşi redacţie, sunt adoptate de noul organ reprezentativ, ales conform legislaţiei.
După aceasta amendamentele mai trebuie să fie aprobate de 40% din alegători la referendum.
Amendamentele la Constituţia Finlandei sunt adoptate de Parlament, dar intră în vigoare doar după
aprobarea de către Parlamentul de legislatura următoare (§ 73).
Modificările Constituţiei Franţei sunt adoptate de ambele camere ale Parlamentului, în redacţie
identică, apoi aprobate prin referendum sau de şedinţa comună a camerelor cu 3/5 de voturi. Modificarea
Constituţiei Germaniei este reglementată de dispoziţiile cuprinse în art. 79, poate fi realizată prin legi
constituţionale adoptate cu voturile a două treimi din membrii Bundestagului şi două treimi din
voturileBundesra-tului. Modificările la textul Constituţiei Greciei se operează cu 3/5 din voturile tuturor
membrilor parlamentului, în două lecturi, cu întrerupere de o lună, ulterior aprobate de parlamentul de
legislatura următoare.
36
Amendamentele la Constituţia Republicii Letonia sunt adoptate de Seim în trei lecturi cu 2/3 din
voturi. În unele cazuri este prevăzută organizarea referendumului (art. 79).
Modificările la textul Constituţiei Marelui Ducal de Luxemburg sunt adoptate cu votul a 2/3 din
membrii Camerei deputaţilor la două şedinţe convocate cu o întrerupere de trei luni. În unele cazuri a doua
şedinţă se substituie cu referendum.
Parlamentul Republicii Moldova este în drept să adopte o lege cu privire la modificarea
Constituţiei numai după cel puţin 6 luni de la data prezentării iniţiativei legislative, cu votul a două treimi
din deputaţi.
Iniţiativa de revizuire a Constituţiei Republicii Moldova poate fi considerată nulă dacă Parlamentul
nu adoptă legea de modificare a Constituţiei timp de un an de la data prezentării iniţiativei respective
(art.143 ).
Uneori, pentru ratificarea revizuirii Constituţiei este chemat poporul. Astfel, conform art.142 din
Constituţia Republicii Moldova, dispoziţiile privind caracterul suveran, independent şi unitar al statului,
precum şi cele referitoare la neutralitatea permanentă a statului, pot fi revizuite numai cu aprobarea lor
prin referendum, cu votul majorităţii cetăţenilor înscrişi în listele electorale.
Există însă cazuri când starea social-politică din ţară este de aşa natură, încât se procedează la
abrogarea constituţiei. Procedura de abrogare a constituţiei poate fi prevăzută chiar în textul acesteia, dar
odată ce constituţia este legea fundamentală a statului, “reperul” legalităţii în statul de drept, abrogarea ei
poate avea loc numai prin adoptarea unei noi constituţii de către puterea constituantă. Faţă de această
problemă, în literatura de specialitate s-a încetăţenit opinia conform căreia “constituţia poate fi supusă
revizuirii, dar în niciun caz nu poate fi abrogată printr-o procedură similară revizuirii”. Autorul român
Ioan Vida este de altă părere considerând că constituţia ”poate fi modificată printr-o lege de revizuire sau
chiar abolită în cazul în care o nouă putere revoluţionară răstoarnă puterea politică sub imperiul căreia a
fost adoptată Constituţia anterioară”. Totuşi acesta recunoaşte că abrogarea constituţiei ”de către
legiuitorul ordinar este exclusă”.
În opinia noastră, abrogarea constituţiei printr-o lege de revizuire este inacceptabilă. Deseori în
urma abrogării constituţiei apare pericolul ca anumite legi şi acte normative administrative să vină în
contradicţie cu textul noii legi fundamenatale. Un exemplu concludent la acest capitol este chiar
Constituţia Republicii Moldova care, în Titlul VII (Dispoziţii finale şi tranzitorii), articolul II, consacra că
legile şi celelalte acte normative rămân în vigoare în măsura în care nu contravin Constituţiei. Astfel,
constituantul, ca şi în alte cazuri similare, a aplicat cunoscutul principiu lex posteriori derogate priorişi a
principiului lex superiori derogate lex inferiori.
III.7. CONŢINUTUL, FORMA ȘI STRUCTURA CONSTITUŢIEI
III.7.1 CONŢINUTUL CONSTITUŢIEI

Despre conţinutul constituţiei se mai spune că aceasta constă din ”diverse dispoziţii …formulate
extrem de general, laconic, comprimat”. Autorul acestei definiţii, profesorul N. Vitruk consideră că în
calitate de element generic al conţinutului constituţiei ar fi cel mai potrivit să fie utilizată noţiunea de
dispoziţii ale constituţiei care, fiind diverse după statutul ontologic, reprezintă o diversitate de scopuri şi
sarcini, definiţii, principii, norme, prezumţii, simboluri, modele, construcţii.
37
Apariţia şi dezvoltarea constituţiei sunt determinate de mai mulţi factori, printre care şi procesele
de integrare a statelor, dreptul internaţional, nivelul de dezvoltare economică şi culturală, morală. În
constituţiile noi ale Europei postbelice se punea accent pe drepturile sociale ale omului. În scurt timp după
cel de al II-lea război mondial, multe state au fost nevoite să depună eforturi uriaşe pentru îmbunătăţirea
condiţiilor de muncă şi de viaţă ale poporului, a posibilităţilor de a obţine studii. Prin urmare, drepturile
sociale şi economice de asemenea şi-au găsit locul în conţinutul constituţiilor. Statele dezvoltate continuau
să se îngrijească foarte activ de perfecţionarea sferelor de producţie şi consum, cucerirea unor pieţe de
desfacere, căci numai aceasta asigură locuri de muncă şi colectarea impozitelor, iar în cele din urmă -
realizarea drepturilor înscrise în constituţie.
Spre exemplu, chiar şi integrarea Republicii Moldova în spaţiul comunitar devine o chestiune ce
depinde de conţinutul constituţiei. Dacă la momentul dat, în conformitate cu conţinutul constituţiei, nu
poate avea loc un referendum privind aderarea Moldovei la Uniunea Europeană, conţinutul constituţiei
trebuie să devină unul care să admită referendumul cu chestiunea privind o astfel de integrare. Conţinutul
constituţiei la momentul dat nu corespunde nici ordinii de drept din Europa, unde puterea juridică supremă
revine legilor generale şi directivelor Uniunii Europene. Astfel, perfecţionarea conţinutului Constituţiei
Republicii Moldova trebuie privită ca un proces în continuă evoluţie.
Conţinutul şi forma constituţiei pot fi “îmbrăcate în diverse veşminte juridice”, însă în zilele
noastre forma de contract este o raritate. De asemenea, forma constituţiei poate căpăta un conţinut divers,
dar nu unul oricare. De obicei, sub formă de constituţie se exprimă, după cum am arătat mai sus,
organizarea puterii de stat şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor.
Şi totuşi istoria consemnează cazuri când sub formă de constituţie s-a încercat reglementarea unor
relaţii neesenţiale, nestatale, ce decurgeau din obiective religioase sau ideologice. Astfel, în Constituţia
Elveţiei din 1874 a fost inclus art. 25b (1893) privind interzicerea sacrificării vitelor fără asomarea lor
preventivă. Această ultimă normă, fără îndoială, nu se potriveşte rigorilor unei reglementări
constituţionale, ea referindu-se la practica profesională a medicilor veterinari şi a casapilor, de aceea în
1973 această normă a fost anulată.
La timpul respectiv, în conţinutul constituţiilor socialiste erau introduse calapoade ideologice. Spre
deosebire de reglementarea sacrificării animalelor, „conţinutul socialist” deseori nu avea nicio încărcătură,
fiind o îngrămădire de fraze ce nu exprimau nimic, având menirea doar de a delimita conţinutul socialist
de constituţiile burgheze. De exemplu, Cap. 1, Partea a 2-a a Constituţiei Republicii Socialiste Federative
Iugoslavia „Organizarea social-economică” constă din 78 de articole confuze despre integrarea în
socialism a mijloacelor de reproducţie socială, munca în comun şi autoadministrarea. Reproducem doar o
parte dintr-un articol constând dintr-o singură propoziţie: “O parte din venitul obţinut ca rezultat al muncii
în condiţii naturale extrem de favorabile sau într-o conjunctură de piaţă extrem de favorabilă este folosită
în conformitate cu acordul de autogestiune şi cu legea privind dezvoltarea organizării muncii în colectiv
unde s-a obţinut acest venit sau pentru dezvoltarea bazei materiale în comunitate, republică sau district
autonom”. Un astfel de conţinut al constituţiei nicidecum nu consolida statul şi regimul lui constituţional,
ceea ce au demonstrat-o evenimentele ulterioare.
Schimbarea formei juridice adesea conduce la schimbarea conţinutului. Dacă norma juridică capătă
formă constituţională, aceasta ne permite să concluzionăm că statutul ei ierarhic creşte. Din considerente
de necesitate juridică sau politică o reglementare de ordin inferior devine conţinut constituţional.
38
Conţinutul constituţiei este o categorie de mare importanţă a dreptului constituţional. Într-un stat
democratic, conţinutul formează un sistem unic al instituţiilor şi normelor, însă conţinutuldiverselor
constituţii nu este identic. În ţările dezvoltate, în cadrul naţional, în mod obişnuit au fost adoptate câteva
constituţii, însă ele au fost identice nu după conţinut, ci după formă.
După părerea noastră, conţinutul constituţiei reprezintă totalitatea elementelor de bază şi a
proceselor de organizare a statului, care reglementează relaţiile statale, politice şi sociale fundamentale
şi care este exprimată sub formă de prescripţii comportamentale.
Despre conţinutul normativ al
constituţiei s-a menţionat că acesta este ”complex, el cuprinzând principiile fundamentale pentru toate
domeniile vieţii (politice, economice, sociale, culturale, juridice etc)”.
Alţi autori promovează opinia precum că constituţia ar avea un conţinut dublu: social şi normativ.
Conţinutul social al constituţiei este interpretat drept o formă de concretizare a esenţei sociale.
Promotorul acestei viziuni consideră că conţinutul social este o noţiune mai largă decât noţiunea de esenţă
socială, deoarece el reflectă şi particularităţile de bază (esenţa organizării de stat), şi particularităţile
complementare (neesenţiale), şi particularităţile social-etnice ale unui stat luat aparte.
Conţinutul normativ al constituţiei, potrivit aceleiaşi opinii, presupune “materia juridică din care
este constituită aceasta”.
În viziunea noastră, conţinutul normativ al constituţiei exprimă esenţa acesteia, de aceea în
prezenta lucrare nu vom apela la noţiunea de conţinut socal al constituţiei.
Identificarea conţinutului normativ al constituţiei prezintă un interes real pentru activitatea de
elaborare a proiectelor de constituţii. În literatura juridică se menţionează caracterul ştiinţific al
conţinutului constituţiei care este indispensabil atât în procesul înlăturării impreciziei la stabilirea
deosebirilor faţă de alte legi, cât şi la explicarea supremaţiei constituţiei.
Se consideră că, în general, constituţiile scrise stabilesc:
- principiul suveranităţii naţionale care indică deţinătorul legitim al puterii publice;
- principiul reprezentării, conform căruia poporul îşi exercită prerogativele suveranităţii sale
prin intermediul unor organisme pe care le împuterniceşte să acţioneze în numele său;
- principiul separaţiei puterilor şi modul de constituire şi funcţionare a organelor care
reprezintă cele trei ramuri ale puterii;
- valorile fundamentale şi tradiţiile istorice care definesc identitatea naţională şi fizionomia
spirituală ale unui popor;
- forma de guvernământ, structura de stat, regimul politic;
- drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.
În doctrina constituţională s-au exprimat opinii că normele şi principiile constituţionale pot fi
împărţite în trei categorii:
1) principii şi norme constituţionale cu un rol determinant în stabilirea formei de stat,
stabilirea şi funcţionarea instituţiilor de guvernare;
2) dispoziţii solemne privitoare la drepturile cetăţenilor, inclusiv la garanţiile de exercitare a
acestora;
3) dispoziţii care nu au o legătură directă cu procesul de guvernare.
Conţinutului normativ al constituţiei, după opinia lui I. Muraru, este condiţionată de trei elemente,
şi anume:
39
a) reguli relative la tehnica guvernamentală (cui aparţine puterea de stat, cum se instituie
guvernanţii);
b) reguli străine organizării puterii (reguli cărora legislatorul doreşte să le dea o anumită
stabilitate, de exemplu, statutul persoanei, al proprietăţii, alte dispoziţii de ordin economic şi social);
c) declaraţii de drepturi.
Alţi autori susţin că fondul normativ al legii fundamentale convenţional este constituit din două
blocuri dintre care primul include elemente obligatorii, iar al doilea bloc cuprinde alt tip de norme.
Autorul rus K. Aranovski consideră că blocul de elemente obligatorii trebuie să cuprindă dispoziţii
privitoare la: suveranitatea poporului; statutul juridic al persoanei; componenţa şi structura instituţiilor
centrale ale puterii publice; principiile fundamentale privind reglementarea normativă a relaţiilor sociale;
contractul de federalizare, statutul formelor de autonomie sau statutul unităţilor administrativ-teritoriale.
Pe lângă aceste dispoziţii obligatorii, autorul admite că în cel de-al doilea bloc fiecare stat poate
include prevederi cu privire la: principiile de politică externă, aderarea statului la asociaţii şi uniuni
internaţionale; politica ecologică a statului şi condiţiile de ocrotire a mediului; raportul dintre stat şi
confesiunile religioase; dispoziţii cu caracter declarativ; principiile politicii în sfera socială, definirea
teoretică a societăţii civile, obligativitatea statului de a respecta principiile statului social; principiile
fundamentale ale politicii economice;dispoziţii cu privire la independenţa naţională; dispoziţii care
reglementează activităţile statului în condiţii de asediu, de război şi alte stări excepţionale etc.
Sunt autori care completează condiţiile suplimentare cu dispoziţii privind modul de intrare a
constituţiei în vigoare şi dispoziţiile tranzitorii.
Astfel, considerăm că stabilirea conţinutului normatival constituţiei se face în funcţie de conţinutul
şi valoarea relaţiilor sociale reglementate. În procesul de definire a constituţiei am constatat că ea
reglementează relaţii sociale fundamentale ce ţin de instituirea, menţinerea şi exercitarea puterii de stat. În
plus, stabilirea conţinutului normativ al constituţiei se face luându-se în considerare tradiţiile statelor în
acest domeniu şi elementele novatoare ce au apărut sau pot apărea.
Fiecare constituţie îşi are însuşirile sale care sunt asemenea unei carcase, de construcţia căreia
depinde întregul conţinut. Deoarece unui fenomen, unui lucru îi sunt caracteristice o mulţime infinită de
însuşiri, este necesar ca acestea să fie sistematizate. Pentru constituţie, ca totalitate de norme şi principii
ce au putere juridică supremă, drept element al sistematizării însuşirilor servesc direcţiile reglementării
constituţionale. Uneori, pentru trasarea direcţiei reglementării juridice se întrebuinţează termenul „blocuri
de reglementare constituţională”. În felul acesta, este vorba despre calităţile esenţiale ale conţinutului
constituţiei, care sunt distinctive şi determinate de diverse împrejurări: timpul adoptării constituţiei,
orânduirea de stat concretă (stat unitar sau federal), tradiţiile democratice sau totalitarism, subiectivismul
creatorilor constituţiei ş.a. În viziunea noastră, însuşirea de bază a unei constituţii este legitimitatea ei.
Această însuşire însă nu trebuie redusă doar la legalitatea procedurii de elaboare şi adoptare a acesteia
prevăzută de constituţia anterioară (aspect a cărui importanţă nu poate fi ignorată). Cel mai important
element al legitimităţii este gradul şi profunzimea în care aceasta reflectă voinţa poporului, exprimă
interesele acestuia, măsura în care constituţia este acceptată şi susţinută de către popor.
Constituţia Republicii Moldova din 1994 a legalizat trecerea de la regimul totalitar sovietic la un
nou regim constituţional şi, proclamând statul de drept, a cosfinţit următoarele:
- suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii Moldova (art. 2 alin. (1));
40
- poporul exercită suveranitatea în mod direct şi prin organele sale reprezentative, în formele
stabilite de Constituţie (art. 2 alin. (1));
- nicio persoană particulară, nicio parte din popor, niciun grup social, niciun partid politic
sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea de stat în nume propriu, iar uzurparea puterii de
stat constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului (art. 2 alin. (2));
- cele mai importante probleme ale societăţii şi ale statului sunt supuse referendumului, iar
hotărârile adoptate potrivit rezultatelor referendumului republican au putere juridică supremă (art. 75).
Astfel, Constituţia Republicii Moldova din 1994 poate fi considerată ca o expresie a etapei de
tranziţie spre societatea civilă şi statul de drept şi ca un punct de reper al constituţionalismului
contemporan. Principiile consacrate în Constituţie au devenit determinante pentru forţele politice care
pledează pentru democratizarea şi modernizarea societăţii. Procesul de realizare a Constituţiei a
demonstrat că aceasta a devenit un fundament veritabil de conciliere a forţelor politice din ţară, a stabilit
un echilibru dintre ramurile puterii, ceea ce contribuie la edificarea societăţii civile şi consolidarea
mecanismului de stat, modernizarea radicală a relaţiilor sociale, îmbrăcând astfel o legitimitate raţională.
Practica şi teoria dreptului constituţional au elaborat o serie de prescripţii esenţiale ale conţinutului
constituţiei:
1. Reglementarea constituţională a drepturilor omului şi cetăţeanului. Constituţia scrisă se
creează pentru a asigura libertatea omului şi a o proteja de samavolnicia şi arbitrarul statului şi ale
organelor lui. Blocul drepturilor omului şi respectarea lor servesc indicatori importanţi ai democratismului
conţinutului constituţiei. Acest bloc al conţinutului constituţiei de regulă cuprinde şi normele privind
cetăţenia.
2. Reglementarea constituţională a raporturilor ce decurg din faptul că puterea de stat
aparţine poporului. Conform concepţiei lui J.-J. Rousseau privind contractul social, numai poporul
dispune de suveranitate, care există ca putere nelimitată, inalienabilă şi absolută. Poporul este cel mai
important subiect al constituţiei, suveranitatea poporului îşi găseşte manifestare în stat: suveran este numai
acel popor care nu se află în dependenţă politică, economică şi culturală de altcineva; în cazul statului
naţional suveranitatea poporului coincide cu suveranitatea de stat. Indicatorul constituţiei democratice este
faptul că constituţia asigură posibilitatea de activitate a poporului însuşi (alegeri, referendum, iar în cazul
grevei profesorilor este vorba despre dreptul poporului suveran la educaţie, pe care o poate oferi doar
profesorul).
Rezultatul final al activităţii politice este formarea voinţei poporului, ceea ce constituie, totuşi,
doar o parte a democraţiei. O altă parte a ei – voinţa de stat, pe care poporul o formează la alegeri şi în
cadrul altor proceduri şi care se realizează în instituţiile corespunzătoare, stabilite în constituţie. Poporul
căruia îi aparţine puterea, în activitatea sa politică formează o putere de stat unică, suverană. În zilele
noastre însă, suveranitatea de stat absolută este înlocuită cu modelul de interdependenţă şi integrare a
statelor, care admite de asemenea atitudinea ONU împotriva vreunui stat agresor. Nicio constituţie a
vreunui stat nu lichidează suveranitatea relativă a statului, însă în locul suveranităţii o însemnătate tot mai
mare o capătă normele privind suveranitatea organelor supranaţionale.
3. Reglementarea bazelor de organizare a statului. Include denumirea statului, forma de stat,
principiile de activitate, în statul federal – subiectele federale şi relaţiile lor cu centrul, simbolurile statului,
uneori şi limba de stat sau oficială. Acest compartiment al conţinutului constituţiei rareori este supus
modificărilor, deşi există asemenea posibilităţi. De exemplu, Constituţia Belgiei a fost modificată în 1993,
41
în urma căreia statul a devenit o federaţie constând din trei comunităţi. Australia, prin referendumul din
1999, a respins forma republicană de guvernământ. Deoarece majoritatea cetăţenilor s-au pronunţat pentru
păstrarea monarhiei, statutul de şef al statului a rămas de partea reginei Marii Britanii, şi anume
guvernatorului general numit de regină.
4. Reglementarea puterii legislative, executive şi judiciare. După volum, estecapitolul cel
mai mare din conţinutul constituţiei. Constituţia nu numai că stabileşte exact organele supreme ale
statului, ci şi ordinea de formare a lor, termenele de activitate, împuternicirile şi competenţa acestora.
Procedura şi principiile de formare a organelor supreme ale statului deseori se schimbă. Astfel, în SUA, în
locul alegerilor indirecte ale senatorilor, în 1913 au fost introduse alegerile directe, iar în 1951 a fost
introdusă interdicţia de a ocupa funcţia de preşedinte mai mult de două termene. În Italia, în 1993 în
constituţie a fost introdus sistemul mixt de alegere a Senatului, Camerei deputaţilor, care prevede
repartizarea a 75% din mandate după principiul majoritar, în felul acesta fiind lichidată reprezentarea în
parlament a partidelor politice mici şi crizele guvernamentale frecvente. După cel de-al II-lea război
mondial, o nouă nuanţă în conţinutul constituţiei a adus-o declinul principiului bicameralismului: într-o
serie de state au fost lichidate camerele superioare ale parlamentului (în 1950 în Noua Zeelandă, în 1953
în Danemarca, în 1971 în Suedia, precum şi în Grecia şi Portugalia, unde după răsturnarea dictaturilor
militare în conţinutul constituţiei a fost adoptat parlamentul unicameral).
5. Reglementările constituţionale ale instituţiilor de stat create pentru exercitarea unor
funcţii speciale. În conţinutul constituţiei există compartimente vizând supravegherea constituţională,
instituţia ombudsmanului, curţile de conturi. Constituţia Franţei prevede activitatea Consiliului Economic
şi Social, care avizează orice proiect al guvernului de mare importanţă în plan economic. Constituţia
Republicii Populare Chineze stabileşte că toate forţele armate ale statului se află sub conducerea
Consiliului Militar Central, căruia îi este consacrat un compartiment special. Constituţia Poloniei din 1997
reglementează statutul Consiliului de radiodifuziune şi televiziune al întregii Polonii. Este de menţionat că
multe instituţii şi servicii de stat importante totuşi nu sunt amintite şi nici reglementate în constituţii. O
astfel de practică, bineînţeles, nu este o încălcare a normelor constituţionale. Constituţia oferă
parlamentului şi guvernului suficiente împuterniciri pentru modificarea structurii organelor puterii.
6. În conţinutul constituţiei sunt incluse, de regulă, bazele reglementăriiautoadministrării
locale. În corespundere cu modelul de centralizare a puterii de stat, constituţiile cuprind norme desfăşurate
sau foarte laconice. În unele state postsocialiste, constituţiile stabilesc amănunţit activitatea organelor
municipale, tipurile şi competenţa lor. Constituţiile altor state doar menţionează noţiunea de
autoadministrare fără a oferi reglementări materiale sau procesuale. De exemplu, în Constituţia Republicii
Letonia se consacră dreptul fiecărui cetăţean de a lua parte la activitatea statului şi autoadministrării
(articolul 101) şi dreptul de a se adresa cu petiţii în organele de stat şi de autoadministrare şi de a primi
răspuns la ele (art. 104). Din aceste considerente specialiştii se pronunţă pentru completarea constituţiei cu
dispoziţii care ar dezvolta principiile autoadministrării.
7. Un lucru nou pentru constituţii este reglementarea politică a partidelor şi sindicatelor.
Partidele politice, apărute în sec. al XVII-lea, în ultimele secole au jucat un rol esenţial în conducerea
statului, dar acestea nu erau fixate în conţinutul constituţiei. Această tradiţie a statului de drept comun
(common law) este continuată şi în zilele noastre: în Constituţiile Marii Britanii, SUA şi ale altor state nu
există nicio normă cu privire la partide.
42
Laurii primatului în reglementarea constituţională a statutului partidelor le aparţin statelor

