UNIVERSITATEA “TOMIS”

FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE SI ADMINISTRATIVE

MANAGEMENT FINANCIAR I
(CONCEPTUL DE MANAGEMENT FINANCIAR)

POSTELNICU ALEXANDRU-FLORIN
FINANTE BANCI ANUL III SEMESTRUL I (2019-2020)

LECT. UNIV. DR. COCA CARMEN

Noţiune de management financiar.

Teoria financiară cunoaşte o mulţime de definiţii a activităţii şi a managementului financiar

financiare ca ştiinţă. Activitatea financiară este un punct de tangenţă între sursele de mijloace ale
întreprinderii şi utilizarea lor. Activitatea financiară cuprinde procesul de elaborare şi
implementare a deciziilor financiare în cadrul întreprinderii. Managementul financiar poate fi
privită ca un ansamblu de măsuri şi activităţi în cadrul unei organizaţii şi care în conformitate cu
obiectivele puse contribuie la dirijarea fluxurilor financiare.
Managementul financiară în cadrul întreprinderii este responsabil de obţinerea şi utilizarea
fondurilor băneşti de o manieră care să ducă la maximizarea valorii firmei.
Iar principalul indicator al succesului întreprinderii este maximizarea continuă a valorii
întreprinderii şi implicit a avuţiei proprietarilor ei.
Altfel spus această practică include toate activităţile îndreptate spre gestiunea cu finanţele,
determinate de scopurile şi structura întreprinderii.
Iar rolul gestiunii financiare este de a fi un intermediar între firmă şi pieţele de capital, unde se
află principalele surse de bani, de a asigura continuitatea activităţilor firmei
Gestiunea financiară asigură procurarea banilor necesari de pe pieţele de capital, dirijează
procesul de investire a acestor bani în active pe termen lung şi curente, care apoi generând
fluxuri pozitive de bani trebuie să asigure rambursarea împrumuturilor, plata dividendelor şi
dobânzilor, şi sursele necesare pentru dezvoltare.
Domeniul de studiu al managementului financiar cuprinde principalele teorii ale finanţelor
moderne, compartimentele analitice ale contabilităţii (analiza stării financiare a întreprinderii,
analiza şi gestiunea creanţelor etc.) şi compartimente ale teoriei gestiunii corporaţiilor.
Managementul financiar se prezintă ca o sinteză a finanţelor, managementului firmei şi
contabilităţii.
Managementul financiar în cadrul întreprinderii se bazează pe dirijarea activelor şi pasivelor
întreprinderii. Deosebim gestiunea financiară, pe termen scurt, a activelor şi pasivelor curente şi
gestiunea financiară pe termen mediu şi lung, a activelor şi pasivelor permanente.
Gestiunea financiară pe termen scurt are ca obiect asigurarea echilibrului financiar între nevoile
de active curente şi sursele pentru finanţare (interne sau atrase, proprii sau împrumutate).
Gestiunea financiară pe termen scurt urmăreşte optimizarea gestiunii stocurilor, creanţelor
comerciale, a investiţiilor financiare pe termen scurt, a numerarului în vederea creşterii gradului
lor de rentabilitate şi de lichiditate, în condiţii de minimizare a riscului. De asemenea, se
urmăreşte prolongarea scadenţelor la datoriile curente şi reducerea costului împrumuturilor prin
arbitrajul între mai multe surse de împrumut: bancar, comercial, de factoring etc.

Managementul financiar este responsabil de politica întreprinderii în 3 domenii:

Politica de investiţii a unei firme este determinată de comportamentul ei şi de şi de strategiile
investiţionale adoptate. Această politică este responsabilă de formarea potenţialului de active a
întreprinderii.
Politica de finanţare nu poate fi privită separat faţă de politica de investire. Dacă în primul caz
avem de a face cu potenţialul de active a întreprinderii, apoi în cazul politicii de finanţare
întreprinderea trebuie să-şi elaboreze strategia de asigurare a surselor necesare creării acestui
potenţial.
Politica de dividend priveşte decizia proprietarilor întreprinderii de a distribui dividende sau de
a le reinvesti în dezvoltarea întreprinderii.

Etapele formării gestiunii financiare ca ştiinţă.

