UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT
CENTRUL : SIBIU

DISCIPLINA:
Criminalistică

Temă de control
  Tactica ascultării inculpatului

COORDONATOR:

lector dr. VIDRIGHIN VASILE IOAN

Student :

1
 Considerații generale

Ascultarea inculpatului este o activitate complexă care constă

în utilizarea, în conformitate cu legea, în timpul ascultării a unor
metode şi procedee tactice specifice de valorificare a mijloacelor de
probă, a altor date privitoare la acestea şi la împrejurările comiterii
infracţiunii, în scopul aflării adevărului în cauză. Tactica ascultării
inculpatului presupune pregătirea ascultării, cât şi desfăşurarea
acesteia.
I. Pregătirea în vederea audierii
învinuitului, inculpatului
Scopul procesului penal este constatarea faptelor ce reprezintă
infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie
pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană nevinovată să nu
fie trasă la răspundere penală. Eficienţa ascultării învinuitului,
inculpatului depinde în mare măsură de modul în care organul de
urmărire penală realizează pregătirea actului procedural. Pregătirea în
vederea ascultării ce presupune stabilirea problemelor care trebuie
lămurite, a tacticii de ascultare, a materialului probator folosit în
timpul ascultării, ţinându-se cont de particularităţile fiecărei
infracţiuni în parte, de împrejurările comiterii, de personalitatea şi
psihologia învinuitului, inculpatului. Tratarea cu superficialitate a
acestei prime etape a interogatoriului judiciar poate avea consecinţe
negative asupra întregului proces penal.
1.Studierea materialelor cauzei
Această etapă este deosebit de importantă pentru ca
anchetatorul să poată stabili problemele ce trebuie lămurite în timpul
interogatoriului judiciar. Ea are ca efect cunoaşterea de către
magistrat a tuturor aspectelor deţinute referitoare la infracţiunea pe
care o cercetează. De aceea studierea materialelor cauzei urmează a fi
efectuată după alte activităţi premergătoare cum sunt cercetarea la faţa
locului, examinarea şi interpretarea mijloacelor materiale de probă
existente, luarea declaraţiilor eventualilor martori oculari sau
victimelor dacă acestea au supravieţuit, dispunerea efectuării unor noi
expertize, etc.
2.Cunoaşterea învinuitului, inculpatului
Anchetatorul nu poate elabora sau alege procedeele tactice fără
a cunoaşte în ce măsură sunt eficiente în raport cu personalitatea
învinuitului, inculpatului. Componentele de bază ale personalităţii
unui individ sunt temperamentul, caracterul aptitudinile ,

2
educabilitatea, comportamentul deviant şi tendinţele criminale.
În literatura de specialitate se disting patru tipuri
temperamentale fundamentale: sanguin, coleric, flegmatic,
melancolic. Pentru o bună anchetare trebuie cunoscute atât aptitudinile
generale cât şi cele speciale ale învinuitului, deoarece fiecare
infracţiune poartă amprenta personalităţii făptuitorului. Alte elemente
care conturează personalitatea învinuitului, sunt mediul familial,
şcolile pe care le-a urmat, profesiile, cercul de prieteni, locul unde şi-a
satisfăcut stagiul militar şi antecedentele penale. Se impune deci,
cunoaşterea inteligenţei, slăbiciunilor, pasiunilor, comportamentului în
familie şi în societate, la locul de muncă, etc.
3. Întocmirea planului de ascultare
Anchetatorul alege un anumit plan de anchetare si emite o
teorie referitoare la modul de
săvârşire a infracţiuni, îndreptând cercetările în această direcţie.
a) Stabilirea prealabilă, cu stricteţe a problemelor ce trebuie
clarificate cu ocazia ascultării
Problemele ce urmează a fi lămurite în timpul ascultării, trebuie
organizate cronologic, lăsând în acelaşi timp loc pentru modificarea
acestei ordini, în funcţie de elementele noi, necunoscute
anchetatorului, care apar inevitabil în timpul fiecărei ascultări.
b) Pregătirea materialului probator
Pe lângă alegerea materialului probator, se stabileşte şi modul
în care acesta va fi prezentat, În practică se folosesc trei metode
tactice şi anume:
- prezentarea progresivă care începe cu probele de detaliu şi apoi
treptat se trece la probele “puternice”; prezentarea frontală care constă
în prezentarea pe neaşteptate a celor mai puternice probe de acuzare şi
pe parcursul ascultării sunt prezentate şi probele “secundare” pentru a-
l convinge pe învinuit, inculpat că se cunosc şi amănuntele faptelor
sale si prezentarea integrală , care este folosită atunci când există
material suficient şi bine verificat în legătură cu o cauză cercetată şi se
adoptă tactica povestirii întregului proces al infracţiunii.
c) Determinarea ordinii în care se face ascultarea
Această etapă este specifică infracţiunilor la comiterea cărora
au participat mai mulţi făptuitori. Ca regulă, ascultarea va începe cu
cei despre care se deţin mai multe informaţii sau cu cei care fac
declaraţii conforme cu materialul probator obţinut până în acel
moment.
Regula poate fi însă influenţată de anumiţi factori cum ar fi
forma de participaţie la infracţiune de antecedente penale şi de
personalitatea fiecăruia.
4.Alte activităţi pregătitoare

