Sunteți pe pagina 1din 6

ZEIȚA HERA

Hera (greacă veche Ήρα, Hēra) este în mitologia greacă zeița protectoare a căsniciei, a
căminului și a femeilor măritate, precum și regina zeilor și a oamenilor. La romani este
identificată cu Iunona. Ca soție a zeului suprem, ea era considerată protectoarea căminului, a
căsătoriei și, în general, a femeilor măritate. Având ca simbol sceptrul, semn de conducere
dar nu și de putere, Hera este adesea înfățișată ca o soție geloasă și nesăbuit de violentă, care
este ușor de jignit și nu pregetă să se răzbune crunt pentru toate infidelitățile săvârșite de soțul
ei, Zeus.
Templele Herei se numeau Heraeum sau Heraion (Ἡραιον). Festivalele se numeau
Heraea (Ἡραια) sau Daedala (Δαιδαλα).
ETIMOLOGIE
Una dintre primele instanțe ale numelui zeiței apare pe tablele din Pylos, scrise în
Linearul B, un sistem de scriere care a fost găsit și pe datând încă din 1450 î.Hr. folosit de
civilizațiile miceniene până la colapsul acestora în secolul XII î.Hr. Aici apare ca Qo-wi-ja
(Guōwiā „cea asemenea vacilor” un cunoscut epitet homeric).
Numele Herei poate avea mai multe etimologii se exclud reciproc; o explicație leagă
numele de ὥρα transliterat hōra, însemnând sezon, interpretându-l ca o vreme propice pentru
căsătorie. Pe de altă parte, Platon consideră că e legat de ἐρατή transliterat eratē, adică
„preiubit”, deoarece se spune că Zeus s-a căsătorit cu ea din dragoste, sau că numele zeiței
este anagramă a aēr (ἀήρ, „aer“). Plutarh susține a doua variantă sugerând că este un nume
alegoric pentru poziția înălțată a acesteia.
Este posibil ca zeiţa Hera să aibă rădăcini de dinainte de sosirea grecilor, la un popor
matriarhal. De abia la venirea grecilor indo-europeni i-au fost introduse în cult în perioada
ioniană sau miceniană.
CARACTERISTICI
Hera împărtășește multe atribute cu o zeitate feminină dominantă al cărui cult apare
răspândit în multe forme în continentul European. Cultul aceleia s-a diversificat în perioada
neolitică, fiind probabil la rădăcina multor zeități din diverse panteonuri. Hera, alături de
restul zeităților feminine grecești, prin poziția lor în orașele lor, cultul lor, atributele lor și
epitetele lor reprezintă funcții similare ca divinități protectoare și dominante asupra
sacrificiilor și ale animalelor. Cultul Herei, cel puțin la Olimpia, este mai vechi decât cel al
lui Zeus. Se știe că a fost o zeitate importantă în Grecia antică, posibil o variantă a acelei
zeități materne supreme a lumii Egee.
O teorie susține că miturile și cultul Herei își au rădăcina într-o civilizație pre-
elenistică matriarhală, așadar Hera are un sistem de valori mai vechi bazat pe loialitate între
femei, de aceea prigonește consoartele lui Zeus. Burkert consideră teoria ingenioasă, dar
fantezistă, și dezminte această teorie, afirmând că un matriarhat n-ar fi fost posibil nici în
societățile de vânători-culegători din Paleoliticul târziu nici în civilizațiile neolitice de
fermieri. Mai degrabă, acea „Mare Zeiță” este întruchiparea datoriei și necesității vânătorului
de a ucide pentru femeile pentru care e responsabil.
Relația Herei cu soțul ei este ambivalentă. Zeus apare adesea cu epitetul Heraios „lit.