socialiste totalitare – ele pentru prima dată au stabilit locul partidului (comunist, bineînţeles) în sistemul
politic. Mai concret, prima normă constituţională în această chestiune apare în Constituţia URSS din 1936,
care a proclamat un partid drept nucleu conducător al tuturor organizaţiilor obşteşti şi de stat (art.126).
Practica constituţiilor socialiste au continuat-o statele totalitare de orientare capitalistă – Zair, Zambia,
Gabon ş.a., ale căror constituţii admit numai existenţa unui singur partid. Constituţiile statelor
fundamentalismului islamic (Qatar, Kuwait, Emiratele Arabe Unite, Oman) în genere interzic activitatea
partidelor politice, dar aceasta nu înseamnă că aici nu există organizaţii şi mişcări nelegale.
Conţinutul constituţiilor statelor democratice contemporane s-a îmbogăţit cu reguli privind
drepturile cetăţenilor de a se reuni în partide, organizaţii, sindicate, precum şi cu unul sau mai multe
articole privind statutul, rolul şi importanţa acestor asociaţii obşteşti.
În constituţiile adoptate în diferitele perioade ale istoriei, elementele şi accentele conţinutului se
schimbau. Constituţiile din sec. al XVIII-lea declarau expres biruinţa noii orânduiri politice burgheze, în
ele se evidenţiau valorile democraţiei liberale – libertatea, drepturile omului, separarea puterilor,
autoadministrarea locală ş.a. Laitmotivul conţinutului constituţiei la prima etapă de dezvoltare l-a
constituit exprimarea voinţei poporului, deşi prin aceasta se înţelegea numai voinţa bărbaţilor liberi
deţinători de proprietate. Treptat, acestor valori li s-a imprimat un caracter universal, când obiectivul
principal al constituţiilor devine egalitatea şi securitatea socială. Conţinutul constituţionalismului timpuriu
a fost formulat în mod strălucit de M. Robespierre în discursul rostit în faţa Convenţiei Naţionale, în
1794: „… roadele paşnice ale libertăţii şi egalităţii, dominaţia dreptăţii externe, ale cărei legi au fost
încrustate nu în marmură şi nu în piatră, ci în inimile tuturor oamenilor”.
Conţinutul constituţiei a suportat un dinamism deosebit în sec. al XX-lea, când în multe constituţii
a fost consfinţită egalitatea în drepturi a bărbaţilor şi femeilor, au fost introduse drepturile economice şi
culturale fundamentale ale cetăţenilor, a fost interzisă discriminarea oamenilor pe criterii de rasă,
naţionalitate şi limbă. Asupra conţinutului constituţiei a avut o influenţă considerabilă integrarea la scară
mondială şi regională: ierarhia normelor de drept internaţional şi regional devin norme şi principii ale
constituţionalismului.
Schimbări în constituţiile fostelor state socialiste totalitare au avut loc în principal între anii 1989 şi
1993, când aceste ţări au trecut de la sistemul socialist de dezvoltare la cel capitalist, au lichidat
monopolul partidelor comuniste asupra puterii, au introdus diversitatea de forme ale proprietăţii şi
libertatea de activitate a partidelor politice, precum şi funcţia de preşedinte al statului acolo unde mai
înainte ea nu exista. Aceste schimbări ale conţinutului aveau loc în cadrul constituţionalismului ca gândire
şi practică de stat contemporană şi ele trebuie apreciate indubitabil pozitiv. Au fost create posibilităţi
pentru libertatea şi dezvoltarea atât a forţelor de producţie, cât şi a subiecţilor constituţionali.
Un exemplu viu şi un pas calitativ în dezvoltarea conţinutului normativ s-a realizat odată cu
elaborarea constituţiilor după cel de-al doilea război mondial, constituţii care au inserat dispoziţii din
documentele internaţionale cu reglementări în problema drepturilor şi libertăţilor omului.
Examinând constituţiile elaborate şi adoptate ca urmare a schimbărilor produse pe arena
internaţională, observăm că acestea cuprind nu numai reglementări privitoare la mecanismul puterii de stat
sau la drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, ci şi reglementări relative la temelia ideologică
a societăţii, la locul şi rolul partidelor politice în sistemul politic, la locul şi rolul familiei, individului în
societate, la regulile de desfăşurare a vieţii economice, formele şi funcţiile proprietăţii. Pe lângă aceasta,
43
constituţiile statelor federative conţin prevederi de delimitare a competenţei între statul federativ şi
subiectele federaţiei (Constituţia Elveţiei, Constituţia Rusiei).
Din cele relatate mai sus, concluzionăm că, la stabilirea conţinutului normativ al constituţiei,
trebuie să se ţină cont şi de faptul că ea încorporează cele mai importante necesităţi politice, economice,
sociale şi juridice în starea lor actuală şi în perspectivă.
Prin stabilirea elementelor care formează conţinutul unei constituţii nu trebuie înţeleasă limitarea
lor, deoarece lipsa unui element din constituţia unui stat nu duce la negarea caracterului constituţional al
acesteia în alt stat.
Generalizând elementele componente ale constituţiilor diferitelor state, vom observa că anume
conţinutul constituţiei cuprinde norme privitoare la: esenţa, tipul şi forma statului, deţinătorul puterii de
stat, fundamentul economic şi cel social ale puterii, baza politică, ideologică şi cea religioasă ale societăţii
date, locul şi rolul partidelor şi ale altor organizaţii sociale şi de masă, sistemul organelor de stat care
constituie în ansamblu mecanismul puterii de stat, drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor (statutul juridic al persoanei), tehnica constituţională etc.
Totodată, este de menţionat că în conţinutul normativ al constituţiei sunt cuprinse şi norme care
reglementează în principiu sferele de activitate, organizate în statul respectiv, iar reglementarea lor mai
detaliată revine legilor ordinare care realizează această reglementare pe baza principiilor stabilite de
constituţie.
Pentru ca textul constituţiei să nu fie prea detaliat, în practica constituţională a statelor s-a
cristalizat acel minimum de instituţii şi reguli care conferă putere juridică supremă celor cuprinse în act.
Un astfel de minimum poate fi considerat: garantarea constituţională a drepturilor omului şi cetăţeanului;
drepturile poporului ca suveran care se manifestă prin apartenenţa poporului la putere şi prin funcţia
constitutivă a poporului; separarea puterilor în stat, astfel să se dezrădăcineze concentrarea puterii în
mâinile unui subiect şi abuzul de putere; instituţia parlamentului ca reprezentare a poporului, care
funcţionează pe bază democratică; existenţa unei justiţii independente, care asigură respectarea legilor
adoptate de parlament.
Aceste reguli au creat treptat condiţii pentru lichidarea tiraniei statului, în special a
conducătorului. Constituţia, prin puterea sa juridică supremă, a tras hotarul între stat şi individ. Statul a
fost lipsit de puterea absolută, de dominaţia neîngrădită asupra persoanei. Idealul vieţii pentru om a
devenit libertatea, care trebuie înţeleasă ca dreptul de a face tot ce nu dăunează altora. Volumul libertăţii
omului depinde numai de acea linie care desparte acest drept acordat şi altora. Acest hotar îl stabileşte
legea, inclusiv constituţia.
Constituţia introduce o procedură strictă în relaţiile subiecţilor constituţionali. Dacă în perioada
iniţială a dezvoltării constituţionale se vorbea în principal despre normele material-juridice, în zilele
noastre o importanţă tot mai mare capătă procedurile constituţionale. În unele constituţii acest principiu
este definit prin cuvintele „procedură juridică adecvată” (a due process of law).
Diferite tipuri de proceduri constituţionale sunt aplicate în cazul alegerilor parlamentare,
sufragiului universal, în legislaţie, în justiţie, în ocuparea funcţiilor de stat, apărarea drepturilor individului
ş.a. Procedurile trebuie să fie de aşa natură încât să excludă pe cât e posibil privilegiile, drepturile
exclusive, cumpărarea voturilor şi corupţia, a căror existenţă încă din vechime ameninţă olimpul puterii.
În sfera dreptului constituţional, procedura juridică adecvată înseamnă schimbarea organelor puterii pe
cale paşnică, fără tulburări, răscoale şi lovituri de stat militare.
44
Dacă bazele organizării de stat corespund conţinutului constituţiei, atunci de regulă se spune că
această constituţie funcţionează. În realitate acţionează conţinutul ei. El reglementează, mai bine spus el ar
trebui să reglementeze, activitatea subiecţilor. Conţinutul dreptului adesea devine primar, îndeosebi în
timpul revoluţiilor, când forma juridică trece pe planul al doilea. De obicei, revoluţia nu se aprofundează
în chestiunea privind forma, ci se grăbeşte să adopte decrete, dispoziţii, declaraţii etc.
Cu trecerea timpului, conţinutul constituţiei se schimbă: dacă ar fi altfel, constituţia, ca fenomen de
drept, şi-ar pierde orice valoare. Schimbările de conţinut depind şi de tipul constituţiei, şi de familia
juridică, şi de raportul staticism-dinamism al constituţiei. Conţinutul constituţiei este pus în lumină de
însuşirile şi funcţiile ei. Uneori, la expunerea conţinutului constituţiei vom menţiona doar că trebuie să
deosebim principiile constituţiei, principiile dreptului constituţional şi principiile constituţionalismului.
Actualmente sunt exprimate mai multe opinii privitoare la necesitatea reviziurii conţinutului
normativ al Constituţiei Republicii Moldova din perspectiva incompatibilităţii acestora cu anumite
idealuri.
Observăm că autorii acestor propuneri, dar şi ai altora, susţin necesitatea completării lacunelor din
constituţie, revizuirea textului actual, pornind de la propriile idei cum ar trebui să fie conţinutul ei. Deseori
aceştia nu luau în calcul gradul înalt de abstractizare şi caracterul sistemic al legii fundamentale, care
demonstrează profunzimea semantică, caracterul rezumativ, general şi universal al constituţiei, şi nu
neajunsurile acesteia.
În literatura ştiinţifică există şi opinii precum că în constituţii mai pot exista şi unele probleme
fundamentale care nu sunt reglementate, fapt ce demonstrează caracterul lacunar al constituţiilor.
În viziunea noastră, lacuna în drept trebuie interpretată ca lipsăa unei reguli prin care, după cum
devine evident din conţinutul legislaţiei în vigoare, legiuitorul urma să reglementeze o anumită problemă,
dar din anumite motive nu a reglementat-o. Lacuna din legislaţie poate fi lichidată prin operarea
modificărilor şi completărilor actului normativ, dacă în sfera lui de reglementare a apărut o situaţie de
incertitudine. Lacuna mai poate fi lichidată şi prin adoptarea altui document juridic cu acelaşi statut, care
reglementează aceleaşi raporturi.
Spre deosebire de legile obişnuite, constituţia nu trebuie să conţină lacune, deoarece după gradul
de generalizare textul constituţiei depăşeşte semnificativ alte texte normative. Şi acest fapt este absolut
firesc: dacă trebuie ca un mic document să încapă tot ce este vital şi important pentru societatea dată şi
stat, altă cale decât aceea de a fi foarte abstract pur şi simplu nu există. Cu cât mai abstract este textul, cu
atât mai complicată este depistarea lacunelor din acesta. Formulările generale ale prescripţiilor
constituţionale lasă, de obicei, loc atât pentru interpretări vaste, cât şi mai restrânse – în primul caz nu
descoperim lacune, iar în al doilea ele sunt la suprafaţă. Aceasta înseamnă că, în funcţie de interpretare,
constituţia poate avea un text sau pe deplin finalizat, sau un text plin de lacune.
Despre lacunele dintr-o constituţie concretă putem vorbi, în special, dacă în ea lipsesc elemente
esenţiale caracteristice pentru conţinutul majorităţii constituţiilor contemporane.
Există diverse posibilităţi pentru a soluţiona problema perfectării prescripţiilor legii fundamentale,
unul dintre mijloacele de lichidare a lacunelor constituţionale este sistemul controlului judecătoresc al
constituționalității legilor care înlătură viciile şi atenuează contradicţiile. Din perspectiva utilizării plenare
a potenţialului democratic cuprins în constituţii şi din punct de vedere juridic aceasta înseamnă finisarea
„edificării sediului” constituţional. Prin intermediul interpretării constituţionale trebuie „înlăturate”
reticenţele contradicţiilor şi lacunele.
45
Numărul adepţilor de a lichida lacunele constituţiilor pe calea amendamentelor este relativ mare.
Considerăm că sensul principal al includerii în constituţie a procedurii rigide de modificare a ei se face cu
scopul de a-i asigura protecţia. O flexibilitate sau rigiditate excesivă a constituţiei provoacă în conştiinţa
publică o diminuare a importanţei unor anumite dispoziţii ale ei sau chiar a rolului ei în ansamblu ca
regulator fundamental al relaţiilor sociale. Din cauza interminabilelor amendamente constituţionale,
autoritatea constituţiei scade esenţial. Pe de altă parte, caracterul abstract al unor prevederi constituţionale,
„reticenţa” lor relativă, precum şi unele probleme utilizate pentru argumentarea adoptării amendamentelor
e mai bine să fie soluţionate pe calea interpretării constituţiei de Curtea Constituţională.
Anume în virtutea acestui fapt, o alternativă juridică de modificare şi completare a constituţiei este
transformarea constituţiei în vigoare justificată de necesitatea asigurării stabilităţii economice şi politice în
societate, consolidării regimului constituţional şi a realizării potenţialului democratic al constituţiei.
Juridic, la înfăptuirea acestor obiective, contribuie şi „rigiditatea” legii fundamentale, procedura
complicată de modificare şi completare a ei.
III.7.2. FORMA CONSTITUŢIEI