În cadrul ştiinţelor economice managementul financiar este o ştiinţă relativ tânără apărută la
mijlocul secolului XX. Acum 50 de ani, disciplina de finanţe (în sensul modern) nu exista ca
domeniu de studiu ştiinţific, deşi au existat unele teorii şi precursori celebri ai finanţelor
(moderne).
Începând cu validarea, în 1966, modelului lui Francesco Modigliani şi Merton Miller de structură
financiară a întreprinderii (elaborat în 1958), se poate vorbi de constituirea unei noi teorii,
respectiv cea a finanţelor moderne.
Iniţial domeniul de studiu a gestiunii financiare cuprindea mai mult probleme legate de aspectul
juridic al formării, fuzionării, consolidării întreprinderii, precum şi problemele legate de
emiterea titlurilor de valoare. Această preocupare a gestiunii financiare pare destul de stranie faţă
de preocupările finanţelor la etapa actuală, însă la începutul secolului era un avânt mare al
antreprenoriatului şi practica a impus această abordare. Se fondau întreprinderi, se începeau noi
afaceri, era o cerere mare de resurse pentru iniţiere de afaceri, însă pieţele de capital erau destul
de primitive, iar transferurile de fonduri de la economiile particularilor la întreprinderi se realizau
cu mari dificultăţi.
În perioada marii crize economice din anii 30 s-au petrecut schimbări radicale în stabilirea
domeniului de studiu a gestiunii financiare. Eşecurile în afaceri, insolvabilitatea agenţilor
economici au direcţionat domeniul de preocupare a financiarilor spre rezolvarea problemelor
legate de faliment şi reorganizare, lichidare corporaţională, şi reglementări guvernamentale
pentru pieţele titlurilor financiare. Finanţele erau încă de natură descriptivă şi juridică şi se
concentrau cu precădere asupra supravieţuirii firmelor şi nu pe extinderea acestora.
Se consideră însă că teoria financiară capătă o mai mare dezvoltare după al doilea război mondial
şi anume cu apariţia lucrărilor H.M.Markowitz de la City University of New York: "Portofolio
selection", 1952 şi "Portofolio selection: efficient diversification of investments", 1959, care a
pus bazele teoriei moderne a portofoliului. Aceste lucrări conţineau metodologia luării deciziilor
în domeniul investirii în active financiare şi propunea instrumente ştiinţifice adecvate. Însă
modelul era bazat pe calcule matematice destul de sofisticate, fapt ce diminua importanţa
practică a lui.
Gestiune financiară ca ştiinţă a apărut şi s-a format în SUA la Graduate School of Industry
Administration din cadrul Carnegie Institute of Technology din Pittsburgh, statul Pennsylvania.
Francesco Modigliani (premiat Nobel în 1985 pentru studii fundamentale în domeniul pieţelor
financiare) şi Merton Miller (premiat Nobel în 1990 pentru cercetări în domeniul resurselor
financiare a întreprinderii), profesori ai acestei şcoli, au fost animaţi de ideea găsirii optimului în
politica de îndatorare a unei întreprinderi. Articolul lor "The cost of capital, Corporate Finance
and the Theory of investment", publicat în iunie 1958 în revista "American Economic Review"
Nr. 48, reprezintă punctul de pornire a gestiunii financiare ca ştiinţă. Autorii fac apel, pentru
prima dată, la teoria arbitrajului, în demersul lor de a găsi o structură de finanţare a întreprinderii,
structură care să determine creşterea valorii acesteia.
Concluzia lor este că decizia de finanţare a investiţiilor nu are nici o incidenţă asupra valorii
întreprinderii, structura de finanţare este neutră in raport cu valoarea întreprinderii, însă datorită
caracterului deductibil, din punct de vedere fiscal, al dobânzii percepute la capitalul împrumutat,
valoarea de piaţă a unei întreprinderi creşte continuu pe măsură ce această întreprindere
