Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CERCETARE ÎN NURSING
COMPETENŢA 2 – EXPLICĂ METODELE,
TEHNICILE ȘI INSTRUMENTELE DE INVESTIGARE ÎN
NURSING
Observația p. 73
Definiție p. 73
Tipuri de observație p. 74
Observația nestructurată versus observația structurat p. 75
Observația externă versus observația participativă p. 75
Observația continuă versus observația eșantionată p. 77
Reguli de observare p. 78
Observația clinică p. 78
Experimentul p. 81
Definiție p. 81
Noțiuni p. 82
Concepte de bază ale experiementului p. 83
Tipuri de experimente p. 85
Experimentul natural p. 86
CLASIFICAREA METODELOR
Exista foarte multe criterii după care metodele în stiintele umane au fost clasificate.
Septimiu Chelcea clasifică metodele în funcţie de patru criterii:
a) după criteriul temporal distingem între metodele transversale (care urmăresc descoperirea
relaţiilor între laturilor, aspectele, fenomenele și procesele social-umane la un moment dat,
cum ar fi, de exemplu, observaţia, ancheta sociologică, etc.) și metode longitudinale (care
studiază evoluţia fenomenelor în timp: biografia, studiul de caz, anchete Panel).
b) după criteriul reactivităţii (respectiv al gradului de implicare al cercetătorului asupra obiectului de
studiu), distingem între metodele experimentale (precum experimentul sociologic, experimentul
psihologic), metode cvasiexperimentale (ce includ ancheta, sondajul de opinie, biografia socială
provocată, etc.) și metode de observaţie (studiul documentelor sociale).
c) după numărul unităţilor sociale luate în studiu, distingem între metodele statistice ce
presupun investigarea unui număr mare de unităţi sociale (ca de exemplu, sondajul de opinie,
ancheta sociologică, etc.) şi metodele cazuistice ce se referă la studiul integral al câtorva
unităţi sau fenomene socio-umane (biografia, monografia, etc.).
d) în sfârşit, după locul ocupat în procesul investigaţiei empirice distingem între metodele de
culegere a informaţiilor (cum sunt cele de înregistrare statistică, studiul de teren, anchete),
metodele de prelucrare a informaţiilor (metode calitative și metode cantitative) şi metodele de
interpretare a datelor cercetării (ne referim la metodele comparative, metodele interpretative, etc.)
Suport curs Cercetare în Nursing
OCHII
Comportament Descrierea interacţiunii Sensuri posibile
asistentă – pacient Page | 68
Contact vizual direct Pacientul tocmai a împărtăşit asistentei grijile sale. Pregătirea sau dorinţa pentru
Asistenta răspunde menţinând contact vizual direct. comunicare sau schimbare
interpersonală.
Atenţie.
Lipa unui contact De fiecare dată când asistenta aminteşte despre Retragerea sau evitarea
vizual susţinut familie, pacientul priveşte în altă parte. schimbului interpersonal sau
respect sau cedare.
Pacientul face parte dintr-o anumită comunitate Respect.
(minoritate). Cedare.
Manifestă întreruperi intermitente ale contactului vizual în
timpul conversaţiei.
Pacientul se referă la preocupări de natură sexuală și Retragerea de la subiectul
apoi brusc priveşte în altă parte. conversaţiei.
Când asistenta începe să discute acest subiect , Disconfort sau jenă.
pacientul priveşte din nou în altă parte. Preocupare.
Coborârea privirilor, Pacientul vorbeşte un timp despre alternativele Preocupare
privirea în sus sau în privind situaţia angajării sale actuale în muncă.
altă parte Face o scurtă pauză și priveşte în jos.
Apoi reîncepe să vorbească și menţine contactul
vizual cu asistenta.
Privirea în gol sau Asistenta tocmai ia cerut pacientului să se gândească Preocupare.
fixarea privirii asupra la consecinţele unei anumite decizii. O posibilă rigiditate.
unei persoane sau Pacientul nu vorbeşte şi se uită lung la o imagine de
asupra unui obiect. pe perete.
Aruncarea privirilor Pacientul arată dorinţa de a discuta un anumit Ezitare sau anxietate.
sau clipit rapid subiect, dar încă ezită. Pacientul are lentile de contact.
Mişcări oculare rapide Dacă asistenta sondează acest subiect pacientul
Frunte încruntată. priveşte rapid în jur, în cameră.
Privirea strâmbă sau Pacientului tocmai i s-a cerut un sfat. Perplexitate.
fruntea încreţită Asistenta explică rolul fiecăruia și pacientul priveşte Evitarea unei persoane sau a
strâmb şi cu fruntea încreţită. unui subiect.
Asistenta sugerează diferite lucruri posibile pe care Evitarea unei persoane sau a
pacientul le-ar putea explora în problemele pe care le unui subiect.
are cu familia.
Pacientul nu răspunde, dar se încruntă.
Ochi umezi sau Pacientul tocmai a relevat recenta moarte a unei rude Tristeţe.
înlăcrimaţi foarte apropiate. Frustrare.
În ochi apar lacrimi. Domenii sensibile.
Domenii de îngrijorare.
Pacientul relatează un progres real în comunicarea Fericire.
familială în timpul săptămânii trecute.
Ochii săi se umezesc.
Schimburi de priviri Asistenta tocmai i-a cerut pacientului să-şi Prelucrarea sau amintirea unor
Schimbarea direcţiei amintească evenimente semnificative ale săptămânii. întâmplări sau intere puternic.
privirii Pacientul face pauză și se uită în altă parte, apoi Satisfacţie.
răspunde şi se uită din nou la asistentă.
Dilatarea pupilelor Pacientul vorbeşte despre dezinteresul brusc al Alarmă sau interes puternic.
soţului (soţiei) și pupilele i se dilată.
Pacientul se apleacă în faţă în timp ce asistenta Interes puternic şi satisfacţie.
vorbeşte şi pupilele i se dilată.
Suport curs Cercetare în Nursing
GURA
Zâmbeşte Asistenta tocmai i-a cerut pacientului să-i povestească Gânduri, sentimente au
evenimente pozitive din timpul săptămânii trecute. acţiuni pozitive în timpul
Pacientul zâmbeşte și apoi povesteşte câteva din aceste conversaţiei sau salutului Page | 69
evenimente. de întâmpinare.
Pacientul răspunde cu un zâmbet la salutul verbal al asistentei, Salut de întâmpinare.
la începutul interviului.
Buzele strânse Pacientul tocmai a descris eforturile sale de a se menţine într-o Stres sau hotărâre.
încreţite situaţie dificilă. Mânie sau ostilitate
Face o pauză şi îşi strânge buzele.
Pacientul tocmai şi-a exprimat iritarea cauzată de întârzierea Mânie sau ostilitate
asistentei.
Pacientul are buzele strânse în timp ce asistenta explică
motivele.
Buza de jos
Pacientul / pacienta începe să descrie violul la care a fost supus
tremură sau îşi /ă recent. Anxietate sau tristeţe.
muşcă buza Pe măsură ce continuă să vorbească începe să-i tremure buza
de jos, din când în când îşi muşcă buza.
Pacientul discută pierderea sprijinului din partea familiei după
recentul divorţ. Tristeţe.
Îşi muşcă buza după ce a vorbit despre aceasta.
Gura deschisă
fără să
Asistenta tocmai şi-a exprimat sentimentele în legătură cu un
blocaj în cadrul legăturii.
Surpriză sau înăbuşirea unui
căscat.
vorbească.
Pacientul rămâne cu gura deschisă, spune că nu şi-a dat seama Oboseală.
de aceasta.
A fost o şedinţă lungă. Înăbuşirea unui căscat.
În timp ce asistenta vorbeşte gura pacientului se deschide Oboseală.
puţin.
EXPRESII FACIALE
Contact vizual cu Pacientul vorbeşte cu uşurinţă, din când în când zâmbeşte, Fericire.
zâmbet menţine contactul vizual aproape tot timpul. Confort.
Privirea Pacientul tocmai a povestit o situaţie încordată în legătură cu Mânie sau îngrijorare.
încordată, fruntea un copil. Apoi rămâne cu buzele strânse și încruntat. Tristeţe.
şi gura rigidă.
Privirea rigidă, Pacientul declară că nu are nimic de spus; pe faţa sa nu apare Preocupare, anxietate,
gura rigidă, nici o expresie. frică.
nemişcare.
CAPUL
Aprobare prin Pacientul tocmai şi-a exprimat îngrijorarea referitor la starea Confirmare.
mişcarea capului sănătăţii sale.
Acord sau ascultare.
de sus în jos Asistenta reflectă sentimentele pacientului.
Pacientul aprobă şi spune aşa este. Atenţie
UMERII
Pacientul ridică Pacientul relatează că soţul / soţia tocmai a plecat fără să dea Nesiguranţă.
din umeri vreo explicaţie. Nehotărâre.
Pacientul dă din umeri în timp de descrie evenimentul.
Umerii aplecaţi Pacientul a stat rezemat de spătarul scaunului. Nerăbdare.
Asistenta dezvăluie ceva despre el / ea. Atenţie.
Pacientul se apleacă înainte şi întreabă asistenta ceva despre Deschidere pentru Page | 70
aceasta. comunicare.
Într-o poziţie Pacientul relatează că se simte nepotrivit și învins din cauza Tristeţe sau nehotărâre sau
neglijentă, notelor mici. lipsă de receptivitate pentru
încovoiaţi, umeri Se leagănă în scaun după ce a spus aceasta. schimburi interpersonale.
întorşi în altă Pacientul relatează dificultăţi în vorbire. Lipsă de receptivitate
direcţie decât cea Pe măsură ce asistenta continuă acest interviu, pacientul se pentru schimburi
a asistentei leagănă în scaun şi îşi întoarce umerii din direcţia asistentei. interpersonale.
BRAŢELE ŞI MÂINILE
Braţele Asistenta a început conversaţia. Evitarea schimburilor
încrucişate la Pacientul nu răspunde nimic verbal – stă rezemat pe scaun cu interpersonale sau
piept braţele încrucişate la piept. neplăcere.
Mâinile sunt Pacientul îşi exprimă teama de sinucidere. Mânie.
neastâmpărate şi Mâinile îi tremură în timp ce vorbeşte despre aceasta. Supărare.
tremură.
Mâinile se Pacientul a venit pentru primul interviu. Anxietate sau mânie.
încleştează pe Spune că nu se simte în largul lui, mâinile îi sunt strânse una în
obiecte sau sunt alta.
strânse. Pacientul îşi exprimă ostilitatea faţă de şeful său de la serviciu. Mânie, supărare.
În timp ce vorbeşte strânge pumnii.
Braţele relaxate, Asistenta tocmai a pus o întrebare. Accentuarea unui punct de
coatele și mâinile Pacientul răspunde şi gesticulează în timpul răspunsului. vedere în timpul
gesticulează în conversaţiei sau
timpul deschiderea pentru
conversaţiei. schimburi interpersonale.
Gesturi rare, Pacientul a venit pentru primul interviu, răspunde la întrebările Tensiune sau supărare
braţele și mâinile asistentei cu răspunsuri scurte. (mânie).
crispate. Braţele sunt lăsate în jos pe lângă corp.
Pacientul a fost trimis la asistentă. Mânie, supărare.
Stă cu braţele lăsate în jos, pe lângă corp, în timp ce explică
motivele pentru care a fost trimis acolo și iritarea de a fi acolo.
PICIOARELE
Picioarele par Picioarele pacientului sunt relaxate, fără mişcări excesive în Deschidere spre schimburi
într-o poziţie timp ce pacientul discută liber preocupări personale. interpersonale.
relaxată și Relaxare.
confortabilă
Încrucişarea Pacientul vorbeşte rapid încordat despre probleme. Anxietate, depresie.
repetată a În acest timp îşi încrucişează tot timpul picioarele.
picioarelor.
Bătaie din picior Pacientul bate din picior tot timpul unui rezumat lung făcut de Anxietate, nerăbdare,
asistentă. dorinţă de a preciza.
Pacientul o întrerupe pe asistentă pentru a face o precizare.
Picioarele par Pacientul este deschis şi relaxat în timp ce vorbeşte despre Anxietate, refuz pentru
crispate şi serviciu. schimburi interpersonale
controlate Când asistenta schimbă subiectul asupra căsătoriei picioarele extinse.
pacientului devin rigide.
Suport curs Cercetare în Nursing
ÎNTREGUL CORP
A sta faţă în faţă Pacientul îi împărtăşeşte asistentei și stă faţă în faţă cu aceasta Deschidere spre
cu o persoană sau în timp ce vorbeşte. comunicare interpersonală
puţin aplecat. Continuă să stea faţă în faţă cu asistenta în timp ce aceasta îi și schimburi.
răspunde.
Capul orientat în Pacientul recunoaşte că îi este greu să intre în interviu cu Mai puţină deschidere la Page | 71
altă direcţie nu asistenta. schimburi interpersonale.
faţă în faţă, sau o Asistenta sondează pentru a afla motivele.
poziţie neglijentă Pacientul îşi întoarce capul în altă parte.
în scaun.
Legănatul în Pacientul arată o mare nervozitate despre o situaţie Îngrijorare, preocupare,
scaun înainte şi conflictuală. anxietate.
înapoi În timpul discuţiei se leagănă în scaun.
Aşezat ţeapăn, Pacientul arată nesiguranţă în legătură cu direcţia interviului. Tensiune, anxietate
drept şi rigid pe În acest timp stă ţeapăn și drept. preocupare.
marginea
scaunului.
FLUENŢA VORBIRII
Bâlbâieli, ezitări, Pacientul vorbeşte rapid despre faptul că se simte crispat în Sensibilitatea despre
greşeli de anumite situaţii sociale. subiectul conversaţiei.
vorbire. În timp ce vorbeşte se bâlbâie și face greşeli de vorbire. Anxietate au disconfort.
Scâncete, sâsâieli Pacientul se plânge că-i este greu să coboare vocea; se Dependenţă sau accent
transformă în scâncet. emoţional.
Viteza vorbirii. Pacientul începe interviul vorbind încet despre un weekend Sensibilitate la subiectele
Vorbire lentă sau neplăcut. de conversaţie sau subiecte
repezită. Când subiectul se schimbă și se vorbeşte despre pacient, acesta cu implicare emoţională
vorbeşte mai rapid. diferită.
Tăcere Pacientul intră şi asistenta îl invită să vorbească. Refuz de a vorbi sau
Pacientul rămâne tăcut. preocupare.
Asistenta tocmai i-a pus o întrebare pacientului. Preocupare sau dorinţă de a
Acesta face o pauză şi se gândeşte la răspuns. continua să vorbească după
o precizare.
Un pacient dintr-o anumită minoritate vorbeşte despre familia Dorinţa de a continua după
sa, face o pauză și apoi reia conversaţia pentru a mai discuta o precizare.
despre acest subiect.
REACŢII INVOLUNTARE
Umezirea Pacientul discută despre perspectiva de a avea două oferte de Trezirea interesului –
mâinilor, serviciu avantajoase. reacţie pozitivă (excitare,
respiraţie Respiraţia devine mai rapidă și pupilele se dilată. interes) sau reacţie negativă
superficială, (anxietate, jenă).
dilatarea Pacientul începe să discute despre preocupări sexuale. Anxietate, jenă.
pupilelor pălirea Respiraţia devine mai superficială și apar mici pete roşii pe gât.
sau înroşirea
obrajilor, pete pe
gât.
Suport curs Cercetare în Nursing
DISTANŢĂ
Se îndepărtează Asistenta tocmai s-a confruntat cu pacientul. Semne să spaţiul a fost
Pacientul se îndepărtează înainte de a răspunde verbal. invadat.
Disconfort.
Se apropie În timpul discuţiei pacientul îşi mişcă scaunul mai aproape de Căutarea interacţiunii, mai
asistentă. multă intimitate.
Page | 72
POZIŢII ÎN CAMERĂ
Aşezat după sau Un pacient nou intră şi se aşează pe un scaun mai îndepărtat de Căutarea protecţiei sau a
aproape de un asistentă. unui spaţiu mai mare.
obiect din
cameră (masă,
birou).
Aşezat lângă Un pacient care a mai avut întâlniri cu asistenta stă pe un scaun Expresia unui nivel de
asistentă fără nici mai aproape de asistentă. confort adecvat.
un alt obiect
situat între ei.
Persoane / oameni
Auz Poziţia şezând
Mediu ambiant Ochi închişi
Atenţie voluntară
Căutarea sesizării tuturor zgomotelor ce se aud
La 5 minute se apelează la zgomote neremarcate aparent.
Analiza intonaţiei vocilor celor din jur
Persoana (climatul) Confirmarea percepţiilor sale asupra persoanelor implicate
Tact Cu ochii închişi
Obiecte de forme şi - Palparea diferitelor obiecte
materiale diverse - Sesizarea particularităţilor
Cu ochii deschişi
- Refacerea experienţei
- Notarea diferenţelor dintre cele 2 demonstraţii
OBSERVAȚIA
Observația se poate defini drept urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă, sistemică a
diferitelor manifestări comportamentale ale individului sau colectivităţii.
Conţinutul observaţiei:
Date stabile (înălţime, greutate, lungimea și grosimea membrelor, circumferinţa craniană,
toracică, abdominală, trăsături ale fizionomiei – chipul este oglinda sufletului.
Page | 73
Date variabile – comportament flexibil, conduită (verbală, motorie), expresii
comportamentale (afective, atitudini etc.), mers, mimică.
Forme de
observaţie - caractere:
Orientarea actului observaţional – autoobservaţie, observare propriu-zisă.
Cu sau fără observator – observare directă, indirectă, observator încruntat, ridat, ascuns.
Cu sau fără implicarea observatorului – implicare pasivă sau participativă.
Durata observaţiei – continuă, discontinuă.
Obiectivele urmărite – observaţie integrală sau selectivă.
Calitatea observaţiei – clară, selectivă, planificată, consemnată imediat, suficientă, variată
discretă.
