Sunteți pe pagina 1din 14

TEORIA GENERALA A DREPTULUI

Curs I

Teoria generalǎ a Dreptului este filozofia Dreptului.

Coercitie – constrângere

Dreptul desemneazǎ ansamblul regulilor asigurate şi garantate de cǎtre stat care au ca scop
organizarea şi disciplinarea comportamentului uman.
Privitor la aparitia Dreptului (originea Dreptului), se confruntǎ douǎ mari conceptii:
- una majoritarǎ şi care considerǎ cǎ Dreptul a apǎrut o datǎ cu statul (fiindcǎ numai statul a putut
asigura Dreptului organe specializate in crearea şi impunerea normelor). Noi optǎm pentru
aceastǎ conceptie.
- o conceptie sustinutǎ de unii mari antropologi potrivit cǎrora Dreptul apare inaintea statului, incǎ
din societǎtile tribale.

Notiunea de Drept are mai multe semnificatii:


Drept obiectiv – reprezintǎ ansamblul normelor legale care prefigureazǎ scopurile generale ale societǎtii.
Se mai numeşte şi Drept pozitiv când desemneazǎ totalitatea normelor juridice aflate in vigoare intr-un stat.
Drept subiectiv – desemneazǎ facultatea (posibilitatea) unui subiect de a-şi formula, apǎra şi valorifica un
anumit interes, legalmente protejat.

Factorii de configurare (influentare) a Dreptului:


Mai multe categorii de factori influenteazǎ in mod evident atât crearea cât şi aplicarea Dreptului:
1. Cadrul natural, format din mediul geografic, factorii biologici, factorii demografici, influenteazǎ in
mod evident crearea şi executarea Dreptului.
2. Cadrul social – politic influenteazǎ de asemenea crearea şi executarea Dreptului.
3. Factorul uman, calitatea acestuia influenteazǎ de asemenea actul legislativ dintr-o tarǎ.

Curs II
Esenta Dreptului constǎ in vointa generalǎ oficializatǎ, adicǎ vointa majoritǎtii exprimatǎ in legi.
Altfel spus, o lege trebuie sǎ exprime mǎcar vointa majoritǎtii cetǎtenilor din acel stat.
Tipologia Dreptului:
Din punctul de vedere al succesiunii orânduirilor sociale, avem urmǎtoarele tipuri istorice de
Drept:
- Dreptul sclavagist
- Dreptul feudal
- Dreptul burghez
- Dreptul socialist
Din punctul de vedere al nivelului de civilizatie juridicǎ, identificǎm mai multe familii de Drept:
1. Familia Dreptului romano-german (este Dreptul utilizat in statele europene continentale)
2. Familia Dreptului anglo-saxon (aplicabil in Marea Britanie, in SUA şi in majoritatea fostelor
colonii engleze)
3. Familia Dreptului musulman (fundamentalist sau laic)
4. Familia Dreptului Extremului – Orientul (hindus, chinez, japonez)
5. Familia Dreptului Africii Negre
6. Familia Dreptului Uniunii Europene

1
Principiile generale ale Dreptului: sunt ideile conducǎtoare ale continutului tuturor normelor
juridice, adicǎ ele sunt regulile fundamentale care dirijeaza crearea şi aplicarea Dreptului.
Principiile generale sunt importante nu doar in crearea şi aplicarea Dreptului ci şi in
perfectionarea acestuia. De asemenea, in Dreptul Privat (Dreptul Civil, Comercial), acolo unde legea
tace, dar judecatorul este obligat sǎ dea o solutie, el o va da pe baza principiilor generale ale
Dreptului.
Specialiştii mentioneazǎ urmǎtoarele principii generale ale Dreptului:
- asigurarea bazei legale de functionare a statului
- principiul libertǎtii şi egalitǎtii
- principiul rǎspunderii (responsabilitǎtii)
- principiul democratiei
- principiul echitǎtii (corectitudinii) şi al justitiei
Functiile Dreptului: sunt acele directii fundamentale ale actiunii mecanismului juridic.
Identificǎm urmǎtoarele functii ale Dreptului:
1. Functia de institutionalizare (Dreptul asigurǎ cadrul de functionare legalǎ a intregului sistem de
organizare socialǎ)
2. Functia de conservare şi apǎrare a valorilor fundamentale a societǎtii (de ex: Dreptul ocroteşte şi
garanteazǎ ordinea constitutionalǎ; proprietatea şi rolul individului in societate).
3. Functia de conducere a societǎtii - Dreptul este mijlocul cel mai eficace de realizare a scopurilor
social-politice ale statului (deci statul conduce prin intermediul actelor normative).
4. Functia normativǎ (Dreptul creazǎ norme juridice)

