DEZVOLTAREA LIMBAJULUI ȘI COMUNICĂRII ȘI MODALITĂȚILE DE

REALIZARELA VIRSA TIMPURIE

 
În evoluția ontogenetică a copilului, conduita verbală se dezvoltă și se îmbogațește în
permanență, modalitățile verbale devin mai complexe și mai diversificate. Conținutul și
semnificația celor exprimate prin intermediul conduitei verbale se încarcă de caracteristici subtile
și rafinate. Acest conținut este transpus în forme exterioare mai variate, care poartă mai mult sau
mai puțin marca fiecărei personalitați.
“Prin dezvoltarea limbajului și evoluția psihică generală, copilul își însușește noi modele de
conduită verbală care contribuie nemijlocit la acumularea experienței socială. Astfel, devine mai
accesibilă înțelegerea „sistemului deschis” al limbajului, care se conservă prin fluxul continuu de
schimburi cu mediul, și aceasta, desigur, în cadrul ambianței sociale.” (Emil Verza, 2003)
Copilul își construiește propriul limbaj pornind de la performanțele celorlalți, datorită unei
aptitudini, a unui dispozitiv înnăscut pentru limbaj. Deoarece copilul achiziționeaza foarte repede
regulile gramaticale, Chomsky că în acest caz nu e vorba de învațare, ci de o emergență a unor
structuri profunde, preprogramate, care îi permit să construiască o gramatică, pornind de la
datele pe care i le oferă mediul. Dar mediul nu intervine decât ca factor declanșator al
programului prestabilit.

Alți autori arată că fiecare copil posedă anumite predispozitii pentru învățarea limbajului.
Copilul posedă un mecanism al limbajului, dar acesta nu este decât un mecanism potențial, arată
Penfield și Roberts. Înainte de a vorbi, copilul învată să cunoască semnificația obiectelor ce-l
înconjoară. Dezvoltarea limbajului e de la plecare legată de câstigarea realului de către copil,
care este dependentă de activitatea motrică, corpul devenind instrumentul de descoperire și de
cunoaștere, într-o activitate exploratorie, centrată pe el însuși și pe mediul ambiant.

Activitatea corporală îi dă copilului posibilitatea de a adapta acțiuni la scopul pe care și-l

propune și-i permite elaborarea dublului sistem de repere spațiale și temporale, prin care el poate
să se situeze în lume. Deci, pornind de la acțiune și primele referințe corporale și spațiale, se
schițeaza și se elaborează comunicarea. Aceste referințe fac parte din descoperirile copilului care
acționeaza, dar, pe de altă parte, și în funcție de aceste referințe, copilul solicită ajutorul
adultului, limbajul neputându-se dezvolta fără o interacțiune.

Astfel, încercând să-și rezolve problemele puse de propria acțiune, de reperele spațiale, are
nevoie de sprijinul adultului, de comunicarea cu acesta. Se creează astfel o relație dialectică,
comunicarea se sprijină pe acțiune și pe repere spațiale, se organizează și se precizează datorită
comunicării, pornind numai de la acțiune, adultul intervenind și învătându-l pe copil atitudini și
mișcari, concomitent cu verbalizarea lor.
Așadar, o condiție pentru dezvoltarea limbajului este de a-i da copilului posibilitatea să acționeze
și să câstige experiență spațială. Până la trei luni, emisiile verbale ale copilului nu sunt
diferențiate, evoluția verbală fiind corelată cu dezvoltarea motricitații, urmând apoi a fi corelată
cu dezvoltarea psihomotricității.

Funcția de comunicare a spațiului se manifestă încă din primele luni de viată. Edward Hull
a pus în evidență importanța spațiului intim (20-30 de cm) ca forma preferată de comunicare a
copilului până la un an, respingerea spațiului intim intervenind când apare un dezacord între
mamă și copil, iar acceptarea spațiului intim (se cere luat in brațe), fiind o manifestare a dorinței
copilului de a comunica.