Asemenea oricărei alte metode din ştiinţele socioumane, observaţia are și dezavantaje
evidentiate tot de catre Kenneth D. Bailey (1982, apud Chelcea):
- un control redus asupra variabilelor externe care pot afecta datele cercetării;
- dificultăţi de cuantificare;
- limitarea la studiul unor eşantioane mici;
- dificultatea de a pătrunde în anumite medii (agenţii guvernamentale, servicii secrete, cluburi
selecte etc.) şi de a studia comportamente intime (de exemplu, comportamentul sexual poate fi
studiat cu ajutorul interviului, chiar telefonic, dar nu prin metoda observaţiei).
Observaţia se poate astfel defini ca metoda de cercetare concretă empirică prin identificarea,
colectarea, analizarea și interpretarea datelor cu ajutorul simţurilor (văz, auz, miros etc.) în vederea
efectuarii de inferenţe psihologice și sociologice pentru a verifica ipotezele sau pentru a descrie sistematic
și obiectiv mediul înconjurător, oamenii şi relaţiile interpersonale, comportamentele individuale și
colective, acţiunile și activităţile, comportamentul verbal, obiectele fizice, produsele activităţilor creative
ale persoanelor și grupurilor umane. Descrierea, în cazul observaţiei, „implică o activitate de comparare, o
reperare și o ierarhizare a diferenţelor şi asemănărilor“ (Richelle, 1995, apud Chelcea).
Tipuri de observației
Exista foarte multe clasificari a metodei observatiei și a modalitatilor și procedeelor sale de
aplicare realizate în baza a numeroase criterii. Diversi autori folosesc termeni și denumiri diferite dar,
în principal, ei se refera la aceleasi lucruri.
În ultima perioada cea mai uzitata și considerata ca cea mai viabila clasificare este cea a
paradigmei cantitative diferenţiata de paradigma calitativă. Se face astfel distincţie între observaţia
cantitativă și observaţia calitativă.
După Pattricia A. Adler și Peter Adler, ceea ce diferenţiază observaţia calitativă de cea
tradiţională, cantitativă, se referă la faptul că aceasta “în esenţă este fundamental naturalistică, se
desfăşoară în context natural, vizează actorii sociali care în mod natural participă în interacţiuni şi
urmează cursul vieţii de zi cu zi.
În acelasi timp, William J. Goode și Paul K. Hatt fac distincţie între observaţia controlată şi cea
necontrolată, în cadrul celei din urmă incluzând observaţia participativă versus observaţia nonparticipativă.
Suport curs Cercetare în Nursing
René König împarte observaţia în următoarele tipuri:
- observaţie controlată şi observaţie necontrolată, ambele tipuri făcând parte din ceea ce
înţelege prin observaţie ştiinţifică;
- observaţie directă și observaţie indirectă, conform criteriului „poziţia faţă de realitate a
materialului de observat“;
- observaţie externă (nonparticipativă), care poate fi extensivă sau intensivă
- observaţie participativă, care la rândul ei poate fi pasivă sau activă. Page | 75
Rezultă prin luarea în calcul a celor două tipuri de structuri o tipologie a observaţiei:
- observaţia complet nestructurată (întâlnită în studiile de teren), observaţia nestructurată
(utilizată în experimentele de laborator),
- observaţia structurată (în studiile de teren)
- observaţia complet structurată (în experimentele de laborator).
G. J. McCall considera ca: “Observaţia este structurală sau sistematică dacă se utilizează
explicit planuri pentru selecţia, înregistrarea și codificarea datelor; ea este nestructurată dacă aceste
procese sunt implicite şi emergente”.
Observaţia nestructurată (sau slab structurată) se întâlneşte atât în studiile sociologice de
teren, cât şi în cele de laborator (mai ales în cercetările psihosociologice). Metoda etnografică are
drept scop descrierea amănunţită a unei culturi sau subculturi și este un tip de observaţie nestructurată.
De foarte multe ori, observaţia nestructurată constituie adesea primul pas în cercetarea sociologică de
teren, dar este absolut necesar și în acest caz ca ea sa se bazeze pe teorie. Dealtfel, fondarea pe teorie
diferenţiază observaţia ştiinţifică (şi observaţia nestructurată este observaţie ştiinţifică) de observaţia
spontană. Cercetătorul nu trebuie sa se lase furat de ceea ce iese din comun, iar observaţia ştiinţifică
nu trebuie să devina calea catre o colecţie de excentricităţi. Aceasta nu inseamna insa ca faptele de
observaţie neaşteptate, dar capitale care sunt în măsură să iniţieze o nouă teorie sau să lărgească
teoriile existente, nu sunt binevenite.
Observaţia structurată, la rândul ei, poate fi aplicată în cercetările sociologice de teren, ca și
în studiile de laborator, fie cu recunoaşterea deschisă a rolului de observator, fie ascunzându-se acest
rol. Important pentru acest tip de observaţie este faptul că se face apel la un „sistem de categorii“ în
raport de care se realizeaza concret observaţia. Categoriile de observaţie se refera la clase de fapte şi
fenomene omogene, în care se regasesc indicatorii relevanţi şi care permit, prin codificare, o analiza
statistică a proceselor şi relaţiilor sociale.
Reguli de observare
Citandu-l pe Theodore Caplow (1970), Septimiu Chelcea sintetizează experienţa de cercetare
şi prezinta o serie de reguli de observare, incluzând condiţiile prealabile, procedura, conţinutul și
modul de notare.
Condiţii prealabile observării
• Înainte de începerea cercetării, cel ce face observaţia trebuie să se familiarizeze cu
obiectivele cercetării;
• Tehnicile de observare și procedeele de notare a faptelor de observaţie trebuie precis
formulate și suficient de mult repetate pentru ca observaţia să fie validă;
• Înainte de a observa, cercetătorul trebuie să memoreze lista unităţilor de observare
(secvenţele comportamentale).
• Procedura de notare
• Observatorul trebuie să noteze, pe cât posibil, faptele de observaţie pe teren;
• Răstimpul admisibil între observare și notare este de ordinul minutelor, şi în cazuri
excepţionale, de ordinul orelor. Henri H. Stahl atrage atenţia în acest sens: „oricât de bună
memorie ai avea,observaţia care nu se notează de îndată, poate fi considerată ca pierdută“;
• Răstimpul la care ne-am referit variază în funcţie de natura cercetării;
• Observatorul nu trebuie să uite că el însuşi este observat şi că notarea s-a făcut în perioade
de observare.
Observația clinică
Observatia reprezintă, după cum arăta Claude Bernard, una din etapele cele mai importante ale
cercetării stiintifice.
De obicei, cercetătorul face mai întâi o observatie, adică observă ceva. Apoi emite o ipoteză și
apoi, dacă poate, îsi verifică ipoteza printr-un experiment. Și nu trebuie uitat că, datorită variabilitătii
și complexitătii fenomenelor, practica medicală este, de fapt, o cercetare stiintifică aplicativă.
Deși prin descoperirea legilor general valabile stiinta este a generalului, medicina este o stiintă
a individualului. De aceea, medicul practician trebuie să efectueze o observatie foarte atentă a
pacientului, să descopere particularitătile sale, să emită o ipoteză de diagnostic pe care să o verifice,
desigur, nu prin experiment, ci prin investigatii clinice și paraclinice corespunzătoare.
Observatia face parte din comportamentul orientat al fiintei umane, care solicitat de foarte
multe informatii din toate părtile, îsi îndreaptă atentia spre anumite surse de informatii care îi atrage în
mod deosebit atentia.
Observatia este, în acelasi timp, un mijloc de apărare, dar și mijloc de recunoastere a valorii
sursei respective. De aceea, medicul acordă o atentie deosebită pacientului și mai ales particularitătilor
sale, care reprezintă o inepuizabilă sursă de informatii pentru diagnostic și tratament.
Observatia reprezintă forma cea mai elementară a cunoasterii, deoarece ea este foma cea mai
simplă și mai directă a contactului cu lumea înconjurătoare. De aceea, la baza simtului clinic, despre
care se vorbeste atât de mult în medicină, se află, de fapt, observatia atentă a bolnavului.
Observatia presupune un observator, care în cazul nostru este medicul, un obiect, sau mai bine zis, un
subiect de observat, care în cazul nostru este reprezentat de bolnav, o clasă de fenomene, care în cazul nostru
este reprezentată de patologia umană si, în sfârsit, niste cunostinte anterioare privind fenomenele respective,
care în cazul nostru sunt reprezentate de cunostintele medicului privind patologia umană. Pentru că medical
observă, după cum arăta I.Hatieganu, ceea ce stie. De aceea, el trebuie să fie pregătit, să stie cam ce ar putea să
vadă, și ce semnificatie au lucrurile pe care le vede la bolnav. Aceste cunostinte sunt și ele la rândul lor,
rezultatul spiritului de observatie pe care l-au manifestat medicii de-a lungul timpului.
Cu ajutorul spiritului de observatie, ei au sesizat de multe ori, cu o acuitate și o finete
impresionante, existenta unor simptome și aparitia lor în anumite boli. Asa spre exemplu, Hipocrate a
descris paraplegia din compresiile medulare, complicatiile testiculare din parotidita epidemică,
caracterul ciclic al febrei din malarie și faciesul caracteristic din peritonită, care îi poartă numele.
Observatia clinică a fost completată apoi cu observatia anatomo-clinică, constatându-se că
simptomele bolnavului sunt produse de anumite leziuni organice. A venit apoi etapa investigatiilor clinice,
a biochimiei și a imunologiei cu ajutorul cărora s-a constatat că leziunile organice sunt produse și ele de
niste modificări moleculare. Toate acestea nu au redus, însă, cu nimic din valoarea observatiei clinice.
Dimpotrivă, bazată pe niste cunostinte din ce în ce mai profunde, observatia clinică a devenit azi mai utilă
și mai eficace. De aceea, chiar dacă investigatiile paraclinice au luat o amploare deosebită, clinica a rămas
în continuare, după cum arată I. Hatieganu, o stiintă bazată pe investigatie și interpretare.
Cu toată dezvoltarea impetuoasă a investigatiilor paraclinice, care pot aduce informatii extrem de
pretioase, diagnosticul a continuat să rămână și astăzi o operatie bazată pe o observatie foarte atentă și abia
apoi pe utilizarea celorlalte mijloace de investiigare a bolnavului. și acest lucru este foarte important
pentru medical generalist, care de obicei nu nici nu dispune de alte posibilităti de investigatie. De aceea,
pentru generalist observatia și comunicarea cu pacientul joacă rolul cel mai important.
Primele informatii privind tipul constitutional, atitudinea, fizionomia, pielea, ochii, și
comportamentul bolnavului sunt obtinute prin intermediul obserzatiei, observatia fiind cea mai simplă,
cea mai usoară și cea mai la îndemână metodă de culegere a informatiilor de la bolnav.
Suport curs Cercetare în Nursing
Asa spre exemplu, cu ajutorul observatiei, medicul poate depista tipul de comportament al
bolnavului, asa cum ar fi tipul lui H. H. Roserman estemai predispus la infarct, acesta fiind un tip care
vorbeste repede, este încordat, tensionat, cu miscări rapide ale globilor oculari, cu clipit rapid, de peste
40 de ori pe minut, râs spastic, strident, voce răsunătoare, iritat, nelinistit etc.
Observarea modului de comportament este foarte importantă. El trebuie să observe nu numai
modul în care pacientul se comportă în timpul consultatiei, ci și cum se comport în familie, cu colegii,
Page | 79
cu prietenii etc. Pentru că se stie că modul de comportament poate avea influiente asupra
organismului, ceea ce a făcut posibilă dezvoltarea medicinii comportamentale. În unele cazuri medicul
poate observa foarte usor căbolnavul prezintă o culoare icterică, care să-i sugereze o afectiune hepato-
biliară, sau o culoare bronzată care să-i sugereze o boală Addison,sau o cianoză, care să-i sugereze o
afectiune cardiacă, sau o casexie, care să-i sugereze o boală malignă, cum ar fi cancerul, spre
exemplu, sau o exoftalmie care să-i sugereze o boală Basedow, sau o eruptie facială eritematoasă
atrofică sau scuamoasă, sub forma de fluture, care să-i sugereze un lupus eritematos diseminat, sau o
piele întinsă, dură, cu riduri perpendiculare pe buze, care să-i sugereze o sclerodermie.
În aceste cazuri, observatia clinică permite medicului avizat să presupună diagnosticul unor
boli chiar și fără ajutorul anamnezei și fără vreun examen clinic sau de laborator, doar pe baza
aspectului exterior al bolnavului.
În alte cazuri este necesară, însă, o observatie mult mai atentă și mai îndelungată a bolnavului
pentru a intra în posesia unor informatii și pentru a putea face un diagnostic diferential.
Asa spre exemplu, dacă bolnavul acuză o stare de astenie fizică și psihică, o senzatie de lipsă
de energie, de indispozitie, o stare de discomfort, de insatisfactie, de tristete, întovărăsite de
manifestări somatice, cardiace, digestive, respirarorii, sau genitale, medicul trebuie să-l supună unei
observatii mult mai atente pentru a putea stabili diagnosticul de neurastenie și a elimina numeroase
boli somatice, cum ar fi hepatita cronică, pielonefrita cronică, anemia, reticuloze, colagenoze,
hipotensiunea arterială, insuficienta suprarenală, insuficienta tiroidiană, hiperaldosteronismul,
cancerul, miastenia și distrofiile musculare, în care ar putea apare astenia, starea de indispozitie
generală și celelalte simptome ale neurasteniei.
Aceeasi observatie atentă este necesară și în cazul unui bolnav care acuză o durere precordială,
deoarece, pe lângă durerea pe care o acuză, bolnavul mai poate prezenta paloare, transpiratii reci,
agitatie neuropsihică, sau, dimpotrivă, o stare de imobilizare, un facies de groază, asa cum se întâmplă
în infarctul miocardic, care pune în pericol imminent viata bolnavului.
Observatia atentă a bolnavului poate confirma autenticitatea simptomelor acuzate de bolnav. De
multe ori intensitatea unei colici poate fi citită pe fata bolnavului. Dar nu numai durerea, ci și astenia și
ameteala pot fi observate într-o oarecare măsură pe fata obosită și apatică sau palidă și anxioasă.
Pentru un medic avizat, în nevroza astenică, desi bolnavul suferă cu adevărat, apare totusi o
discordantă între acuzele verbale, extrem de dramatice și expresia lor somatică care nu este atât de
autentică ca la bolnavul care suferă efectiv de angină pectorală, de ulcer duodenal sau de astm bronsic.
De aceea observatia care începe încă de la primul contact cu bolnavul, trebuie să continue în tot cursul
investigatiilor și chiar după stabilirea diagnosticului în timpul tratamentului până la completa
însănătosire a bolnavului.
Bolnavul trebuie supus observatiei încă înainte de a acuza un simptom. Apoi, el trebuie
observat în continuare din momentul în care începe să acuze anumite simptome subiective.
Medicul trebuie să observe modul în care le expune, atitudinea, faciesul, culoarea pielii, mimica,
gradul de suferintă pe care îl inspiră, tonul cu care vorbeste, modul în care poate să-si expună suferintele,
miscările de care sunt întovărăsite, dacă acuză o durere mai precis sau mai vag localizată s.a. Încă din
această fază, numai prin simpla observatie a bolnavului, medicul îsi poate face o idee, dacă nu despre
diagnostic, cel putin despre gravitatea cazului. Pentru că un bolnav în stare de șoc, spre exemplu, a cărui
viată este în pericol,va avea o fată mai palidă, va fi adinamic, va avea o voce mai scăzută și îsi va expune
mai greu suferintele decât un bolnav cu o stare generală mai bună, care nu este în soc.
Observatia continuă apoi și în timpul examenului fizic al bolnavului. Cu această ocazie,
medicul poate observa conformatia toracelui, respiratia bolnavului, conformatia abdomenului,
eventualele eruptii cutanate, “stelute” vasculare, tumori subcutanate sau circulatia venoasă colaterală.
Suport curs Cercetare în Nursing
De asemenea, el poate observa mimica bolnavului la palparea zonelor dureroase sau reactia lui la
mobilizarea diferitelor portiuni ale organismului.
Observatia nu trebuie să se termine nici după stabilirea diagnosticului. Pentru că, în functie de
aparitia sau disparitia unor simptome, diagnosticul poate fi modificat sau completat. Asa spre
exemplu, la un bolnav cu diagnostic de ulcer duodenal poate apare o melenă sau o hematemeză care să
necesite modificarea tratamentului, impunând interventia chirurgicală. Apoi trebuie observat
răspunsul bolnavului la tratament ș.a. Page | 80
Atunci când nu poate stabili un diagnostic în timp util, sau nu poate prevedea evolutia
fenomenelor, medicul îsi prelungeste observatia, tinând bolnavul sub ochiul său scrutător o noapte, o
zi sau chiar mai multe zile.Asa spre exemplu, un abdomen acut, a cărui etiologie nu a putut fi încă
elucidată, va fi tinut sub observatie permanentă pentru a vedea modul în care evoluează tabloul clinic.
De asemenea, un traumatism cranian, a cărui evolutie nu poate fi precizată, va fi tinut sub
observatie pentru a vedea dacă nu apare un hematom cerebral și asa mai departe.
Medicul generalist are dezavantajul că nu poate urmări în permanentă bolnavul, asa cum se
întămplă în spital. Dar el are avantajul că poate urmări bolnavul o perioadă mai lungă de timp. El are
posibilitatea să observe evolutia îndelungată a unor simptome sau a unor boli cronice.
De aceea, observatia are un rol deosebit în medicina generală. Pentru că, după cum remarca
Laennec, în medicină nu poti să ajungi la un rezultat decât prin observatii numeroase și îndelungate.
Practica medicală este fondată de fapt pe observatia bolnavului, iar medicul trebuie să fie, după cum
remarcă Cl.Bernard, mai întâi un bun observator. Pentru că, prin intermediul văzului, care este cel mai
implicat în procesul observatiei, medicul primeste, de fapt, cea mai mare cantitate de informatii
apreciată la 3 milioane biti pe secundă.