utilizează mai mult capital împrumutat, iar valoarea sa va fi maximă atunci când finanţarea se va
face exclusiv prin capital împrumutat.
În continuare principalele domenii de cercetare s-au axat pe studierea pieţelor de capital,
investiţiilor de portofoliu şi dezvoltarea teoriei efectului de îndatorare. Se consideră
fundamentale cercetările lui E.Fama şi M.Miller, în domeniul eficienţei pieţei financiare şi ale lui
H.M.Markowitz şi W.Sharpe, în domeniul analizei şi selecţiei portofoliilor de titluri financiare.
Dezvoltarea ulterioară a teoriei financiare este legată de introducerea conceptului de
reversibilitate a deciziilor financiare (de investiţii, de finanţare, de distribuire a dividendelor), de
revenire asupra deciziilor iniţiale şi de opţiune pentru proiecte care oferă oportunităţi de
rentabilitate superioare celor iniţiale. Investitorii pot opta între proiectul iniţial şi proiectele
viitoare, făcând acelaşi clasic arbitraj între diferitele oportunităţi care apar pe piaţa financiară.
Integrarea opţiunilor în finanţele moderne reprezintă un salt calitativ, privind integrarea
principiului flexibilităţii (reversibilităţii) în modelarea financiară. Pentru prima dată investirea
unui capital într-un proiect de investiţii nu este considerată de natură definitivă. Dacă pe parcurs
apar oportunităţi mai rentabile de investire, se poate abandona proiectul iniţial (plătind o primă),
pentru a se adopta oportunitatea de investire mai performantă.
O altă variabilă strategică de primă importanţă este informaţia, care nu este gratuită şi nu este
distribuită uniform în rândul agenţilor economici. Deţinerea ei antrenează un anumit cost care
influenţează rezultatul deciziilor. Informaţia nu este disponibilă pentru toata lumea; unii
participanţi la viaţa financiară a întreprinderii dispun de informaţii privilegiate sau au un acces
mai rapid la informaţie. Asimetria de informaţie determină poziţii diferenţiate ale agenţilor
economici în procesul de arbitraj: preţ-valoare.
Teoria agenţilor reprezintă o nouă direcţie în evoluţia finanţelor. Întreprinderea (corporaţia) este
văzută ca o organizaţie ce dezvoltă un ansamblu de legături contractuale între manageri,
muncitori, acţionari, creditori. O bună perioadă teoria economică considera că toţi aceşti
„stakeholders” au aceleaşi scopuri însă practica a demonstrat contrariul. Divergenţele de interese
între participanţii la viaţa economică a întreprinderii au determinat existenţa a costurilor de
agenţie: de control, de justificare, a conflictelor de interese. Obiectivul teoriei agenţiei este
determinarea unei structuri a relaţiilor de agent care să minimizeze costurile de agenţie şi
pierderile de valoare.
Teoria semnalelor dezvoltată de economiştii americani S.Bhattacharya (Imperfect information,
dividend policy and the "bird in the hand" fallacy) şi S.Ross (The determination of financial
structure: the incentive signalling approach), ambele articole apărând în revista The Bell Journal
of Economics, în 1979. Distribuirea de dividende sau structura capitalurilor întreprinderii ar
putea reprezenta semnale bune pentru evaluarea performanţelor întreprinderii. Aceste
evenimente pot reprezenta şi semnale false prin care să se realizeze alte imagini a societăţii decât
cele reale.
Există domenii de cercetare a teorii financiare care nu au fost elucidate până la capăt şi mai
ridică semne de întrebare cum ar fi: calcularea influenţei riscului asupra valorii activului;
determinarea politicii optime de dividend şi influenţei dividendelor asupra valorii întreprinderii;
determinarea costului lichidităţii întreprinderii, determinarea structurii financiare optime a
întreprinderii etc.