3
 4.1. Citarea sau aducerea învinuitului, inculpatului în camera de
ascultare
Ordinea şi modalitatea de citare a învinuiţilor, inculpaţilor
trebuie să conducă la evitarea, contactului între persoanele interesate
în cauză şi la contactul între persoanele care au fost deja audiate şi
cele ce urmează să fie ascultate. Anchetatorul se poate deplasa şi la
locul în care se află învinuitul, inculpatul (spital, penitenciar, loc de
muncă, domiciliu), sau unde a fost comisă infracţiunea (în cazul
infractorilor labili emoţional şi a infracţiunilor de omor, viol,
tâlhărie.
4.2. Asigurarea prezenţei apărătorului
Orice învinuit, inculpat are, dreptul la apărare în timpul
procesului penal, organul de urmărire penală având şi obligaţia de a-i
asigura posibilitatea pregătirii şi exercitării dreptului la apărare.
Apărătorul trebuie citat la data, ora şi locul fixat pentru ascultare.
4.3.Asigurarea prezenţei interpretului, părintelui, tutorelui sau
educatorului.
Legea prevede interpret când învinuitul, inculpatul nu cunoaşte
limba română, rolul
acestuia fiind de a mijloci comunicarea dintre anchetator şi persoana
anchetată.
Întreaga activitate de pregătire a ascultării învinuitului,
inculpatului are ca finalitate elaborarea unui plan de ascultare care va
conţine problemele de clarificat, ordinea în care vor fi abordate şi
materialul probator care va fi prezentat. Pentru toate cauzele penale
există probleme cu caracter general care trebuie lămurite cu ajutorul
învinuitului, inculpatului:
Obţinere de date complete asupra faptelor ce i se reţin in sarcina;
Cunoaşterea si verificarea probelor, argumentelor pe care le prezintă
in apărarea sa;
Dovedirea poziţiei sale nesincere, când declaraţiile se contrazic cu
faptele dovedite;
Descoperirea tuturor infracţiunilor comise , precum si a
participanţilor ;
4.4.Asigurarea condiţiilor materiale în care urmează să se
desfăşoare ascultarea
În planificarea ascultării, anchetatorul trebuie sa creeze un
cadru adecvat interogatoriului judiciar, amenajând încăperea în care se
va desfăşura ascultarea, astfel încât inculpatului să-i inspire
seriozitatea situaţiei şi oficialitatea activităţii la care va participa. Sunt
necesare şi unele măsuri suplimentare cum ar fi aşezarea învinuiţilor,
inculpaţilor cât mai departe de uşă sau fereastră care să-i împiedice

4
să-şi concretizeze eventualele intenţii de fugă sau de automutilare si
luarea obiectelor tăioase, înţepătoare, dure (cuţite, lame, pixuri, ace ,
agrafe pentru hârtie ) din preajma locului unde va fi aşezat învinuitul,
inculpatul, obiecte pe care acesta le poate folosi pentru a se automutila
sau pentru a-l ataca pe anchetator. În acest cadru trebuie să se
încadreze magistratul prin ţinuta sa ; un aspect exterior neglijent,
semnele de oboseală, iritarea, nervozitatea, gesturile de intoleranţă ,
vor avea consecinţe negative asupra desfăşurării ascultării.
II. Etapele ascultării învinuitului, inculpatului

Activitatea de ascultare se încadrează în prevederile Cod.