Prin intermediul văzului el poate intra în posesia unor semnei conice care ar fi imposibil de
descris și de receptionat prin alte mijloace, iar prin intermediul auzului, poate intra în posesia unor
semne indiceale, asa cum ar fi o voce mai scăzută, o tuse sau un geamăt, care pot să sugereze
gravitatea situatiei. Plecând de la observatiile clinice pe care le face medicul poate ajunge la
interpretări mult mai profunde.
Atunci când observă degetele unui bolnav de poliartrită reumatoidă, el poate ajunge la
concluzia că inflamatia articulatiilor este produsă de anticorpii anti IgG, care formează complexe
imune care infiltrează sinoviala, care determină eliberarea de prostaglandină, leucotriene și enzime
lizozomale întretinând astfel informatia. Adică degetele fuziforme, sau în gât de lebădă îi
evocămedicului modificările moleculare care au determinat aparitia acestor modificări. Acelasi lucru
se întămplă atunci când observă o criză de astm, o ascită, sau o hemiplegie, care îi evocă modificările
organice și moleculare care le-au produs. Dar medicul generalist nu trebuie să observe numai
bolnavul. Spre deosebire de ceilalti specialisti el poate observa și familia, starea de sănătate a celorlalti
membri din familie, nivel economic, starea de igienă, atmosfera afectivă din familie și eventualele
conflicte. De asemenea, el poate observa mediul de muncă și colectivitatea în care locuieste bolnavul,
cu toate problemele lor. De aceea, medicul generalist trebuie să pună în joc toate resursele sale, toate
simturile și toate calitătile sale, pentru a efectua o observatie cât mai atentă și mai profundă a
bolnavului și a mediului său de viată și de muncă. Pentru că există pericolul ca el să efectueze o
observatie prea sumară și să se bazeze mai ales pe rezultatele de laborator, care, desi pot aduce
informatii extrem de valoroase, nu o pot lua niciodată înaintea metodelor clinice și în primul rând
înaintea observatiei, simple și directe, a bolnavului și a mediului său de viată și de muncă.De aceea
medicul generalist trebuie să învete să fie un fin observator al bolnavului.
Suport curs Cercetare în Nursing
EXPERIMENTUL
Introducerea experimentului ca metodă specifică de cercetare în psihologie în anul 1879 de către
W. Wunat, a însemnat desprinderea psihologiei de filosofie şi constituirea ei ca ştiinţă de sine stătătoare.
Experimentul este provocarea unui fapt psihic, în condiţii bine determinate cu scopul de a
verifica o ipoteză.
De la introducerea lui ca metodă a psihologiei şi până în prezent, experimentul a cunoscut o
Page | 81
evoluţie continuă atât sub aspectul sferei de extensiune (la început, se aplica doar în studiul proceselor
senzoriale şi motricităţii, astăzi se utilizează în cercetarea tuturor proceselor şi funcţiilor psihice), cât
şi sub cel al structurii interne și al suportului tehnic (iniţial aparatura folosită era simplistă,
preponderent mecanică, astăzi este una ultrasofisticată, electronică și informatică).
Următoarea definiţie, mai completă, a experimentului sintetizează și principalele sale
caracteristici: „Experimentul este observarea și măsurarea efectelor manipulării unei variabile
independente asupra variabilei dependente, într-o situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi
efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum“.
Aşadar experimentul este o observaţie provocată, controlată, iar conceptele de bază pe care le
implică sunt: variabile; situaţie experimentală, manipulare experimentală.
Variabila semnifică orice fapt obiectiv sau subiectiv care poate fi modificat fie calitativ, fie
cantitativ căpătând grade diferite de intensitate. În experiment sunt două tipuri de variabile:
– variabile independente – la care variaţia este influenţată direct de experimentator,pentru a-i
observa consecinţele;
– variabile dependente – la care variaţia este în funcţie de variabila independentă.
Noțiuni
Cercetarea experimentală constituie un proces iterativ, care începe cu verificarea relaţiilor de
cauzalitate și sfârşeşte cu formularea unor noi ipoteze. Paradigma naturii iterative a cercetării
experimentale, propusă de G. E. P. Box, se fondează pe supoziţia că „nici un plan (experimental) nu
este suficient de bun pentru a răspunde la toate întrebările deodată, oricât ar fi experimentul de
important. Este necesară o serie de investigări pentru a răspunde la orice întrebare cu adevărat
importantă cu privire la cauzele comportamentului.
O mare problema în experimentul psihosociologic il reprezinta complexitatea obiectului de studiu
– personalitatea și conduita umana – omul fiind capabil spre deosebire de alte “obiecte” ale experimentului
sa-si modifice conduita, trairile, atitudinile atunci cand cerde sau stie ca se afla în conditii de experiment.
În afara acestui fapt, specifică experimentului psihosociologic este imposibilitatea controlului total al
variabilelor și izolarea fenomenului studiat. Obiectul de studiu în ştiinţele socioumane îl reprezintă omul și
mediul sau care se afla într-o serie de determinari complexe, interne și externe subiectului uman. Altfel
spus, subiecţii de experiment aparţin unei anumite categorii sociale, fac parte dintr-o anumită societate,
naţiune și grup socioprofesional; au o anumită vârstă, un anumit sex, nivel de şcolaritate; şi-au interiorizat
anumite norme şi valori într-o măsură mai mare sau mai mică.
Dată fiind această situaţie, în legătură cu experimentele psihosociologice, se pune problema
posibilităţii de generalizare a rezultatelor obţinute. Este vorba despre validitatea externă a
experimentului sau validitatea ecologică care se referă la aplicabilitatea rezultatelor în situaţii naturale
(ecologice) cât mai diferite. în general, validitatea externă a experimentelor din ştiinţele socioumane
este destul de restrânsă atât în ceea ce priveşte generalizarea de la grupul experimental la populaţia din
care sunt selecţionaţi subiecţii de experiment (validitatea populaţională), cât şi sub raportul trecerii de
la situaţia experimentală la condiţiile vieţii sociale reale (validitatea ecologică). Generalizarea
rezultatelor experimentelor psihosociologice nu este permisă decât în limitele procedeelor utilizate şi
numai la populaţia din care au fost selecţionaţi subiecţii de experiment.
Poate și mai importanta este problema validităţii interne. în experimentele psihosociologice,
variabila independentă reprezintă o combinaţie de stimuli, sarcina cercetătorului fiind aceea de
„purificare a variabilei independente”, pentru a stabili cu exactitate dacă între X (variabila
independentă) şi Y (variabila dependentă) există o legătură cauzală. Spre exemplu, în acest scop sunt
montate experimente placebo.
Sub numele de placebo sunt grupate substanţele chimice fără acţiune farmacologică specifică, dar
care, datorită sugestiei şi autosugestiei provoacă ameliorarea stării bolnavului. Astfel de substanţe,
cunoscute încă din Evul Mediu, au primit, după moda timpului o denumire latină (placebo), ceea ce
înseamnă: voi place. Astăzi se ştie că toate medicamentele – chiar anestezicele și antibioticele – au, în
afara acţiunii farmacologice, şi un element placebo, dat de situaţia psihosocială în care se administrează.
Experimentele placebo servesc tocmai la izolarea acţiunii farmacologice specifice şi, prin
analogie, sunt utilizate în psihosociologie pentru izolarea variabilei independente din complexul de
stimuli, pentru a-i măsura influenţa asupra variabilei dependente. Dealtfel, rafinarea continuă a
schemelor experimentale nu reprezintă altceva decât efortul de izolare cât mai deplină a acţiunii
variabilei independente.
Suport curs Cercetare în Nursing
Ernest Greenwood, după ce trece în revistă sensurile în care este folosită metoda experimentală
în sociologie și psihologie, ajunge la concluzia că: „Un experiment este verificarea unei ipoteze
încercând de a pune doi factori în relaţie cauzală prin cercetarea situaţiilor contrastante, în care sunt
controlaţi toţi factorii în afara celui ce interesează, acesta din urmă fiind cauza ipotetică sau efectul
ipotetic”. Două sunt caracteristicile asupra cărora Ernest Greenwood insistă: capacitatea
experimentului de a verifica ipotezele cauzale şi controlul situaţiei experimentale.
Page | 83
Astfel, el arata ca experimentul tinde către controlul maxim al factorilor și precizează esenţa
metodei: „testarea ipotezelor cauzale prin înţelegerea unor situaţii contrastante controlate” (Greenwood,
1945, apud Chelcea). Controlul este, aşadar, elementul esenţial în structura metodei experimentale.
Verificarea ipotezelor cauzale constituie scopul general al ştiinţei, de care cunoaşterea
ştiinţifică se apropie utilizând metode adecvate, inclusiv experimentul, dar nu numai experimentul.
Definitiile date de o serie de autori (inclusiv cea a lui Ernest Greenwood) sunt limitate tocmai prin
faptul că insistă asupra legăturii cauzale doar dintre două fenomene. Totodata, Arnold M. Rose
apreciază că „Un experiment constă în aplicarea unui stimul la un anumit obiect, păstrând neschimbaţi
alţi stimuli sau condiţii posibile care pot să afecteze obiectul în acelaşi timp, şi notând schimbările
care se produc în obiect, probabil datorită aplicării stimulului“ (Rose, 1954, apud Chelcea).
Astazi este un fapt binecunoscut și larg acceptat acela ca în domeniul socialului funcţionează
relaţii de multicauzalitate, ceea ce impune luarea în considerare în ipoteză, și deci în experiment, nu
doar a două, ci a mai multor elemente.
O definiţie riguroasă a experimentului psihosociologic trebuie să reflecte stadiul prezent de
dezvoltare a cunoaşterii, dar şi posibilităţile de azi ale tehnicii experimentale și de aceea o definitie
care corespunde într-o mai mare măsură acestor exigenţe este cea a lui Leon Festinger: “experimentul
constă în „observarea și măsurarea efectelor manipulării unor variabile independente asupra
variabilelor dependente într-o situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi efectiv, dar străini
studiului) este redusă la minimum” (Festinger şi Katz, 1963, apud Chelcea). Aceasta definiţie
subliniază în primul rând faptul că experimentul este o observaţie provocată și ca, în al doilea rând,
situaţia este controlată. Aceste două caracteristici sunt reţinute şi de alţi psihosociologi. Astfel, John
W. Kinch consideră că poate fi vorba de experiment când „cercetătorul introduce deliberat anumiţi
factori în situaţia observată sau controlează comportamentul subiecţilor pe care îi observă”, iar Marc
Richelle apreciază că: „A experimenta înseamnă a aşeza un fenomen sub un control riguros cu scopul
de a-i determina condiţiile de apariţie” (1995, apud Chelcea). Chelcea reuseste o definitie
cuprinzatoare data experimentului: în ştiinţele socioumane experimentul psihosociologic constă în
analiza efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-o situaţie controlată,
cu scopul verificării ipotezelor cauzale.
Tipuri de experimente
Criteriile pentru delimitarea tipurilor de experimente în psihosociologie sunt foarte variate:
- gradul și specificul intervenţiei cercetătorului în manipularea variabilelor,
- nivelul controlului variabilelor,
- natura variabilelor modificate,
- locul
- funcţia experimentului în cadrul cercetării etc.
John Stuart Mill, care aprecia că valoarea situaţiilor experimentale depinde de ceea ce este în ele,
iar nu de modul cum au fost obţinute aceste situaţii, făcea distincţie totuşi între experimentul natural, în
care situaţia experimentală este oferită de natură, și experimentul artificial, în care situaţia este creată de
cercetător. Claude Bernard, afirmând că „nu se poate admite că mâna experimentatorului trebuie să
intervină totdeauna activ pentru a provoca apariţia fenomenelor, face distincţie între experimentele active
şi experimentele pasive. Primele sunt experimente provocate, cele din urmă, invocate, mintale.
F. S. Chapin ținând cont de gradul de intervenţie a cercetătorului în manipularea variabilelor
constituie elementul esenţial vorbeste de experiment proiectat şi experiment ex post facto. Dacă în
experimentul proiectat cercetătorul creează situaţia, în experimentul ex post facto situaţia furnizată de
natură serveşte cercetătorului ca material de analiză raţională a legăturii cauzale dintre variabilele pe care
nu el le-a introdus în experiment, dar pe care le „reconstruieşte“ mintal. Dar experimentul mintal nu
Suport curs Cercetare în Nursing
se desfăşoară exclusiv în planul abstracţiilor şi nici nu se contrapune experimentului proiectat. Ştefan
Lanţoş remarca fapul că experimentul mintal continuă reflexia pronind de la observaţie, „o prelungeşte
prin forţa imaginaţiei și fanteziei predictive peste limitele de accesibilitate ale acestei observaţii“.
Edgar Sydenstricker împarte experimentele în simultane şi succesive, după cum rezultatul este
obţinut printr-o secţiune transversală, comparând grupul experimental cu cel de control, sau printr-o
secţiune longitudinală, comparând grupul experimental cu sine însuşi, la diferite intervale de timp.
Page | 86
După Ernest Greenwood experimentele sunt de patru tipuri: proiectat simultan, proiectat
succesional, ex post facto cauză-efect și ex post facto efect-cauză. tare.
Primele doua sunt relativ simple și nu necesita explicatii complexe, ele sunt experimente
active. La rândul lor, experimentele ex post facto (invocate) au fost divizate în două categorii, pornind
de la observaţia că uneori cercetătorul cunoaşte numărul şi situaţia celor care au suferit acţiunea unui
factor (ex post facto cauzăefect), iar alteori nu se cunoaşte acest număr, dar se ştiu numărul şi situaţia
celor care prezintă efectul acţiunii respectivului factor (ex post facto efect-cauză).
Prin experimentele ex post facto se precizează că se cercetează fie consecinţele unei variabile
cunoscute asupra situaţiilor în care ea este prezentă sau absentă, fie factorii care au influenţat o situaţie
cunoscută. Trebuie subliniat faptul că, în experimentele ex post facto, cercetătorul nu manipulează
efectiv variabilele şi nici nu este prezent în momentul acţiunii lor, procesele sociale desfăşurându-se în
mod natural, fapt care conferă acestui tip de experiment un plus de valoare cognitivă.
Allem L. Edward tinand cont de funcţia pe care o indeplineste experimentul în procesul de
cunoaştere ştiinţifică face urmatoarea clasificare a experimentului:
a. Experimentul explorativ, cu funcţie de sondare a situaţiilor psihosociale mai puţin
cunoscute, fără a porni de la ipoteze foarte exacte, are un rol de precizare a problemelor ce
urmează a fi clarificate în cercetările ştiinţifice ulterioare. În procesul cunoaşterii,
experimentul explorativ, spre deosebire de celelalte tipuri de experimente, constituie un
moment de iniţiere.
b. Experimentul metodic - funcţie pregătitoare mai avansată în procesul de cunoaştere
proiectat cu scopul de validare a raporturilor dintre variabilele experimentale.
c. Experimentul propriu-zis ştiinţific este cel cu ajutorul căruia se măsoară influenţa
variabilei independente asupra variabilei dependente.
d. Experimentul critic, de testare a ipotezelor cauzale, reprezintă tipul superior de
experiment, cu valoare de cunoaştere ridicată.
Experimentul natural
Experimentul este metoda prin excelenţă de determinare a cauzalităţii. O relaţie de cauzalitate
între două variabile înseamnă că o variabilă (independentă) produce variaţie într-o a doua variabilă
(dependentă). Această relaţie se spune că există atunci când:
1. Există o secvenţă ordonată în timp între variabile, astfel încât variabila independentă o
precede pe cea dependentă.
2. Există o corelaţie între cele două variabile, a.î. modificarea uneia dintre variabile este
legată de schimbarea în cealaltă variabilă;
3. Nu există dovezi potrivit cărora relaţia dintre cele două variabile este iluzorie (spurious),
adică atunci când influenţa unei a treia variabile este verificată, relaţia originală dispare.
Experimentul este metoda de analiză a relaţiilor cauzale care reuşeşte să respecte toate cele trei
condiţii de mai sus. În cazul celorlaltor metode de colectare a datelor pentru cerecetările de tip
cantitativist-verificaţionist, precum este ancheta sociologică, măsurătorile și observaţiile sunt adeseori
imprecise şi implică multe variaţii, corelaţiile dintre variabile fiind adeseori instabile.
Este foarte dificil să se determine, nu mai vorbim despre control, toţi factorii pasibili a
influenţa o influenţa o corelaţie între cele două variabile. Experimentarea este foarte potrivită pentru
proiectele de cercetare care implică noţiuni și propoziţii (variabile) limitate și bine definite.
Experimentarea este mai potivită pentru verificarea ipotezelor decât pentru descrierea unor
fenomene. Metoda a fost şi mai este utilizată extensiv în cercetarea grupurilor mici. Deşi
reprezentarea comună asociază experimentele cu laboratoarele, vom vedea că, în ştiinţele sociale,
experimentarea este posibilă şi în contexte naturale.
Suport curs Cercetare în Nursing
Analiza de conținut
Este o metoda ce se refera la analiza cantitativa a documentelor, urmarindu-se punerea în
evidenta de teme, tendinte, atitudini, valori sau de pattern-uri de asociere a unor teme și evaluari (de
atitudini și de valori). Ea a mai fost numita și tratarea cantitativa a unui material simbolic calitativ.
într-adevar, desi poate viza și aspecte materiale alle productiei umane (arhitectura, vestimentatie etc.),
analiza de continut este proprie documentelor ce contin informatie complexa, celor cu valoare
comunicationala ridicata: mass-media, literatura, statistici oficiale, dari de sema, rapoarte, legi și
decrete, corespondenta personala, jurnale intime etc.
Avand stabilita problema de studiat și fiind alese documentele corespunzatoare. analiza de
continut se desfasoara în urmatorii pasi mai importanti:
Din experienta prealabila de cercetare si/sau printr-o parcurgere atenta a materialului supus
analizei, formulam ipoteze pe care le traducem în categorii (clase), iar acestea, la randul lor, în
indicatori direct numarabili în text. Traducerea unei probleme (ipoteze) în categorii și
indicatori, carora le atribuim coduri, inseamna intocmirea unui “chestionar” cu care mergem în
fata documentului și filtram materialul brut.
