Obiective:
a determina terminologia în domeniul sistemului judiciar;
a prezenta ierarhia instanțelor judecătorești potrivit legislației Republicii Moldova;
a elabora rolul Consiliului Superior al Magistraturii;
a concluziona importanța atribuțiilor Consiliului Superior al Magistraturii în consolidarea statului de
drept
a determina noţiunea, funcţiile şi importanţa autorităţii judecătoreşti;
a stabili statutul judecătorului, garanţiile de exercitare a mandatului de judecător;
a argumenta principiile constituţionale privind organizarea instanţelor judecătoreşti şi privind
înfăptuirea justiţiei.
Este indiscutabil faptul că statul, fiind un grup social organizat, trebuie să posede dreptul de a se
orienta cum crede el mai bine atât în treburile interne, cât şi în cele externe în scopul atingerii valorilor
sociale spre care tinde.
Acest drept inalienabil al statului mai este atestat sub denumirea de suveranitate. Este cunoscut că
suveranitatea presupune că statul este în drept să hotărască asupra organizării sale, să elaboreze norme de
conduită obligatorii, să asigure realizarea acestor norme şi să rezolve conflictele apărute în societate,
adică statul are dreptul de a legifera, executa şi judeca. După aceste trei forme principale de manifestare,
această capacitate a statului pe care noi am numit-o suveranitate a fost împărţită în trei aşa-zisele puteri:
legislativă, executivă şi judecătorească. Fiecare dintre aceste puteri se realizează prin intermediul unor
organe speciale, deoarece este ştiut că dacă este instituit doar un singur organ care să reprezinte voinţa
poporului, acest organ va prezenta numaidecât o putere arbitrară, astfel încât, neavând nici un control, se
va simţi stăpân pe sine şi, drept rezultat, va nesocoti desigur, interesele pe care trebuie să le apere.
Cu cât însă societăţile devin mai civilizate cu atât mai mult autorităţile publice se scindează, îşi
măresc numărul, controlându-se unele pe altele. Anume aşa s-a constatat că pentru existenţa unei
autorități reprezentative eminente este necesar ca această instituţie de drept public să fie constituită din
mai multe „piese” formând un mecanism unitar, în cadrul căruia fiecare dintre ele cu misiunea şi
destinaţia sa.
Una dintre cele mai răspândite manifestări ale acestei concepţii este separaţia puterilor în stat, ca
imperativ al democratizării vieţii politice şi garanţie a libertăţii sociale şi a securităţii persoanelor în
raporturile cu autorităţile statale, care îşi are originea încă în antichitate.
Puterea judecătorească ca parte a suveranităţii ori a puterii de stat este considerată a fi „dreptul
unei societăţi organizate, al unui stat de a împărţi dreptatea”.
Specificul în care a evoluat teoria separaţiei puterilor în stat în diferite sisteme constituţionale a
generat o diversitate de termeni prin care această putere este consacrată în constituţii ori dezvăluită în
textele unor lucrări de specialitate.
Astfel, prima constituţie scrisă din lume, Constituţia Statelor Unite ale Americii, a consacrat
această putere sub denumirea de „putere judecătorească”, iar Constituţia României - „autoritate
judecătorească”. În doctrină această putere la fel este utilizată sub diferite nume: „putere judecătorească”,
1
Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs
„funcţiune judecătorească” ori „funcţie judiciară”, „putere judiciară”; „autoritatea judecătorească”.
Profesorul I. Muraru consideră că denumirea de autoritate judecătorească „evocă foarte clar
justiţia, ca funcţie distinctă şi ca sistem distinct”. Acelaşi autor atribuie noţiunii de justiţie două sensuri.
Într-un sens justiţia este înţeleasă ca „sistem al organelor judecătoreşti”, iar în al doilea sens – ca
„activitate de soluţionare a proceselor civile, administrative, comerciale, penale, de muncă etc., de
aplicare de sancţiuni, de restabilire a drepturilor şi intereselor legitime încălcate”.
Într-o altă interpretare, justiţia reprezintă „acea stare generală ideală a societăţii realizabilă prin
asigurarea pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună a satisfacerii drepturilor şi intereselor lor
legitime”.
Cu toate că Constituţia Republicii Moldova a consacrat sintagma „autoritate judecătorească”, ni se
pare a fi mai reuşită expresia „putere judecătorească”, care de altfel este acceptată şi de Legea Republicii
Moldova privind organizarea judecătorească.
Conform art. 1 din Legea privind organizarea judecătorească, puterea judecătorească este
independentă, separată de puterea legislativă şi puterea executivă, are atribuţii proprii, exercitate prin
instanţele judecătoreşti, în conformitate cu principiile şi dispoziţiile prevăzute de Constituţie şi de alte
legi.