Conţinutul constituţiei, despre care am vorbit mai sus, se află într-o unitate indestructibilă cu forma
ei. Forma constituţiei este manifestarea exterioară a normelor de drept exprimate în sursele juridice.
Prin forma externă a constituţiei se subînţelege expresia verbală a dispoziţiilor constituţionale într-un act
unitar codificat, iar prin forma internă – modul de organizare, structura conţinutului ei care asigură
coerenţa elementelor structurale ale sale, consecutivitatea amplasării lor.
Constituţiile se deosebesc după formă. La baza acestei deosebiri stau tradiţii istorice, obiectivele
legiuitorului în problemele politice importante, nivelul culturii, volumul concepţiilor reglementării
constituţionale, situaţia internaţională etc. Constituţia, ca fenomen al timpurilor noi se manifestă numai
atunci când voinţa poporului, voinţa elitei politice sau voinţa conducătorului autocrat capătă forma
corespunzătoare. Dacă dreptul îmbracă forma de lege scrisă în calitate de drept cutumiar, despre
constituţie se poate vorbi numai ca despre una sub formă de lege (după cum am mai spus, începutul
constituţiei britanice ”supervechi” se consideră legea adoptată în 1215 de regele Ioan Fără de Ţară, numită
Marea Cartă a Libertăţilor – Magna Charta Libertatum). Începând din sec. al XVIII-lea, constituţiile se
emiteau sub formă de legi, a căror denumire de obicei includea cuvântul ”constituţie”.
Din punctul de vedere al formei, constituţiile se împart în:
- constituţii ce constau dintr-un singur act (monoconstituţii);
- constituţii a căror expresie exterioară este mai complexă şi constă din câteva
surse de drept (policonstituţii).
Geneza monoconstituţiilor trebuie căutată în statutele oraşelor medievale, care constau dintr-un
singur document. Constituţii alcătuite dintr-un singur document au fost adoptate de către cele 13 state
americane, astfel a fost şi Constituţia SUA din 1787, Legile fundamentale ale Poloniei şi Franţei din 1791.
Pe parcursul dezvoltării istorice s-au statornicit două modele de constituţii: codificate şi
necodificate. Constituţiile codificate reprezintă un act normativ unitar şi se împart în constituţii
desfăşurate şi nedesfăşurate.
Constituţii desfăşurate au adoptat în anii 70-90 ai sec. al XX-lea Federaţia Iugoslavă, Portugalia,
Spania şi Polonia, dar la ora actuală cea mai detaliată dintre constituţiile în vigoare este Constituţia Indiei
din 1950. Ea constă din 491 de articole, 13 anexe şi circa 500 de amendamente. Dezvoltarea
46
constituţională a Indiei este contradictorie, întrucât chestiunile juridice deseori sunt soluţionate prin
mijloace politice, au devenit fenomene obişnuite violenţa şi terorismul.
Tendinţa unor state de a adopta constituţii desfăşurate nu înseamnă o cotitură progresistă în
constituţionalism. Împotriva constituţiilor desfăşurate vorbesc cel puţin doi factori: în primul rând, cu cât
mai detaliată este constituţia, cu atât mai des trebuie modificată; în al doilea rând, detalierea excesivă a
constituţiei are ca rezultat faptul că dispare diferenţa dintre normele constituţionale şi celelalte norme
juridice.
Constituţiile nedesfăşurate reglementează cele mai importante instituţii ale statului, fără a intra în
detalii. Pentru ca o astfel de constituţie să-şi îndeplinească funcţia sa juridică, deseori nu este suficientă
analiza vreunei norme constituţionale aparte, ci se impune interpretarea ei sistematică. Nedesfăşurată este
Constituţia SUA din 1787, un exemplu viu al unei astfel de constituţii a fost Legea fundamentală a
Republicii Populare Chinezedin 1975, care consta doar din 30 de articole. Ea proclama că ideile marxism-
leninism-maoismului constituie baza teoretică a statului, consfinţea rezultatele ”revoluţiei culturale”, care
s-au realizat cu distrugerea organelor de stat și nimicirea moştenirii culturale multiseculare. Această
constituţie n-a avut însă viaţă lungă – deja în 1978 ea a fost înlocuită de o altă constituţie. Din grupul
constituţiilor nedesfăşurate face parte şi Constituţia Republicii Moldova.
În cazul când constituţia este formată din mai multe acte normative, documente, izvoare de drept,
aceasta este necodificată. Deseori necodificate sunt constituţiile monarhiilor (Marea Britanie, Noua
Zeelandă, Canada, Suedia, Danemarca), dar asemenea constituţii există şi în republici (Austria, Israel). Un
ansamblu din câteva surse constituţionale în loc de o singură lege fundamentală scrisă se explică prin
dezvoltarea evolutivă a statelor ce s-a produs de sine stătător din vechi timpuri (Marea Britanie, Suedia)
sau prin aflarea în componenţa altui stat şi evoluţia statalităţii (Danemarca, Israel).
Forma constituţiei este manifestarea exterioară a constituţiei în izvoarele de drept: legi, cutume
politice, precedente judiciare şi acorduri constituţionale. Acesta este un aspect al formei constituţiei, alt
aspect al ei fiind structura proprie oricărui lucru.
III.7.3. STRUCTURA CONSTITUŢIEI
Structura constituţiei reprezintă arhitectura sa internă, adică modul şi consecutivitatea expunerii