Odata ce avem grila de categorii și sistemul de indicatori, intereseaza cum facem numararea la nivelul
textului, ce unitati de analiză utilizăm. Se distinge, în acest sens, intre unitatea de reperaj - ca fiind
lungimea textului care este recunoscuta tema - și unitatea de context, adica lungimea minima a textului
în care trebuie citit pentru a se desemna dacă tema este prezentata favorabil, defavorabil sau neutru. Se
intelege ca unitatea de context este mai mare sau cel putin egala cu cea de reperaj. în practica, lucrurile
sunt destul de complicate, unitatea de reperaj și cea de context trebuind alese în
Suport curs Cercetare în Nursing
functie de organizarea documentului în spatiu și timp. La carti, se pot lua ca unitate de reperaj
paragrafe, pagini, la reviste și ziare, numere, la emisiunile radio și TV, ore sau zile.
Prin numararea unitatilor favorabile, neutre sau care nu se refera la tema urmarita de noi și prin calcularea
raportului dintre frecventele acestor unitati se desprinde preocuparea fata de tema respectiva și aprecierea ei. Pe
langa simpla consemnare a prezentei sau absentei atributului, a temei ca atare, dar și a celui “favorabil’,
“nefavorabil”, “neutru”, se poate evalua și taria gradului de intensitate cu care se manifesta atitudinea
introducandu-se și formule statistico-matematice mai complicate. De asemenea - apeland la logica și calculul
probabilitatilor - se permie și evidentierea unor structuri asociative (pattern-
ueri) semantico-apreciative în cadrul comunicarii. Astazi se pot intreprinde analize fine și corelatii pe
texte și inter-texte datorita utilizarii calculatoarelor (exista o adevarata traditie în analiza de continut
computerizata, ea luand și acesta forma în deceniul al saptelea).
Analiza de continut are o serie de virtuți, printre care foarte importante sunt:
Ea aduce nota de rigoare în interpretarea documentelor, depaseste planul impresiei, al afirmatiilor
fara acoperire empirica de genul: “Ziarul cutare se ocupa numai de lucruri de scandal” sau “Filmele
americane sunt pline de scene de violenta” sau “Ce putina muzica usoara se da acum la televiziunea
romana !” etc. Plan care, din pacate, este atat de prezent nu doar în retorica cotidiana nevinovata, a
relatiilor interpersonale, ci și în discursuri și luari de decizii cu impact în viata publica.
Tot pe acesta linie, analiza de continut are o relevanta deosebita în analiza temeinica a
productiilor stiintifice, în dublu sens: în cele sociologice, mai ales, după cum observa T.
Rotariu (1991), ca analiza secundara a datelor; în cele științifice, în general, pentru a
decela mai precis ce teme sunt cercetate, raportul teoretic-empiric, fundamental-aplicativ, ce
caracteristici socio-demografice au producatorii de stiinta (varsta, sex, etc.).
Prin analiza de continut se releva nu numai tendinte în interiorul unui document sau al mai
multor documente, la un moment dat, într-o anume temporalitate, ci și evolutia comparativa
a unor teme și aprecieri pe secvente mai mari de timp. Analiza de continut poate lua și
forma analizei longitudinale.
Metoda este preferata de cercetatori fiindca ea se aplica, de regula, pe documente neprovocate
direct pentru cercetare și astfel nu intervin distorsiunile legate de raportul cercetator-subiect,
asa cum se intampla în cazul experimentului, al anchetei sau al unor anumite genuri de observatie.
Vizand o coordonata esentiala a existentei socioumane - cea informational-comunicationala -
analiza de continut are și avantajul epistemic ca, mai ales slujindu-se de calculator, se pot
realiza vaste comparatii în timp și spatiu, pe perioade istorice, pe tari, pe institutii, etc.,
rezultatul ei constituind un element central al multor decizii.
Din motivele de mai sus, la care trebuie adaugat unul extrem de important, și anume costul relativ
redus al cercetarii fata de alte metode, ea a cunoscut în ultimele decenii o adevarata explozie.
Analiza de continut comporta insa dificultati și limite, unele “interne’ mai specifice, altele
cu caracter mai general.
O prima și grava problema metodologica e cea a stabilirii grilei de categorii și indicatori. T.
Rotariu (1991) considera ca respectiva grila și categoriile trebuie sa fie: exhaustive (sa
surprinda toate variantele de aparitie a caracteristicii, a temei); exclusive (o unitate inregistrata
într-o categorie sa nu mai figureze și în alta); obiective (sa permita o clasificare a materialului
care sa depinda cat mai putin posibil de analistul ce o realizeaza), și pertinente (adecvete
obictivului urmarit de cercetare și continutului documentelor). în vederea conceperii unui
sistem de categorii care sa se suprapuna cat mai exact textului examinat e nevoie de tatonari
succesive și de corectiilecorespunzatoare. Din acest punct de vedere s-a semnalat dilema: cand
categoriile sunt largi (flexibile), nu se atinge precizia (fideliatea) dorita, pe cand dacă ele sunt
limitate (strict definite), materialul codat difera prea putin de cel brut și nu am inaintat, asadar,
prea mult în cunoasterea sistematica.
Dintre exigentele mai sus mentionate pretinse sistemului de categorii și analizei de continut, în
general, decisiva este “obiectivitatea”, adica valabilitatea și fidelitatea procedeului. în ceea ce
priveste validitatea - în sensul ei tehnic -, desi e imaginabila și utilizarea criteriilor
Suport curs Cercetare în Nursing
predictibilitatii și a validitatii concurentiale, în cazul analizei de continut legitima este
cercetarea validitatii de construct, și mai ales, a celei logice (de continut), altfel spus, a
legaturii logico-semantice dintre ipoteze, categorii, indici și caracteristicile textului.
Fidelitatea procedeului se poate estima fie prin compararea rezultatelor la care au ajuns
diferiti analisti ce au lucrat independent pe acelasi document și cu aceleasi categorii și
indicatori, fie prin compararea rezultatelor unuia și aceluiasi analist, obtinute la intervale de
timp mai mari, O valoare a indicelui de corelatie a inter-versiunilor analitice mai mare de 0,70 se considera ca
indicand o buna fidelitate. în tot cazul, este necesar un accentuat spirit de finete
și o bogata experienta pentru a deslusi în expresii lingvistice diferite acelasi continut
(psiho)social. Poate ca alaturi de interpretarea de ansamblu a documentului, aceasta sarcina
este cel mai greu (si riscant) de substituit prin analiza computerizata. De aceea, e bine, cu toate
ca acesta mareste costul cercetarii, ca macar atunci cand e vorba de documente și teme
importante, sa se foloseaca, și în stabilirea sistemului de categorii, și în analiza propriu-zisa
(sau a programarii computerului), metoda expertilor.
Analiza de continut poate viza documente unice cu valoare intrinseca si, în acest caz, problema
ce documente concrete vom lua în analiza nu se pune. De cele mai multe ori insa suntem nevoiti sa
recurgem la esantionarea materialului supus efectiv investigatiei. Daca, de exemplu, intereseaza
cum trateaza un anumit ziar problema pensionarilor, este aproape imposibil (si nici nu este necesar)
sa analizam cantitativ, numar de numar, pagina de pagina. în selectarea din presa scrisa și audio-
vizuala, intrucat exista o fluctuatie a aparitiei și tratarii temelor (tendinta de ciclicitate sau
compensatorie), esantionarea trebuie sa tina seama și de aceste criterii, combinand esantionarea pur
aleatorie cu una “stratificata”, în functie de perioade de aparitie.
Problema problemelor în analiza clasica de continut este aceea ca interpretarea atitudinilor,
valorilor și intentiilor autorului documentului supus investigatiei nu se rezolva doar prin
relevarea tendintelor statistice. Este justificata atat inferenta directa, cand continutul este luat
ca atare (face value), cat și inferenta indirecta, cand opusul afirmatiilor din continut trebuie
considerat ca adevarat. Ramane, asadar, la alegerea cercetatorului de a aprecia intentia
manifestata în sens direct sau nu. Se face, din aceasta perspectiva distinctia (Ghiglione și
Matalon, 1978) intre analiza pe plan orizontal (caracteristicile documentului în sine) și aceea
pe plan vertical (cauzele, antecedentele și intentiile ce au produs documentul). Pentru al doilea
gen de analiza, cercetatorul are nevoie și de alte date, referitoare la sursa emitenta și la
intelegerea ambiantei grupale sau societale de ansamblu. în literatura de specialitate se
subliniaza mereu, de altminteri, ca insusi H. Laswell (1903-1978) - dacă nu parintele, atunci
“nasul” analizei de continut - recomanda incadrarea ei într-o schema mai larga de analiza a
comunicarii: cine, ce, cui, cum și cu ce rezultate comunica.
Analiza calitativă
In perspectiva calitativista, după cum am mai spus-o, analiza documentelor sociale este
interesanta și utila dacă acestea sunt privite ca texte sociale, ca discursuri. Multi autori pledeaza în
favoarea principiului integrarii planului lingvistic de continut - teme și intelesuri - al documentului, cu
cel al formei lingvistice, adica al gramaticii, coeziunii, figurilor de stil. La randul lui, acest ultim plan
trebuie sa ia în considerare atat retorica textului, organizarea argumentativa a lui, cat și felul în care
respectiva retorica, în calitate de constructie generala a textului, este marcata de resursele
interpretative (repertoarii) care exista într-un context sociocultural dat. D. Silverman (1993) grupeaza
studiile calitative ale documentelor în trei clase:
1. Cele de natura etnografica, care, în efortul lor de a intelege holistic viata și activitatile
oamenilor și comunitatilor, pornesc de la ideea ca în societatile complexe, un element
central, alaturi de alte genuri de documente, il constituie cele scrise, inclusiv cele cifrice.
2. Studiile semiotice, care, avand ca baza dezvoltarile ulterioare ale structuralismului lui
Ferdinand de Saussure, ce au aratat ca structura textului (materialul semantic) și
cuvintele sunt inseparabile, s-au centrat pe analiza interna a discursurilor. Ele au relevat
strategiile intrinseci de compunere a textelor prin care autorii lor incearca sa produca
Suport curs Cercetare în Nursing
anumite efecte la cititor și auditor sau, oricum, sa evidentieze efectele neintentionate pe
care o anume organizare a textului le are asupra recipientului de text.
3. Studiile etnometodologice, în care focalizarea este pe intelegerea metodelor practicate
în viata cotidiana de producere și interpretare a descriilor ce le oferim celorlalti, metode
implicate în cele mai banale convorbiri, ca și în stirile de senzatie din mass-media.
Categoriile utilizate. Fiecare persoana, eveniment, situatie, etc. poate fi descrisa prin mai multe
categorii, plasand-o, astfel, în anumite clase. E indeajuns sa rasfoim mai multe ziare și sa ne dam seama cum
acelasi eveniment este prezentat în termeni diferiti. Feministele au aratat ca, spre deosebire de barbati, femeile
sunt identificate, de obicei, cu statutul marital, numarul de copii, culoarea parului. Asemenea identificari în
descriere trimit cititorul la o anume judecare a persoanei și
a comportamentelor sale. Aceeasi persoana poate fi prezentata ca “bine facuta, blonda, mama a trei copii” sau ca
“profesoara de matematica în varsta de 40 ani”. Amandoua descrierile sunt adevarate, dar ele determina lecturi
diferite.
Fiecare categorie face parte dintr-o colectie de categorii. Din propozitiile de mai sus, “mama”
este o categorie din colectia ‘familie”, iar “profesor” din cea a “ocupatiei”. în raportul categorie-
colectie functioneaza opozitiile paradigmatice ale semioticii saussuriene. dacă se mentioneaza
“mama” e clar ca se exclude “tata”.
Regula consistentei spune ca în actul auzirii, al perceperii descrierilor, atunci cand un vorbitor
foloseste una sau mai multe categorii pentru a descrie cel putin doi membrii ai populatiei și dacă
auzim aceste categorii ca fiind posibil sa faca parte din aceeasi colectie, le vom auzi în acest fel. Nu
intamplator, spune A. Sacks, la auzul sau la citirea anuntului: “Copilul plange. Mama l-a luat în
brate.”, suntem aproape siguri ca e vorba de mama copilului. Regula consistentei se refera și la alte
aspecte ale dinamicii colocviale; și anume ea spune ca dacă în caracterizarea unui membru al
populatiei recurgem la o categorie dintr-o colectie anume, exista o mare probabilitate ca în descrierea
altui membru sa folosim o alta categorie, dar din aceeasi colectie. O implicatie serioasa a acestei
reguli este ca, atunci cand noi folosim termeni mai duri în caracterizarea cuiva, ne putem astepta sa
fim caracterizati cu termeni din aceeasi colectie.
Categoriile au functia de a defini și delimita activitatile (category-bound activity), de a
caracteriza persoanele prin activitatile lor și de a infera activitatile din descrierea persoanelor. O
consecinta a acestor caracterizari este ca pe baza lor noi judecam moralitatea actelor savarsite. Cand
aflam ca un parinte si-a pedepsit copilul ni se pare ceva normal, în schimb, cand auzim ca un copil si-a
pedepsit parintele, nu ne gandim numai la ceva atipic, ci și la un lucru imoral. Ce e de retinut aici este
ca termenul “a pedepsi” descrie o activitate care ar putea fi caracterizata lingvistic și altfel, în cuvinte
mult mai blande și care ar schimba interpretarile receptorului. Felul în care descriem o situatie
angajeaza cvasi-permanent și o conotatie morala. în viata sociala concreta, normele morale au un rol
de prim-plan. Spre deosebire insa de uzanta sociologiei clasice, de a lua normele drept element de
cauzalitate a actiunilor sociale, A. Sacks este preocupat de felul în care actorii cotidieni folosesc
normele pentru a descrie, cataloga și intelege activitatile semenilor lor. El insista ca în practica curenta
de “citire” în spusele celorlalti, oamenii fac mereu inferente, de mai multe ordine: astfel, dacă
persoana A il categorizeaza pe B ca batran, noi avem inclinatia sa-l categorizam pe A, pentru a decide
cum l-am categoriza noi pe B (A. Sacks, 1974, p.45).
A. Sacks numeste strategiile complexe și subtile prin care oamenii în practica mundana isi
descriu și evalueaza reciproc activitatileprocedee de categorizare a membrilor (memberships
categorisation device) sintagma folosita în literatura de specialitate și în formula prescurtata MCD.
Prezentam un caz de aplicare a analizei MCD, preluat de la D. Silverman (1993) de Petru Ilut în
“Abordarea calitativa a socioumanului”, p.147. Este vorba despre cum producatorii de stiri și relatari
de evenimente, în efortul de a le face pe acestea cat mai interesante și atragatoare, le construiesc,
mizand pe conotatiile cuvintelor, pe mecanismele de categorizari și inferente ale audientei. Tabelul are
ca pretext un titlu (adaptat) aparut într-un numar din ziarul “Times”, dar exista exemple numeroase și
chiar mai frapante în presa scrisa de la noi. (Vezi Tabelul nr.1)
Suport curs Cercetare în Nursing
Transcriptia și analiza conversatiei cotidiene
Un gen de mare interes pentru studiile din domeniul socioumanului il constituie conversatiile
cercetator – subiect și bineanteles, nu atat cele pe baza de chestionar standardizat, unde secventa
intrebare- raspuns este într-o singura directie( operatorul intreaba, subiectul raspunde) și unde, deci nu
avem o conversatie în intelesul propriu al cuvantului, ci în interviurile nestructurate, de adancime. Dar
și aici subzista o puternica asimetrie, fiindca desi discutia este libera, cercetatorul este cel care pune,
în general, intrebari. Analiza calitativa a conversatiilor se detaseaza net insa de preocuparile clasice (de orientare
pozitivist-cantitativista), ale investigatiunii verbale intervievator-intervievat. Aceasta din
urma se concentreaza asupra urmatorului fapt: în ce masura respectiva interactiune favorizeaza sau nu
acuratetea declaratiilor intervievatului despre o realitate preexistenta. Calitativistii scruteaza cu atentie
procesul de organizare și desfasurare a conversatiilor libere (interviuri deschise) ca o realitate în sine.
Pe de alta parte, pentru ei, conversatiile de tip interviu sunt doar o forma a conversatiilor sociale,
majoritatea acestora constituind-o cele prezente în practica rutiniera de zi cu zi. în viziunea
calitativista, toate formele de conversatie, deci și cele de natura institutionala (din parlament, sa
spunem, sau medic-pacient) sunt, în fond, variante ale conversatiilor din viata mundana. (Se intelege
ca și în convorbirile intervievator-intervievat.)
Analiza conversatiilor cotidiene presupune o inregistrare cat mai fidela a lor. Astazi, prin
mijloacele audio-vizuale sarcina cercetatorului este mult usurata și prezentarea materialului de teren în
forma sa nealterata este mult mai lesne de realizat. Transcriptiaconversatiilor și a contextului în care
ele se desfasoara, ramane insa în continuare o operatie indispensabila, fiindca ea condenseaza
informatii și este un prim pas inspre codarea și prelucrarea ei. Transcriptia inseamna utilizarea unui
sistem de semne (conventionale, desigur) în a nota dinamica și structura convorbirilor: o paranteza
mare poate indica interventia unui vorbitor în timp ce altul vorbeste deja; o cifra din paranteze mai
mici, aproximativ cat timp a facut pauza vorbitorul în discursul sau; cuvintele scrise cu litere mari
dintr-o replica desemneaza vocea ridicata a personajului, etc. Sacks și colaboratorii ofera la sfarsitul
lucrarii lor (1974) un Appendix ce cuprinde detalii ale principiilor și sistemelor de notare a
conversatiilor. Transcriptiile au nu doar rolul de a prezenta în detaliu mersul și caracteristicile
interactiunilor verbale, ci ele sunt și o adevarata munca de cercetare, deoarece în operatia de
transcriere a materialului brut inregistrat, se descopera mereu noi laturi și sensuri ale actelor
conventionale. în acelasi timp, transcriptiile, dat fiind caracterul lor de semicodate, pot fi utilizate cu
folos de alti cercetatori, ca un document pretabil la analize și interpretari proprii.
