Maica Domnului

Maica Domnului, (Aramaică: ‫ ܡܪܝܡ‬Mariam; Ebraică: ‫ מִ ְרי ָם‬Miriam; cca.18 î.Hr. – cca. 43 d.Hr), Prea
Curata Fecioară Maria este „Născătoare de Dumnezeu”, maica lui Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui
Dumnezeu, pe Care L-a zămislit prin puterea („umbrirea”) Duhului Sfânt. Iosif, logodnicul Ei, la
îndemnul îngerului (Mat.1,20), a avut grijă de Ea și a luat-o în casa sa împreună cu Pruncul, pe care L-
a crescut ca și cum ar fi fost copilul său. Prea Curata Fecioară Maria a fost fecioară înainte, în timpul și
după nașterea cea mai presus de fire a Fiului lui Dumnezeu, după cum o atestă și unul din apelativele
cu care Biserica o cinstește: Pururea Fecioara Maria.

Sărbători/ Praznice ale Maicii Domnului

Biserica Ortodoxă pomenește viața Născătoarei de Dumnezeu prin mai multe Praznice. Anul liturgic
începe și se sfârșește cu praznicele Născătoarei de Dumnezeu. Pentru cinstirea unora dintre Icoanele
făcătoare de minuni ale Maicii Domnului s-au instituit, de asemenea, zile de pomenire.
Nașterea Maicii Domnului
Nașterea Maicii Domnului se sărbătorește pe 8 septembrie.
Acoperământul Maicii Domnului
Acoperământul Maicii Domnului se sărbătorește la 1 octombrie.
Intrarea în Biserică
Aducerea Maicii Domnului la Templu se sărbătorește la 21 noiembrie.
Soborul Maicii Domnului
Soborul Maicii Domnului se sărbătorește a doua zi de Crăciun, pe 26 decembrie.
Bunavestire
Vestea cea bună adusă Maicii Domnului de Sfântul Arhanghel Gavriil se sărbătorește pe 25 martie.
Izvorul Tămăduirii
Izvorul Tămăduirii se sărbătorește vineri în Săptămâna luminată.
Adormirea Maicii Domnului
Adormirea Maicii Domnului se pomenește pe 15 august.

