CURS 1.

CRIMINOLOGIE an universitar 2020 – 2021 ciclul I

TEMA: INTRODUCERE ÎN CRIMINOLOGIE. NOȚIUNI FUNDAMENTALE OBIECTUL,

SCOPUL, FUNCŢIILE, LEGĂTURILE ŞI METODOLOGIA CERCETĂRII CRIMINOLOGICE

Evoluţia criminologiei
Criminalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu structurarea primelor comunităţi
umane arhaice. Cuvîntul criminologie este compus din 2 cuvinte – crimen – care înseamnă
ştiinţa ce studiază fenomenul criminal şi logos, care înseamnă ştiinţă, termenul respectiv fiind
utilizat pentru prima dată în 1879 de către Topinard.
Unii autori consideră că utilitatea acestui termen nu poate să aibă loc decât odată cu
constituirea criminologiei ca ştiinţă, lucru care s-a produs în 3 etape:
a) I etapă, care este marcată de activitatea lui Cesario Embrosso, care, în 1876 publică
lucrarea „Omul delincvent”, unde susţine că găseşte un model al infractorului descriindu-l ca pe
o fiinţă predestinată să comită crime datorită unor stigmate (semne) fizico-psihice înnăscute.
b) II etapă, se caracterizează prin activitatea profesorului de drept şi sociologie Enrico Fairy,
care, în lucrarea sa din 1881, analizează rolul factorilor sociali în geneza criminologiei.
c) III etapă este marcată de activitatea magistratului Rafaello Garafalo, care se evidenţiază
prin lucrarea „Criminologia”, apărută în 1885, moment în care se consideră apariţia criminologiei
ca ştiinţă.
Criminologia este o ştiinţă socială autonomă, auxiliară ştiinţei penale, cu caracter
pluridisciplinar, care studiază starea, structura, dinamica, cauzele şi condiţiile socio-umane ale
criminalităţii, elaborând modele cauzale şi soluţii de intervenire preventive contra crimei şi
criminalităţii, conform realităţii existente, în interesul societăţii.
Pinattel defineşte criminologia ca fiind studiul ştiinţific al omului delincvent şi al delictului.
Astfel acesta, considerănd criminologia ca ştiinţă complexă despre om, care studiază cauzele
comportamentului său anti-social.

 Obiectul și studiul criminologiei  a se vedea notițe predare

În documentul celui de-al VIII-lea Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea delicvenţei
(Havanna 1990) este formată următoarea definiţie a criminologiei: este o disciplină care
analizează cauzele infracţiunii şi factorii ce influenţează apariţia fenomenului infracţional,
propune totodată şi realizează unele strategii globale pentru obţinerea unui mecanism de
protecţie şi intervenirea preventivă corespunzătoare realităţii şi nevoilor sociale.
Datorită faptului ca, la început, cercetarea criminologică a fost iniţiata de antropologi,
aceştia au preferat studiul infractorului.

Orientarea cercetării ştiinţifice către subiectul activ al actului infracţional a constituit

ulterior o constantă a poziţiilor teoretice care consideră personalitatea individuală drept cauza
exclusivă sau prioritară în săvârşirea faptelor antisociale.

1
CURS 1. CRIMINOLOGIE an universitar 2020 – 2021 ciclul I

Aceste teorii cuprind o arie largă de modele explicative, de la cele de tip ereditar,
psihiatric, psihologic, până la teoriile "personalităţii criminale", în variantele lor moderne. În
consecinţă, şi conceptele utilizate sunt diferite, infractorul, criminalul, deviantul sau
anormalul fiind plasaţi în zona centrală a obiectului criminologiei.

Opiniile potrivit cărora fapta antisocială constituie obiectul criminologiei sunt specifice,
acelor specialişti care abordează criminalitatea de pe poziţiile sociologiei şi psihologiei sociale. În
cadrul acestei orientări, conceptului de infracţiune i se conferă, uneori, o accepţiune care
depăşeşte sfera normativului juridic. Astfel, Thorsten Sellin, sociolog american, înţelege prin
crimă orice încălcare a normelor de conduită din societate, indiferent dacă acestea fac sau nu
obiectul unor reglementari juridice, iar criminologul german Hans Goppinger susţine că
infracţiunea ca obiect al criminologiei, trebuie considerată atât ca fenomen juridic, cât şi, în
strânsa legătură cu religia, morala şi cultura.

Criminalitatea ca fenomen social a constituit, iniţial, obiectul preocupărilor de ordin

statistic. Ulterior, aceasta orientare s-a concretizat în diverse teorii sociologice, dintre care
amintim teoriile patologiei sociale, ale dezorganizării sociale, ale conflictului de
cultură, etc. Într-o măsură importantă, fenomenul infracţional este inclus în formele mai largi
de devianţă socială, astfel încât în această perspectivă, criminologia se confundă cu sociologia
devianţei.