Organizarea departamentului financiar in cadrul intreprinderii.

Tranziţia la economia de piaţă a avut un rol hotărâtor în redefinirea rolului finanţelor în
economia Moldovei. Dacă în economia planificată întreprinderile lucrau pentru a îndeplini
comenzile de stat şi se bazau pe planuri de activitate impuse din exterior, apoi în economia de
piaţă accentul se pune pe autonomia financiară a agenţilor economici, adică ei singuri hotărăsc ce
să producă, cu ce resurse, pentru cine şi unde să comercializeze producţia. Organizarea finanţelor
în cadrul unei întreprinderi presupune câteva principii de bază:
1. Independenţa întreprinderii în domeniul activităţii financiare.
2. Capacitatea de autofinanţare.
3. Atingerea unor rezultate şi responsabilitatea pentru atingerea lor.
4. Controlul asupra activităţii.
Nu există decizie la întreprindere care să nu aibă implicaţii financiare şi de aceea se poate de
afirmat că Managementul financiar trebuie să ţină cont de toate domeniile de activitate ale firmei şi să
fie orientată spre maximizarea valorii firmei.

Activitatea financiară în cadrul întreprinderii este reprezentată de ansamblul de oameni, servicii şi

totalitatea relaţiilor ierarhice şi comunicaţionale ce îi leagă, care adoptând şi implementând decizii
financiare realizează funcţia financiară în cadrul întreprinderii.

Sunt trei parametri care influenţează mărimea şi complexitatea departamentului financiar la

întreprindere1:

- Volumul activităţii întreprinderii, care permite sau nu de a crea secţii independente de exemplu
planificare strategică, controlul, informatica;
- Structura întreprinderii, care poate fi centralizată sau decentralizată. Dar chiar şi în cadrul unei
structuri decentralizate gestiunea cu finanţele trebuie să rămână centralizată, deoarece este
necesar de avut în cadrul întreprinderii o politică financiară unică referitoare la circulaţia
fluxurilor financiare;
- Ramura de activitate (servicii, metalurgie, construcţii de maşini etc.) Un director financiar ar
trebui să fie orientat în planul competenţelor şi mijloacelor de care are el nevoie mai întâi înspre
ramura sa decât spre finanţe.
Plus la aceste se mai pot adăuga şi gradul de internaţionalizare a activităţii, dependenţa juridică
şi economică faţă de mediul extern, cultura internă în cadrul companiei, influenţa cărora asupra
organizării finanţelor în cadrul întreprinderii nu este nulă. Cu toate acestea teoria financiară nu poate
prezenta o structură tip a activităţii financiare în cadrul întreprinderii.

1
 Se poate de afirmat că în cadrul întreprinderilor mici o activitate financiară ca atare nici nu
există, problemele financiare apărute se discută de director cu contabil sau se apelează la un expert
extern. În întreprinderile mici şi mijlocii activitatea financiară curentă este concentrată în interiorul altor
departamente: de exemplu în departamentul contabil, administrativ, economic, deciziile financiare
serioase (investire, finanţare, distribuirea beneficiilor) luându-se de către consiliul superior de
administraţie.

În întreprinderile mari activitatea financiară este diferenţiată clar între:

- organele informaţionale: contabilitate, departamentul juridic, fiscal;

- organele financiare: gestiunea cu fluxurile de numerar şi cu portofoliul de hârtii de valoare;
- organele de audit: revizia interioară şi auditul.
La multe întreprinderi există şi serviciul de trezorerie care are rolul de a asigura efectuarea
simultană a plăţilor şi încasărilor de numerar, pentru a evita crize de lichidităţi.

Evoluţia activităţii financiare au dus la divizarea ei în două părţi:

- un complex de activităţi monetar financiare care include relaţiile cu băncile, gestiunea cu

fluxurile de numerar, prognozele şi cercetările financiare, problemele juridice şi fiscale,
problemele de asigurare şi relaţii cu filialele;
- un complex de activităţi de control: evidenţa financiară, evidenţa managerială, lucrul
operativ cu clienţii (eliberarea facturilor, colectarea plăţilor), planul şi bugetul, auditul
intern, informatica.
În Republica Moldova Managementul financiar a căpătat importanţă doar în ultimul timp. Pe
parcursul economiei planificate funcţiile financiare erau confundate cu funcţiile contabile, sau cu
funcţiile de planificare. Majoritatea întreprinderilor nici nu prevedeau funcţii de manager financiar. În
prezent situaţia s-a mai schimbat, însă totuşi nu este înţeles până la capăt rolul finanţelor în gestiunea
unei întreprindere.

Funcţiile şi scopurile managementului financiar.