Cum este numită Maica Domnului în Biserica Ortodoxă

În slujbele Bisericii Ortodoxe, Maica Domnului este numită adesea Preasfânta, Preacurata,
Preabinecuvântata, slăvita Stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și Pururea Fecioara
Maria.
Preasfânta
Numele de Panaghia (Preasfânta) nu face obiectul nici unei definiții dogmatice, dar este recunoscut și
folosit în întreaga Biserică Ortodoxă. Acest nume i s-a dat Maicii Domnului pentru că ea este exemplul
desăvârșit al colaborării între Dumnezeu și voința liberă a omului: „Iată roaba Domnului; fie mie după
cuvântul tău” (Luca 1, 38). Uneori, Fecioara Maria mai este numită și „Noua Eva”, deoarece ascultarea
Ei desăvârșită a voii lui Dumnezeu a constituit contraponderea neascultării de Dumnezeu de care Eva
a dat dovadă în Rai.
Preacurata
Biserica Ortodoxă o numește pe Maica Domnului Preacurată sau Fără de prihană (achrantos în limba
greacă). Prea Curata nu a avut păcat, în afară de păcatul strămoșesc, de care a fost izbăvită prin
zămislirea întru sine a Fiului lui Dumnezeu.
În ceea ce privește doctrina romano-catolică a Imaculatei Concepții, ortodocșii resping această doctrină
considerând-o drept neavenită și chiar eretică, întrucât prin aceasta se încearcă să se scoată de sub
influența păcatului originar pe Maica lui Dumnezeu, Care nu ar mai fi părtașă la mântuirea care vine
prin Fiul și Dumnezeul Ei.
Preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră
Biserica Ortodoxă o cinstește pe Maica lui Dumnezeu, pentru Fiul Ei. Sfântul Chiril al Alexandriei,
împreună cu Sfinții Părinți ai Sinodului de la Efes au insistat asupra apelativului Theotokos (Născătoare
de Dumnezeu) pentru Maica Domnului, nu doar pentru a o cinsti pe aceasta, ci și pentru a garanta
păstrarea învățăturii corecte asupra Întrupării. Creștinii ortodocși consideră că este imposibil ca un om
care crede în Întruparea Domnului să nu o cinstească pe Maica Lui.
Theotokos (Născătoarea de Dumnezeu)
Theotokos (în limba greacă: Θεοτοκος) este un cuvânt din limba greacă, care înseamnă Purtătoare de
Dumnezeu sau Cea care I-a dat naștere lui Dumnezeu (în română termenul este tradus ca: Născătoare
de Dumnezeu sau, după numirea cea mai uzitată în Biserica Ortodoxă Română, Maica Domnului).
În ceea ce privește numirea de Theotokos (Născătoare de Dumnezeu) dată Fecioarei Maria, acesta i-a
fost recunoscut în Biserica Ortodoxă la Al treilea Sinod Ecumenic, ținut la Efes în anul 431. Acest
apelativ era deja folosit de câtăva vreme în practica liturgică și prin evlavia credincioșilor Bisericii.
Semnificația teologică a acestui nume este: reafirmarea faptului că Fiul Mariei, Domnul nostru Iisus
Hristos este Dumnezeu adevărat, Om adevărat și că natura divină și natura umană a lui Hristos erau, în
El, unite într-o singură Persoană a Sfintei Treimi. O viziune concurentă, susținută de Nestorie, pe atunci
Patriarh al Constantinopolului susținea că Maria trebuia numită doar Christotokos, adică Născătoare
de Hristos. Intenția implicită în această denumire era de a limita rolul Maicii Domnului doar la cel de
Maică a „umanității lui Hristos”, cu excluderea naturii Sale dumnezeiești.
Viziunea lui Nestorie a fost anatemizată de Sinod ca erezie, (cunoscută ca nestorianism), întrucât s-a
considerat că Îl împărțea pe Hristos în două. S-a stabilit că, deși Hristos are două naturi, umană și
divină, acestea erau unite, întru veșnicie, într-o singură Persoană. Întrucât Fecioara Maria este Maica
lui Dumnezeu-Fiul, numirea corectă pentru a o desemna este cea de Născătoare de Dumnezeu
(Theotokos).
Numind-o Theotokos sau Maica Domnului (Μητηρ Θεου), nu s-a dorit niciodată afirmarea faptului că
Fecioara Maria ar fi fost deopotrivă veșnică (co-eternă) cu Dumnezeu sau că Ea ar fi existat înainte de
a fi existat Dumnezeu sau Domnul nostru Iisus Hristos. Biserica recunoaște taina Ei, într-o cântare mai
veche: „Cel pe care lumea nu L-a încăput, în pântecele Tău a încăput, Născătoare de Dumnezeu”.
Numirea de Născătoare de Dumnezeu se regăsește și în mai multe din cântările Bisericii Ortodoxe.
Traducerea cuvântului Theotokos
În timp ce unele din limbile folosite în Bisericile Ortodoxe traduc Theotokos printr-un singur cuvânt, în
limba română el este tradus cel mai adesea ca Născătoare de Dumnezeu, uneori ca Maica lui
Dumnezeu sau, în limbaj curent, Maica Domnului.
Traducerea prin Maica lui Dumnezeu poate fi o traducere corectă (mai rară în limba română), aceasta
fiind însă de fapt traducerea literală a unei alte formulări, prezentă în aproape toate icoanele
Născătoarei de Dumnezeu: Μητηρ Θεου (Meter Theou), abreviată de regulă ca ΜΡ ΘΥ. De aceea,
când cei doi termeni apar într-aceeași cântare, Theotokos este tradus cu Născătoare de Dumnezeu,
iar Meter Theou cu Maica lui Dumnezeu, pentru a se păstra distincția pe care imnograful dorea să o
facă între cei doi termeni.
Pururea Fecioară
Una din cele mai deconcertante tradiții ortodoxe referitoare la Născătoarea de Dumnezeu este, pentru
creștinii din ziua de astăzi, învățătura conform căreia aceasta este Pururea Fecioară, mai precis, că a
rămas fecioară înainte, în timpul și pururea fecioară după ce L-a născut pe Domnul nostru Iisus Hristos.
Faptul că Sfânta Fecioară Maria este Pururea Fecioară (Aeiparthenos) nu înseamnă că i se acordă un
statut special, nici nu constituie o invitație la a venera creatura, iar nu pe Creator. Este mai degrabă o
învățătură care o reafirmă pe cea cu privire la Domnul Iisus Hristos. Întrucât a fost aleasă să Îi fie
mamă, să-L zămislească, să-I dea un trup, să-I dea naștere, Ea este pentru noi locașul finit al
necuprinsului Dumnezeu. Astfel, deoarece, într-un anumit sens, ea este noua Sfânta Sfintelor, pururea
fecioria Ei este însușirea firească a unei realități atât de extraordinare/minunate.
Întreaga Tradiție a Bisericii Creștine Ortodoxe a afirmat întotdeauna că Ea este cu adevărat Pururea
Fecioară, lucru știut de cei care au cunoscut-o personal și care a fost transmis din generație în
generație, fără a uita sau fără a adăuga ceva față de cele cunoscute dintru început. Cu excepția
câtorva cazuri izolate, niciodată creștinii nu s-au raportat altfel la Ea, până târziu, chiar și
în protestantism. Există mai multe mărturii cu privire la pururea fecioria Maicii Domnului. Vom prezenta
câteva în cele ce urmează.
Accepțiunea principală a pururea-fecioriei Maicii Domnului este dată de înțelegerea Fecioarei
Maria ca fiind noul Chivot al Legământului, o creație care, cumva, L-a putut cuprinde pe Dumnezeu
Cel necuprins. Motivul pentru care Dreptul Iosif, („Logodnicul”, cum îl numește Tradiția) nu a avut
relații maritale cu ea. Iosif a văzut-o ca fiind aleasă, pusă deoparte pentru a fi folosită de Dumnezeu
(tot astfel cum ar putea cineva înțelege Arca sau Chivotul Legământului), astfel că pântecele ei
fusese, într-un anume sens, transformat într-un templu. Limbajul folosit în Noul Testament pentru a
face referire la Fecioara Maria se aseamănă cu cel folosit pentru Arca din vechime:
Pentru prima dată prezența lui Dumnezeu s-a pogorât asupra unei persoane, făcând din ea o nouă
Arcă (sau Chivot) a(l) Legământului... Rene Laurentin vorbește de subtila utilizare a imaginilor
