Sunteți pe pagina 1din 64

Modulul 44:

CERCETARE ÎN NURSING
COMPETENŢA 2 – EXPLICĂ METODELE,
TEHNICILE ȘI INSTRUMENTELE DE INVESTIGARE ÎN
NURSING

CURS 5 Metode de cercetare p. 67


Definirea metodelor de cercetare p. 67
Clasificarea metodelor p. 67
Inventar de comunicare nonverbală p. 68
Ochii p. 68
Gura p. 69
Expresii faciale p. 69
Capul p. 69
Umerii p. 70
Brațele și mâinile p. 70
Picioarele p. 70
Întregul corp p. 71
Vocea p. 71
Fluența vorbirii p. 71
Reacții involuntare p. 71
Distanța p. 72
Poziția în cameră p. 72
Sinteza exercițiilor de observare senzorială p. 72

Observația p. 73
Definiție p. 73
Tipuri de observație p. 74
Observația nestructurată versus observația structurat p. 75
Observația externă versus observația participativă p. 75
Observația continuă versus observația eșantionată p. 77
Reguli de observare p. 78
Observația clinică p. 78

Experimentul p. 81
Definiție p. 81
Noțiuni p. 82
Concepte de bază ale experiementului p. 83
Tipuri de experimente p. 85
Experimentul natural p. 86

CURS 6 Metode de cercetare p. 87


Metoda analizei documentelor p. 87
Tipuri de documente p. 87
Analiza de conținut p. 88
Analiza calitativă p. 89
Producere și organizare socială a documentelor p. 90
Analiza internă a textului p. 91
Transcripția și analiza conversației cotidiene p. 93
Suport curs Cercetare în Nursing
Analiza și interpretare urmelor și documentelor materiale p. 94
Alte metode p. 95
Documente medicale p. 95

CURS 7 Tehnici și instrumente de cercetare p. 100


Metode de studiu p. 100
Metode cantitative de cercetare p. 100
Metode calitative de cercetare p. 102
Metode integrate de studiu p. 103
Interviul (metoda anchetei) p. 103
Avantajele și dezavantajele interviului ca tehnică de cercetare p. 104
Tipuri de interviuri p. 105
Interviul clinic p. 106
Interviul de grup p. 106
Focus grupul p. 107
Interviul cu copii p. 108
Interviul telefonic p. 109
Desfășurarea și dinamica interviurilor p. 109
Erorile care pot apare în desfășurarea interviului p. 109
Testul p. 111
Chestionarul p. 112
Structura chestionarului p. 112
Formatul chestionarului p. 112
Conținutul și tipul întrebărilor p. 113
Formularea întrebărilor p. 114
Clasificarea chestionarelor p. 115
Tehnici de structurare a chestionarelor p. 116
Reguli de formulare a întrebărilor p. 116
Ancheta p. 116
Tipuri de anchete p. 117
Sondajul de opinie p. 118
Definiții p. 119
Proiectarea chestionarelor p. 119
Prestarea chestionarului și studiul pilor p. 120
Tipuri de întrebări p. 120
Eșantionarea p. 121
Suport curs Cercetare în Nursing

COMPETENȚA 2 – EXPLICĂ METODELE, TEHNICILE ȘI


INSTRUMENTELE DE INVESTIGARE ÎN NURSING

CURS 5 – METODE DE CERCETARE


(datorita stilului de viata, conditiilor de mediu, obisnuintelor familiale etc.)

DEFINIREA METODELOR DE CERCETARE


Metoda este legată de explicație și reprezinta un mijloc de descoperire a unui aspect al
adevarului și cauta sa raspunda la intrebari de tipul “cum?”. Ambiguitatea termenului este data atat de
diferentele de nivel la care se situeaza metodele în cercetare, de amploarea explicatiilor pe care
acestea le comporta, cat și de diversele momente ale procesului de cercetare carora li se aplica.
În general, prin metoda de cercetare se înţelege calea, itinerariul, sau programul după care se
reglează acţiunile individuale și practice în vederea atingerii unui scop.
Metodele au un în principal un caracter instrumental şi de actiune, dar și de informare și
interpretare, fiind ghidate atat de concepţia generală a cercetătorului, cat și de principiile teoretice de
la care porneşte și pe care-si fundamenteaza demersul de cercetare.
Metoda (grec. methodos = cale, mijloc, mod de expunere) reprezintă sistemul de reguli şi
principii de cunoaştere și de transformare a realităţii obiective. În ştiinţele socio-umane, termenul de
metoda se foloseşte în accepţiuni foarte variate, asociindui-se când un sens prea larg (metoda
statistică, metoda experimentală), când unul prea îngust (Chelcea, 2001). M.Grawitz remarca faptul că
în ştiinţele umane noţiunea de metoda este ambiguă utilizându-se fie la singular (metoda comparativă,
etc.), fie la plural (metode de culegere a datelor, etc.).
Metoda este utilizata în funcţie de o metodologie și presupune ,,înlănţuirea ordonată a mai multor
tehnici” (Friedman, 1961, apud Chelcea) care, la rândul lor, vor fi operaţionalizate în moduri de utilizare
sau procedee aplicate instrumentelor concrete de investigare. Spre explicitare, drumul de la teoretic la
empiric sau traseul operţionalizării este lămurit de S. Chelcea în următorul exemplu: ,,dacă ancheta
reprezintă o metodă, chestionarul apare ca tehnică, modul de aplicare... prin autoadministrare, ca un
procedeu, iar lista propriu-zisă de întrebări (chestionarul tipărit) ca instrument de investigare’’.

CLASIFICAREA METODELOR
Exista foarte multe criterii după care metodele în stiintele umane au fost clasificate.
Septimiu Chelcea clasifică metodele în funcţie de patru criterii:
a) după criteriul temporal distingem între metodele transversale (care urmăresc descoperirea
relaţiilor între laturilor, aspectele, fenomenele și procesele social-umane la un moment dat,
cum ar fi, de exemplu, observaţia, ancheta sociologică, etc.) și metode longitudinale (care
studiază evoluţia fenomenelor în timp: biografia, studiul de caz, anchete Panel).
b) după criteriul reactivităţii (respectiv al gradului de implicare al cercetătorului asupra obiectului de
studiu), distingem între metodele experimentale (precum experimentul sociologic, experimentul
psihologic), metode cvasiexperimentale (ce includ ancheta, sondajul de opinie, biografia socială
provocată, etc.) și metode de observaţie (studiul documentelor sociale).
c) după numărul unităţilor sociale luate în studiu, distingem între metodele statistice ce
presupun investigarea unui număr mare de unităţi sociale (ca de exemplu, sondajul de opinie,
ancheta sociologică, etc.) şi metodele cazuistice ce se referă la studiul integral al câtorva
unităţi sau fenomene socio-umane (biografia, monografia, etc.).
d) în sfârşit, după locul ocupat în procesul investigaţiei empirice distingem între metodele de
culegere a informaţiilor (cum sunt cele de înregistrare statistică, studiul de teren, anchete),
metodele de prelucrare a informaţiilor (metode calitative și metode cantitative) şi metodele de
interpretare a datelor cercetării (ne referim la metodele comparative, metodele interpretative, etc.)
Suport curs Cercetare în Nursing

INVENTAR DE COMUNICARE NONVERBALĂ

OCHII
Comportament Descrierea interacţiunii Sensuri posibile
asistentă – pacient Page | 68

Contact vizual direct Pacientul tocmai a împărtăşit asistentei grijile sale.  Pregătirea sau dorinţa pentru

Asistenta răspunde menţinând contact vizual direct. comunicare sau schimbare
interpersonală.
 Atenţie.

Lipa unui contact De fiecare dată când asistenta aminteşte despre  Retragerea sau evitarea
vizual susţinut familie, pacientul priveşte în altă parte. schimbului interpersonal sau
respect sau cedare.

 Pacientul face parte dintr-o anumită comunitate Respect.
(minoritate).  Cedare.
 Manifestă întreruperi intermitente ale contactului vizual în
timpul conversaţiei.
 Pacientul se referă la preocupări de natură sexuală și  Retragerea de la subiectul
apoi brusc priveşte în altă parte. conversaţiei.
 Când asistenta începe să discute acest subiect ,  Disconfort sau jenă.
pacientul priveşte din nou în altă parte.  Preocupare.
Coborârea privirilor,  Pacientul vorbeşte un timp despre alternativele  Preocupare
privirea în sus sau în privind situaţia angajării sale actuale în muncă.
altă parte  Face o scurtă pauză și priveşte în jos.
 Apoi reîncepe să vorbească și menţine contactul
vizual cu asistenta.
Privirea în gol sau  Asistenta tocmai ia cerut pacientului să se gândească  Preocupare.
fixarea privirii asupra la consecinţele unei anumite decizii.  O posibilă rigiditate.
unei persoane sau  Pacientul nu vorbeşte şi se uită lung la o imagine de
asupra unui obiect. pe perete.
Aruncarea privirilor  Pacientul arată dorinţa de a discuta un anumit  Ezitare sau anxietate.
sau clipit rapid subiect, dar încă ezită.  Pacientul are lentile de contact.
Mişcări oculare rapide  Dacă asistenta sondează acest subiect pacientul
Frunte încruntată. priveşte rapid în jur, în cameră.
Privirea strâmbă sau  Pacientului tocmai i s-a cerut un sfat.  Perplexitate.
fruntea încreţită  Asistenta explică rolul fiecăruia și pacientul priveşte  Evitarea unei persoane sau a
strâmb şi cu fruntea încreţită. unui subiect.
 Asistenta sugerează diferite lucruri posibile pe care  Evitarea unei persoane sau a
pacientul le-ar putea explora în problemele pe care le unui subiect.
are cu familia.

Pacientul nu răspunde, dar se încruntă.
Ochi umezi sau  Pacientul tocmai a relevat recenta moarte a unei rude  Tristeţe.
înlăcrimaţi foarte apropiate.  Frustrare.
 În ochi apar lacrimi.  Domenii sensibile.
 Domenii de îngrijorare.
 Pacientul relatează un progres real în comunicarea  Fericire.
familială în timpul săptămânii trecute.

Ochii săi se umezesc.

Schimburi de priviri  Asistenta tocmai i-a cerut pacientului să-şi Prelucrarea sau amintirea unor
Schimbarea direcţiei amintească evenimente semnificative ale săptămânii. întâmplări sau intere puternic.
privirii  Pacientul face pauză și se uită în altă parte, apoi  Satisfacţie.
răspunde şi se uită din nou la asistentă.
Dilatarea pupilelor  Pacientul vorbeşte despre dezinteresul brusc al  Alarmă sau interes puternic.
soţului (soţiei) și pupilele i se dilată.
 Pacientul se apleacă în faţă în timp ce asistenta  Interes puternic şi satisfacţie.
vorbeşte şi pupilele i se dilată.
Suport curs Cercetare în Nursing

GURA
Zâmbeşte  Asistenta tocmai i-a cerut pacientului să-i povestească  Gânduri, sentimente au
evenimente pozitive din timpul săptămânii trecute. acţiuni pozitive în timpul
 Pacientul zâmbeşte și apoi povesteşte câteva din aceste conversaţiei sau salutului Page | 69
evenimente. de întâmpinare.

Pacientul răspunde cu un zâmbet la salutul verbal al asistentei,  Salut de întâmpinare.
la începutul interviului.
Buzele strânse  Pacientul tocmai a descris eforturile sale de a se menţine într-o  Stres sau hotărâre.
încreţite situaţie dificilă.  Mânie sau ostilitate

Face o pauză şi îşi strânge buzele.

Pacientul tocmai şi-a exprimat iritarea cauzată de întârzierea  Mânie sau ostilitate
asistentei.
 Pacientul are buzele strânse în timp ce asistenta explică
motivele.
Buza de jos 
Pacientul / pacienta începe să descrie violul la care a fost supus 
tremură sau îşi /ă recent. Anxietate sau tristeţe.

muşcă buza Pe măsură ce continuă să vorbească începe să-i tremure buza
de jos, din când în când îşi muşcă buza.

Pacientul discută pierderea sprijinului din partea familiei după 
recentul divorţ. Tristeţe.

Îşi muşcă buza după ce a vorbit despre aceasta.
Gura deschisă
fără să

Asistenta tocmai şi-a exprimat sentimentele în legătură cu un
blocaj în cadrul legăturii.
 Surpriză sau înăbuşirea unui
căscat.
vorbească. 
Pacientul rămâne cu gura deschisă, spune că nu şi-a dat seama  Oboseală.
de aceasta.