Cat priveste analiza efectiva a materialului conventional, nu exista, bineinteles, retete, modele
gata confectionate, ci doar sugestii orientative. Ca principii generale metodologice, le-am putea numi
pe cele trei principale asumptii pe care J. Heritage (1984) considera ca le contine analiza
(etnometodologica) a conversatiilor.
Nivelul culturii materiale intrinseci simbolice se preteaza abordarii textualiste, semiotice. Deci și
documentele care nu sunt texte scrise, cum ar fi piesele de imbracaminte, insignele, monumentele,
nemaivorbind de produsele artistice propriu-zise - arhitecturale, sculpturale și picturale. D. Miller (1982) a
argumentat cum utilizarea unui anumit gen de vestimentatie urmeaza principiul relatiei sintagmatice -
obiecte de imbracaminte ce “merg impreuna” - și pe cel al relatiei paradigmatice - alegerea unei anumite
piese și nu a alteia are valoare de distinctivitate. Reprezentantii teoriei alegerii rationale exploateaza
constatarile de acest gen (cu privire la imbracaminte, vesela, etc.) pe linia comportamentului strict utilitar
al actorului social, practicarea unui anume stil vestimentar sau alimentar avand functii precise de marcare
a unui status social și deci de obtinere de beneficii (Coleman, 1990).
A cauta intelesurile, valorile și reprezentarile sociale atat la nivelul culturii materiale intrinsec
simbolice, cat și la al celei mediat-simbolice (tehnologice) inseamna analiza contextuala, de spatiu
cultural și de timp istoric. Altfel, simbolurile, semnele sunt total arbitrare. Aici, exemple ilustrative
sunt la indemana (simbolul crucii, al porumbelului etc.). De altminteri, multe artefacte au în acelasi
Suport curs Cercetare în Nursing
timp o valoare utilitara și una simbolica. Antropologii, cu deosebire, s-au interesat de schimbarea
intelesului simbolurilor materiale în timp și mecanismele prin care aspectul functional al obiectelor s-a
convertit în cel simbolic.
Intelesurile și semnificatiile acordate culturii materiale au o valoare stiintifica de cunoastere, dar aproape
intotdeauna și o distinctaconotatie social-politica. Se poate ajunge chiar la conflicte social politice în
interpretarea semnificatiei itemilor materiali ai unei culturi, în special în legatura cu identitatea etnica și
consistenta ei de-a lungul timpului. Interferentele în mediul de constructie a caselor, în vestimentatie, în
bucatarie și alimentatie dintre germani - maghiari - romani - tigani și alte
etnii din Transilvania sunt obiect de studiu, dar și de disputa. Uneori insa studiul artefactelor și al
tehnologiilor trecute poate fi folositor comunitatilor într-un sens foarte pragmatic.
Documentele medicale
Foaia de observaţie clinică e un document medico-legal, ştiinţific și de gestiune pe care se notează:
o Datele personale de identificare → nume, prenume, vârstă, sex, stare civilă, copii, cod
numeric personal, adresă, carnet de asigurări sociale, medic de familie)
o Numerele de înregistrare din registrul de intrări-ieşiri din spital, respectiv din
registrul de intrări-ieşiri din secţie.
o Antecedente
personale. o Antecedente
familiale. o Motivele
internării.
o Istoricul bolii actuale.
o Diagnosticul de trimitere.
o Diagnosticul de internare.
o Diagnosticul la externare.
Suport curs Cercetare în Nursing
Foaia de observaţie împreună cu foaia de temperatură și alte documente medicale constituie
DOSARUL MEDICAL al bolnavului pentru perioada internării, necesar activităţii medicale unde se
sintetizează datele privind:
o Interogatoriu – anamneză → se obţin date de la bolnav sau de la aparţinători despre
identitate, starea civilă, semnele bolii, antecedente personale, antecedente familiale,
regim de viaţă, vaccinări efectuate, motivele internării, istoricul bolii actuale.
o Examenul clinic → inspecţia, auscultaţia, palparea, percuţia: Page | 96
Examen obiectiv – examen fizic → se examinează toracele, membrele
superioare şi inferioare, regiunea tiroidiană a gâtului, abdomenul, cavitatea
bucală etc., se măsoară funcţiile vitale. Examinarea se face de cca. 2-3 ori pe zi
în cazul bolilor acute și de 2-3 ori pe săptămână în bolile cronice.
Examen subiectiv.
o Examinări
paraclinice. o Evoluţia
bolii.
o Tratament.
o Epicriza.
o Alte date.
In concluzie, cele trei dimensiuni ale FOCG se completeaza reciproc; fiecare dimensiune, prin
rolul ei, contribuind la cresterea calitatii actului medical. Nevoia de acuratete, de transparenta în
relatia medic-pacient, de crestere a increderii și adresabilitatii fata de institutiile medicale pleaca și de
la managementul datelor și informatiilor medicale, primul pas în acest process fiind FOCG.
Foile de temperatură folosite în pediatrie au introduse sub formă de grafic și cantităţile de alimente
consumate, notate cu culori convenţionale:
o Roşu → lapte matern.
o Albastru → lapte de vacă.
o Verde → lapte acidulat.
o Brun → făinos.
În cazul bolnavilor gravi, internaţi în secţii ATI (anestezie terapie intensivă), foaia de temperatură este
înlocuită cu foaia de terapie intensivă → care cuprinde înregistrarea valorilor funcţiilor vitale din oră în oră,
planul complex de îngrijire, bilanţul hidric – intrări /ieşiri, tratamente, rezultatul analizelor de laborator etc.
Suport curs Cercetare în Nursing
CURS 7
TEHNICI ȘI INTRUMENTE DE CERCETARE
(datorită stilului de viață, condițiilor de mediu, obișnuintelor familiale etc.)
Page |
100
METODE DE STUDIU
Faptele identificabile, demonstrabile din perspectiva cercetării constituie un suport adecvat
pentru elaborarea planurilor sau deciziilor unui specialist, evitând astfel o sondare intuitivă sau una
foarte oscilantă. Elaborarea unui program cu efecte pozitive asupra problemei în studiu nu este
posibilă fără o fundamentare reală, deoarece, pe baza cercetării se trece la acţiuni planificate, la
intervenţii prompte în situaţii neprevăzute, se descoperă problemele aflate în stadiu incipient;
cercetarea realizată adecvat contribuie la coordonarea eficientă a relaţiilor publice. Este importantă
stabilirea direcţiilor de orientare a cercetării:
- stabilirea domeniilor din care se vor culege informaţii şi scopurile pentru care această
acţiune are loc
- se vor fixa metode adecvate de investigaţie
- se va determina modelul de segmentare a publicului semnificativ pentru problema în studiu
- se vor obţine date asupra modului în care organizaţia și personalul ei sunt privite
Succesul acestei etape depinde de stabilirea exactă a scopului și domeniilor de cercetare, se
conferă o dimensiune unitară relaţiilor publice și se economisesc resurse, cum ar fi timpul.
Cea mai des utilizată metodă este ancheta folosind chestionarul ca tehnică de lucru: există mai
multe tipuri de sondaj:
- sondajul telefonic – deşi are costuri relativ scăzute și este simplu de realizat, o dificultate
o poate constitui rata de refuz şi segmentele sociale care nu pot fi contactate telefonic;
- sondajul prin intermediul presei – se poate realiza prin publicarea în ziar a
chestionarului, fiind o metodă avantajoasă în ceea ce priveşte costul, dar nu se mai poate
realiza condiţia de reprezentativitate a eşantionului;
- sondajul prin poştă – deşi timpul său de desfăşurare este mai lung, oferă posiblitatea de a obţine
răspunsuri corecte şi reprezentative; aici se pot utiliza stimulente pentru a mări rata răspunsurilor,
cum ar fi expedierea de scrisori personalizate, folosirea de chestionare cu variante de răspuns
simple, includerea unui plic timbrat, organizarea unei tombole pentru participanţi etc.
- sondajul printr-un operator de interviu – o metodă sigură de a obţine o imagine fidelă şi
reprezentativă, într-un interval scurt. Are costuri ridicate datorită implicării factorului uman.
Suport curs Cercetare în Nursing
Chestionarul prin poştă sau prin ziar are avantaje în ceea ce priveşte numărul mare de persoane
care răspund concomitent, permit diminuarea efectului de interviu, nu sunt necesari operatorii de
anchetă, asigură anonimatul, dar prezintă probleme de reprezentativitate a investigaţiei.
Ancheta prin chestionar se utilizează mai ales pentru studiul problemelor din organizaţii, ajutând la
determinarea problemelor din organizaţie , în interior, sau la determinarea caracteristicilor de imagine, în
exterior. Pentru asigurarea reprezentativităţii se pot enumera câteva cerinţe: stabilirea corectă a
obiectivului, identificarea corectă a eşantionului studiat, aplicarea aceluia și instrument de cercetare asupra Page |
subiecţilor, în acelaşi mod. 101
Întrebările deschise sunt recomandate în studiul unor probleme complexe, oferind informaţii
atât despre problema studiată, cât şi despre personalitatea celor anchetaţi. Dificultatea care se ridică
este cea a cuantificării mai dificile a datelor, apelându-se de multe ori la analiza de conţinut pentru a
analiza răspunsurile.
Din punct de vedere al funcţiei în chestionar, întrebările pot fi de următoarele tipuri:
- introductive – pun în contact cu tema
- de trecere – asigură recerea de la o temă la alta
- întrebări filtru – bifurcă traseul interviului în raport cu răspunsul dat
- de opinie/motivaţie
- de control – testează sinceritatea subiectului
- de identificare – cere elemente de caracterizare a respondentului
Aceste întrebări trebuie să fie clare. Să nu aibă sensuri multiple şi să nu determine reacţii care
să perturbe răspunsul.
O metodă des folosită este studiul documentelor scrise prin tehnica analizei de conţinut.
Scopul este de a determina forma în care mesajele din organizaţie au ajuns la publicul vizat și
impactul acestora asupra imaginii organizaţiei. Analizele de conţinut se realizează pe texte din pagini
ale ziarelor, revistelor, discursuri ale personalităţilor sau discuţii dintr-un focus grup.
Unităţile de analiză de conţinut sunt:
- unitatea de înregistrare – partea care va fi categorizată şi introdusă într-una din
categoriile schemei de analiză
- unitatea de context – segmentul comunicării ce permite caracterizarea unităţii înregistrare
- unitatea de numărare – cu ajutorul căruia se exprimă cantitativ primele două tipuri de
unităţi.
Suport curs Cercetare în Nursing
Analiza de conţinut se prezintă sub diverse forme:
-
analiza de frecvenţă – înregistrează frecvenţa de apariţie a unor unităţi de înregistrare,
folosită pentru a identifica momente de debut, apogeu, sfârşit al unei campanii
-
analiza de tendinţă – cu ajutorul anumitor formule matematice, evidenţiază atitudinea
neutră, favorabilă sau nefavorabilă în raport cu o temă, tip de analiză folosit pentru
determinarea coeficienţilor de imagine
- Page |
analiza evaluativă – presupune identificarea enunţurilor în legătură cu o anumită temă şi
Metodele calitative
Acestea prezintă avantaje pentru cercetarea și proiectarea comunicării organizaţionale.
Pericolul care apare este cel al superficialităţii: nu se va renunţa la obiectivitate și la abordarea
sistematică a domeniului de studiu. Metodele calitative sunt aplicate la diverse forme de studiu:
studiul documentelor – se studiază documente ce furnizează date despre comportamentul,
structura formală, starea economică, actele de comunicare
imaginea organizaţională: regulamentul, statutul, organigrama, declaraţia de principii etc.
Analiza mesajelor primite prin poştă sau poştă electronică , prin telefon, reprezintă una din
variantele studiului documentelor ca metodă de cercetare.
Ancheta prin tehnica interviului de opinie implică informaţii orale, cu posibilitatea de a obţine
răspunsuri specifice la întrebări şi cu cel al observării comportamentelor nonverbale și al
standardizării condiţiilor de răspuns. Există mai multe tipuri de interviuri:
- interviul cu întrebări închise – cu succesiune şi variante limitate de răspuns prestabilite.
- interviul ghidat sau focalizat – abordează teme şi ipoteze dinainte stabilite, dar întrebările
și succesiunea lor nu sunt prestabilite
- interviu cu întrebări deschise, cu ordinea şi succesiunea întrebărilor prestabilită, dar
răspunsul nu se încadrează în categorii limitate
- interviul nondirectiv – discuţia pleacă de la un punct prestabilit, dar e flexibilă în funcţie
de răspunsurile subiectului
Focus grupul este alcătuit din 6-12 persoane, alese pentru a reprezenta un segment public.
Mediatorul încurajează dezbaterea liberă a temelor de interes pentru strategia organizaţiei,
aplicând tehnica interviului focalizat. Se stabileşte timpul acordat , se alcătuieşte un ghid de întrebări
care apoi sunt puse pe rând participanţilor. Mediatorul are mai multe roluri:
- de a construi un grup de discuţie, cei prezenţi nu se cunosc dinaintea dezbaterii
- de a construi o atmosferă destinsă
- de a acorda pe rând cuvântul celor prezenţi
- de a limita polemicile şi discuţiile ce angrenează doar 2-3 participanţi
Suport curs Cercetare în Nursing
- de a fi obiectiv în legătură cu problema dezbătută și a nu-şi exprima opiniile
- de a nu influenţa răspunsurile
- de a nota pe scurt răspunsurile participanţilor
Recomandarea experţilor pentru alcătuirea ghidului de interviu sunt de a nu fi prea multe
întrebări, 7-10 maximum, acestea să fie formulate foarte bine, iar moderatorul să fie flexibil şi să
adauge pe loc 1-2 întrebări. Scopul unei asemenea metode este de a descoperi atitudinea
participanţilor cu privire la organizaţie și purtătorii ei de imagine. Page
| 103
Metode integrate de studiu
Un al treilea tip de metode, metodele integrate de studiu, au ca scop diminuarea dezavantajelor
celor două tipuri de metode prezentate, pentru a constitui un tablou cât mai fidel și complet al realităţii
organizaţiei investigate.
Aceste tipuri de metode pot fi folosite în analiza organizaţiilor şi sunt următoarele:
- studiul de caz – presupune tehnici de colectare a datelor și vizează asamblarea unor
informaţii cât mai precise . Ele pot fi sub formă de observaţie participativă, analiză
sociometrică sau anchetă de tip monografic.
- studiul comparativ – prin evidenţierea similitudinilor/diferenţelor dintre organizaţia studiată
și altele, se ajunge la o cunoaştere aprofundată a aspectelor cercetate. Studiile se pot desfăşura
extensiv (pe un număr mare de organizaţii, sau intensiv , pe un nmăr mic, dar atunci se recurge
la tehnica “panel” , studiul felului cum evoluează în timp anumite aspecte.
- simularea – constă în construirea și aplicarea unui model conceput pentru a reprezenta un
fenomen sau o categorie de fenomen. Obiectivul nu este de a reproduce funcţionarea unui anumit
sector, ci de a explora consecinţele unor proprietăţi sau ale comportamentului celor implicaţi în
funcţionarea de ansamblu a sistemului. Simularea, de fapt, este un cvasi-experiment.
Metodele de cercetare sunt structurate pe axa temporală considerată pentru analiză. Perspectiva
ei se poate desfăşura în timp, fiind vorba atunci de un studiu diacronic, sau tinde să surprindă starea
organizaţiei la un moment dat, în evoluţia ei.
Studiile de caz care prezintă dezvoltarea şi evoluţia în timp a organizaţiei sunt studii
diacronice, iar atunci când se aplică ancheta prin interviu sau chestionar, observaţia sau experimentul,
vorbim de studiu sincronic.
Dezavantaje: |
• costul ridicat, nu numai al orelor de intervievare, dar şi al celorlalte etape și momente ale proiectării
şi realizării cercetărilor pe bază de interviu;
• timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în eşantion, pentru obţinerea
acordului şi desfăşurarea convorbirii, uneori fiind necesare mai multe vizite la aceeaşi adresă;
• erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce priveşte punerea întrebărilor şi
înregistrarea răspunsurilor, asa-numitul „efect de operator“;
• imposibilitatea consultării unor documente în vederea formulării unor răspunsuri precise;
• inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă, indiferent de dispoziţia lor
psihică, de starea de oboseală etc.;
• neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa şi numărul de telefon ale persoanelor
care urmează să fie intervievate;
• lipsa de standardizare în formularea întrebărilor, ceea ce limitează comparabilitatea
informaţiilor;
• dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion.
Tipuri de interviuri
Din punctul de vedere al conţinutului comunicării se poate face distincţie între interviul de
opinie și interviul documentar, iar din punctul de vedere al duratei putem vorbi de interviu extensiv
care, chiar dacă se aplică unui număr mare de persoane, nu va reuşi să pună în evidenţă structurile de
profunzime, aşa cum se întâmplă în cazul interviului intensiv.
Dupa gradul de libertate a cercetătorului în alegerea temelor de investigare și în ceea ce
priveşte formularea, numărul şi succesiunea întrebărilor, interviurile se inscriu pe un continuum intre
interviul directiv și cel nondirectiv.
Interviurile nondirective se caracterizează prin:
- număr redus de întrebări
- formularea lor spontană
- durata (teoretic) nelimitată
- volum mare de informaţii
- răspunsuri complexe
- centrare pe persoana intervievată cu posibilităţi de repetare a întrevederii
Interviul clinic
Intr-un interviu clinic pe primul loc ca obiectiv il reprezinta stabilirea unui raport interuman și
o intelegere reciproca intre participanti. Clientul, pacientul, intervievatul va fi acceptat, valorizat,
validat prin unicitatea sa, iar caracteristicile sale individuale ca și trasaturile sale de personalitate
devin adevarate valori de care trebuie sa se tina cont inca de la bun inceput. Pentru a intelege mai bine aceasta tehnica ar fi bine ca
|
e sa fie comparata cu un alt tip de interviu medical – cel clasic care constituie baza unei anamneze medicale.