referitoare la Chivot (la începutul Evangheliei după Luca). De exemplu, arată cum în II Regi 6 există
o referire la faptul că Arca legământului a călătorit spre dealurile (munții) lui Iuda. Aceeași frază
este folosită pentru a descrie călătoria Mariei: „sculându-se Maria, s-a dus în grabă la munte, într-un
oraș al lui Iuda...” (Luca 1, 39). Și David, și Maria, „sculându-se... s-au dus”. Laurentin merge mai
departe cu descrierea: când, la II Regi 6,2 și Luca 1, 39, Chivotul și Maria ajung la destinație,
ambele sunt întâmpinate cu „strigăte de bucurie”. Iar cuvântul folosit pentru a exprima „închinarea”
Elisabetei, anafametezein, este unul foarte rar. Este folosit numai în legătură cu vechile ceremonii
liturgice având în centru Chivotul Legământului. Tradus literal, înseamnă „a striga cu glas tare”, „a
proclama” sau „a intona”.
Elisabeta o salută pe Maria în același fel în care a fost întâmpinat Chivotul Legământului. Intrarea
Chivotului și cea a Mariei sunt percepute ca o binecuvântare pentru întreaga casă. După cum casa
lui Obed-edom a fost binecuvântată, tot astfel Elisabeta consideră că și casa ei este binecuvântată.
Laurentin continuă: vorbește despre modul în care atât David, cât și Elisabeta reacționează cu
uimire/teamă (awe): „Cum va intra chivotul Domnului la mine?”, spune David la II Regi 6, 9; iar
Elisabeta, de asemenea, zice „Și de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu?”
Chivotul Legământului și Maica Domnului nostru sunt, într-un anumit sens, două moduri de a privi
aceeași realitate - realitate care devine mai limpede și mai personală odată cu Maica Domnului. În
sfârșit, atât Chivotul, cât și Maria rămân în casele respective câte trei luni (II Regi 6, 11 și Luca 1,
56).
La Luca 1 și 2 apar: vestirea Arhanghelului Gavriil către Zaharia și, șase luni mai târziu, bunavestire a
acestuia către Maria; mai apoi, după alte nouă luni, nașterea lui Iisus și, după alte treizeci de zile,
aducerea Lui la templu. Dacă se adună cele 180 de zile ale primelor șase luni cu cele 270 de zile ale
celor nouă luni și patruzeci de zile pentru aducerea la Templu, rezultatul este 490, număr foarte rar
care se găsește într-una din cele mai impresionante profeții din Vechiul Testament, cea de la [Cartea
profetului Daniel|Daniel] 9. Evanghelistul Luca dă încă o dată o indicație în plus, ceea ce înseamnă,
pentru cei care sunt dispuși să cerceteze înțelesurile mai adânci ale textului pentru a descoperi toate
sensurile inspirate de Dumnezeu, ca să arate ce a făcut El ca să instituie un Nou Legământ spre
mântuirea oamenilor, întru Hristos și Preabinecuvântata Lui Maică.
Acesta este Chivotul Legământului. Acum să ne întoarcem și să încheiem cu Apocalipsa 11 și 12. Aici
Fecioara Maria este Chivotul Legământului. Este adevăratul TABERNACOL. Ea este imaginea Noului
Ierusalim. Cum este descris Noul Ierusalim, la sfârșitul Apocalipsei? Ca o mireasă neîntinată, dar și ca
maică a copiilor lui Dumnezeu. Deci cum poate fi cineva feciorelnic, neîntinat și în același timp să aibă
odrasle, ca o maică? Pare imposibil pentru natura umană, dar nu pentru Maria, nu doar ca Maica
Domnului Iisus, ci și, după cum aflăm de la Ioan 19, la Răstignire și în Apocalipsa 12, 17, ca aceea care
a devenit, după Har, Maica tuturor copiilor lui Dumnezeu.
Cum dar Domnul Hristos ar putea avea frați? Mulți înțeleg istoria Dreptului Iosif și a Fecioarei Maria ca
pe cea a unor tineri căsătoriți care se pregătesc să-și înceapă viața împreună. Dar Tradiția Bisericii
spune altceva. Dreptul Iosif era mult mai bătrân decât Fecioara Maria, era văduv și avusese copii din
prima sa căsătorie, astfel încât fiii lui erau, într-un anumit sens, frații lui Iisus. Iar faptul că aceștia erau
cu mult mai vârstnici decât El poate explica în parte și modul în care L-au tratat, ca pe un mezin al
familiei, oarecum ieșit din minți. Iosif o ia pe Maria oarecum sub tutela lui deoarece, trăind pe lângă
Templu ca fecioară închinată lui Dumnezeu, ea nu putea ieși în lume de una singură. De aceea Iosif,
un om drept, respectat, a fost ales să o ia la el. Aceasta explică și de ce ideea că ei ar fi trebuit să aibă
relații intime este falsă: căci Ea alesese deja fecioria pentru toată viața, iar el era un bărbat mult mai în
vârstă, care avusese deja copii și a cărui soață murise. O altă posibilă explicație pentru existența unor
"frați" ai Domnului este aceea (exprimată de Fericitul Ieronim) conform căreia aceștia ar fi fost fiii lui
Cleopa, fratele Sf. Iosif, care murise și ai cărui copii și văduvă erau, conform tradiției mozaice, în
custodia lui.
Mai mult, atât termenul evreiesc, cât și termenul grecesc folosit pentru „frate” este adesea folosit pentru
a desemna rude care nu este ceea ce se înțelege în română prin „frați” putea fi vorba de veri, unchi sau
alte rude. De exemplu, Avraam și Lot sunt
numiți adelphoi în Facerea 14,14 din Septuaginta (traducerea grecească a Vechiului Testament), deși
ei sigur nu erau ceea ce noi am numi „frați”. Iacov și Laban sunt și ei numiți „frați” (Facerea 29, 15), deși
Laban era unchiul lui Iacov. În orice caz, cuvântul folosit nu înseamnă exact același lucru cu termenul
„frați” din limba română (problema se reproduce în toate limbile romanice și în engleză).
În plus, nu există nici un loc din Scriptură în care altcineva decât Dumnezeu-Omul Iisus Hristos să fie
numit „fiul Mariei”.
Unii folosesc acel „până ce” din Scriptură („...și n-a cunoscut-o pe ea până ce [în greacă = eos] a dat
naștere Fiului său cel întâi-născut...” (Matei 1,25; Luca 2,7)) pentru a afirma că, după ce I-a dat naștere
lui Dumnezeu-Omul, Sf. Iosif ar fi „cunoscut-o” în sens marital. Din nou, este vorba de o problemă de
traducere.
De aici:Se pare că acest verset este adesea tradus ca „nu a cunoscut-o pe ea decât după ce...” Dar
acesta nu era sensul corect. În originalul grecesc, eos indică sensul real, care este: „nu a avut relații
intime cu ea înainte ca ea să nască”. Evanghelistul face această afirmație pentru a ne asigura că Iosif
nu a participat deloc la zămislirea lui Iisus. Textul indică doar că, în ceea ce privește nașterea lui
Iisus, întrucât nu avusese mai înainte relații cu Maria, Iosif nu era tatăl lui Iisus. Aceasta e doar o
formulare comună, utilizarea unui mod de exprimare familiar. Același termen este folosit în același
sens în Biblie cu alte ocazii, ca expresie comună și în mod clar nu înseamnă ceea ce heterodocșii
(neortodocșii) pretind că înseamnă. Astfel, la II Regi 6,23 citim: „Și Micol, fiica lui Saul, n-a avut
copii până [eos] în ziua morții ei”. Oare asta înseamnă că a avut copii după ce a murit? Desigur că
nu! Și nici Iosif nu a „cunoscut-o” pe Maria după nașterea lui Iisus. La Facere 8, 7 citim că Noe „a
dat drumul corbului, ca să vadă de a scăzut apa pe pământ. Acesta, zburând, nu s-a mai întors până
ce [eos] a secat apa de pe pământ”. Ori, știm din Scriptură că de fapt corbul nu s-a mai întors
niciodată pe Arcă. Un alt exemplu din Biblie: la Marcu 12, 36 se spune: „Șezi de-a dreapta Mea
până ce [eos] voi pune pe vrăjmașii tăi așternut picioarelor Tale”. Oare asta înseamnă că Hristos nu