A fost o şedinţă lungă.  Înăbuşirea unui căscat.
 În timp ce asistenta vorbeşte gura pacientului se deschide  Oboseală.
puţin.

EXPRESII FACIALE
Contact vizual cu  Pacientul vorbeşte cu uşurinţă, din când în când zâmbeşte,  Fericire.
zâmbet menţine contactul vizual aproape tot timpul.  Confort.
Privirea  Pacientul tocmai a povestit o situaţie încordată în legătură cu  Mânie sau îngrijorare.
încordată, fruntea un copil. Apoi rămâne cu buzele strânse și încruntat.  Tristeţe.
şi gura rigidă.
Privirea rigidă,  Pacientul declară că nu are nimic de spus; pe faţa sa nu apare  Preocupare, anxietate,
gura rigidă, nici o expresie. frică.
nemişcare.

CAPUL
 
Aprobare prin Pacientul tocmai şi-a exprimat îngrijorarea referitor la starea Confirmare.
mişcarea capului sănătăţii sale. 
Acord sau ascultare.
de sus în jos  Asistenta reflectă sentimentele pacientului. 
 Pacientul aprobă şi spune aşa este. Atenţie

 Pacientul aprobă din cap în timpul explicaţiilor asistentei.  Ascultare.


 Atenţie.
Scuturarea  Asistenta a sugerat că întârzierile repetate ale pacientului la  Dezacord sau dezaprobare.
capului de la şedinţe sunt o problemă care trebuie discutată.
stânga la dreapta  Pacientul răspunde nu și îşi scutură capul de la stânga la
dreapta.
Capul atârnă în  Asistenta începe ultima parte a interviului.  Tristeţe.
jos și bărbia este  Pacientul îşi lasă bărbia în piept și spune că nu este pregătit să  Îngrijorare.
lăsată în piept încheie şedinţa de interviu.  Preocupare.
Suport curs Cercetare în Nursing

UMERII
Pacientul ridică  Pacientul relatează că soţul / soţia tocmai a plecat fără să dea  Nesiguranţă.
din umeri vreo explicaţie.  Nehotărâre.

Pacientul dă din umeri în timp de descrie evenimentul.
Umerii aplecaţi  Pacientul a stat rezemat de spătarul scaunului.  Nerăbdare.
 Asistenta dezvăluie ceva despre el / ea.  Atenţie.
 Pacientul se apleacă înainte şi întreabă asistenta ceva despre  Deschidere pentru Page | 70
aceasta. comunicare.
Într-o poziţie  Pacientul relatează că se simte nepotrivit și învins din cauza  Tristeţe sau nehotărâre sau
neglijentă, notelor mici. lipsă de receptivitate pentru
încovoiaţi, umeri  Se leagănă în scaun după ce a spus aceasta. schimburi interpersonale.
întorşi în altă  Pacientul relatează dificultăţi în vorbire.  Lipsă de receptivitate
direcţie decât cea  Pe măsură ce asistenta continuă acest interviu, pacientul se pentru schimburi
a asistentei leagănă în scaun şi îşi întoarce umerii din direcţia asistentei. interpersonale.

BRAŢELE ŞI MÂINILE
Braţele  Asistenta a început conversaţia.  Evitarea schimburilor
încrucişate la  Pacientul nu răspunde nimic verbal – stă rezemat pe scaun cu interpersonale sau
piept braţele încrucişate la piept. neplăcere.
Mâinile sunt  Pacientul îşi exprimă teama de sinucidere.  Mânie.
neastâmpărate şi  Mâinile îi tremură în timp ce vorbeşte despre aceasta.  Supărare.
tremură.
Mâinile se  Pacientul a venit pentru primul interviu.  Anxietate sau mânie.
încleştează pe  Spune că nu se simte în largul lui, mâinile îi sunt strânse una în
obiecte sau sunt alta.
strânse.  Pacientul îşi exprimă ostilitatea faţă de şeful său de la serviciu.  Mânie, supărare.

În timp ce vorbeşte strânge pumnii.
Braţele relaxate,  Asistenta tocmai a pus o întrebare.  Accentuarea unui punct de
coatele și mâinile  Pacientul răspunde şi gesticulează în timpul răspunsului. vedere în timpul
gesticulează în conversaţiei sau
timpul deschiderea pentru
conversaţiei. schimburi interpersonale.
Gesturi rare,  Pacientul a venit pentru primul interviu, răspunde la întrebările  Tensiune sau supărare
braţele și mâinile asistentei cu răspunsuri scurte. (mânie).
crispate.  Braţele sunt lăsate în jos pe lângă corp.
 Pacientul a fost trimis la asistentă.  Mânie, supărare.

Stă cu braţele lăsate în jos, pe lângă corp, în timp ce explică
motivele pentru care a fost trimis acolo și iritarea de a fi acolo.

PICIOARELE
Picioarele par  Picioarele pacientului sunt relaxate, fără mişcări excesive în  Deschidere spre schimburi
într-o poziţie timp ce pacientul discută liber preocupări personale. interpersonale.
relaxată și  Relaxare.
confortabilă
Încrucişarea  Pacientul vorbeşte rapid încordat despre probleme.  Anxietate, depresie.
repetată a  În acest timp îşi încrucişează tot timpul picioarele.
picioarelor.
Bătaie din picior  Pacientul bate din picior tot timpul unui rezumat lung făcut de  Anxietate, nerăbdare,
asistentă. dorinţă de a preciza.

Pacientul o întrerupe pe asistentă pentru a face o precizare.
Picioarele par  Pacientul este deschis şi relaxat în timp ce vorbeşte despre  Anxietate, refuz pentru
crispate şi serviciu. schimburi interpersonale
controlate  Când asistenta schimbă subiectul asupra căsătoriei picioarele extinse.
pacientului devin rigide.
Suport curs Cercetare în Nursing

ÎNTREGUL CORP
A sta faţă în faţă  Pacientul îi împărtăşeşte asistentei și stă faţă în faţă cu aceasta  Deschidere spre
cu o persoană sau în timp ce vorbeşte. comunicare interpersonală
puţin aplecat.  Continuă să stea faţă în faţă cu asistenta în timp ce aceasta îi și schimburi.
răspunde.
Capul orientat în  Pacientul recunoaşte că îi este greu să intre în interviu cu  Mai puţină deschidere la Page | 71
altă direcţie nu asistenta. schimburi interpersonale.
faţă în faţă, sau o  Asistenta sondează pentru a afla motivele.
poziţie neglijentă  Pacientul îşi întoarce capul în altă parte.
în scaun.
Legănatul în  Pacientul arată o mare nervozitate despre o situaţie  Îngrijorare, preocupare,
scaun înainte şi conflictuală. anxietate.
înapoi  În timpul discuţiei se leagănă în scaun.
Aşezat ţeapăn,  Pacientul arată nesiguranţă în legătură cu direcţia interviului.  Tensiune, anxietate
drept şi rigid pe  În acest timp stă ţeapăn și drept. preocupare.
marginea
scaunului.

VOCEA – NIVELUL ȘI INTENSITATEA VOCII



Şoaptă sau  Pacientul a păstrat liniştea un timp lung. Dificultate de a dezvălui.
vorbire greu de  Asistenta sondează, iar pacientul răspunde doar cu o voce greu
auzit. de auzit.
Schimbarea  Pacientul vorbeşte cu o voce moderată despre serviciu.  Subiectul conversaţiei are
intensităţii vocii  Apoi începe să vorbească despre familie iar intensitatea vocii implicaţii diferite.
se ridică mult.

FLUENŢA VORBIRII
Bâlbâieli, ezitări,  Pacientul vorbeşte rapid despre faptul că se simte crispat în  Sensibilitatea despre
greşeli de anumite situaţii sociale. subiectul conversaţiei.
vorbire.  În timp ce vorbeşte se bâlbâie și face greşeli de vorbire.  Anxietate au disconfort.
Scâncete, sâsâieli  Pacientul se plânge că-i este greu să coboare vocea; se  Dependenţă sau accent
transformă în scâncet. emoţional.
Viteza vorbirii.  Pacientul începe interviul vorbind încet despre un weekend  Sensibilitate la subiectele
Vorbire lentă sau neplăcut. de conversaţie sau subiecte
repezită.  Când subiectul se schimbă și se vorbeşte despre pacient, acesta cu implicare emoţională
vorbeşte mai rapid. diferită.
Tăcere  Pacientul intră şi asistenta îl invită să vorbească.  Refuz de a vorbi sau
 Pacientul rămâne tăcut. preocupare.

 Asistenta tocmai i-a pus o întrebare pacientului. Preocupare sau dorinţă de a
 Acesta face o pauză şi se gândeşte la răspuns. continua să vorbească după
o precizare.

 Un pacient dintr-o anumită minoritate vorbeşte despre familia Dorinţa de a continua după
sa, face o pauză și apoi reia conversaţia pentru a mai discuta o precizare.
despre acest subiect.

REACŢII INVOLUNTARE
Umezirea  Pacientul discută despre perspectiva de a avea două oferte de  Trezirea interesului –
mâinilor, serviciu avantajoase. reacţie pozitivă (excitare,
respiraţie  Respiraţia devine mai rapidă și pupilele se dilată. interes) sau reacţie negativă
superficială, (anxietate, jenă).
dilatarea  Pacientul începe să discute despre preocupări sexuale.  Anxietate, jenă.
pupilelor pălirea  Respiraţia devine mai superficială și apar mici pete roşii pe gât.
sau înroşirea
obrajilor, pete pe
gât.
Suport curs Cercetare în Nursing

DISTANŢĂ

Se îndepărtează Asistenta tocmai s-a confruntat cu pacientul.  Semne să spaţiul a fost

Pacientul se îndepărtează înainte de a răspunde verbal. invadat.
 Disconfort.

Se apropie În timpul discuţiei pacientul îşi mişcă scaunul mai aproape de  Căutarea interacţiunii, mai
asistentă. multă intimitate.
Page | 72

POZIŢII ÎN CAMERĂ

Aşezat după sau Un pacient nou intră şi se aşează pe un scaun mai îndepărtat de  Căutarea protecţiei sau a
aproape de un asistentă. unui spaţiu mai mare.
obiect din
cameră (masă,
birou).

Aşezat lângă Un pacient care a mai avut întâlniri cu asistenta stă pe un scaun  Expresia unui nivel de
asistentă fără nici mai aproape de asistentă. confort adecvat.
un alt obiect
situat între ei.

SINTEZA EXERCIŢIILOR DE OBSERVARE SENZORIALĂ


Simţ Resurse Procese
Vedere ObiecteVase  Atenţie voluntară
Flori  Captarea atenţiei generale
Fructe etc.  Precizarea unui număr cât mai mare de detalii
Imagini fotografice  Stabilirea legăturilor posibile (fabricare, locul de provenienţă)
Peisaje
 Extragerea semnificaţiilor sau impresiilor emanate de
Animalul preferat ansamblu.

Persoane / oameni
Auz  Poziţia şezând
Mediu ambiant  Ochi închişi
 Atenţie voluntară
 Căutarea sesizării tuturor zgomotelor ce se aud
 La 5 minute se apelează la zgomote neremarcate aparent.
 Analiza intonaţiei vocilor celor din jur
Persoana (climatul)  Confirmarea percepţiilor sale asupra persoanelor implicate
Tact Cu ochii închişi
Obiecte de forme şi - Palparea diferitelor obiecte
materiale diverse - Sesizarea particularităţilor

Cu ochii deschişi
- Refacerea experienţei
- Notarea diferenţelor dintre cele 2 demonstraţii

Miros Mediu ambiant  Atenţie voluntară


 Pătrunderea în locul sau în camera pacientului și căutarea
Camera pacientului identificării mirosurilor și distingerea unora de altele
Suport curs Cercetare în Nursing

OBSERVAȚIA
Observația se poate defini drept urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă, sistemică a
diferitelor manifestări comportamentale ale individului sau colectivităţii.
Conţinutul observaţiei:

Date stabile (înălţime, greutate, lungimea și grosimea membrelor, circumferinţa craniană,
toracică, abdominală, trăsături ale fizionomiei – chipul este oglinda sufletului.
 Page | 73
Date variabile – comportament flexibil, conduită (verbală, motorie), expresii
comportamentale (afective, atitudini etc.), mers, mimică.
Forme de

observaţie - caractere:
Orientarea actului observaţional – autoobservaţie, observare propriu-zisă.