Principala carenţa a teoriilor monocauzale constă în abordarea unilaterală a problematicii

criminologiei, care este astfel lipsită de o perspectivă unificatoare cu privire la obiectul de
cercetare, fapt care pune sub semnul întrebării autonomia disciplinei. Reducerea obiectului de
cercetare la persoana infractorului lasă în afara criminologiei fenomenul infracţional, după cum
abordarea criminalităţii fie din perspectiva analizei cantitative, fie explicând "socialul prin social",
neglijează parţial sau total personalitatea celui care încălca legea penală.

Modelele explicative mono-cauzale au început sa fie abandonate în favoarea unor modele

mai complexe, care se bazează pe o analiză multifactorială a cauzelor criminalităţii.

Obiectul criminologiei
Având în vedere importantele acumulări ştiinţifice care au avut loc în domeniul
criminologiei, precum şi problematica majoră analizată de pe poziţiile teoretice ale acestei
discipline, considerăm că obiectul de studiu al criminologiei include:
1. Criminalitatea ca fenomen social – ca orice fenomen social, criminalitatea reprezintă
un sistem cu proprietăţi funcţii proprii, distincte calitativ de cele ale elementelor
componente. De asemenea, se face distincţie între criminalitatea reală, aparentă şi legală

 Clasificarea criminalității  a se vedea notițe predare

2. Infracţiunea – ca element component al sistemului, infracţiunea reprezintă

manifestarea particulară a fenomenului infracţional.
3. Infractorul – este persoana care, cu vinovăţie, săvârşeşte o faptă sancţionată de legea
penală. Din punct de vedere criminologic, conceptul de infractor are o semnificaţie

2
CURS 1. CRIMINOLOGIE an universitar 2020 – 2021 ciclul I

complexă datorită condiţionărilor bio-psiho-sociale care îl determină pe om să încalce

legea.
4. Victima – lucrările criminologice de dată recentă au demonstrat existenţa unei relaţii
complexe între făptuitor şi victimă, constatându-se că, în producerea actului
infracţional, contribuţia victimei nu poate fi exclusă, aceasta având şi un anumit rol în
producerea şi consumarea infracţiunii.
5. Reacţia socială împotriva criminalităţii – includerea reacţiei sociale în obiectul de
studiu al criminologiei este determinat de necesitatea stabilirii nivelului de adecvare a
acesteia la realitatea fenomenului infracţional şi la tendinţele sale evolutive. Sesizarea
inadvertenţelor (greşelilor) permite elaborarea unor studii utile atât nivelului
instituţionalizat al politicii penale, cât şi persoanelor implicate în acţiunea concretă de
prevenire şi combatere a criminalităţii.

Sistemul criminologiei
Sistemul criminologiei cuprinde următoarele elemente:

 crima ca fenomen social (criminalitatea), esenţa şi legităţile ei de manifestare în

societatea umană;
 cauzalitatea, adică fenomenele şi factorii ce determină crima ca fenomen social;
 consecinţele sociale ale criminalităţii;
 crima ca faptă socială;
 personalitatea criminalului;
 mecanismul actului infracţional (criminal);
 cauzele săvârşirii infracţiunii şi factorii, circumstanţele ce favorizează săvârşirea ei;
 victimologia;
 metodologia cercetării criminologice;
 bazele analizei criminologice;
 prognozarea criminologică;
 măsurile sociale şi speciale de control asupra criminalităţii;

Sistemul criminologiei se caracterizează, ca şi orice alt sistem, prin 3 trăsături principale:

a) existenţa a două sau mai multe elemente componente;

b) elementele componente se află în interconexiune şi interdependenţă;
c) elementele componente formează în ansamblu o formaţiune absolut nouă din
punct de vedere calitativ;

Deosebim sistemul ştiinţei şi disciplinei criminologiei. Problemele generale şi speciale,

teoretice şi aplicative, fenomenologice, metodologice şi metodice care constituie obiectul şi
domeniul de cercetare al criminologiei, fiind indisolubil legate între ele, alcătuiesc în ansamblu
sistemul ştiinţei criminologiei. Sistemul criminologiei este bine structurat şi consolidat.
În literatura de specialitate se propun şi alte divizări metodologice ale criminologiei.
Astfel, conform unor opinii, sistemul criminologiei se formează în baza obiectului de cercetare al
acestei ştiinţe şi al nivelului de generalizare a informaţiei ştiinţifico-practice.

3
CURS 1. CRIMINOLOGIE an universitar 2020 – 2021 ciclul I

Funcţiile şi scopul criminologiei

Scopurile criminologiei pot fi clasificate în 2 categorii:
a) Scopul general – îl constituie fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să
determine prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional. Identic cu scopul ştiinţelor
penale, scopul general al criminologiei se deosebeşte prin modurile diferite de concretizare,
criminologia fiind o disciplină a fenomenologiei penale, iar dreptul penal fiind o ştiinţă
normativă.
b) Scopul imediat – o altă deosebire se evidenţiază în privinţa scopului imediat al celor
două discipline. În timp ce dreptul penal vizează apărarea valorilor sociale fundamentale,
criminologia urmăreşte stabilirea cauzelor care determină producerea criminalităţii.

