Acad.

Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

SUBIECTUL VII. INSTITUȚIA JURIDICĂ A CETĂȚĂNIEI

Obiective:
- a defini noţiunea şi trăsăturile cetăţeniei;
- a identifica principiile de bază privind cetăţenia Republicii Moldova;
- a argumenta conceptul pluralităţii de cetăţenii în Republica Moldova;
- a evalua temeiurile şi procedurile stabilite de dobândire/pierdere a cetăţeniei Republicii Moldova.

VII.1. NOȚIUNEA, NATURA JURIDICĂ ŞI TRĂSĂTURILE CETĂŢENIEI

Noțiuni generale privind coraportul dintre stat şi individ

Existenţa oricărui stat, după cum am constatat anterior, se poate realiza numai în prezenţa a trei
condiţii juridice: teritoriul, poporul, puterea publică. Deoarece poporul (în unele surse este utilizată
noţiunea de populaţie) este una dintre aceste condiţii apare justificată analiza raporturilor existente între
acesta şi stat, mai precis între fiecare individ, element constitutiv al poporului şi statul respectiv.
Şi dacă admitem că societatea reprezintă totalitatea indivizilor care coabitează aflându-se în
anumite relaţii, o să încercăm să facem o dezvăluire mai profundă a raporturilor care definesc legătura
intimă, obiectiv necesară dintre stat şi membrii societăţii acestuia.
O asemenea legătură nu este întâmplătoare, ea s-a format printr-un proces îndelungat în care atât
indivizii cât şi puterea publică au conştientizat legăturile lor bazate pe principiul responsabilităţii
reciproce. Locuind pe un anumit teritoriu şi, mai târziu, organizându-se politic în cadrul acestuia, indivizii
se identificau atât cu teritoriul respectiv, cât şi cu forma de organizare politică, adică cu statul.Pe măsura
dezvoltării acestui proces de interconexiune, populaţia dobândeşte treptat conştiinţa de sine, numită şi
naţională, care include conştiinţa apartenenţei la un teritoriu determinat, solidaritatea cu o anumită forţă
publicâ, câreia, periodic, îi conferă prin sufragiu legitimitate.
Elementele organice ale naţiunii sunt reflectate în conştiinţa naţională, exprimată prin limba
comună, tradiţiile, cultura comună, religia, specificul organizării vieţii social-economice şi politice, care
formează fondul conceptual şi operaţional al ideologiei naţionale. Promovarea unei ideologii naţionale
bazată pe sistemul axiologic al naţiunii reprezintă un factor de transmitere din generaţie în generaţie a
trăsăturilor specifice statului, cum ar fi, spre exemplu, caracterul său naţional, dar şi de propagare şi
întârire a raporturilor de apartenenţă a unei persoane fizice la stat, de cultivare a sentimentelor sale
naţionale, a ataşamentului individual faţă de valorile sociale, juridice, politice ş.a. ale poporului şi implicit
ale statului.
Natura acestor relaţii a cunoscut o evoluţie în timp, manifestându-se printr-o diversitate de aspecte
după cum sunt diverse statele cunoscute de istoria civilizaţiei.
Aplicând metoda istorică în cercetarea relaţiilor dintre individ şi stat, vom apela la experienţa
romanilor de libertatea cărora erau încântaţi revoluţionarii francezi la sfârşitul sec. Al XVIII-lea. În urma
cercetărilor minuţioase la care au fost supuse izvoarele de drept roman, s-a ajuns la concluzia că această
libertate care i-a însufleţit pe părinţii constituţionalismului european şi care pentru omenire a avut o
importanţă mult mai mare decât toate realizările revoluţiei tehnico-ştiinţifice aşa şi nu a fost cunoscută de
romani.

1
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

Individul din societatea Romei antice, împreună cu toată proprietatea sa, era parte din proprietatea
statului fără să cunoască libertatea vieţii private. Persoana de rând, practic, nu avea nici o importanţă în
raport cu autoritatea puternic idolatrizată, considerată sfântă şi divină, care era statul cu numele de
Imperiu. Acest stat, care a creat baza sistemului juridic adoptat, pe bună dreptate, de majoritatea statelor
moderne, şi-a asumat dreptul să constrângă în interesul statului pe orice individ, chiar dacă acesta nu purta
nici o vină. “Nimic în om n-a fost independent. Trupul lui aparţinea statului şi era menit să-l apere (în
Roma serviciul militar era obligatoriu până la atingerea vârstei de 46 de ani). Averea lui era întotdeauna la
dispoziţia statului. Dacă acesta avea nevoie de bani, putea porunci femeilor să-i dea giuvaerele lor;
creditorilor – să-i cedeze creanţele lor; proprietarilor – să-i lase gratuit produsele proprietăţilor lor”.
Omul nu s-a mulţumit cu o asemenea soartă. Au trecut secole de luptă neânduplecată pentru
recunoaşterea individualităţii pentru care omul a plătit scump fiecare succes. “Neastâmpărul şi zvârcolirile
din vremurile năvălirii barbarilor, stagnaţia şi înăduşitoarea apăsare din noaptea lungă a feudalismului,
cruciatele, rugurile sinistre ale inchiziţiei, războiaele religioase şi civile, răscoalele ţărăneşti, în sfărşit
marea revoluţie… Fiecare treaptă a fost scăldată de valuri de sânge, fiecare pietricică în clădirea –
descoperită încă – a emancipării individuale a fost cimentată cu jertfe nenumărate…”.
O formă nouă a vieţii sociale a fost inaugurată de revoluţia franceză din 1789, care a scos
individualitatea omenească de sub jugul cunoscutelor formaţiuni de stat. Începănd cu acest eveniment,
Omul ca atare, începe să fie recunoscut liber ca subiect plenipotenţiar de drept.
Astfel, odată cu evoluţia procesului de emancipare a individului s-a schimbat şi caracterul
raporturilor dintre acesta şi stat. Dacă în dreptul roman indivizii împreună cu toate bunurile lor erau
proprietatea statului, astăzi putem spune că statul este “un fel de proprietate” a membrilor societăţii
organizate în stat.
Fiind o formă superioară de agregare socială, statul întruchipează societatea şi acţionează în
numele şi în interesul ei. În temeiul celor constatate, deducem că relaţiile dintre societate şi persoană sunt
relaţiii de natură politică, relaţii examinate şi interpretate în dreptul constituţional prin instituţia cetăţeniei.
Coraportul dintre stat şi persoană este condiţionat de principiul responsabilităţii reciproce, care este
cuprinsă în lozinca: “Dezvoltarea liberă a fiecaruia este condiţia dezvoltării libere a tuturor”.
Responsabilitatea statului faţă de persoană se poate manifesta:
1. în mod direct;
2. sub formă de principii cuprinse în Constituţie;
3. sub formă de obligaţii transmise diferitelor organe de stat;
4. sub formă de garanţii ale drepturilor şi libertăţilor persoanei.
Responsabilitatea persoanei faţa de stat şi societate este exprimată prin datoriile sale înserate în
Constituţie şi în alte izvoare constituţionale.
Printre obligaţiile statului, de obicei, se enumeră:
 apărareaşi garantarea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor;
 instituirea şi aplicarea unor măsuri eficiente pentru dezvoltarea economicăşi protecţia socială, de
natură săasigure cetăţenilor un nivel de trai decent.
În virtutea acestor exigenţe Constituţia Republicii Moldova declară că în statul nostru demnitatea
omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic
reprezintă valori supreme şi sunt garantate (art. 1 alin. (3)), îndatorirea primordială a statului devenind
respectarea şi ocrotirea persoanei (art. 16 alin. (1)).
2
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

Dupa cum am menţionat, situaţia care rezultă din legătura principial statornică între o persoană
fizică şi stat, situaţie caracterizată prin consfinţirea plenară a drepturilor şi obligaţiilor reciproce în
Constituţie şi în alte legi, este determinată prin noţiunea de cetăţenie. Această legătură este numită şi
resortisanţă (considerându-se că pentru a se numi cetăţenie „sfera definiţiei se cere mai restrânsă”), iar
indivizii aflaţi într-o astfel de legătură, seunt numiţi resortisanţi.
Cetăţenia este o formă de resortisanţă în care legătura dintre individ şi stat porneşte de la anumite
drepturi şi obligaţii reciproce, legătura în cadrul căreea şi individul are depturi ,şi statul obligaţii, în cdrul
căreea individul participă la conducerea statului, iar statul este expresia voinei cetăţenilor.

Noţiunea, trăsăturile şi evoluţia istorică a instituţiei cetăţeniei

Conform DEX-lui, cetăţenia este „condiţia juridică de cetăţean, situaţia de cetăţean”. Sursa citată
nu indică consecinţele de drept, legate de cetăţenie, care se reduc la următoarele momente: pe de o parte,
aceasta este o subordonare necondiţionată a persoanei puterii suverane de stat, iar pe de altă parte,
acordarea unor drepturi care asigură participarea la procesul de realizare a puterii de stat.
Iniţial, noţiunea de cetăţenie este atestată în antichitate, în oraşele republicii romane şi îşi are rădăcinile în
latinescul „civitas”. Ius civile (dreptul cetăţii semnifica faptul că indivizii care nu fac parte din cetate, nu
sunt ocrotiţi de legea romană.) Datorită acestui fapt, acei care nu purtau acest titlu, adică străinii, chiar
dacă erau liberi, aveau un statut juridic similar cu al sclavului: era lipsit de personalitate juridică; putea fi
luat sclav de oricine.
Titlul de cetăţean era purtat de cei care locuiau în cetate şi „aveau totalitatea drepturilor civile şi
politice; nu exista în acel timp, titlu mai înalt, iar mândria de a fi cetăţean al Romei se exprima în formula:
civis romanus sum!”.
De la început, în Roma, Sparta, Athena, se considerau cetăţeni numai persoanele care prin adunări
populare participau la rezolvarea treburilor publice. Ulterior, prin Edictul Împăratului Antonio Caracala
din anul anul 212 e.n. cetăţenia era acordată tuturor locuitorilor Imperiului roman.
Sunt bine cunoscute şi admise afirmaţiile precum că în Imperiu, străinii se aflau în afara oricăror drepturi,
că dreptul exista numai pentru cetăţeni; că în sistemul lor juridic sclavii erau trataţi ca lucruri sau animale
şi formau obiect de vânzare - cumpărare.
În epoca feudală, cetăţenia îşi pierde aproape complet conţinutul juridic, o bună parte a membrilor
statului fiind calificaţi ca supuşi, situaţie ce presupunea multe obligaţiuni şi puţine drepturi. Supuşii nu
posedau drepturi politice şi nu participau la rezolvarea treburilor publice.
Aşadar, în îndelungata perioadă de până la 1789, instituţia cetăţeniei avea un caracter limitat,
reducându-se de fapt la indicarea apartenenţei persoanei la un anumit stat.
Anul 1789, prin Declaraţia franceză privind drepturile omului şi cetăţeanului, schimbă radical
natura juridică a cetăţeniei. Declaraţia a introdus noţiunea contemporană de cetăţenie, lichidând supuşenia
şi legând-o de participarea activă a persoanei la viaţa publică.
Lichidarea supuşeniei nu purta doar un caracter declarativ determinat de substituirea unei noţiuni
prin alta, ea implica şi o serie întreagă de consecinţe juridice legate de distrugerea drepturilor şi
privelegiilor feudale şi mai ales a celor care se refereau la „dreptul feudal personal sau la iobăgie”.
Pornind de la faptul că fusese anulate „fără răscumpărare acele drepturi şi obligaţii feudale, care
purtau un caracter dependent sau reprezentativ faţă de dependenţa personală...”, Adunarea Naţională
franceză la 15-28 martie 1790, adoptă Legea despre ordinea suprimării drepturilor feudale în care
3
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