Curs III

Norma juridicǎ
Norma juridicǎ este o regulǎ generalǎ şi obligatorie de conduitǎ al cǎrui scop de a asigura
ordinea socialǎ şi care poate fi aplicatǎ chiar şi prin constrângere.
Trǎsǎturile normei juridice:
1. Norma juridicǎ are caracter general şi impersonal : aceasta inseamnǎ cǎ in principiu norma se aplicǎ
tuturor si pe intreg teritoriul tǎrii, in mod difuz, adicǎ nu se adreseazǎ unei persoane.
Existǎ situatii in care:
- unele norme işi pastreazǎ caracterul general deşi nu se aplicǎ pe intreg teritoriul tǎrii sau nu se aplicǎ
asupra tuturor cetǎtenilor ci numai asupra unor categorii.
- norma juridicǎ rǎmâne generalǎ chiar dacǎ reglementeazǎ conduita unor organe unipersonale.
2. Norma juridicǎ are caracter tipic (norma are formǎ standardizatǎ şi promoveazǎ o conduitǎ codificatǎ,
standardizatǎ şi ea.
3. Norma juridicǎ reprezintǎ un raport intersubiectiv (fiindcǎ norma reglementeazǎ relatiile dintre
oameni).
4. Norma juridicǎ are caracter obligatoriu – indiferent de domeniile in care actioneazǎ sau de forta lor
juridicǎ toate normele juridice au caracter obligatoriu. Caracterul obligatoriu provine din garantiile pe
care statul le dǎ normei cǎ ea va fi aplicatǎ chiar şi prin constrângere (exigibilitate). Mentionǎm cǎ
obligativitatea unei norme nu decurge din frecventa cu care se aplicǎ norma şi nici din forta lor juridicǎ
diferitǎ.
Structura normei juridice:
Vorbim de douǎ structuri ale normei juridice:
• o structura logicǎ (formalǎ);
• o structurǎ tehnicǎ (redirectionalǎ)

 Structura logicǎ (formalǎ) a normei juridice:


Structura logicǎ reprezintǎ latura internǎ, staticǎ şi stabilǎ a normei juridice. Astfel orice normǎ juridicǎ
trebuie sǎ aiba: ipotezǎ, dispozitie (continut) şi sanctiune.
 Ipoteza:

2
- Descrie imprejurǎrile in care intrǎ in actiune dispozitia normei sau calitatea persoanelor asupra cǎrora se
rǎsfrânge actiunea normei (cui i se adreseazǎ legea).
- Ipotezele sunt: - determinate;
- relativ determinate (subintelese); ex: “Furtul se sanctioneazǎ cu … “
 Dispozitia:
- Reprezintǎ continutul propriu-zis al normei, drepturile şi obligatiile pe care ea le pretinde, adicǎ conduita
pe care norma o cere.
- In acest sens, o norma poate:
- sǎ ordone o conduitǎ
- sǎ interzicǎ (obligatia de abtinere = norme prohibitive)
- sǎ permitǎ (norma permisivǎ)
Dispozitia este elementul esential al unei norme, fǎrǎ dispozitie normele neputând exista.
 Sanctiunea:
- Reprezintǎ urmǎrile nefavorabile ce survin ca urmare a nerespectǎrii ipotezei sau dispozitiei (in cazul
sanctiunilor negative); sanctiunea poate cuprinde insǎ şi mǎsurile de cointeresare a subiectului in vederea
promovǎrii conduitei dorite (sanctiunea pozitivǎ).
- De obicei insǎ sanctiunea este negativǎ fiindcǎ numai astfel se asigurǎ eficienta normei juridice deşi
normele nu se aplicǎ de fiecare datǎ prin utilizarea sanctiunii ci prin respectarea lor benevolǎ de cetǎteni.
Aparent unor norme le lipseşte sanctiunea (vezi normele de Drept Constitutional).
Clasificarea sanctiunilor:
a) Dupǎ gradul de determinare, existǎ urmǎtoarele tipuri de sanctiuni:
- sanctiuni determinate (legea le specificǎ. Ex: ….se pedepseşte cu 3 ani de inchisoare)
- sanctiuni relative determinate (nu este clar precizatǎ. Ex: … se pedepseşte cu inchisoare de la 3 la 7 ani)
- sanctiuni alternative (la alegere: amenda penalǎ sau inchisoare, muncǎ in folosul comunitǎtii etc)
- sanctiuni cumulative

b) Dupǎ ramura de Drept, sanctiunile sunt:


- civile
- disciplinare (in Dreptul Muncii)
- administrative (amenzi pecuniare)
- financiare (majorare)
- penale

c) Dupǎ natura lor, sanctiunile sunt:


- sanctiuni privitoare la patrimoniul persoanei
- sanctiuni privitoare la drepturile persoanei (decǎderea din drepturi)
- sanctiuni privitoare la actele persoanei (nulitǎtile)
- sanctiuni privitoare la persoanǎ (privarea de libertate)

Curs IV

 Structura tehnico-legislativǎ a normei juridice:


Este structura exterioarǎ, dinamicǎ a legii care depinde de conditiile in care norma a fost redactatǎ
(valoarea unei norme depinde de talentul şi competenta celor care o formuleazǎ dar şi de contextul istoric şi
politic in care se adoptǎ. Astfel calitatea unei norme juridice poate fi influentatǎ de mişcǎri revendicative,
mişcǎri sindicale, context international).

Clasificarea normelor juridice:


Pentru aceasta vom utiliza mai multe criterii:
1. In functie de criteriul ramurii de Drept, avem:
- norme de Drept Civil
- norme de Drept Penal
- norme de Drept Constitutional etc

3
2. Dupǎ criteriul fortei juridice (=puterea unei norme de a modifica o altǎ normǎ) a actului normativ in care
sunt incluse, avem norme incluse in:
- legi (legea are fortǎ juridicǎ supremǎ)
- ordonante de Guvern
- hotǎrâri de Guvern
- decrete prezidentiale
- ordinele şi instructiunile miniştrilor
- hotǎrârile consiliilor locale
- ordinele prefectului
- dispozitiile primarului

3. In conformitate cu criteriul structurii logice, avem urmǎtoarele tipuri de norme:


- norme complete
- norme incomplete
Normele incomplete sunt de douǎ feluri:
- norme incomplete de trimitere (pentru a se completa ele fac trimitere la
alte norme deja existente)
- norme incomplete in alb (ele urmeazǎ sǎ se completeze cu dispozitii ale unor acte normative care nu
existǎ incǎ, dar urmeazǎ sǎ aparǎ).