Cu sau fără observator – observare directă, indirectă, observator încruntat, ridat, ascuns.

Cu sau fără implicarea observatorului – implicare pasivă sau participativă.

Durata observaţiei – continuă, discontinuă.

Obiectivele urmărite – observaţie integrală sau selectivă.

Calitatea observaţiei – clară, selectivă, planificată, consemnată imediat, suficientă, variată
discretă.

La nivelul simtului comun se considera ca a observa înseamnă a cunoaşte, a examina un obiect


sau un proces, a face constatări și remarci (critice) referitoare la ceea ce ai privit cu atenţie. Din punct
de vedre epistemolgic se considera în acest moment ca a observa înseamnă nu numai a înregistra, dar
şi „a inventa“ și „a construi realitatea“ – cum spunea Edgar Morin (1981, apud Chelcea). și aceasta
pentru ca percepţia, procesul psihic pe care se bazează observaţia, nu actioneaza de una singura, ci în
relatie cu celelalte activitati și procese psihice. Din acest motiv, în observatie sunt implicate și
memoria, inteligenţa, atenţia, imaginaţia, receptivitatea emoţională etc., adica intreaga personalitate a
cercetatorului, alaturi de normele și valorile socioculturale. Schemele perceptive, limbajul legat de
gândire, valorile sociale, influenţa grupului, contextul spaţial și istoric intervin în observaţie, astfel că
pretinsa obiectivitate, caracterul de cunoaştere imediată, senzorială şi neutralitatea acesteia nu este pe
deplin justificata. Doar la nivelul cunoaşterii comune observaţia induce certitudine și se considera ca
“este adevarat fiindca am vazut cu ochii mei”.
Putem vorbi de observatie stiintifica și observatie nestiintifica. Astfel, observaţia ştiinţifica se
deosebeşte de observaţia neştiinţifică prin aceea că urmăreşte să dea o semnificaţie lucrurilor şi
proceselor percepute, să verifice ipotezele spre a identifica o regularitate, o lege de producere a lor. Ea
presupune cu necesitate scopul cunoaşterii, planificarea, desfăşurarea după reguli bine stabilite şi
îndelung verificate.
Gaston Bachelard spunea ca observaţia ştiinţifică este totdeauna o observaţie polemică, pentru
ca ea confirmă sau infirmă o teză anterioară. Diferenţiază observaţia ştiinţifică de cea spontană,
neştiinţifică este – în principal – testarea ipotezelor, ca scop.
James Drever și Werner D. Fröhlich (1970, apud Chelcea) defineau observaţia astfel:
„percepţia şi înregistrarea atentă şi planificată a fenomenelor, obiectelor, evenimentelor şi indivizilor
în dependenţă de o situaţie determinată“.
În ştiinţele socioumane observaţia este înainte de orice observarea omului de către om, fapt ce
o particularizează faţă de observaţia din ştiinţele naturii, fiind vorba de un raport între două persoane
care „îşi dau seama“ şi acţionează ca atare.
Marie Jahoda subliniază că observarea ştiinţifică nu se bazează pe proprietăţile observatorului
ci pe scopul de cunoaştere, pe o planificare riguroasă, pe notarea sistematică, ca și pe controlul
datelor, iar Kenneth D. Bailey (1978/1982, apud Chelcea) consideră că metoda observaţiei constă în
„colectarea datelor despre comportamentul nonverbal“ implicând sensibilitatea vizuală, dar şi
acustică, tactilă, termică, olfactivă etc.
Este de netagaduit faptul ca principalul analizator implicat în observatie este cel vizual și
aceasta pentru că cea mai mare parte a informaţiilor ce ne parvin din mediul înconjurător sunt obţinute
cu ajutorul văzului. Dar omul percepe doar anumite lungimi de unda si, în plus, semnalele din lumea
exterioară nu sunt numai de natură vizuală.
Suport curs Cercetare în Nursing
Văzul, auzul dar şi mirosul asigură observarea oamenilor de către oameni, iar celelalte
modalitati perceptive ne ofera foarte multe informatii despre mediul inconjurator și oamenii din el.
„Sensibilitatea olfactivă a omului, puternic culturalizată, deşi nu are un rol la fel de activ pentru
orientarea în mediu ca la animale, atinge uneori praguri extraordinar de înalte: mirosul de mosc, de
exemplu, îl simţim chiar într-o concentraţie în aer care nu depăşeşte 0,00004 miligrame per litru, ceea
ce corespunde dizolvării într-un bazin de apă cu lungimea de 1 km, lăţimea de 250 m şi adâncimea de
Page | 74
10 m a unei cantităţi de numai 100 de grame de mosc“ (Chelcea şi Chelcea, 1983). În acelaşi sens,
sensibilitatea termică, tactilă, chiar sensibilitatea dolorifică participă la cunoaşterea prin observare a vieţii
psihosociale.
Kenneth D. Bailey (1978/1982, apud Chelcea) subliniaza avantajele metodei observaţiei:
- prin comparare cu ancheta sau cu studiul documentelor atunci când se studiază comportamentul
nonverbal se considera ca inşelarea deliberată, ca și erorile datorate memoriei fac din datele
obţinute prin metodele interogative „informaţii de mâna a doua“, inregistrându-se
comportamentele individuale și comportamentele colective chiar în momentul desfăşurării lor;
- faţă de experiment observatia înregistrează comportamentele în condiţiile naturale de
desfăşurare a lor, în plus observaţia fiind slab reactivă, în comparaţie cu experimentul sau cu
ancheta pe bază de chestionar sau de interviu. Aceasta nu înseamnă insa că anumite procedee
de observare nu induc modificări ale comportamentelor persoanelor studiate, dar se poate
aprecia că observaţia elimină în bună măsură artificializarea studiului vieţii sociale;
- spre deosebire de ancheta sociologică sau de experiment, metoda observaţiei are avantajul de a
permite analize longitudinale, prin înregistrarea comportamentelor sau environment-ului un timp
mai îndelungat, luni sau ani de zile, dacă ne referim cu precadere la observaţia participativă.

Asemenea oricărei alte metode din ştiinţele socioumane, observaţia are și dezavantaje
evidentiate tot de catre Kenneth D. Bailey (1982, apud Chelcea):
- un control redus asupra variabilelor externe care pot afecta datele cercetării;
- dificultăţi de cuantificare;
- limitarea la studiul unor eşantioane mici;
- dificultatea de a pătrunde în anumite medii (agenţii guvernamentale, servicii secrete, cluburi
selecte etc.) şi de a studia comportamente intime (de exemplu, comportamentul sexual poate fi
studiat cu ajutorul interviului, chiar telefonic, dar nu prin metoda observaţiei).

Observaţia se poate astfel defini ca metoda de cercetare concretă empirică prin identificarea,
colectarea, analizarea și interpretarea datelor cu ajutorul simţurilor (văz, auz, miros etc.) în vederea
efectuarii de inferenţe psihologice și sociologice pentru a verifica ipotezele sau pentru a descrie sistematic
și obiectiv mediul înconjurător, oamenii şi relaţiile interpersonale, comportamentele individuale și
colective, acţiunile și activităţile, comportamentul verbal, obiectele fizice, produsele activităţilor creative
ale persoanelor și grupurilor umane. Descrierea, în cazul observaţiei, „implică o activitate de comparare, o
reperare și o ierarhizare a diferenţelor şi asemănărilor“ (Richelle, 1995, apud Chelcea).

Tipuri de observației
Exista foarte multe clasificari a metodei observatiei și a modalitatilor și procedeelor sale de
aplicare realizate în baza a numeroase criterii. Diversi autori folosesc termeni și denumiri diferite dar,
în principal, ei se refera la aceleasi lucruri.
În ultima perioada cea mai uzitata și considerata ca cea mai viabila clasificare este cea a
paradigmei cantitative diferenţiata de paradigma calitativă. Se face astfel distincţie între observaţia
cantitativă și observaţia calitativă.
După Pattricia A. Adler și Peter Adler, ceea ce diferenţiază observaţia calitativă de cea
tradiţională, cantitativă, se referă la faptul că aceasta “în esenţă este fundamental naturalistică, se
desfăşoară în context natural, vizează actorii sociali care în mod natural participă în interacţiuni şi
urmează cursul vieţii de zi cu zi.
În acelasi timp, William J. Goode și Paul K. Hatt fac distincţie între observaţia controlată şi cea
necontrolată, în cadrul celei din urmă incluzând observaţia participativă versus observaţia nonparticipativă.
Suport curs Cercetare în Nursing
René König împarte observaţia în următoarele tipuri:
- observaţie controlată şi observaţie necontrolată, ambele tipuri făcând parte din ceea ce
înţelege prin observaţie ştiinţifică;
- observaţie directă și observaţie indirectă, conform criteriului „poziţia faţă de realitate a
materialului de observat“;
- observaţie externă (nonparticipativă), care poate fi extensivă sau intensivă
- observaţie participativă, care la rândul ei poate fi pasivă sau activă. Page | 75

În ultima clasificare dihotomică (participativă/nonparticipativă) se are în vedere „poziţia faţă de


realitate a observatorului“. Bernard S. Phillips propune următoarea clasificare: observaţie slab structurată
și observaţie puternic structurată, prin analogie cu tehnica interviurilor standardizate şi nestandardizate.
Tipul de observaţie slab structurată include observaţia participativă și observaţia nonparticipativă.

Observaţia nestructurată versus observaţia structurată


Kenneth D. Bailey considera ca în clasificarea tipurilor de observaţie intervin 2 tipuri de criterii:
- structura environmentului, care prin dihotomizare dă naştere cadrului natural (studiu de
teren) și cadrului artificial (experimentul de laborator)
- gradul de structurare a observaţiei, care poate fi la limită în observaţie nestructurată, de
o parte, și observaţie structurată, de cealaltă parte.

Rezultă prin luarea în calcul a celor două tipuri de structuri o tipologie a observaţiei:
- observaţia complet nestructurată (întâlnită în studiile de teren), observaţia nestructurată
(utilizată în experimentele de laborator),
- observaţia structurată (în studiile de teren)
- observaţia complet structurată (în experimentele de laborator).

G. J. McCall considera ca: “Observaţia este structurală sau sistematică dacă se utilizează
explicit planuri pentru selecţia, înregistrarea și codificarea datelor; ea este nestructurată dacă aceste
procese sunt implicite şi emergente”.
Observaţia nestructurată (sau slab structurată) se întâlneşte atât în studiile sociologice de
teren, cât şi în cele de laborator (mai ales în cercetările psihosociologice). Metoda etnografică are
drept scop descrierea amănunţită a unei culturi sau subculturi și este un tip de observaţie nestructurată.
De foarte multe ori, observaţia nestructurată constituie adesea primul pas în cercetarea sociologică de
teren, dar este absolut necesar și în acest caz ca ea sa se bazeze pe teorie. Dealtfel, fondarea pe teorie
diferenţiază observaţia ştiinţifică (şi observaţia nestructurată este observaţie ştiinţifică) de observaţia
spontană. Cercetătorul nu trebuie sa se lase furat de ceea ce iese din comun, iar observaţia ştiinţifică
nu trebuie să devina calea catre o colecţie de excentricităţi. Aceasta nu inseamna insa ca faptele de
observaţie neaşteptate, dar capitale care sunt în măsură să iniţieze o nouă teorie sau să lărgească
teoriile existente, nu sunt binevenite.
Observaţia structurată, la rândul ei, poate fi aplicată în cercetările sociologice de teren, ca și
în studiile de laborator, fie cu recunoaşterea deschisă a rolului de observator, fie ascunzându-se acest
rol. Important pentru acest tip de observaţie este faptul că se face apel la un „sistem de categorii“ în
raport de care se realizeaza concret observaţia. Categoriile de observaţie se refera la clase de fapte şi
fenomene omogene, în care se regasesc indicatorii relevanţi şi care permit, prin codificare, o analiza
statistică a proceselor şi relaţiilor sociale.