Procedură Penală articolele 70, 71, 72, 73.
1.Verificarea identităţii învinuitului, inculpatului Art.70 Cod
de Procedură Penală prevede identificarea învinuitului, inculpatului
prin întrebarea acestuia “cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi
locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studiile,
situaţia militară, loc de muncă, ocupaţia, adresa, antecedente penale şi
alte date necesare stabilirii situaţiei sale personale”.
Ulterior stabilirii identităţii celui ascultat, pe un ton
calm, dar oficial, anchetatorul îi va aduce la cunoştinţă celui anchetat,
fapta care formează obiectul cauzei punându-i în vedere să declare tot
ce ştie cu privire la acea faptă precum şi la învinuirea ce i se aduce.
2.Tactica de ascultare în faza relatării libere
După ce i s-a adus la cunoştinţă acuzaţia, i s-a prezentat
infracţiunea de facto, şi i s-a solicitat să declare tot ce ştie,
învinuitul, inculpatul va fi pus să dea şi o declaraţie scrisă .
Ascultarea în faza relatării libere este reglementată, în art.71
C. Proc. Pen. Prin art. 68 C. Proc.Pen. prin care „ se interzice
folosirea de violente, ameninţări ori alte mijloace de constrângere,
precum si promisiuni sau îndemnuri in scopul de a se obţine
recunoaşterea învinuirii „Ascultarea nu poate începe, potrivit art.71
alin.4 C .Proc.Pen. “cu citirea sau reamintirea declaraţiilor pe care
acesta le-a dat anterior”. Învinuitul, inculpatul nu poate prezenta sau
citi o declaraţie scrisa anterior. Odată ce a început să-şi prezinte
versiunea cu privire la faptă, învinuitul, inculpatul va fi lăsat să
declare liber tot ce ştie, fără a fi întrerupt de anchetator. În cazurile cu
mai mulţi învinuiţi, inculpaţi, art.71 C. Proc.Pen. reglementează
modul în care se va desfăşura ascultarea. Alineatul 1 prevede că
“fiecare învinuit sau inculpat este ascultat separat” ceea ce presupune
că “fiecare este ascultat fără să fie de faţă ceilalţi” (alin.2). Este
esenţial ca anchetatorul să fie calm şi răbdător, chiar şi atunci când în
raport cu dovezile pe care le deţine, nesinceritatea celui ascultat este