Astfel, în primul rand, într-o anamneza medicala exista o directie clara, atat pentru pacient cat
și pentru medic, catre
etiologie și patogenie. Se stie ca în urma unui interviu de acest tip, se va afla care sunt cauzele bolii și astfel
se porneste pe drumul vindecarii. Acesta etse de altfel și scopul anamnezei, iar pacientul – prin prisma
educatiei sale – devine foarte cooperant în acest sens. într-un interviu clinic psihologic pacientii de cele mai
multe ori nu stiu sa ajunga la problema lor sau la subiectul unei eventuale cauze.
In acelasi timp, dacă într-un interviu medical clasic, diagnosticul preceda tratamentul, în
interviul clinic acesta este parte din tratament.
In cazul unui demers de stabilire a unui diagnostic medical pacientii sunt activi și cooperanti și
din aceasta perspectiva rolurile sunt clare: de o parte se afla medicul care intreaba și investigheaza, de
partea cealalta se afla paientul care raspunde și se supune investigatiei. într-un interviu clinic, rolurile
isi pierd rigiditatea, pozitiile celor doi sunt foarte fluide și de multe ori psihologul nu cauta sa elimine
elemente de tipul anxietatii care pot interveni în calea obtinerii de informatii în scopul stabilirii
diagnosticului. Chiar și mai mult, uneori se intampla ca unei astfel de stari de anxietate sa i se dea curs
și chiar sa fie incurajata pentru ca cei doi participanti la interviu sa o poata explora mai bine.
O alta diferenta consta în selectia datelor relevante: dacă într-un interviu anamnestic medical
aceste date sunt filtrate pe baza unor criterii clare de diagnostic, în interviul clinic psihologic viata
intrapsihica, trairile și manifestarile persoanei reprezinta o parte esentiala din aceste date. Tot ceea ce
este investigat și “luminat” prin interviu devine important chiar în decursul interviului, pe masura ce
acesta se deruleaza.
În fine, un medic de-a lungul anamnezei pe care o efectueaza isi va suprima sentimentele și
emotiile care il incearca. Ele sunt vazute ca elemente parazitare, care ii pot sta în calea efectuarii
actului medical: iubirea, ura, frustrarea, teama, mila sunt bazute ca elemente care nu-si afla locul într-
un act terapeutic.
Dimpotriva, pentru un psiholog clinician toate aceste trairi și reactii devin extrem de
importante. Ele – ca elemente ale relatiilor transferetiale – ofera informatii extrem de importante cu
privire la situatia intervievatului, la reactiile pe care le trezeste el în cei din jur, la felul în care este
vazut, simtit, valorizat de personale din viata sa.
Interviul de grup
Interviul de grup a fost folosit ca tehnică de cercetare de către J. A. Banks, fiind amintit și
descris într-o lucrare despre Discuţia de grup ca tehnică de intervievare (1957), unde se formulează
ipoteza că în situaţia de grup indivizii oferă răspunsuri care cred ei că sunt aşteptate de grupul lor de
apartenenţă, în timp ce în interviurile personale ei dezvăluie reacţiile proprii. Din această cauză în
interviurile de grup opiniile sunt exprimate cu mai multă intensitate, în timp ce opiniile minoritare sau
individuale disparate riscă să rămână neexprimate. Mergând pe aceeași idee, Alain Giami (1985)
susținea că „cercetătorii care studiază aceeaşi problemă utilizând tehnici diferite riscă să obţină
rezultate dificil de comparat, chiar contradictorii”.
Roger Mucchielli (1968) consacră interviului de grup unul din volumele dedicate formării
permanente în ştiinţele umane, prezentând regulile de desfăşurare şi propunând o serie de exerciţii de
utilizare a interviului de grup în cunoaşterea psihosociologică și în acţiunea de schimbare a opiniilor.
Specificul acestei tehnici de cercetare il reprezinta existenţa reală a unui grup de persoane, care
să elaboreze în interacţiune un răspuns colectiv la problemele puse în discuţie. Nu este vorba de o
simpla alaturare sau suma de răspunsuri individuale, ci de crearea și formularea unui răspuns care să
exprime opinia de grup. De foarte multe ori, în acest scop, cercetătorul este nevoit să se facă acceptat
Suport curs Cercetare în Nursing
de grup. Astfel, se recomandă introducerea prin intermediul membrilor influenţi a cercetătorului în
grupul pe care-l studiază, în acest fel cercetătorul dobandind respect din partea membrilor grupului.
Asta nu inseamna ca interviul de grup nu necesită și o pregătire psihologică atentă (stabilirea
unor relaţii de încredere reciprocă, deblocarea psihică a participanţilor la interviu etc.), precum și
anumite măsuri de organizare a discuţiei colective (convocarea din timp a participanţilor, limitarea
duratei intervalului la cel mult trei ore, asigurarea condiţiilor de confort, eliminarea surselor de
Page | Henri H. Stahl (1974, apud
distragere a atenţiei, plasarea participanţilor în jurul unei mese rotunde etc.).
Chelcea), vorbind despre obţinerea de răspunsuri colective la o 107
chestionare verbală, arată că „procedeul interogării în grup“ se recomandă în faza de prospectare, când
se pot obţine de la persoanele convocate informaţii utile pentru adâncirea problematicii de studiu.
Trebuie stiut faptul ca răspunsurile investite cu adeziunea mai multora sunt la fel de interesante pentru
cercetător, ca şi informaţiile divergente furnizate de „opozanţi“. și în cazul convorbirilor colective –
sustine H. H. Stahl - „Regula de aur a oricărui anchetator social este tăcerea. E bun anchetatorul care
vorbeşte puţin, dar ştie să facă pe alţii să vorbească “.
Focus-grupul
Se afla la intersectia interviului focalizat cu interviul de grup, fiind denumit și interviu de grup
în profunzime. Morgan defineste focus grupul ca o tehnica de colectare a datelor prin interactiunea
dintre membrii grupului, referitoare la o problema stabilita de catre cercetator.
In America de No interviul de grup tipic dureaza doua și reuneste 8-10 participanti, în Europa
dureaza ceva mai mult – pana la trei ore – dar grupul este mai mic – 6-8 participanti. Ca regula
generala se considera ca un studiu bazat pe focus-grup trebuie sa contina 4-6 sedinte de interviu.
Aceasta tehnica este utilizata în conexiune cu alte metode în special cu ancheta pe baza de
chestionar și cu interviurile individuale. Din aceasta perspectiva, David Morgan (1993) a subliniat
modalitatile de combinare a metodelor:
a. Se efectueaza mai intai un focus grup pentru identificarea problemelor și a intrebarilor care
vor fi apoi incluse într-un chestionar;
b. Focus grupul este modalitatea principala de studiu, iar ancheta psihosociala vine sa
stabileasca procedeele de alcatuire a grupurilor și sa determine problemele de detaliu care
trebuie analizate prin interviurile d egrup în profunzime;
c. Ancheta reprezinta metoda principala, ea fiind asociata cu focus grupul care ofera sugestii
pentru interpretarea datelor;
d. Focus grupul este utilizat ca metoda principala, iar ancheta devine metoda ajutatoare care
verifica relevanta problemelor stabilite de cercetator pentru discutiile de grup.
O problema destul de importanat legata de focus grup este cea a esantionarii. Astfel, frecvent
se apeleaza la segmentarea populatiei de studiat după o serie de caracteristici în functie de obiectivele
și ipotezele cercetarii. Spre exemplu, dacă se studiaza planificare familiala, atunci se vor lua în
considerare ca și criterii urmatoarele variabile: sex, varsta, status marital, folosirea mijloacelor
contracevptive, nivel de venituri etc. în acest fel sunt constituite grupuri omogene pentru fiecare
segment de populatie. O astfel de segmentare are urmatoarele avantaje:
- asigura compararea raspunsurilor;
- creeaza un climat favorabil pentru discutie în conditiile în care membrii grupului sunt și se
vad ca fiind similari din perspectiva criteriilor de segmentare.
Interviul cu copii
Interviurile cu copii ridica unele probleme cel putin din următoarele puncte de vedere (Keneth
D. Bailey, 1982):
- vocabularul limitat al copiilor;
- specificul relaţiei adult-copil;
- dificultatea copiilor de a înţelege „situaţia de interviu”.
În perioada antepreşcolară (1-3 ani) copilul întâmpină dificultăţi de înţelegere a limbajului, deşi
cerinţa subiectivă a comunicării verbale este constituită la 16 luni. La vârsta de 1 an copilul poate pronunţa
circa 100 de cuvinte, alcătuind propoziţii de 2-3 cuvinte. în acest momement al dezvoltării psiologice nu se
poate realiza un interviu propriu-zis și abia în perioada preşcolară (3-6 ani), date fiind progresele în
dezvoltarea comunicării verbale, se pot realiza astfel de interviuri cu copiii (la 3 ani vocabularul mediu
numără 2000 de cuvinte). La sfârşitul perioadei şcolare mici copiii posedă un vocabular de 4000-4500 de
cuvinte, vocabularul activ fiind de aproximativ 1500 de cuvinte, astfel incat copii sunt capabili sa
formuleze răspunsuri la unele tipuri de interviu special proiectate pentru investigarea lor.
Dificultatea realizării interviurilor cu preşcolarii şi cu şcolarii mici nu rezidă numai în
vocabularul limitat al acestora, ci şi în specificul relaţiei adult-copil. La vârstele mici, copiii îi percep
pe adulţi ca pe propriii lor profesori sau părinţi de la care învaţă ce este bine şi ce este rău, cum să
răspundă la anumite întrebări ş.a.m.d. În situaţia de interviu le este greu să înţeleagă de ce adulţii, care
„le ştiu pe toate“, îi întreabă pe ei „ce și cum “. O alta mare problema o reprezinta sugestibilitatea
inalta a copiilor în comparatie cu adulţii: formularea întrebărilor, intonaţia, mimica pot influenţa
puternic răspunsurile. Anumite caracteristici ale stadiului lor de dezvoltare psihică, precum „domnia
concretului“ (Gheorghiu şi Ciofu, 1982, apud Chelcea), asigură insinuarea elementelor sugestive în
procesul cunoaşterii. Pe de altă parte, imaginaţia copiilor este necontrolată: adesea distincţia dintre
realitate şi vis, dintre ceea ce s-a întâmplat efectiv şi ceea ce ar fi dorit să se întâmple ridică bariere
serioase în interpretarea interviurilor de tip psihosocial. În plus, relaţia adult-copil trebuie să ia în
considerare stadiile raporturilor dintre sexe, pentru ca, spre exemplu la vârsta de 7-12 ani băieţii
manifestă o anumită aversiune faţă de fete, astfel incat se recomandă ca interviurile cu şcolarii mici să
fie făcute de persoane de acelaşi sex.
Evident, în interviurile cu copiii trebuie creată o situaţie de interviu care să-i ajute să înţeleagă
ce se aşteaptă de la ei, recomandandu-se utilizarea unor elemente ajutatoare: papusi, jucarii, desene,
personaje din filmele sau animatiile preferate etc.
Suport curs Cercetare în Nursing
Interviul telefonic
Se considera ca deceniul opt al secolului trecut a reprezentat momentul de explozie al
dezvoltarii acestei tehnici de cercetare, cel putin în SUA. Cauzele prezumate sunt pe de o parte
cresterea numarului de posturi telefonice (in SUA în 1958, aproximativ 72% din populaţia SUA avea
acces la un post telefonic, în 1976 aproximativ 93%, iar în 1982, ponderea populaţiei cu acces la
telefon să fie de 98%), iar pe de alta parte datorita punerii la punct a unui sistem de eşantionare
Avantaje / dezavantaje
Utilizarea interviului în cercetarea sociologică are mai multe scopuri:
- de explorare, de identificare a variabilelor şi a relaţiilor dintre ele;
- ca principală tehnică de recoltare a informaţiilor;
- de recoltare a unor informaţii complementare obţinute cu ajutorul altor metode și tehnici
(Fred N. Kerlinger, 1973). Page
| 110
Avantajele utilizării Interviului în cercetările sociologice au fost sintetizate de Kenneth D.
Bailey (Methods of Social Research, 1982):
a. flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare;
b. rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de faptul că pot oferi informaţii şi persoanele
care nu ştiu să scrie şi să citească, precum și cele care se simt mai protejate când vorbesc
decît când scriu;
c. observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeşte cantitatea și calitatea
informaţiilor;
d. asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat, de exemplu, în
cazul chestionarelor poştale;
e. asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe pozitive asupra
acurateţei răspunsurilor;
f. spontaneitatea răspunsurilor, ştiut fiind că primele reacţii exprimă afectivitatea subiecţilor
mai fidel decît cele realizate sub control normativ;
g. asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora;
h. asigurarea răspunsului la toate întrebările şi, prin aceasta, sporirea volumului informaţiilor;
i. precizarea datei şi locului convorbirii, fapt ce asigură comparabilitatea informaţiilor;
j. studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare sau ghid
uri de i. mai amănunţite, cu mai multe întrebări, de o mai mare subtilitate.
TESTUL
Testul este o proba definita, implicând o sarcina de executat, identica pentru toti subiectii, un
instrument înalt specializat, care implica conditii speciale de aplicare și interpretare. În procesele de
selectie și evaluare sunt folosite de catre psiholog urmatoarele tipuri de teste: teste de inteligenta și
perspicacitate, teste și chestionare de aptitudini teste și chestionare de personalitate.
Page
Standarde tehnice utilizate în adaptarea testelor educaţionale şi psihologice
| 111
Ideea unor standarde tehnice a pornit de la dovezile tot mai frecvente că interesul pentru
studii comparative interculturale este în creştere. Devine astfel necesară adaptarea testelor, pentru a
putea fi folosite în mai multe culturi şi în mai multe limbi. O adaptare corectă a probelor pentru
populaţia cu care lucrăm asigură validitatea informaţiilor pe care le obţinem.
Metodele de echivalare structurală par a fi utile în stabilirea zonală a echivalării scorurilor
obţinute la teste, dar atît nu este suficient, trebuie respectate şi alte criterii.
Se utilizează termenul de adaptare atunci când preluăm un test, el reflectînd mult mai bine
procesul de pregătire a unui test pentru a fi utilizat în altă cultură sau altă limbă. Termenul de
"traducere" este parţial corect prin raportare la activitatea depusă în preluarea unui test.
Problema adaptării testelor este una internaţională şi, ca urmare, în 1997 a apărut asociaţia
numită "Comisia Internaţională de Teste", care a elaborat standardele tehnice de adaptare a testelor
(Ronald Hambledon, Th. Oakland, B. Byrne, B. Braken, N. Tonzer şi alţii).
Standardele reprezintă repere importante pentru conducerea şi evaluarea adaptării şi a
dezvoltării paralele de instrumente psihologice şi educaţionale. Aceste standarde condiţionează
preluarea şi utilizarea testelor pentru diferite populaţii. Există patru tipuri de standarde:
A. Standardele privind caracteristicile populaţiei se referă la echivalenţele de construct.
1. Efectele diferitelor culturi care nu sunt relevante sau importante faţă de scopurile
principale ale studiului trebuie reduse la minim. Există o serie de factori care influenţează
componentele transculturale. Adesea este necesar ca unii factori să nu fie luaţi în calcul, dar trebuie ca
efectele lor să fie reduse la minim, astfel încît rezultatele cercetării să nu fie influenţate. Explicaţiile
anterioare aplicării testului trebuie să ţină cont de specificul populaţiei cu care se lucrează.
2. În privinţa evaluării măsurii constructului, trebuie să se determine în ce măsură constructul
vizat cu instrumentul dat este identic în populaţia de bază şi în cea pe care se aplică. Diferenţele între
diferite grupuri culturale derivă din sistemul de valori şi tradiţii, dar şi din interpretările care li se dau
acestora (spre exemplu, într-o cultură inteligenţa este considerată a fi rezolvarea rapidă de probleme,
iar în altă cultură, rezolvarea corectă de probleme).
B. Standardele privind caracteristicile testului şi adaptării lui se referă la modalităţile de
adaptare, de alegere a traducătorilor şi a metodelor statistice care vor fi utilizate în analiza datelor
empirice. O adaptare corectă presupune cel puţin trei traducători: primul traduce din limba iniţială în
limba dată, al doilea face retroversiunea, iar al treilea verifică dacă cele două traduceri au fost corecte.
Este necesar să se facă apel la minimum trei traducători deoarece versiunea din limba sursă
poate fi complicată şi dificilă; de asemenea, se poate ca o serie de concepte, noţiuni folosite în
versiunea iniţială să nu aibă echivalent în limba din care se face traducerea.
C. Standardele privind modalităţile de administrare se referă la faptul că orice manual
complet al unui test trebuie să descrie în amănunt tehnicile de testare şi condiţiile de testare (aplicare
colectivă sau individuală, cât de mare poate fi grupul în cazul testării colective, vîrsta căreia i se
adresează etc.).
D. Standardele privind modalităţile de interpretare a scorurilor. Cei care scriu manualele
testelor asigură prea puţină documentaţie referitoare la modalităţile de interpretare a scorurilor. când
adaptăm un test, trebuie justificate modalităţile de interpretare şi trebuie precizate echivalenţele şi
diferenţele de interpretare. Comparaţiile între diferite populaţii pot fi făcute doar pe baza nivelului de
variabilitate stabilit pe scala respectivă. Este necesar să se precizeze modul în care contextul socio-
cultural al populaţiei poate afecta performanţa instrumentului şi trebuie sugerate proceduri de pre-
testare care trebuie aplicate pentru a evita distorsiuni ale scorurilor.