elementelor constitutive ori, altfel spus, organizarea subiectivă a normelor create de constituant în
conformitate cu cerinţele de tehnică legislativă şi tradiţiile juridice naţionale, ţinând cont de specificul
relaţiilor sociale fundamentale reglementate.
Dacă ne referim la structura constituţiei, vom constata că aceasta poate fi aplicată doar în raport cu
constituţiile codificate.
În cei peste 200 de ani de dezvoltare a constituţionalismului a fost elaborată o construcţie
interioară strict determinată a constituţiilor codificate care cuprinde: preambulul, partea principală a
constituţiei, dispoziţii finale, tranzitorii, amendamente, anexe.
Preambulul este partea introductivă a constituţiei, în care, de regulă, se descriu condiţiile adoptării
ei, scopurile, sarcinile şi importanţa ei, principiile de bază ale politicii de stat.
Importanţa acestui element de structură a constituţiei se manifestă cu prioritate în plan politic şi
ideologic. În ce priveşte natura juridică a preambulului, de regulă, se recunoaşte că dispoziţiile cuprinse în
conţinutul acestuia nu au valoare de norme juridice, dar au importanţă normativă pentru interpretarea
47
exactă şi ştiinţifică, inclusiv pentru aplicarea celorlalte dispoziţii din constituţie, adică preambulurile
determină vectorul interpretării celorlalte norme constituţionale.
Uneori preambulul conţine drepturile şi libertăţile omului şi ale cetăţeanului, cum ar fi preambulul
la Constituţia Franţei din 1946. Constituţia din 1946 nu mai este în vigoare, dar preambulul ei constituie o
parte din constituţia franceză actuală. În cazul în care preambulul conţine declaraţii cu privire la drepturile
omului, atunci normele preambulul au caracter juridic similar celorlalte norme din cuprins.
Partea principală cuprinde normele juridice într-o anumită succesiune – în mod obişnuit, la
începutul constituţiei se fixează organizarea şi forma de stat, drepturile omului, apoi urmează
reglementarea statutului parlamentului, al şefului de stat şi al guvernului; a justiţiei, a autorităţilor de
control al constituţionalităţii legilor şi, în final, a autorităţilor administraţiei publice locale.
Deseori se întâlnesc şi cazuri când normele din acest compartiment sunt expuse într-o altă
consecutivitate: compartimentul începe cu normele care privesc instituţia şefului de stat şi finalizează cu
descrierea organului de control al constituţionalităţii legilor. Uneori consecutivitatea expunerii normelor
care determină statutul autorităţilor publice vin să accentueze ierarhia unora dintre ele în raport cu altele.
În acest mod, spre exemplu, sunt dispuse normele Constituţiei Franţei din 1958, începând cu primul
compartiment. Această constituţie a fost elaborată sub conducerea generalului Ch. de Gaulle, care i-a
imprimat înţelegerea sa a ceea ce înseamnă prioritatea şi importanţa organelor supreme de stat. În
constituţia franceză aflată astăzi în vigoare, funcţia centrală în stat este cea a preşedintelui republicii, după
care urmează guvernul şi abia apoi reglementarea constituţională a statutului parlamentului.
Dispoziţii tranzitorii. Estefiresc căadoptarea unor reglementări normative noi este soldată cu
substituirea vechilor reglementări de acest gen. Pentru a exclude o eventuală discrepanţă între noile şi
vechile reglementări, este necesar ca noua reglementare să conţină norme tranzitorii care să asigure o
trecere de la vechi la nou. Utilitatea dispoziţiilor tranzitorii este văzută şi în necesitatea de a evita
”…retroactivitatea noii reglementări juridice, ca şi ultraactivitatea celei vechi”.
Din aceste considerente dispoziţiile tranzitorii stabilesc modul de intrare în vigoare a constituţiei şi
a unor norme din cuprinsul acesteia, a căror realizare imediată este imposibilă, modul şi termenul de
înlocuire a instituţiilor constituţionale precedente, precum şi caducitatea unei legi sau a unei părţi a
acesteia. Principiile tranzitorii, de obicei, nu au o numerotare a articolelor.
Normele cuprinse în acest compartiment reprezintă o parte constitutivă a constituţiei şi sunt foarte
importante pentru subiecţii împuterniciţi să aplice normele juridice (în special instanţele judecătoreşti),
deoarece indică momentul din care urmează a fi aplicată o anumită normă constituţională.
Deseori punerea în aplicare a noii constituţii are nevoie de un anumit interval de timp, pe parcursul
căruia urmează să fie create toate condiţiile necesare implementării dispoziţiilor acesteia. În acest caz
dispoziţiile tranzitorii vor asigura reglementarea relaţiilor sociale fundamentale pe perioada dintre
abrogarea vechii constituţii şi intrarea în vigoare a celei noi.
De exemplu, Constituţia Republicii Moldova, conform art. 1 din Titlul VII (Dispoziţii finale şi
tranzitorii), a dispus intrarea în vigoare a acesteia doar la 27 august 1994. Dispoziţiile tranzitorii au
urmărit scopul să instituie o punte de trecere între reglementările Constituţiei din 1978 şi ale Constituţiei
noi. Astfel, art. III din acest compartiment dispunea că instituţiile de stat, existente la data intrării în
vigoare a Constituţiei, rămân în funcţiune până la constituirea unor instituţii noi. Parlamentul, constituit
conform Legii privind alegerea Parlamentului din 14 octombrie 1993, rămâne în funcţiune până la
expirarea mandatului. La fel şi Preşedintele Republicii Moldova, ales pe un termen de 5 ani, conform
48
Legii cu privire la alegerile Preşedintelui Republicii Moldova din 18 septembrie 1991, rămânea în
funcţiune până la expirarea mandatului pentru care a fost ales. Aceeaşi regulă a fost extinsă asupra
Guvernului şi organelor locale ale puterii de stat şi ale administraţiei de stat.
În prezent, dispoziţii tranzitorii conţin majoritatea constituţiilor. Uneori, modul de intrare în
vigoare a constituţiei şi de formare a noilor organe de stat este stabilit printr-o lege aparte, cum ar fi Legea
Republicii Estonia cu privire la intrarea în vigoare a Constituţiei.
Dispoziţiile finale conţin norme destinate reglementării acţiunilor necesare pentru implementarea
constituţiei. De regulă, în acest compartiment este reglementat modul de intrare a constituţiei în vigoare,
sunt fixate termenele de formare a autorităţilor nou-instituite, termenele de adoptare a legislaţiei organice
şi de altă natură menţionate în textul constituţiei. Conform art. 1 din Titlul VII (Dispoziţii finale şi
tranzitorii) în decursul a 2 ani de la data intrării în vigoare a Constituţiei, urma să fie reorganizat sistemul
instanţelor judecătoreşti. Conform art. V din acest compartiment, în decursul a 6 luni de la data intrării în
vigoare a Constituţiei trebuia să fie înfiinţată Curtea Constituţională şi Curtea de Conturi.
Acest compartiment poate să conţină şi norme privind interpretarea constituţiei. Deseori
dispoziţiile finale conţin articole care, în mare parte, definesc şi determină noua orânduire de stat. În
calitate de exemplu putem apela la Constituţia Italiei care în Dispoziţiile tranzitorii şi finale (art. XII)
interzice reorganizarea, sub orice formă, a partidului fascist, membrilor şi descendenţilor casei de Savoia
li se interzice ocuparea funcţiilor publice sau electorale, la fel foştilor regi, soţiilor acestora, precum şi
descendenţilor lor de sex bărbătesc le sunt interzise intrarea şi şederea pe teritoriul naţional (XIII).
Amendamentele formează o parte separată a constituţiei doar atunci când modificările şi
completările nu sunt incluse în textul de bază. În Constituţia Letoniei toate modificările şi completările
sunt introduse în compartimentele şi articolele respective. În Constituţia SUA, începând cu anul 1791,
toate modificările şi completările (Amendments to the Constitution - în total 27) alcătuiesc un fel de partea
a doua a constituţiei şi se publică după cele şapte articole ale textului de bază.
Anexele constituie un fenomen relativ rar întâlnit în tehnica constituţională, ele se practică uneori
în statele federative. Anexe devin tratatele cu privire la formarea acestor state federative. Anexe au fost
aduse la Constituţia Federaţiei Ruse din 1978. La Constituţia Indiei există 13 anexe: listele triburilor,
teritoriilor şi limbilor, deosebirile în ce priveşte statutul juridic al statelor federale ş.a.
Referitor la constituţiile scrise necodificate, constatăm că acestea nu dispun de o anumită logică în
expunere, fapt ce face, uneori, imposibilă identificarea unei anumite logici în structura acestora.
III.8. SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI
Această calitate, în opinia prof. I. Deleanu, este atribuită constituţiei, deoarece ea:
- legitimează puterea, convertind voinţele individuale sau colective în voinţe de stat;
- conferă autoritate guvernanţilor, îndreptăţindu-le deciziile şi garantându-le aplicarea;
- determină funcţiile şi atribuţiile ce revin autorităţilor publice;
- consacrând drepturile şi datoriile fundamentale, diriguieşte raporturile dintre cetăţeni,
dintre ei şi autorităţile publice;
- indică sensul sau scopul activităţii statale, adică valorile politice, ideologice şi morale sub
semnul cărora este organizat şi funcţionează sistemul politic;
- reprezintă temeiul fundamental şi garanţia esenţială a ordinii de drept;
49
- este reperul decisiv pentru aprecierea validităţii tuturor actelor şi faptelor juridice.
Cr. Ionescu consideră că ”justificarea teoretică a supremaţiei constituţiei rezidă chiar în caracterul
politic şi juridic al acesteia”. În opinia autorului menţionat, supremaţia constituţiei este determinată şi de
faptul că:
- în textul acesteia îşi găseşte expresia voinţa supremă a poporului în ceea ce priveşte obiectivele şi
instrumentele de exercitare ale puterii politice;
- constituţia este sediul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
- constituţia este factorul structurant al ordinii juridice, căreia îi furnizează principiile directoare
(egalitatea tuturor cetăţenilor, legalitatea, neretroactivitatea legilor etc.);
- constituţia nu are relevanţă numai faţă de celelalte acte normative, activitatea politică, în general
a unor forţe sociale cum ar fi partidele politice, în special trebuind să fie conform cu dispoziţiile
constituţionale.
Alţi autori tratează supremaţia Constituţiei ca pe o noţiune complexă al cărei conţinut cuprinde
”trăsături şi elemente (valori) politice şi juridice, care exprimă poziţia supraordonată a constituţiei nu
numai în sistemul de drept, ci şi în întregul sistem social-politic al unei ţări”.
Indiferent de modul de definire a supremaţiei constituţiei, este important să reţinem că această
calitate a legii fundamentale implică o serie de consecinţe juridice valabile pentru întreg sistemul de drept,
fiind vorba în primul rând de asigurarea stabilităţii sociale şi a ordinii juridice şi sociale în stat.
Natura şi esenţa formelor de protecţie şi a garanţiilor juridice care asigură supremaţia
constituţiei. Сonstituţia, după cum am constatat, este actul normativ fundamental, care se bucură de
supremaţie în raport cu toate celelalte legi organice, ordinare şi acte normative subordonate legii.
Această condiţie ce stabileşte constituţia drept “lege a legilor” este determinată de faptul că prin
constituţie se statornicesc modul de organizare a societăţii şi bazele juridice ale statului, se consacră
drepturile, libertăţile fundamentale ale omului şi ale cetăţeanului şi se stabilesc garanţiile juridice de
asigurare a lor. Dacă admitem o ierarhie a autorităţilor publice, în funcţie de modul de instituire a lor,
ierarhie în fruntea căreia se plasează organul direct reprezentativ şi unica autoritate legislativă (în unele
sisteme constituţionale – adunarea constituantă), trebuie să recunoaştem şi faptul că actul juridic adoptat
de acest organ şi destinat reglementării relaţiilor sociale fundamentale se bucură de prioritate faţă de toate
celelalte izvoare de drept.
Pornind de la o asemenea realitate incontestabilă, Constituţia Republicii Moldova inserează
principiul statului de drept, ridicând Constituţia la rangul de lege supremă a statului. Nicio lege, niciun alt
act juridic, ce contravine prevederilor Constituţiei, nu are putere juridică, se consacră în art. 7 din Legea
fundamentală.
Fiind o realitate şi o necesitate incontestabilă, supremaţia constituţiei implică o serie de consecinţe
juridice, dar se bucură în acelaşi timp şi de garanţii.
Asigurarea supremaţiei constituţiei nu trebuie să rămână un simplu principiu constituţional, ci este
necesară pentru instituirea şi crearea condiţiilor de realizare a unui sistem de garanţii, care ar permite
acesteia să se manifeste într-adevăr drept un act normativ cu forţă juridică supremă.
Ca rezultat, în toate constituţiile scrise a apărut un mecanism prin care constituţiei i se oferă
consistenţă şi apărare. În cadrul acestui sistem de garanţii trebuie să-şi afle locul un sistem de sancţiuni
aplicabile în cazul violării normelor constituţionale de către una dintre puterile constituite.
50
Existenţa sancţiunilor aplicabile în caz de nerespectare a constituţiei are o mare importanţă, căci
ele atribuie dispoziţiilor constituţionale caracterul de normă juridică (vezi discuţiile privind structura
logico-juridică a normei juridice), iar în lipsa lor principiul supremaţiei constituţiei ar rămâne literă moartă
şi ar fi imposibilă distincţia de fond dintre constituţie şi legile ordinare.
Activitatea în vederea protecţiei legii fundamentale cuprinde un ansamblu de mijloace juridice prin
intermediul cărora este asigurată executarea prescripţiilor constituţiei şi respectarea regimului legalităţii
constituţionale. Aceasta are un caracter organizat, susţinut de autoritatea statului. Totuşi, când este vorba
despre formele principale ale acestei activităţi în literatura ştiinţifică, nu găsim o opinie unică a savanţilor,
aici mai putem remarca şi termenul nespus de scurt de acţiune a instrumentelor de apărare a
constituţiei,care se resimte permanent, în ţările în tranziţie.
Întrucât constituţia este legea fundamentală care are o deosebită importanţă pentru societate, stat şi
om, în ţările în tranziţie ele necesită o deosebită protecţie ca garant al stabilităţii. Esenţa acestor constituţii
constă în faptul că ele fixează, ca lege fundamentală, interesele vitale comune ale poporului, prioritate
având interesele stratului social dominant, expresia juridică a compromisului sau consensului atins în
societate prin recunoaşterea valorilor umane.
Prin forma protecţiei juridice a legii fundamentale trebuie să înţelegem totalitatea de acţiuni
omogene menite să asigure constituţia şi consecinţele ce rezultă în urma efectuării lor. Reieşind din
definiţia dată, considerăm că protecţia juridică a constituţiei se realizează în formele următoare: controlul
(supravegherea) constituţional, modul de operare a modificărilor şi completărilor în Constituţie,
răspunderea constituţională.
În ce priveşte garanţiile chemate să asigure supremaţia constituţiei, în literatura de specialitate sunt
evidenţiate trei garanţii juridice specifice, şi anume: controlul general al aplicării constituţiei, îndatorirea
fundamentală de a respecta constituţia şi controlul constituţionalităţii legilor. Unii autori menţionează
două instituţii juridice ”pentru asigurarea în fapt a supremaţiei constituţiei”: controlul constituţionalităţii
legilor şi contenciosul administrativ. Alţi autori includ în categoria acestor garanţii şi sistemul
jurisdicţional de aplicare a legii, considerând că respectarea principiilor şi normelor cuprinse în
constituţie şi dezvoltate prin legi organice şi ordinare se asigură şi printr-o ”activitate complexă exercitată
de sistemul instituţional al puterii judecătoreşti”.
Îndatorirea fundamentală de a respecta constituţia. Pe lângă faptul că este concepută ca fiind un
act legislativ fundamental, constituţia mai există în conştiinţa socială şi în calitate de contract social
încheiat între diferitele straturi sociale consolidate în două categorii de bază: guvernaţi şi guvernanţi.
Drept consecinţă întreaga societate, cu excepţia doar a unor elemente antisociale, este interesată de
respectarea constituţiei, deoarece compromisul social a fost atins prin însăşi adoptarea acesteia, principiile
consacrate în legea fundamentală fiind acceptate de forţele de bază ale societăţii. Din aceste considerente
în societate treptat s-a încetăţenit opinia în conformitate cu care protecţia constituţiei, garantarea
supremaţiei acesteia nu este doar sarcina autorităţilor publice, această sarcină revenind şi altora. Faptul dat
ne face să credem că la asigurarea supremaţiei constituţiei pot şi trebuie să participe şi cetăţenii.
Сonstituţia Algeriei (art. 60) obligă toţi cetăţenii să respecte Constituţia. Conform Constituţiei Armeniei
(art. 47), Azerbaidjanului (art. 72), Kazahstanului (art. 34), Kârgâzstanului (art. 17), fiecare individ este
dator să respecte Constituţia şi legile. În conformitate cu Constituţia Republicii Benin (art. 34), datoria
sfântă a fiecărui cetăţean, civil sau militar, în orice situaţie, este de a respecta Constituţia şi orânduirea
constituţională stabilită. Constituţia Chinei (art. 53) obligă cetăţenii ţării să respecte Constituţia. O datorie
51
similară este pusă şi în seama tuturor organelor de stat, Forţelor Armate, partidelor politice şi
organizaţiilor obşteşti, întreprinderilor şi instituţiilor (art. 5). Conform art. 62 din Constituţia Republicii
Democratice Congo, fiecare om este obligat să respecte Constituţia. Conform Constituţiei (art. 18), toţi
costaricanii sunt datori să respecte Legea fundemanetală. Constituţia Letoniei (art. 28) dispune că în
procesul de realizare a drepturilor şi libretăţilor, omul este obligat să respecte Constituţia şi legile
republicii. Conform Constituţiei Mongoliei (art. 17), cetăţenii acestei ţări sunt obligaţi să manifeste stimă
şi să respecte Constituţia. Constituţia Federaţiei Ruse (art. 15) dispune că organele puterii de stat, organele
de autoadministrare locală, funcţionarii publici, cetăţenii şi asociaţiile acestora sunt datori să respecte
Constituţia. Conform Constituţiei spaniole (art. 9), cetăţenii şi puterile publice sunt supuse Constituţiei şi
celorlalte norme juridice. Conform Constituţiei (art. 42), datoria sfântă a fiecărui cetăţean este de a
respecta Constituţia. Cetăţenii Republicii Uzbekistan sunt datori să respecte Constituţia şi legile (art. 48
din Constituţie). Constituţia Vietnamului (art. 12) obligă toate organele de stat, organizaţiile obşteşti şi
economice, subdiviziunile militare şi toţi cetăţenii să respecte Constituţia şi legile, să lupte cu fermitate
pentru curmarea infracţiunilor şi a altor cazuri de încălcare a Constituţiei.
Controlul general al aplicării constituţiei. În cadrul unei societăţi democratice există o
supraveghere multilaterală asupra modului în care are lor aplicarea constituţiei, exercitată îndeosebi din
partea organelor şi persoanelor înzestrate cu atribuţii publice prin aplicarea diverselor metode de
reacţionare la fiecare caz de încălcare a normelor din constituţieşi, respectiv, diferite măsuri de protecţie.
Acest control se manifestă la nivelul tuturor actelor juridice dintr-un sistem de drept prin „modalităţile de
verificare a condiţiilor de fond şi de formă ale actelor emise de autorităţile statului”.
Controlul constituţionalităţii legilor, ca rezultat logic al constituţionalismului, este o activitate
organizată de verificare a conformităţii legilor cu constituţia. Dacă privim controlul constituţionalităţii
legilor ca pe o instituţie juridică a dreptului constituţional, constatăm că el cuprinde ”regulile privitoare la
autorităţile competente a face această verificare, procedura de urmat şi măsurile ce pot fi luate după
realizarea acestei proceduri. Prin control al constituţionalităţii legilor se mai înţelege ”ansamblul
dispoziţiilor normative care reglementează activitatea de verificare a conformităţii legilor şi a altor acte
normative cu dispoziţiile legii fundamentale”.
III.9. NOŢIUNEA ŞI FORMELE DE CONTROL AL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR
În literatura de specialitate activitatea de verificare a conformităţii legilor cu constituţia este