4. In functie de criteriul sferei de aplicare, avem:


- norme generale: au sfera cea mai largǎ de aplicabilitate intr-un domeniu sau o ramurǎ datoritǎ marii lor
generalitǎti, unele norme dintr-o ramurǎ de Drept se numesc Drept comun in materie fiindcǎ au
aplicabilitate şi in alte ramuri.

5. Conform criteriului gradului şi intensitǎtii reglementǎrii, avem douǎ categorii de norme:


- norme de maximǎ generalitate (normǎ – principii)
- celelalte mijloace normative

6. In raport de criteriu modului de reglemetare a conduitei avem urmǎtoarele categorii de norme:


- norme onerative: normele care obligǎ subiectul la o anumitǎ actiune, norme care ordonǎ, norme care
poruncesc.
- norme prohibitive: acestea obligǎ subiectul sǎ se abtinǎ de la sǎvârşirea unei actiuni.
Aceste douǎ categorii de norme se numesc şi norme imperative şi sunt specifice Dreptului Public.
- norme permisive: acestea nici nu obligǎ nici nu interzic o conduitǎ ci o lasǎ la aprecierea subiectului.
Astfel de norme sunt specifice Dreptului Privat.
- existǎ o a patra categorie de norme, denumite norme supletive.
La origine aceste norme au fost permisive, dar fiindcǎ subiectul nu s-a folosit de libertatea acordatǎ, au
devenit imperative.

7. Norme organizatorice:
Reprezintǎ o categorie specialǎ de norme, deoarece ele se referǎ la organizarea institutiilor şi
organismelor sociale. De aceea, in continutul lor, ele cuprind reglementǎri privind:
- modul de infiintare al institutiei
- scopurile institutiei
- competentele institutiei
- relatiile cu alte institutii
8. Norme punitive (pedepsitoare) şi norme stimulative:
Sunt tot o categorie specialǎ de norme care se diferentiazǎ prin sanctiune:
- când sanctiunea este negativǎ, normele pedepsesc
- când sanctiunea este pozitivǎ, normele rǎsplǎtesc, devin mijloace de cointeresare.

4
Aplicarea normei jurice:
Normele juridice sunt adoptate in vederea aplicǎrii lor. De aceea coordonatele fundamentale ale
actiunii normei juridice sunt spatiul, timpul si persoanele.
In principiu, o normǎ juridicǎ actioneazǎ:
- pe timp nedeterminat
- intr-un spatiu dominat de teritoriu (teritoriul unui stat)
- actioneazǎ asupra persoanelor aflate in interiorul acestui spatiu
Actiunea in timp a normei juridice:
Timpul normei juridice ii defineşte durata acesteia, rezistenta ei. Oricât de bine intocmitǎ ar fi o normǎ, ea
se uzeazǎ in timp şi la un moment dat trebuie inlocuitǎ cu o alta, modernǎ. Succesiunea in timp a normelor,
dar şi coexistenta lor se desfaşoarǎ dupǎ anumite reguli.

Curs V

1. Intrarea in vigoare a normei juridice:


Intrarea in vigoare este important de cunoscut deoarece norma devine obligatoriu de respectat.
O norma intrǎ in vigoare:
a) cele mai multe la trei zile de la publicarea in Monitorul Oficial;
b) la o datǎ ulterioarǎ publicǎrii ei, datǎ prevǎzutǎ expres in textul normei;
c) la data comunicǎrii;

De la aceste reguli existǎ douǎ exceptii:


- norma nu intrǎ in vigoare pe acel teritoriu care din motive de fortǎ majorǎ a rǎmas izolat de restul
tǎrii;
- existǎ exceptii şi in material conventiilor civile sau comerciale (“eroarea de Drept”);
2. Actiunea legii:
Principiile actiunii in timp a normei juridice:
O normǎ, din momentul intrǎrii in vigoare, actioneazǎ intotdeauna pentru viitor (ex nunc = de acum
inainte). Prin urmare, actiunea ei in timp este guvernatǎ de douǎ principii:
 norma juridicǎ nu retroactiveazǎ (adicǎ nu-şi extinde efectele asupra raporturilor existente inaintea
intrǎrii ei in vigoare);
 norma juridicǎ nu ultraactiveazǎ (nu-şi extinde efectele dupǎ ieşirea ei din vigoare).
De la principiul neretroactivitǎtii legii existǎ urmǎtoarele exceptii:
o in materie penalǎ, infractorilor li se aplicǎ legea penalǎ cea mai blândǎ (mitior lex);
o in domeniul interpretǎrii legii, norma de interpretare se considerǎ cǎ face corp comun cu norma
interpretatǎ;
o de asemenea, sunt norme care retroactiveazǎ in mod expres (normele reparatorii);
o retroactivitatea produce şi consecinte controversate in material Dreptului Civil, cu privire la
contractile cu executare succesivǎ;
Principiul neultraactivitǎtii (o lege nu mai produce efecte dupǎ ieşirea ei din vigoare) are la rândul
sǎu o exceptie:
o normele cu caracter temporar sau exceptional ultraactiveazǎ pentru a nu lǎsa nepedepsitǎ
incǎlcarea lor şi pentru ca fǎptuitorul sǎ nu se poatǎ sustrage judecǎtii, tegiversând procesul.