al Herei”, dar Homer face adesea referire la episoadele de gelozie și răzbunările acesteia pe
consoartele lui Zeus. În poezia epică greacă, Hera îi adresează lui Zeus cuvinte grele, dar îl și
preamărește, precum fraza: „Chiar de m-oi pune-mpotrivă [...] / N-aș izbuti eu de fel, că tu
ești mult mai tare ca mine. / Dar se cuvine și mie să nu-mi faci zadarnică truda, / Neam de
zeiță și eu sunt, ba chiar din același părinte; / Tată mi-e Cronos mintosul și sunt cea mai mare
din toate / Fiicele lui, înălțată prin naștere-ntâi și fiindcă / Eu ți-s nevastă, iar tu ești mai
mare-ntre zei și-mpăratul.” — Iliada
ATRIBUTE
Sceptru regal
Animale sacre: junca, leul, cucul și păunul
Planta sacră, rodia
Din alaiul său adesea fac parte Hebe, Ilitia, Iris și Grațiile
În imagistica elenistică, Hera călătorea într-un car tras de păuni, păsări de care grecii
n-au aflat până la victoriile lui Alexandru cel Mare. Învățătorul lui Alexandru, Aristotel, se
referă la ei ca „păsările persane”. Motivul păunului a reapărut în iconografia Renașterii, care
le unise pe Hera și pe Iunona, pe care s-au concentrat pictorii europeni. Pasărea care fusese
asociată cu zeița în perioada arhaică, când toate zeițele elene din Epoca Bronzului aveau
pasărea proprie, era cucul, care apare în fragmente despre curtarea Herei de către Zeus.
În perioada arhaică era preponderent asociată cu bovine, ca o zeiță a vacilor, venerată
în special în Euboea, care era faimoasă pentru numeroasele lor cirezi. În Cipru, situri
arheologice foarte vechi conțin cranii de taur care par să fi fost folosite ca măști. Epitetul ei
Homeric Boôpis, apare tradus ca „(cea) cu ochi de vacă”.
Din acest punct de vedere, Hera se aseamănă cu divinitatea Egiptului antic Hathor, o
zeiță maternă asociată bovinelor.
În Teogonia, Cronos îl detronă pe tatăl său, Uranus și se căsători cu Rhea, având șase
copii. Hera fu al treilea copil și cea mai mică fată. Gaia și Uranus]îi împărtășiseră lui Cronos
că va fi la rândul său detronat de fiul său, așa că acesta își înghițea copii pe măsură ce se
nășteau. Rhea reuși să-l scape pe mezin, Zeus, cu ajutorul Gaiei și acesta crescu și-l forță pe
Cronos să-i dea afară pe ceilalți cinci.[17]

Hera fu alăptată de leul din Nemeea, odrasla Echidnei.[18] În unele surse Rhea o
trimite la marginile lumii să fie crescută de titanii Ocean și Tetis în timpul luptei dintre zei și
titani. Când cei doi se certară, aceasta îi împăcă. Alte surse atribuie educația ei lui Horelor,
zeițe ale anotimpurilor, eroului peloponezian Temenos sau fiicelor regelui cretan Asterion,
soțul Europei.[19]

Hera și Zeus
Hera este a treia soție propriu-zisă a lui Zeus, după Metis și Themis. În fragmente mai
vechi se spune că aceasta n-ar fi cedat avansurilor acestuia, așa că Zeus se transformă într-un
cuc, și apăru tremurând în preajma ei, pe muntele Thornax lângă orașul antic Halieis (lângă
Porto Heli, Argolida). Făcându-i-se milă de acesta, Hera-l trase aproape. Zeus se transformă
la loc și se uni cu aceasta. Locul nunții variază, dar cel mai des apare grădina Hesperidelor. În
altă versiune, merele de aur sunt un dar de nuntă de la Gaia; Herei îi plăcură atât de mult că le
plantă în grădina ei, la marginea oceanului. În Iliada, nunta are loc pe vârful muntelui Ida, în
Frigia.
Din această uniune se născură patru copii: Hefaistos, Ares, Hebe și Ilitia, ocrotitoarea
femeilor care nășteau. În Teogonia, Hefaistos este doar fiul Herei, nu și al lui Zeus, pe care-l
naște cu propriile puteri.
Hefaistos s-a născut urât, astfel Hera l-a apucat de picior și l-a aruncat în mare.
