CURSUL 1

Subiecte de discuţie:
1. Noţiuni introductive în medicina legală veterinară
2. Cadrul legislativ şi jurisprudenţa în medicina legală veterinară
3. Probleme actuale ale deontologiei medicale veterinare: culpa
medicală, noţiunea de litigiu, răspunderea morală, materială şi juridică
4. Responsabilităţile expertului medico-legist veterinar

1. Noţiuni introductive în medicina legală veterinară

Medicina legală veterinară poate fi definită ca ştiinţa care foloseşte cunoştinţele
medicale şi biologice, în scopul oferirii de probe ştiinţifice forurilor abilitate pentru
soluţinarea diferitelor cauze de litigiu, eventual a cauzelor judiciare. Ca şi medicina
legală umană, medicina legală veterinară are un profund caracter interdisciplinar, atunci
când se are în vedere aspectul necesităţilor ştiinţifice furnizate de mai multe ramuri de
diagnostic şi investigaţie, cât şi privind prevederile legale care se cer a fi impuse de la caz
la caz.
Aceste aspecte au dus la dezvoltarea unor specializări menite să furnizeze o
diversitate mare de informaţii şi noţiuni cum sunt:
- serviciul de diagnostic necropsic
- serviciul de toxicologie clinică
- patologie medicamentoasă şi iatropatii
- eredopatologie
- imumopatologie etc.
De asemenea noţiunile şi informaţiile furnizate de disciplinele sus amintite sunt
completate de noţiunile de jurisprudenţă ce vor face referiri la particularităţile de
soluţionare a cazurilor de răspundere profesională specifice acestui domeniu de activitate.
Ţinând cont de faptul că această disciplină se află în zona de interferenţă a mai multor
discipline, medicina legală se încadrează cel mai bine în etapa finală, de finisare a
procesului de pregătire a medicului veterinar.
Faţă de medicina legală umană care are drept scop sprijinirea competentă, pe
temeiuri ştiinţifice a actului de justiţie, medicina legală veterinară acordă a atenţie sporită
activităţii de ocrotire a sănătăţii publice şi nu în ultimul rând protecţiei şi respectului faţă
de animalele domestice de interes economic sau de companie, precum şi a celor sălbatice.
Un exemplu în acest sens este furnizat de posibila prezenţă în efectivele de animale a
unor boli însoţite de morbiditate şi mortalitate ridicată, ceea ce denotă îmbolnăvirile de
grup (animale sau om). Pentru combaterea sau profilaxia unor astfel de boli este necesară
o bună cunoaştere a situaţiei epidemiologice din efectiv, a elementelor de diagnostic
diferenţial, investigaţii necesare depistării condiţiilor în care au apărut aceste situaţii. O
bună stăpânire a acestor noţiuni atrage după sine măsuri corespunzătoare, aplicarea lor
ducând la evitarea unor episoade ulterioare. Din această sitauţie reiese în aceeaşi măsură
rolul preventiv pe care îl joacă medicina legală veterinară.
Obiectul de studiu în medicina legală veterinară nu este reprezentat numai de
colectivităţile de indivizi dintr-o specie sau din specii diferite, ci se extinde şi asupra
situaţiilor reprezentate de indivizi izolaţi. Toate aceste situaţii sunt reglementate de
următorul pachet de legi interne şi internaţionale:
 - Codul de procedură penală
- Codul civil
- Normele de drept comercial
- Legea asigurărilor
- Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului
- Convenţia Europeană pentru protecţia animalelor de companie din 2003
- Legea 60/1974
- Legea 160/1998