cunoscută sub diverse denumiri: sancţiunea supremaţiei; garanţia caracterului de supremaţie a constituţiei;
sancţiunea violărilor constituţionale, controlul constituţionalităţii dreptului, controlul corespunderii
dreptului cu constituţia, controlul asupra constituţionalităţii legilor, controlul constituţionalităţii legilor,
cercetarea constituţionalităţii legilor, controlul asupra constituţionalităţii legislaţiei, procedura judiciară
constituţională.
Profesorul I. Deleanu, considerând că expresia ”controlul constituţionalităţii legilor” nu este
adecvată, pledează pentru sintagma ”justiţie constituţională”, considerând că aceasta întruneşte
următoarele componente complementare:
- Justiţia constituţională se realizează prin intermediul unui organ înzestrat… cu o ”parte de
justiţie”.
52
- Justiţia constituţională se realizează prin anumite mijloace sau în anumite forme, care, deşi
prezintă unele trăsături comune cu mijloacele sau formele altor genuri de justiţie ori împrumută tehnicile
acestora, au totuşi elemente specifice şi exclusive.
- Scopul justiţiei constituţionale… este asigurarea supremaţiei constituţiei, sancţionarea ei ca
factor structurant în sistemul normativ juridic naţional, ”sacralizarea” ei la vârful piramidei ordinii juridice
interne.
Indiferent de titlul pe care îl poartă, controlul constituţionalităţii legilor rămâne una dintre cele mai
importante probleme cu diverse aspecte teoretice privitor la supremaţia constituţiei.
Savanţii jurişti aduc argumente atât pentru a dovedi necesitatea controlului constituţionalităţii
legilor, cât şi pentru a demonstra imposibilitatea instituirii lui.
În favoarea utilităţii acestui control se aduc următoarele argumente: legislatorul este şi el
predispus greşelii, mai ales că mecanismul reprezentării proporţionale prin scrutin de listă ”nu excelează
prin profesionalism”; reprezentarea naţiunii de către parlament este ”un mit”, acesta exprimând mai mult
voinţa partidului sau partidelor de guvernământ; însăşi constituţia cu lacunele sale este şi ea interpretabilă
ca şi orice altă lege, mai ales că ambiguităţile ei, în cazul în care există, favorizează cazurile de
neconstituţionalitate; avantajele politice ce ar decurge din faptul inexistenţei unui astfel de control nu pot
compensa dezavantajele juridice pe care acelaşi fapt le-ar implica; inexistenţa controlului
constituţionalităţii legilor nu numai că lasă loc liberului arbitru parlamentar, dar este şi de natură să
provoace instabilitate juridică şi confuzii de fapt; nu există nicio raţiune pentru a trata normele cuprinse în
legi altfel decât celelalte norme, care, este unanim admis, trebuie să se conformeze ierarhic; rezervând în
exclusivitate parlamentului dreptul de a aprecia constituţionalitatea legilor, s-ar ajunge la confundarea
judecătorului cu partea la proces, ceea ce presupune excluderea ab initio a însăşi noţiunii de control; dacă
se admite că legea fundamentală este o „lege la pătrat”, că ea este factorul structurant al întregului sistem
juridic normativ, că ea este „carta drepturilor omului” şi „cartea tehnică a sistemului politic”, toate acestea
ar putea fi compromise în lipsa sancţiunii supremaţiei constituţiei.
Imposibilitatea instituirii şi absenţa controlului constituţionalităţii legilor este, de asemenea,
argumentată: prin ideea ierarhiei organelor de stat, fapt ce contravine principiului separaţiei puterilor de
stat; prin afirmarea că nu se poate admite controlul legilor, acestea fiind expresia voinţei suverane a
deţinătorului puterii de stat; prin aceea că nu se poate admite ca un oarecare organ să controleze
parlamentul, care reprezintă poporul şi poartă răspundere numai în faţa acestuia; prin aceea că parlamentul
însuşi, în procesul de elaborare şi adoptare a legilor, efectuează acest control, care nu mai trebuie exercitat
de către alt organ, ”Spiritul civic al legiuitorului” şi loialitatea lui nu pot fi puse la îndoială şi, eventual,
sancţionate decât de cel care l-a mandatat să legifereze; cine s-ar putea considera mai competent decât
însuşi organul legiuitor să decidă ce este sau nu este constituţional.
Admiţând ideea necesităţii controlului constituţionalităţii legilor, trebuie să facem o apreciere în
discuţiile purtate pe marginea unor probleme ce ţin de instituirea acestui control.
Să ne referim, pentru început, la noţiunea de constituţionalitate a legilor. În doctrina juridică
constituţionalitatea legilor este considerată o parte componentă a principiului legalităţii. Aceasta admite ca
elaborarea actelor normative să se realizeze de către organele competente, după o procedură stabilită în
prealabil, cu respectarea dispoziţiilor actelor normative emise de către organele de stat, care ocupă o
poziţie ierarhică superioară faţă de cele emitente. În această ordine de idei, legea organică ordinară şi
actele normative subordonate legii trebuie să corespundă constituţiei pentru a respecta condiţiile
53
legalităţii. Aşadar, constituţionalitatea legii este cerinţa de legalitate a legii, adică legea trebuie să fie
adoptată cu respectarea dispoziţiilor normelor constituţionale. Într-o formă mai simplă, noţiunea de
constituţionalitate poate fi apreciată drept validitate a unei legi sau a unui act juridic în funcţie de
conformitatea conţinutului său cu ceea ce prevede constituţia unei ţări.
Pentru a analiza riguros esenţa controlului constituţionalităţii legilor, trebuie să determinăm şi sfera
lui de acţiune, deci trebuie să abordăm problema de importanţă majoră ce vizează obiectele controlului
constituţionalităţii. În diferite state numărul de obiecte ale controlului constituţionalităţii este diferit şi
depinde de tipul de control aplicat într-un stat sau altul, de particularităţile legislaţiei sale, caracterul
funcţiilor exercitate de organele corespunzătoare etc.
Se susţine, de exemplu, că în orice sistem constituţional ar trebui supuse verificării conformităţii cu
constituţia numai actele emise de parlament, deoarece organele administraţiei de stat, fiind organe
executive, emit acte normative numai în executarea legii, iar controlul legalităţii lor se realizează prin
mijloace obişnuite de control, inclusiv prin intermediul contenciosului administrativ.
Printre altele, se mai zice că acestui control al constituţionalităţii legilor trebuie să fie supuse şi
actele normative subordonate legii.
Constituţiile în vigoare ale multor state din lume consacră primatul dreptului internaţional asupra
celui naţional. Această situaţie impune necesitatea supunerii controlului constituţionalităţii şi a tratatelor
internaţionale pentru a determina conformitatea normelor naţionale cu normele internaţionale.
În unele cazuri controlului constituţionalităţii legilor sunt supuse proiectele tratatelor
internaţionale, iar în alte cazuri sunt supuse controlului tratatele internaţionale semnate, dar care încă nu
au fost supuse controlului constituţionalităţii legilor.
Mai dificilă pare a fi situaţia când are loc contradicţia dintre un tratat internaţional intrat în vigoare
şi constituţie. Unele constituţii conţin dispoziţii ce nu admit asemenea litigii. Spre exemplu, art. 95 din
Constituţia Spaniei consacră:
1. Încheierea unui tratat internaţional care conţine dispoziţii contrare Constituţiei trebuie precedată
de o revizuire a acesteia.
2. Guvernul sau una dintre camere poate face apel la Tribunalul Constituţional care să declare
dacă există sau nu contradicţii.
O dispoziţie similară conţine şi art.8 alin. (2) din Constituţia Republicii Moldova: “Intrarea în
vigoare a unui tratat internaţional conţinând dispoziţii contrare Constituţiei va trebui precedată de o
revizuire a acesteia”.
În unele cazuri sunt supuse controlului constituţionalităţii legilor şi acţiunile persoanelor învestite
cu atribuţii publice. De obicei, acestui control sunt supuse actele şefilor de stat, ale membrilor
executivului, membrilor organelor judecătoreşti supreme, iar uneori, în genere, ale tuturor judecătorilor.
Controlului constituţionalităţii legilor pot fi supuse acţiunile şi actele partidelor şi organizaţiilor
social-politice.
O clasificare mai generală este evidenţierea a două sisteme de control constituţional: american
(anglo-saxon), când apărarea Constituţiei este efectuată de instanţele de jurisdicţie comună, şi european
(continental), când controlul constituţionalităţii este detaşat din justiţia comună şi devine o obligaţie
primordială a unui organ specializat – a Curţii Constituţionale.
54
Cu toate acestea, mulţi cercetători constată că într-un şir de ţări (Grecia, Portugalia) există şi
„modele mixte” de control al constituţionalităţii, care cuprind nu doar diferite forme şi tipuri de control,
dar şi realizarea lui atât de instanţe de jurisdicţie comună, cât şi de cele specializate.
Experienţa diverselor state demonstrează că obiecte ale controlului constituţionalităţii pot fi:
- diverse legi, prin careșiconstituţia, se amendează, modifică şi completează; adoptate prin
referendum; legi ordinare, organice, constituţionale adoptate de parlament; regulamente ale camerelor,
statute parlamentare, alte acte normative adoptate de organele legislative (reprezentative) ale puterii;
- actele şefilor de stat;
- actele normative ale guvernului şi ale altor organe ale puterii executive, inclusiv regionale;
- actele normative ale organelor administraţiei publice locale (Belarusi, Kârgâzstan);
- actele instanţelor judecătoreşti;
- acte şi acţiuni ale asociaţiilor obşteşti împuternicite de stat să exercite anumite funcţii ale puterii;
- acte de aplicare a dreptului individuale şi practica de aplicare a dreptului de către organele de stat
şi persoanele cu funcţii de răspundere;
- contractele internaţionale;
- acţiunile persoanelor cu funcţii de răspundere în virtutea răspunderii lor constituţionale
(preşedintele, membrii guvernului, judecătorii din instanţele supreme);
- controlul asupra efectuării şi confirmării rezultatelor referendumului şi alegerilor;
- controlul asupra activităţii constituţionale a partidelor politice şi a altor asociaţii obşteşti
(Azerbaidjan, Georgia, Moldova);
- interpretarea constituţiei (Kârgâzstan, Moldova), constituţiei şi a legilor (Ucraina);
- apărarea constituţiei de încălcările ei de către parlament (Belarusi, Moldova), preşedinte, iar în
unele ţări şi de judecători;
- darea încheierilor privind constituţionalitatea actelor formaţiunilor interstatale din componenţa
cărora ele fac parte (Tadjikistan, Belarusi);
- alte împuterniciri prevăzute de constituţie şi legi.
După părerea savanţilor, pentru evitarea supraîncărcării instanţelor constituţionale, ar fi raţional să
fie stabilit monopolul lor la examinarea celor mai importante norme conţinute în actele parlamentului, iar
controlul asupra constituţionalităţii actelor subordonate legii să fie pus în sarcina instanţelor obişnuite, fără
a le oferi şi dreptul de a le anula. Deciziile controversate ale acestor instanţe pe aceste probleme pot fi
examinate de Curtea Supremă de Justiţie.
Cercetarea şi analiza experienţei istorice a diverselor state în tranziţie demonstrează că în practica
mondială numărul de obiecte ale controlului constituţional creşte. Deşi acest complex de obiecte pentru
fiecare ţară este individual, pentru toate obiectul comun îl formează actele normative.
Altă problemă vizează condiţiile care duc la încălcarea dispoziţiilor constituţionale de către legile
ordinare.
S-ar părea că, deşi în majoritatea sistemelor constituţionale legea fundamentală şi legile ordinare
sunt adoptate de aceleaşi organe de stat - parlamente, apariţia unor neconcordanţe între constituţie şi legi
este imposibilă. Fără a lua în consideraţie aceasta, practica constituţională dovedeşte că o asemenea
situaţie poate avea loc şi este condiţionată de: anumite contradicţii sociale; raporturile dintre forţele
sociale; contradicţiile dintre fracţiunile parlamentare; rigiditatea exagerată a unor constituţii;
nerespectarea regulilor de tehnică legislativă.
55
O altă problemă legată de controlul constituţionalităţii legilor este cea care ţine de efectele
pronunţării neconstituţionalităţii legilor.
După logica juridică, legea neconstituţională trebuie anulată, dat fiind faptul că în virtutea
supremaţiei constituţiei ea nu poate obliga niciun organ de stat să o aplice, niciun cetăţean să i se supună.
În literatura de specialitate, paralel cu noţiunea de control al constituţionalităţii legilor, se
utilizează şi expresia “supraveghere constituţională”. Acceptarea unei sau altei formulări este determinată
într-o mare măsură de diversele interpretări ale conţinutului acestor expresii în legislaţia diferitelor state
sau chiar în legislaţia unuia şi aceluiaşi stat. În procesul dezbaterilor privind aceşti termeni, în ştiinţa
dreptului constituţional s-au prefigurat mai multe puncte de vedere.
Specialiştii în materie consideră controlul un sistem de relaţii constituite între autorităţile publice,
în virtutea cărora autoritatea publică, îndrituită să controleze, este în drept să anuleze actele normative
emanate de la autoritatea publică supusă controlului, pe când supravegherea este sistemul de relaţii, în
virtutea cărora autoritatea publică de supraveghere este împuternicită să atenţioneze autoritatea publică
supusă supravegherii în ceea ce priveşte o inexactitate sau greşeală admisă conştient sau inconştient şi, în
cel mai bun caz, să supravegheze acţiunea actului emis de organul supravegheat, dar întotdeauna actul
normativ, ce vine în contradicţie cu legea fundamentală, este revizuit sau abrogat de către autoritatea
supravegheată.
Totodată, o răspândire largă are şi părerea conform căreia categoriile examinate au conţinut
propriu. De regulă, controlul constituţionalităţii este definit ca activitate a organelor competente de a
verifica, depista, constata şi înlătura necorespunderea actelor normative constituţiei, legilor, activitate în
procesul căreia organele date sunt împuternicite să anuleze aceste necorespondenţe. Supravegherea
constituţională însă este o atribuţie care include dreptul de a atenţiona asupra erorii, de a suspenda
acţiunea actului ce nu corespunde constituţiei, iar dreptul de a anula sau corecta actul îl deţine exclusiv
organul decontrol. Supraveghere constituţională se consideră, de asemenea, activitatea de adresare nu
subiectului care a emis actul neconstituţional, ci celui abilitat să-l anuleze.
Aşadar, organul de supraveghere, constatând încălcarea, nu poate anula actul ilegal, nu poate
interveni în activitatea operativă a organului suspus supravegherii, să sancţioneze vinovatul sau să vină cu
indicaţii executorii. Acesta poate doar să suspende acţiunea actului, neaplicarea lui şi să încunoştinţeze
organul respectiv despre necorespunderea depistată, pe când organul de control are la îndemână mijloace
eficace de influenţă, în primul rând dreptul de a anula actele ilegale.
Prin urmare, noţiunile de control al constituţionalităţii şi supraveghere constituţională trebuie
deosebite din cauza necoinciderii conţinutului lor, dar şi al măsurilor pe care au dreptul să le întreprindă
organele de control şi supraveghere la depistarea încălcărilor constituţiei.
Am putea identifica şi al treilea punct de vedere conform căruiadelimitarea funcţiilor de control şi
supraveghere în mare măsură are un caracter convenţional, iar activitatea de supraveghere constituţională
întotdeauna rămâne una dintre modalităţile controlului constituţionalităţii. Astfel, constatăm că în ultimii
ani în ştiinţa dreptului constituţional, opinia privind distincţia noţiunilor date devine dominantă, deşi unii
savanţi continuă să afirme că aceste noţiuni sunt identice.
După părerea noastră, nu putem să nu ţinem cont de deosebirile care există între control şi
supraveghere. Desigur, ambele au scopul de a asigura corespondenţa dintre legislaţia curentă şi constituţia,
supremaţia normelor constituţionale, însă dreptul de a anula actul ilegal îl au doar organele de controlal
constituţionalităţii. Pe de altă parte, împuterniciri de a exercita supravegherea constituţională într-o măsură
56
sau alta mai au şi alte organe de stat, de exemplu parlamentul, care urmăreşte constituţionalitatea
proiectelor actelor juridice în procesul elaborării, dezbaterilor şi adoptării lor; preşedintele care are dreptul
să respingă legile.
Aşadar, supravegherea constituţională şi controlul constituţional sunt elemente constituente ale
supremaţiei constituţiei. Funcţiile exercitate de organele de control şi organele de supraveghere se
deosebesc, deoarece ele au sarcini diferite în atingerea scopului comun – protecţia supremaţiei
Constituţiei.
Doctrina dreptului constituţional cunoaşte mai multe criterii în baza cărora pot fi stabilite
modalităţile de realizare a controlului constituţionalităţii legilor.
În funcţie de timpul în care se efectuează, controlul constituţionalităţii legilor poate fi anterior
adoptării legilor şi posterior adoptării legilor.
Controlul anterioradoptării legilor, denumit şi control prealabil, sau preventiv, se exercită în faza
de proiect al legii. În ceea ce priveşte acest control, credem că el nu este un veritabil control al
constituţionalităţii, căci atât timp cât legea nu este adoptată, proiectul poate fi îmbunătăţit chiar de către
iniţiator sau poate fi abandonat. Acest control este mai mult o garanţie de legalitate, deci şi de
constituţionalitate.
Controlul posterioradoptării legilor se exercită asupra legilor deja adoptate sau asupra actelor cu
forţă juridică egală legii. În această situaţie, în obiectivul controlului explicit, de regulă, cad organele de
stat, care pot decide procedura de a aplica sancţiuni. Acesta este un control veritabil al constituţionalităţii
legilor.
În funcţie de spaţiul de realizare a controlului constituţionalităţii legilor, el poate fi intern şi
extern. Controlul intern se realizează de către însuşi organul care a emis actul normativ, iar cel extern - de
către o altă autoritate publică.
În funcţie de consecinţele cu caracter juridic ce survin în urma controlului constituţionalităţii
legilor, acest control poate fi consultativ şi decisiv. În urma controlului consultativ poate fi adoptată o
hotărâre de natură morală şi nicidecum juridică. În baza hotărârii adoptate în urma controlului decisiv,
actul normativ, supus controlului constituţionalităţii legilor, poate fi declarat constituţional sau
neconstituţional.
Ţinând cont de obligativitatea realizării, controlul constituţionalităţii legilor poate fi obligatoriu şi
facultativ. În cazul controlului obligatoriu, actul normativ este supus în mod indispensabil controlului, de
obicei celui anterior. Controlul facultativ se realizează numai la iniţiativa subiecţilor prevăzuţi de lege.
După formăcontrolul constituţionalităţii legilor poate fi abstract şi concret. Controlul abstract
presupune verificarea unui act normativ sau a unei norme juridice în afara vreunui caz concret. Acest
control este unul pe cale de acţiune şi poate funcţiona a posteriori, când se realizează asupra unei norme
care deja a intrat în vigoare, sau a priori, când priveşte o normă care nu a intrat încă în vigoare. În acest
caz organele de control al constituţionalităţii legilor sunt sesizate de către autorităţi politice.
Controlul concret se realizează numai în urma unui proces judiciar concret la a cărui soluţionare a
fost aplicat un act normativ incert din punct de vedere constituţional. Această formă de control este
întotdeauna posterioară şi se referă la o normă intrată în vigoare.
Printre priorităţile controlului concret sunt menţionate şi următoarele:
57
- În cazul acestui control situaţia instanţelor se reflectă necesarmente asupra indivizilor,