 Funcțiile criminologiei  a se vedea notițe predare

Ramurile criminologiei
După nivelul de generalizare, în doctrina de specialitate se evidenţiază Partea generală şi
Partea specială a criminologiei, alţi autori afirmând că criminologia ca ştiinţă s-ar împărţi în
criminologie generală, specială (sectorală), teoretică şi clinică.

 Criminologia generală studiază elementele de bază ale infracţiunii, cum ar fi: geneza
infracţiunii, clasificarea faptelor anti-sociale, geneza infractorilor, istoria criminologiei,
şcolile criminologice, etc.
 Criminologie specială – cuprinde caracteristica criminologică şi măsurile de prevenire
şi combatere a anumitor tipuri infracţionale. Criminologia specială se ocupă cu studiul
următoarelor tipuri infracţionale: criminalitatea violentă, criminalitatea contra proprietăţii,
criminalitatea în domeniul economiei, etc.
 Criminologia teoretică, este o ramură a criminologiei, care nu se confundă cu
criminologia generală; ea studiază anumite teorii, curente sau şcoli criminologice,
cercetându-le şi analizându-le la un nivel foarte aprofundat.
 Criminologia clinică este o ramură predominant aplicativă, care are misiunea de a
efectua examene complexe ale criminalului, în urma cărora se stabileşte diagnosticul
privind cauzele comiterii infracţiunii şi apoi se face un pronostic asupra probabilităţii
săvârşirii de noi infracţiuni sau vizând corectarea criminalului, prescriindu-i-se tratamentul
cel mai potrivit, şi reintegrarea socială a acestuia.
 Criminologia aplicată, fiind o ramură a criminologiei generale, aceasta se ocupă de
studiul şi profilaxia unor tipuri de infracţiuni cu rezonanţă, cum ar fi: corupţia, violurile,
omorurile la comandă, etc.
 Criminologia dinamică
 Criminologia empirică
 Criminologia restaurativă

Metodele de investigaţie în criminologie

Prin metodica cercetării criminologice înţelegem sistemul de procedee, modalităţi şi
tehnici de colectare, prelucrare şi analiză a informaţiei despre criminalitate, personalitatea
infractorului, cauzele şi condiţiile criminalităţii şi măsurile combaterii acesteia, precum şi
metodele de prognozare şi planificare criminologică, de elaborare a propunerilor privind
desăvârşirea practicii de luptă cu criminalitatea, de verificare şi apreciere a eficacităţii realizării
propunerilor formulate anterior.
4
CURS 1. CRIMINOLOGIE an universitar 2020 – 2021 ciclul I

Astfel, în cadrul cercetării criminologice sunt utilizate metodele şi tehnicile:

 sociologice (sondajul, interviul, aprecierea experţilor, observaţia, experimentul,

cercetarea dosarelor penale şi altor acte, etc);
 psihologice (testările, chestionarea, interviul, metoda sociometrică, etc);
 statistice (observaţia statistică, centralizarea şi gruparea statistică, analiza statistică);
 juridice (metodele de drept comparat, procedeele de analiză a practicii de elaborare şi
aplicare a normelor de drept, etc),
 precum şi metodele matematice, inclusiv de modelare matematică, metodele economice,
geografice, medicale, biologice, etc.

În funcţie de conţinutul studiului criminologic, de scopul şi sarcinile acestuia, de obiectele

care urmează a fi cercetate sunt utilizate metode şi procedee de cercetare corespunzătoare, iar
atunci când este necesar sunt invitaţi specialiştii din alte domenii de cunoaştere. De exemplu, la
cercetarea infracţiunilor economice, în colectivul de cercetători sunt incluşi economiştii;
cercetările infracţiunilor violente şi ale personalităţii infractorului sunt realizate împreună cu
psihologii.

Metodele cercetării criminologice

Studierea fenomenului infracţional existent într-o anumită arie geografică (pe un anumit
teritoriu) şi într-o anumită perioadă de timp, nu se poate realiza fără o cunoaştere profundă a
dinamicii fenomenului. Cunoaşterea sub toate aspectele a fenomenului infracţional se realizează
apelând la anumite metode ca: observarea, experimentul, metode clinice, etc.

I. Metoda observaţiei, constă în urmărirea atentă şi sistematică a unor reacţii psihice a

individului, cu scopul de a sesiza aspectele lor esenţiale, studierea nemijlocită a fenomenului
infracţional şi reţinerea unor aspecte cantitative sau calitative ale acestuia.

Observarea ca metodă de cercetare criminologică poate îmbrăca două forme şi anume:

forma empirică şi forma ştiinţifică.

Observarea empirică ia naştere în mod spontan în contactul zilnic dintre individ şi

mediul înconjurător, fiind limitată la sfera de interese ale individului la grupul social din care
face parte. Ea este incapabilă să ofere o imagine completă şi complexă a fenomenului observat.
De cele mai multe ori este superficială şi inexactă, reţinând numai aspectele spectaculoase ale
evenimentului sau situaţiei observate. Are un caracter subiectiv deoarece observatorul este
influenţat de propriile sale percepţii, de interesele sale sau prejudecăţi în raport cu fenomenul
observat.