Observaţia externă versus observaţia participativă


Observaţia externă (sau nonparticipativă) se refera la situatia în care observatorul se afla în
afara sistemului observat, tehnica fiind recomandata în cazurile în care încadrarea cercetătorului în
sistemul rol-status-urilor grupului sau colectivităţii ţintă este dificilă sau chiar imposibilă (de exemplu,
în societăţile academice, în instituţiile militare, politice, religioase etc.).
Observaţia externă este caracteristică studiilor de laborator, în timp ce observaţia participativă
se întâlneşte în studiile sociologice de teren şi cu deosebire în cercetările de antropologie culturală.
Ruxandra RADU Suport curs Cercetare în Nursing
Observaţia participativă înseamnă „a lua parte – pe cât permite situaţia – conştient și
sistematic la viaţa activă, ca și la interesele și sentimentele grupului studiat“ (Kluckhohn, 1956, apud
Chelcea). Printr-o astfel de tehnica, cercetătorul nu numai că este prezent în colectivitatea studiată, dar
se şi integrează în situaţia observată, în viaţa de zi cu zi zi a grupului.
Conform lui Danny L. Jorgensen (1989, apud Chelcea) observaţia participativă are
urmatoarele caracteristici de bază:
Page | 76
• Descrierea vieţii sociale se face prin perspectiva celor dinăuntrul grupului, a oamenilor aflaţi
într-o anumită situaţie sau într-un cadru bine determinat.
• Se are în vedere viaţa de zi cu zi a oamenilor în mediul în care aceştia îşi duc existenţa,
importantă fiind viaţa cotidiană aici și acum, nu comportamentele oamenilor în
laboratoarele experimentale, în situaţiile artificial create.
• Conduce la generalizări ca teorii interpretative, nu la teorii explanatorii rezultate în urma
testării cauzale. Cu toate acestea, generalizările și interpretările inspirate de observaţia
participativă sunt utilizate în luarea deciziilor cotidiene.
• Se înscrie într-un proces de cercetare flexibil, deschis, atât în ceea ce priveşte identificarea
problemelor de studiu, cât și sub raportul procedeelor de colectare a datelor și a
modalităţilor de teoretizare. Astfel, se porneşte de la experienţa imediată a oamenilor în
situaţiile concrete de viaţă, pentru a se ajunge la descrierea calitativă a vieţii sociale în
termenii limbajului uzual al nativilor, al membrilor colectivităţilor studiate.
• Observaţia participativa implica – din punct de vedere metodologic – o abordare calitativa și un
studiul de caz, fapt care presupune descrierea detaliată şi analiza de profunzime a unui fenomen
psihologic sau social. De cele mai multe ori observaţia participativă este folosita pentru a studia
holistic o cultură sau o societate, o subcultură sau o organizaţie, un grup uman sau practicile,
credinţele, interacţiunile umane. Scopul principale este de a descrie comprehensiv şi exhaustiv
un aspect important sau unic al vieţii individului sau comunitatii.
• Cercetătorul care utilizează observaţia participativă trebuie să joace rolul de participant la
viaţa de zi cu zi a unităţii sociale investigate. De-a lungul derularii unui astfel de studiu,
observatorul participant poate juca mai multe roluri, de la cele dictate de recunoaşterea
deschisă a scopului de cunoaştere ştiinţifică până la cel de “cercetător ştiinţific acoperit”.
• Utilizează strategii specifice în funcţie de persoana, grupul sau societatea investigată, iar
experienţa de viaţă a cercetătorului constituie o sursă de date foarte importantă. În diferite
momente ale cercetării se aplica și se deruleaza și o alta serie de tehnici și instrumente de
cercetare: interviuri, analiza de documente, analiza biografica etc. Totodata, modul de
înregistrare a datelor colectate prin observaţie participativă are o importanţă deosebită, în
acest moment dezvoltarea tehnologica permitand un acces facil și pe scara larga a unor
dispozitive audio-video din ce în ce mai performante și mai comod de folosit.

Raymond L. Gold considera că rolul cercetătorului în observaţia participativă poate fi:


- participant în totalitate (cercetătorul ascunde rolul său de observator și se integrează
în viaţa colectivităţii studiate cât mai mult posibil, el interacţionează cât mai natural cu
cei pe care îi studiază, îşi încorporează rolurile sociale impuse de grup, dar trebuie să
rămână, totuşi, el însuşi, adică observator, acesta fiind rolul său primar)
- participant ca observator (îşi dezvăluie rolul de cercetător, dar îşi consacră bună parte
din timp activităţilor comune ale grupului studiat)
- observator ca participant (este utilizat în studiile care implică intervievarea nerepetată,
iar observarea este mai mult formală decât informală; din cauza ca observatorul ca
participant are contact cu grupul studiat o perioadă de timp relativ scurtă, există riscul unei
cunoaşteri superficiale a interacţiunilor sociale din cadrul acestuia)
- observator în totalitate (nu se implică în viaţa grupului şi nu intervine în desfăşurarea
fenomenelor studiate, din acest motiv se și considera ca rolul de observator total îl
îndepărtează pe cercetătorul de interacţiunile și realitatile psihosociale ale celor studiaţi).
Suport curs Cercetare în Nursing
Observaţia continuă versus observaţia eşantionată
Observarea continuă se referă la perioade limitate din viaţa unei colectivităţi sau la secvenţe
comportamentale bine precizate ale unui număr mic de indivizi și personalitati. De regulă, se procedează la
o eşantionare a comportamentelor sau actelor ce urmează a fi observate. Intrucat este practic imposibil să
observi toate unităţile de comportament ale unui individ, în funcţie de obiectivele cercetării vor fi reţinute
doar comportamentele relevante, adică se va face o selecţie a faptelor de observaţie.
Page | 77
Observaţia eşantionată (sau instantanee), descrisa în 1934 de către Tippett, se bazează pe
tehnica sondajului, fiind numită uneori „eşantionaj al muncii“ sau „inspecţie instantanee“. În sociologie, deşi
observaţia instantanee porneşte de la ceea ce îndeobşte se înţelege prin „privirea maistrului“ nu este deloc o
inspecţie şi, mai ales, nu este făcută cu scopul de a controla, nefiind aplicabilă doar în studiul muncii.
Observaţia instantanee prezintă avantajul de a fi relativ comodă, putându-se aplica fără
perturbarea comportamentului celor studiaţi. Există posibilitatea aplicării acestei metode fără ca cei
studiaţi să fie avertizaţi; procedeul implică anumite riscuri: observatorul, odată deconspirat, pierde
total încrederea celor în mijlocul cărora efectuează studiul.
Determinarea momentelor de efectuare a observaţiilor instantanee se face prin tragere la sorţi.
În final, se completează o fişă de observaţie în care sunt trecute: numărul observaţiilor, ziua, orarul de
observare, conţinutul observării şi eventualele remarci explicative suplimentare.

Reguli de observare
Citandu-l pe Theodore Caplow (1970), Septimiu Chelcea sintetizează experienţa de cercetare
şi prezinta o serie de reguli de observare, incluzând condiţiile prealabile, procedura, conţinutul și
modul de notare.
Condiţii prealabile observării
• Înainte de începerea cercetării, cel ce face observaţia trebuie să se familiarizeze cu
obiectivele cercetării;
• Tehnicile de observare și procedeele de notare a faptelor de observaţie trebuie precis
formulate și suficient de mult repetate pentru ca observaţia să fie validă;
• Înainte de a observa, cercetătorul trebuie să memoreze lista unităţilor de observare
(secvenţele comportamentale).
• Procedura de notare
• Observatorul trebuie să noteze, pe cât posibil, faptele de observaţie pe teren;
• Răstimpul admisibil între observare și notare este de ordinul minutelor, şi în cazuri
excepţionale, de ordinul orelor. Henri H. Stahl atrage atenţia în acest sens: „oricât de bună
memorie ai avea,observaţia care nu se notează de îndată, poate fi considerată ca pierdută“;
• Răstimpul la care ne-am referit variază în funcţie de natura cercetării;
• Observatorul nu trebuie să uite că el însuşi este observat şi că notarea s-a făcut în perioade
de observare.

Conţinutul notelor de observaţie


• Notele de observaţie trebuie să includă: data, ora, durata observaţiei, locul desfăşurării
evenimentelor (făcându-se apel la hartă, fotografie, desen etc.); circumstanţele observării,
aparatele utilizate în observaţie, factorii de mediu care pot influenţa comportamentele
(temperatura, iluminatul, zgomotele etc.), precum și modificările care au survenit;
• În notele de observaţie nu-şi au locul opiniile, ipotezele, remarcile cercetătorului. Este
greşit să notăm că persoana observată era, de exemplu, emoţionată. Va trebui să notăm
doar expresia facială, paloarea, contracţia musculară etc. fara a face interpretari sau fara sa
acordam semnificatii faptelor sau actelor de conduita observate;
• Conversaţia cu persoanele observate, dialogul, trebuie notate în stil direct, aşa cum s-au
desfăşurat. Notarea cuvânt cu cuvânt a declaraţiilor persoanelor intervievate se va închide,
spre exemplu, între ghilimele (“ ”), iar sinteza, prescurtarea conversaţiei se marchează cu
apostrof (’), aşa cum se acceptă prin convenţie în studiile etnografice.
• Opiniile și deducţiile cercetătorului trebuie notate separat, la intervale prestabilite.
Suport curs Cercetare în Nursing

Definitivarea notelor de observaţie


• Notele de observaţie trebuie revăzute, adăugite, corectate de îndată ce timpul permite acest lucru;
• Notele de observaţie trebuie clasificate provizoriu, iar când sistemul de categorii este bine
conturat, să se treacă la clasificarea lor definitivă.
• Regulile de observaţie pot fi amănunţite, nuanţate şi particularizate în raport de tipul de
observaţie. Page | 78