3. Ieşirea din vigoare a normei juridice:


Deşi in principiu normele sunt elaborate pe termen nelimitat, treptat ele se perimeazǎ şi trebuie
inlocuite cu altele.
Sunt trei modalitǎti de ieşire din vigoare a unei norme:
a) ajungerea la termen: sunt norme care cuprind in textul lor şi termenul pânǎ la care actioneazǎ. Când se
ajunge la acest termen legea iese din vigoare.
b) desuetudinea: norma iese din vigoare atunci când nu se mai aplicǎ, deşi formal este incǎ in vigoare.

5
c) abrogarea: cea mai importantǎ modalitate de ieşire din vigoare a unei norme. Este şi calea preferatǎ de
ieşire din vigoare deoarece se face conform unor indicatii precise. Abrogarea este de douǎ feluri:
- expresǎ, care este de douǎ feluri: - directǎ (in noua normǎ se precizeazǎ
explicit cǎ prin intrarea ei in vigoare iese
din vigoare vechea normǎ. Este cea mai
bunǎ formǎ de ieşire din vigoare).
- indirectǎ (in noua normǎ se precizeazǎ
cǎ prin intrarea ei in vigoare se abrogǎ
toate dispozitiile contrare acesteia).
- tacitǎ (implicitǎ): când noul act normativ adoptat nu prevede nimic cu privire la vechiul act normativ, dar dǎ
o reglementare cu totul diferitǎ de vechea normǎ.
De asemenea in unele situatii se utilizeazǎ suspendarea actiunii in timp a unor norme pentru cauze
determinate.
In Dreptul International se utilizeazǎ de asemenea abrogǎri ale unor tratate internationale.

Abrogarea tratatelor este de douǎ feluri:


- expresǎ (când se face prin acord abrogativ sau prin retragerea unilateralǎ dintr-un tratat);
- tacitǎ (care se petrece cu ocazia succesiunii in timp a tratatelor);

Actiunea normelor juridice in spatiu şi asupra persoanei:


Orice normǎ juridicǎ este din acest punct de vedere teritorialǎ (actioneazǎ asupra teritoriului statului) şi
personalǎ (actioneazǎ asupra persoanei aflate pe acel teritoriu).
De la principiul teritorialitǎtii existǎ mai multe exceptii care vizeazǎ extraneitatea normei juridice; ex:
norma juridicǎ işi prelungeşte actiunea şi dincolo de teritoriul statului, şi anume:
- ea se aplicǎ pe teritoriul misiunilor diplomatice şi consulare ale statelor aflate peste hotare;
- legea nationalǎ se aplicǎ de asemenea la bordul navelor şi aeronavelor care poartǎ pavilionul respectiv;
In ceea ce priveşte personalitatea legii problemele ridicǎ conflictele de legi din Dreptul International Privat
precum şi regimul juridic aplicat strǎinilor care poate fi de trei feluri:
a) regimul national: strǎinului i se acordǎ aceleaşi drepturi cu acelea ale statului respective (cu exceptia
drepturilor politice);
b) regimul special: strǎinului i se acordǎ doar anumite drepturi expres prevǎzute;
c) regimul natiunii celei mai favorizate: strǎinului i se aplicǎ acelaşi regim pe care statul il acordǎ cetǎtenilor
unui stat favorizat;

6
Curs VI

Tehnica elaborǎrii actelor normative:


Pǎrtile constitutive ale unui act normativ (lege):
1. Expunerea de motive: are caracter facultativ fiind utilizatǎ de obicei pentru acte normative de
insemnǎtate deosebitǎ. In ea se face o prezentare succintǎ a actului normativ, a conditiilor care au impus
adoptarea acestuia, precum şi a scopurilor urmǎrite prin acest act.
2. Titlul: este elementul de identificare al legii. Trebuie sǎ fie scurt şi sugestiv.
3. Preambulul: este tot o parte facultativǎ, o introducere in legǎturǎ cu motivatia social-politicǎ a adoptǎrii
acestei legi. Se foloseşte numai la legile de mare importantǎ.
4. Formula introductivǎ: cuprinde temeiul constitutional sau legal al reglementǎrii (adicǎ se mentioneazǎ
normele de competentǎ ale organului care adoptǎ acea lege).
5. Dispozitii generale: ele cuprind prevederile prin care se determinǎ obiectul şi scopul legii şi dacǎ este
cazul se definesc anumite notiuni utilizate in textul legii.
6. Dispozitiile de continut: reprezintǎ continutul propriu-zis al actului normativ, adicǎ comportamentul pe
care il pretinde legea, precum şi sanctiunile consecutive nerespectǎrii acestui comportament (o serie de
drepturi şi obligatii).
7. Dispozitii finale şi tranzitorii: ele cuprind prevederi in legǎturǎ cu intrarea in vigoare a legii, modalitǎtile de
punere in aplicatie a ei, relatiile legii cu reglementǎri deja existente.
8. Anexele: atunci când existǎ, anexele fac corp comun cu legea şi au aceeaşi fortǎ juridicǎ cu aceasta. In
anexe se pot include:
- organigrame
- schite
- tabele
- statistici
Elemente de structurǎ ale actului normativ:
Elementul structural esential este articolul; continutul normei este redat in articole. De regulǎ, articolul
contine o dispozitie de sine stǎtǎtoare. Sunt insǎ şi cazuri in care o normǎ este cuprinsǎ in mai multe
articole.
Articolele unui act normativ trebuie sǎ se afle in legǎturǎ strânsǎ iar structurarea pe articole trebuie sǎ se
facǎ intr-o ordine de expunere logicǎ.
Mentionǎm urmǎtoarele:
a. uneori un articol se poate subdivide in paragrafe sau alineate.
b. articolele se numeroteazǎ cu cifre arabe; de obicei paragrafele şi alineatele nu se numeroteazǎ.
c. pentru actele normative care modificǎ reglementǎri din alte acte normative se utilizeazǎ numerotarea cu
cifre romane.
d. pentru legile de mare importantǎ, cum ar fi Constitutiile sau Codurile, articolele au şi note marginale care
redau sintetic continutul articolului respectiv.
e. introducerea de articole noi fǎrǎ schimbarea numerotǎrii se face prin utilizarea de indici.
f. pentru o mai bunǎ sistematizare, articolele se pot grupa in sectiuni, capitole, titluri. Unele Coduri se
organizeazǎ chiar şi pe pǎrti (parte generalǎ – parte specialǎ). Sectiunile, capitolele şi titlurile au denumiri.
Tehnica sistematizǎrii actelor normative:
Varietatea actelor normative impune sistematizarea lor, adicǎ organizarea lor dupǎ criterii precise care sǎ
permita o simplificare, dar şi o reducere si o concentrare a reglementǎrilor.