Observarea ştiinţifică presupune cunoaşterea aprofundată a fenomenului infracţional

sub toate componentele sale (compartimentul individual al delicventului sau de grup, acţiunile
prin care acesta se manifestă, reacţia socială faţă de faptele antisociale, etc.).

Observarea, se regăseşte şi la metodele particulare de investigare a criminalităţii (clinică,

tipologică, predictivă), aceasta reprezentând momentul contractului iniţial între cel care face
cercetarea şi obiectul său de studiu.

II. Experimentul, este o metodă cu grad înalt de generalitate, aplicată în cele mai
diverse domenii ale ştiinţei. Ca metodă de investigare criminologică, experimentul constă în

5
CURS 1. CRIMINOLOGIE an universitar 2020 – 2021 ciclul I

provocarea unui fenomen psihic în condiţii determinate, cu scopul de a găsi sau verifica o
ipoteză.

În conceperea şi desfăşurarea unui experiment, se pot distinge mai multe etape:

a) observaţia iniţială;
b) elaborarea unei ipoteze în legătură cu soluţionarea problemei studiate;
c) desfăşurarea experimentului conform scenariului;
d) prelucrarea statistică a datelor înregistrate şi formularea concluziilor.
Prin folosirea experimentului, se urmăreşte a se identifica legăturile existente între
diferite fenomene, dar mai ales să se descopere legătura cauzală dintre acestea.

Există 3 tipuri de experimente şi anume:

 experimentul de laborator, creează condiţii optime de observare a fenomenului,

eliminându-se factorii perturbatori, însă subiectul se află în condiţii artificiale, în
faţa unor sarcini neobişnuite, fiind dificilă extinderea rezultatelor obţinute asupra
comportării în condiţiile vieţii obişnuite:
 experimentul standardizat, se desfăşoară într-o ambianţă obişnuită, însă subiectul
este supus unor probe cu care nu este familiarizat, premisele acestora fiind
standardizate aplicate pentru toţi subiecţii;
 experimentul natural, constă în a urmări (monitoriza) o persoană sau un grup de
persoane în condiţiile vieţii sale obişnuite, în care a intervenit o modificare.
III. Metoda clinică. Metoda experimentală oferă, de regulă, posibilitatea unei explorări
a infractorului în general şi mai puţin a unui infractor individualizat, procedând la fragmentarea
personalităţii acestuia în elemente singulare, izolate, susceptibile de a fi comparate prin grupul
de control. Din acest motiv, ea se cere a fi completată prin alte metode care să permită o
abordare a personalităţii infractorului în unitatea şi dinamica sa. O astfel de metodă este
metoda clinică.

!!!N.B. Metoda clinică cercetează cazul individual în scopul formulării unui diagnostic şi
prescrierii unui tratament.

În privinţa mijloacelor de realizare, metoda clinică nu operează cu variabile, ci se bazează

pe anamneză (istoria cazului sau studiul de caz).

În cadrul cercetării criminologice studiul personalităţii infractorului are o importanţă

deosebită, motiv pentru care metoda clinică este utilizată frecvent. Ea reprezintă calea prin care
se tinde către o cunoaştere multilaterală a personalităţii infractorului.

Pe baza unor tehnici complexe de investigare se poate ajunge la evidenţierea unor

trăsături ale personalităţii infractorului care vor permite formularea unui diagnostic pe baza
căruia criminologul urmează să evalueze conduita viitoare a subiectului şi să formuleze un
prognostic social. Pornind de la diagnosticul şi prognosticul formulat, se va elabora un
program adecvat de tratament. Noţiunea de tratament îmbrăcă, în criminologia clinică, cel
puţin două fundamentări:

a) Prima fundamentare, se referă la modul de acţiune faţă de un delincvent, ca urmare a

pronunţării unei sentinţe penale. Acest mod este condiţionat de natura sancţiunii aplicate

6
CURS 1. CRIMINOLOGIE an universitar 2020 – 2021 ciclul I

(pedeapsa, măsura de siguranţă, măsura educativă) şi de cadrul legal ce stabileşte modul de

executare a acesteia;

b) Într-o altă fundamentare, noţiunea de tratament desemnează o acţiune individuală

desfăşurată faţă de un delincvent în vederea modelării personalităţii acestuia, în scopul de a
înlătura factorii care-l determină să recidiveze şi să favorizeze resocializarea.

Metoda clinică se realizează în practică printr-un complex de tehnici de investigare, cum

sunt: observarea, studierea documentelor, testele psihologice, interviul clinic aprofundat,
examene de laborator etc.

IV. Metoda tipologică este una din cele mai vechi metode de cercetare criminologică şi
a servit la:
- descrierea unui aşa-numit "tip criminal" în contrast cu tipul noncriminal;
- descrierea unor tipuri particulare de criminali (de ocazie, inteligent, pasional, violent,
viclean etc);
- stabilirea unei tipologii criminologice a actului infracţional.
Metoda tipologică a fost îmbrăţişată de partizanii tendinţei bio-antropologice în
criminologie, preocupaţi să argumenteze existența unui tip constituţional de infractor. Ea este
prezentă, însă, şi în criminologia de orientare sociologică şi în cea de orientare psihologico-
psihiatrică.