Suport curs Cercetare în Nursing
Structura chestionarului
Page
Partea introductiva
| 112
Denumita și scrisoare de explicatie, aceasta prima parte are rolul de a oferi explicatii cu privire
la rolul anchetei, la scopurile și obiectivele sale, la ce vor fi folosite rezultatele studiului, care sunt
valentele sale pragmatice și se subliniaza faptul ca raspunsurile persoanei în cauza sunt foarte
importante pentru reusita anchetei. Pentru ca aproape orice chestionar contine și intrebari de
identificare sau itemi referitori la datele personale, date care vor fi stocate și folosite ulterior, este bine
de stiut ca legislatia actuala reglementeaza aceasta activitate printr-o serie de legi. Exista o institutie
guvernamentala care verifica și asigura folosirea corespunzatoare a acestor date si, pentru a nu intra în
conflict cu legea, orice operator de astfel de date trebuie sa obtina un aviz din partea Autoritatii
Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal. în urma acestui aviz se primeste
un cod de operator care va trebui precizat pe toate documentele care solicita date personale. în acelasi
timp trebuei facuta precizarea ca – la cererea expresa – orice persoana are dreptul și poate sa solicite
eliminarea sau modificarea datelor sale personale din baza de date a operatorului.
Tot în aceasta sectiune trebuie sa se precizeze datele de contact ale operatorului de ancheta, ale
institutiei care a comandat sau care realizeaza studiul, precum și ale coordonatorului proiectului, fie
pentru detalii suplimentare, fie pentru solicitarea modificarii datelor personale din bazele de date.
Eventualele multumiri aduse colaboratorilor sau sponsorilor, garantarea confidentialitatii
datelor sunt elemente care isi gasesc tot aici locul.
Instructiunile de aplicare
In aceasta sectiune se vor face precizarile concrete referitoare la timp și la modalitatile
concrete de raspuns la intrebarile din chestionar. Pe langa regulile generale (nu exista raspunsuri bune
sau rele, ci ca interesante sunt atitudinile și opiniile persoanei iar raspunsurile trebuie sa vizeze exact
aceste opinii etc.), se vor preciza și chestiuni de amanunt în cazul în care dorim ca atentia persoanelor
chestionate sa fie indreptata catre anumite elemente specifice din cuprinsul chetsionarului.
Chestionarul propriu-zis
Contine intrebarile sau itemii propriu-zisi. Aceste intrebari trebuie sa indeplineasca o serie de
criterii legate de formatul, continutul și formularea lor specifica.
Structura chestionarelor
Întrebări introductive cu rolul de a „sparge gheaţa”
Întrebări de trecere care au rolul de a marca o nouă grupă de întrebări referitoare la o problemă diferită.
Întrebările filtru: opresc trecerea unor categorii de subiecţi la întrebările succesive.
Întrebările „de ce”
Întrebările de control verifică consistenţa opiniei exprimate
Întrebările de identificare conţin variabilele socio-demografice
Formatul chestionarului
Intr-un chestionar întrebările urmează de cele mai multe ori o logică internă stabilită de cercetător.
Există – în general vorbind – chestionare care pornesc cu întrebări simple a căror complexitate creşte pe
măsură ce se avansează în derularea lor (chestionare tip „pâlnie”), altele care încep cu întrebări neutre
avansând către întrebări personale sau întrebări nespecifice mergând către unele foarte specifice. Evident,
în funcţie de logica internă a cercetării şi în funcţie de obiectivele particulare se pot folosi şi chestionare de
tip „pâlnie întoarsă” (pornind cu întrebări complexe către întrebări simple).
Suport curs Cercetare în Nursing
În stabilirea succesiunii întrebărilor e nevoie să se ţină seama de o serie de aspecte care
favorizează comunicarea şi stimulează cooperarea subiectului. De pildă, în debutul chestionarului se
recomandă folosirea uneia sau mai multor întrebări “uşoare”, la care oamenii răspund cu plăcere, cu
scopul de a antrena subiectul în dialog.
Ordinea în care sunt întrebările aşezate într-un chestionar capătă o importanţă deosebită în ancheta
orală. Răspunsul la fiecare întrebare a chestionarului depinde nu numai de faptele sau gândurile subiectului
înainte de a intra în contact cu cercetătorul, ci și de modul în care se stabileşte relaţia subiect-cercetător, de
felul cum subiectul o percepe și îi evaluează consecinţele pentru propria viaţă. Locul pe care îl are o
întrebarea într-un chestionar sau plasarea ei într-o anumită succesiune de întrebări este în măsură să modifice
dramatic cantitatea și calitatea răspunsurilor.
Dimensiunea chestionarului se referă la numărul de întrebări. Se consideră că un chestionar
trebuie să aibă un număr cât mai mic de întrebări. Dar în acelaşi timp această aşa numită „regulă de
aur” nu trebuie să impieteze asupra calitaţii cercetării sau asupra capacităţii de acoperire a temei
cercetate. Există riscul ca, din dorinţa de a fi foarte clari şi eficienţi în construirea şi aplicarea
chestionarului, să nu putem obţine informaţii relevante sau – şi mai grav – să nu reuşim să acoperim
tema propusă. De cele mai multe ori însă, din dorinţa de a “acoperi” cât mai bine conţinutul
conceptelor prin indicatori, tendinţa cercetătorului este de a formula mai multe întrebări decât ar
recomanda-o condiţiile concrete de desfăşurare a anchetei.
Factorii principali care fac să întâlnim, în practică, chestionare de dimensiuni foarte diverse, de
la cele compuse doar din câteva întrebări până la altele ce cuprind sute de întrebări sunt următorii:
- specificul temei studiate și obiectivele cercetării (există studii “explorative” şi studii
“explicative” - primele vizează aspectele descriptive ale fenomenului şi deci nu pretind
introducerea prea multor factori suplimentari în cercetare, efectându-se, prin urmare, de
obicei, cu chestionare mai simple);
- finalitatea acesteia și beneficiarul rezultatelor (există anchete făcute în scop pur ştiinţific în
urma cărora rezultă articole ştiinţifice sau cărţi şi anchete foarte aplicative şi pragmatice
comandate de o instituţie, un partid, un ziar etc.);
- tehnica de anchetă și felul întrebărilor (utilizarea întrebărilor închise cu un număr mai mic
de variante de răspuns influenţează în sens crescător numărul de întrebări);
- timpul de care se dispune (la stabilirea numărului de întrebări din chestionar este necesar
să se evalueze timpul mediu reclamat de completarea efectivă a lui; spre exemplu, un
chestionar aplicat “în picioare” pe stradă nu poate să răpească subiectului mai mult de 5-
10 maxim 15 minute ; o ancheta desfăşurată la domiciliu poate dura, fără probleme
deosebite, chiar şi o jumătate de oră, dar nu se recomandă depăşirea unei durate de 45 de
minute decât în anumite circumstanţe speciale, când subiecţii sunt stimulaţi să coopereze
folosindu-se diferite recompense ; ancheta prin telefon nu se poate extinde peste durata
câtorva minute, decât dacă subiectul a fost contactat în prealabil și s-a fixat un moment de
timp la care să poată fi sunat pentru a susţine o discuţie telefonică mai lungă) ;
- resursele materiale de care dispune cercetătorul;
- calitatea și numărul operatorilor avuţi la dispoziţie;
- tipul de populaţie căreia i se adresează chestionarul.
Formularea întrebărilor
Exista o serie de reguli generale și specifice după care trebuie construite și formulate
intrebarile dintr-un chestionar.
Inainte de toate, intrebarile trebuie sa fie formulate într-o maniera clara, simpla, fara inflorituri
stilistice, respectand regulile gramaticale și topica frazei sau a propozitiei. Pe baza studiilor efectuate
pe populatii vorbitoare de limba engleza s-a ajuns la concluzia ca o intrebare “buna” este cea care nu
are mai mult de 20 de cuvinte. Dar o astfel de cerere de simplitate nu trebuie sa impieteze asupra
intelegerii și receptarii sensului propriu al intrebarii.
Se recomanda apoi sa nu fie folosite negatiile și sunt complet interzise dublele negatii.
Intrebarile trebuie sa nu sufere de sugestibilitate și nici sa “serveasca” raspunsul gata pregatit.
Trebuie sa tinem cont în formularea intrebarilor de evitarea reactiei de prestigiu și de
protejarea stimei de sine. Stereotipurile sociale, imaginea considerata acceptata social, valorile
apreciate ca dezirabile, dorinta de a se prezenta într-o lumina favorabila sunt elemente la care trebuie
sa fim atenti. De multe ori, pentru protejarea stimei de sine se folosesc intrebari indirecte sau se
folosesc eufemisme sau termeni cu incarcatura emotionala mai redusa (a lua în loc de a fura, a aplica
pedepse corporale în los de a bate etc.).
In acelasi timp, trebuie sa nu supraestimam memoria celor anchetati. “Cate masini de ras de
unica folosinta cumparati dumneavoastra într-un an?” este o intrebare care nu doar ca solicita un efort
de memorie serios și il pune de cel în cauza sa efectueze adevarate calucle și aproximari, dar are snase
mari sa nu primeasca raspuns sau raspunsul sa nu fie unul real.
Suport curs Cercetare în Nursing
Clasificarea chestionarelor
Clasificarea chestionarelor după conţinutul informaţiilor adunate vizează calitatea
informaţiilor. Din acest punct de vedere, se disting două tipuri de chestionare.
Chestionarele de date factuale, de tip administrativ, referitoare la fapte obiective, susceptibile
de a fi observate direct și verificate și de alte persoane. Astfel de chestionare, lansate în scopuri
administrative, nu sunt totdeauna foarte laborios concepute. Orice formular tip reprezintă, în fond, un
chestionar, dar formularele tip din administraţie corespund prea puţin unor necesităţi mai îndepărtate:
de centralizare a datelor, de prelucrare secundară a lor.
După forma întrebărilor și a stimulilor se pot distinge chestionare cu întrebări închise,
chestionare cu întrebări deschise şi chestionare cu întrebări mixte.
Intrebarile inchise implica o alegere obligatorie din partea persoanei chestionate pentru una sau
mai multe din variantele de raspuns, iar intrebarile deschise accepta orice raspuns. Trebuie stiut insa ca,
orice intrebare inchisa implica o varianta de raspuns de tipul Nu stiu, nu raspund, pentru a pastra dreptul
repondentului de a nu raspunde. Exceptie fac o parte din testele de personalitate care forteaza subiectul sa
aleaga o varianta de raspuns dorita sau care se apropie cel mai mult ca sens de raspunsul pe care l-ar da.
Elemente care influenţează răspunsul la chestionar:
Personalitatea celui anchetat
Situaţia de desfăşurare a anchetei
Tema chestionarului
Timpul când are loc chestionarea
Structura chestionarului
Personalitatea operatorului de interviu.
Surse de eroare
Page
| 116
Efectul „halo” constă în contagiunea răspunsurilor, fie prin iradierea sentimentelor, fie prin organizarea
lor logică.
Lungimea chestionarului
Design-ul chestionarelor
Întrebările trebuie să fie clare, să nu conţină lucruri ambigue. Ex: Ce înseamnă ultima săptămână?
Evitarea întrebările duble. Ex: sunteţi de acord cu retragerea trupelor româneşti din Irak şi cheltuirea
banilor corespunzători pentru serviciile sociale?
Întrebările nu trebuie formulate negativ: De ce nu…._?, Nu consideraţi că….?
Respondenţii trebuie să fie competenţi pt a răspunde.
Subiecţii ar trebui să fie doritori să răspundă (indecizia în loc de exprimarea opiniei atunci când cred ca
se află în minoritate).
Întrebările ar trebui să fie relevante.
Întrebările scurte sunt cele mai bune.
Evitarea formulărilor de tipul „Nu e aşa că…?”
Evitarea invocării unei autorităţi, organizaţii de prestigiu în favoarea a ceva: Sunteţi de acord cu decizia
preşedintelui Voronin de a …. (decizia Curţii Supreme de Justiţie…).
ANCHETA
Ancheta reprezintă o metodă de interogare, informare asupra faptelor sociale (opinii, atitudini,
motivaţii, aspiraţii, caracteristici personale şi ale mediului social) la nivelul grupurilor umane de
diferite dimensiuni şi care permite cuantificarea datelor în vederea descrierii şi explicării lor.
Ancheta este o metodă complexă care include metode diverse, complementare, cum sunt
chestionarul, analiza documentelor, observaţia.
Obiectul anchetelor sociologice:
- Opinii, atitudini, comportamente
- Aspiraţii, nevoi, motivaţii
- Cunoştinţe, mărturii ale oamenilor despre fapte, fenomene, evenimente inaccesibile
cercetătorului
- Caracteristici demografice: structuri familiale, structuri de vârstă, socioprofesionale
- Caracteristici ale mediului social şi ale modului de viaţă al oamenilor: ocupaţii, venituri,
condiţii de locuit, servicii sociale, factori social-economici care influenţează activitatea lor.
Valoarea anchetei sociologice:
- permite culegerea unui volum mare de informaţie într-un timp relativ scurt şi face posibilă
prelucrarea rapidă a acestora
- arie mare de aplicabilitate pe populaţii reprezentative din punct de vedere statistic
Limitele anchetei sociologice:
- existenţa unor factori care pot conduce la erori de măsurare
- subiectul anchetei (sentimente, prejudecăţi cu privire la subiectul anchetei, gradul de
implicare, erorile de memorie etc)
- eşantionarea
- instrumentele de cercetare (vagi, ambigue)
- operatorii insuficient instruiţi
- rigiditatea relaţiei dintre operator şi subiect
Suport curs Cercetare în Nursing
Tipuri de anchete
În funcţie de obiective și modul de desfăşurare:
o Anchete intensive realizate pe o populaţie restrânsă (grup, sat, cartier etc.) cu
SONDAJUL DE OPINIE
Sondajul este metoda de cunoaştere a opiniei publice pe baza chestionarului şi a eşantionării.
Termenul de sondajului de opinie este echivalent celui de Public Opinion Polls (engl.) şi a celui de
Demoskopie (germană). Utilizarea altor termeni (gr. doxometrie, psephologie) pentru a desemna
măsurarea opiniei publice nu s-a impus.
Nu orice ancheta este un sondaj de opinie; sondajul de opinie este o subcategorie a anchetei,
care are ca scop cercetarea unor probleme de interes public. De exemplu, o ancheta asupra obiceiurilor
de consum a unui produs alimentar, chiar dacă foloseste chestionarul ca instrument de lucru nu este un
sondaj de opinie publica.
Calitatea unui sondaj de opinie este determinat de scopuri și de felul în care este realizat.
Sondajele ar trebui realizate pentru a dezvolta informatii statistice despre indivizi. Sondajele
nu trebuiesc concepute pentru a produce rezultate rezultate predeterminate sau ca o baza de date
pentru activitati de marketing și vanzari.
Sondajele de opinie realizate în reviste, sondajele TV, sondajele de opinie pe site-uri sunt
foarte suspecte. Aceaste și altele în care esantionul se selecteza singur sunt de cele mai multe ori
nevalide deoarece participantii nu au fost selectionati într-un mod stiintific. De obicei,la astfel de
sondaje cel mai probabil vor raspunde persoanele cu opinii puternice (de cele mai multe ori negative).
Atentie și la cei care, folosesc sondaje pentru a cere o donatie sau pentru a incerca sa va vanda
diferite produse sub pretexul unui sondaj.
Toti cei rugati sa raspunda la un chestionar trebuie mai intai sa decida dacă intrebarile sunt
corecte, dacă sondajul nu este doar pretextul pentru a cere bani sau a vinde ceva.
Chiar dacă sondajul de opinie au apărut și s-au perfecţionat din punct de vedere tehnic pun
utilizarea lor pentru a cunoaşte opiniile alegătorilor, şi pe această bază, pentru a prognoza
comportamentul electoral, aceasta nu înseamnă că domeniul de aplicare al sondajelor de opinie se
restrânge la studiul preelectoral. Mai mult chiar - aşa cum remarca sociologul englez C. A. Moser
(Survey Methods în Social Investigation, 1958) - nu este un lucru extraordinar să prevezi cu
aproximaţie ceea ce într-un interval scurt de timp poţi afla cu exactitate. Din acest punct de vedere,
aplicarea s.o. pentru studierea comportamentului economic, cultural, politic - participativ este fără
îndoială mai fructuoasă.
Sondajele preelectorale dau însă posibilitatea evaluării preciziei cu care s-au măsurat opiniile.
Primele sondajul de opinie organizate sunt legate de numele lui George Gallup, care, în 1928, susţine
teza de doctorat în psihologie cu titlul: „O metodă obiectivă pentru determinarea interesului
cititorilor faţă de textele unui ziar". Ideile susţinute în această teză (necesitatea chestionării directe a
publicului şi posibilitatea studierii pe grupuri reprezentative) este pusă în practică cu ocazia alegerilor
generale din 1934. Un an mai tîrziu, în 1935, este înfiinţat Institutul care va fi cunoscut în întreaga
lume sub numele de Gallup Poll (Institutul American de Opinie Publică).
Institutul şi-a dobîndit o largă popularitate şi un prestigiu deosebit cu ocazia alegerilor
prezidenţiale din 1936, când majoritatea observatorilor politici înclinau să creadă în eşecul alegerii lui
Franklin D. Roosevelt. Marea revistă „Literary Digest", pe baza lansării a 10 milioane de buletine de
vot (din care au fost recuperate aproape 2 000 000) anunţase ca sigură victoria lui London,
contracandidatul lui Roosevelt, care va obţine în final doar 370 de voturi din totalul de 531. Institutul
Gallup a chestionat doar 5 000 de persoane, s-a pronunţat în favoarea lui Roosevelt și sufragiile
obţinute de acesta s-au apropiat cu o deviaţie de -6,8% de pronosticul dat de Institut.