5
vădită.
Odată intrat în cabinetul de anchetă, învinuitul, inculpatul va fi
urmărit tot timpul fără ostentaţie, discret, lăsându-i-se impresia că
anchetatorul este total absorbit de declaraţiile sale şi nu de
comportamentul său expresiv. Pe lângă gesturile involuntare ale
învinuitului, inculpatului, organul de urmărire penală trebuie să fie
atent şi la privirea acestuia, pentru a sesiza starea de nelinişte, de
derută, de disimulare. Cunoaşterea valorii informative a pendulării
privirii trebuie să-l facă pe anchetator circumspect, obligându-l să-şi
controleze mimica şi privirea. El trebuie să fie cât mai puţin permisiv
şi să nu uite nici un moment că este tatonat de învinuit sau inculpat,
iar cea mai mică reacţie l-ar trăda. Pe întreaga durată a ascultării vor fi
evitate gesturile de nemulţumire, de enervare sau de oboseală.
Învinuitul, inculpatul trebuie urmărit cu atenţie, anchetatorul
fiind foarte interesat să asculte versiunea acestuia. El nu trebuie
întrerupt ci lăsat să relateze totul, ba chiar încurajat să o facă prin
expresii de genul: “…da, continuă, …interesant, …mai departe, etc.”.
Într-un fel această încurajare denumită « condiţionare prin
graţiere » este o capcană eficientă, învinuitul, inculpatul având falsa
impresie că a fost integral crezut, astfel că revenirea cu întrebări după
încheierea declaraţiei, cel puţin pentru început, îl surprinde nepregătit.
Trebuie reţinut însă că starea de impasibilitate pe care se situează
anchetatorul în această fază a ascultării nu se confundă cu “buna-
voinţa” sau “iertarea”, fiind necesară păstrarea fermităţii în a-l
determina pe cel ascultat să declare adevărul. Relatarea liberă a
declaraţiilor are unele avantaje în funcţie de sinceritatea sau
nesinceritatea învinuitului:
posibilitatea învinuitului, să expună faptele şi împrejurările în
succesiunea lor firească, aşa cum şi le reaminteşte, urmând un anumit
şir al ideilor sale;
posibilitatea cunoaşterii sau verificării cu exactitate a modului
în care s-a săvârşit infracţiunea şi a mobilului acestei;
obţinerea de date noi despre faptele şi împrejurările cauzei,
despre participanţi, date necunoscute de organul judiciar;
posibilitatea organului de urmărire penală de a-l examina pe
cel ascultat, dându-şi seama de poziţia pe care a ales-o pentru apărarea
sa şi dacă este sincer sau nu în cele relatate.
3.Tactica de ascultare în faza adresării întrebărilor
Art.72 Cod de Procedură Penală reglementează ascultarea
învinuitului, inculpatului în faza adresării de întrebări, dar nu
precizează modalităţile sau tactica ce trebuie folosită. Întrebările
vor fi formulate, în principal în funcţie de poziţia adoptată de învinuit

6
sau inculpat faţă de învinuirea ce i se aduce.
În funcţie de scopul urmărit de organul de cercetare penală ce
efectuează ascultarea precum şi de caracterul general al problemei pe
care acesta doreşte s-o clarifice, în literatura de specialitate întrebările
sunt clasificate astfel:
- întrebări tema cu caracter general; întrebări problemă ;
întrebări detaliu.
După formularea întrebărilor o altă problemă importantă ce se
ridică este : modalitatea tactică de adresare a acestora. Rolul
determinant în alegerea procedeelor tactice este poziţia învinuitului,
inculpatului faţă de învinuirea ce i se aduce, de structura sa psihică. În
ipoteza recunoaşterii comiterii infracţiunii pentru care este cercetat
misiunea anchetatorului nu întâmpină dificultăţi, singurele întrebări
necesare fiind cele de precizare şi completare.
Atunci când învinuitul încearcă să nege, să denatureze faptele,
anchetatorul trebuie să manifeste abilitatea de a-l determina să facă
declaraţii adevărate, putând utiliza întrebările de completare, precizare
şi control, un efect deosebit avându-l întrebările detaliu. În situaţia
refuzului de a face declaraţii anchetatorul va trebui să-l convingă pe
cel anchetat că a renunţa la această poziţie este în avantajul său.
Dificultăţi apar în situaţia declaraţiilor mincinoase, incomplete,
contradictorii, a respingerii învinuirii, a persistării în refuzul de a face
declaraţii sau a revenirii cu elemente noi asupra declaraţiilor
anterioare.
4.Procedee tactice utilizate în ascultarea învinuitului,
inculpatului
Tactica ascultării învinuitului, cuprinde un ansamblu de
mijloace legale, stabilirea tacticii fiind realizată cu respectarea
dispoziţiilor legale şi a regulilor tactice criminalistice.
4.1 Folosirea întrebărilor detaliu
Procedeul este utilizat atunci când declaraţiile învinuitului,
prezintă elemente contradictorii, sau când acesta refuză colaborarea
cu organul de urmărire penală. Anchetatorul trebuie sa pună întrebări
formulate clar, precis şi concis, utilizând o terminologie adecvată
persoanei ascultate şi evitând întrebările sugestive.
4.2 Ascultarea repetată
Uneori anchetatorul nu poate afla de la o primă ascultare
aspectele adevărate, iar in aceste cazuri, se apelează la procedeul
ascultării repetate, învinuitul, fiind solicitat să facă noi declaraţii cu
privire la aceleaşi fapte, împrejurări, amănunte, la diferite intervale de
timp.
Utilizând întrebările de detaliu la fiecare nouă ascultare,
contrazicerile din declaraţiile învinuitului, demonstrează netemeinicia