Acesta, lovindu-se de pietre, a rămas astfel schilod. Zeița Thetis l-a găsit și l-a-ngrijit
împreună cu Eurynome, în Iliada, timp de nouă ani, până când acesta a crescut. În altă
versiune, Hefaistos încearcă să o dezlege pe Hera după ce Zeus o înlănțuise și acesta îl aruncă
din ceruri. Acesta căzu în Lemnos și fu îngrijit de un neam de traci. Când crescu, acesta se-
ntoarse în Olimp. Prefăcându-se că o iartă pe Hera, acesta-i dărui un jilț maiestuos. Zeița se
așeză, dar nu se mai putu ridica. Când își dădu seama, trimise după Hefaistos, dar acesta se
încuiase în atelier și niciunul dintre Olimpieni nu reuși să-l scoată afară. Până la urmă Dionis
îl îmbie cu băutură, îl îmbătă și-l aduse în Olimp.
Ajuns înapoi Hefaistos se învoi să-i dea drumul Herei cu condiția ca să se
căsătorească cu Afrodita. Zeus se împotrivi, dar până la urmă nu avu de ales și i-o dădu de
nevastă.
Hera, descoperind că Zeus s-a unit cu Alcmena, fiica regelui teban Electrion, a cerut
un jurământ de la soțul său că primul născut dintre perseizi să conducă și al doilea să-i fie
sclav, apoi a prelungit travaliul Alcmenei. Galanthis o sperie pe Ilitia care încerca să prevină
nașterea lui Heracle, dar primul născut fu tot Euristeu. Ca pedeapsă, Hera o transformă pe
Galanthis într-o pisică sau nevăstuică.
Fiindu-i drag de noul său fiu, Zeus îl puse pe Hermes să-l pună pe Heracle la sânul
Herei, care dormea, deoarece laptele acesteia dădea abilități divine. Trezindu-se cu un copil
necunoscut alături, aceasta l-a dat la o parte și din laptele care s-a scurs a apărut Calea Lactee.
Hera trimise doi șerpi în iatacul lui și-al lui Ificle să omoare copii, dar Heracle îi sugrumă.
Hera și Heracle au o relație complicată în mitologie. Hera îl persecută datorită
infidelității tatălui său, dar îl și ajută. Mai mult, numele său este derivat din numele Herei.
Hera l-a împilat pe diferite căi și a pus un monstru pe nume Nessus să îl atace, cu condiția ca,
în cazul înfrângerii, el să o păcălească pe soția lui dându-i sângele lui și spunând că dacă
vreodată Heracle o va uita pe ea, să folosească sângele pe el ca să recupereze dragostea
pierdută, un vicleșug bine pus la cale. Dar ea a crezut și așa a făcut. În Iliada se menționează
că Heracle acesta o săgetase pe Hera cu una dintre săgețile sale otrăvite. Hera s-a împăcat cu
Heracle doar după înălțarea sa în Olimp.
Io era din Argos, o preoteasă a Herei. În funcție de sursă, tatăl acesteia diferă,
dar toate o desemnează ca o prințesă din neamul regal, descendentă a fiului lui Ocean,
Inachos. Aceasta avu un vis în care mergea spre malul unui lac din Lerné și se unea cu Zeus.
Auzind visul fiicei sale, tatăl ei întrebă oracolul din Dodona, care-i spuse să se supună, altfel
toată familia-i va fi fulgerată.

După ceva timp Hera începu să bănuiască pe Zeus. Acesta fu nevoit să transforme pe
Io într-o juncă, jurând că n-ar iubi vreodată un asemenea animal. Auzind asta, Hera ceru
junca și Zeus nu avu de ales și i-o cedă, dar Hera o recunoscuse pe Io și o puse în stăpânirea
lui Argos, cel cu o sută de ochi, care o mână prin toată lumea. Zeus, făcându-și milă de Io, îi
porunci fiului său, Hermes, să o răpească. Acesta-l ucise pe Argos. Hera îi adună ochii și-i
puse pe cozile păunului și puse pe urmele lui Io un tăun înfricoșător, care o gonea pe săraca
juncă din țară-n țară. De abia în Egipt Zeus îi redădu chipul omenesc și Io născu un copil pe
nume Epafos.
RĂZBOIUL TROIAN
Eris, personificarea discordiei, nu fusese invitată la nunta zeiței Tetis cu Peleu, regele
din Tesalia. Aceasta a luat un măr de aur din grădina Hesperidelor, a scris pe el „Celei mai
frumoase” și l-a aruncat în mijlocul nuntașilor. Văzând mărul, Atena, Hera și Afrodita l-au
revendicat, fiecare susținând că le întrece în frumusețe pe celelalte două. Văzând că se pot
înțelege, Zeus îl alese arbitru pe Paris, fiul lui Priam, regele Troiei.
