George Topîrceanu s-a născut in 

București la data de 20 martie 1886[2], ca fiu al

cojocarului Gheorghe Topîrceanu și al Paraschivei, țesătoare de covoare la azilul
„Doamna Elena ", amândoi originari din părțile Sibiului.
Începe școala primară la București intre anii 1893 - 1895 și o continuă pe
valea Topologului, la Șuici, județul Argeș, unde părinții se stabilesc o vreme. Revine la
București și se înscrie la liceul Matei Basarab până în clasa a IV-a[3], apoi la Sf.
Sava (1898 - 1906). După absolvire intră funcționar la Casa Bisericii, apoi, ca profesor
suplinitor, cu pauze de șomaj și de viață boemă. În paralel, se înscrie la Facultatea de
Drept (1906), pe care o părăsește pentru cea de Litere, fără a termina studiile.[4].
Prima încercare literară datează din timpul școlii primare și este primită cu răceală de
colegul mituit cu „o peniță și doi nasturi” pentru a-i folosi de public [5].
Debutează încă din liceu, la 19 ani, publicând primele încercări, sub pseudonimul „G.
Top” la revista umoristică Belgia Orientului (1904); a publicat și la alte
reviste: Duminica, Spiruharetul, Revista noastră, Revista ilustrată, Sămănătorul, Neamul
românesc literar, Ramuri, Viața socială a lui Nicolae D. Cocea. În 1909 publică în Viața
românească parodia Răspunsul micilor funcționari, ca o replică la Caleidoscopul (1908)
lui A. Mirea (pseudonim al lui Șt. O. Iosif și Dimitrie Anghel) prin care se face remarcat în
lumea literară. Garabet Ibrăileanu (cu care întreține o interesantă corespondență), îl
cheamă la Iași (1911), ca subsecretar de redacție la Viața românească (Topîrceanu:
conferința „Cum am devenit ieșean",[6]).
Odată cu stabilirea la Iași, activitatea la Viața românească și influența lui Ibrăileanu,
Topîrceanu abandonează faza adolescentină a creației sale, cu romantismul desuet,
sentimentalizarea excesivă și tendințele vădite spre filozofarea retorică, pornind spre noi
orizonturi poetice. La despărțirea de adolescență invocă clemența criticii postume:
„O, indulgentă Critică postumă,
Să nu le-nțepi cu vârful unui ac,
Că, rând pe rând, baloanele de spumă
În lacrimi grele iarăși se prefac. (Topîrceanu: Prefață).