(secţiunea II, art. 1) se consacra următoarele: „Dependenţa de servaj personal, de proprietate sau
combinată, de iobag după provenienţă sau starea de servaj personal...îndeplinirea boierescului personal,
dreptul la moştenire după vasalul care nu are urmaşi... la fel şi toate celelalte urmări ale dependenţei
iobăgiste, funciare, personale sau combinate, referitoare la persoane sau avere, se lichidează în mod
gratuit”.
Un rol semnificativ în promovarea tinerii instituţii a cetăţeniei a aparţine şi Decretului cu privire la
anularea instituţiei nobilimii ereditare şi a tuturor titlurilor nobiliare (19 iunie 1790). Prin acest Decret
Adunarea Naţională a Franţei desfiinţa instituţia nobilimii ereditare „pentru totdeauna” tilurile nobiliare de
principe, duce, conte, marchiz, vicont, vidam, baron, chevalier, messir, purtător de arme, nobil şi toate
titlurile nobiliare asemănătoare acestora nu mai erau permise şi nu mai puteau fi primite de nimeni şi
nimănui nu puteau fi acordate. Decretul mai dispunea că fiecare cetăţean francez să poarte doar „numele
capului de familie”.
Primele constituţii consacră noţiunea de cetăţean substituind-o pe cea de supus, consfinţind
principiul egalităţii cetăţenilor în drepturi. Astfel, Constituţia Franţei din 3 septembrie 1791 utilizează
termenul în Partea I (Principii de bază asigurate de Constituţie) în care se consacra egalitatea cetăţenilor în
derepturi, Partea a doua (Despre divizarea regatului şi cetăţenie) în care se consacrau condiţiile de
dobândire a cetăţeniei franceze. Constituţia Spaniei (19 martie 1812) la fel recunoaşte instituţia cetăţeniei
prin consacrarea (art. 27) că „Cortesurile sunt adunarea deputaţilor, care reprezintă naţiunea numită de
cetăţeni”.
Astăzi termenul de supus este folosit numai în unele state – monarhii, desemnând aceleaşi relaţii ca
şi termenul de cetăţean; în Spania şi Belgia termenul de supus a fost exclus din constituţii şi alte acte
normative, fiind înlocuit prin termenul de cetăţean.
În unele sisteme lingvistice noţiunea de cetăţenie comportă două sensuri: 1) indică apartenenţa
persoanei la statul respectiv; 2) indică starea lui de “coguvernator” al statului. În limba germană, de
exemplu, cetăţenia poartă titlul de “Staatsangehorigkeit” (cu sens de apartenenţă statală) şi
“Burgerschaft” (cu sens de cetăţenie), în spaniolă - “nacionalidad” (naţionalitate”) şi “ciudadania”
(cetăţenia).
Instituţia cetăţeniei întotdeauna a fost influenţată de gradul de dezvoltare social - economice, de
valorile democratice, de drepturile şi libertăţile cetăţeneşti acordate şi garantate de stat.
O influenţă asupra dezvoltării cetăţeniei au avut şi o au şi în prezent diferite tratate şi convenţii
internaţionale. În 1930 la Haga a avut loc o Conferinţă la care s-a încercat codificarea dreptului
internaţional, care a cuprins şi problemele vizând cetăţenia. Convenţia adoptată confirmă dreptul suveran
al statelor de a stabili normele privind reglementarea cetăţeniei, obligaţia reciprocă a statelor de a respecta
acest drept în măsura în care el nu contravine principiilor dreptului internaţional.
În Convenţie au fost stipulate şi principiile care trebuie să stea la baza reglementării cetăţeniei:
 egalitatea cetăţenilor din diferite state;
 negarea cetăţeniei duble;
 dreptul persoanei la expatriere şi la naturalizarea în noul stat;
 unitatea cetăţeniei şi a familiei.
La 10 decembrie 1948, Adunarea Generală ONU a adoptat Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, în art.15 al căreia se spune că „Orice individ are dreptul la o cetăţenie. Nimeni nu poate fi lipsit în
mod arbitrar de cetăţenia sa nici de dreptul de a-şi schimba cetăţenia”.
4
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

În 1966, ONU a adoptat Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Pactul
internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale prin care au fost stabilite un şir întreg
de drepturi de care trebuie să se bucure cetăţenii statelor semnatare.
Însă actul nomativ internaţional de cea mai mare importanţă care stabileşte principii şi reguli în
problema cetăţeniei persoanelor este Convenţia Europeană cu privire la cetăţenie (Strasbourg,
06.XI.1997). În Convenţie cetăţenia „dsemnează legătura juridică între o persoană şi un stat şi nu indică
originea etnică a persoanei”. În acelaşi timp, în Convenţie sunt consacrate principiile cetăţeniei care
urmează a fi respectate de statele semnatare:
 fiecrea individ are dreptul la o cetăţenie;
 apatridia trebuie să fie evitată;
 nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa;
 nici căsătoria, nici desfacerea căsătoriei între un resortisant al unui stat parte şi un străin, nici
schimbarea naţionalităţii unuia din soţi în timpul căsătoriei nu poate avea efecte de drept asupra
cetăţeniei celuilalt soţ.
În acelaşi timp Convenţia dispune ca regulile aparţibând unui stat parte relative la cetăţenie să nu
facă distincţie sau să includă practici care ar constitui o discriminare bazată e sex, reliogie, rasă, culoare
sau origine naţională ori etnică. La fel statele trebuie să respecte principiul nediscriminării între
resortisanţii săi, indiferent dacă sunt resortisanţi prin naştere sau şi-au dobândit cetăţenia ulterior.
Acestea şi multe alte norme ale dreptului internaţional servesc drept izvor al instituţiei cetăţeniei care în
fiecare stat se bucură de reglementare constituţională, devenind astfel o instituţie fundamentală a
sistemului de drept.
Actualmente noţiunea de cetăţenie are conotaţii juridice multiple în funcţie de natura raporturilor
juridice în care se manifestă prin: raporturi de drept internaţional, raporturi de drept constituţional (de
exemplu, drepturile electorale); raporturi de drept administrativ (de exemplu, cererea de dobândire a
cetăţeniei Republicii Moldova se adresează Preşedintelui Republicii); raporturi de dreptul familiei (de
exemplu, dobândirea cetăţeniei Republicii Moldova prin adopţie).
Aşadar, termenul juridic cetâţenia are un caracter complex, generat de multitudinea şi de natura
ramurilor de drept care îi conferă o haină juridică specifică. Totodată, se susţine că cetăţenia nu este o
noţiune juridică — sinteză, constituită prin integrarea şi forjarea într-o unică unitate a caracteristicilor ce
i le imprimă, după caz, dreptul internaţional, dreptul constituţional, dreptul administrativ sau dreptul
familiei. În acelaşi sens, Ion Delenau apreciază cetăţenia ca o instituţie complexă, integrând elementele
specifice mai multor ramuri ale dreptului ori, altfel spus, ca o instituţie juridică aflatâ la confluenţa mai
multor subsisteme juridice normative. O opinie similarâ este exprimatâ şi de profesorul I. Muraru.
În viziunea noastră însă noţiunea juridică de cetăţenie, rezultă cu preponderenţă din ştiinţa dreptului
constituţional, respectiv din ramura de drept constituţional, celelalte ramuri ale dreptului reglementând,
mai degrabă, procedura şi diversitatea modurilor de dobândire sau pierdere a cetăţeniei decât conţinutul
propriu-zis al acestei instituţii.
Totodată, trebuie să recunoaştem că şi alte ştiinţe sociale, spre exemplu sociologia politică sau
politologia, conferă noţiunii de cetăţenie un conţinut specific din perspectiva acestora.
Astfel, în sociologie, cetăţenia este definită ca statut uzual şi reprezintă calitatea de membru al unui
stat-naţiune, fiind conferită de la naştere sau prin proceduri juridice în cazuri de emigrare dintr-un stat
într-altul. În politologie cetăţenia este considerată o relaţie dinamică între un cetăţean şi naţiunea sa.
5
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