O primă bază pentru constituirea limbajului, arată Osterrieth, e un joc senzi-motor, analog celui
care precede și acompaniaza debutul manipulării. De la 3 luni, copilul se joacă cu vocea, așa cum
se joacă și cu mainile, reproducând efecte fortuite, apoi încercând variații, controlul vizual și
tactil fiind înlocuit prin controlul auditiv și kinestezic. Sunetele emise sunt în continuare confuze
și exprimă o anumită stare. Sunetele respective constituie gânguritul. Astfel, începe să
stăpâneasca gradual aparatul fono-articulator, care este o condiție necesară pentru constituirea
limbajului.

Elementul afectiv însoțește în permanență elementul motor. Strigătul copilului, care este
prima exprimare sonoră și care este o descărcare motrică a corpului său, spontan, fără model, ca
un gest natural, fiind un act reflex, comandat de o schemă motorie înnăscută, este și o
manifestare a stărilor lui afective pozitive sau negative, capătă după prima luna, atât pentru
mamă, cât și pentru copil, o semnificație globală de plăcere, neplăcere, începând să fie emis cu
caracter intenționat, prin asociere cu urmarile pe care le-a avut anterior.

Dacă primele strigăte de protest constituie un preexercițiu fonator, vorbirea începe să se

dezvolte din forme de „joc oral”, în momentele de satisfacție provocate de emoții plăcute, copilul
își modulează tonul laringian și începe, prin mișcari concomitente ale buzelor și ale limbii, să
gângurească, gânguritul fiind un punct de plecare pentru exersarea performanțelor motorii ce
stau la baza proceselui de articulare. Treptat, auzul începe să diferențieze propriile emisii sonore
repetate și astfel, se formeaza asociațiile temporale între ariile auditive și cele motorii.

În jocurile vocale ale gânguritului, când mama și copilul se amuză și se imită reciproc, se
instalează comprehensiunea și, jucandu-se cu el, mama comunică.
Astfel de jocuri motorii, care se bazează pe relația afectiva mamă-copil, sprijină puternic
achiziția limbajului.

Pe la 5-6 luni, toate aceste sunete izolate se unesc în silabe ce se repetă, formându-se astfel
procesul lalațiunii. Toate aceste combinații de sunete sunt repetate foarte des de către copil și
chiar încearcă să reproducă diverse emisiuni verbale ale adultului.
La început, copilul nu intră în relație cu oricine, nu acceptă pe oricine în spațiul său intim, astfel
încât carența afectivă, prin lipsa stimulării acestor jocuri motorii, poate fi responsabilă de un
retard în apariția limbajului ori de o sărăcie a limbajului.

Chiar de la sfarșitul primului an, arată Osterrieth, sunetele obisnuite tind să devină
reprezentative, ca și gesturile, copilul fiind sensibil la valoarea reprezentativă a limbajului înainte
de a începe să vorbească.
„Nevoia de a se face înțeles crește foarte mult în ultimul pătrar al primului an; de aceea, coplul
folosește mimica, vocea, gesturile, toate mijloacele posibile pentru a răspunde planului
comunicării sociale. Între necesitatea de a se face înțeles și necesitatea de a înțelege, aceasta din
urmă este mai puternică și mai largă (de aceea, copilul va înțelege întâi sensul unui cuvânt și abia
mai târziu va folosi cuvântul respectiv).” (Ursula Șchiopu, 1967)

Între 1-3 ani (perioada antepreșcolară), vorbirea copilului capăta rol de comunicare și poate
ajunge să pronunțe aproximativ o mie de cuvinte până la sfarșitul acestei perioade. Copilul învată
să-și exprime dorințele și trebuințele în propoziții scurte, relativ corecte din punct de vedere
gramatical. Antepreșcolarul întâmpină o serie de dificultăți în pronunțarea corectă a sunetelor din
cauza nematurizării aparatului fonoarticulator și a particularităților sistemului nervos central.
Aceste dificultăți sunt eludarea (omisiunea unor sunete din cuvânt), înlocuirea unor sunete cu
altele, deformarea unor sunete, inversiunea unor sunete în cuvânt (metateza) sau comprimarea
cuvintelor. Menționăm faptul că aceste dificultăți pot fi de natură fiziologică.