Metoda tipologică are la bază noţiunea de tip. Tipul reprezintă o combinaţie de trăsături
caracteristice pentru fenomenul studiat. O grupare de tipuri între care se repartizează diferitele
trăsături caracteristice ale fenomenului studiat constituie o tipologie.

Diferitele tipologii se pot clasifica, pe de o parte, în tipologii specifice şi în tipologii de

împrumut, iar pe de alta parte, în tipologii constituţionale, psihologice, sociologice, în
raport cu orientarea lor teoretică.

Cesare Lombroso şi Enrico Ferri sunt cei care au creat primele tipologii specifice.
Lombroso a încercat să demonstreze existența unui tip unic de criminal înnăscut, prin reţinerea
anumitor trăsături, socotite stigmate ale crimei. Ulterior, Lombroso a realizat o tipologie mai
diferenţiată, descriind şi alte tipuri de criminal (pasional, bolnav mintal, epileptic).

Un alt exemplu de tipologie specifică este cel realizat de criminologul austriac Seeling,
care nominalizează 8 tipuri de criminali:

- criminalii profesionişti care evită, în general, să muncească, principala lor sursă de

venit provenind din infracţiune;

- criminalii contra proprietăţii;

- criminalii agresivi;

- criminalii cărora le lipseşte controlul sexual;

- criminalii care într-o situaţie de criză nu găsesc decât o soluţie "criminală";

- criminalii caracterizaţi prin lipsa de disciplină socială;

7
CURS 1. CRIMINOLOGIE an universitar 2020 – 2021 ciclul I

- criminalii dezechilibraţi psihic;

- criminalii care acţionează în baza unor reacţii primitive.

V. Metoda comparativă. Este utilizată în paralel sau asociată cu alte metode în toate
fazele procesului de cercetare criminologică, de la descrierea şi explicarea fenomenului
infracţional până la prognozarea acestuia, la toate nivelurile de interpretare - fenomen, fapta
penală, făptuitor, atât în cercetarea cantitativă, cât şi în cea calitativă.

O comparaţie presupune cel puţin două elemente care urmează a fi comparate. Într-o
primă etapă se vor evidenţia asemănările şi deosebirile dintre acestea, urmând ca în etapă
următoare ele să fie explicate.

Procedeele de comparare sunt:

a) procedeul concordanţei are în vedere producerea unui anumit fenomen, precedată

în timp de acţiunea altor fenomene aparent fără legătura între ele. Pentru a se putea
determina cauza, este necesar ca prin analiza fenomenelor anterioare, să se determine
elementul comun;

b) procedeul diferenţelor presupune că ori de câte ori un fenomen se produce în cazul

în care sunt întrunite anumite condiţii, dar el nu se mai produce când una din aceste condiţii
lipseşte, atunci această condiţie constituie cauza fenomenului;

c) procedeul variaţiilor concomitente - în măsura în care mai multe fenomene

precedă un alt fenomen, acela dintre fenomenele precedente care variază în acelaşi fel cu
fenomenul care succede constituie cauza;

VI. Metode de predicţie. Cercetarea de tip previzional este o problemă foarte

complexă, ea atingând în egală măsură dreptul penal, politica penală, penologia şi criminologia.

Problemele legate de previziunea, ştiinţifică în domeniul criminologiei privesc:

- raportul dintre legităţile statistice şi prognosticul fenomenului infracţional;

- opţiunea cu privire la factorii de predicţie de natura individuală;
- activitatea de planificare în domeniul prevenirii şi combaterii fenomenului infracţional.
În domeniul criminologiei, metodele de predicţie au urmărit în principal două obiective:

a) formularea unor previziuni cu privire la evoluţia fenomenului infracţional pe o

perioada de timp dată;

b) evaluarea probabilităţilor de delincvență.

Tehnici de cercetare criminologică

Tehnicile de cercetare sunt procedeele practice prin care criminologia aplică o metodă
sau alta în cercetarea, cunoaşterea şi profilaxia fenomenului criminogen.

8
CURS 1. CRIMINOLOGIE an universitar 2020 – 2021 ciclul I

1) Observarea este recomandată în studierea unor colectivităţi sau grupuri mai

restrânse, a unor activităţi determinate, întrucât actele comportamentale ale eşantionului ales
sunt mai uşor de perceput, urmărit şi studiat.

Surprinderea, urmărirea şi examinarea manifestărilor comportamentale prin

tehnica observării se poate realiza, în funcţie de scopul urmărit, asupra unor infractori
sau grupuri de infractori aflaţi în stare de libertate sau în stare legală de reţinere
sau deţinere.