Potrivit acestei concepţii, noţiunea de cetăţenie cuprinde reguli referitoare la ceea ce ar putea să facă (să
voteze), la ceea ce trebuie să facă (să plătească impozite şi taxe) şi la ceea ce ar putea să refuze să facă. În
acelaşi domeniu al ştiinţelor sociale, cetăţenia este definită ca o calitate juridică de cetăţean, care
sintetizează ansamblul relaţiilor social-economice, politice şi juridice dintre acesta şi un anumit stat.
În ştiinţa dreptului constituţional se afirmă că noţiunea de cetăţenie are două accepţiuni. În primul
rând, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a desemna o instituţie juridică cu un ansamblu de norme
juridice care reglementează legătura politico-juridică dintre o persoană fizică şi un stat, în temeiul căreia
persoana fizică, în calitate de cetăţean, este titularul anumitor drepturi şi obligaţii care constituie statutul
său juridic. În al doilea rând, noţiunea de cetăţenie este utilizată pentru a caracteriza condiţia juridică ce se
oferă persoanelor care posedă titlul de cetăţean.
Unii autori interpretează cetăţenia din punct de vedere obiectiv şi subiectiv. In perspectiva
obiectivă, cetăţenia exprimă «calitatea juridică a unei persoane fizice , a unui om, ca atare numit cetăţean,
de a fi element, membru al unui stat (al unui sistem ierarhic de state, în general al unui organism politic
autonom), calitate din care derivă toate celelalte drepturi constituţionale». Din perespectiva obiectivă
cetăţenia este tratată ca «raportul juridic fundamental dintre individ şi stat – statului revenindu-i dreptul şi
obligaţia de a-l face pe individ participant activ la propria sa menţinere şi dezvoltare şi de a-l cointeresa să
rămână un astfel de participant... ».
Profesorul I. Muraru, pornind de la faptul că cetăţenia are “un conţinut şi o finalitate care se
corelează cu realităţi economice, sociale şi culturale concrete, dintr-o societate dată”, consideră că ea,
adică cetăţenia, este o calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social-ecnomice, politice
şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul respectiv şi atribuind persoanei
fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de constituţia şi legile
acestuia.
Alţi autori simplifică definiţia cetăţeniei până la “apartenenţa unei persoane la un anumit stat”.
V. Ivanov apreciază cetăţenia ca o legătură politico-juridică dintre om şi stat, nelimitată în timp şi spaţiu,
în virtutea căreia acesta se bucură de plenitudinea drepturilor şi libertăţilor consacrate şi garantate de
constituţie şi alte legi, îndeplineşte îndatoririle şi se bucură de protecţia statului.
În literatura de specialitate se constată că cetăţenia implică:
1) O formaţiune politică autonomă;
2) Un numnăr de persoane fizice determinate (al căror cerc nefiind închis, trebuie să fie bine conturat,
implicând şi evidenţa cetăţenilor);
3) Dreptul cetăţenilor de a beneficia de ordinea de drept a formaţiunii politice din care fac parte
(drepturi fundamentale), de a participa la constituirea acestei ordini, cum şi obligaţia ce
corespunde acestui drept;
4) O conştiinţă colectivă, o prezumţie de ataşament afectiv la societatea creatoare de stat (conştinţa
naţională de azi), a fiecărei persoane, conştiinţă care justifică existenţa statului şi apartenenţa la el,
constituirea şi menţinerea lui;
5) Egalitatea principială a cetăţenilor în faţa ordinii de drept;
6) Superioritatea principială a condiţiei cetăţenilor în raport cu străinii;
7) O corelare între două caractere autentice, incluse dialectic în raportul de cetăţenie: caracterul lui
principial voluntar şi caracterul lui principial permanent.

6
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

Astfel, în încheire, în baza opiniilor aduse putem generaliza că definiţia cetăţeniei întruneşte în
mod absolut necesar următoarele trăsături:
a) exprimă un ansamblu organic de drepturi şi obligaţii, iar sistemul acestora formează “statutul
juridic” sau “situaţia juridică” a cetăţeanului.
b) aceste drepturi şi obligaţii, predeterminate prin constituţie şi alte legi, trebuie evaluate în
cadrul raporturilor generale existente între stat şi cetăţeni sau al raporturilor care au caracter
juridic.
În ceea ce ne priveşte, considerăm că cetăţenia este o stare de fapt care rezultă din legătura
principală şi stabilă între stat şi o persoană fizică, în baza căreia aceasta participă la diferite proceduri
legale prin care se realizează suveranitatea naţională şi beneficiază de drepturile şi libertăţile
fundamentale recunoscute şi garantate de statul repectiv, care, în acelaşi timp, îi impune şi o serie de
îndatoriri fundamentale.
În legislaţia Republicii Moldova noţiunea de cetăţenie a fost interpretată pentru prima dată în anul
1991 în Legea cu privire la cetăţenia Republicii Moldova. Chiar în articolul 1 din această Lege cetăţenia
era definită în felul următor: “Cetăţenia Republicii Moldova determină relaţiile politice şi juridice
permanente dintre o persoană fizică şi statul Republicii Moldova, care îşi găsesc expresia în drepturile şi
obligaţiile lor reciproce”.
Legea cetăţeniei în vigoare (art. 3) determină că “Cetăţenia Republicii Moldova stabileşte între
persoana fizică şi Republica Moldova o legătura juridico-politică permanentă, care generează drepturi şi
obligaţii reciproce între stat şi persoană”.
Lucrul important pe care trebuie să-l înţelegem este că:
 cetăţenia Republicii Moldova reprezintă expresia relaţiilor social-economice, politice şi juridice
dintre indivizi şi statul Republicii Moldova;
 cetăţenia înseamnă apartenenţa persoanelor fizice la patria sa – Republica Moldova;
 ea implică pentru cetăţeni atât drepturi cât şi obligaţii.

Natura juridică a cetăţeniei

În literatura juridică de specialitate problema privind natura juridică a cetăţeniei este una deosebit
de discutată.
Pentru a dezvălui întreaga gamă de probleme ce ţin de identificarea naturii juridice a cetăţeniei,
trebuie să cunoaştem că a determina natura juridică a oricărui fenomen ce ţine de acest domeniu înseamnă
a-l încadra “în una din categoriile fundamentale ale ştiinţei dreptului, categorii care prin exprimarea
esenţei fenomenelor ajută la cunoaşterea şi generalizarea ştiinţifică”.
Doctrina dreptului constituţional cunoaşte mai multe curente ştiinţifice care încearcă să
identifice natura juridică a cetăţeniei într-o manieră autonomă. Sintetizând cadrul acestor teorii
putem evidenţia următoarele:
Teoria contractuală. Părtaşii acestei teorii consideră cetăţenia o categorie a contractului
sinalagmatic dintre stat şi fiecare individ care intră în categoria de popor ca condiţie juridică de existenţă a
statului. Altfel spus, cetăţenia este rezultatul unui“raport contractual”, ceea ce ar însemna că ea se naşte
numai dintr-un acord de voinţă aparţinând statului şi persoanei fizice. Această poziţie nu poate fi
acceptată, dat fiind faptul că instituţia contractului şi instituţia cetăţeniei sunt diferite după natură, formă
etc. Pentru a dovedi vulnerabilitatea acestei teorii, vom expune doar câteva constatări:
7
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

 la dobândirea cetăţeniei prin naştere voinţa celui născut nu poate fi exprimată nicidecum atât până
cât şi în momentul dobândirii cetăţeniei, cu toate că acordul de voinţă, în mod normal, trebuie să se
manifeste până la încheierea contractului;
 la general, statutul juridic al părţilor contractante (drepturile şi îndatoririle) diferă în raport de tipul
contractului, iar în cazul cetăţeniei drepturile şi obligaţiile sunt expres formulate de constituţii sau
de alte legi organice.
Teoria manifestării unilaterale a voinţei de către stat. Adepţii acestui curent aduc în calitate de
argumente unele temeiuri de dobândire a cetăţeniei. Astfel, ei consideră că în cazul dobândirii cetăţeniei
prin naştere, dar mai ales la dobândirea cetăţeniei prin cerere, statul îşi manifestă în mod unilateral voinţa
sa, astfel încît naturalizarea devenind nu altceva “decât un act unilateral de putere publică”. Chiar dacă
admitem că cetăţenia ar fi un act unilateral de voinţă al statului, trebuie să recunoaştem că în nici un caz
nu poate fi acordată cetăţenia unui stat prin natualizare dacă persoana nu solicită în mod expres aceasta.
Teoria condiţiei juridice. În acest cazcetăţenia este definită ca apartenenţă a persoanei la stat în
virtutea căreia persoana are faţă de stat drepturile stabilite prin lege, precum şi obligaţiile corespunzătoare,
ori “cauza drepturilor şi obligaţiilor cetăţeanului”.
Teoria statutului juridic. Cei ce împărtăşesc această viziune consideră că cetăţenia statului este un
“statut personal” cum ar fi clasa socială, vârsta, sexul, conesiunea religioasă.
Teoria raportului juridic. Conform acestei teorii, cetăţenia este un raport politic şi juridic de
“dominaţiune şi supuşenie” din care izvorăsc drepturi şi obligaţii, reciproce între individ şi stat. Această
conceptie potrivit unor afirmaţii fetişizează statul, faţă de care cetăţeanul este un simplu supus, un element
pasiv, ba mai mult decât atât, această teorie este contestată de unii autori care consideră, pe bună dreptate,
că “cetăţenia nu poate fi caracterizată ca un raport juridic şi pentru că în realitate ea defineşte poziţia
unei persoane nu numai în cadrul unui singur raport juridic, ci într-un complex de raporturi juridice”.
Teoria cetăţeniei – element al capacităţii juridice. Adepţii acestei teorii consideră că cetăţenia
este o componenţă, un element al capacităţii juridice, care este o prerogativă a subiectelor de drept. În
calitate de argument este adus faptul că persoanele fizice în cadrul raporturilor juridice apar ca cetăţeni, ca
străini şi ca apatrizi, ultimele două categorii de persoane nefiind recunoscute subiecte de drept în anumite
raporturi juridice. Această situaţie este explicată prin faptul că străinii sau apatrizii nu pot fi titulari ai unor
drepturi şi obligaţii, fiindcă lor le lipseşte o parte din capacitatea juridică, condiţia necesară pentru a
deveni subiect al raporturilor juridice şi pentru a-şi asuma în cadrul raportului juridic drepturile subiective
şi obligaţiile corespunzătoare. Deci, după aceşti autori, guvernanţii, în funcţie de condiţiile social-politice,
stabilesc care sunt elementele ce formează capacitatea juridică, determinând astfel dacă un individ sau un
grup de indivizi pot sau nu să fie subiecte ale unor raporturi juridice, al căror conţinut îl formează anumite
drepturi sau obligaţiuni, legislaţia statelor constatând o restrângere a capacităţii juridice în anumite
categorii de raporturi juridice pentru persoanele străine şi apatrizi, acordând o capacitate juridică deplină
numai pentru cetăţeni.
Teoria legăturii de apartenenţă statului. Din acest punct de vedere, cetăţenia exprimă legatura ce
uneşte un individ, un grup de indivizi sau anumite bunuri cu un anumit stat. Este considerată ştiinţific
inconsistentă. În calitate de argument poate servi şi următoarea constatare: raporturile juridice, ca raporturi
sociale aflate sub incidenţa unei norme juridice, care ar putea lua naştere între bunuri şi persoane, ar pune
în egalitate bunurile şi persoana.