În cursul primului semestru al celui de-al doilea an, copilul trece la o nouă etapă, care este
decisivă pentru constituirea limbajului. Dacă până acum, prin tatonări cumulative, prin
combinarea mișcarilor efectuate, ajungea să descopere conduite noi care să-i permită să rezolve
problemele cu care era confruntat, în această perioadă devine capabil să rezolve problemele fără
tatonări prealabile. Devine capabil să-și reprezinte mișcări adecvate înainte de a le efectua,
devine capabil să le combine mintal și să anticipeze efectul lor. Soluția problemei nu mai e o
descoperire datorată acțiunii, ci e inventată înaintea ei. Tatonarea e interiorizată, după cum arată
Piaget.

Acesta e semnul apariției funcției reprezentative sau simbolice, de a reprezenta o acțiune

în loc de a o efectua și care constituie fundamentul forței ființei umane. Apariția acestei funcții
este legată de acțiune: se începe prin a imita mișcari pe care cineva le execută în fața sa și pe care
și copilul le poate realiza ( ecopraxie ), producându-se astfel o asimilare a acestor mișcari în
raport cu schemele proprii.
Aceste simboluri gestuale care impregnează experiența la care se referă, constituie forme de
limbaj, limbaj acustic, care strucurează o lume care este axată numai pe plăcerea și satifacția
copilului.

Această atitudine este consecința complexe unei stări a copilului, care îl face să perceapă
întregul înaintea elementelor care îl compun și să nu înțeleaga un ordin verbal decât dacă este
însoțit de gest și dacă intonația e suficient de expresivă, iar răspunsul copilului fiind tot o reactie
globală la situația dată, răspunsul verbal, dacă e posibil, e acompaniat de gesturi. Termenii sunt
folosiți în funcție de acest context semantic global pe care l-a descoperit și care provine din
situații spațiale în care acest termen a fost utilizat. Acest stadiu, în care copilul reacționeaza
global la o situație, percepând întregul înaintea elementelor care îl compun (stadiul de sincretism
motor) favorizează achiziția limbajului, sensibilizând copilul pentru înțelegrea formelor globale
înainte ca el să stăpânească analitic sensul, sincretismul verbal fiind legat de sincretismul motor,
copilul neputând să ia distantă de el însuși.

După Piaget (2003), limbajul ca funcție simbolică sau semiotică, emerge la sfârșitul
perioadei senzi-motorii și se dezvolta de-a lungul întregii perioade preoperatorii, astfel încat în
perioada operațională este pe deplin funcțional. Dată fiind interrelația dintre limbaj și celelalte
funcții, în special cele motorii, orice întârziere în dezvoltarea acestora va determina întârziere în
dezvoltarea limbajului. Pe de altă parte, în această perioadă, întârzierea în dezvoltarea limbajului
accentuează întârzierea în dezvoltarea celorlalte funcții, îndeosebi în dezvoltarea inteligentei.

Deci limbajul propriu-zis (codul lingvistic) se constituie odata cu constituirea simbolului,

prin interiorizarea unor semne (semne lingvistice), ce sunt stimuli pe care copilul trebuie să-i
învețe și să-i cunoască drept repere, așa cum recunoaște și alte feluri de semne.
În perioada prescolara, limbajul îndeplinește funcția de organizare a activității psihice, se
dezvolta vorbirea contextuală, copilul își exprimă coerent gândurile și ideile odată cu creșterea
volumului de cuvinte.

Povestirile preșcolarilor devin mai complexe și mai nuanțate. Copilul vorbește foarte mult
în această perioadă, utilizează dialogul în timpul jocului și reușește să-și însușeasca noi cuvinte și
expresii pe care le aude la adulți. Preșcolarii mari se exprimă prin propoziții dezvoltate,
expresivitatea vorbirii obținându-se prin folosirea epitetelor, a adjectivelor, repetițiilor și
comparațiilor, iar dezacordurile gramaticale încep să aibe o frecventă mai mică.