2. Cadrul legislativ şi jurisprudenţa în medicina legală veterinară

În zilele noastre dreptul medical veterinar apare ca o necesitate care se face tot
mai des simţită şi care parcurge etape importante de formare şi consolidare. Pe scurt,
dreptul medical veterinar conţine normele de deontologie şi răspundere profesională.
Desprinsă din acest concept este noţiunea de deontologie profesională. Se poate
spune în acest sens că dreptul medical veterinar însumează deontologia şi răspunderea
profesională pe care o are fiecare medic veterinar, toate aceaste fiind văzute prin prisma
legilor statului în vigoare. Mai simplu spus, deontologia reprezintă ştiinţa morală a
fiecărei profesii. Aceasta însumează totalitatea normelor şi îndatoririlor morale benevol
asumate pe care le are un profesionist în cursul desfăşurării activităţii specifice faţă de
diferite categorii umane (inclusiv faţă de specialiştii din acelaşi domeniu) şi faţă de
societate în general. Chiar dacă la prima vedere s-ar putea crede că deontologia în
medicina veterinară ar fi reprezentată de o sumă de legi nescrise, există concret în
pachetul de legi care guvernează întreaga activitate în medicina veterinară şi câteva
norme legislative care fac referire la acest subiect:
- Legea nr 160/1998 (legea privitoare la organizarea şi exercitarea profesiei
de medic veterinar şi care conţine Statutul profesiunii)
- Codul de Deontologie Medicală Veterinară.
Ambele legi fac precizări referitoare la drepturile medicului veterinar, atribuţiile
pe care le are acesta faţă de societate şi justiţie, reglementează relaţiile şi raporturile pe
care trebuie să le aibă colegii de breaslă între ei şi nu în ultimul rând reglementează
relaţia medicului veterinar cu pacienţii şi proprietarii acestora.
Aplicarea şi respectarea celor două legi menţionate anterior este supravegheată de
Colegiul Medicilor Veterinari din România. În interiorul acestuia funcţionează două
organisme şi anume:
- Consiliul Naţional al Colegiului Medicilor Veterinari care stabileşte
atribuţiile şi competenţele medicilor veterinari;
- Biroul Executiv al Colegiului Medicilor Veterinari care supraveghează
respectarea Legii 160/1998.
Comisia de Deontologie şi Litigii are competenţe şi atribuţii privitoare la
controlul furnizării legale de servicii medicale veterinare. Acest organism poate să
hotărască şi să aplice sancţiuni, dar numai cele care au un caracter disciplinar. Comisia îşi
încetează competenţa atunci când abaterile au un caracter penal (infracţiuni).
Legea 160/1998 cuprinde pe lângă normele referitoare la organizarea profesiei de
medic veterinar şi pe cele care reglementează drepturile (art.35-37), atribuţiile şi
obligaţiile (art. 38-39, 42) medicilor veterinari cu liberă practică.
 Ţinând cont de cele precizate anterior, putem spune că profesia de medic veterinar
implică mai mult decât alte specializări noţiunile de responsabilitate profesională şi de
răspundere morală, socio-administrativă, civilă şi penală. Din punct de vedere juridic
responsabilitatea profesională obligă un specialist să-şi asume toate obligaţiile pentru
ducerea la bun sfârşit a acţiunilor cu caracter profesional, să prevadă consecinţele
nedorite ale unei acţiuni şi de asemenea să înţeleagă faptul că orice prejudiciu cauzat în
mod intenţionat sau din greşeală trebuie reparat în măsura în care lucrul acesta este
posibil de către cei care l-au produs.
JURISPRUDENŢA reprezintă o ramură în ştiinţa dreptului. Scopul ei este de a
aduna mai multe acte decizionale pe care o instanţă judecătorească le-a luat în trecut,
pentru a arăta modalitatea în care un tribunal soluţionează o anumită categorie de litigii.
Apare în felul acesta noţiunea de precedent judiciar, care ajută la analizarea şi
pronunţarea unei senţinţe în situaţii similare. Tot în domeniul jurisprudenţei sunt incluse
toate măsurile şi actele normative elaborate în sensul reducerii posibilităţii de apariţie a
greşelilor medicale prin imprudenţă, eroare, incompetenţă etc. De asemenea, măsurile
legislative de jurisprudenţă încearcă să prevină situaţiile de conflict care pot să apară între
diferite părţi, informează corpul medical asupra drepturilor şi obligaţiilor pe care le are şi
precizează căile legale de atac ale unor hotărâri judecătoreşti (recurs juridic).
Indiferent de etapele actului medical veterinar (investigaţii clinice şi paraclinice,
diagnostic, terapie, profilaxie) toate presupun acţiuni de maximă responsabilitate, în
paralelel cu respectarea unor norme ştiinţifice, juridice şi morale care să eficientizeze
intervenţia asupra animalelor. Activitatea medicului veterinar presupune mai multe tipuri
de răspundere:
- răspunderea morală presupune respectul pe care trebuie să-l aibă
medicul veterinar faţă de animalele pe care le îngrijeşte şi faţă de
proprietarii acestora, faţă de sine şi faţă de colegii săi, în general faţă de
societate. Deosebirea cea mai mare a răspunderii morale între medicina
umană şi cea veterinară este faptul că în ultima aspectul economic este cel
care primează. Tot pentru medicina veterinară responsabilitatea actului
medical este legată de profilaxia şi combaterea epizootiilor şi a zoonozelor
pentru apărarea sănătăţii publice. Abaterile de la normele morale, mai ales
cele care au ca substrat nerespectarea disciplinei la locul de muncă sunt
penalizate de către Colegiul Medicilor Veterinari sub formă de sancţiuni
disciplinare.
- răspunderea materială a medicilor veterinari rezidă din faptul că ei
trebuie să protejeze bunurile materiale care nu le deţin ca proprietari, dar
care le-au fost date spre folosinţă la locul de muncă. Obligaţia acestora
este ca în caz de prejudiciu ei îl vor repara prin înlocuire sau prin plată.
- răspunderea juridică îmbracă mai multe aspecte în funcţie de norma
încălcată. Astfel, există răspunderea administrativă reglementată de cele 2
legi sus menţionate (Legea 60/1974 şi Legea 160/1998), sancţiunile
aplicate fiind de tip disciplinar şi contravenţional. Răspunderea civilă
angajează de obicei două persoane dintre care una a suferit un prejudiciu
(daune). Aceste situaţii sunt reglementate de Codul civil. Cele mai
frecvente situaţii care se crează în practică sunt cele care apar ca urmare a
unui act medical eronat produs din greşeală sau în mod neintenţionat,
 acţiuni ilicite sau cele date de nerespectarea unor obligaţii stabilite prin
contract.
- răspunderea penală este forma cea mai gravă a responsabilităţii
medicului veterinar, indiferent dacă faptele au fost săvârşite din greşeală
sau deliberat. Răspunderea penală a medicului veterinar se referă la
încălcarea unor norme şi legi care reglementează raporturile acestuia cu
societatea. De aceea şi sancţiunile primite de un medic veterinar în atari
situaţii sunt deosebit de grave. Responsabilitatea penală este reglementată
de Codul penal şi reglementează abateri de la activitatea medicului
veterinar: nerespectarea normelor medicale veterinare, falsul intelectual,
abuz în serviciu, divulgarea secretului profesional etc.