8
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

Teoria cetăţeniei - element constitutiv al statului. Potrivit acestei opinii, cetăţenia este pur şi
simplu un element constitutiv al statului. Este adevărat că organizarea puterii de stat se realizează numai
în raport cu populaţia. Dar cetăţenia nu trebuie redusă doar la semnificaţia unuia dintre elemente
constitutive ale statului. Ca apartenenţă a unei persoane la un anumit stat, cetăţenia este o legătură juridică
din care decurg drepturi şi obligaţii reciproce.
Din cele menţionate este lesne de observat că există o relativă dificultate în stabilirea naturii
juridice a cetăţeniei. Această stare de lucruri este condiţionată de faptul că există diverse modalităţi de
dobândire a cetăţeniei: prin naştere, prin naturalizare (satisfacerea cererii adresate de către o persoană
fizicăautorităţilor de stat de competenţa cărora ţine acordarea cetăţeniei statului respectiv), prin înfiere,
prin opţiune, etc.
Se cere remarcat faptul că la baza tuturor teoriilor cu privire la natura juridicâ a cetăţeniei stă
concepţia precum că cetăţenia reprezintă o legâturâ reciprocă între două subiecte de drept.
După cum am mai spus, analiza practicii constituţionale contemporane de acordare a cetăţeniei
demonstrează că originea juridică a cetăţeniei se manifestă sub diverse forme. Indiferent care ar fi
factorul de origine a cetăţeniei, aceasta, în esenţă, semnifică un raport juridic al cărui mod de naştere
şi de stingere sunt prevăzute de lege, după cum este prevăzut şi conţinutul raportului (drepturile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor).

VII.2. PRINCIPIILE CARE GUVERNEAZĂ INSTITUȚIA CETĂŢENIEI

REPUBLICII MOLDOVA

Principiile generale ale cetăţeniei Republicii Moldova în calitate de reguli călăuzitoare care
guvernează întreaga materie a cetăţeniei, stabilesc cadrul juridic general de dobândire, de exercitare a
calităţii de cetăţean al Republicii Moldova şi de pierdere a acestei calităţi de către o persoană fizică.
Aceste principii sunt consacrate în Constituţie, în Legea cetăţeniei Republicii Moldova, precum şi în alte
legi reflectând în esenţa lor trăsăturile şi însuşirile psihosociale ale poporului nostru.
Spre exemplu în art. 7 Legea cetăţeniei Republicii Moldova sunt consacrate următoarele
principiile generale ale cetăţeniei (care de altfel sunt reproduse cu rectificări neînsemnate din Convenţia
europeană cu privire la cetăţenie (art. 4 şi 5)):
a. dreptul fiecărei persoane la o cetăţenie;
b. nedescriminarea cetăţenilor, indiferent de temeiurile dobîndirii cetăţeniei;
c. inadmisibilitatea privării arbitrare a persoanei de cetăţenia ei şi de dreptul de a-şi schimba
cetăţenia;
d. evitarea apatridiei;
e. neproducerea de efecte, prin schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi, asupra cetăţeniei celuilalt
soţ sau asupra cetăţeniei copilului dacă nu există o cerere scrisă în acest sens a părinţilor.
Analizând cadrul normelor juridice care formează instituţia juridică a cetăţeniei, doctrina juridică
şi practica constituţională vom examina principiile cetăţeniei Republicii Moldova într-o redacţie şi
structură altfel decât cea consacrată în Lege:
Egalitatea cetăţenilor. Potrivit acestui principiu, cetăţenii Republicii Moldova sunt egali în
drepturi şi obligaţii fără deoşebire de rasă, naţionalitate, origine etnicâ, limbă, religie, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere sau origine socială indiferent de modul cum au dobândit cetăţenia (art. 16 alin,
9
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

(2) din Constituţie). Consacrarea acestui principiu vine să confirme că toţi cetăţenii Republicii Moldova
beneficiază în egală măsură de drepturile şi libertăţile omului. Egalitatea în acest sens este sinonimă cu
valoarea de dreptate (echitate) socială, constituind una dintre valorile sociale supreme ale statului
Republica Moldova.
Plenitudinea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor Republicii Moldova prevăzute de legislaţia
naţională. În virtutea acestui principiu numai cetăţenii Republicii Moldova se bucură de univesalitatea
drepturilor şi libertăţilor consacrate în Constituţie şi în alte izvoare de dept ale statului nostru. Însăşi
denumirea acestui principiu ne sugerează ideea că persoanele care nu deţin cetăţenia republicii nu se
bucură decât de o parte din drepturile consfinţite în legislaţia internă, ele fiind inaccesibile cetăţenilor
străini şi apatrizilor.
De obicei, categoria acestor drepturi exclusive de care se bucură numai cetăţenii Republicii
Moldova cuprinde:
 dreptul de a alege şi de a fi ales în organele reprezentative ale statului (art. 38 din Constituţie);
 dreptul de a domicilia pe teritoriul Republicii Moldova şi de a-şi stabili domiciliul sau
reşedinţa în orice localitate din ţară (art. 27 din Constituţie);
 numai cetăţenii Republicii Moldova au acces la funcţii publice (art. 39 din Constituţie);
 cetăţenii Republicii Moldova au dreptul de a nu fi extrădaţi sau expulzaţi din ţară (art. 17 din
Constituţie);
 cetăţenii Republicii Moldova au dreptul la protecţia statului atât în ţară, cât şi în străinătate
(art. 18 din Constituţie).
Numai cetăţenii Republicii Moldova sunt obligaţi să-şi onoreze toate îndatoririle stabilite prin
Constituţie şi alte izvoare de drept. Beneficiari ai drepturilor şi libertăţilor democratice, cetăţenii
Republicii Moldova sunt în acelaşi timp şi titularii unor îndatoriri fundamentale.Titlul de cetăţean impune
următoarele îndatoriri exclusive:
 devotament şi fidelitate faţă de patrie;
 obligaţia de a satisface serviciul militar (se referă numai la cetăţenii de gen masculin);
 îndatorirea de apărare a ţării.
Cetăţenia Republicii Molova se dobândeşte, de regulă, în virtutea legăturii de sânge. Acest
principiu asigură continuitatea neamului şi protecţia genofondului naţional astfel încât copiii, indiferent de
locul naşterii lor, sunt cetăţeni ai Republicii Moldova, dacă ambii părinţi sau numai unul dintre ei are
cetăţenia Republicii Moldova.
De regulă, persoanele care aparţin statului Republica Moldova au o singură cetăţenie -
cetăţenia Republicii Moldova. Acest principiu decurge din caracterul unitar al statului. În realitate, după
cum rezultă din art.18 din Constituţiei, art. 24 din Legea cetăţeniei, cetăţenii republicii noastre mai pot
avea şi o altă cetăţenie. Admiterea plurităţii de cetăţenii în Republica Moldova a fost condiţionată de
semnarea la Strasburg, la 3 noiembrie 1998, a Convenţiei europene cu privire la cetăţenie, care, după cum
ne-am convins deja, prevede acordarea dreptului dublei cetăţenii în cazurile căsătoriilor mixte, naşterii
copiilor din căsătorii mixte, înfierii copiilor, cetăţeni ai Republicii Moldova, de către cetăţeni străini.
La 1 martie 2000 Convenţia în cauză a intrat în vigoare în statele europene care au ratificat-o. Pentru ca
prevederile legislaţiei naţionale privitoare la cetăţenie să fie aduse în deplină concordanţă cu respectiva
Convenţie, a fost elaborat un amendament la Legea cu privire la cetăţenie, în vigoare la acel moment.

10
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

Actuala Lege a cetăţeniei Republicii Moldova admite pluritatea de cetăţenii (la dispoziţiile articolului 24
din prezenta Lege vom reveni mai jos).
Dar această împrejurare nu contravine principiul enunţat, căci în raport cu statul Republica
Moldova, cetăţenia nu poate fi decât una: cetăţenia Republicii Moldova.
Un exemplu de ceea ce se numeşte stat-naţiune ne oferă Franţa, unde întreg poporul francez se
află sub autoritatea supremă a statului şi unde nu există pluralitatea de cetăţenii (o eventuală excepţie ar
putea fi Ţara bascilor).
Cetăţenia Republicii Moldova nu poate fi retrasă în mod arbitrar, iar cetăţenii nu pot fi privaţi
de dreptul de a-şi schimba cetăţenia. Acest principiu este consacrat în art. 17, alin. 3 din Constituţie şi
exclude orice abuz asupra apartenenei persoanei la comunitatea socială care este deţinătorul suveranităţii
naţionale – poporul Republicii Moldova, precum şi dreptul oricărui cetăţean de a-şi hotărî soarta privind
apartenenţa sa la altă comunitate socială.