Dezvoltarea limbajului are loc odata cu dezvoltarea funcției de comunicare, a funcției de

fixare a experienței cognitive și funcția de organizare a activității. Verbalizarea copilului se
colorează afectiv în jurul vârstei de 4-5 ani, dar se dezvoltă și procesul de formare al vorbirii
interioare.

Spre finalul perioadei preșcolare, copilul folosește mult vorbirea în gând.

În diversitatea formelor de exprimare orală, cât și scrisă, bogația vocabularului joacă un rol
deosebit. Volumul mare de cuvinte înlesnește procesul înțelegerii și al asimilării informațiilor,
iar în cazul transmiterii acestora, înlănțuirea logică a ideilor nu se poate realize în condiții optime
în afara operațiilor gandirii ce presupun cât mai multe cuvinte, denumiri, concept-noțiuni clare și
care trebuie să fie premise pentru o exprimare adecvată. În această ordine de idei impresionează
salturile calitative, dar și cantitative, în achiziția vocabularului de la o perioadă de vârstă la alta.
“Câteva cifre sunt semnificative pentru cele afirmate mai sus: la un an, copilul poate exprima
circa 100 de cuvinte; la 3 ani, vocabularul minim este de aproximativ 400 de cuvinte, mediu, de
700-800 de cuvinte și maximum, de 1000 de cuvinte; la 6 ani, vocabularul minim este de 1500
de cuvinte, mediu, de 2000 de cuvinte și maxim, de 2500 de cuvinte; la sfarșitul perioadei
școlare mici se înregistreaza un adevarat salt: 1500-1600 de cuvinte în vocabularul activ și 4000-
4500 de cuvinte volumul vocabularului total.”
 GLOSAR

1. Discurs -  Expunere publică asupra unui subiect.

2. Coerent -  Care se compune din elemente strâns legate (și armonizate) între ele; închegat.

3. Abilitate - (Capacitatea de a acționa cu) agerime, pricepere, iscusință, îndemânare, dibăcie

4. Percepția -  Proces psihic de cunoaștere senzorială, prin care obiectele și fenomenele sunt
reflectate ca întregi;

5. Conversație - Schimb de vorbe sau de idei pe cale orală; discuție; convorbire; dialog.

6. Balbait - A pronunța nedeslușit sunetele sau cuvintele, repetându-le și împiedicându-se în

rostirea lor, din cauza unui defect natural, a emoției sau a enervării.

7. Stalcit - A pronunța prost un cuvânt, deformându-i sunetele.

8. A pronunța - A emite, a rosti sunete, silabe, cuvinte, propoziții, fraze; a articula.

9. Socializare - Proces de integrare socială a unui individ într-o colectivitate.

10. Dialog - Convorbire între două sau mai multe personae

11. Monolog -  vorbire cu sine însuși.

12. Monosilabic - Care constă dintr-o singură silabă.

13. Interlocutor - Persoană care participă la o discuție, la o conversație.

14. Expresivitate -  Calitatea, capacitatea de a fi expresiv; exprimare vie, clară, plastică.

15. Vocabular -  totalitatea cuvintelor folosite în mod efectiv de cineva în exprimare și care
variază de la o categorie de vorbitori la alta.

16. Intonație - Felul în care se ridică și se coboară glasul în timpul vorbirii, felul (uneori specific
unei limbi) în care se accentuează un cuvînt, o frază; tonul sau modulația vorbirii.

17. Descriere - Prezentare a unui fapt sau a unui lucru .

18. repovestire- Aceasta este o reproducere semnificativă a unui eșantion literar în vorbirea orală

19. Povestea- Aceasta este o prezentare detaliată independentă de către un copil a unui anumit
conținut.

20. Raționament- Aceasta este o prezentare logică a materialului sub formă de dovezi.