determinând măsura în care ei dispun în realitate de un mijloc indirect de a provoca intervenţia Curţii
Constituţionale;
- pe calea unui astfel de control se realizează asocierea tuturor judecătorilor la jurisdicţia
constituţională;
- tehnica de control pe calea excepţiei de neconstituţionalitate ”depolitizează litigiul
constituţional”.
După volum controlul constituţionalităţii legilor poate fi general şi particular. Controlul general
cuprinde întregul ansamblu de relaţii sociale reglementate de constituţie, pe când controlul particular se
extinde doar asupra unui cadru concret de relaţii sociale reglementate de către normele constituţionale (de
exemplu, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, organizarea administrativ-teritorială etc.).
După conţinut controlul constituţionalităţii legilor poate fi formal sau material. Controlul formal
asigură verificarea condiţiilor şi cerinţelor ce ţin de elaborarea şi adoptarea unui act normativ (este oare
competent organul respectiv să adopte asemenea act, este respectată procedura adoptării ş.a.). Controlul
material se realizează asupra conţinutului actului normativ şi are drept scop verificarea conformităţii
acestui conţinut cu dispoziţiile constituţiei.
Din punctul de vedere al acţiunii în timp, mai bine zis al retroactivităţii, controlul
constituţionalităţii legilor poate fi realizat sub două forme. Prima formă, numită ex tun , presupune că
actul normativ sau norma juridică determinată ca fiind neconstituţională este lipsită de forţă juridică din
momentul intrării ei în vigoare sau din momentul intrării în vigoare a unei norme constituţionale cu care
ea vine în contradicţie.
Această formă de control dă naştere unor consecinţe grave (restabilirea relaţiilor de până la
adoptarea actului constituţional, compensarea daunelor aduse prin adoptarea lui etc.), de aceea de o
răspândire mai largă se bucură cea de a doua formă - ex nunc. Ex nunc este controlul constituţionalităţii
legilor în urma căruia hotărârea cu privire la neconstituţionalitatea actului normativ sau a normei juridice
nu are forţă retroactivă.
În funcţie de modul cum este înscris în constituţie, controlul constituţionalităţii legilor poate fi
implicit sau explicit. Suntem în faţa unui control explicit atunci când constituţia îl prevede în mod expres.
În această situaţie, constituţia poate numai să fixeze obligaţia verificării constituţionalităţii legilor sau
poate, pe lângă aceasta, să indice şi organul competent şi eventual procedura de urmat. Controlul explicit
este acceptat şi în alte ţări: România, Franţa, Elveţia, Austria.
Suntem în prezenţa unui control implicit atunci când constituţia nu-l prevede în mod expres, dar el
există implicit ca urmare a principiului legislaţiei.
Dintre aceste două forme controlul explicit este mai favorabil pentru asigurarea supremaţiei
constituţiei. În cadrul acestui control, subiecţii cu drept de sesizare a organului de control al
constituţionalităţii legilor sunt în cunoştinţă de cauză despre existenţa unui mecanism de control al
constituţionalităţii, care este explicit şi la care acesta poate apela pentru contestarea legii neconstituţionale.

(lat. – cu începere de atunci). Expresie folosită pentru a indica că efectele unui act juridic se produc şi pentru trecut, începînd
cu un anumit moment, care este menţionat.

(lat. – începând de acum). Expresie folosită pentru a specifica că efectele unui act juridic se produc şi pentru trecut, începînd
cu un anumit moment, care este menţionat.
58
În funcţie de instanţa care porneşte procesul, controlul constituţionalităţii legilor poate fi realizat
la iniţiativa autorităţilor publice şi la iniţiativa particularilor.
Controlul la iniţiativa autorităţilor publice este, esenţialmente, un control “concentrat”, “abstract”
şi à priori, aparţine, de regulă, unui organ, special şi specializat, Curţii Constituţionale, iar abstract,
deoarece conformitatea unei legi cu constituţia se pune în afara oricărui litigiu preexistent, aflat în faţa
instanţei judecătoreşti; à priori, întrucât el se realizează asupra unei norme care nu a intrat încă în vigoare.
Autorităţile care declanşează acest control sunt, în principiu: şeful statului, camerele parlamentului sau
preşedinţii acestora, minorităţile parlamentare, guvernul sau prim-ministrul.
Controlul la iniţiativa particularilor exprimă vocaţia Curţii Constituţionale de a fi ”un instrument
de protecţie a indivizilor faţă de legislativ, de garantare a drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale”.
Beneficiarul acestui control nu este, în mod necesar, individul sau cetaţeanul, ci sistemul democratic
constituţional.
Controlul constituţionalităţii legilor la iniţiativa particularilor îndeplineşte trei funcţii:
1) de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale;
2) de control constituţional, totodată fiind şi un mod de exprimare a legitimităţii justiţiei
constituţionale;
3) pedagogică, supunând constituţia la judecata opiniei publice, iar poporului posibilitatea afirmării
constituţiei sale democratice.
Majoritatea sistemelor constituţionale contemporane admit sesizarea organelor de control al
constituţionalităţii legilor de către autorităţile politice, lăsând dezavantajaţi, într-un anumit fel, cetăţenii
sau diversele forme de asociere a acestora.
Pentru depăşirea unei astfel de situaţii a fost introdusă o procedură nouă – plângerea
constituţională, aplicată pentru prima dată în Germania. Ulterior, în ultima decadă a secolului al XX-lea şi
în primii ani ai secolului al XXI-lea această procedură s-a extins considerabil în Europa, fiind
implementată în Letonia, Slovenia, Slovacia, Polonia ş.a., state care au preluat sub diferite forme exemplul
Germaniei.
Plângerea constituţională se defineşte ca fiind ”orice cale de recurs specială, în principiu
subsidiară, la care accesul este deschis în principal pe motive de încălcare a drepturilor şi libertăţilor
constituţionale, enumerate limitativ sau nu, împotriva actelor individuale, jurisdicţionale sau
administrative, ce emană de la anumite organe publice, ca urmare a unei cereri concrete sau a unui litigiu
concret, prin care persoana, ce se consideră vătămată în drepturile sale, se poate adresa Curţii
Constituţionale împuternicite să supună actul atacat unui control de constituţionalitate”. Susţinătorii
acestei proceduri din Republica Moldova interpretează plângerea constituţională ca pe „o formă subsidiară
de recurs, accesibilă oricărei persoane, aplicată în cadrul jurisdicţiei constituţionale, după epuizarea căilor
de atac ordinare, prin care se pretinde lezarea persoanei de o autoritate publică într-un drept constituţional,
printr-un act public jurisdicţional sau administrativ”.
Autorităţile competente să realizeze controlul constituţionalităţii legilor. Controlul