VII.3. MODURI DE DOBÂNDIRE A CETĂŢENIEI REPUBLICII MOLDOVA

Moduri şi principii generale de dobândire a cetăţeniei

Sistemele constituţionale din lume cunosc două moduri generale de dobîndire a cetăţeniei, şi
anume:
1. Dobândirea cetăţeniei în baza unor efecte de drept.
2. Dobândirea cetăţeniei prin intermediul unui act juridic.
1. Dobândirea cetăţeniei în baza efectelor de drept prevede cea mai importantă modalitate
de dobândire a cetăţeniei prin naştere. Acest mod cunoaşte două reguli care sunt aplicate în lume:
a. jus sanguinus (dreptul sângelui);
b. jus soli sau jus loci (dreptul solului, al locului).
Principiul jus sanguinus este aplicat pe tot continentul european, inclusiv în Republica Moldova,
Italia, Franţa etc. şi în multe alte state ale lumii care păstrează tradiţia dreptuui roman, şi prevede ca
copilul prin naştere obţine automat cetăţenia părinţilor sau a unuia dintre părinţi, dacă aceştia au cetăţenie
diferită.
Principiul jus soli, uzitat în statele cu un sistem de drept anglo-saxon, prevede acordarea cetăţeniei
persoanei care s-a născut pe teritoriul statului respectiv, indiferent de cetăţenia pe care o deţin părinţii.
Trebuie de menţionat că ambele principii au atât avantaje, cât şi dezavantaje datorită cărui fapt a
făcut să se creadă că nici unul din principii «nu are calitatea de a fi aplicat în toate cazurile – căci părinţii
pot fi necunoscuţi, cu cetăţeie necunoscută, cum locul naşterii poate fi necunoscut ori nestăpânit».
Datorită acestui fapt se cere aplicarea combinată a principiilor menţionate. Doar aşa putem lămuri că unele
ţări aplică şi sitemul mixt (prin îmbinarea dreptului sângelui cu dreptul solului) pentru a acorda cetăţenie
copiilor născuţi pe teritorii străine ai căror părinţi care cetăţenia statului respectiv.
2. Dobândirea cetăţeniei prin intermediul unui act juridic cuprinde mai multe modalităţi:
a) prin înfiere;
b) prin naturalizare, adică la solicitarea persoanei statul decide să acorde cetăţenie;
c) prin opţiune, adică, în virtutea anumitor circumstanţe obiective, persoana este înzestrată cu dreptul
de a-şi alege cetăţenia.

11
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

Înfierea unui copil fără cetăţenie sau cetăţenie străină atrage după sine, de obicei, dobândirea de
către copil a cetăţeniei adoptatorului.
Dacă în statul persoanei care adoptă sau al persoanei adoptate înfierea nu este recunoscută
copilului i se acordă cetăţenia statului pe al cărui teritoriu locuieşte.
Dobândirea cetăţeniei prin naturalizare are loc la cererea persoanei interesate şi în baza deciziei
autorităţilor competente ale statului solicitat.
Legislaţiile naţionale prevăd o serie de condiţii pentru acordarea cetăţeniei la cererea persoanei:
reşedinţa solicitantului pe o perioadă de timp (între 3 şi 10 ani) pe teritoriul statului respectiv (excepţiile
de la această cerinţă sunt prevăzute de legi); buna moralitate; cunoaşterea limbii naţionale; îndeplinirea
unui serviciul guvernamental, precum şi cerinţa de a dispune de mijloace de existenţă.
Un aspect al naturalizării îl constituie şi dobândirea cetăţeniei unei persoane prin căsătoria cu un
străin. Legislaţia tradiţională a unor state în trecut consacra obligaţia femeii care se căsătorea cu un străin
să adopte cetăţenia soţului, fapt ce punea într-un statut de inegalitate femeia faţă de bărbat.
După adoptarea Cartei ONU, a altor documente privind drepturile omului, şi mai ales a unor
documente ONU referitoare la înlăturarea discriminărilor faţă de femei, legislaţiile naţionale din foarte
multe state au consacrat principiul liberei opţiuni al femeii căsătorite cu un străin: de a-şi menţine
cetăţeniei sa sau de a lua cetăţenia soţului.
În anul 1957 Adunarea Generală a ONU a adoptat Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite,
Convenţie iniţiată încă din 1949 de Comisia pentru situaţia femeii din cadrul Consiliului economic şi
social. Convenţia prevede că nici încheierea, nici desfacerea căsătoriei dintre cetăţenii unui stat parte şi
străini, nici schimbarea cetăţeniei soţului în timpul căsătoriei nu pot ipso facto să aibă efecte asupra
cetăţeniei femeii: dobândirea cetăţeniei străine sau renunţarea la cetăţenia sa de către un cetăţean al
statului parte nu împiedică soţia persoanei respective să-şi păstreze cetăţenia; străina căsătorită cu
cetăţeanul unui stat parte poate să dobândească la dorinţă prin naturalize cetăţenia soţului.
Problema dobândirii cetăţeniei se pune în situaţiile în care are loc fie un transfer de teritoriu, fie de
populaţie de la un stat la altul. În aceste cazuri persoanele care locuiesc pe teritoriul respectiv au dreptul
de a opta în sensul manifestării de voinţă privind alegerea cetăţeniei: fie a statului căruia i-a aparţinut
teritoriul, fie a noului stat.
Dreptul internaţional contemporan prevede dreptul de opţiune ca o regulă generală şi obligatorie,
care decurge din dreptul fiecărui popor de a-şi decide singur soarta. Opţiunea pentru cetăţenia unui stat
impune de obicei persoanei respective şi stabilirea domiciliului în statul cărui cetăţean este.
De asemenea, transferul populaţiei dintr-un stat în altul pe baza unor tratate produce consecinţe cu
privire la cetăţenia persoanelor strămutate. În baza tratatului, aceste persoane pot opta pentru cetăţenia
unuia dintre cele două state sau dobândesc în mod automat cetăţenia statului pe al cărui teritoriu s-au
transferat.

Dobândirea cetăţeniei Republicii Moldova

În Republica Moldva legislaţia care reglementează instituţia cetăţeniei a cunoscut o evoluţie
calitativă într-o perioadă relativ scurtă de timp. Primul act normativ privitor la cetăţenia republcii este
Legea cu privire la cetăţenia Republicii Moldovaadoptată de Parlamentul Republicii Moldova în anul
1991.

12
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

Alin. 1 şi 2 art. 2 din Legea menţionată recunoşteau ambele principii de dobîndire a cetăţeniei prin
naştere. Astfel, în virtutea acestui principiu incorporat de legea naţională, cetăţenia Republicii Moldova
putea fi dobândită de:
1. Persoanele care până la 28 iunie 1940 au locuit pe teritoriul de astăzi al Republicii Moldova şi
urmaşii care la data adoptării acestei legi domiciliau pe teritoriul Republicii Moldova.
2. Persoanele care la momentul intzrării în vigoare a Legii domiciliau pe teritoriul Republicii
Moldova, sau măcar unul din parinţi, strămoşi erau născuţi pe teritoriul susţinut şi dacă nu erau
cetăţeni al altui stat.
Însă, la momentul adoptării acestei legi, pe teritoriul Moldovei locuiau persoane care erau cetăţeni
ai altor state. Aceste persoane puteau dobândi cetăţenia Republicii Moldova în conformitate cu principiul
naturalizării.
Acest principiu era consacrat în art. 2 alin. (3), potrivit căruia cetăţeni ai Moldovei erau
recunoscute şi alte persoane care până la adoptarea Declaraţiei Suveranităţii Republicii Moldova, inclusiv
data adoptării ei, 23 iunie 1990, au avut loc de trai permanent pe teritoriul Republicii Moldova şi loc
permanent de munca sau o alta sursă legală de existenţă. Aceste persoane aveau posibilitatea de a decide
benevol şi unipersonal referitor la dobândirea cetăţeniei Republicii Moldova.
Legea menţionată conţinea în dispoziţiile sale mai multe temeiuri de dobândire a cetăţeniei
Republicii prin:
1) naştere;
2) înfiere;
3) repatriere;
4) acordare la cerere;
5) reintegrarea în cetăţenia Republicii Moldova.
Ulterior Legea menţionată a fost abrogată, instituţia cetăţeniei fiind reglementată de Legea
cetăţeniei Republcii Moldova, adoptată la 2 iunie 2000.
Conform acestei Legi, dobândirea cetăţeniei Republicii Moldova are loc în baza următoarelor
temeiuri:
1) naştere;
2) recunoaştere;
3) adopție;
4) redobândire;
5) naturalizare.
Legea admite și dobândirea cetăţeniei republicii şi în temeiul acordurilor internaţionale la care
Republica Moldova este parte.

Dobândirea cetăţeniei prin naştere. Dobândirea cetăţeniei prin naştere numită şi cetăţenie de
origine sau cetăţenie de drept este considerată cea mai firească „familia şi loicul de naştere îi determiină,
de regulă, insului şi obiceiurile, şi afecţiunile, şi mediul cel mai favorabil pentru a-şi duce viaţa, în acelaşi
timp ea realizând cea mai directă şi mai simplă legătură între ins şi comunitate”.
În baza acestui temei se consideră cetăţean al Republicii Moldova copilul:
a) născut din părinţi, ambii sau unul dintre care, la momentul naşterii copilului, este cetăţean al
Republicii Moldova;
13
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

b) născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi apatrizi sau beneficiari de protecţie
internaţională;
c) născut pe teritoriul Republicii Moldova din părinţi care au cetăţenia unui alt stat sau unul
dintre care este apatrid sau beneficiar de protecţie internaţională, iar celălalt este cetăţean
străin, cu condiția că, la momentul nașterii, cel puţin unul dintre părinţi deţine drept de şedere
sau beneficiază de protecţie internaţională acordate de autorităţile competente ale Republicii
Moldova ori este recunoscut apatrid de autorităţile competente ale Republicii Moldova.
Copilul găsit pe teritoriul Republicii Moldova este considerat cetăţean al ei, atât timp cât nu este
dovedit contrariul, pînă la atingerea vîrstei de 18 ani.