7
Formele de sistematizare sunt: - incorporarea
- codificarea

A. INCORPORAREA
Este o formǎ inferioarǎ de sistematizare, care utilizeazǎ criterii exterioare, cum ar fi criteriul cronologic,
alfabetic, criteriul ramurii de Drept etc.
Incorporǎrile sunt de douǎ feluri:
a) oficiale: sunt realizate de cǎtre organe de stat sub forma colectiilor sau a culegerilor de acte
normative. In elaborarea acestor culegeri se imbina criteriul cronologic cu cel al fortei juridice
(Culegeri de legi, Culegeri de Ordonante etc).
b) neoficiale: sunt realizate de persoane particulare sub forma indrumarelor legislative.
Precizǎm cǎ in continutul incorporǎrilor nu se prelucreazǎ materialul normativ şi nu se opereazǎ
modificǎri in continutul normelor juridice colectate. Se admite doar corectarea erorilor sau a greşelilor de
ortografie.
B. CODIFICAREA:
Este forma superioarǎ de sistematizare, care presupune reunirea intr-un singur Cod (o mega-lege) a
tuturor normelor juridice apartinând aceleiaşi ramuri de Drept. Prin urmare, Codificarea implicǎ o activitate
complexǎ de prelucrare, indepǎrtarea normelor perimate, completarea lacunelor, inovatia legislativǎ şi
ordonarea logicǎ a materialului normatv. Codul are forta juridicǎ a unei legi. Primele Coduri au fost
elaborate in Franta, incepând cu 1804 (“Codul lui Napoleon”). In 1865 din initiativa lui Al. I. Cuza in
România s-a elaborate primul Cod Civil.

Realizarea dreptului:

Desemneazǎ procesul de transpunere in viatǎ a continutului normelor juridice, astfel cǎ normele


juridice sunt fie executate şi respectate benevol (imensa majoritate) fie sunt aplicate de organe specializate,
inclusiv prin constrângere.
Fazele procesului de realizare a dreptului:
Aceste fapte se intrepǎtrund şi se interconditioneazǎ, neexistând o ordine fixǎ a desfǎşurǎrii lor. Totusi,
am putea identifica urmǎtoarele patru faze:
1. Stabilirea stǎrii de fapt: inseamnǎ cunoaşterea circumstantelor respective. Verificarea şi clarificarea
stǎrii de fapt esre fǎcutǎ de cǎtre organul de aplicare pe care baza legii retine numai acele imprejurǎri
relevante numite fapte juridice. Oricum, pentru a emite un act de aplicare intemeiat, organul de aplicare
trebuie sǎ posede informatii veridice, drept pentru care:
- consultǎ documente oficiale
- ascultǎ martorii
- recurge la reconstituiri
- utilizeazǎ rezultatele unor cercetǎri ştiintifice

Curs VII

2. Alegerea normei de drept:


- norma juridicǎ este selectionatǎ in vederea calificǎrii juridice, a stǎrii de fapt stabilite.
- calificarea juridicǎ a stǎrii de fapt, necesitǎ urmǎtoarele operatiuni prealabile:
- nominalizarea normei juridice
- verificarea autenticitǎtii acelei norme
- verificarea fortei juridice a normei
- verificarea raporturilor normei cu alte norme

3. Interpretarea normei juridice:


- lǎmurirea şi concretizarea continutului normei

4. Elaborarea şi emiterea actului de aplicare:

8
- actul este emis de cǎtre organul de aplicare, cu referire strictǎ la un caz concret

Interpretarea normelor juridice


- este necesarǎ pentru clarificarea textului normei şi stabilirea compatibilitǎtii acesteia cu starea de fapt.
- in istorie au fost douǎ tendinte:
o de interzicere a acestei interpretǎri
o posibilitatea de a interpreta legea (a doua jumǎtate a secolului XIX)

Felurile interpretǎrii normei juridice:


Existǎ douǎ feluri de interpretǎri:
a) oficialǎ: este obligatorie şi are fortǎ juridicǎ;
b) neoficialǎ: este facultativǎ şi este o interpretare doctrinarǎ;
Interpretarea oficialǎ:
- este realizatǎ de cǎtre organe de stat care au atributii fie in domeniul creǎrii legii, fie in domeniul
aplicǎrii legii
Interpretarea oficialǎ este de douǎ feluri:
Interpretarea autenticǎ:
- specificǎ organelor care emit acte normative si care ulterior işi interpreteazǎ propriile acte normative
- interpretarea unui act normativ chiar de cǎtre organul care l-a elaborate este o interpretare generalǎ.
Interpretarea cauzalǎ:
- realizatǎ de organelle judecǎtoreşti sau administrative
- este o interpretare de caz
- nu este generalǎ
- este obligatorie pentru cauza respectivǎ şi pentru participantii la acea cauzǎ
Interpretarea neoficialǎ:
- se numeşte şi doctrinarǎ, deoarece este cuprinsǎ in doctrinǎ.
- nu are fortǎ juridicǎ: opiniile formulate de specialişti pot fi evocate in procesul aplicǎrii dreptului, dar nu
sunt obligatorii.
- este şi pledoaria avocatului, care poate fi luatǎ in consideratie sau respinsǎ de organele de aplicare.

Metodele interpretǎrii normei juridice:


Metodele sunt cele prin care se stabilesc:
- sensul exact al normei
- câmpul ei de aplicabilitate
- efectele şi scopul normei
Sunt utilizate urmǎtoarele metode:
Metoda gramaticalǎ:
- inseamnǎ stabilirea sensului normei prin recurs la analiza gramaticalǎ, morfologicǎ şi sintacticǎ a textului.
- prin aceasta interpretul va stabili sensul cuvintelor, precum şi modul lor de folosire in text, modul de
imbinare al cuvintelor, propozitii şi fraze şi mai ales sensul unor conjunctii: “şi”, “sau”.
Metoda sistematicǎ:
- priveşte modalitatea de stabilire a sensului unei norme prin incadrarea ei in economia actului normativ din
care face parte.
- de ex: normele juridice din partea specialǎ a Codului Civil nu pot fi aplicate decât din partea generalǎ a
Codului Civil.

Metoda istoricǎ:
- urmǎreşte sǎ explice intelesul normei prin examinarea imprejurǎrilor social – juridice, care au stat la baza
elaborǎrii şi adoptǎrii legii.
- interpretul poate recurge la examinarea documentelor preparatorii ale actului normativ, expunerea de
motive, amendamentele propuse, reactiile din presǎ a vremii; Ulterior poate compara reglementǎri
anterioare cu cele actuale.

Metoda logicǎ:

9
- este procedeul interpretativ cel mai frecvent
- relevǎ ratiunea legii
- in acest sens sunt utilizate urmǎtoarele argumente preluate din logica formalǎ:
 reducerea la absurd
 argumentul per a contrario (in cazul notiunilor contradictorii doar una e adevǎratǎ, cealaltǎ e falsǎ,
iar a treia variantǎ nu existǎ); este un controversat in Drept
 argumentul “cine poate mai mult, poate şi mai putin” (a majori ad minus)
 argumentul “cine poate mai putin, poate şi mai mult” (a minori ad majus) -> dacǎ o lege interzice
mai putin, automat interzice şi mai mult
 argumentul a fortiori (a necesitǎtii): ratiunea aplicǎrii unei norme este şi mai puternicǎ intr-o altǎ
ipotezǎ, decât aceea indicatǎ de lege
 argumentul a pari (al paritǎtii = egalitate): pentru situatii identice trebuie sǎ se promulge solutii
identice
 organului de aplicare nu ii este ingǎduit sǎ distingǎ acolo unde legea nu distinge

Metoda analogiei:
- când organul de aplicare nu gǎseşte o normǎ corespunzǎtoare face apel la o normǎ asemǎnǎtoare
(analogia-legis) sau dacǎ nu gǎseşte o astfel de lege, face apel la principiile generale ale Dreptului
(analogia-juris).
- in Dreptul modern, Dreptul Privat judecǎtorul trebuie sǎ se pronunte, chiar şi atunci când norma nu este
clarǎ sau lipseşte (legea tace).
- judecǎtorul fie va incerca o analogie cu norme asemǎnǎtoare, fie va face analogie cu principiile de Drept.
- Codurile Civile român, francez, german obligǎ pe judecǎtori sǎ se pronunte chiar şi atunci când legea
tace, iar Codurile italian şi elvetian obligǎ pe judecǎtor la analogia cu principiile de Drept.
- analogia nu este permisǎ in domeniul Dreptului Penal unde functioneazǎ principiile legalitǎtii incriminǎrii
(nu se pedepsesc decât faptele prevǎzute de lege) şi principiul legalitǎtii pedepsei (se aplicǎ numai
pedepselor prevǎzute de lege).