7
afirmaţiilor pe care le-a făcut anterior.
4.3 Ascultarea sistematică
Acest procedeu tactic constă în adresarea unor întrebări
problemă, încercându-se clarificarea modului în care a conceput şi
pregătit infracţiunea, care au fost persoanele participante şi contribuţia
fiecăruia la săvârşirea infracţiunii. Ascultarea sistematică este utilizată
in cauzele complexe şi cu grad ridicat de dificultate, fie la o
infracţiune cu mai mulţi autori, fie la multe infracţiuni cu acelaşi
autor, sau în cazul învinuitului, nesincer, necooperant.
4.4 Ascultarea încrucişată
Ascultarea încrucişată fiind un procedeu ofensiv, prin ritmul
alert în care se succed întrebările adresate lui, învinuitul, inculpatul nu
are posibilitatea de a-şi pregăti răspunsuri mincinoase, organul de
cercetare penală fiind in avantaj prin profesionalismul său.
4.5 Tactica complexului de vinovăţie
Aceasta tactica constă în adresarea alternativă de întrebări
neutre, care nu au legătură directă cu cauza şi a altora care conţin
cuvinte “afectogene” privitoare la faptă şi rezultatele ei. Astfel
anchetatorul obţine declaraţii sincere şi complete din partea celui
audiat.
4.6 Folosirea probelor de vinovăţie
Acest procedeu este utilizat numai după ce organul de cercetare
penală a efectuat o primă ascultare a respectivului învinuit, inculpat,
care s-a dovedit a fi nesincer. Prezentarea probelor de vinovăţie va fi
însoţită de întrebări selectate judicios şi formulate clar, corect, concis,
fără a lăsa vreo posibilitate de interpretare a răspunsului.
4.7 Ascultarea unui învinuit, inculpat despre activitatea
celorlalţi participanţi la săvârşirea infracţiunii
Acest procedeu este utilizat atunci când într-o cauză există mai
mulţi învinuiţi, inculpaţi, adică în cazul infracţiunilor comise în
participaţie. Având în vedere faptul că fiecare învinuit, inculpat este
ascultat separat, nici unul nu va şti ceea ce au declarat ceilalţi, fiind
bineînţeles interesaţi să afle de la organul de urmărire penală care este
poziţia celorlalţi.
4.8 Solicitarea de a justifica modul în care învinuitul, inculpatul
a folosit timpul într-o anumită perioadă
Acest procedeu tactic constă în solicitarea adresată învinuitului,
să facă declaraţii despre locul unde s-a aflat, cu cine a luat legătura, ce
a făcut înainte, în timpul şi după comiterea faptei. Întrebările scurte,
precise, la obiect vor obliga învinuitul, inculpatul să formuleze
răspunsuri adecvate, relatând datele solicitate de anchetator.
5.Particularităţile ascultării unor categorii de învinuiţi,
inculpaţi