Întreprinderile se formează îşi încep activităţile pentru a realiza nişte obiective ale fondatorilor,
Orice întreprindere îşi formează un scop, o argumentare a activităţii. Se poate de afirmat că
atingerea acestor scopuri este principalul mobil al activităţii oricărei organizaţii.
În opinia noastră mecanismul derulării procesului de gestiune financiară poate fi descris
schematic, după cum urmează:
Fig. 1.3.1 Mecanismul derulării procesului de gestiune financiară

ACŢIUNEA
PLANIFICAREA
STRATEGICĂ
Gestiunea activelor
SCOPURI Gestiunea pasivelor REZULTATE
PLANIFICAREA
Decizii financiare
OPERATIVĂ
PLANIFICAREA
BUGETARĂ Decizii de
CONTROL rectificare
 Verificarea prognozelor COMPARAŢIA,
DIAGNOZA
Verificarea scopurilor

Scopurile gestiunii financiare a întreprinderii derivă din scopurile generale ale întreprinderii
(supravieţuirea, profitul şi creşterea economică) şi se axează pe următoarele domenii: asigurarea
echilibrului financiar, rentabilitatea, creşterea economică şi flexibilitatea.
Echilibrul financiar poate fi privit sub două aspecte: primul reflectă cerinţele juridice şi doleanţele
creditorilor, şi presupune că întreprinderea trebuie să fie capabilă să acopere cu activele sale datoriile, în
termenele stabilite. Cel de-al doilea aspect prevede ca întreprinderea trebuie să menţină un echilibru
funcţional între sursele de finanţare şi utilizarea lor, luând în considerare stabilitatea primelor şi
destinaţia utilizării lor.
Sarcinile întreprinderii de a lucra rentabil sunt puse deseori pe primul plan, însă o activitate rentabilă
poate fi realizată doar prin luarea în consideraţie a tuturor factorilor ce influenţează procesul de
producţie. Analiza rentabilităţii permite de a măsura care au fost rezultatele obţinute comparativ cu
eforturile depuse, pentru a putea înţelege mai bine aportul fiecărui activ, fiecărui leu investit la
obţinerea de profituri.
Indicatorii creşterii economice arată eficienţa utilizării activelor şi se caracterizează prin indicatorii de
creştere a volumului vânzărilor, şi volumului activelor. Este important ca întreprinderea să cunoască care
a fost efortul pentru a obţine creşterea cifrei de afaceri. Se apreciază pozitiv creşterea cifrei de afaceri în
mărime mai mare decât creşterea activelor.
Flexibilitatea poate fi de două feluri:
1. Flexibilitatea defensivă, care permite întreprinderii să fie receptivă şi să se conformeze
tuturor modificărilor mediului economic.
2. Flexibilitatea ofensivă, care permite întreprinderii singură să facă modificările în mediul
economic, căutând cele mai bune şanse de investiţii, cele mai profitabile afaceri.
Vorbind despre scopurile întreprinderii trebuie să menţionăm că pe durata funcţionării
întreprinderile îşi pot modifica scopurile odată cu parametrii principali. Odată cu atingerea
scopului întreprinderea î-şi poate trasa alte scopuri, astfel asigurându-se o continuitate.
• Odată stabilite scopurile activităţii este important de a stabili un plan pentru realizarea lor.
Deosebim de fapt trei nivele diferite de planificare: planificarea strategică, planificarea operativă
(pe termen mediu), planificarea bugetară ( pe termen scurt) .
După elaborarea planurilor activităţii începe procesul de implementare a lor, care se realizează
prin intermediul deciziilor financiare (de investire şi de finanţare)
Urmează o altă functie importanţă mare a managementului financiar - controlului. De
rezultatele şi operativitatea controlului depinde în mare măsură soarta fiecărei afaceri. Rolul
controlului financiar este:
• Măsurarea şi monitorizarea devierilor dintre situaţie reală şi indicatorii prevăzuţi;

• Diagnosticul în funcţie de devieri a posibilităţilor de evoluţie a situaţiei financiare. Este dificil de

realizat, deoarece o deviere poate avea mai multe urmări şi cauze;
• Determinarea acţiunilor corective, ce ar putea îmbunătăţi performanţele întreprinderii;

• În cazul când măsurile corective nu au efectul scontat, sau s-a reacţionat târziu la abaterile de la plan
este importantă revederea scopurilor iniţiale şi prognozelor.
Principalele surse de informare referitoare la schimbările intervenite în activitatea întreprinderii
sunt rapoartele financiar-contabile. Bilanţurile intermediare, rapoartele financiare preventive
privind circulaţia numerarului, privind rezultatele financiare se analizează şi se compară cu
cifrele previzionate. În afară de informaţia internă poate fi utilizată şi informaţia externă din
anuarele statistice: evoluţia preţurilor pe piaţă, cererea şi oferta, benchmarking, etc.