Puterea judecătorească este un compartiment al puterii de stat care reprezintă dreptul unei
societăţi organizate în stat de a asigura dreptatea şi echitatea socială, precum şi protecţia drepturilor
legitime ale cetăţenilor.
Puterea judecătorească posedă caracteristici care o fac să se deosebească de restul formelor de
activitate statală:
1) obiectul specific al activităţii desfăşurate de puterea judecătorească îl formează soluţionarea
litigiilor juridice prin intermediul unor acte ce se bucură de o stabilitate mai mare decât acea a actelor
administrative;
2) spre deosebire de puterea legislativă şi cea executivă, puterea judecătorească nu se poate
exercita, de obicei, din oficiu de către organul competent, ci numai pe baza unor sesizări din partea celui
interesat sau altor organe de stat prevăzute de lege;
3) deoarece puterea judecătorească intervine după ce s-a produs încălcarea unor dispoziţii legale,
ea constă în luarea unor măsuri însoţite de constrângerea de stat prin care persoana cu comportament
ilegal este obligată să restabilească situaţia anterioară a acestei încălcări (restituirea bunului sustras,
anularea contractului legal, repararea daunei cauzate), sau se aplică privaţiunea de libertate, amenda şi
alte sancţiuni astfel încât în scopul restabilirii echilibrului social tulburat cel ce a încălcat legea şi ceilalţi
cetăţeni să fie determinaţi să nu mai săvârşească asemenea fapte;
4) puterea judecătorească se exercită prin judecătorii aflaţi în serviciul legii şi care nu se supun
decât legii. Judecătorul nu poate primi ordine sau îndrumări de la nici o autoritate a statului;
5) puterea judecătorească se exprimă în decizii de speţă. Spre deosebire de legiuitor, judecătorul
nu poate stabili norme de aplicare generală;
6) puterea judecătorească se exprimă după ce s-a produs un fapt prin care ordinea de drept a fost
încălcată sau un fapt cu potenţial generator de conflict. Prin acest mod de a acţiona, puterea
judecătorească se deosebeşte atât de puterea legislativă, cât şi de cea executivă, al căror obiect îl
constituie, de regulă, acţiuni individuale viitoare: în virtutea principiului neretroactivităţii legii, legiuitorul
creează norme pentru viitor, executivul aplicând legea, creează raporturi juridice noi;
2
Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs
7) hotărârile judecătoreşti au autoritatea de a judeca în privinţa obiectului judecăţii, pentru cauza
litigiului şi între părţile în proces. Spre deosebire de hotărârile judecătoreşti, actele autorităţilor
administrative sunt de, regulă revocabile. De asemenea legiuitorul este în drept să abroge sau să modifice
legile pe care le-a adoptat;
8) organele judecătoreşti au obligaţia să-şi motiveze hotărârile. Asemenea obligaţie, care
constituie o garanţie de legalitate, nu se regăseşte în activitatea autorităţilor legislative şi executive;
9) procedura în faţa instanţelor judecătoreşti este supusă unui anumit formalism, care nu se
regăseşte în activitatea legislativului şi executivului.
5
Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs
11. Independenţa judecătorului şi supunerea lui numai legii. Principiu consacrat în art. 116 alin. 1
din Constituţia Republicii Moldova, care dispune: „Judecătorii instanţelor judecătoreşti sunt
independenţi, imparţiali şi inamovibili, potrivit legii”.
Realizarea consecventă a principiului separaţiei puterilor este condiţia necesară pentru
independenţa reală a justiţiei în statul de drept. Fiind determinată drept forţă care asigură protecţia
dreptului de diversele abuzuri şi erori, indiferent de categoria subiectului activităţii antilegale, justiţia
statului de drept, numai în condiţiile independenţei depline de executiv şi legislativ, va fi capabilă să
îndreptăţească rolul imparţial al zeiţei Themis.
În virtutea principiului independenţei justiţiei, instanţele judecătoreşti vor soluţiona orice adresare
cu caracter litigios, călăuzindu-se de normele juridice în vigoare şi fără intervenţia oricăror instrucţiuni,
sugestii sau ordine venite din partea organului legislativ sau executiv.
În literatura de specialitate principiul independenţei justiţiei mai înseamnă că „instanţa competentă
nu se pronunţă asupra litigiului ca parte integrată într-o ierarhie, ci ca organ care procedează în afara
vreunui raport de subordonare”.
Independenţa justiţiei este asigurată de mai multe împrejurări. Dintre aceşti factori un rol deosebit
de important este atribuit modului de recrutare a judecătorilor. În literatura de specialitate sunt discutate
trei modalităţi de desemnare a judecătorilor:
a) Sistemul tragerii la sorţi. În cadrul acestui sistem exercitarea împuternicirilor jurisdicţionale
este încredinţată unui juriu constituit dintr-un număr anumit de cetăţeni tras la sorţi dintr-o listă stabilită
în prealabil în scopul judecării unui anumit proces (curtea cu juraţi).