3. Culpa medicală şi noţiunea de litigiu, răspunderea morală, materială şi

juridică
CULPA reprezintă în esenţă o greşeală care survine în urma îndeplinirii neconforme
a unei obligaţii sau în neîndeplinirea acesteia. Cele două situaţii enunţate mai sus au ca
rezultat anumite prejudicii, care se cere a fi pedepsite conform legii. Culpa poate fi de
două feluri:
- tipul omisiv, prin neîndeplinirea obligaţiilor;
- tipul comisiv, prin comiterea unor acţiuni eronate.
Cunoscute fiind aceste aspecte se cere a se face o deosebire între culpă şi actul
premeditat sau intenţionat. Dacă greşeala sau culpa reprezintă un act involuntar, o abatere
fără voie de la realitate, dreptate sau adevăr, actul premeditat reprezintă o acţiune
săvârşită cu intenţie. În funcţie de gravitatea acestor acte ele sunt încadrate din punct de
vedere legal la categoria:
- contravenţii, care primesc sancţiuni morale şi materiale (amenzi);
- infracţiuni, care sunt sub incidenţa Codului Penal şi care se pot solda cu
privare de libertate
CULPA MEDICALĂ reprezintă săvârşirea unui act care nu corespunde
adevărului ştiinţific şi normelor deontologice. Cele mai frecvente cauze ale culpelor
medicale sunt: ignoranţa, neglijenţa, imprudenţa şi superficialitatea.
Pentru medicina umană diversele culpe medicale care au un caracter infracţional
sunt judecate conform prevederilor Codului Penal şi a unor legi cum ar fi Legea 3/1978
privind asigurarea sănătaţii publice.
În ultima vreme anumite infracţiuni în medicina umană cât şi în cea veterinară
intră sub incidenţa a două legi noi care reglementează folosirea şi circulaţia substanţelor
precursoare de droguri, cum ar fi:
- Legea 300/2002 cu privire la regimul juridic al precursorilor folosiţi la
fabricarea ilicită a drogurilor;
- Legea 143/2000, privind combaterea traficului şi consumului ilicit de
droguri.
În plus faţă de medicina umană, în medicina veterinară culpa medicală este sub
incidenţa pachetului de legi sus menţionat, dar şi sub a unor acorduri internaţionale, care
au fost perfectate mai ales cu ocazia viitoarei integrări în Uniunea Europeană.
În esenţă, conform principiilor stipulate în legile de mai sus, medicul veterinar
poate fi tras la răspundere pentru modul în care s-a achitat de obligaţiile profesionale care
îi revin, indiferent dacă acţiunile sale sunt de tip omisiv (neefectuarea unei vaccinări
obligatorii, nedeclarearea unor boli, neinstituirea unor măsuri de carantină etc.) sau
comisiv (intervenţii chirurgicale care nu sunt conforme protocolului de lucru, medicaţie
eronată ca doză, interval de timp, specie, stare fiziologică etc.).
Atunci când culpa medicală are un caracter infracţional (abaterile săvârşite sunt
sub incidenţa prevederilor Codului penal), faptele şi vinovăţia vor fi cercetate în cadrul
anchetei penale. În acest moment intervine expertiza medico-legală, care va stabili sau va
infirma legătura între culpă şi acţiunea, respectiv inacţiunea ilegală, precum şi
prejudiciile care au rezultat.
Trebuie precizată în acest context diferenţa dintre culpă (în acest caz, greşelile şi
prejudiicile rezultate sunt imputabile) şi situaţiile de tip accident sau insuccesele
inevitabile (boli terminale, limitele unei terapii sau ale unei intervenţii pe care ştiinţa nu
le-a rezolvat), ultimele fiind neimputabile.
LITIGIUL reprezintă un conflict între două părţi cu interese opuse. Acest
conflict reprezintă obiectul unui proces sau arbitraj în faţa unei instanţe judecătoreşti sau
a unei comisii de judecată. Se ştie că părţile în conflict pot fi atât persoane fizice, cât şi
persoane juridice.
Spre deosebire de medicul uman care nu poate refuza sau condiţiona actul
medical, acestea fiind pedepsite conform legii, pentru medicul veterinar acest lucru
reprezintă un privilegiu, în condiţiile şi limitele prevăzute de Codul de Deontologie. In
caz de litigii profesionale medicii veterinari sunt apăraţi de Colegiul Medicilor Veterinari
din România.