constituţionalităţii legilor pune în faţa doctrinei juridice, precum şi în faţa legislatorului, problema ce ţine
atât de forma realizării acestui control, cât şi de stabilirea autorităţii competente să verifice
constituţionalitatea legii.
59
Trecând în revistă toate organele care ar putea efectua controlul constituţionalităţii legilor, juristul
francez J. F. Aubert a ajuns la concluzia că acesta trebuie încredinţat unui alt organ decât acelui ce face
legea, unui organ politic sau judiciar. El arată că parlamentul nu poate realiza acest control, pentru că el
elaborează legea şi nu am avea altceva decât un autocontrol. Din aceleaşi considerente controlul nu poate
fi realizat de niciuna dintre cele două camere ale parlamentului bicameral. Nici corpul electoral nu poate
realiza acest control, fiindcă referendumul ţine de oportunitatea unei legi, şi nu de constituţionalitatea ei.
Executivul, acolo unde are un drept de veto, ca în SUA de exemplu, se bazează, de obicei, pe
inoportunitate şi nu pe neconstituţionalitate. Statele federate, în condiţia unui stat federal, nu pot renunţa la
aplicarea unei legi pe motiv de neconstituţionalitate, deoarece se ajunge la inegalitate între ele.
Într-o opinie se recunoaşte existenţa a trei feluri de control: control prin opinia publică; control
politic; control jurisdicţional. Într-o altă opinie se vorbeşte despre: control politic; control jurisdicţional. S-
au pronunţat şi opinii precum că controlul constituţionalităţii legilor poate fi realizat: de către un organ
politic; printr-un organ jurisdicţional; de un organ politic-jurisdicţional.
În sfârşit, menţionăm o altă clasificare, pe care o susţinem şi noi, conform căreia controlul
constituţionalităţii legilor poate fi exercitat sub următoarele forme: controlul exercitat prin opinia publică;
controlul prin referendum; controlul printr-un organ politic; controlul printr-un organ jurisdicţional;
controlul printr-un organ unic, special şi specializat.
Controlul prin opinia publică este un control elementar, ce reflectă reacţia opiniei publice în
momentul violării unei prevederi constituţionale de către organele de stat prin adoptarea unei reguli
juridice. Având fundamentul ideologic în “teoria rezistenţei la opresiune”, această formă de control al
constituţionalităţii legilor şi-a găsit argumentarea juridică în acele constituţii care au consacrat dreptul de
insurecţie. Astfel, Constituţia Franţei din 1793, în art.35, prevedea că în caz de violare a drepturilor
poporului din partea guvernanţilor, “insurecţia este pentru popor şi pentru fiecare parte din popor cel mai
scump drept şi cea mai indispensabilă dintre îndatoriri”. Revolta individuală şi colectivă devine, aşadar,
sancţiunea legitimă a neconstitualităţii.
Această formă de control este considerată de mulţi ca fiind primitivă, deoarece presupune
aplicarea violenţei, care face ca sancţiunea neconstituţionalităţii unei legi să fie mai arbitrară decât cazul
de neconstituţionalitate.
Am putea numi şi astăzi pe unii autori care aduc argumente în sprijinul acestei forme de control al
constituţionalităţii legilor. Vorbind despre “efectul abrogator al insurecţiei populare”, ei consideră că o
revoluţie populară poate abroga chiar şi constituţia.
Controlul prin referendum. În literatura de specialitate se consideră că această formă de control,
practicată de unele state ca modalitate de asociere a poporului la procesul de elaborare a legilor, ar fi cea
mai expresiv democratică, dacă nu s-ar solda cu următoarele deficienţe:
a) Consultarea poporului prin referendum se face mai ales în considerarea unor semnificaţii
politice, iar neconstituţionalitatea este mai mult o problemă de “tehnică juridică”.
b) Organizarea referendumurilor devine practic imposibilă atunci când situaţiile de
neconstituţionalitate sunt frecvente.

Insurecţie – formă organizată de luptă armată avînd drept scop răsturnarea guvernului, înlăturarea unui regim politic ori
izgonirea de pe teritoriul naţional a unei armate ocupante. Spre deosebire de un complot, insurecţia se întemeiază pe sprijinul
larg al maselor populare.
60
c) Referendumul este în stare să tărăgăneze rezolvarea conflictului apărut între constituţie şi o lege
ordinară.
Controlul printr-un organ politic. Se consideră că ideea controlului politic al constituţionalităţii
legilor a fost enunţată de abatele Sieyes care, cu prilejul elaborării Constituţiei Franţei din anul 1795,
numită Constituţia anului III, a sugerat instituirea acelui “juriu constituţional” despre care am vorbit mai
sus, un corp reprezentativ al naţiunii, cu menirea de a judeca reclamaţiile contra diferitelor devieri de la
constituţie şi de a anula actele autorităţilor publice prin care se încalcă prevederile constituţionale.
Un asemenea sistem a fost pus în aplicare prin Constituţia franceză din anul 1799 (Constituţia
anului VIII), care prevedea constituirea unui organ politic – “Senatul conservator” (conservator în sensul
de a ”conserva” constituţia). Senatul format din 80 de membri era îndrituit să aprecieze
constituţionalitatea legilor după adoptarea ei de către legislativ şi până la promulgare de Primul Consul.
Conform art. 28 din Constituţia din 1799Tribunatul (un organ care avea sarcina să se pronunţe
asupra proiectelor de legi) era în drept să sesizeze Senatul Conservator în legătură cu toate actele puterii
legislative pentru motive de neconstituţionalitate. Cu toate că era înputernicit să menţină sau să anuleze
toate actelece îi puteau fi prezentate ca neconstituţionale, datorită faptului că Senatul nu-şi exercita
atribuţiile din oficiu, el fiind sesizat numai de către împărat şi Tribunat, acest organ nu a anulat niciun act
al lui Napoleon, deşi neconstituţionalitatea unora dintre ele era evidentă. Un asemenea Senat a fost creat şi
de Constituţia franceză din 14 ianuarie 1852, membrii lui fiind numiţi pe viaţă de împărat. Dar şi acest
organ n-a fost în stare să asigure un control efectiv al constituţionalităţii legilor.
Ulterior acest model a fost preluat în Principatele Române prin Convenţia de la Paris din 1858, în
care (art. 37) era prevăzut că ”legile de interes special pentru fiecare principat nu vor fi întărite de
hospodar decât după ce vor fi comuniucate de dânsul Comisiei Centrale, care va avea a preţui de sunt
potrivite cu dispoziţiile constitutive ale noii organizaţii”.
Această formă de control a constituţionalităţii legilor a fost recepţionată de marea majoritate a
statelor socialiste şi se caracteriza prin următoarele trăsături:
- controlul aparţinea în exclusivitate parlamentului;
- controlul era efectuat la sesizare sau din oficiu;
- controlul se extindea asupra tuturor actelor normative;
- controlul “funcţiona” în faza de proiect a actului normativ şi după adoptarea acestuia.
În literatura de specialitate acest tip de control al constituţionalităţii legilor este supus criticii din
următoarele motive:
- principiul separaţiei puterilor nu poate admite în afara celor trei autorităţi guvernante, crearea
unei a patra, situată ”deasupra” Parlamentului şi Guvernului şi învestită cu dreptul de a le cenzura
activitatea legislativăşi, respectiv, puterea regulamentară;
- organismul politic care exercită controlul ar putea fi discreţionar putând să infirme voinţa
suverană a reprezentanţilor poporului;
- controlul constituţionalităţii legilor trebuie să fie un control de specialitate, situat deasupra
oricăror argumente politice.
Experienţa istorică a demonstrat justeţea unor astfel de afirmaţii, inclusiv ineficacitatea controlului
politic ca procedură de control a constituţionalităţii legilor.
Controlul printr-un organ jurisdicţional. Este o formă de control a constituţionalităţii legilor mult
mai eficientă decât controlul printr-un organ politic. Acest control este încredinţat sau unui ansamblu de
61
organe judecătoreşti, sau unui singur organ jurisdicţional care se află în vârful ierarhiei instanţelor
judecătoreşti.
În literatura de specialitate primul caz este numit sistem difuz şi se limitează la un litigiu prezent,
iar deciziile adoptate în cadrul său se bucură numai de o autoritate relativă, provocând efecte inter partes
care pot fi extinse prin modalitatea precedentului judiciar. Acest sistem este răspândit în SUA, Canada,
Japonia, Argentina, Venezuela, Grecia etc.
Cazul al doilea a căpătat titlul de „sistem concentrat”, iar deciziile adoptate în cadrul său produc
de regulă efecte erga omnes.
Sistemul difuz diferă de sistemul concentrat după modalitatea de declanşare a controlului
constituţionalităţii.
În sistemul difuz controlul este iniţiat pe cale de excepţie, iar în sistemul concentrat pe cale de
acţiune.
Din cauza faptului că anume pe continentul american s-a realizat pentru prima dată această formă
de control a constituţionalităţii legilor, ea se regăseşte şi sub titlul de “model american” de control a
constituţionalităţii legilor.
Începând cu procesul Marbury V. Madison, Curtea Supremă din SUA obţine dreptul de a decide ca
într-un litigiu să prevaleze o normă constituţională asupra unei norme obişnuite. Astfel, Curtea Supremă a
SUA se preocupă esenţialmente de aspectul constituţionalităţii prevederilor legale aplicate sau implicate în
cauza judecată, situaţie numită judicial review, ceea ce înseamnă verificarea constituţionalităţii.
Controlul printr-un organ jurisdicţional este considerat cel mai eficient, în calitate de avantaje fiind
înscrise următoarele: problema conformităţii unei legi cu constituţia este o problemă prin excelenţă sau
predominant „juridică” – aceea de a stabili dacă organul legiuitor, exercitându-şi prerogativele sale
legislative, a acţionat sau nu în limitele constituţiei; magistraţii, prin profesionalismul şi statutul lor, sunt –
sau ar trebui să fie – cu deplinătate competenţi să examineze ”diferendul” creat între o lege ordinară şi
legea constituţională; procedura constituţională, chiar dacă s-ar abate de la regulile dreptului comun,
conferă ea însăşi garanţii suficiente pentru soluţii echitabile (independenţa şi imparţialitatea judecătorilor,
contradictorialitatea, obligaţia motivării soluţiei etc.); întrucât controlul de constituţionalitate înfăptuit de
organele judiciare nu duce la anularea legilor, ci are efect numaiinter partes, reglementările care recurg la
acest sistem apar mai uşor conciliabile cu principiul tradiţional al separaţiei puterilor în stat, decât cele
care instituie curţi constituţionale speciale, înzestrate cu dreptul de a constata dacă legile sunt sau nu
contrare constituţiei; prin instituţionalizarea unui control „concentrat” devine posibilă asigurarea efectelor
erga omnes a deciziilor adoptate; în condiţiile unui sistem democratic de desemnare a judecătorilor,
independenţa acestora este efectiv asigurată faţă de judecătorii constituţionali care, desemnaţii fiind de
autorităţile publice, inevitabil poartă servituţile desemnării.
În acelaşi timp controlul printr-un organ jurisdicţional este supus unor observaţii critice, şi anume:
conflictul dintre lege şi constituţie nu este simplamente un ”diferend juridic”, ci un „litigiu constituţional”
care, prin „natura lucrurilor”, nu poate aparţine spre rezolvare judecătorului ordinar, ci judecătorului
constituţional; profesionalismul magistratului „…rămâne încă, dacă nu o himeră, atunci un deziderat greu
de ridicat la cota specializării judecătorului constituţional; procedura jurisdicţională obişnuită nu este
compatibilă cu specificul unui litigiu constituţional”, iar principii precum independenţa,
contradictorialitatea etc. nu sunt apanajul judecătorului ordinar; limitarea efectelor inter partes şi
nesancţionarea legii sunt de natură să bulverseze ordinea juridică şi să afecteze grav credinţa în
62
certitudinea raporturilor juridice; deseori judecătorii sunt obligaţi sau tentaţi să ”alunece” de la aprecierea
juridică a operei legislative la aprecierea ei politică; controlul judecătoresc poate deveni un instrument al
puterii executive pentru ”reglarea” unor diferende existente între aceasta şi celelalte puteri; principiul
independenţei şi cel al inamovibilităţii pot fi nu numai garanţii ale imparţialităţii justiţiei, dar şi premise
ale alunecării ei spre un ”guvernământ al judecătorilor”; organele judecătoreşti devin o ramură a puterii
legislative, sau – ceea ce este şi mai grav – o veritabilă ”putere de guvernare”, o autoritate deasupra
celorlalte; decizia judecătorească, chiar greşită fiind, o dată intrată în puterea lucrului judecat, nu poate fi
retractată decât în condiţii limitate, care numai excepţional antrenează reconsiderarea ei, întreţinând astfel
o confuzie juridică şi de fapt.
Sistemul american de control al constituţionalităţii legilor a fost adoptat în state precum: Canada,
Statele Unite ale Americii, Danemarca, Estonia, Irlanda, Norvegia, Suedia, Argentina, Bahamas,
Barbados, Bolivia, Republica Dominicană, Grenada, Guyana, Haiti, Jamaica, Mexic, St. Cristopher and
Nevis, Trinidad şi Tobago, Botswana, Gambia, Ghana, Guineea, Kenya, Malawi, Namibia, Nigeria,
Seychelles, Sierra Leone, Tanzania, Iran, Israel, Bangladesh, India, Japonia, Nepal, Noua Zeelandă,
Singapore, Tonga etc.
Controlul printr-un organ unic, special şi specializat. Această formă de control a
constituţionalităţii legilor rămâne a fi controversată, unii specialişti în materie caracterizându-l fie ca pe un
organ politic, fie ca pe un organ jurisdicţional, fie ca pe un organ mixt (politic şi jurisdicţional).
Indiferent de caracterul discuţiilor purtate în jurul acestei forme de verificare a constituţionalităţii
legilor, în sprijinul acestui sistem se înaintează următoarele argumente:
- el eliberează instituţiile jurisdicţionale obişnuite de competenţa de a verifica, în litigiile dintre
particulari, constituţionalitatea legilor;
- în cadrul acestui sistem confirmarea corespunderii legii cu constituţia este opozabilă tuturor,
producând un efect mult mai satisfăcător decât autoritatea unei decizii judiciare;
- sistemul presupune un cadru strict în care se realizează controlul constituţionalităţii legilor care
diminuează considerabil insecuritatea juridică.
După cum am menţionat mai sus, primul organ de acest gen a fost Tribunalul constituţional
cehoslovac, înfiinţat prin Legea din 29 februarie 1920, inspirată de o lege similară, adoptată în Austria la
25 ianuarie 1919. Legea consacra că această instanţă “unică, specializată şi centralizată”, constituită din 7
judecători, era competentă să verifice constituţionalitatea legilor adoptate de către Parlament sau de către
Comitetul permanent al acestuia în perioada dintre sesiuni. Hotărârile acestui tribunal constituţional
privind neconstituţionalitatea legilor supuse controlului aveau efecte ergo omnis.
Evenimentul de cea mai mare importanţă în ce priveşte afirmarea controlului constituţionalităţii
legilor printr-un organ unic, special şi specializat, este crearea Curţii de Justiţie Constituţională din Austria
în conformitate cu prevederile art. 140 din Constituţia Austriei, adoptată la 1 octombrie 1920.
Exemplul Austriei a fost urmat de Spania prin crearea unei Curţi Constituţionale în anul 1931.
Activitatea acestui organ este suspendată la sfârşitul anilor 30 şi numai începând cu anul 1945 îşi preia
activitatea.
Această formă de control se răspândeşte cu rapiditate după cel de-al doilea război mondial, prin
crearea Curţii Constituţionale în Italia (1949), în Germania federală (1949), Consiliului Constituţional în
Franţa (1958) şi în Turcia (1961). În anul 1978, când acest model este reacceptat în Spania, controlul
printr-un organ unic, special şi specializat capătă titlul de „model european”. Este momentul când începe
63
aşa-numitul “val al anilor 80” prin recepţionarea acestui “model” de către Portugalia (1982), Belgia
(1983), Polonia (1985), Ungaria (1989). Puţin mai târziu sunt instituite curţi constituţionale în Guatemala,
Ecuador, Chile, Peru, Columbia, Bolivia, Paraguay, Siria, Egipt, Kuwait, Camerun, Tailanda, Coreea de
Sud, Andorra, Liehtenstein, în aproape toate statele ex-socialiste din Europa de Est şi Asia, inclusiv
Mongolia, şi, practic, în toate republicile ex- socialiste din fosta URSS.
Sistemul european se regăseşte în state precum: Albania, Andorra, Armenia, Austria, Azerbaidjan,
Belarusi, Bosnia-Herzegovina, Bulgaria, Croaţia, Republica Cehă, Serbia, Georgia, Germania, Ungaria,
Lituania, Letonia, Moldova, Polonia, România, Federaţia Rusă, Slovacia, Slovenia, Spania, Turcia,
Ucraina, Egipt, Madagascar, Mali, Africa de Sud, Cipru, Kârgâzstan, Tadjikistan, Uzbekistan, Tailanda,
Mongolia, Coreea de Sud, Chile, Surinam etc.
În ţările de tranziţie curţile constituţionale au fost create în condiţiile complicate de confruntare cu
crizele sociale şi economice din primii ani de dezvoltare postsocialistă, începând practic de la zero,
deoarece constituţiile precedente „de gală” din aceste ţări nu au prevăzut acest instrument de drept. Fără
îndoială, în toate statele de tranziţie are loc constituirea unui nivel nou de cultură juridică ce include
conştientizarea faptului că una dintre condiţiile primordiale ale existenţei statului de drept este executarea
strictă a constituţiei, corespunderea întocmai a activităţii organelor de stat, organizaţiilor, persoanelor cu
funcţii de răspundere şi a cetăţenilor cu legea fundamentală. Anume instituţia de protecţie juridică a
constituţiei este chemată să asigure toate aceste cerinţe. Situaţia politică a acestor instanţe, mai ales în
societăţile de tranziţie ale fostei Uniuni Sovietice, este exprimată drept „dificilă”, deoarece acestea trebuie
„să ia decizii fundamentale cu implicaţii foarte importante pentru binele comun şi pentru viaţa politică în
general, şi trebuie să se supună doar Constituţiei şi să-şi desfăşoare activitatea departe de afacerile politice
de zi cu zi”.
Cu toate acestea, sunt şi voci împotriva creării unui organ unic special şi specializat de control al
constituţionalităţii legilor. Astfel în procesul de adoptare a Constituţiei României din 1991 adversarii
”organului unic şi specializat” se refereau la faptul că acesta rămâne ”în afara controlului reciproc” ca
principiu de organizare şi funcţionare a puterilor publice; că prin crearea unui astfel de organ se aduce
atingere suveranităţii Parlamentului; că un astfel de organ creat ”în afara” puterilor tradiţionale aduce
atingere principiului separaţiei puterilor în stat.
Totuşi prioritatea acestui model de control al constituţionalităţii legilor este demonstrată de
experienţa bogată în domeniu acumulată de statele europene în calitate de argumente fiind invocate şi
următoarele:
- având sarcină primordială controlul constituţionalităţii legilor, Curtea Constituţională devine un
veritabil garant al supremaţiei Constituţiei;
- Curtea Constituţională este independentă faţă de toate celelalte autorităţi publice.
Printre particularităţile avantajoase ale acestui model de control al constituţionalităţii legilor sunt
considerate şi următoarele:
- separarea contenciosului constituţional de celelalte forme de contencios ceea ce face ca
”chestiunea prejudicială” a neconstituţionalităţii să fie transmisă spre competenţă şi exclusivă rezolvare
Curţii sau Tribunalului constituţional;
- problema neconstituţionalităţii unei legi constituie ea însăşi un contencios, rezervat spre
judecată în exclusivitate justiţiei constituţionale, astfel încât Curtea sau Tribunalul constituţional se
64
pronunţă în primă şi ultimă instanţă asupra neconstituţionalităţii unei legi …asigurând astfel unitatea de
interpretare, coerenţa sistemului juridic şi securitatea juridică;
- singularitatea Curţii sau Tribunalului constituţional … mai ales prin faptul că se află situat
în afara aparatului jurisdicţional obişnuit, neavând nicio legătură structurală cu acest aparat;
- sesizarea Curţii sau Tribunalului constituţional se face prin modalităţi specifice,
declanşarea controlului constituţionalităţii aparţinând: autorităţilor politice sau publice; şefului
statului;guvernului sau prim-ministrului; adunărilor parlamentare sau preşedinţilor acestora; minorităţilor
parlamentare; organelor regionale; ombudsmanului instanţelor de judecată şi chiar cetăţenilor;
- decizia Curţii sau Tribunalului constituţional produce, de regulă, efecte erga omnes care
derivă din natura obiectivă a contenciosului, indiferent de modalitatea de sesizare a autorităţii respective.
La etapa actuală “modelul european” de control al constituţionalităţii legilor se prezintă în mai
multe variante, în funcţie de următoarele criterii:
a) din punctul de vedere al structurii: 3 membri în Cipru; 7 membri în Angola, Benin; 9 membri în
Franţa, România, Azerbaidjan, Kârgâzstan, Albania, Congo, Lituania, Macedonia, Slovenia; 11 membri în
Turcia, Ungaria; 12 membri în Spania, Belarusi, Bulgaria; 13 membri în Portugalia, Croaţia; 14 membri în
Austria; 15 membri în Italia, Cehia, Serbia; 16 membri în Germania, 18 membri în Ucraina; 19 membri în
Federaţia Rusă;
b) după durata mandatului: 7 ani în Angola, Bahrain; 8 ani în Croaţia; 9 ani în Franţa, Spania,
Italia, România, Albania,Armenia, Bulgaria, Coreea, Georgia, Lituania, Macedonia, Portugalia, Serbia,
Slovenia, Ucraina; 10 ani în Cehia, Georgia; 12 ani în Germania, Austria, Ungaria;
c) după modul de desemnare: de Parlament (Germania, Macedonia); de Preşedintele statului şi
preşedinţii adunărilor parlamentare (Franţa, România, Albania);de Preşedintele statului şi de Parlament în
Belorusia, Cehia; de Preşedintele statului, Parlament şi instanţele judecătoreşti în Angola, Bulgaria,
Congo, Georgia, Coreea, Serbia; de Rege în Bahrain;
d) din punctul de vedere al procedurii de sesizare a acestui organ: organe care efectuează controlul
prealabil al constituţionalităţii legilor (acest control intervine în mod obligatoriu înainte de promulgarea
legii şi, de regulă, el nu mai poate fi declanşat după perfectarea legii). Controlul preventiv este aplicat în
Franţa, iar cu unele particularităţi în Italia şi Spania; organe care efectuează controlul posterior adoptării
legilor.
Referitor la controlul prealabil există mai multe opinii. De exemplu, I. A. Ledeah îl concepe ca pe
o procedură consultativă, remarcând că decizia organului controlului constituţional, în acest caz, nu este
decisivă. Alţii consideră că acest tip de control are un mare neajuns, întrucât, examinând proiectul actului
normativ din punctul de vedere al constituţionalităţii, organul controlului constituţional, ca şi legiuitorul,
se află sub impresia, existentă la acest moment, a necesităţii adoptării legii. L. V. Lazarev, din contra,
arată aspectele pozitive ale controlului prealabil: posibilitatea de a reglementa problemele litigioase de
drept constituţional până la intrarea în vigoare a actului, fapt ce contribuie la stabilitatea legislaţiei. Mai
mult, ulterior nu va apărea necesitatea anulării unui şir de acte subordonate legii adoptate în baza unei legi
neconstituţionale.
În cadrul hotărârilor emise în urma controlului prealabil al constituţionalităţii legilor, Curţile
Constituţionaleasigură supremaţia constituţiei prin formularea poziţiilor sau concluziilor juridice, care
reprezintă „rezultatul stabilirii şi evaluării sensului drept – constituţional al normelor legale, cu luarea în
considerare a necesităţii menţinerii balanţei şi proporţionalităţii valorilor şi scopurilor constituţionale”.
65
La realizarea controlului prealabil al constituţionalităţii legilor, Curtea Constituţională poate utiliza