Curs VIII

Limitele interpretǎrii normei juridice:


Din punct de vedere al rezultatelor, interpretarea poate fi:
- literalǎ (ad literam) – legea se aplicǎ in litera ei
- extensivǎ – interpretarea este mai largǎ decât sfera relatiilor sociale reglementate de lege
- restrictivǎ – interpretarea este mai restrânsǎ decât sfera relatiilor reglementate de lege

Raportul juridic
Raportul juridic desemneazǎ legǎtura socialǎ reglementatǎ de norma juridicǎ şi apǎratǎ de stat,
inclusiv prin constrângere.
Trǎsǎturi:
1. Raportul juridic este un raport social, se stabileşte intre oameni.
2. Este un raport de supra-structurǎ, deoarece apartine supra-structurii juridice.
3. Este un raport de vointǎ
- el determinǎ intâlnirea a douǎ vointe (vointa statalǎ, exprimatǎ in norme juridice şi vointa subiectelor)
- este adevǎrat cǎ sunt ramuri de Drept in care majoritatea raporturilor juridice se nasc pe baza vointei
subiectelor (Drept Civil, Drept Comercial, Dreptul Familiei etc)
- chiar şi aici acordul de vointǎ al subiectelor este valabil numai cu respectarea legii
- in ramurile de Drept Public esentialǎ este vointa de stat, exprimatǎ in normǎ.
4. Este un raport valoric (in el işi gǎsesc concretizarea valorile esentiale ale societǎtii).
5. Este o categorie istoricǎ (diferǎ de la o orânduire la alta).

Subiectele raportului juridic:

10
Conceptul de subiect de Drept:
- in conceptia modernǎ, omul, considerat individual sau oameni grupati in forme organizate, sunt
singurele subiecte de Drept.
- in acest sens raportul juridic este o legǎturǎ ce tine alǎturi, pe toatǎ durata desfǎşurǎrii sale,
oamenii ca subiecte de Drept care işi satisfac interesele legitime ……….
Capacitatea juridicǎ este o premisǎ a calitǎtii de subiect de Drept:
 Desemneazǎ aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligatii, aptitudine recunoscutǎ prin
lege. Prin urmare, legea fixeazǎ: - momentul aparitiei capacitǎtii juridice
- intinderea capacitǎtii juridice
- volumul drepturilor şi indatoririlor
 Prin urmare, capacitatea reprezintǎ o premisǎ a calitǎtii de subiect de Drept atunci când e
recunoscutǎ de lege.
 Mentionǎm cǎ subiectele de Drept care dispun de capacitate juridicǎ nu apar automat ca
purtǎtori de drepturi şi obligatii concrete.
 Oamenii apar ca titulari ai facultǎtii (posibilitǎtii) recunoscute de lege de a avea drepturi şi
obligatii in viitor.
 Sunt douǎ categorii de capacitǎti juridice:
o Capacitate juridicǎ generalǎ
- este aptitudinea de a participa ca titular de drepturi şi obligatii, in principiu in toate
raporturile juridice
o Capacitate juridicǎ specialǎ
- este posibilitatea recunoscutǎ de lege de a participa ca subiect de Drept in
raporturile in care trebuie indeplinite anumite conditii.

Clasificarea subiectelor raporturilor juridice


In raport de forma activitǎtii umane, subiectele raportului sunt, fie individuale (persoana), fie colective.
Persoana, subiect de Drept:
- inseamnǎ omul cǎruia legea ii conferǎ aceastǎ calitate
- mentionǎm cǎ in anumite limite, intr-un stat pot participa ca subiecte de Drept şi cetǎtenii strǎini şi apatrizii
(numai cǎ participarea lor este de competenta reglementǎrilor nationale)

Curs IX
Subiectele colective, ca subiect de Drept:
I. Statul, subiect de Drept:
A) In Dreptul intern statul apare ca subiect de Drept in urmǎtoarele tipuri de raporturi:
a. In raporturile de Drept Constitutional:
- statul apare ca subiect de Drept in raporturile de cetǎtenie/ privind constituirea unei federatii, precum şi in
raporturile dintre stat şi unitǎtile administrativ-teritoriale.
b. Sui – generis (inedit) in raporturile de Drept Civil:
- el este reprezentat atunci de Ministerul de Finante
- statul apare ca subiect de Drept in raporturile de comert exterior şi apare ca subiect de Drept şi in alte
raporturi juridice (cum ar fi cele privind bunurile in desherentǎ, donatiile şi legatele, precum şi bunurile fǎrǎ
stǎpân sau confiscate).
B) In Dreptul international
- statul este subiect de Drept international indiferent de intinderea lui datoritǎ suveranitǎtii sale.
- poporul, este şi el considerat subiect de Drept international.
II. Organizatiile internationale. Organele statului
- pot deveni subiect secundar de Drept international numai dacǎ statele recunosc aceastǎ calitate.
- organele celor trei puteri ale statului: puterea legislativǎ, administratia publicǎ, autoritatea judecǎtoreascǎ,
pot deveni subiecte de Drept in exercitarea competentelor lor.

III. Persoanele juridice

11
- au ca elemente constitutive o organizare de sine stǎtǎtoare precum şi un patrimoniu utilizat in scopuri
legale.
- identificǎm urmǎtoarele categorii de persoane juridice:
 societǎti comerciale (interprinderile, regiile autonome, companiile) – apar ca subiecte obiectivul de
Drept in raporturile de Drept Privat
 institutiile – unitǎti care desfǎşoarǎ o anumitǎ formǎ de activitate de stat in domenii distincte
(sǎnǎtate, cultura etc) activitǎti care nu au caracter economic fiind finantate de la bugetul de stat.
 organizatiile economice nestatale cu operatiile meşteşugǎreşti, de consum şi de credit prin liberul
consimtǎmânt şi prin punerea in comun a activitǎtii şi a mijloacelor de productie.
 alte organizatii nestatale (sindicatele, uniunile de creatie, alte asociatii care in principiu sǎ aibǎ scop
nepatrimonial).