va mai sta la dreapta slavei Tatălui după ce vrăjmașii Săi vor fi fost biruiți? Desigur că nu! Astfel,
Biblia nu spune că „Iosif nu a cunoscut-o până ce L-a adus pe lume pe Fiul său cel întâi-născut, dar
după aceea da”. Scriptura spune pur și simplu că „nu a cunoscut-o pe ea până ce (înainte ca ea) nu a
dat naștere Fiului său Cel întâi-născut”, ceea ce înseamnă, pur și simplu, că „nu Iosif era tatăl. Nu o
cunoscuse înainte ca ea să fie însărcinată, astfel că nu luase parte la zămislirea lui Iisus.”
O altă mărturie din Scriptură este aceea că, pe Cruce fiind, Domnul a încredințat-o pe preasfânta Sa
Maică Sfântului Apostol Ioan (Ioan 19, 26). Pare o atitudine foarte practică, dar trebuie să ne
amintim că Legea mozaică ar fi stabilit ca ea să fie încredințată copiilor ei naturali, întrucât întâiul-
născut era pe moarte. Hristos, care a împlinit mereu Legea în chip desăvârșit nu ar fi încălcat-o sub
nici un aspect. Astfel că atunci când a încredințat-o pe mama Sa ucenicului Său, a făcut aceasta
numai pentru că nu avea alți copii care să o ia în casa lor, dat fiind că Sf. Iosif murise de mai multă
vreme.
Mărturii din Biserica primelor veacuri
Biserica a continuat să o numească Fecioară pe Născătoarea de Dumnezeu (Theotokos) chiar și după
ce se presupune, cum zic unii, că ar fi avut alți copii. Ar fi destul de ciudat să continui să numești o
femeie Fecioară sau Pururea Fecioară dacă te găseai, în Biserică, în prezența altor odrasle ale
acesteia.
În plus, în cele mai timpurii Liturghii ale Bisericii, Ea este mereu numită Pururea Fecioara. Referiri la
pururea-fecioria Ei se găsesc și în scrierile unor Părinți ca Petru al Alexandriei, Epifanie de
Salamina, Atanasie cel Mare, Didim cel Orb, Ieronim, Chiril al Alexandriei, Leon cel Mare, Sofronie al
Ierusalimului, Ioan Damaschin, Ioan Casian, Efrem Sirul și în capitulele celui de-al Cincilea Sinod
Ecumenic (al II-lea din Constantinopol) din anul 553 d.Hr. Practic, aceste indicații se găsesc peste tot.
Iată, de exemplu, ce spune Sf. Ambrozie al Milanului: „Fecioara nu a căutat mângâiere în nașterea altor
copii.” (A se vedea Scrisoarea 63; NPNF v.10, pg. 473). Există multe astfel de citate. Oricine este
familiarizat cu scrierile Părinților Bisericii știe că Maica Domnului este adesea numită „Fecioara” și
„Pururea Fecioara”.
Ipolit era un învățat, episcop și mucenic care a trăit în sau lângă Roma și care a scris în limba greacă;
a fost martirizat în anul 235 d.Hr. Este considerat unul din martorii cei mai importanți în ceea ce
privește cultul Bisericii primare. Iată câteva fragmente din ce scria el (cca. 210? d.Hr.) în privința
Preabinecuvântatei Maici a lui Dumnezeu:
Dar credinciosul evlavios mărturisește că, în ceea ce privește mântuirea noastră... Făcătorul tuturor
S-a întrupat, având suflet rațional și trup sensibil, din Preasfânta, Pururea Fecioara Maria, prin
zămislire neîntinată, fără schimbare, și S-a făcut Om după natură, în afară de răutate: Același era
Dumnezeu adevărat și Același era Om adevărat; Același era, după natură, Dumnezeu și Om
desăvârșit (Împotriva lui Beron și Helix, Fragmentul VIII).
Se observă că Hipolit o numește pe Maria „preasfântă și pururea-fecioară”. Dat fiind că spune
aceasta doar în treacăt, este sigur că nu introducea aici nici o învățătură nouă, așa încât se poate
considera că a se referi la Maica Domnului în acești termeni era un lucru comun încă dinainte de
momentul în care scria Hipolit.
Tot astfel, ei au propovăduit venirea în trup a lui Dumnezeu, venit în lume, prin naștere și creștere,
prin neprihănita Maria, purtătoarea de Dumnezeu, și în chipul vieții și propovăduirii Lui între
oameni... (Un discurs despre sfârșitul lumii)
Ipolit se referă aici în mod comun la Maria ca fiind neprihănită și de Dumnezeu purtătoare. Se poate
presupune că acesta este echivalentul termenului Theotokos din limba greacă, termen care se traduce
prin Purtătoare de Dumnezeu sau, în traducerea comună, „Maica lui Dumnezeu” (Fiul). Această
denumire este recunoscută oficial de Sinodul de la Efes.
Sf. Efrem (sec. al IV-lea):
Unii îndrăznesc să susțină că, după nașterea Mântuitorului, Maria ar fi devenit întru totul soața lui
Iosif. Cum ar fi putut, ea care era adăpost al Duhului, ea care fusese umbrită de puterea
dumnezeiască să se facă soață a unui muritor și să dea naștere la prunci întru dureri, după vechiul
blestem? Căci prin Maria, cea „binecuvântată între femei”, blestemul dintru început, după care cea
care năștea în dureri nu putea fi numită binecuvântată, a fost ridicat. După cum Domnul a intrat prin
ușile închise, tot astfel a ieșit din pântecele Maicii Sale, căci această Fecioară L-a purtat cu adevărat
și pe deplin fără dureri.
Al II-lea Sinod de la Constantinopol , 553 d.Hr., Capitolul II:Dacă cineva nu va mărturisi că Cuvântul
lui Dumnezeu are două nașteri, una din veșnicie, de la Tatăl, fără timp și fără trup, și cealaltă în
zilele din urmă, coborând din Ceruri și luând trup din sfânta și slăvita Maria, Maica lui Dumnezeu
și Pururea Fecioară și născut din ea: să fie anatema.
Vechile denumiri date de creștini Mariei, cel de Theotokos (Născătoare de Dumnezeu) și Meter
Theou (Maica lui Dumnezeu) nu trebuie înțelese ca și cum ea L-ar fi creat în vreun fel pe
Dumnezeu. Nici chiar mamele care dau naștere unor simpli oameni nu se poate spune că își creează
propriii copii. Aceste nume date Fecioarei sunt mai degrabă afirmația faptului că Hristos, Cel pe
care L-a purtat în pântece, este cu adevărat Dumnezeu, „Omul-Dumnezeu” (Theanthropos în
greacă). Ea nu este nici originea Lui, nici sursa dumnezeirii Sale, dar se poate spune despre ea că ea
este, literal, născătoare de Dumnezeu. Dacă afirmăm că Iisus Hristos este Dumnezeu, atunci trebuie
să o numim Theotokos, deoarece I-a dat naștere lui Dumnezeu Însuși. Nestorie, ereticul din Biserica
veche, pentru că nu putea concepe ideea că o creatură a putut da naștere Creatorului, a refuzat să o
numească Theotokos, preferând să îi spună Christotokos (adică doar purtătoare, născătoare de
Hristos, nu de Dumnezeu). Dar acest scandal nu se află oare chiar în inima tainei Întrupării?
Doctrina lui Nestorie insista asupra separării între Logosul divin și omul Iisus, afirmând că Fiul lui
Dumnezeu doar ar fi locuit, într-un anume sens, într-un om, iar nu că „Dumnezeu S-a făcut om”,
după cum spune învățătura creștină dintotdeauna. Dacă Cel care S-a aflat în pântecele Mariei era
Dumnezeu, atunci pe Ea trebuie să o numim Theotokos.
Mărturii ale reformatorilor protestanți despre Maica Domnului
Deși Biserica Ortodoxă nu urmează învățăturile reformatorilor protestanți, modul în care văd ei pururea-
fecioria Maicii Domnului este unul din punctele pe care aceștia le au în comun cu Ortodoxia. Unii dintre
fondatorii Reformei protestante credeau în pururea-fecioria Maicii Domnului.
Jean Calvin:
El afirmă că [Maria lui Cleopa] era sora mamei lui Iisus și, astfel, adoptă terminologia ebraică,
conform căreia verii și alte rude sunt desemnați și ei cu cuvântul folosit pentru frați – Jean
Calvin, Comentariu la Evanghelia după Ioan, referitor la pasajul: Ioan 19, 25.
Cuvântul frați pe care l-am menționat mai înainte se folosește, conform limbii ebraice, pentru a indica