Observația clinică
Observatia reprezintă, după cum arăta Claude Bernard, una din etapele cele mai importante ale
cercetării stiintifice.
De obicei, cercetătorul face mai întâi o observatie, adică observă ceva. Apoi emite o ipoteză și
apoi, dacă poate, îsi verifică ipoteza printr-un experiment. Și nu trebuie uitat că, datorită variabilitătii
și complexitătii fenomenelor, practica medicală este, de fapt, o cercetare stiintifică aplicativă.
Deși prin descoperirea legilor general valabile stiinta este a generalului, medicina este o stiintă
a individualului. De aceea, medicul practician trebuie să efectueze o observatie foarte atentă a
pacientului, să descopere particularitătile sale, să emită o ipoteză de diagnostic pe care să o verifice,
desigur, nu prin experiment, ci prin investigatii clinice și paraclinice corespunzătoare.
Observatia face parte din comportamentul orientat al fiintei umane, care solicitat de foarte
multe informatii din toate părtile, îsi îndreaptă atentia spre anumite surse de informatii care îi atrage în
mod deosebit atentia.
Observatia este, în acelasi timp, un mijloc de apărare, dar și mijloc de recunoastere a valorii
sursei respective. De aceea, medicul acordă o atentie deosebită pacientului și mai ales particularitătilor
sale, care reprezintă o inepuizabilă sursă de informatii pentru diagnostic și tratament.
Observatia reprezintă forma cea mai elementară a cunoasterii, deoarece ea este foma cea mai
simplă și mai directă a contactului cu lumea înconjurătoare. De aceea, la baza simtului clinic, despre
care se vorbeste atât de mult în medicină, se află, de fapt, observatia atentă a bolnavului.
Observatia presupune un observator, care în cazul nostru este medicul, un obiect, sau mai bine zis, un
subiect de observat, care în cazul nostru este reprezentat de bolnav, o clasă de fenomene, care în cazul nostru
este reprezentată de patologia umană si, în sfârsit, niste cunostinte anterioare privind fenomenele respective,
care în cazul nostru sunt reprezentate de cunostintele medicului privind patologia umană. Pentru că medical
observă, după cum arăta I.Hatieganu, ceea ce stie. De aceea, el trebuie să fie pregătit, să stie cam ce ar putea să
vadă, și ce semnificatie au lucrurile pe care le vede la bolnav. Aceste cunostinte sunt și ele la rândul lor,
rezultatul spiritului de observatie pe care l-au manifestat medicii de-a lungul timpului.
Cu ajutorul spiritului de observatie, ei au sesizat de multe ori, cu o acuitate și o finete
impresionante, existenta unor simptome și aparitia lor în anumite boli. Asa spre exemplu, Hipocrate a
descris paraplegia din compresiile medulare, complicatiile testiculare din parotidita epidemică,
caracterul ciclic al febrei din malarie și faciesul caracteristic din peritonită, care îi poartă numele.
Observatia clinică a fost completată apoi cu observatia anatomo-clinică, constatându-se că
simptomele bolnavului sunt produse de anumite leziuni organice. A venit apoi etapa investigatiilor clinice,
a biochimiei și a imunologiei cu ajutorul cărora s-a constatat că leziunile organice sunt produse și ele de
niste modificări moleculare. Toate acestea nu au redus, însă, cu nimic din valoarea observatiei clinice.
Dimpotrivă, bazată pe niste cunostinte din ce în ce mai profunde, observatia clinică a devenit azi mai utilă
și mai eficace. De aceea, chiar dacă investigatiile paraclinice au luat o amploare deosebită, clinica a rămas
în continuare, după cum arată I. Hatieganu, o stiintă bazată pe investigatie și interpretare.
Cu toată dezvoltarea impetuoasă a investigatiilor paraclinice, care pot aduce informatii extrem de
pretioase, diagnosticul a continuat să rămână și astăzi o operatie bazată pe o observatie foarte atentă și abia
apoi pe utilizarea celorlalte mijloace de investiigare a bolnavului. și acest lucru este foarte important
pentru medical generalist, care de obicei nu nici nu dispune de alte posibilităti de investigatie. De aceea,
pentru generalist observatia și comunicarea cu pacientul joacă rolul cel mai important.
Primele informatii privind tipul constitutional, atitudinea, fizionomia, pielea, ochii, și
comportamentul bolnavului sunt obtinute prin intermediul obserzatiei, observatia fiind cea mai simplă,
cea mai usoară și cea mai la îndemână metodă de culegere a informatiilor de la bolnav.
Suport curs Cercetare în Nursing
Asa spre exemplu, cu ajutorul observatiei, medicul poate depista tipul de comportament al
bolnavului, asa cum ar fi tipul lui H. H. Roserman estemai predispus la infarct, acesta fiind un tip care
vorbeste repede, este încordat, tensionat, cu miscări rapide ale globilor oculari, cu clipit rapid, de peste
40 de ori pe minut, râs spastic, strident, voce răsunătoare, iritat, nelinistit etc.
Observarea modului de comportament este foarte importantă. El trebuie să observe nu numai
modul în care pacientul se comportă în timpul consultatiei, ci și cum se comport în familie, cu colegii,
Page | 79
cu prietenii etc. Pentru că se stie că modul de comportament poate avea influiente asupra
organismului, ceea ce a făcut posibilă dezvoltarea medicinii comportamentale. În unele cazuri medicul
poate observa foarte usor căbolnavul prezintă o culoare icterică, care să-i sugereze o afectiune hepato-
biliară, sau o culoare bronzată care să-i sugereze o boală Addison,sau o cianoză, care să-i sugereze o
afectiune cardiacă, sau o casexie, care să-i sugereze o boală malignă, cum ar fi cancerul, spre
exemplu, sau o exoftalmie care să-i sugereze o boală Basedow, sau o eruptie facială eritematoasă
atrofică sau scuamoasă, sub forma de fluture, care să-i sugereze un lupus eritematos diseminat, sau o
piele întinsă, dură, cu riduri perpendiculare pe buze, care să-i sugereze o sclerodermie.
În aceste cazuri, observatia clinică permite medicului avizat să presupună diagnosticul unor
boli chiar și fără ajutorul anamnezei și fără vreun examen clinic sau de laborator, doar pe baza
aspectului exterior al bolnavului.
În alte cazuri este necesară, însă, o observatie mult mai atentă și mai îndelungată a bolnavului
pentru a intra în posesia unor informatii și pentru a putea face un diagnostic diferential.
Asa spre exemplu, dacă bolnavul acuză o stare de astenie fizică și psihică, o senzatie de lipsă
de energie, de indispozitie, o stare de discomfort, de insatisfactie, de tristete, întovărăsite de
manifestări somatice, cardiace, digestive, respirarorii, sau genitale, medicul trebuie să-l supună unei
observatii mult mai atente pentru a putea stabili diagnosticul de neurastenie și a elimina numeroase
boli somatice, cum ar fi hepatita cronică, pielonefrita cronică, anemia, reticuloze, colagenoze,
hipotensiunea arterială, insuficienta suprarenală, insuficienta tiroidiană, hiperaldosteronismul,
cancerul, miastenia și distrofiile musculare, în care ar putea apare astenia, starea de indispozitie
generală și celelalte simptome ale neurasteniei.
Aceeasi observatie atentă este necesară și în cazul unui bolnav care acuză o durere precordială,
deoarece, pe lângă durerea pe care o acuză, bolnavul mai poate prezenta paloare, transpiratii reci,
agitatie neuropsihică, sau, dimpotrivă, o stare de imobilizare, un facies de groază, asa cum se întâmplă
în infarctul miocardic, care pune în pericol imminent viata bolnavului.
Observatia atentă a bolnavului poate confirma autenticitatea simptomelor acuzate de bolnav. De
multe ori intensitatea unei colici poate fi citită pe fata bolnavului. Dar nu numai durerea, ci și astenia și
ameteala pot fi observate într-o oarecare măsură pe fata obosită și apatică sau palidă și anxioasă.
Pentru un medic avizat, în nevroza astenică, desi bolnavul suferă cu adevărat, apare totusi o
discordantă între acuzele verbale, extrem de dramatice și expresia lor somatică care nu este atât de
autentică ca la bolnavul care suferă efectiv de angină pectorală, de ulcer duodenal sau de astm bronsic.
De aceea observatia care începe încă de la primul contact cu bolnavul, trebuie să continue în tot cursul
investigatiilor și chiar după stabilirea diagnosticului în timpul tratamentului până la completa
însănătosire a bolnavului.
Bolnavul trebuie supus observatiei încă înainte de a acuza un simptom. Apoi, el trebuie
observat în continuare din momentul în care începe să acuze anumite simptome subiective.
Medicul trebuie să observe modul în care le expune, atitudinea, faciesul, culoarea pielii, mimica,
gradul de suferintă pe care îl inspiră, tonul cu care vorbeste, modul în care poate să-si expună suferintele,
miscările de care sunt întovărăsite, dacă acuză o durere mai precis sau mai vag localizată s.a. Încă din
această fază, numai prin simpla observatie a bolnavului, medicul îsi poate face o idee, dacă nu despre
diagnostic, cel putin despre gravitatea cazului. Pentru că un bolnav în stare de șoc, spre exemplu, a cărui
viată este în pericol,va avea o fată mai palidă, va fi adinamic, va avea o voce mai scăzută și îsi va expune
mai greu suferintele decât un bolnav cu o stare generală mai bună, care nu este în soc.
Observatia continuă apoi și în timpul examenului fizic al bolnavului. Cu această ocazie,
medicul poate observa conformatia toracelui, respiratia bolnavului, conformatia abdomenului,
eventualele eruptii cutanate, “stelute” vasculare, tumori subcutanate sau circulatia venoasă colaterală.
Suport curs Cercetare în Nursing
De asemenea, el poate observa mimica bolnavului la palparea zonelor dureroase sau reactia lui la
mobilizarea diferitelor portiuni ale organismului.
Observatia nu trebuie să se termine nici după stabilirea diagnosticului. Pentru că, în functie de
aparitia sau disparitia unor simptome, diagnosticul poate fi modificat sau completat. Asa spre
exemplu, la un bolnav cu diagnostic de ulcer duodenal poate apare o melenă sau o hematemeză care să
necesite modificarea tratamentului, impunând interventia chirurgicală. Apoi trebuie observat
răspunsul bolnavului la tratament ș.a. Page | 80
Atunci când nu poate stabili un diagnostic în timp util, sau nu poate prevedea evolutia
fenomenelor, medicul îsi prelungeste observatia, tinând bolnavul sub ochiul său scrutător o noapte, o
zi sau chiar mai multe zile.Asa spre exemplu, un abdomen acut, a cărui etiologie nu a putut fi încă
elucidată, va fi tinut sub observatie permanentă pentru a vedea modul în care evoluează tabloul clinic.
De asemenea, un traumatism cranian, a cărui evolutie nu poate fi precizată, va fi tinut sub
observatie pentru a vedea dacă nu apare un hematom cerebral și asa mai departe.
Medicul generalist are dezavantajul că nu poate urmări în permanentă bolnavul, asa cum se
întămplă în spital. Dar el are avantajul că poate urmări bolnavul o perioadă mai lungă de timp. El are
posibilitatea să observe evolutia îndelungată a unor simptome sau a unor boli cronice.
De aceea, observatia are un rol deosebit în medicina generală. Pentru că, după cum remarca
Laennec, în medicină nu poti să ajungi la un rezultat decât prin observatii numeroase și îndelungate.
Practica medicală este fondată de fapt pe observatia bolnavului, iar medicul trebuie să fie, după cum
remarcă Cl.Bernard, mai întâi un bun observator. Pentru că, prin intermediul văzului, care este cel mai
implicat în procesul observatiei, medicul primeste, de fapt, cea mai mare cantitate de informatii
apreciată la 3 milioane biti pe secundă.
Prin intermediul văzului el poate intra în posesia unor semnei conice care ar fi imposibil de
descris și de receptionat prin alte mijloace, iar prin intermediul auzului, poate intra în posesia unor
semne indiceale, asa cum ar fi o voce mai scăzută, o tuse sau un geamăt, care pot să sugereze
gravitatea situatiei. Plecând de la observatiile clinice pe care le face medicul poate ajunge la
interpretări mult mai profunde.
Atunci când observă degetele unui bolnav de poliartrită reumatoidă, el poate ajunge la
concluzia că inflamatia articulatiilor este produsă de anticorpii anti IgG, care formează complexe
imune care infiltrează sinoviala, care determină eliberarea de prostaglandină, leucotriene și enzime
lizozomale întretinând astfel informatia. Adică degetele fuziforme, sau în gât de lebădă îi
evocămedicului modificările moleculare care au determinat aparitia acestor modificări. Acelasi lucru
se întămplă atunci când observă o criză de astm, o ascită, sau o hemiplegie, care îi evocă modificările
organice și moleculare care le-au produs. Dar medicul generalist nu trebuie să observe numai
bolnavul. Spre deosebire de ceilalti specialisti el poate observa și familia, starea de sănătate a celorlalti
membri din familie, nivel economic, starea de igienă, atmosfera afectivă din familie și eventualele
conflicte. De asemenea, el poate observa mediul de muncă și colectivitatea în care locuieste bolnavul,
cu toate problemele lor. De aceea, medicul generalist trebuie să pună în joc toate resursele sale, toate
simturile și toate calitătile sale, pentru a efectua o observatie cât mai atentă și mai profundă a
bolnavului și a mediului său de viată și de muncă. Pentru că există pericolul ca el să efectueze o
observatie prea sumară și să se bazeze mai ales pe rezultatele de laborator, care, desi pot aduce
informatii extrem de valoroase, nu o pot lua niciodată înaintea metodelor clinice și în primul rând
înaintea observatiei, simple și directe, a bolnavului și a mediului său de viată și de muncă.De aceea
medicul generalist trebuie să învete să fie un fin observator al bolnavului.
Suport curs Cercetare în Nursing

EXPERIMENTUL
Introducerea experimentului ca metodă specifică de cercetare în psihologie în anul 1879 de către
W. Wunat, a însemnat desprinderea psihologiei de filosofie şi constituirea ei ca ştiinţă de sine stătătoare.
Experimentul este provocarea unui fapt psihic, în condiţii bine determinate cu scopul de a
verifica o ipoteză.
De la introducerea lui ca metodă a psihologiei şi până în prezent, experimentul a cunoscut o
Page | 81
evoluţie continuă atât sub aspectul sferei de extensiune (la început, se aplica doar în studiul proceselor
senzoriale şi motricităţii, astăzi se utilizează în cercetarea tuturor proceselor şi funcţiilor psihice), cât
şi sub cel al structurii interne și al suportului tehnic (iniţial aparatura folosită era simplistă,
preponderent mecanică, astăzi este una ultrasofisticată, electronică și informatică).
Următoarea definiţie, mai completă, a experimentului sintetizează și principalele sale
caracteristici: „Experimentul este observarea și măsurarea efectelor manipulării unei variabile
independente asupra variabilei dependente, într-o situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi
efectiv, dar străini studiului) este redusă la minimum“.
Aşadar experimentul este o observaţie provocată, controlată, iar conceptele de bază pe care le
implică sunt: variabile; situaţie experimentală, manipulare experimentală.
Variabila semnifică orice fapt obiectiv sau subiectiv care poate fi modificat fie calitativ, fie
cantitativ căpătând grade diferite de intensitate. În experiment sunt două tipuri de variabile:
– variabile independente – la care variaţia este influenţată direct de experimentator,pentru a-i
observa consecinţele;
– variabile dependente – la care variaţia este în funcţie de variabila independentă.

