Analizatorul auditiv

Fiziologie I MG
Acumetria fonica

Evaluează sensibilitatea auditivă realizând examenul

audiției cu voce șoptită sau cu voce tare.
Se invetighează separt fiecare ureche.
Urechea neinvestigată se obturează cu un tampon de
vată
Normal vocea șoptită este percepută de la 6 m
(transmisie aeriană)
Vocea tare se percepe de la 40 m (transmisie pe cale
aeriană și osoasă
Acumetrie instrumentală

Diapazoane cu 64 sau 125 vibrații/secundă

Proba Rinne
Pe mastoidă un diapazon care vibrează
După ce subiectul nu mai percepe vibrațiile pe cale osoasă,
se așează diapazonul în dreptul pavilioanului urechii și se
notează durata perceperii aeriene a vibrațiilor
E pozitivă: transisia aeriană este mai mare decât transmisia
osoasă
Probă negativă: transmisia aeriană este mi mică decât
transmisia osoasă (surditate de transmisie)
Proba Weber

În condițiile în care se percepe un diapazon care

vibrează pe vertex, vibrațiile sunt percepute bilateral
Vibrțiile sunt percepute de către urechea afectată
(Weber lateralizat) în suridate de transmisie
De către urechea sănătoasă în surditate de percepție
Proba Schwabach

Evaluarea timpului de percepție osoasă

Diapazonul se plasează pe mastoidă sau pe vertex
Audiometria

Este o metodă prin care se stabilește pragul auditiv al

frecvențelor sonore
Cu ajutourl audiometruui se emit sunete pure a căror
intensitate este crescută reptat până când este
percepută de subiectul examinat
Se explorează pentru fiecare frecvență pragul de
percepție
Rezultatatele sunt înscrise pe un grfic în care pe
ordonată sunt notate valorile în decibeli ale pragurilor
auditive iar pe abcisă frecvențele înregistrate
Rezultatele obținute prin metoda audiometrică permite
stabilirea deficitului de tonuri percepute, fapt important
în practică, deoarece apare clar care vibrație necesită
amplificare în aparatele construite cu scopul de a corecta
deficitele auditive
Se constată că omul percepe frecvențe între 32.000 și
20.000 vibrații/secundă. Gama de sunete percepute
între aceste limite se numește scară tonală sau câmp
auditiv
Aparatul vestibular
Evidențierea rolului urechii interne în menținerea echilibrului
Se așează o broască pe o planșetă d eplută, plasată pe un
suport mobil
Dacă se imprimă suportului o mișcare circulară,s e constată
că broasca își curbează corpul de partea opusă
Dacă se imprimă suportului mișcări pendulare se consttă
creșterea tonusului muscular înspre partea în care ste înclinat
suportul
Se distruge urechea internă la o broască prin introducere
unui ac cu gămălie în stânca temporalului și se așează
broasca pe planșeta d eplută. Se onstată că atât înclinările
capului cât și deplasarea animalului se fc în direcția părții
lezate
Acest comportament se explică prin menținerea tonsului
muscular în partea homolaterală a leziunii, care se fală sub
controlul vestibulului inact.
Teste clinice

Ca urmare a unor leziuni vestibulare apar o serie de

simptome caracteristice care pot fi puse în evidență în
cadrul unor teste specifice
Nistagmusul

Este o mișcare involuntară a globilor oculari formată din 2

secuse care se succed ritmic:
O secusă lentă (tonică) de origine vestibulară care este
orizontală spre aceeași parte cu leziunea
O secusă rapidă (clonică) care readuce globul ocular la poziția
inițială
Sensul nistagmusului se stabiliește în funcție de secusa
rapidă, care se observă mai ușor:
Direcția nistagmusului poate fi
Orizontală
Verticală
Giratorie (în sens orar sau antiorar)
Disociat ambii ochi “bat” înăuntru în cazul nistagmusului disociat
convergent sau în afară în cazul celui divergent)
Nistagmusul

Tipul de nistagmus evidențiază și sediul leziunii

Nistagmusul poate fi și fiziologic. El apare la persoanele
sănătoase numai la privirea laterală externă și este
format din oscilații oculare fine și de scurtă durată
Nistagmusul se poate declanșa de asemenea în
momentul când privirea se fixează pe un obiect,
indiferent de unghiul din care se privește obiectul
(nistagmus de fixare) sau se poate observa la
persoanele care fixează un obiect în mișcare sau privesc
peisaje în mișcare 9nistagmus optokinetic)
Evidențierea tulburărilor de echilibru
În tulburările de echilibru devierile tonice se fac spre
partea afectată, Închiderea ochior accentuează
tulburările de origine vestibulară, deosebindu-le de cele
din sindromul cerebelos
Proba Romberg: apreciază echilibrul în ortostatism cu bază
de suținere redusă (picioarele alipite)
În această poziție, pacientul închide ochii. După o perioadă
de latență corpul se înclină progresiv în direcția labirintuui
afectat
Proba “brațelor întinse”-se efectuează cu pacientul în poziție
șezândă cu brațele întinse orizontal înainte, având degetele
indexe extinse. Examinatorul va marca poziția degetelor. La
închiderea ochilor, brațele pacientului vor devia spre partea
unde există leziune labirintică
Proba “indicației” (Barany) pacientul este examinat în poziție
șezândă. Se solicită pacientului să execute simultan, cu
ambele membre superioare, mișcări în plan orizontal sau
vertical după repere indicate de examinator. Se repetă de
mai multe ori proba, apoi se va executa cu ochii închiși. În
caz de leziune labirintică, se va observa devierea brațului
spre partea afectată. Canalele orizontale sunt explorate prin
efectuarea mișcărilor în plan vertical, iar cele verticale prin
efectuarea mișcărilor în plan orizontal
Proba mersului înainte și înapoi-pacientul efectuează un
număr de 5 deplasări înainte –înapoi, având ochii
acoperiți. În afecțiunile vestibulare, la fiecare deplasare
se realizează o deviere mare față de direcția inițială,
traseul descris avâdn formă de stea (Babinsli și Weill)
Se acceptă ca toleranță normală o deviație de 10-15
grade față de direcția inițială