orice fel de rude; și astfel Helvidius dovedește o nemăsurată ignoranță atunci când ajunge la concluzia
că Maria trebuie să fi avut mulți copii, fiindcă „frații” lui Hristos sunt menționați uneori. – Jean
Calvin, Comentariu asupra concordanței Evangheliștilor Matei, Marcu și Luca, vol. II, p. 215 (asupra
pasajului: Matei 13, 55).
[Notă: Helvidius a fost un creștin din secolul al V-lea care a negat pururea-fecioria Mariei, care a fost
admonestat și ale cărui idei au fost demontate de Fericitul Ieronim în tratatul său Asupra pururea
fecioriei Maicii Domnului, împotriva lui Helvidius.]
Huldrych Zwingli:
Să dau un exemplu: învățați, prin lumina credinței, că Hristos S-a născut dintr-o fecioară, știm că
acest lucru este adevărat, și nu avem nici un dubiu că acei care au încercat să considere această
afirmație drept o figură de stil se înșelau în mod categoric, și declarăm absurde lucrurile pe care
Helvidius și alții le-au inventat despre pururea-feciorie. – Huldrych Zwingli. "Friendly Exegesis,
that is, Exposition of the Matter of the Eucharist to Martin Luther, February 1527", în Selected
Writings of Huldrych Zwingli, Volume Two, trans. and ed. by H. Wayne Pipkin, Pickwick
Publications, 1984 p.275.
Apoi, mintea evlavioasă găsește minunate bucurii în căutarea motivelor pentru care Mielul a ales să se
nască dintr-o pururea-fecioară; dar în ceea ce privește acest lucru [Zwingli se referă la Prezența reală a
lui Hristos în Euharistie], se îngrozește. – Huldrych Zwingli. "Subsidiary Essay on the Eucharist, August
1525", în Selected Writings of Huldrych Zwingli, Vol. 2, trans. and ed. by H. Wayne Pipkin, Pickwick
Publications, 1984 p.217.
Martin Luther:
A fost pusă în circulație o nouă minciună cu privire la mine. Se zice că, prin predică și prin scris, aș
fi afirmat că Maria, Maica lui Dumnezeu nu a fost fecioară nici înainte, nici după ce I-a dat naștere
lui Hristos, ci că aș fi spus că L-a zămislit pe Hristos de la Iosif și că ar fi avut mai mulți copii după
aceasta. – Martin Luther, "That Jesus Christ Was Born a Jew", în Luther's Works, vol. 45, ed.
Walther I. Brand, 1962, Muhlenberg Press, p.199.
Forma de exprimare folosită de Matei este cea comună, cum aș zice eu: 'Faraon nu l-a crezut pe Moise
până ce s-a înecat în Marea Roșie.' De aici nu rezultă că Faraon l-a crezut mai târziu, după ce s-a
înecat; dimpotrivă, înseamnă că nu a crezut niciodată. Tot astfel, atunci când Matei spune că Iosif nu a
cunoscut-o pe Maria până ce nu L-a născut pe Fiul. Și iarăși: Marea Roșie l-a înconjurat pe Faraon
 până să apuce să treacă. Nici de aici nu rezultă că Faraon a reușit mai târziu să treacă Marea Roșie, ci
că nu a trecut-o deloc. Tot astfel, când Matei zice: 'Și s-a aflat purtând în pântece, până să fi fost ei
împreună', nu rezultă că ulterior Maria ar fi avut relații cu Iosif, ci că acest lucru nu s-a întâmplat
niciodată. – Martin Luther, "That Jesus Christ Was Born a Jew", în Luther's Works, vol. 45, ed. Walther
I. Brand, 1962, Muhlenberg Press, p. 212.
John Wesley:
Cred că El S-a făcut om, alăturând natura divină și pe cea umană într-o singură persoană; că a fost
zămislit prin lucrarea deosebită a Sfântului Duh, și născut din binecuvântata Fecioară Maria care a
rămas fecioară nestricată și neîntinată atât înainte cât și după ce I-a dat naștere (lui Hristos). – John
Wesley, Scrisoare către un romano-catolic.
Protestanții care neagă pururea-fecioria Maicii Domnului se găsesc în dezacord cu propriii lor
învățători în materie de credință.
Citate despre Maica Domnului
 „Ea nu L-ar fi putut purta pe Cuvântul lui Dumnezeu în trup, dacă nu ar fi primit mai întâi
Cuvântul lui Dumnezeu în inimă.” – Mitropolit Kallistos Ware
 „Preasfânta Fecioară Maria, ea singură, șezând între Dumnezeu și oameni, pe Dumnezeu L-a
făcut Fiul omului, iar pe oameni i-a făcut fiii lui Dumnezeu.” – Sfântul Nicodim Aghioritul
 „Căci așa cum fiecare mamă dă copiilor ei simpla existență, tot așa și Mama lui Dumnezeu
dăruie tuturor existența fericită.” – Sfântul Teofan al Niceei
 „Maica Domnului este și cauză a celor dinaintea ei, și patroană a celor de după ea, și
procurătoare a celor veșnice. Ea este tema profeților, obârșia apostolilor, temelia martirilor,
postamentul dascălilor. Ea este slava celor de pe pământ, desfătarea celor din cer, podoaba întregi
creații. Ea este început, izvor și rădăcină a bunătăților negrăite. Ea este pisc și desăvârșire a tot ce-i
sfânt.” – Sfântul Grigorie Palama
 „Când te rogi în biserică ori acasă, străduiește-te ca în rugăciune să îți înfățișezi toate cuvintele
și chipurile — chipul Maicii Domnului, chipurile îngerilor, ale sfinților sau oamenilor de pe pământ
pentru care te rogi — la modul ideal, adică așa cum sunt ele în esența lor sau așa cum ar trebui să fie
(arhierei, preoți, diaconi și ceilalți, fiecare după cinul lor): să ți-i înfățișezi sfinți, potrivit temeiului lor
dumnezeiesc, nu în chip trupesc, sau material, sau păcătos, și îți va fi rugăciunea ta întru bucurie.”
– Sfântul Ioan din Kronstadt
 „Femeia trebuie prețuită, să știți, pentru că mai întâi ne reprezintă o femeie în Împărăția
cerurilor: Maica Domnului. Te cutremuri, ți-e și frică să vorbești comparând-o pe ea cu oamenii.”
– Părintele Arsenie Papacioc
 „Așadar deci fecioria ne propune ca model al ei, viața Mariei, în care ca într-o oglindă fecioria își
privește frumusețea ei și virtuțile exemplare. Maria a fost fecioară nu doar cu trupul ci și cu mintea,
printr-o dragoste sinceră unde nu este loc nici pentru fățărnicie nici pentru falsitate... Smerită la inimă,
atentă, tăcută, iubitoare de citire a Sfintelor Scripturi nu își punea nădejdea în bogățiile trecătoare ci în
rugăciunile săracilor. Nu ieșea afară decât pentru a merge la templu și atunci însoțită de părinți sau
cunoscuți.” – Sfântul Ambrozie al Milanului
 „În Maica Domnului avem în cer o inima de mamă, inimă care s-a topit cel mai mult pentru Fiul
ei și a bătut și bate ea însăși la inima Lui pentru cauza Lui, care e mântuirea noastră, căci mântuirea
nu e o chestiune de justiție, ci de iubire între Dumnezeu și oameni.” – Părintele Dumitru Stăniloae
 „Da, frații mei! Într-adevăr, Preasfânta Fecioara Maria a fost împodobită de Dumnezeu cu toate
darurile cele duhovnicești. Însă darul cel mai mare care i-a fost ei pricină de slavă și de cinste negrăită
a fost darul smereniei. Fără de acest dar, toate celelalte daruri nu i-ar fi fost de nici un folos.”
– Părintele Cleopa Ilie
 „Icoanele ortodoxe ale Maicii Domnului se recunosc cel mai degrabă după cele trei stele — una
pe frunte, a doua pe umărul drept, a treia pe umărul stâng. Aceste trei stele simbolizează fecioria
Fecioarei Maria înainte de naștere, în naștere și după naștere.” – Sfântul Nicolae Velimirovici
 „Era ascuns în neamul acesta al poporului evreu un mare destin: desăvârșirea prin el a tainei
celei din veac ascunse și de îngeri neștiute. Trebuia, era scris în istoria nevăzută, ca la plinirea vremii,
să răsară între oameni crinul neamului omenesc: Sfânta Fecioară, Maica Domnului.” – Părintele
Arsenie Boca
 „Cât poate Dumnezeu cu puterea, poate și Maica Domnului cu rugăciunea.” (Dicton patristic)
Sfinți