Schema de bază a experimentului psihologic include următoarele secvenţe: variabila


independentă care se notează în general cu S – stimul; variabila dependentă care este notată cu R –
Răspuns iar relaţia dintre ele apare: R = f(S).
Cea mai cunoscută clasificare este cea care evidenţiază trei tipuri de experiment: natural,
de laborator şi psiho-pedagogic.

Experimentul natural se realizează în condiţii naturale, fireşti. Sarcina este și ea naturală,


pentru că subiectul îşi desfăşoară activitatea sa obişnuită. Desfăşurându-se în condiţii obişnuite,
reacţiile subiectului nu vor fi influenţate de ambianţă – acesta fiind principalul avantaj al
experimentului natural. Dezavantajul constă în faptul că acest tip de experiment este mai imprecis şi
nu avem certitudinea că nu intervin și alţi factori care să influenţeze desfăşurarea fenomenului.
Experimentul de laborator se realizează în condiţii artificiale, deoarece presupune scoaterea
subiectului din ambianţa obişnuită de viaţă și introducerea lui într-un laborator special amenajat în
acest scop, cu aparatură adecvată, condiţii şi programe de desfăşurare bine determinate etc.
Avantajul acestui tip de experiment constă în faptul că este foarte precis şi riguros prin
dozarea şi succesiunea precisă a sarcinilor, realizarea unui control maxim al situaţiei experimentale,
eliminarea variabilelor ascunse care ar putea influenţa rezultatele.
Dezavantajele sunt legate de caracterul artificial al experimentului de laborator. Condiţiile de
laborator fiind total diferite de cele din viaţa reală, se pune problema identităţii comportamentului
subiecţilor în condiţii de laborator şi în condiţiile concrete, naturale de viaţă. De asemenea forţa unor
variabile care intervin în laborator este cu totul alta decât cea din viaţa reală, subiectul putând să o sub
sau supraaprecieze.
Este posibil de asemenea ca uneori experimentatorul să sugereze în mod involuntar ce anume
aşteaptă de la subiect, deformându-i astfel reacţiile, sau subiecţii din dorinţa de a se prezenta într-o
lumină favorabilă să reacţioneze altfel decât în condiţii obişnuite.
Experimentul psiho-pedagogic este o formă particulară a expe-rimentului natural, utilizată în
cadrul procesului instructiv-educativ. El poate fi constatativ, urmărind consemnarea situaţiei existente
la un moment dat şi formativ, urmărind introducerea unor factori de progres în vederea îmbunătăţirii
performanţelor.
Suport curs Cercetare în Nursing
Pentru evitarea erorilor experimentale se impun a fi respectate câteva condiţii. În primul rând
trebuie să avem grijă ca subiecţii introduşi în experiment să fie motivaţi corespunzător. Dacă nu există
o motivaţie adecvată, atunci vom măsura doar aparenţe.
O altă cerinţă este asigurarea reprezentativităţii eşantionului de subiecţi şi stabilirea unor grupe
experimentale echivalente.
Şi în sfârşit pentru că atât experimentul natural cât şi cel de laborator au avantaje, dar şi dezavantaje este cel
Page | 82
mai bine ca acelaşi experiment să se organizeze mai întâi în condiţiile naturale
obişnuite ale subiecţilor, iar apoi să se repete în condiţii de laborator.
Se considera ca la nivelul cunoaşterii ştiinţifice, valoarea deosebită a experimentului este dată
de faptul ca acesta permite verificarea ipotezelor cauzale, iar el este asociat cu abordarea analitică a
fenomenului, spre deosebire de observaţie, care se asociază cu abordarea descriptiva. Din acest motiv,
în epistemoligie uneori se face distinctie între ştiinţele experimentale şi ştiinţele observaţionale.

Noțiuni
Cercetarea experimentală constituie un proces iterativ, care începe cu verificarea relaţiilor de
cauzalitate și sfârşeşte cu formularea unor noi ipoteze. Paradigma naturii iterative a cercetării
experimentale, propusă de G. E. P. Box, se fondează pe supoziţia că „nici un plan (experimental) nu
este suficient de bun pentru a răspunde la toate întrebările deodată, oricât ar fi experimentul de
important. Este necesară o serie de investigări pentru a răspunde la orice întrebare cu adevărat
importantă cu privire la cauzele comportamentului.
O mare problema în experimentul psihosociologic il reprezinta complexitatea obiectului de studiu
– personalitatea și conduita umana – omul fiind capabil spre deosebire de alte “obiecte” ale experimentului
sa-si modifice conduita, trairile, atitudinile atunci cand cerde sau stie ca se afla în conditii de experiment.
În afara acestui fapt, specifică experimentului psihosociologic este imposibilitatea controlului total al
variabilelor și izolarea fenomenului studiat. Obiectul de studiu în ştiinţele socioumane îl reprezintă omul și
mediul sau care se afla într-o serie de determinari complexe, interne și externe subiectului uman. Altfel
spus, subiecţii de experiment aparţin unei anumite categorii sociale, fac parte dintr-o anumită societate,
naţiune și grup socioprofesional; au o anumită vârstă, un anumit sex, nivel de şcolaritate; şi-au interiorizat
anumite norme şi valori într-o măsură mai mare sau mai mică.
Dată fiind această situaţie, în legătură cu experimentele psihosociologice, se pune problema
posibilităţii de generalizare a rezultatelor obţinute. Este vorba despre validitatea externă a
experimentului sau validitatea ecologică care se referă la aplicabilitatea rezultatelor în situaţii naturale
(ecologice) cât mai diferite. în general, validitatea externă a experimentelor din ştiinţele socioumane
este destul de restrânsă atât în ceea ce priveşte generalizarea de la grupul experimental la populaţia din
care sunt selecţionaţi subiecţii de experiment (validitatea populaţională), cât şi sub raportul trecerii de
la situaţia experimentală la condiţiile vieţii sociale reale (validitatea ecologică). Generalizarea
rezultatelor experimentelor psihosociologice nu este permisă decât în limitele procedeelor utilizate şi
numai la populaţia din care au fost selecţionaţi subiecţii de experiment.
Poate și mai importanta este problema validităţii interne. în experimentele psihosociologice,
variabila independentă reprezintă o combinaţie de stimuli, sarcina cercetătorului fiind aceea de
„purificare a variabilei independente”, pentru a stabili cu exactitate dacă între X (variabila
independentă) şi Y (variabila dependentă) există o legătură cauzală. Spre exemplu, în acest scop sunt
montate experimente placebo.
Sub numele de placebo sunt grupate substanţele chimice fără acţiune farmacologică specifică, dar
care, datorită sugestiei şi autosugestiei provoacă ameliorarea stării bolnavului. Astfel de substanţe,
cunoscute încă din Evul Mediu, au primit, după moda timpului o denumire latină (placebo), ceea ce
înseamnă: voi place. Astăzi se ştie că toate medicamentele – chiar anestezicele și antibioticele – au, în
afara acţiunii farmacologice, şi un element placebo, dat de situaţia psihosocială în care se administrează.
Experimentele placebo servesc tocmai la izolarea acţiunii farmacologice specifice şi, prin
analogie, sunt utilizate în psihosociologie pentru izolarea variabilei independente din complexul de
stimuli, pentru a-i măsura influenţa asupra variabilei dependente. Dealtfel, rafinarea continuă a
schemelor experimentale nu reprezintă altceva decât efortul de izolare cât mai deplină a acţiunii
variabilei independente.
Suport curs Cercetare în Nursing
Ernest Greenwood, după ce trece în revistă sensurile în care este folosită metoda experimentală
în sociologie și psihologie, ajunge la concluzia că: „Un experiment este verificarea unei ipoteze
încercând de a pune doi factori în relaţie cauzală prin cercetarea situaţiilor contrastante, în care sunt
controlaţi toţi factorii în afara celui ce interesează, acesta din urmă fiind cauza ipotetică sau efectul
ipotetic”. Două sunt caracteristicile asupra cărora Ernest Greenwood insistă: capacitatea
experimentului de a verifica ipotezele cauzale şi controlul situaţiei experimentale.
Page | 83
Astfel, el arata ca experimentul tinde către controlul maxim al factorilor și precizează esenţa
metodei: „testarea ipotezelor cauzale prin înţelegerea unor situaţii contrastante controlate” (Greenwood,
1945, apud Chelcea). Controlul este, aşadar, elementul esenţial în structura metodei experimentale.
Verificarea ipotezelor cauzale constituie scopul general al ştiinţei, de care cunoaşterea
ştiinţifică se apropie utilizând metode adecvate, inclusiv experimentul, dar nu numai experimentul.
Definitiile date de o serie de autori (inclusiv cea a lui Ernest Greenwood) sunt limitate tocmai prin
faptul că insistă asupra legăturii cauzale doar dintre două fenomene. Totodata, Arnold M. Rose
apreciază că „Un experiment constă în aplicarea unui stimul la un anumit obiect, păstrând neschimbaţi
alţi stimuli sau condiţii posibile care pot să afecteze obiectul în acelaşi timp, şi notând schimbările
care se produc în obiect, probabil datorită aplicării stimulului“ (Rose, 1954, apud Chelcea).
Astazi este un fapt binecunoscut și larg acceptat acela ca în domeniul socialului funcţionează
relaţii de multicauzalitate, ceea ce impune luarea în considerare în ipoteză, și deci în experiment, nu
doar a două, ci a mai multor elemente.
O definiţie riguroasă a experimentului psihosociologic trebuie să reflecte stadiul prezent de
dezvoltare a cunoaşterii, dar şi posibilităţile de azi ale tehnicii experimentale și de aceea o definitie
care corespunde într-o mai mare măsură acestor exigenţe este cea a lui Leon Festinger: “experimentul
constă în „observarea și măsurarea efectelor manipulării unor variabile independente asupra
variabilelor dependente într-o situaţie în care acţiunea altor factori (prezenţi efectiv, dar străini
studiului) este redusă la minimum” (Festinger şi Katz, 1963, apud Chelcea). Aceasta definiţie
subliniază în primul rând faptul că experimentul este o observaţie provocată și ca, în al doilea rând,
situaţia este controlată. Aceste două caracteristici sunt reţinute şi de alţi psihosociologi. Astfel, John
W. Kinch consideră că poate fi vorba de experiment când „cercetătorul introduce deliberat anumiţi
factori în situaţia observată sau controlează comportamentul subiecţilor pe care îi observă”, iar Marc
Richelle apreciază că: „A experimenta înseamnă a aşeza un fenomen sub un control riguros cu scopul
de a-i determina condiţiile de apariţie” (1995, apud Chelcea). Chelcea reuseste o definitie
cuprinzatoare data experimentului: în ştiinţele socioumane experimentul psihosociologic constă în
analiza efectelor unor variabile independente asupra variabilelor dependente într-o situaţie controlată,
cu scopul verificării ipotezelor cauzale.