Sunt cunoscute şi folosite mai multe tipuri de observare şi anume :

a) în funcţie de relaţia observatorului cu realitatea, observarea poate fi directă

(nemijlocită) sau indirectă (ex. studierea bazelor de date);

b) în funcţie de etapă cercetării, observarea poate fi globală, de familiarizare prealabilă

cu tot complexul de situaţii în care se manifestă persoanele vizate, sau parţială, axată pe o
anumită tematică;

c) în raport cu obiectivele şi scopurile urmărite, observarea poate fi sistematizată (de

tip cantitativ) şi nesistematizată (de tip calitativ), cu precizarea că, în cazul observării
ştiinţifice, termenul "nesistematizat" presupune o sistematizare cu un grad mai redus.

În principiu, în cazul cercetărilor cu scop de explorare a fenomenului, unde se urmăreşte

o abordare globală, o identificare a problemelor ce urmează a fi studiate, observarea va fi
aproape întotdeauna nesistematizată, în sensul că ea se va realiza în limitele unei scheme
elastice, cu categorii largi, suple.

În cazul cercetărilor de diagnostic, în care ipotezele de cercetare sunt elaborate din start,
observarea va avea un caracter sistematic. Ea se va limita la anumite aspecte considerate
semnificative într-un context determinat şi în funcţie de un obiectiv precis. Realizarea acestui tip
de observare reclamă din partea cercetătorului o perfectă stăpânire a conceptelor
(criminologice, juridice, psihologice, etc.) cu care operează.

De altfel, utilizarea observării sistematizate este de dată mai recentă în criminologie, ea

înscriindu-se în cadrul unor preocupări mai largi de organizare, de standardizare a proceselor
studiate în vederea sporirii posibilităţilor de comparare, de identificare a unor constante şi chiar
a anumitor legităţi ale fenomenului infracţional.

d) în raport cu poziţia observatorului faţă de sistemul studiat, observarea poate fi

externă, observatorul rămânând în afara sistemului respectiv, sau internă, care implică o
participare a observatorului la viața grupului studiat, motiv pentru care mai poartă şi numele de
observaţie participativă. Această participare poate fi pasivă sau activă, parţială sau
totală.

 Tipuri de observatori. Observarea se realizează de către cercetătorul individual

sau de către echipa de cercetători. De regulă, observarea nesistematizată de tip participativ
se realizează de un singur observator sau de o echipă restrânsă de cercetare. Observarea
cantitativă sistematizată presupune, dimpotrivă, colaborarea unui număr mare de specialişti.

9
CURS 1. CRIMINOLOGIE an universitar 2020 – 2021 ciclul I

Indiferent cărui tip va aparţine observatorul, personalitatea acestuia va juca un rol foarte
important în reuşita cercetării pe care o desfăşoară. Caracteristica principala a acestei
tehnici constă în faptul că principalul instrument de culegere şi evaluare a datelor
este instrumentul uman, cercetătorul însuşi. Acesta trebuie să dispună de talent în
sesizarea evenimentelor, a conexiunilor între fenomene, să se integreze uşor în colectiv, să
dispună de rigoare, precizie, luciditate şi obiectivitate. Nu în ultimul rând, observatorul trebuie
să dispună de un bagaj teoretic corespunzător.

2) Chestionarul. Chestionarul reprezintă una din tehnicile de cercetare la care

criminologii apelează destul de des întrucât ea poate fi utilizată în cele mai diferite scopuri, pe
eşantioane mari, cu o structură eterogenă, dispersate teritorial.

Chestionarul este folosit, în mod deosebit, în acele cercetări ce urmăresc să stabilească o

evaluare de ansamblu a fenomenului infracţional, în afara datelor statistice oficiale. Studiile de
victimizare sau de autoportret se bazează pe tehnica chestionarului, pentru a se obţine cifra
neagră a criminalităţii (diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă este
denumita cifra neagră a criminalităţii şi reprezintă faptele antisociale care, din diverse
motive, rămân necunoscute organelor judiciare).

Chestionarul este aplicat şi în studiile privind reintegrarea post-condamnatorie, predicţia

comportamentului delincvent, reacţia socială faţă de faptele antisociale, etc.

Eficienţa investigaţiei prin chestionar, depinde în mare măsură de formularea întrebărilor,

modul în care acestea reuşesc să exprime cât mai exact obiectivele cercetării.

În structura chestionarului, întrebările vor fi prezentate într-o anumită succesiune, astfel

încât să se obţină date cât mai exacte cu privire la o persoană sau un grup social.

Existe chestionare cu răspuns deschis, când subiectul are libertatea de a răspunde cum
crede de cuviinţă şi altele cu răspuns închis, în care i se prezintă mai multe răspunsuri posibile,
din care el îl alege pe cel considerat convenabil. Acest tip de chestionar are avantajul că se
completează uşor de către subiect şi poate fi cuantificat însă, are şi dezavantajul că poate
sugera răspunsuri la care cel chestionat nu s-ar fi gândit.

Aşadar, chestionarul reprezintă o succesiune de întrebări logice sau de imagini grafice cu

funcţii de stimul, în raport cu ipotezele cercetării, care prin administrarea lor de către operatorii
de anchetă sau prin autoadministrare, determină din partea celui chestionat un comportament
verbal sau nonverbal, ce urmează a fi înregistrat în scris.