Sfinții sunt persoane care au rămas în conștiința Bisericii ca unii care s-au făcut, prin împreună-
lucrarea cu harul lui Dumnezeu, „fiu al Tatălui” și „prieten al Mirelui Hristos”, și care astfel se roagă /
mijlocește pentru creștinii care-i cer ajutorul.

Cetele sfinților
În timp, s-a produs în liturghia și spiritualitatea ortodoxă o împărțire a sfinților în mai multe grupe, sau
„cete”:

 mucenicii
 mărturisitorii
 cuvioșii (uneori cu subgrupe, ca: stâlpnicii, păscătorii, preacuvioșii, întemeietorii
monahismului, sihaștrii etc.)
 apostolii
 sfinții ierarhi / episcopi
 proorocii (din Vechiul Testament)
 doctorii fără de arginți
 sfinții imnografi
 sfinții iconografi
 nebunii pentru Hristos

Pentru că au făcut minuni în timpul vieții lor și fac și după moarte, mulți sfinți se numesc cu
apelativul făcător de minuni, fără ca aceasta se reprezinte o ceată aparte.
Unii sfinți din Occident sunt numiți de sinaxarele ortodoxe cu numirea de „fericitul N.” (ca:
Fericitul Augustin - a cărui pomenire se face pe 15 iunie -, Fericitul Ieronim etc.).
Sfinții din Vechiul Testament sunt adesea numiți de sinaxare cu numirea de „dreptul N.” (ca:
Dreptul Finees - 12 martie -, Dreptul Iezechia - 28 august) ori cu numirea de „sfântul și dreptul N.” (ca:
Sfântul și Dreptul Iov - 6 mai -, „Sfântul și Dreptul Simeon” - 3 februarie).
Sfinții împărați și regi sunt adesea numiți de sinaxare „binecredincioși” sau „dreptcredincioși”
(ca Iustinian și Teodora - 14 noiembrie).

Titlurile sfinților
A se vedea articolul complet: Titlurile sfinților.

Canonizarea sfinților
A se vedea articolul complet: Proslăvire.

Cultul sfinților
Studiile hagiografice din secolul al XX-lea [1] au arătat că punctul de plecare al cultului sfinților în primele
secole ale creștinismului a fost cultul mucenicilor, care erau cinstiți de adunarea locală a credincioșilor
adunați în jurul mormântului mucenicului (unde adesea se găseau și moaștele lui), în ziua
pomenirii morții sale, adică nașterea la viața veșnică.
Mucenicii erau „eroii credinței”, și, după înțelegerea creștină, ei nici nu ar fi putut mărturisi până la
moarte fără ajutorul harului - de aceea creștinii i-au cinstit ca sfinți imediat din momentul morții lor.
Odată cu pacea Bisericii (oprirea persecuțiilor, pe vremea împăratului Constantin cel Mare), cultul
mucenicilor se dezvoltă și se delocalizează: „În paralel cu fenomenul de expansiune, care multiplică,
dacă se poate spune așa, mormântul mucenicului, se observă de asemenea că prăznuirea sărbătorii lui
depășește încet-încet limitele inițial reduse în care se făcea ea inițial. La început fiecare Biserică își
cinstea proprii mucenici, excluzându-i pe ceilalți; era un soi de aniversare de familie, în fiecare
comunitate. Deja însă în prima jumătate a secolului al IV-lea se pot constata împrumuturi de la Biserici
străine” [2]. În consecință, martirologiile locale se îmbogățesc mai întâi de mucenici străini, și, din acest
punct de vedere, mucenicii a căror cult se introduce pe cale excepțională primesc aceeași cinste ca și
cei vechi [3].
Dar această evoluție nu se va opri aici. „Un pas important a fost făcut când s-a început a se prăznui,
alături de mucenici, și pe episcopi” [4]. Mai apoi, alte și alte nume au început să îngroașe listele, peste
tot. „Astfel, unii din cei mai mari sfinți din Noul Testament sunt prăznuiți în săptămâna Crăciunului: Sf.
Ștefan, Sfinții Iacov și Ioan, Sfinții Petru și Pavel. Găsim deja aceste sărbători bine înstăpânite în
Capadocia, în ultimul sfert al secolului al IV-lea. (...) Ca o urmare firească, toate sfintele personaje pe
care le-a ales Dumnezeu spre a participa la lucrarea de Răscumpărare, atât în Vechiul Testament cât
și în Noul Testament, și-au găsit locul în pomenirea plină de recunoștință a Bisericii (...). Vine apoi și
vremea ca obiectul cultului să se extindă pentru o ultimă dată: vor fi asimilați mucenicilor marii asceți și
alte personale cunoscute pentru sfințenia vieții lor.” [5]
Această nouă evoluție era ireversibilă, deoarece nu era altceva decât o extendere, o lărgire a viziunii
creștine asupra martiriului / muceniciei, mai întâi asupra celor ce au început a fi numiți „mărturisitori ai
credinței”, iar mai apoi asupra asceților.
Mulți scriitori bisericești dau mărturie despre o viziune mai interiorizată a muceniciei eroice pentru
credință, viziune care a început deja să se instaleze în secolele III-IV: mucenicia conștiinței, mucenicia
voinței, mucenicia prin ostenelile ascetice, mucenicia fără sânge. [6]

Citate
 „Sfinții s-au întrupat în Hristos și s-au hristificat, încât au izbutit să înfăptuiască ceea ce
Dumnezeu a lăsat ca țel existenței omenești: ei au devenit „dumnezei după har” și „hristoși după
har”, așa cum ne-a vestit într-un mod atât de expresiv Sfântul Simeon Noul Teolog.”
(Părintele Iustin Popovici)

Titlurile sfinților

În Biserica Ortodoxă există diferite titluri care sunt atribuite sfinților în limbajul bisericesc şi liturgic, cu

care aceștia sunt pomeniți în calendarul bisericesc și la Sfintele Slujbe.
Lista de mai jos explică termenii folosiți:

 Cuvios sau Cuvioasă: un Sfânt monah. De exemplu: Sfântul Cuvios Ioan Scărarul.