În literatura de specialitate se consideră că acest sistem, deşi oferă condiţii sigure pentru asigurarea
justiţiei, nu a putut găsi o aplicare largă în sistemele constituţionale contemporane.
b) Sistemul alegerii judecătorilor de către corpul electoral. Se evidenţiază prin faptul că
judecătorii abilitaţi să soluţioneze a litigii sunt aleşi pe un termen determinat de electorat, prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Persoanele care candidează trebuie să posede o pregătire
profesională şi o anumită experienţă. Acest sistem este capabil să asigure independenţa justiţiei, dat fiind
că numărul de alegători care participă la desemnarea judecătorului este mare, ceea ce-l va elibera pe
acesta din urma de orice datorii neprevăzute de lege faţă de alegători.
c) Numirea judecătorilor de către executiv. Reprezintă un risc ce constă în desemnarea
judecătorilor din rândurile unor persoane loiale partidului de guvernământ şi ca rezultat dependente de
acesta. Deci pentru asigurarea independenţei justiţiei în cadrul acestui sistem sunt necesare măsuri
suplimentare, una dintre ele fiind recrutarea judecătorilor prin concurs.
Modalităţile de desemnare a judecătorilor sus-menţionate pot fi completate.
Astfel, în unele sisteme constituţionale judecătorii sunt desemnaţi de organele direct
reprezentative. Evident că această modalitate necesită garanţii suplimentare ca şi în cazul desemnării
judecătorilor de către executiv.
Referitor la aceste modalităţi de desemnare a judecătorilor se discută mult şi s-ar părea a fi reuşită
concepţia conform căreia independenţa justiţiei poate fi deplină şi reală numai atunci când judecătorii
sunt desemnaţi nemijlocit de popor sau de organul direct reprezentativ şi nu de executiv.
O altă măsură, demnă să asigure independenţa justiţiei în cadrul sistemului de instalare în funcţie a
judecătorilor prin numire, este inamovibilitatea, instituţie care garantează intangibilitatea judecătorului,
adică un judecător, o dată numit legal, nu poate fi revocat decât pe baza unei hotărâri de aplicare a
6
Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs
pedepsei disciplinare sau a unei sancţiuni penale, iar transferarea şi avansarea lui nu poate fi decât cu
consimțământului personal. Legea cu privire la statutul judecătorului (art. 18) stabileşte că în Republica
Moldova judecătorul instanţei judecătoreşti este inamovibil pe perioada exercitării funcţiilor, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege.
Din dispoziţiile cuprinse în Constituţia Republicii Moldova (art. 116) şi în Legea cu privire la
statutul judecătorului (art. 18) rezultă că judecătorii sunt inamovibili, dar în condiţiile legii.
Inamovibilitatea nu priveşte însă, firesc de altfel, judecătorii stagiari, ci numai pe cei numiţi de
Preşedintele Republicii Moldova. La fel, inamovibilitatea priveşte numai calitatea de judecător şi nu
funcţiile de conducere judecătorească.
O garanţie bine consolidată a inamovibilităţii judecătorilor este aplicată actualmente în Franţa,
unde legislaţia în vigoare prevede că judecătorul vinovat în anumite acţiuni ilegale ori erori premeditate
nu poate fi revocat decât printr-o hotărâre a unui organ constituit din reprezentanţi ai profesiunii
respective, dar nu de guvern sau de ministerul de justiţie. O regulă similară întâlnim şi în Constituţia
Italiei (art. 107).
Un alt mijloc de asigurare a independenţei justiţiei este reglementarea cu stricteţe a condiţiilor de
avansare a judecătorilor. S-a constatat că pentru a exclude cazurile de avansare a judecătorilor, în scopul
influenţării justiţiei, sunt preconizate o serie de măsuri printre care:
- atribuţia de avansare a judecătorilor să fie exercitată nu de guvern, ci de un organism format din
personalităţi de seamă ale corpului judecătoresc, fie alese de toţi membrii acestuia, fie participând de
drept la lucrări în temeiul funcţiei înalte deţinute în magistratură. Este considerată posibilă includerea în
acest organism şi unor specialişti de prestigiu din cadrul profesorilor universitari sau avocaţilor.