Hermes le aduse la acesta și-i dădu mărul, pentru a fi oferit câștigătoarei. Fiecare i-a
oferit o răsplată, dar Paris i-a dat mărul Afroditei, care i-a dat de soție pe Elena, cea mai
frumoasă dintre femei. Atena și Hera au făcut pace, mâniate de Paris. Din dorința de a se
răzbuna, porni Războiul Troian. Ca să-l pedepsească, Hera i-a trimis furtuni pe drumul de
întoarcere din Sparta, de unde o luase pe Elena.
Din ură pentru Paris, Hera i-a susținut pe ahei, în special pe Ahile, din loialitate pentru
mama lui, Tetis. Ulterior, aceasta îl protejă și pe Menelau, pe care într-un final îl făcu
nemuritor.
Hera le ceru cureților, un trib din Acarnia și Etolia, să-l prindă Epafos. Aceștia îl
ascunseră atât de bine, că Io nu-l putu găsi și-i ceru ajutorul lui Zeus, care-i omorî. Io îl găsi
în Siria și-l aduse înapoi. Acesta crescu și deveni primul rege al Egiptului.
DIVERSE
Argonauții: Hera protejă nava Argo, ajutând eroii să treacă de Stâncile Simplegade și
de Scila și Caribda. Supărată pe regele Pelias din Iolcos, care-și ucisese bunica vitregă în
templul Herei, aceasta-i îndemnă pe Iason și pe Medeea să-l ucidă.
Callisto și Arcas: Când Zeus se îndrăgosti de nimfa Callisto, Hera o anunță pe
Artemis deoarece Callisto trebuia să rămână castă. Artemis o transformă în ursoaică. Stăpâna
Olimpului, încă mânioasă, îi ceru lui Artemis s-o ucidă pe nimfă. După ce fiul ei a murit,
Zeus îl tranformă pe el și pe mama lui în aștri - Ursa Mare și Ursa Mică.
Chelone: La nunta lui Zeus și a Herei, a fost invitată o fată mai singuratică, numită
Chelone. Ea a refuzat să meargă, iar Hermes, drept răzbunare, a transformat-o într-o broască
țestoasă.
Cidipe: În Istoriile lui Herodot, Cartea I, Solon povestește despre Cleobis și Biton, fiii
lui Cidipe, o preoteasă a Herei. Aceasta s-a rugat pentru cel mai bun dar al zeilor pentru fiii ei
și zeița a făcut ca aceștia să moară în somn ziua următoare.
Echo: Cu mult timp în urmă, nimfa Echo avusese o aventură cu Zeus . In clipa in care
Hera află acest lucru, ea o pedepsește pe nimfă ca atunci când aude pe cineva, sa nu poată
vorbi, iar la întrebări, să răspundă doar îngânând ultimele cuvinte rostite de cel care i se
adresa.
Gerana / Oenea: Gerana (sau Oenea) era o femeie din rasa pigmeilor care, în unele
surse, se născuse de înălțime naturală. Venerată de neamul ei, aceasta nu respecta zeii. Pentru
a o pedepsi, Hera o schimbă în gruie sau în lebădă. Aceasta încercă să se apropie de soțul ei,
Nicodamas, sau de fiul ei, Mopsos, dar pigmeii înfricoșați se înarmară și o alungară.
Lamia: Zeus a iubit-o pe Lamia și s-a unit cu ea, dar de fiecare dată când aceasta
dădea naștere unui copil, Hera făcea ca acesta să moară. Într-un final, Lamia se retrase într-o
peșteră și amarul o transformă într-un monstru, geloasă pe toate mamele fericite, pe care le
sfâșia, mâncându-le copiii. Ca să o chinuie și mai mult, Hera nu o lăsa să doarmă așa că Zeus,
făcându-i-se milă de aceasta, îi dădu darul de a-și pune ochii deoparte și de a-i pune la loc
când dorește. Astfel, când Lamia își punea ochii deoparte, sau când bea mult vin, lumea nu
avea de ce să se teamă de ea. În restul timpului, zi și noapte fără somn, căuta copii pe care să-
i devoreze.