Dobîndirea cetăţeniei prin recunoaştere. În virtutea acestui temei dobândesc calitatea de cetăţeni
ai Republicii Moldova persoanele care au dobândit şi au păstrat această cetăţenie potrivit legislaţiei
anterioare, precum şi persoanele care au dobîndit cetăţenia conform prezentei Legi.
Sunt recunoscuţi de asemenea ca cetăţeni ai Republicii Moldova persoanele care nu deţin cetăţenia
unui alt stat, care şi-au exprimat dorinţa de a deveni cetăţeni ai Republicii Moldova, şi anume:
1. Persoanele care au dobîndit şi au păstrat această cetăţenie potrivit legislaţiei anterioare, precum şi
persoanele care au dobîndit cetăţenia conform prezentei legi. Persoanele cu vîrsta de peste 18 ani,
născute pe teritoriul Republicii Moldova, care nu suntluate în evidenţă de autoritatea competentă
ca cetăţeni ai Republicii Moldova şi care nu deţin dovada cetăţeniei sunt recunoscute ca cetăţeni ai
Republicii Moldova, iar data dobîndirii cetățeniei se consideră data exprimării consimțămîntului în
scris în acest sens. În cazul în care persoana nu este de acord cu data dobîndirii cetăţeniei, la
solicitarea acesteia, autoritatea competentă determină data dobîndirii cetăţeniei în temeiul
documentelor care confirmă că persoana respectivă întrunea sau întruneşte condiţiile prevăzute de
legislaţia în vigoare sau de cea anterioară în materie de cetăţenie, prin care a fost declarată cetăţean
al Republicii Moldova.
2. Persoanele care şi-au exprimat dorinţa de a deveni cetăţeni ai Republicii Moldova şi anume:
- persoanele născute în străinătate care au cel puţin unul dintre părinţi, bunici sau străbunici
născut pe teritoriul Republicii Moldova;
- persoanele care pînă la 28 iunie 1940 au locuit în Basarabia, în Nordul Bucovinei, în ţinutul
Herţa şi în R.A.S.S.M., urmaşii lor;
- persoanele deportate sau refugiate de pe teritoriul Republicii Moldova începînd cu 28 iunie
1940, precum şi urmaşii lor;
- persoanele care la data de 23 iunie 1990 locuiau legal şi obişnuit pe teritoriul Republicii
Moldova şi care continuă să locuiască în prezent.

Dobândirea cetăţeniei prin adopție. Copilul apatrid dobândeşte automat cetăţenia Republicii
Moldova prin înfiere dacă înfietorii sau unul dintre ei, sunt cetăţeni ai Republicii Moldova. Dobândirea
cetățeniei pe aeastă cale poate vaea loc cu respectarea următoarelor reguli:
1. Copilul apatrid dobîndeşte automat cetăţenia Republicii Moldova prin adopție dacă părinții
adoptivi (părintele adoptiv) sunt cetăţeni ai Republicii Moldova.
2. Asupra cetăţeniei copilului apatrid adoptat de soţi unul dintre care este cetăţean al Republicii
Moldova, iar celălalt cetăţean străin hotărăsc, de comun acord, părinții adoptivi. În cazul în care
14
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

părinții adoptivi nu cad de comun acord, asupra apartenenţei copilului la Republica Moldova va
decide instanţa de judecată, ţinînd cont de interesele acestuia. În cazul copilului care a împlinit
vîrsta de 14 ani, se cere consimţămîntul lui, autentificat de notar.
3. Copilul cetăţean străin adoptat de soţi ambii sau numai unul dintre ei fiind cetăţean al Republicii
Moldova sau unul fiind cetăţean al Republicii Moldova, iar celălalt cetăţean străin sau apatrid
poate deveni cetăţean al Republicii Moldova dacă renunţă la cetăţenia statului străin, cu excepţia
cazurilor prevăzute de acordurile internaţionale la care Republica Moldova este parte.
4. Copilul apatrid care se află sub tutela cetăţenilor Republicii Moldova devine automat cetăţean al
Republicii Moldova.
5. Copilul apatrid care se află sub tutela soţilor unul dintre care este cetăţean al Republicii Moldova,
iar celălalt apatrid devine automat cetăţean al Republicii Moldova.
6. Asupra cetăţeniei copilului apatrid care se află sub tutela soţilor unul dintre care este cetăţean al
Republicii Moldova, iar celălalt cetăţean străin hotărăsc, de comun acord, tutorii. În cazul în care
aceştia nu cad de comun acord, asupra apartenenţei copilului la Republica Moldova va decide
instanţa de judecată, ţinînd cont de interesele lui. În cazul copilului care a împlinit vîrsta de 14 ani,
se cere consimţămîntul lui, autentificat de notar.
7. Copilul cetăţean străin care se află sub tutela soţilor ambii sau numai unul dintre ei fiind cetăţean
al Republicii Moldova sau unul fiind cetăţean al Republicii Moldova, iar celălalt cetăţean străin
sau apatrid poate deveni cetăţean al Republicii Moldova dacă renunţă la cetăţenia statului străin.

Redobîndirea cetăţeniei. Persoana care a avut anterior cetăţenia Republicii Moldova o poate
redobândi la cerere dacă cunoaşte şi respectă prevederile Constituţiei; cunoaşte limba de stat în măsură
suficientă pentru a se integra în viaţa socială şi are surse legale de existenţă.
Persoana căreia i s-a retras forţat cetăţenia Republicii Moldova pentru săvârşirea unor fapte deosebit de
grave prin care statului i-au fost aduse prejudicii grave, nu o mai poate redobândi, iar în restul cazurilor
de sancţionare cu retragerea cetăţeniei o poate redobândi numai în condiţiile naturalizării şi numai după 5
ani de domiciliu legal şi obişnuit pe teritoriul Republicii Moldova din momentul retragerii cetăţeniei.

Dobândirea cetăţeniei prin naturalizare. Cetăţenia Republicii Moldova se poate acorda la cererea
cetățeanului străin sau apatridului cu domiciliul legal și obișnuit pe teritoriul Republicii Moldova, care
respectă prevederile Constituţiei, a susţinut testul pentru evaluarea nivelului de cunoaştere a limbii de stat
și are surse legale de venit, cu respectarea uneia dintre următoarele condiții:
 are domiciliul pe teritoriul Republicii Moldova cel puţin în ultimii 10 ani. Pentru apatrizi,
refugiaţi şi beneficiarii de protecție umanitară și azil politic, termenul respectiv este de 8 ani;
 are domiciliul pe teritoriul Republicii Moldova timp de 5 ani înaintea împlinirii vîrstei de 18
ani;
 este căsătorit cu un cetăţean al Republicii Moldova de cel puţin 3 ani şi a avut domiciliul în
mod continuu pe teritoriul Republicii Moldova în ultimii 3 ani;
 are domiciliul pe teritoriul Republicii Moldova în ultimii 3 ani la părinţi sau la copii (inclusiv
părinți adoptivi sau copii adoptați) cetăţeni ai Republicii Moldova.
Cetăţenia Republicii Moldova nu poate fi acordată la cerere sau redobândită de persoanei care:
 a săvîrşit crime internaţionale, militare sau crime împotriva umanităţii;
15
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

 a fost implicată în activitate teroristă;

 în perioada de examinare a cererii, execută sau are de executat pedeapsa penală privativă de
libertate în temeiul sentinţei instanţei de judecată, are antecedente penale nestinse sau se află
sub urmărire penală;
 desfăşoară activitate care periclitează securitatea statului, ordinea publică, sănătatea şi
moralitatea populaţiei;
 nu întruneşte integral condiţiile pentru dobîndirea cetăţeniei Republicii Moldova, stabilite de
legislație;
 în procesul de acordare sau de redobîndire a cetăţeniei, prezintă informaţii false sau ascunde
unele date pertinente.

VII.4. PIERDEREA CETĂŢENIEI REPUBLICII MOLDOVA

Pierderea cetăţeniei poate avea loc numai în condiţiile prevăzute de legislaţia naţională, în practica
constituţională fiind cunoscute următoarele modalităţi: renunţare la cerere potrivit unei proceduri
determinate (renunţare voluntară); retragerea cetăţeniei în temeiul legii sau al unei hotărârii judecătoreşti
cu caracter de sancţiune pentru condiţia cauzatoare de prejudicii intereselor statului său, când naturalizarea
a fost obţinută prin fraudă etc. Pierderea cetăţeniei poate să intervină şi în legătură cu dobândirea unei
altecetăţenii, de pildă prin înfiere sau căsătorie.
Deoarece, confom Constituţiei (art. 17 alin. (2)), nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de
cetăţenie şi nici de dreptul de a-şi schimba cetăţenia, pierderea cetăţeniei Republicii Moldova. Legea
cetăţeniei stabileşte că pierderea acesteia poate avea loc în următoarele cazuri:
1) renunţarea la cetăţenia Republicii Moldova;
2) retragerea cetăţeniei Republicii Moldova;
3) în temeiul unui acord internaţional la care Republica Moldova este parte.
Renunţarea la cetăţenia Republicii Moldova se deosebeşte în mod evident de retragerea cetăţeniei,
ea fiind un mod amiabil de rezolvare a unor probleme ce ţin de apartenenţa unei persoane la un stat
anumit.
Renunţarea la cetăţenia Republicii Moldova se aprobă persoanei, cu condiţia prezentării
adeverinţei privind deţinerea sau dobîndirea cetăţeniei unui alt stat ori garanţiei dobîndirii cetăţeniei unui
alt stat.
În cazul în care persoana căreia i s-a aprobat renunţarea la cetăţenia Republicii Moldova, în pofida
garanţiei nu va dobîndi cetăţenia unui alt stat, adică va deveni apatridă, partea din decretul Preşedintelui
Republicii Moldova privind aprobarea renunţării la cetăţenia Republicii Moldova referitoare la această
persoană se va abroga în modul stabilit.
Trebuie să remarcăm că retragerea cetăţeniei Republicii Moldova apare ca o sancţiune care se
aplică unei persoane care:
 a dobîndit cetăţenia Republicii Moldova în mod fraudulos, prin informaţie falsă, prin
ascunderea unor date pertinente sau în lipsa temeiurilor prevăzute de legislația în vigoare ori
precedentă în materie de cetățenie;
 s-a înrolat benevol în forţe armate străine;

16
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

 a săvîrşit fapte deosebit de grave prin care se aduc prejudicii esenţiale statului.
Retragerea cetăţeniei nu se admite în baza temeiurilor menţionate dacă persoana va deveni apatrid,
cu excepţia cazurilor când cetăţenia Republicii Moldova a fost dobândită în mod fraudulos, prin
informaţie falsă sau prin ascunderea unui fapt pertinent sau prin ascunderea unor date pertinente sau în
lipsa temeiurilor prevăzute de legislația.
Retragerea cetăţeniei Republicii Moldova persoanei nu va produce nici un efect asupra cetăţeniei
soţului şi copiilor ei.