3) Interviul. Interviul constituie o altă tehnică fundamentală de explorare ştiinţifică

utilizată frecvent în criminologie. El s-a impus ca o tehnică mai flexibilă de investigare şi
aprofundare a unor laturi sau trăsături legate nemijlocit de cunoaşterea faptelor şi de persoana
infractorului (opinii, atitudini, motivaţii). El se deosebeşte de chestionar, care este o tehnică
adecvată mai ales cercetărilor efectuate la scară mare, studierii globale a fenomenului.

Interviul este o tehnică de cooperare verbală între două persoane, anchetatorul şi

anchetatul, ce permite anchetatorului să culeagă de la anchetat anumite date cu privire la o
anumită temă.
10
CURS 1. CRIMINOLOGIE an universitar 2020 – 2021 ciclul I

Clasificarea tipurilor de interviu

A. În funcţie de gradul de formalism al interviului:

a) Interviul formal se caracterizează prin faptul că întrebările, numărul, ordinea şi

formularea lor sunt prestabilite.

Relaţia de comunicare între intervievat şi operatorul de anchetă este destul de limitată,

acesta din urmă neavând libertatea să schimbe formularea sau succesiunea întrebărilor.

b) Interviul neformal sau flexibil nu are la bază un chestionar cu întrebări prestabilite.

El se caracterizează printr-o mai mare libertate acordată operatorului de anchetă în dirijarea
cursului interviului.

c. Interviul conversaţie sau cazual se desfăşoară ca o convorbire, un schimb de păreri

între intervievat şi operator, cu privire la o temă cât mai concretă şi mai clar precizată
pentru intervievat. Rolul operatorului este activ.

d. Interviul ghidat sau concentric se apropie de interviul formal, dar fără a avea
rigiditatea acestuia. Problemele abordate sunt concentrate în jurul unei teme anume şi sunt
sistematizate de către operator, într-o listă de control sau într-un ghid de interviu. Acest ghid
cuprinde punctele esenţiale în jurul cărora se organizează interviul.

B. In raport cu modalitatea prin care sunt culese şi interpretate datele, există:

- Interviul direct se bazează pe modalitatea directă de punere a întrebărilor şi de

interpretare a rezultatelor, considerându-se că răspunsul reflectă exact ceea ce subiectul a
înţeles şi a dorit să exprime.

- Interviul indirect utilizează o cale ocolită, de culegere a datelor, întrebările puse

urmăresc să obţină anumite informaţii de la cel intervievat pe o cale indirectă, ocolită.

C. Un tip aparte de interviu este considerat interviul clinic. Utilizat cu precădere în

psihiatrie, el este folosit, în special, în criminologia clinică.

Examenul psihiatric al infractorului se bazează în special pe interviul clinic, atât în

varianta formală (dirijată) cât şi nedirijată. Prin intermediul interviului clinic, specialistul
analizează personalitatea infractorului, încercând a-i reconstitui trecutul pe baza mărturiilor sale.

Ancheta socială. Orice anchetă socială legată de problemele criminalităţii, vizează

caracteristicile demografice ale populaţiei din rândul căreia provin participanţii la comiterea de
infracţiuni şi mediul în care aceştia şi-au desfăşurat activitatea până la săvârşirea faptelor
antisociale. Prin conţinutul lor, anchetele sociale vizează criminalitatea prin 5 tipuri de probleme
şi anume:

 trăsăturile definitorii ale grupului de participanţi la comiterea de infracţiuni;

 mediul socio-profesional de provenienţă a participanţilor;
 activităţile infracţionale analizate, respectiv valorile sociale vătămate, modul,
timpul şi mijloacele de comitere a infracţiunilor din eşantionul investigat,
circumstanţele reale şi personale, consecinţele produse;
11
CURS 1. CRIMINOLOGIE an universitar 2020 – 2021 ciclul I

 opiniile şi atitudinile participanţilor după rămânerea definitivă a sentinţelor de

condamnare;
 consecinţele faptelor, soluţiilor de aplicare a sancţiunilor penale, căile de
resocializare a condamnaţilor.
Fiecare anchetă socială, trebuie să parcurgă următoarele etape:
- organizarea anchetei (stabilirea temei, redactarea şi testarea tehnicilor de lucru);
- culegerea şi înregistrarea informaţiilor prin tehnicile folosite (observaţia, chestionarul,
interviul, examinarea dosarelor penale, etc.);
- analiza datelor şi informaţiilor privind grupul de delincvenţi;
- concluziile cercetării şi valorificarea acestora (măsuri preventive, perfecţionarea
legislaţiei şi a regimului sancţionatar, eficienţa procesului de resocializare, etc.).