Conceptele de bază ale experimentului


Leslie Kish considera ca variabilele întâlnite într-un experiment pot fi clasificate în 4 categorii:
a. Variabile explanatorii (experimentale, interne), care se diferenţiază în variabile independente
şi dependente. Variabilele independente sunt date de factorii introduşi în experiment de
cercetător sau de alte instanţe (natură, societate) şi al căror parametri: valoare, intensitate,
durată, frecvenţă etc. se modifică în timp.
Variabilele dependente iau valori diferite în urma influenţei asupra lor a variabilelor independente.
Atât variabilele independente, cât şi cele dependente se supun legii conexiunii universale a
fenomenelor; ele sunt dependente sau independente doar raportate la planul experimental.
Variabilele explanatorii pot fi cantitative, cât şi calitative: sunt cantitative acele variabile ale
căror valori, discrete sau continue, pot fi ordonate de-a lungul unei singure dimensiuni (de
exemplu, cooperarea, conflictul etc.), iar variabilele calitative sunt neordonabile
unidimensional (de exemplu, profesiunile, apartenenţa politică etc.).
b. Variabilele exterioare controlate
Într-un experiment, în afara factorilor care îşi modifică parametrii, există o serie de alţi factori,
exteriori relaţiei presupuse între variabilele explanatorii, care sunt menţinuţi constanţi, sunt
controlaţi: variabilele exterioare controlate. Numărul variabilelor exterioare care trebuie
controlate este totdeauna mare. Dacă am încerca să vedem cum influenţează coeziunea
Suport curs Cercetare în Nursing
grupului (variabilă independentă) starea de sănătate mintală a indivizilor (variabilă
dependentă), o serie de factori legaţi de condiţiile de viaţă și de muncă ale indivizilor cuprinşi
în experiment ar trebui să rămână constanţi: programul zilnic, regimul alimentar şi de odihnă,
programul de muncă etc.
c. Variabilele exterioare necontrolate
Dată fiind multitudinea factorilor exteriori, cercetătorul lasă cu bună ştiinţă necontrolate unele
Page | 84
variabile mai greu de menţinut la acelaşi nivel datorită complexităţii lor, a mijloacelor tehnice,
uneori rudimentare, din considerente materiale sau deontologice etc. În unele cazuri, cercetătorul nu face nici
un fel de legătură între problema studiată și factorii aparent îndepărtaţi. Într-adevăr, ce legătură poate fi între
greutatea corporală și sănătatea mintală?! La
prima vedere, nici una. Variabila rămâne necontrolată. și totuşi, dacă privim lucrurile mai
atent, nu putem să nu remarcăm, măcar ipotetic, o anumită legătură. Ne îndreptăţesc la aceasta
considerentele de ordin endocrin, dar și social. Variabilele exterioare necontrolate, care dau
erori randomizante, nu ar trebui să-i preocupe prea mult pe cercetători, datorită faptului că
influenţa lor în experiment se anulează reciproc.
Într-un experiment riguros ştiinţific, toate variabilele externe necontrolate ar trebui să producă
erori randomizante, ca să nu mai vorbim de un experiment ideal, în care toate variabilele
externe sunt controlate.
d. Grupul experimental
Este constituit din ansamblul persoanelor asupra cărora acţionează variabila independentă
introdusă de cercetător. În metodologia experimentului, termenul de „grup“, cu rare excepţii,
are altă semnificaţie decât cea psihosociologică. Foarte adesea, subiecţii din grupul de control
rezolvă sarcinile experimentului individual, nu interacţionează. Pentru termenul de grup
experimental (şi de control), mai apropiat decât sensul psihosociologic este înţelesul statistic,
de grupare după anumite caracteristici a populaţiei. Grupul de control serveşte pentru
compararea efectelor introducerii variabilei independente la grupul experimental; este un grup
martor, asupra căruia nu acţionează variabila independentă.
e. Momentul experimental
Este un alt concept de bază în sistemul explicativ al metodei experimentale.
De obicei, sunt luate în consideraţie momentele t1 şi t2 ale experimentului, adică momentele în
care se măsoară variabilele dependente, înainte şi după introducerea variabilei independente.
f. Situaţia experimentală
Cuprinde ansamblul persoanelor (cercetători, personal ajutător, subiecţi de experiment), al
obiectelor (aparatura de producere a stimulilor, de înregistrare a reacţiilor etc.), precum și
condiţiile concrete în care se desfăşoară experimentul.
Situaţiile experimentale pot fi naturale sau de laborator, create de cercetător. Şi într-un caz și
în celălalt, trebuie avut în vedere că elementele constituente ale situaţiei experimentale
interacţionează, facilitând sau, dimpotrivă, îngreunând acţiunea variabilei independente. Astfel
de factori, prezenţi la începutul experimentului și acţionând asupra variabilei dependente (în
fond, variabile externe necontrolate) sunt numiţi de către W. Siebel (1965, apud Chelcea)
„factori paraleli“. Spre deosebire de ei, unii factori acţionează numai în momentul introducerii
variabilei independente: sunt „factori catalitici“. De-a lungul desfăşurării experimentului,
situaţia experimentală se schimbă. W. Siebel (1965) distinge trei faze în dinamica situaţiei
experimentale:
 situaţia iniţială,
 situaţia de după introducerea variabilei independente
 situaţia finală, în care se manifestă efectul.
De cele mai multe ori, cercetătorul este atent la fazele iniţială și finală, neglijând situaţia
intermediară. Întrucât situaţia experimentală, în dinamica ei reprezintă un singur tot, este
firească recomandarea de a se urmări interacţiunea factorilor și a elementelor pe toată perioada
desfăşurării experimentului.
De asemenea, în prezentarea experimentului este recomandabil să se arate, prin schiţe sau
fotografii, situaţia experimentală în diferitele ei faze.
Suport curs Cercetare în Nursing
g. Schemele experimentale
Oricât de sofisticate s-au dovedit a fi experimentele moderne din ştiinţele socioumane,
schemele lor logice sunt reductibile la canoanele cercetării experimentale stabilite de John
Stuart Mill (1806 – 1873) în A System of Logic (1843). Aceste canoane „descriu metoda
experimentuluicontrolat, care este unul din procedeele indispensabile ale ştiinţei moderne“
(Kneller, 1973, apud Chelcea).
Rafinarea procedeelor de testare pe cale experimentală a ipotezelor cauzale în ştiinţele socioumane
a fost impusă de necesitatea adecvării metodei la obiectul investigat, având în vedere complexitatea
cauzalităţii, natura factorilor experimentali şi influenţa situaţiei experimentale.
h. Complexitatea cauzalităţii
La nivelul existentei psihosociale este imposibil de imaginat un fenomen care să epuizeze
cauzalitatea producerii altui fenomen, care să fie necesar și în acelaşi timp suficient pentru
producerea lui. În acest domeniu, un factor devine cauzal în anumite condiţii, în prezenţa altor
factori, care măresc probabilitatea producerii fenomenului. Totdeauna cauzalitatea socială este
exprimată printr-un „nex complex de fenomene“ (Mihu, 1973, apud Chelcea), în care
condiţiile contributorii, în prezenţa celor contingente și alternative, determină probabilistic
apariţia unui fenomen.
Prin canoanele stabilite de către John Stuart Mill nu pot fi descoperite legăturile cauzale, ci pot
fi doar testate ipotezele cauzale, ceea ce presupune observaţia prealabilă a condiţiilor de
producere a fenomenelor.
i. Natura factorilor experimentali
Realizarea experimentelor în sociologie, psihologie, pedagogie are în vedere nu numai
multicauzalitatea specifică fenomenelor sociale, ci și natura factorilor experimentali, a
condiţiilor contributorii şi circumstanţiale, cu un cuvânt, a variabilelor independente.
Variabilele independente în experimentele psihosociale au foarte rar doar două valori (absenţă
şi prezenţă). Acelaşi lucru se poate spune şi în legătură cu variabilele dependente. Acest fapt l-
a determinat pe Émile Durkheim să considere, în Regulile metodei sociologice, canonul
variaţiei concomitente car spune ca „orice fenomen care variază într-un fel sau altul ori de câte
ori un alt fenomen variază într-un acelaşi fel particular este fie din cauza, fie efectul celui de-al
doilea fenomen, fie că este legat de acesta printr-un fapt de cauzaţie“.
j. Influenţa situaţiei experimentale
Situaţia experimentală poate, ea însăşi, interveni ca variabilă independentă în experiment, datorită
faptului că, spre deosebire de ştiinţele naturii, în ştiinţele sociale subiectul experimentului este un
participant activ, conştient, care intră într-o formă specială de interacţiune socială cu experimentatorul.

Tipuri de experimente
Criteriile pentru delimitarea tipurilor de experimente în psihosociologie sunt foarte variate:
- gradul și specificul intervenţiei cercetătorului în manipularea variabilelor,
- nivelul controlului variabilelor,
- natura variabilelor modificate,
- locul
- funcţia experimentului în cadrul cercetării etc.
John Stuart Mill, care aprecia că valoarea situaţiilor experimentale depinde de ceea ce este în ele,
iar nu de modul cum au fost obţinute aceste situaţii, făcea distincţie totuşi între experimentul natural, în
care situaţia experimentală este oferită de natură, și experimentul artificial, în care situaţia este creată de
cercetător. Claude Bernard, afirmând că „nu se poate admite că mâna experimentatorului trebuie să
intervină totdeauna activ pentru a provoca apariţia fenomenelor, face distincţie între experimentele active
şi experimentele pasive. Primele sunt experimente provocate, cele din urmă, invocate, mintale.
F. S. Chapin ținând cont de gradul de intervenţie a cercetătorului în manipularea variabilelor
constituie elementul esenţial vorbeste de experiment proiectat şi experiment ex post facto. Dacă în
experimentul proiectat cercetătorul creează situaţia, în experimentul ex post facto situaţia furnizată de
natură serveşte cercetătorului ca material de analiză raţională a legăturii cauzale dintre variabilele pe care
nu el le-a introdus în experiment, dar pe care le „reconstruieşte“ mintal. Dar experimentul mintal nu
Suport curs Cercetare în Nursing
se desfăşoară exclusiv în planul abstracţiilor şi nici nu se contrapune experimentului proiectat. Ştefan
Lanţoş remarca fapul că experimentul mintal continuă reflexia pronind de la observaţie, „o prelungeşte
prin forţa imaginaţiei și fanteziei predictive peste limitele de accesibilitate ale acestei observaţii“.
Edgar Sydenstricker împarte experimentele în simultane şi succesive, după cum rezultatul este
obţinut printr-o secţiune transversală, comparând grupul experimental cu cel de control, sau printr-o
secţiune longitudinală, comparând grupul experimental cu sine însuşi, la diferite intervale de timp.
Page | 86
După Ernest Greenwood experimentele sunt de patru tipuri: proiectat simultan, proiectat
succesional, ex post facto cauză-efect și ex post facto efect-cauză. tare.
Primele doua sunt relativ simple și nu necesita explicatii complexe, ele sunt experimente
active. La rândul lor, experimentele ex post facto (invocate) au fost divizate în două categorii, pornind
de la observaţia că uneori cercetătorul cunoaşte numărul şi situaţia celor care au suferit acţiunea unui
factor (ex post facto cauzăefect), iar alteori nu se cunoaşte acest număr, dar se ştiu numărul şi situaţia
celor care prezintă efectul acţiunii respectivului factor (ex post facto efect-cauză).
Prin experimentele ex post facto se precizează că se cercetează fie consecinţele unei variabile
cunoscute asupra situaţiilor în care ea este prezentă sau absentă, fie factorii care au influenţat o situaţie
cunoscută. Trebuie subliniat faptul că, în experimentele ex post facto, cercetătorul nu manipulează
efectiv variabilele şi nici nu este prezent în momentul acţiunii lor, procesele sociale desfăşurându-se în
mod natural, fapt care conferă acestui tip de experiment un plus de valoare cognitivă.
Allem L. Edward tinand cont de funcţia pe care o indeplineste experimentul în procesul de
cunoaştere ştiinţifică face urmatoarea clasificare a experimentului:
a. Experimentul explorativ, cu funcţie de sondare a situaţiilor psihosociale mai puţin
cunoscute, fără a porni de la ipoteze foarte exacte, are un rol de precizare a problemelor ce
urmează a fi clarificate în cercetările ştiinţifice ulterioare. În procesul cunoaşterii,
experimentul explorativ, spre deosebire de celelalte tipuri de experimente, constituie un
moment de iniţiere.
b. Experimentul metodic - funcţie pregătitoare mai avansată în procesul de cunoaştere
proiectat cu scopul de validare a raporturilor dintre variabilele experimentale.
c. Experimentul propriu-zis ştiinţific este cel cu ajutorul căruia se măsoară influenţa
variabilei independente asupra variabilei dependente.
d. Experimentul critic, de testare a ipotezelor cauzale, reprezintă tipul superior de
experiment, cu valoare de cunoaştere ridicată.