În Republica Moldova promovarea sau transferarea judecătorilor este reglementată de Legea cu
privire la statutul judecătorului (art. 20), astfel, promovarea sau transferarea judecătorului pe un termen
nelimitat se face numai cu acordul lui, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, de către
Preşedintele Republicii Moldova sau, după caz, de Parlament. Promovarea se face în bază de concurs
organizat de Consiliul Superior al Magistraturii. Promovarea sau transferarea pe un termen limitat a
judecătorului în locul unui judecător suspendat, degrevat, transferat sau detaşat din funcţie se admite cu
acordul lui, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii;
- lichidarea deosebirilor ierarhice din cadrul justiţiei. Legea cu privire la statutul judecătorului
(art. 2) consacră principiul unităţii statutului de judecător, în conformitate cu care judecătorii din toate
instanţele judecătoreşti, inclusiv judecătorii de instrucţie, au un statut unic şi se disting între ei numai prin
împuterniciri şi competenţă. Particularităţile statutului juridic al unor categorii de judecători (din cadru
judecătoriilor specializate) se stabilesc prin lege;
- stabilirea unei limite de vârstă ridicată pentru pensionare sau chiar numirea pe viaţă.
Desigur, un rol important în asigurarea independenţei judecătorilor îl are şi controlul hotărârilor
judecătoreşti. Acest control trebuie efectuat numai de instanţe judecătoreşti şi numai după proceduri
prestabilite de legislaţia în vigoare.
Pentru Republica Moldova este semnificativ faptul consacrării în Legea cu privire la statutul
judecătorului (art. 17) a condiţiilor prin care se asigură independenţa judecătorului. Din textul Legii
decurge că independenţa acestuia este asigurată prin:
a) procedura de înfăptuire a justiţiei;
b) procedeul de numire, suspendare, demisie şi eliberare din funcţie;
7
Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs
c) declararea inviolabilităţii lui;
d) secretul deliberărilor şi interzicerea de a cere divulgarea lui;
e) stabilirea răspunderii pentru lipsa de stimă faţă de judecată, judecători şi pentru imixtiune în
judecarea cauzei;
f) alocarea resurselor adecvate pentru funcţionarea sistemului judiciar, crearea de condiţii
organizatorice şi tehnice favorabile activităţii instanţelor judecătoreşti;
g) asigurarea materială şi socială a judecătorului.
9
Acad. Ion Guceac DREPT CONSTITUȚIONAL ȘI INSTITUȚII POLITICE Suport de curs
b) are diplomă de studii superioare de licență și diplomă de studii superioare de master în
domeniul dreptului sau un alt act de studii în domeniul dreptului echivalent acestora, recunoscut de
structura abilitată pentru recunoașterea și echivalarea actelor de studii și a calificărilor;
c) a absolvit Institutul Naţional al Justiţiei sau are vechimea în muncă prevăzută de legislație;
d) nu are antecedente penale;
e) cunoaşte limba de stat;
f) corespunde cerinţelor de ordin medical pentru exercitarea funcţiei;
g) a fost supusă testării cu utilizarea detectorului comportamentului simulat (poligrafului).
Judecătorii judecătoriilor şi judecătorii curţilor de apel se numesc în funcţie, din numărul
candidaţilor selectaţi prin concurs, de către Preşedintele Republicii Moldova, la propunerea Consiliului
Superior al Magistraturii. Candidaţii selectaţi, care întrunesc condiţiile se numesc în funcţia de judecător
iniţial pe un termen de 5 ani. După expirarea termenului de 5 ani, judecătorii sunt numiţi în funcţie pînă la
atingerea plafonului de vârstă de 65 de ani.
Judecătorii Curţii Supreme de Justiţie sunt numiţi de către Parlament, la propunerea Consiliului
Superior al Magistraturii (Constituţia Republicii Moldova, art. 116, alin. 4).
Preşedintele Republicii Moldova poate respinge o singură dată candidatura propusă de către
Consiliul Superior al Magistraturii pentru numirea în funcţia de judecător pe 5 ani sau până la atingerea
plafonului de vârstă şi numai în cazul depistării unor probe incontestabile de incompatibilitate a
candidatului cu funcţia respectivă, de încălcare de către acesta a legislaţiei sau de încălcare a procedurilor
legale de selectare şi promovare a lui. La propunerea repetată a Consiliului Superior al Magistraturii,
Preşedintele Republicii Moldova emite un decret privind numirea în funcţia de judecător pe 5 ani sau pînă
la atingerea plafonului de vârstă în termen de 30 de zile de la data parvenirii propunerii repetate.
Înainte de a începe să-şi exercite funcţia, în termen de 10 zile de la numirea în funcţie, în şedinţă
solemnă în faţa Consiliului Superior al Magistraturii, judecătorul este obligat să depună jurământul
prevăzut de Legea cu privire la statutul judecătorului (art. 12).
Articolul 8 din Legea cu privire la statutul judecătorului stabileşte condițiile de incompatibilitate a
mandatului de judecător.
În scopul evitării cazurilor de imixtiune în activitatea judecătorilor sau de atentat la independenţă
Legea cu privire la statutul judecătorului (art. 19) stabileşte condiţiile de inviolabilitate a acestora.
Articolul 25 din Legea cu privire la statutul judecătorului prevede condiţiile eliberării
judecătorului din funcţie.
10