Raportul criminologiei cu alte discipline

Dintre ştiinţele juridice criminologia interacţionează mai intens cu dreptul penal.
Raportul de dependenţă reciprocă între cele două discipline este determinat de obiectul generic
comun – fenomenul infracţional, şi finalitatea comună – sporirea eficienţei luptei cu
criminalitatea. Raportul dintre criminologie şi dreptul penal este un raport de complementaritate
şi nu de concurenţă sau de subordonare.
O interdependenţă deosebită se realizează şi în raport cu dreptul procesual penal.
Actualmente sporeşte necesitatea utilizării datelor criminologice în toate fazele procesului penal,
în special la stabilirea circumstanţelor ce au contribuit la săvârşirea infracţiunii, a caracteristicilor
persoanei făptuitorului, clarificarea situaţiei comiterii infracţiuni, etc.
Criminologia este, de asemenea, strîns legată de dreptul execuţional
penal sau penitenciar. Interconexiunea dintre aceste două ştiinţe se realizează în procesul de
cercetare a personalităţii infractorului, în special în domeniul combaterii recidivismului, la
stabilirea eficienţei executării pedepselor şi a măsurilor prin care au fost ele înlocuite. Dreptul
execuţional penal şi criminologia elaborează împreună recomandări privind prevenirea
recidivismului, sporirea eficienţei corectării şi reeducării condamnaţilor şi persoanelor cărora
pedeapsa le-a fost înlocuită prin alte măsuri de influenţă.
Criminologia este intim legată şi de criminalistică, care studiază metodele tactice şi
mijloacele tehnico-ştiinţifice de descoperire şi cercetare a infracţiunilor. Raportul dintre
criminologie şi criminalistică se realizează în domeniul cercetării cauzelor infracţiunilor concrete.
Ştiinţa dreptului administrativ oferă criminologiei date privind contravenţiile administrative,
precum şi despre sarcinile şi funcţiile organelor de stat şi formaţiunilor obşteşti în domeniul
prevenirii faptelor ilegale.
Datele ştiinţelor dreptului civil şi dreptului familiei referitoare la starea şi dinamica
formelor de activitate a populaţiei, nivelul de trai, divorţuri, conflictualitatea intrafamilială, etc.
sunt extrem de preţioase pentru criminologie, deoarece analizează impactul acestor fenomene
asupra criminalităţii.
Cunoştinţele sociologice privind relaţiile şi procesele sociale, metodele şi tehnicile din
sfera sociologiei sunt utilizate în procesul realizării studiilor criminologice, fiind adaptate
obiectului cercetării. Un domeniu comun al sociologiei criminale şi criminologiei este cercetarea
impactului factorilor mediului social asupra fenomenului infracţional.
Criminologia are legătură şi cu psihologia, în special cu psihologia
socială şi judiciară. Cunoştinţele psihologice sunt necesare criminologiei la relevarea şi

12
CURS 1. CRIMINOLOGIE an universitar 2020 – 2021 ciclul I

explicarea cauzelor şi condiţiilor subiective ale criminalităţii şi infracţiunilor, la cercetarea

personalităţii criminalului şi clasificarea infractorilor, a motivaţiei şi mecanismului
comportamentului infracţional individual, precum şi la elaborarea unor aspecte importante ale
profilaxiei criminologice.
Pentru criminologie, statistica judiciară constituie una din sursele cele mai importante
vizând studierea criminalităţii ca fenomen de masă. Datele statisticii penale a organelor
afacerilor interne, procuraturii şi judecătoriilor, precum şi informaţia obţinută în rezultatul
cercetărilor criminologice concrete reflectă starea, dinamica şi structura criminalităţii, cauzele şi
condiţiile ei, personalitatea infractorilor, victimele infracţiunilor şi eficienţa măsurilor de
prevenire aplicate.
Criminologia are raporturi şi cu psihiatria, care se ocupă de studiul bolilor mintale, a
nevrozelor şi psihozelor, în scopuri profilactice. Interconexiunea dintre aceste două discipline se
realizează la soluţionarea problemelor de etiologie şi prevenire a infracţiunilor comise de
persoane ce suferă de anomalii psihice (nevroze, psihoze etc).
Raportul criminologiei şi pedagogiei care vizează problemele instruirii şi educaţiei se
realizează în timpul studiului criminalităţii minorilor, recidiviştilor, infracţionalismului intrafamilial,
etc.
O interdependenţă deosebită se realizează şi cu ştiinţele economice la cercetarea
proceselor şi fenomenelor din sfera economică care determină criminalitatea, precum şi la
elaborarea măsurilor economice de prevenire a infracţiunilor.
Studiind impactul proceselor demografice şi determinantelor din sfera politică asupra
criminalităţii, criminologia se află în legătură, de asemenea, cu demografia şi politologia. În
calitate de bază metodologică a criminologiei sunt legile, legităţile, categoriile şi noţiunile
filozofiei. Criminologia se află în legătură şi cu alte ştiinţe nejuridice cum sunt: cibernetica,
genetica, matematica, medicina, culturologia, etc.

 STUDIU INDEPENDENT:
- Incursiune istorică a criminologiei ca știință fundamentală generală;

- Originea științei criminologice românești. Teorii, principii, organizare și evoluție;

- Caracterul pluridisciplinar ala criminologiei;

- Criminologia și sociologia juridică;

- Criminologia și psihologia;

- Criminologia și știința dreptului penal;

- Criminologia și dreptul procesual penal;

- Criminologia și criminalistica;

- Reacția socială împotriva criminalității;

13