 Cuvios Mucenic: un Sfânt monah care a fost martirizat. De exemplu: Sfântul Cuvios
Mucenic Anastasie Persul.
 Doctor fără de arginți: un Sfânt care a făcut vindecări, dar a refuzat să fie plătit pentru
acestea. De exemplu: Sfinții Doctori fără de arginți Cosma şi Damian.
 Drept: o persoană sfântă din timpul Vechiului Legământ (Israelul Vechiului Testament), uneori
termenul este folosit și pentru unii sfinţi căsătoriți din Biserica creștină (a Noului Legământ).
 Dreptcredincios sau Binecredincios: se folosește mai ales pentru conducătorii politici (domni,
prinți, regi, împăraţi) canonizați. Ex. Binecredinciosul Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt.
 Făcător de minuni sau Taumaturg: un Sfânt cunoscut pentru faptul facerea de minuni (fie din
timpul vieții, fie după moarte). De exemplu: Sfântul Nectarie Taumaturgul
 Fericit: este un apelativ folosit uneori pentru Sfinții a căror operă teologică nu întrunește
integral acordul Bisericii, precum Fericitul Augustin de Hippona. Distincția de sorginte romano-
catolică între Sfinți (sancti) și Fericiți (beati) nu se face însă cu rigurozitate în Biserica Ortodoxă,
asfel că apelativele de Sfânt și Fericit tind să fie considerate echivalente și să fie folosite alternativ
(ex: Sfântul/Fericitul Ieronim).
 Gură de Aur sau Hrisostom: este apelativul-epitet acordat exclusiv Sfântului Ioan Gură de
Aur pentru deosebitele sale capacități oratorice și scriitoricești puse în slujba credinței.
 Iconograf sau făcător de icoane este un Sfânt care s-a făcut cunoscut (și) prin pictarea de
icoane. De exemplu: Sfântul Andrei Rubliov iconograful.
 Izvorâtor de Mir: un Sfânt ale cărui moaşte emană un undelemn cu miros bun (dulce) și
adesea făcător de minuni. Ex. Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir.
 Înaintemergătorul (în gr.: Prodromos): este un titlu atribuit exclusiv Sfântului Ioan Botezătorul,
cel care a pregătit venirea Domnului Iisus Hristos.
 Întâiul chemat : este un apelativ folosit pentru Sfântul Apostol Andrei, deoarece a fost primul
care a fost chemat la apostolie de Mântuitorul Hristos.
 Întocmai cu Apostolii: un Sfânt sau Sfântă a cărui (cărei) lucrare a contribuit la întemeierea
vieții Bisericii, fie prin lucrare misionară directă sau prin susținerea rolului Bisericii în societate. Ex:
Sf. Mironosiță Întocmai cu Apostolii Maria Magdalena. Se adaugă mai ales Sfinților de rang
împărătesc.
 Luminătorul X (nume de țară): Sfântul care a adus cel dintâi credința unui popor sau regiune,
sau care a avut o lucrare de evanghelizare importantă în acel loc. Ex: Sf. Grigorie, luminătorul
Armeniei. Uneori, aceștia mai primesc și numele de apostoli ai popoarelor pe care le-au adus la
credință.
 cel Mare: este un apelativ atribuit Sfinților a căror lucrare a fost deosebit de importantă pentru
Biserica Ortodoxă, precum Sfântul Antonie cel Mare (ca unul din întemeietorii monahismului) sau
Sf. Atanasie cel Mare, cunoscut pentru scrierile sale de apărare a Ortodoxiei împotriva arienilor.
 Mărturisitor: este Sfântul care a suferit pentru credință, dar nu a suferit
moartea mucenicească. De exemplu: Sf. Maxim Mărturisitorul
 Melod, imnograf sau făcător de cântări: este un Sfânt cunoscut pentru faptul că a alcătuit mai
multe cântări bisericești. De exemplu: Sfântul Roman Melodul.
 Milostivul sau cel Milostiv: un Sfânt cunoscut pentru lucrarea sa filantropică, în special pentru
mila față de săraci. De exemplu: Sfântul Ioan cel Milostiv, arhiepiscopul Alexandriei (12 noiembrie)
 Mironosiţă sau de Mir purtătoare: se spune despre femeile care au fost prezente la Patimile
Mântuitorului și care au mers la mormânt ca să ungă trupul lui Iisus cu miresme. De exemplu:
Sfânta Mironosiță Maria, sora lui Lazăr.
 Mucenic: un Sfânt care a murit pentru credință. De exemplu: Sfântul Mare Mucenic Mina.
 Întâiul Mucenic: primul mucenic dintr-o anumită regiune (in cazul Sfântului Mucenic și
Arhidiacon Ştefan, acesta este întâiul mucenic al întregii Biserici).
 Mare Mucenic: un Sfânt care a suferit chinuri (torturi) și moarte pentru credința în
Hristos, şi a cărui pătimire lui a fost mai deosebită (ex. Sf. Mare Mucenic Pantelimon.
 Nou Mucenic: un mucenic din vremuri mai recente care, adesea, poartă același nume
cu unul din vechime. De exemplu: Sfântul Noul Mucenic Ioan Valahul. Se spune mai ales
despre sfinţii mucenici din vremea turcocraţiei sau de cei martirizați pe vremea comunismului în
Rusia și în alte părți.
 A se vedea articolul întreg la Noii Mucenici.
 cel Nou se spune despre orice Sfinți de dată mai recentă care poartă același nume cu
alții de mai demult, şi deci pentru a-i deosebi.
 Sfințit Mucenic: (en:Hieromartyr) un mucenic care era și cleric. Ex. Sf. Sfinţit
Mucenic Patrichie.
 Muceniță fecioară: o Sfântă muceniță necăsătorită care a trăit în curăție (dar care nu a
fost monahie). Ex: Sf. Muceniță Lucia fecioara
 Nebun pentru Hristos: un Sfânt cunoscut pentru aparenta, dar în fapt sfânta sa nebunie. Ex:
Sf. Andrei cel Nebun pentru Hristos.
 Patriarh: se folosește cu două sensuri distincte: pentru Sfinții ierarhi ortodocși de rang
patriarhal, dar și pentru unii dintre drepții Vechiului Testament, precum Patriarhul Avraam.
 Purtător de chinuri: un Sfânt care și-a înfruntat moartea într-un mod asemănător cu Hristos.
Ex. Sf. Mare Mucenic Pantelimon.
 Purtător de Dumnezeu sau Teofor: un Sfânt care Îl poartă pe Dumnezeu în el și care are
inima aprinsă de iubirea Lui. Ex: Sf. Ignatie Teoforul ([1]).
 Purtător de biruință: titlu ce poate fi atribuit atribuit unui Sfânt militar care a dat dovadă în
timpul vieții de un mare curaj și care a fost cinstit în mod particular de credincioși ca ajutător în
războaie. Ex: Sf. Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă.
 Sfințit este un apelativ folosit pentru toți sfinții clerici.
 Stâlpnic: un Sfânt cuvios care s-a nevoit cel puțin o parte din viața sa locuind în vârful unei
coloane, fără nici un fel de acoperiș. Ex. Sfântul Simeon Stâlpnicul.
 Teolog: un Sfânt a cărui învățătură despre Dumnezeu și cunoaștere a lui Dumnezeu au fost
considerate ca excepțional de importante pentru Biserica creștină. Doar trei Sfinți poartă numele de
 Teolog în Biserica Ortodoxă: Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan Teologul, Sfântul Grigorie
Teologul și Sfântul Simeon Noul Teolog.