4. Responsabilităţile expertului medico-legist veterinar

Rolul cel mai important al expertului medico-legist veterinar este acela de a pune
la dipoziţia justiţiei informaţiile necesare pentru adoptarea unei hotărâri judecătoreşti într-
un litigiu. Legistul veterinar culege probele, le gestionează, strânge documentaţia
necesară, conduce investigaţiile, după care va da explicaţiile necesare pe baza unei opinii
bine documentată ştiinţific. Tot expertului legist îi revine sarcina de a garanta justiţiei că
probele şi investigaţiile furnizate sunt autentice sau valabile.
Legistul veterinar la rândul său nu nu este mai presus de culpa medicală. Ca şi în
celelalte specializăriale medicinei veterinare culpa îşi are originea în incompetenţă şi
superficialitate. Pentru a împiedica aceste neajunsuri el trebuie să se instruiască
permanent, să fie la curent cu cele mai noi descoperiri în domeniu. În aceeaşi măsură
legistul trebuie să-şi cunoască limitele şi să solicite ajutorul altor specialişti atunci când
are dubii privitoare la cazurile investigate. Legistul veterinar ca şi medicii celorlalte
specializări trebuie să păstreze secretul profesional, cu toate că i se acordă o importanţă
mai mică decât în medicina umană. Pentru legist păstrarea secretului profesional constă
în a păstra secretă acţiunea procedurală de desfăşurare cercetărilor juridice.
Legistul veterinar este obligat să fie echidistant faţă de părţi, să nu manifeste
compasiune, resentimente, idei preconcepute, inflexibilitate nejustificată. Atunci când
legistul ia la cunoştinţă infracţiuni care constituie obiectul unor urmăriri, acesta are
obligaţia de a anunţa organele competente.
Legistul veterinar trebuie să aibă cultul adevărului, nu trebuie să facă niciodată
rabat de la adevărul ştiinţific demonstrabil în favoarea unei ipoteze mai puţin fondate, în
care adevărul este numai aparent.
 Legistul trebuie să respecte termenele şi metodologia de redactare a rapoartelor.
De cele mai multe ori constatările medico-legale veterinare au un caracter de urgenţă.
Metodologia de redactare se referă la rigurozitatea consemnărilor, logica şi claritatea
concluziilor, precvum şi expunerea acestora astfel încât să fie înţelese şi de nespecialişti.
Documentele redactate de acestea nu trebuie să conţină opinii personale referitoare la
încadrarea juridică a faptelor, ci numaielemente obiective medico-legale care pot fi
folosite în justiţie.