mai multe criterii de constituţionalitate, printre care:
- corespunderea normelor legii normelor şi principiilor Constituţiei, principiilor dreptului
internaţuional;
- proporţionalitatea restricţiilor drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, stabilite în lege, altor valori şi
scopuri, aflate sub protecţia Constituţiei şi respectarea limitelor acestor restricţii;
- certitudinea de drept, care presupune claritatea, exactitatea, caracterul necontradictoriu, coerenţa
logică a normelor legale, posibilitatea aplicării ulterioare uniforme a acestora în practică.
Se consideră că efectuarea controlului prealabil al constituţionalităţii legilor presupune următoarele
avantaje:
- previne intrarea în vigoare a normelor juridice, care contravin Constituţiei; asigură stabilitatea
legislaţiei, a sistemului de drept în ansamblu;
- minimalizează problemele legate de necesitatea abrogării actelor subordonate legii, în cazul în
care legea respectivă, în ordinea controlului ulterior, este recunoscută ca fiind neconstituţională.
Controlul posterior, la rândul său, poate fi realizat sub două forme:
- direct, de către particulari, când aceştia îşi consideră lezate drepturile fundamentale (Germania)
sau de organele de stat, dacă există conflict de competenţă între diferitele autorităţi publice (Germania,
Italia, Spania);
- indirect, de către instanţele judiciare, care, în litigiile ce urmează să se rezolve, sunt obligate să
aştepte până când organul specializat de control al constituţionalităţii se pronunţă asupra validităţii legii
litigioase (Italia, Germania, Spania). Specialiştii în materie consideră că acest control posterior adoptării
legilor este “veritabilul control al constituţionalităţii legilor”, iar cel mai original şi mai eficace model este
recunoscut modelul francez;
e) din punctul de vedere al perioadei istorice de instituire şi afirmare, aceste organe se împart în
organe de control al constituţionalităţii legilor “de model european” din prima generaţie şi din a doua
generaţie.
În opinia Preşedintelui Comisiei de la Veneţia, Gianni Buquiccio, indiferent de modelul de control
al constituţionalităţii legilor acceptat de o ţară sau alta „fie cel american … prin intermediul sistemului
judecătoresc obişnuit sub ierarhia Curţii Supreme, fie modelul Kelsian, care favorizează Curtea
Constituţională specializată - important este să fie respectate standardele democratice de bază.
66

Subiectul Iii PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Subiectul Iii PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Acad.

Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

SUBIECTUL III. TEORIA CONSTITUŢIEI

III.1. NOȚIUNEA ȘI ESENȚA CONSTITUȚIONALISMULUI

Într-adevăr, constituţionalismul este un fenomen istoric, care a apărut odată cu certitudinea că

III.2. NOŢIUNEA ȘI ESENȚA CONSTITUŢIEI

constituţie nu poate fi explicat numai prin referire la substantivul constitutio , ci şi la verbul

Constituţional român Constantin Disescu a conceput constituţia ca “organizare a exerciţiului

III.3. APARIŢIA ŞI DIFUZAREA CONSTITUŢIEI

Doctrina dreptului constitutional nu oferă opinii consolidate privitoare la momentul apariţiei

- Actul Parlamentului (1958). A stabilit procedura de acordare a calităţii de membru pe viaţă al

mentalităţii în schimbare a societăţii. Anume aceste provocări determină esenţa evoluţiei

III.4. CLASIFICAREA CONSTITUŢIILOR

În doctrina dreptului constituţional se procedează la clasificarea constituţiilor, clasificare efectuată

- cutuma constituţională, fiind topită în faptele sociale, nu poate fi definită cu uşurinţă,

III.5. ELABORAREA ŞI ADOPTAREA CONSTITUŢIEI

Pe parcursul evoluţiei constituţionalismului procedura de elaborare şi adoptare a constituţiilor a

instituie dinastii, să restructureze puterea politică, să acorde drepturi cetăţeneşti şi să instituie

III.6. PROCEDURA DE REVIZUIRE ŞI ABROGARE A CONSTITUŢIEI

Ca şi celelalte norme juridice, în permanentă dezvoltare se află şi prevederile constituţionale.Dintr-

Modificările constituţionale astfel adoptate pot fi supuse şi referendumuluipopular, dacă în

III.7. CONŢINUTUL, FORMA ȘI STRUCTURA CONSTITUŢIEI

III.7.1 CONŢINUTUL CONSTITUŢIEI

Laurii primatului în reglementarea constituţională a statutului partidelor le aparţin statelor

III.7.2. FORMA CONSTITUŢIEI

III.7.3. STRUCTURA CONSTITUŢIEI

Structura constituţiei reprezintă arhitectura sa internă, adică modul şi consecutivitatea expunerii

III.8. SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI

III.9. NOŢIUNEA ŞI FORMELE DE CONTROL AL CONSTITUŢIONALITĂŢII LEGILOR

În literatura de specialitate activitatea de verificare a conformităţii legilor cu constituţia este

- În cazul acestui control situaţia instanţelor se reflectă necesarmente asupra indivizilor,

Autorităţile competente să realizeze controlul constituţionalităţii legilor. Controlul

La realizarea controlului prealabil al constituţionalităţii legilor, Curtea Constituţională poate utiliza

S-ar putea să vă placă și