Apelative pentru Maica Domnului

Maica Domnului este numită în Biserica Ortodoxă: Preasfânta, Preacurata, Prea Binecuvântata,
slăvita stăpâna noastră, de Dumnezeu Născătoarea și Pururea Fecioara Maria. Întreaga titulatură este
explicată în articolul dedicat Ei.

Alte apelative
Alte apelative folosite pentru Sfinți vizează :

1. rolul lor în Biserică și/sau în societate: prooroc, apostol, evanghelist, episcop/ierarh, preot,

(arhi)diacon, împărat/împărăteasă, doctor/doctoriță, filosof, ostaș etc.
 a se vedea și articolul principal despre Sfinţi,
2. modul de viață care le-a fost definitoriu (ex: pustnic sau sihastru, stâlpnic, postitor etc.),
3. locul de proveniență : Sf. Isidor Pelusiotul, Isaac Sirul, Andrei Cretanul sau Criteanul) sau
4. o lucrare pentru care este cunoscut (Sf. Ioan Scărarul, autorul lucrării omonime sau
Sfântul Grigorie Dialogul, autor al unor Dialoguri celebre) etc.

Proslăvire
Proslăvire (cunoscută și sub numele de canonizare) este un termen folosit în Biserica
Ortodoxă pentru ridicarea oficială a unei persoane la rangul de sfânt al Bisericii.
În Biserica Ortodoxă, proslăvirea sfinților este recunoașterea faptului că sfințenia lui Dumnezeu se
manifestă în interiorul Bisericii prin acei bărbați și acele femei care au primit harul divin prin viețile lor
bine-plăcute lui Dumnezeu.
Felul în care o persoană devine cunoscută ca sfânt începe cu mult înainte de orice anchetă oficială
care să analizeze viața acesteia. Începe atunci când acea persoană este cinstită de oamenii din zona
în care a trăit și a murit. Amintirea lui sau a ei sunt ținute în viață de oamenii care se roagă
pentru sufletelor lor și care le solicită mijlocirea în fața Mântuitorului. Acei oameni care aprofundează
credința creștină, care slujesc cu devotament Biserica sau care sunt faruri călăuzitoare ale omenirii lasă
în urma lor amintiri care nu sunt păstrate doar într-un cerc restrâns de oameni, ci care devin cunoscute
în întreaga Biserică, atât local cât și universal. Astfel încât, doar Dumnezeu poate „face” un sfânt.
Foarte curând după ce Mântuitorul a trimis Duhul Sfânt apostolilor și ucenicilor săi aflați împreună,
Biserica i-a recunoscut pe cei care l-au slujit pe Dumnezeu ca înaintași ai lui Hristos, ca profeți ai venirii
Mântuitorului, care au propovăduit Evanghelia și care și-au riscat viețile aducând mărturie despre
Hristos. Acești oameni au început să fie pomeniți și cinstiți prin sărbători anuale fără nici un fel de
proces oficial care să-i nominalizeze ca sfinți. Pomenirea lor și cinstea ce le-a fost acordată au crescut
prin faptele credincioșilor până acolo încât cei mai sfinți dintre ei au fost recunoscuți de întreaga
Biserică.
Acest mod de recunoaștere a celor care au fost sfinți printre noi a continuat până în zilele noastre în
Biserica Ortodoxă, cu excepția faptului că acum recunoașterea sfințeniei unei persoane a fost
formalizată în cadrul Bisericii, act numit adesea proslăvire sau canonizare.
În zilele noastre, pe măsură ce numărul celor care recunosc și cinstesc pe aceia dintre noi care au dus
o viață smerită de sfințenie evidentă, această cinstire a devenit recunoscută pe scară largă și felul în
care se face recunoașterea a fost formalizat. Sfințenia vieții unei persoane duce la solicitarea ca acea
persoană să fie recunoscută ca sfânt se transmite Bisericii, de obicei, printr-un episcop eparhial. Apoi,
este înființată o comisie interogativă, de obicei, care va revizui viața persoanei propuse pentru
proslăvire. După ce comisia se asigură că persoana propusă a dus o viață virtuoasă și dedicată lui
Dumnezeu, proces care poate dura o bună bucată de vreme, este trimis un raport către Sfântul
Sinod al Bisericii locale care descrie motivele pentru care acea persoană trebuie sau nu trebuie
recunoscută ca sfânt.
După primirea și analizarea raportului, Sfântul Sinod decide dacă pune acea persoană în rândul sfinților
sau nu o pune. Dacă episcopii sunt de acord, atunci se pictează icoana sfântului și i se întocmește
rânduiala liturgică pentru proslăvirea noului sfânt. Dacă episcopii nu sunt de acord cu recunoașterea
sfințeniei acelei persoane, se poate relua procesul de studiere a vieții acelei persoane după o perioadă
de timp sau după alte studii ulterioare.
Slujba formală a proslăvirii începe cu o slujbă de pomenire pentru persoana care va fi canonizată, după
care se slujește o Vecernie și o Utrenie care conțin imnuri speciale dedicate acelui sfânt urmate de și
cu dezvelirea icoanei acesteia. Este fixată ziua de prăznuire pentru noul sfânt iar viața acestuia este
publicată. Într-un final, canonizarea noului sfânt este făcută cunoscută și celorlalte Biserici Ortodoxe
astfel încât și acestea să poată pune numele noului sfânt în calendarele lor.