Continutul raportului juridic:


Continutul raportului juridic desemneazǎ ansamblul drepturilor şi obligatiilor subiectelor dintr-un raport
juridic determinat, drepturi şi obligatii prevǎzute de norme juridice.

Obiectul raportului juridic:


Obiectul raportului juridic desemneazǎ actiunea pe care titularul dreptului subiectiv le intreprinde sau
le solicitǎ in procesul desfǎşurǎrii raportului juridic.

Faptul juridic:
- Faptul juridic desemneazǎ o imprejurare care are efecte juridice.
- creeazǎ, modificǎ sau stinge raporturile juridice.
- prin urmare nu orice imprejurare este fapt juridic, ci numai imprejurarea de existenta cǎreia normele de
Drept leagǎ consecinte juridice (de regulǎ sunt descrise in ipoteza normei juridice).
- de aceea unele imprejurǎri sunt ocrotite de normele juridice, altele sunt interzise.

Clasificare:
In conformitate cu criteriul interventiei sau neinterventiei normei umane, avem:
1. Evenimentele
- sunt imprejurǎri ce nu depend de vointa oamenilor, dar ale cǎror rezultate produc consecinte juridice dacǎ
legea prevede acest lucru. Ex: fenomenele naturale (calamitǎtile, naşterea etc).
2. Actiunile
- sunt manifestǎri de vointǎ ale oamenilor care produc efecte juridice dacǎ legea prevede astfel.
- sunt: licite şi ilicite.
- cele licite sǎvârşite in scopul producerii de efecte juridice se numesc acte juridice.
- cele licite sunt fie obligatii pentru subiecte de Drept, fie permisiuni.

Curs X

3. Stǎrile
Stǎrile sunt fapte juridice, de douǎ feluri:
- au caracter volitional sau volitiv (cǎsǎtoria, starea de neutralitate)
- fǎrǎ caracter volitional (starea de rudenie).

Rǎspunderea juridicǎ:
Desemneazǎ obligatia persoanei de a suporta consecintele nerespectǎrii unor reguli de conduitǎ. De
aceea, notiunea de rǎspundere juridicǎ este strâns legatǎ de notiunea de sanctiune.
In principiu, fiecǎrei ramuri de Drept ii corespunde o formǎ de rǎspundere. Astfel, avem:

12
a) Raspundere civilǎ, reglementatǎ de Codul Civil, care este de 2 feluri:
- rǎspundere contractualǎ (prevǎzutǎ in contract)
- rǎspundere delictualǎ
b) Rǎspundere penalǎ – se naşte intre stat şi infractor ca un raport de constângere (dreptul statului de a
sanctiona).
Forme de rǎspundere penalǎ:
- privarea de libertate
- amenda penalǎ
- interzicerea unor drepturi
- confiscarea (bunuri care au fost obtinute prin sǎvârşirea unor fapte ilicite sau au fost folosite in
scopul sǎvârşirii unor fapte ilicite.
c) Rǎspundere disciplinarǎ – este specificǎ functionarilor de stat care işi incalcǎ obligatiile de serviciu,
comitând abateri.
- mustrare
- reducere din salariu
- retrogradare
- suspendarea din functie
- amânarea la promovare
- destituirea din functie
Prin urmare, formele de rǎspundere utilizate in Drept au urmǎtoarele trǎsǎturi comune:
- legalitatea rǎspunderii
- principiul rǎspunderii pentru vinǎ
- prezumtia de nevinovǎtie
- principiul proportionalitǎtii (sanctiunea sǎ fie proportionalǎ cu gravitatea faptului)

Conditiile rǎspunderii juridice:


Pentru ca rǎspunderea juridicǎ sǎ se declanşeze este nevoie de existenta cumulativǎ a urmǎtoarelor
trei conditii (elemente):
1. Conduita ilicitǎ
- inseamnǎ comportamentul care nesocoteşte o prevedere legalǎ. Mentionǎm cǎ prin comportament
intelegem fie o actiune, fie o inactiune. Prin urmare, conduita ilicitǎ prezintǎ pericol social şi tocmai gradul
de pericol social delimiteazǎ formele rǎspunderii juridice.

2. Vinovǎtia
- inseamnǎ atitudinea psihicǎ a celui ce comite o faptǎ ilicitǎ fatǎ de fapta sa şi fatǎ de consecintele
acesteia. Deci vinovǎtia presupune libertatea vointei individului, caracterul deliberat al actiunii sale,
asumarea riscului acestui comportament. Prin urmare, dacǎ factori naturali sau umani impiedicǎ individul sǎ
actioneze cu discernǎmânt rǎspunderea juridicǎ nu se mai declanşeazǎ (adicǎ actul ilicit s-a sǎvârşit darn u
cu vinovǎtie).
Cazuri de exonerare (excludere) a rǎspunderii:
- starea de minoritate (discernǎmântul insuficient)
- alienatia mintalǎ (iresponsabilitatea)
- legitima apǎrare
- starea de necesitate
- cazul fortuit (intâmplarea)
- constrângerea moralǎ (şantajul)
- betia involuntarǎ
3. Legǎtura cauzalǎ
- intre fapta ilicitǎ şi fǎptuitor trebuie sǎ existe o legǎturǎ directǎ de cauzalitate. In ultimele secole insǎ
relatia de cauzalitate a fost analizatǎ mai cu seamǎ din perspectiva evaluǎrii conditiilor in care relatia cauzǎ
– efect se produce.

13
14