8
 In cazurile in care învinuiţii, inculpaţii fie nu cunosc limba
română, fie prezintă anumite handicapuri (de vorbire, vizuale,
auditive), fie sunt minori, se va asigura prezenţa unui interpret pentru
respectivul făptuitor, alături de apărătorul acestuia.
Ascultarea minorului
Potrivit legii penale, minorul în vârstă de până la 14 ani nu
răspunde penal, iar cel cu vârstă cuprinsă între 14 şi 16 ani răspunde
doar dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ, de la
această regulă fiind formulate unele excepţii. Pe parcursul ascultării
minorului, acesta va fi lăsat să relateze faptele aşa cum le-a săvârşit.
Pentru evitarea înţelegerii eronate a sensului întrebărilor este
recomandat ca acestea să fie clare, corecte, concise.
6.Mijloace tehnice destinate depistării comportamentului
simulat
Profesorul Rolea sublinia că “sinceritatea este o prescripţie
morală care nu poate fi întotdeauna o realitate psihologică”. Omul este
capabil să-şi ascundă (disimuleze) acţiunile sale sau să le contrafacă
(simuleze) fie pe plan acţional fie pe plan verbal (minciuna). „A minţi,
spunea Rousseau, înseamnă a ascunde un adevăr ce trebuie dezvăluit.”
De cele mai multe ori simpla prezenţă a unei persoane în
cabinetul de anchetă sau în boxa acuzaţilor îi provoacă acestuia o stare
emoţională destul de puternică, stare ce nu în puţine cazuri a fost
interpretată în sensul vinovăţiei. Emoţiile - aşa numitele emoţii “şoc”
sau stările emoţionale de mai lungă durată - sunt însoţite, de obicei, de
unele manifestări viscerale şi somatice . Aceasta se explică prin faptul
că un răspuns poate fi mincinos, dar nu poate fi depersonalizat. Pentru
depistarea acestor modificări s-au construit o serie de aparate ca:
pleistmograful, sfigmograful, cardiograful, pneumograful, cele mai
utilizate de organele de cercetare penală, deci cele mai eficiente sunt
considerate a fi:poligraful; detectorul de stres emoţional in voce;
dectectorul de stres emoţional în scris.
7.Consemnarea declaraţiilor învinuitului, inculpatului
Declaraţiile învinuitului, inculpatului sunt necesare şi în faza de
judecată. Pentru a putea fi folosite în orice moment al procesului
penal, legea instituie obligativitatea consemnării în scris a acestei
declaraţii. Declaraţia scrisă de învinuit, inculpat, este datată şi vizată
de organul de urmărire penală în faţa căruia a fost făcută. Legea
rezervă învinuitului, inculpatului posibilitatea de a reveni asupra
declaraţiilor anterioare cu completări, rectificări sau precizări, fiecare
adăugire fiind, ca şi declaraţiile, consemnate în scris şi semnate.
Altă metoda de consemnare este înregistrarea. Înregistrarea
declaraţiilor învinuitului, inculpatului pe bandă magnetică se face
potrivit prevederilor legale , cu aducerea la cunoştinţa persoanei

9
ascultate că declaraţiile sale vor fi înregistrate. Prin aceste înregistrări,
organul judiciar poate sesiza nuanţele din declaraţii şi reacţiile
persoanei anchetate, iar înregistrarea video face posibilă studierea
modului de manifestare a învinuitului, inculpatului, şi a stărilor sale şi
a momentelor în care acesta trăieşte un evident disconfort psihic.
Cunoscând că declaraţiile sale au fost înregistrate, învinuitul,
inculpatul nu va mai reveni asupra declaraţiilor anterioare. La
sfârşitul înregistrării, banda magnetică este ascultată iar învinuitul,
inculpatul întrebat dacă imprimarea s-a făcut corect. De asemenea, se
vor face menţiuni cu privire la ora la care s-a terminat ascultarea, iar
banda va fi sigilată şi semnată atât de organul judiciar cât şi de
învinuit sau inculpat.
8.Verificarea şi aprecierea declaraţiilor învinuitului,
inculpatului
Valoarea probantă a declaraţiilor învinuitului, inculpatului este
aceea pe care o acordă instanţa de judecată, ele servind la aflarea
adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte şi
împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză .
Majoritatea infractorilor îşi pregătesc în prealabil declaraţiile pe
care le vor da în faţa organului de urmărire penală, în speranţa că vor
reuşi să inducă în eroare pe acesta şi să scape astfel nepedepsit. Prin
verificarea cu promptitudine a celor relatate, mai ales a alibiurilor şi a
apărărilor prezentate, organul de cercetare penală va utiliza procedeele
tactice cele mai adecvate în scopul obţinerii unor declaraţii veridice.

III. Bibliografie

Em.Stancu, Criminalistica vol II, ed.Actami, Bucureşti;

C. Aioniţoaie, Tratat de tacticã criminalisticã ;
M. Voinea şi Florin Dumitrescu, Psihosociologie judiciară.

10