VII.5. PLURALITATEA DE CETĂŢENII

Deosebirile existente cu privire la principiile şi modurile diferite de dobândire şi pierdere a

cetăţeniei în practica statelor dau naştere la situaţii şi probleme care implică interesele mai multor state.
Aceste situaţii au dat naştere la apariţia:
a) apatridia;
b) bipatridie.
a) Apatridia. Pluritatea statelor existente astăzi pe harta lumii cu legislaţii proprii determină ca,
uneori, persoanele să rămînă fără nici o cetăţenie cum este situaţia apatrizilor.
b) Bipatridia, sau dubla cetăţenie, este situaţia când una şi aceeaşi persoană care deţine în acelaşi
timp cetăţenia a două state. Dubla cetăţenie apare în cazul lipsei de concordanţă între legislaţiile statelor,
în principal pe două căi: în situaţia dobândirii cetăţeniei prin naştere şi în cazul naturalizării. Astfel,
copilul născut din părinţi cetăţeni ai unui stat în care se aplică principiul dreptului sângelui, pe teritoriul
altui stat a cărui legislaţie consacră principiul dreptului solului va căpăta cetăţenia ambelor state. Prin
naturalizare, dubla cetăţenie apare dacă persoana care dobândeşte la cerere, prin căsătorie, înfiere etc. o
nouă cetăţenie nu pierde concomitent vechea sa cetăţenie. Legislaţia internaţională adecvată şi acordurile
bilaterale rămân instrumente juridice de înlăturare a bipatridiei şi a dificultăţilor generate de aceasta în
relaţiile dintre state.
În Republica Moldova, pluralitatea de cetăţenii se permite:
 copiilor care au dobîndit automat la naştere cetăţenia Republicii Moldova şi cetăţenia unui alt
stat;
 cetăţenilor săi care deţin concomitent cetăţenia unui alt stat, cînd această cetăţenie este
dobîndită automat prin căsătorie;
 copiilor cetăţeni ai Republicii Moldova care au dobîndit cetăţenia unui alt stat în urma
adopției;
 dacă această pluralitate rezultă din prevederile acordurilor internaţionale la care Republica
Moldova este parte;
 în cazul cînd renunţarea la cetăţenia unui alt stat sau pierderea ei nu este posibilă sau nu poate
fi rezonabil cerută;
Legea cetățeniei stabilește că dobîndirea de către cetăţeanul Republicii Moldova a cetăţeniei altui
stat nu atrage pierderea cetăţeniei Republicii Moldova. La fel Legea dispune că cetăţeanul Republicii
Moldova care posedă cetăţenia altui stat, în raporturile cu Republica Moldova, este recunoscut numai ca
cetăţean al ei.

17
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

Bipatridia sau pluralitatea de cetățenii nu a fost şi nici nu este agreată de toată lumea. Încă Cicero
(106-43 î.e.n.), om politic, filosof, avocat şi celebru jurist, a condamnat o atare stare prin afirmaţia:
„Potrivit dreptului nostru civil, nimeni nu poate fi cetăţean a două state” (Duarum civitatum civis esse
nostro iure civili, nemo potest).
Şi astăzi s-a dovedit că bipatridia (bicetăţenia, cetăţenia dublă) afectează ordinea de drept a
statelor, creînd dificultăţi în cazurile de aplicare a legislaţiei naţionale titularilor lor. Aceasta a generat
apariţia unor teze şi rezoluţii ale unor foruri internaţionale având drept scop evitarea pluralităţii de
cetăţenie.

VII.6. STATUTUL JURIDIC AL STRĂINILOR ŞI APATRIZILOR ÎN REPUBLICA MOLDOVA

Consideraţii generale cu privire la străini

Dupa cum am menţionat, pe teritoriul oricărui stat, alături de cetăţenii statului conveţuiesc şi alte
categorii de indivizi care nu fac parte din poporul statului respectiv şi care nu sunt în legătură politico-
juridică cu acest stat: persoane aflate în misiuni speciale (diplomaţi, reprezentanţi ai organismelor
internaţionale, militari, agenţi economici, turişti etc.).
Problema acestei categorii de persoane a cunoscut o istorie lungă şi complicata. Ea există
aproximativ 3 mii de ani, din momentul când civilizaţia a cunoscut primele formaţiuni statale şi populaţia
s-a divizat după principiul teritorial, fapt care a dus la apariţia termenului “străin”.Această problemă s-a
rezolvat în mod diferit în diferite epoci istorice, în diferite formaţiuni social -economice, în state concrete.
Atitudinea faţă de persoanele străine a cunoscut o evoluţie complexă în istoria mondială: de la ostilitatea
vădită - până la proclamarea indulgenţei faţă de ele, de la lipsa unui statut juridic până la acordarea unor
drepturi şi datorii, a unei protecţii juridice.
Cu toate acestea problema rămâne a fi actuală şi astăzi. Astfel, din punctul de vedere al statutului
juridic de care se bucură aceste persoane în perioada cât se aflâ pe teritoriul unui stat străin se disting
urmâtoarele situaţii:
1. Situaţia persoanelor care au o cetăţenie şi se bucură deprotecţia statului în condiţiile prevăzute
de tratatele bilaterale, regionalesau internaţionale.
2. Situaţia persoanelor care nu au nici o cetăţenie (apatrizii).
3. Situaţia persoanelor care îşi părăsesc propria ţară, definitivsau pentru un termen nedefinit, în
căutarea unor condiţii de trai maifavorabile (migranţii).
4. Situaţia persoanelor care nu mai pot sau nu mai doresc săbeneficieze de protecţia statului la
care sunt ataşaţi prin relaţiide cetăţenie (refugiaţii).
În legislaţia actuală a tuturor statelor pot fi regăsite normede drept ce reglementează modul de
intrare în ţară a străinilor,drepturile, datoriile şi responsabilitatea lor. Este adevărat că cercul de drepturi şi
obligaţii, realitatea exercitării drepturilor şi libertăţilor de către cetăţenii străini şi persoanele fără cetăţenie
în state diferite capătă trăsături specifice, care sunt în dependenţă directă de condiţiile social-economice şi
politice existente într-un stat aparte, de caracterul şi scopul politicii interne, nivelul democraţiei, culturii,
de tradiţiile istorice, naţionale.
Condiţia juridică a străinilor
Condiţia juridică a străinilor (regimul jurididc aplicabil străinului) reprezintă „un conglomerat de
drepturi şi obligaţii specifice raporturilor juridice ale străinilor, care aparţin diferitelor ramuri de drept”.
18
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

Într-o altă sursă condiţia juridică a străinilor este determinată ca „ansamblu de drepturi şi obligaţii
specifice, consacrate de legea statului în care se află străinul în mod temporar (legea statului de reşedinţă),
ceea ce face ca unii autori să-i recunoască un caracter unilateral”.
Atitudinea calitativ nouă faţă de statutul străinilor este determinată de următoarele împrejurări:
 Străinii, în calitate de fiinţe umane, au drepturi naturale inalienabile care nu pot fi îngrădite sau
desconsiderate de nici o putere (dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi psihică, dreptul la
libertate etc.);
 în calitate de fiinţe umane, pe lângă drepturile naturale, străinii pot beneficia, fără prejudicii pentru
statul de reşedinţă, şi de alte drepturi pentru a căror exercitare nu este absolut necesară calitatea de
cetăţean (dreptul la învăţătură, dreptul la muncă etc.);
 în virtutea faptuui că numai cetăţenii statului sunt deţinătorii suveranităţii naţionale, străinii, pe
teritoriul staului de reşedinţă, sunt privaţi de dreptul electoral, de dreptul de a participa la
guvernarea acestui stat şi de alte drepturi politice;
 există şi unele reguli mai noi care recunosc străinilor şi drepturi fundamnetale fără condiţia
cetăţeniei (se are în vedere cazul apatrizilor, refugiaţilor ş.a.).
Apelând la practica constituţională mondială, ne convingem că legislaţia naţională a statelor
asigură diferite regimuri juridice străinilor,fundamentate pe mai multe forme de tratament determinate de
legislaţia naţională, de legislaţia internaţională, sau de tratatele internaţionale.
Actualmente putem vorbi despe următoarele regimuri juridice acordate străinilor:
1. Regimul naţional. Este cea mai democratică formă de tratament a străinilor în condiţiile căreia
străinii, în mare măsură sunt egalaţi în drepturi cu cetăţenii statului respectiv. Străinii însă pot fi limitaţi, în
unele drepturi, de exemplu, dreptul la libera circulaţie, din considerente de securitate ; drepturile
electorale; dreptul de a se asocia în partide politice; nu pot ocupa anumite funcţiipublice şi nu pot fi supuşi
serviciului militar.
2. Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate (favorabilităţii majore). Este o formă de tratament
consacrată în tratatele internaţionale (de regulă, în acorduri de navigaţie sau comerciale) acordă cetăţenilor
statului cu care s-a încheiat tratatul acelaşi regim avantajs de care se bucură cetăţenii unor state terţe.
3. Regimul preferenţial. Se deosebeşte prin acordarea străinilor anumitor privilegii şi priorităţi (de
obicei, în relaţiile cu statele vecine) în domeniul comerţului şi comunicării populaţiei din preajma
frontierei.
4. Regimul special. Constă în înzestrarea unor categorii de străini cu anumite drepturi prevăzute în
legislaţia naţională sau în acordurile internaţionale pentru unele domenii de activitate
În literatura de specialitate se mai remarcă “regimul uşilor deschise”, “regimul identităţii”,
“regimul reciproc (mutual)” şi “regimul mixt”, care constituie, în esenţă, o îngemănare a regimului
naţional cu cel al favorabilităţii majore.
Se consideră că cel mai liberal statut acordat străinilor în Europa este statutul străinilor rerezidenţi
din Franţa, dar care este însoţit de condiţii avansate de intrare şi şedere pe teritoriul francez.
În practica constituţională însă s-a încetăţenit un principiu fundamental care determină esenţa
oricărui regim juridic acordat străinilor potrivit căruia aceştia nu pot avea pe teritoriul unui stat drepturi
mai extinse decât ale cetăţenilor statului de reşedinţă.