Suport curs Cercetare în Nursing
Unii specialişti (Jean Stoetzel, Alain Girard, 1973) consideră că acest succes constituie actul de
naştere al sondajului de opinie în perioada 1936-1987 Gallup Poll a efectuat peste 7 000 de sondaje
de opinie a căror precizie a crescut continuu. Deviaţia rezultatelor sondajelor preelectorale Gallup faţă
de rezultatul urnelor, pentru perioada amintită, a fost de 2,1%. În intervalul 1936-1950 deviaţia a fost
3,6%, în intervalul 1952-1970 de 1,7% şi în intervalul 1972-1984 de 1,2% (cf. Gallup Poll accuracy
record, The Gallup Report, 1985, p. 33).
|
Deceniul patru al secolului XX marchează instituţionalizarea sondajelor de opinie. Concomitent cu
sondajele Gallup au fost inaugurate sondaje politice organizate de Elmo Roper. Rezultatele acestor sondaje
au început să fie publicate în revista trimestrială Public Opinion Quarterly, care apare cu începere din 1937,
sub influenţa lui Hadley Centrii. Tot în 1937, datorită activităţii lui P. F. Lazarfeld ia fiinţă primul organism
specializat de studiere a comunicaţiilor în masă („Bureau of Applied Social Research"). La finele „deceniului
cercetării opiniei publice” se înfiinţează
sub conducerea prof. Hadley Cantril, Biroul de cercetări al opiniei publice la Princeton, iar un an mai
tîrziu, în 1941, Central Naţional de cercetare a opiniei publice de pe lîngă Universitatea din Denver.
Perfecţionarea sondajului de opinie este continuă. Chiar eşecul unor pronosticuri electorale a
impulsionat perfecţionarea sondajului de opinie. Răsunătorul eşec al sondajului electoral din 1948,
când s-a pronosticat victoria lui Dewy împotriva viitorului preşedinte Truman, a impus o examinare
critică a metodelor de sondaje. Aşa cum remarcau Jean Stoetzel și Alain Girard (Les sondages
d'opinion publique, 1973), prăbuşirea unui avion nu condamnă aviaţia şi eşecul s.o. din 1948 n-a
împiedicat dezvoltarea lor.
În S.U.A. numărul organizaţiilor de studiere a opiniei publice în 1971-1972 era de 107. Şi în
celelalte ţări s.o. au înregistrat un avînt deosebit. În Franţa, primul Institut de opinie publică este creat
în 1938. L'institut francais. d'opinion publique (IFOP) îşi reia activitatea chiar din prima zi a Eliberării
(august 1944). Mai recent, în 1962, este creata o altă organizaţie de sondaje de opinie, Societe
franqaise d'enquetes par sondages (SOFRES) care împreună cu IFOP au procedat la efectuarea unor
sondaje preelectorale cu începere din 1965. În afara acestor două centre de sondare a opiniei publice,
o amplă activitate de cunoaştere a audienţei şi opiniei radio - și telespectatorilor o desfăşoară Oficiul
radio şi televiziunii franceze (ORTF). În Marea Britanie, alături de Institutul de opinie publică (BIPO)
creat în 1936, BBC-ul efectuează s. pentru a cunoşte audienţa și aprecierile radio și telespectatorilor.
În R. F. Germania, la AlIensbach există din 1947 un Institut de demoscopie, specializat în s.o. în toate
ţările lumii există azi un interes real pentru sondaje de opinie.
Definiții
Literatura de specialitate cuprinde numeroase încercări de definire a acestei metode. „O
metodă de a aduna informaţii de la un număr de indivizi, un eşantion, cu scopul de afla informaţii
despre populaţia din care este extras eşantionul”.
Ancheta are drept scop căutarea de informaţii referitoare la un grup social dat (un stat, un grup
etnic, o regiune, o clasă socială etc.). Aceste informaţii trebuie să poată fi prezentate sub formă
cuantificabilă”. Ancheta – o metodă interogare asupra faptelor sociale (opinii, atitudini, motivaţii etc.)
la nivelul grupurilor umane, mai mici sau mai mari, de analiză cuantificabilă a datelor în vederea
descrierii şi explicării lor (Cauc, 1997, p. 167).
Roger Mucchielli, spunea despre chestionar că „nu poate fi considerat decât o listă de
întrebări“. Earl Babbie, spune că prin chestionar se înţelege „o metodă de colectare a datelor prin (1)
întrebările puse persoanelor sau (2) prin întrebarea acestora dacă sunt de acord sau în dezacord cu
enunţurile care reprezintă diferite puncte de vedere“ (Traşcă, 2010).
Proiectarea chestionarelor
Elaborarea instrumentului se bazează pe etapa, anterioară, a operaţionalizării. În această etapă
se construiesc procedeele de măsurare a diferitelor concepte care intervin în cercetare. (De exemplu:
coeziunea grupului, participarea la activităţile grupului de elevi, motivaţia pentru participarea la orele
de educaţie fizică, bugetul de timp liber, bugetul de timp alocat pentru activităţi fizice, etc.).
Finalitatea acestei etape este asigurarea unei cât mai bune validităţi și fidelităţi a măsurărilor noastre.
Suport curs Cercetare în Nursing
Chestionarul reprezintă o listă de întrebări. Întrebările corespund indicatorilor identificaţi
pentru conceptele pe care dorim să le măsurăm. De exemplu, conceptului de satisfacţie faţă de orele
de educaţie fizică poate să îi corespundă un singur indicator, și deci, un singur item: Cât de mulţumit
sunteţi de orele de educaţie fizică? 4. foarte mulţumit 3. mulţumit 2. nemulţumit 1. foarte nemulţumit 9. nu ştiu/ NR
Orice întrebare din chestionar are un rost. În mod normal derivă dintr-un set de ipoteze
referitoare la fenomenul cercetat.
|
Adeseori, ipotezele nu sunt explicitate, dar ele au orientat, chiar dacă nu sistematic și conştient construcţia
instrumentului. Să mai menţionăm că regulile de formulare a întrebărilor din chestionar se aplică atât în anchetele
indirecte cât şi în cele directe. Chiar dacă în cazul administrării cu operatori putem să ne bizuim pe aceştia, care putea
adapta formulările la capacitate de înţelegere a subiecţilor, cel
mai bine este ca întrebările să fie formulate şi în chestionarele din anchetele directe ca şi cum ar fi
destinate auto-administrării iar operatorilor să li se solicite respectarea cât mai strictă a formulărilor din
chestionar, intervenţiile idiosincratice ale operatorilor putând provoca erori sistematice (Hatos, 2008).
În construcţia întrebărilor trebuie să se ţină cont de o serie de criterii (Becker):
- relevanţa – conţinutul întrebărilor trebuie să fie corelat cu tema şi să aibă relevanţă pentru
obiectivele cercetării;
- simetria – fiecare întrebare trebuie să se refere la un anumit aspect particular și unic al
cercetării;
- claritatea și simplitatea – întrebările trebuie să fie clare, simple, precise și să reflecte într-
o manieră consistentă sensul itemului la care se face referire;
- adaptarea limbajului – care trebuie să fie înţeles de către persoanele supuse anchetei (cf.
Traşcă, 2010).
EȘANTIONAREA
Tehnică statistico-metodologică aplicabilă în cercetarea socială în vederea selectării dintr-o
populaţie de entităţi (persoane, organizaţii etc.) a unei părţi (eşantion) ce va fi analizată pentru a
facilita elaborarea de inferenţe despre întreaga populaţie. Presupoziţia fundamentală a eșantionarea
este că analiza unei părţi (eşantion) din populaţia de referinţă conduce la rezultate similare cu acelea
obţinute prin investigarea întregii populaţii, dacă sunt respectate anumite condiţii statistice şi teoretice.
Eşantionul trebuie să ofere o imagine cât mai precisă a populaţiei de referinţă, să fie obţinut prin
aplicarea unor tehnici probabiliste (legea numerelor mari, teorema limitei centrale), să fie
reprezentativ în termeni statistici și cu privire la problema teoretică analizată, să fie economicos în
raport cu resursele (financiare, de timp, de personal) disponibile.
Eșantionarea presupune mai întîi ca în funcţie de problema cercetată să se precizeze populaţia
de referinţă. Aceasta este un număr finit de elemente sau unităţi primare şi este delimitabilă în termeni
de: conţinut (specificarea elementelor componente), încadrare (căror unităţi organizatorice aparţin
elementele), extensie (aria de răspîndire), timp (momentul sau perioada considerării). De exemplu,
într-o analiză a caracteristicilor intelectualităţii tehnice actuale din ţara noastră, populaţia de referinţă
ar include toţi inginerii din institute de cercetare, unităţi productive și de servicii existente în România
în anul 1993. Dacă apar dificultăţi în circumscrierea populaţiei de referinţă, este necesar să se
definească populaţia investigată în mod mai precis. Populaţia investigată şi populaţia de referinţă ar
trebui să coincidă, dar aceasta nu se întîmplă întotdeauna din cauza dificultăţilor ce pot apare în
circumscrierea ultimei.
Înainte de a trece la selectarea eşantionului, elementele populaţiei investigate sunt asamblate
într-un cadru al eșantionării. De regulă, acesta ia forma unei liste de elemente ordonate în funcţie de
unul sau mai multe criterii. Ordonarea cea mai frecventă este de tipul stratificării, după criterii sociale,
demografice, geografice sau organizaţionale, pentru a asigura o selecţie cât mai adecvată în eşantion și
o analiză cât mai riguroasă atît a elementelor separate cât și a combinării lor în straturi.
În funcţie de tehnica de selecţie a elementelor populaţiei în eşantion, se distinge între
eșantionarea probabilistă și eșantionarea neprobabilistă. În eșantionarea probabilistă fiecare
element al populaţiei este selectat în mod independent de celelalte, toate avînd aceeaşi probabilitate de
selecţie, diferită de zero. Eșantionarea neprobabilistă presupune utilizarea informaţiilor oferite de
cercetări prealabile sau de experţi pentru a ghida selecţia de eşantioane tipice sau reprezentative
pentru o problemă teoretică sau factuală.
Suport curs Cercetare în Nursing
De data aceasta nu se pot realiza scopuri specifice estimării şi testării ipotezelor, întrucît nu
sunt satisfăcute condiţiile selecţiei probabiliste. În schimb, se facilitează culegerea unor date privitoare
la relaţiile dintre entităţi sociale sau la constituirea de grupări și organizări formale sau informale,
conduce la formularea de generalizări empirice sau teoretice cu ajutorul unor procedee specifice
(analiza contextuală, analiza de reţea şi cea a perechilor).
Diferitele modele de eșantionare se asociază cu metode specifice de culegere a datelor. În
acest sens, se pot distinge trei tipuri de combinaţii: Page |
122
a. experimentele presupun manipularea anumitor variabile independente și controlul sau
randomizarea tuturor variabilelor exterioare; totodată, randomizarea se referă și la selecţia sau
alocarea probabilistă a subiecţilor pe grupuri şi a grupurilor într-o ordine anume, putînd
fi circumscrisă, din acest punct de vedere, domeniului eșantionării;
b. anchetele și sondajele de opinie se bazează pe aplicarea modelelor de eșantionare
probabilistă;
c. investigaţiile sociale - termen utilizat pentru a individualiza abordările bazate pe
eșantionarea neprobabilistă, dispunînd de un nivel scăzut al validităţii interne și externe,
fără a fi însă lipsite de importanţă pentru progresul teoretic al cercetării sociologice.
Eșantionarea probabilistă a cunoscut cea mai puternică dezvoltare tehnică și stă la baza
aplicării diferitelor tipuri de anchete sociologice. Se realizează în diferite variante. Cea mai simplă
este eșantionarea simplă aleatoare (esa) aplicabilă în anchetele de opinie, în analize exploratorii sau
în cele care işi propun identificarea unor factori cu incidenţă asupra constituirii unor fenomene sau
procese sociale. După delimitarea populaţiei investigate și a cadrului de eșantionare, se formulează
decizia privind dimensiunea n a eşantionului, având în vedere gradul de eterogenitate a populaţiei şi
opţiunea pentru un anumit nivel de încredere în estimarea parametrilor.
Cu cât nivelul aşteptat de precizie a estimaţiei este mai mare, cu atît limita confidenţei este mai
coborîtă şi dimensiunea eşantionului creşte. Pentru o populaţie nediferenţiată pe subclase sau straturi,
dimensiunea optimă a unui esa este de circa 400 de elemente pentru un nivel de confidenţă de 95%. când
populaţia este diferenţiată pe subclase iar eşantionul se aşteaptă să le reprezinte, pentru precizarea
dimensiunii optime a eşantionului se consideră subclasa sau stratul cu cele mai puţine elemente, se
menţionează cîte elemente vor fi selectate din aceasta și apei se selectează în mod proporţional elementele
din celelalte subclase, Dimensiunea eşantionului total creşte proporţional cu numărul subclaselor, Această
tendinţă poate fi, totuşi, evitată fie prin aplicarea artei tehnici de eșantionare, fie prin eliminarea unor
subclase sau prin fixarea arbitrară a dimensiunii subclasei minime în jur de 100.
Pe baza cunoaşterii dimensiunii n a eşantionului şi N a populaţiei se calculează fracţia de
eşantionare (f=n/N). Aceasta indică distanţa cantitativă dintre două elemente succesiv selecţionate de
pe lista populaţiei. În funcţie de aceasta sau utili zînd un tabel de numere aleatoare, se procedează la
selecţia aleatoare a elementelor din populaţia listată. În esa fiecare element este considerat prin el
însuşi, independent de celelalte şi cu probabilităţi de selecţie echivalentă cu a oricărui alt element.
Aceasta înseamnă că entităţile sociale sunt atomizate iar în interpretarea rezultatelor cercetării nu pot
fi formulate inferenţe despre relaţii sau structuri sociale, ci numai despre indicatori sau variabile.
O altă variantă a eșantionării probabiliste este eșantionarea sistematică (es), aplicabilă atunci
când: elementele se succed în mod natural în spaţiul sau timpul social, dispunem de o listare prealabilă
a populaţiei și am formulat decizia privind dimensiunea eşantionului. Etapele de parcurs sunt
următoarele: se calculează intervalul de eșantionare (v = N / n) care este inversul fracţiei de
eșantionare, optându-se pentru numărul întreg cel mai apropiat de rezultatul fracţiei; se alege primul
număr aleator (din tabelul cu numere aleatoare) a cărui mărime se situează în intervalul definit de v,
acesta reprezentînd începutul aleator al selecţiei; în continuare, se aleg acele elemente care au numărul
egal cu suma începutului aleator şi a intervalului de eșantionarea, oprindu-ne când am atins
dimensiunea prestabilită a eşantionului.
De regulă, eșantionarea se aplică atunci când dimensiunea eşantionului este mică iar
elementele populaţiei sunt unităţi sociale de tipul instituţiilor, grupurilor sau organizaţiilor. Atenţie
deosebită trebuie acordată satisfacerii cerinţei de maximizare a variaţiei caracteristicilor studiate,
evitîndu-se efectele de linearitate sau periodicitate induse de dispunerea naturală a elementelor.
Suport curs Cercetare în Nursing
Dacă nu dispunem de posibilităţi de întîmpinare a acestei cerinţe, este preferabil să utilizăm
eșantionarea grupărilor (eg) sau eșantionarea stratificată (est), în varianta mono sau multistadială.
Aplicarea acestor tehnici se bazează pe faptul că elementele primare ale populaţiei pot fi repartizate pe
grupări sau zone geografice sau pe straturi sociale delimitate în funcţie de un criteriu. Dacă aceasta
este situaţia, atunci trebuie mai întîi să delimităm grupările, zonele sau straturile și apoi să selectăm
din fiecare elementele primare prin procedeul esa.
|
Desigur că ne putem concentra atenţia numai asupra grupărilor sau straturilor (în varianta monostadială) sau asupra
primelor şi asupra elementelor incluse în ele (varianta multistadială). Est conduce la o mai mare precizie a eșantionării şi la
aprofundarea studiului diferitelor straturi. Fracţia
de eșantionare poate să fie aceeaşi pentru toate straturile (est proporţională cu dimensiunea populaţiei
fie-cărui strat) sau diferită de la un strat la altul (est disproporţionată). În ultimul caz, probabilitatea
includerii unui element în eşantion este specificată de fracţia de eșantionare asociată fiecărui strat.
Cerinţa principală a stratificării este ca elementele dintr-un strat să fie omogene în raport cu
criteriul utilizat, iar diferenţele dintre straturi să fie maximizate. În termeni statistici, aceasta înseamnă
a minimiza varianta în cadrul straturilor și a maximiza varianta dintre straturi, ceea ce conduce la
reduceri ale erorii standard. Stratificarea se poate realiza în procesul eșantionare înainte de culegerea
datelor sau în faza de prelucrare a datelor pe un esa. Preferabilă este prima alternativă, în est
multistadială se disting rînd pe rînd noi unităţi primare de eșantionare repartizate pe straturi, iar în
fiecare nou stadiu se aplică o tehnică sau alta de selecţie (simplă aleatoare, sistematică, cu probabilităţi
proporţionale mărimii etc.). Numărul stadiilor depinde de mărimea populaţiei investigate, de numărul
variabilelor-criteriu propuse de problema cercetării.
Opţiunea pentru un tip sau altul de eșantionare trebuie să se bazeze pe specificul şi
implicaţiile problemei studiate, pe considerarea caracteristicilor populaţiei de referinţă şi pe criterii de
eficienţă practică şi a estimării parametrilor. Totodată, trebuie să se urmărească reducerea erorilor de
eșantionare, adică a diferenţelor dintre estimatorii obţinuţi din analiza unui eşantion şi parametrii
populaţiei. Uneori, chiar dacă un eşantion a fost bine selectat iniţial, pot apare nonrăspunsuri care
reduc dimensiunea eşantionului şi măresc erorile de eșantionare. Această tendinţă poate fi
contracarată prin adăugarea de noi elemente în eşantion sau prin completarea nonrăspunsurilor de
către analist pe baza comparării anumitor caracteristici importante ale elementelor care au răspuns cu
cele ale celor care nu au răspuns şi prin opţiunea pentru o tendinţă similară probabilă de răspuns care
înlocuieşte nonrăspunsurile. Într-un eşantion bine selectat abaterea estimatoruiui de la valoarea
parametrului este mică sau tinde către zero pe măsură ce creşte dimensiunea eşantionului. Eroarea
medie de eșantionare este de obicei descrisă în termenii variaţiei.