Leto: Când Hera auzi că zeița Leto va naște, tată fiind însuși Zeus, ea nu o lăsă pe
Leto să nască nici pe uscat, nici pe vreo insulă din mare. Atunci Poseidon scoase la iveală
insula Delos. Hera o ascunse atunci pe Ilitia, prelungind travaliul lui Leto, până când Iris o
găsi și o aduse și Leto născu doi gemeni, Apollo și Artemis. Cei doi deveniră zei puternici și
își stabiliră casa în Olimp, unde ulterior au fost recunoscuți de toți zeii.
Semele a fost fiica regelui teban Cadmos și a Harmoniei. A fost iubită de către Zeus,
cu care a avut un fiu, pe Dionis. Trezind gelozia Herei, Semele a fost sfătuită de aceasta să-i
ceară lui Zeus să i se înfățișeze în toată splendoarea sa zeiască. Stăpânul zeilor i-a îndeplinit
ruga dar, la vederea lui, Semele a căzut fulgerată și a murit. Dionis a fost salvat din pântecul
Semelei de către Zeus și ținut în coapsa sa pînă a crescut destul ca să se poată naște. Dionis fu
crescut de regele beoțian Atamas și de soția sa, Ino, fiica lui Cadmos. Hera îi blestemă pe
amândoi cu nebunie. Petru a-și ascunde fiul, Zeus îl transformă pe Dionis în ied.
Tiresias: Hera îl transformă pe Tiresias în femeie și apoi, înapoi în bărbat când acesta
îi atacă șerpii. Chemat să judece între Zeus și Hera cine simtă mai multă plăcere în timpul
actului sexual, bărbatul sau femeia, acesta răspunse că femeia simte de nouă ori mai puternic.
Hera fu nemulțumită de răspuns și-l orbi.
JOCURILE HEREI
Datând din secolul VI î.Hr., jocurile Herei erau doar pentru femei. O dată la patru ani
la templul din Olimpia, șaisprezece femei țeseau o rochie zeiței. Acestea organizau curse
pentru fecioare pe stadionul Jocurilor Olimpice, fetele alergând pe vârste, de la cele mai
tinere la cele mai în vârstă. Lungimea era aproximativ 152.4 m, scurtată la o șesime din cât
alergau bărbații. Câștigătoarele primeau o coroană de ramuri de măslin și o parte din vaca
sacrificată. Puteau de asemenea să dedice statui cu numele lor zeiței.
Cele Șaisprezece erau femei măritate. Jocurile aveau o tradiție îndelungată când le-a
observa Pausanias (Secolul II d. Hr.), spunându-se că ar fi fost întemeiate de Hippodamia în
semn de mulțumire pentru căsătoria cu Pelops și că printre primele fecioare care au participat
a fost și Chloris, nepoata lui Pelops, ultima fiică în viață a Niobei. În altă variantă Cele
Șaisprezece au fost alese pentru a face pace între Elis și Pisa, și au întemeiat jocurile Herei în
acest scop.
ÎN ARTĂ
Hera în arta antică este cel mai frecvent portretizată pe un tron lângă Zeus, cum ar fi,
de exemplu, în friza Partenonului din Atena, unde se întoarce spre Zeus, ținându-și voalul
deschis într-un gest caracteristic soțiilor. În arta post-clasică este adesea pictată cu Zeus ca o
alegorie a căsătoriei; acest motiv este folosit, de exemplu, în ciclul Medici (1622-25,
menționat mai sus) al lui Rubens, în The Meeting of Marie and Henri at Lyons (Întâlnirea lui
Marie și Henri la Lyon). În multe picturi, ea este arătată cu alaiul ei de păuni, în cozile cărora
au fost aranjați ochii lui Argus, gardianul lui Io. Mulți artiști au reprezentat furia ei contra lui
Zeus: o reprezentare spectaculoasă este pictura lui Pieter Lastman, Juno Discovering Jupiter
with Io (Iunona descoperindu-l pe Jupiter cu Io, 1618, acum la Londra) sau în pictura lui
Ingres, Jupiter and Thetis, unde ea se ivește amenințător în stânga imaginii. Ea a fost
comparativ puțin portretizată în artă de la începutul secolului al XIX-lea.