19
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

Indiferent de regimul acordat străinilor, ei sunt obligaţi să respecte legislaţia internă a statului pe
teritoriul căruia se găsesc, inclusiv obligaţia de a nu întreprinde nici o activitate împotriva acestui stat şi de
a manifesta loialitate faţă de statul care l-a găzduit.
Constituţia Republicii Moldova (art.19) consacră că cetăţenii străini și apatrizii au aceleaşi drepturi
şi îndatoriri ca şi cetăţenii republicii, cu excepţiile stabilite de lege. Aceste dispoziţii confirmă faptul că pe
teritoriul statului nostru străinilor li se aplică regimul naţional, adică aceştia exercitâ toate drepturile şi
libertăţile de care se bucură cetăţenii republicii, cu excepţiile expres prevăzute în legislaţa naţională.
În doctrina franceză se consideră „asimilarea totală a unui străin cu un naţional în ceea ce priveşte
beneficiul drepturilor, prezintă riscul unor inconveniente grave”.
O asemenea doctrină este recunoscut nefavorabilă statelor de emigraţie spre deosebire de statele de
imigraţie.
Statutul juridic al străinilor în Republica Moldova
În Republica Moldova se consideră cetăţean străin persoana care nu are cetăţenia statului nostru,
dar are dovada apartenenţei sale la un alt stat.
Statutul juridic al cetăţenilor străini pe teritoriul Republicii Moldova este determinat de Constituţie
(art. 19) şi de Legea privind regimul străinilor în Republica Moldova, dar și de alte legi cum ar fi Legea
privind integrarea străinilor în Republica Moldova.
În conformtate cu Legea privind regimul străinilor în Republica Moldova, sunt recunoscuți
cetățeni străini, persoanele care nu deţin cetăţenia Republicii Moldova sau care sunt apatrizi. Prin
apatrid se înțelege persoană care nu este considerată cetăţean al nici unui stat, conform legislaţiei
acestora.
Legea privind regimul străinilor în Republica Moldova reglementează intrarea, aflarea şi ieşirea
străinilor pe/de pe teritoriul Republicii Moldova, acordarea şi prelungirea dreptului de şedere, repatrierea,
documentarea acestora, stipulează măsuri de constrîngere în caz de nerespectare a regimului de şedere şi
măsuri specifice de evidenţă a imigraţiei, în conformitate cu obligaţiile asumate de Republica Moldova
prin tratatele internaţionale la care este parte.
În dezvoltarea articolului 19 din Constituție, în Republica Moldova străinii se bucură de aceleaşi
drepturi şi libertăţi ca şi cetăţenii Republicii Moldova, precum şi de drepturile prevăzute în tratatele
internaţionale la care Republica Moldova este parte, cu excepţiile stabilite de legislaţia în vigoare.
Străinii aflaţi pe teritoriul Republicii Moldova sunt obligaţi să respecte scopul pentru care li s-a
acordat dreptul de intrare şi, după caz, dreptul de şedere pe teritoriul ţării, de asemenea să părăsească
teritoriul Republicii Moldova la expirarea termenului de şedere acordat. Pe timpul aflării sau şederii în
Republica Moldova, străinii sunt obligaţi să respecte legislaţia Republicii Moldova şi să se supună, în
condiţiile legii, controlului organelor abilitate.
Străinii nu beneficiază de dreptul de a alege şi de a fi aleşi în organele legislative, cele executive
sau în organele administraţiei publice locale, nici de a participa la referendum. Ei nu pot fi membri de
partid sau ai altor organizaţii social-politice. La fel, străinii nu pot satisface serviciul militar în forţele
armate ale Republicii Moldova.
Străinii cu drept de şedere în Republica Moldova au dreptul la muncă şi la protecţia muncii în
conformitate cu legislaţia în vigoare şi cu permisiunea organelor abilitate din domeniul ocupării forţei de
muncă. Ei sunt supuşi la impozite, taxe şi alte plăţi pe baze generale ca şi cetăţenii Republicii Moldova,
dacă tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte nu stabilesc altfel.
20
 Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

Străinii cu drept de şedere în Republica Moldova au dreptul la odihnă şi la ocrotirea sănătăţii pe

baze generale ca şi cetăţenii Republicii Moldova. Străinii specificaţi la art.2 alin.(1) lit.a)–g) din, încadraţi
în muncă în Republica Moldova în baza unui contract individual de muncă, cetăţenii străini şi apatrizii cu
drept de şedere permanentă în Republica Moldova, precum şi refugiaţii şi beneficiarii de protecţie
umanitară au aceleaşi drepturi şi obligaţii în domeniul asigurării obligatorii de asistenţă medicală ca şi
cetăţenii Republicii Moldova, în conformitate cu legislaţia în vigoare, dacă tratatele internaţionale nu
prevăd altfel.
Străinii cu drept de şedere în Republica Moldova au dreptul să primească indemnizaţii, pensii şi
alte tipuri de prestaţii de asigurări sociale în conformitate cu legislaţia în vigoare. Străinii au dreptul la
domiciliere în Republica Moldova în baza actelor de identitate valabile și dreptul la locuinţă la fel ca şi
cetăţenii Republicii Moldova. Străinii au dreptul de a deţine casă şi alte bunuri în proprietate privată, de a
moşteni sau de a testa bunuri, de a exercita dreptul de autor al unei opere literare, artistice sau ştiinţifice, al
unei descoperiri, invenţii, de asemenea au alte drepturi personale nepatrimoniale. Străinii au acces la
învăţămîntul preşcolar, primar, secundar (gimnazial şi liceal) în condiţii similare cu cele stabilite pentru
cetăţenii Republicii Moldova. Accesul la sistemul de învăţămînt profesional tehnic şi la învăţămîntul
superior se realizează în condiţiile stabilite de lege.
Străinii cu drept de şedere în Republica Moldova au dreptul să facă parte, pe principii commune,
din diverse societăţi culturale, ştiinţifice, sportive, în organizaţii cooperatiste, asociaţii de producţie.
Străinilor li se garantează libertatea conştiinţei, a opiniei şi a exprimării în conformitate cu legislaţia în
vigoare.
Străinii au dreptul de a se căsători şi de a desface căsătoria cu cetăţeni ai Republicii Moldova, cu
alte persoane în conformitate cu legislaţia în vigoare. Ei se bucură de dreptul la familie şi au îndatoriri în
relaţiile de familie.
Străinii au dreptul de a circula pe teritoriul Republicii Moldova şi de a-şi stabili domiciliul în
modul stabilit de legislaţia în vigoare. Străinilor li se garantează inviolabilitatea persoanei şi a locuinţei în
conformitate cu legislaţia în vigoare. Ei au dreptul la satisfacţie efectivă din partea instanţelor
judecătoreşti competente, a altor autorităţi publice împotriva actelor ce le violează drepturile, libertăţile şi
interesele legitimeStrăinii, în conformitate cu legislaţia cu privire la Avocatul Poporului, au dreptul să
adreseze cereri Avocatului Poporului sau, după caz, Avocatului Poporului pentru drepturile copilului în
cazurile încălcării, pe teritoriul Republicii Moldova, a drepturilor şi intereselor lor legitime. În procesele
de judecată străinii beneficiază de aceleaşi drepturi procedurale ca şi cetăţenii Republicii Moldova, de
asistenţă juridică gratuită sau pe bază de contract din partea avocaţilor, precum şi a altor persoane
autorizate în modul stabilit de lege.
Străinilor li se garantează și dreptul de a cere protecţie la misiunea diplomatică a statuluilor.
Faţă de cetăţenii străini aflaţi pe teritoriul Repblicii Moldova poate fi aplicată una dintre
următoarele proceduri:
 Returnarea. Împotriva străinilor care au intrat ilegal pe teritoriul Republicii Moldova, a căror şedere
pe acest teritoriu a devenit ilegală, a căror viză sau al căror drept de şedere a fost anulat sau revocat,
cărora li s-a refuzat prelungirea dreptului de şedere provizorie, al căror drept de şedere permanentă a
încetat, a căror cerere privind recunoaşterea statutului de apatrid a fost respinsă, a fost încetată
procedura respectivă sau al căror statut de apatrid a fost anulat, precum şi împotriva foştilor solicitanţi

21
Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs

de azil, autoritatea competentă pentru străini dispune măsura returnării de pe teritoriul Republicii
Moldova;
 Declararea străinului persoană indezirabilă. Este una din măsurile dispusă împotriva unui străin
care a desfăşurat, desfăşoară ori în a cărui privinţă există indicii temeinice că intenţionează să
desfăşoare activităţi de natură să pună în pericol securitatea naţională sau ordinea publică este
declararea străinului persoană indezirabilă
 Îndepărtarea sub escortă. Presupune însoţirea străinului de către personalul specializat al autorităţii
competente pentru străini până la punctul de trecere a frontierei de stat deschis traficului internaţional
ori până în ţara de origine, de tranzit sau de destinaţie. Îndepărtarea sub escortă se aplică străinilor:
care nu au părăsit voluntar teritoriul Republicii Moldova la expirarea termenului acordat prin decizia
de returnare; care au trecut sau care au încercat să treacă ilegal frontiera de stat ori a căror identitate
nu a putut fi stabilită; care au intrat în Republica Moldova în perioada de interdicţie dispusă anterior;
care au fost declaraţi indezirabili; împotriva cărora a fost dispusă expulzarea; care prezintă un risc de
sustragere de la procedura de îndepărtare.
 Expulzarea. Împotriva străinului care a săvîrşit o contravenţie sau o infracţiune pe teritoriul
Republicii Moldova poate fi dispusă măsura expulzării în condiţiile prevăzute de Codul penal şi de
Codul contravenţional. Străinul nu poate fi expulzat într-un stat dacă există temeri justificate că acolo
viaţa îi va fi pusă în pericol ori că va fi supus la torturi, tratamente inumane sau degradante. Apatrizii
aflaţi legal pe teritoriul Republicii Moldova nu pot fi expulzaţi, cu excepţia cazului în care există
motive de securitate naţională sau de ordine publică. Măsura expulzării poate fi dispusă numai de
instanţa de judecată.
 Luarea în custodie publică. Este o măsură de restrîngere a libertăţii de mişcare, dispusă de instanţa
de judecată împotriva străinului care nu a executat decizia de returnare sau care nu a putut fi returnat
în termenul prevăzut de legislaţie, care a trecut sau care a încercat sa treacă ilegal frontiera de stat,
care a intrat în ţară în perioada de interdicţie dispusă anterior, a cărui identitate nu a putut fi stabilită,
care a fost declarat indezirabil, împotriva căruia a fost dispusă expulzarea sau dacă există riscul
sustragerii acestuia.

22