Experimentul natural
Experimentul este metoda prin excelenţă de determinare a cauzalităţii. O relaţie de cauzalitate
între două variabile înseamnă că o variabilă (independentă) produce variaţie într-o a doua variabilă
(dependentă). Această relaţie se spune că există atunci când:
1. Există o secvenţă ordonată în timp între variabile, astfel încât variabila independentă o
precede pe cea dependentă.
2. Există o corelaţie între cele două variabile, a.î. modificarea uneia dintre variabile este
legată de schimbarea în cealaltă variabilă;
3. Nu există dovezi potrivit cărora relaţia dintre cele două variabile este iluzorie (spurious),
adică atunci când influenţa unei a treia variabile este verificată, relaţia originală dispare.
Experimentul este metoda de analiză a relaţiilor cauzale care reuşeşte să respecte toate cele trei
condiţii de mai sus. În cazul celorlaltor metode de colectare a datelor pentru cerecetările de tip
cantitativist-verificaţionist, precum este ancheta sociologică, măsurătorile și observaţiile sunt adeseori
imprecise şi implică multe variaţii, corelaţiile dintre variabile fiind adeseori instabile.
Este foarte dificil să se determine, nu mai vorbim despre control, toţi factorii pasibili a
influenţa o influenţa o corelaţie între cele două variabile. Experimentarea este foarte potrivită pentru
proiectele de cercetare care implică noţiuni și propoziţii (variabile) limitate și bine definite.
Experimentarea este mai potivită pentru verificarea ipotezelor decât pentru descrierea unor
fenomene. Metoda a fost şi mai este utilizată extensiv în cercetarea grupurilor mici. Deşi
reprezentarea comună asociază experimentele cu laboratoarele, vom vedea că, în ştiinţele sociale,
experimentarea este posibilă şi în contexte naturale.
Suport curs Cercetare în Nursing

CURS 6 – METODE DE CERCETARE


ANALIZA DOCUMENTELOR
(analiza statistică și analiza de conținut)
Page | 87
Tipuri de documente
Ca și în cazul celorlalte metode, vom spune ca oamenii, în viata de zi cu zi, nu numai ca
produc inevitabil documente, în sens larg, adica lasa continuu urme ale activitatii lor, dar la modul
spontan le și analizeaza și interpreteaza (scriem și citim scrisori, jurnale, facem inferente din felul în
care sunt decorate și aranjate locuintele etc.). Practica sociala cunoaste, în acelasi timp, și modalitati
mai sistematice de studiu al documentelor (dosare, dari de seama, lucrari scrise). Aproape necontenit
suntem judecati și apreciati – informal și institutional – prin ceea ce producem.
Istoriografia și alte discipline si-au constituit discursurile, și continua sa o faca, prin analiza și
interpretarea documentelor scrise și arheologice. Studierea stiintifica a documentelor sociale, nu doar
a celor oficiale, ci și ale lumii practice obisnuite, a devenit o directie principala și în discipline ca
antropologia, sociologia și psihologia sociala, doar de cateva decenii incoace, cu toate ca existau
preocupari inca din anii ‘20.
Documentele pot fi clasate potrivit mai multor criterii, din punct de vedere al analizei lor
sistemice în disciplinele socioumane: după vechime, după destinatar, după accesibilitate, după gradul
lor de incredere. S. Chelcea (1993) retine patru criterii pentru clasificarea documentelor sociale:
natura, continutul, destinatarul și emitentul. după natura lor, ele pot fi scrise (texte propriu-zise) sau
nescrise (obiecte, imagini, simboluri), după continutul informational, cifrice (in preponderenta
cifrelor, a graficeor) sau necifrice (in limbajul natural), după destinatar, personale sau publice, iar
după emitent, oficiale (emise de guvern sau alte autoritati de stat) sau neoficiale.
Din punct de vedere al abordarii calitative, conversatiile cotidiene constituie un gen de
document cu totul important în intelegerea derularii concrete a vietii sociale.
Diversele tipuri de documente au facut obiectul mai multor genuri de analize, din perspectiva
disciplinelor socioumane importanta fiind distinctia dintre analiza cantitativă (cunoscută și sub
numele de analiza de conținut) și analiza de tip calitativ.

Analiza de conținut
Este o metoda ce se refera la analiza cantitativa a documentelor, urmarindu-se punerea în
evidenta de teme, tendinte, atitudini, valori sau de pattern-uri de asociere a unor teme și evaluari (de
atitudini și de valori). Ea a mai fost numita și tratarea cantitativa a unui material simbolic calitativ.
într-adevar, desi poate viza și aspecte materiale alle productiei umane (arhitectura, vestimentatie etc.),
analiza de continut este proprie documentelor ce contin informatie complexa, celor cu valoare
comunicationala ridicata: mass-media, literatura, statistici oficiale, dari de sema, rapoarte, legi și
decrete, corespondenta personala, jurnale intime etc.
Avand stabilita problema de studiat și fiind alese documentele corespunzatoare. analiza de
continut se desfasoara în urmatorii pasi mai importanti:
 Din experienta prealabila de cercetare si/sau printr-o parcurgere atenta a materialului supus
analizei, formulam ipoteze pe care le traducem în categorii (clase), iar acestea, la randul lor, în
indicatori direct numarabili în text. Traducerea unei probleme (ipoteze) în categorii și
indicatori, carora le atribuim coduri, inseamna intocmirea unui “chestionar” cu care mergem în
fata documentului și filtram materialul brut.
 Odata ce avem grila de categorii și sistemul de indicatori, intereseaza cum facem numararea la nivelul
textului, ce unitati de analiză utilizăm. Se distinge, în acest sens, intre unitatea de reperaj - ca fiind
lungimea textului care este recunoscuta tema - și unitatea de context, adica lungimea minima a textului
în care trebuie citit pentru a se desemna dacă tema este prezentata favorabil, defavorabil sau neutru. Se
intelege ca unitatea de context este mai mare sau cel putin egala cu cea de reperaj. în practica, lucrurile
sunt destul de complicate, unitatea de reperaj și cea de context trebuind alese în
Suport curs Cercetare în Nursing
functie de organizarea documentului în spatiu și timp. La carti, se pot lua ca unitate de reperaj
paragrafe, pagini, la reviste și ziare, numere, la emisiunile radio și TV, ore sau zile.
Prin numararea unitatilor favorabile, neutre sau care nu se refera la tema urmarita de noi și prin calcularea
raportului dintre frecventele acestor unitati se desprinde preocuparea fata de tema respectiva și aprecierea ei. Pe
langa simpla consemnare a prezentei sau absentei atributului, a temei ca atare, dar și a celui “favorabil’,
“nefavorabil”, “neutru”, se poate evalua și taria gradului de intensitate cu care se manifesta atitudinea
introducandu-se și formule statistico-matematice mai complicate. De asemenea - apeland la logica și calculul
probabilitatilor - se permie și evidentierea unor structuri asociative (pattern-
ueri) semantico-apreciative în cadrul comunicarii. Astazi se pot intreprinde analize fine și corelatii pe
texte și inter-texte datorita utilizarii calculatoarelor (exista o adevarata traditie în analiza de continut
computerizata, ea luand și acesta forma în deceniul al saptelea).

Analiza de continut are o serie de virtuți, printre care foarte importante sunt:
 Ea aduce nota de rigoare în interpretarea documentelor, depaseste planul impresiei, al afirmatiilor
fara acoperire empirica de genul: “Ziarul cutare se ocupa numai de lucruri de scandal” sau “Filmele
americane sunt pline de scene de violenta” sau “Ce putina muzica usoara se da acum la televiziunea
romana !” etc. Plan care, din pacate, este atat de prezent nu doar în retorica cotidiana nevinovata, a
relatiilor interpersonale, ci și în discursuri și luari de decizii cu impact în viata publica.
 Tot pe acesta linie, analiza de continut are o relevanta deosebita în analiza temeinica a
productiilor stiintifice, în dublu sens: în cele sociologice, mai ales, după cum observa T.
Rotariu (1991), ca analiza secundara a datelor; în cele științifice, în general, pentru a
decela mai precis ce teme sunt cercetate, raportul teoretic-empiric, fundamental-aplicativ, ce
caracteristici socio-demografice au producatorii de stiinta (varsta, sex, etc.).
 Prin analiza de continut se releva nu numai tendinte în interiorul unui document sau al mai
multor documente, la un moment dat, într-o anume temporalitate, ci și evolutia comparativa
a unor teme și aprecieri pe secvente mai mari de timp. Analiza de continut poate lua și
forma analizei longitudinale.
 Metoda este preferata de cercetatori fiindca ea se aplica, de regula, pe documente neprovocate
direct pentru cercetare și astfel nu intervin distorsiunile legate de raportul cercetator-subiect,
asa cum se intampla în cazul experimentului, al anchetei sau al unor anumite genuri de observatie.
 Vizand o coordonata esentiala a existentei socioumane - cea informational-comunicationala -
analiza de continut are și avantajul epistemic ca, mai ales slujindu-se de calculator, se pot
realiza vaste comparatii în timp și spatiu, pe perioade istorice, pe tari, pe institutii, etc.,
rezultatul ei constituind un element central al multor decizii.
 Din motivele de mai sus, la care trebuie adaugat unul extrem de important, și anume costul relativ
redus al cercetarii fata de alte metode, ea a cunoscut în ultimele decenii o adevarata explozie.

Analiza de continut comporta insa dificultati și limite, unele “interne’ mai specifice, altele
cu caracter mai general.
 O prima și grava problema metodologica e cea a stabilirii grilei de categorii și indicatori. T.
Rotariu (1991) considera ca respectiva grila și categoriile trebuie sa fie: exhaustive (sa
surprinda toate variantele de aparitie a caracteristicii, a temei); exclusive (o unitate inregistrata
într-o categorie sa nu mai figureze și în alta); obiective (sa permita o clasificare a materialului
care sa depinda cat mai putin posibil de analistul ce o realizeaza), și pertinente (adecvete
obictivului urmarit de cercetare și continutului documentelor). în vederea conceperii unui
sistem de categorii care sa se suprapuna cat mai exact textului examinat e nevoie de tatonari
succesive și de corectiilecorespunzatoare. Din acest punct de vedere s-a semnalat dilema: cand
categoriile sunt largi (flexibile), nu se atinge precizia (fideliatea) dorita, pe cand dacă ele sunt
limitate (strict definite), materialul codat difera prea putin de cel brut și nu am inaintat, asadar,
prea mult în cunoasterea sistematica.
 Dintre exigentele mai sus mentionate pretinse sistemului de categorii și analizei de continut, în
general, decisiva este “obiectivitatea”, adica valabilitatea și fidelitatea procedeului. în ceea ce
priveste validitatea - în sensul ei tehnic -, desi e imaginabila și utilizarea criteriilor
Suport curs Cercetare în Nursing
predictibilitatii și a validitatii concurentiale, în cazul analizei de continut legitima este
cercetarea validitatii de construct, și mai ales, a celei logice (de continut), altfel spus, a
legaturii logico-semantice dintre ipoteze, categorii, indici și caracteristicile textului.
 Fidelitatea procedeului se poate estima fie prin compararea rezultatelor la care au ajuns
diferiti analisti ce au lucrat independent pe acelasi document și cu aceleasi categorii și
indicatori, fie prin compararea rezultatelor unuia și aceluiasi analist, obtinute la intervale de
timp mai mari, O valoare a indicelui de corelatie a inter-versiunilor analitice mai mare de 0,70 se considera ca
indicand o buna fidelitate. în tot cazul, este necesar un accentuat spirit de finete
și o bogata experienta pentru a deslusi în expresii lingvistice diferite acelasi continut
(psiho)social. Poate ca alaturi de interpretarea de ansamblu a documentului, aceasta sarcina
este cel mai greu (si riscant) de substituit prin analiza computerizata. De aceea, e bine, cu toate
ca acesta mareste costul cercetarii, ca macar atunci cand e vorba de documente și teme
importante, sa se foloseaca, și în stabilirea sistemului de categorii, și în analiza propriu-zisa
(sau a programarii computerului), metoda expertilor.
 Analiza de continut poate viza documente unice cu valoare intrinseca si, în acest caz, problema
ce documente concrete vom lua în analiza nu se pune. De cele mai multe ori insa suntem nevoiti sa
recurgem la esantionarea materialului supus efectiv investigatiei. Daca, de exemplu, intereseaza
cum trateaza un anumit ziar problema pensionarilor, este aproape imposibil (si nici nu este necesar)
sa analizam cantitativ, numar de numar, pagina de pagina. în selectarea din presa scrisa și audio-
vizuala, intrucat exista o fluctuatie a aparitiei și tratarii temelor (tendinta de ciclicitate sau
compensatorie), esantionarea trebuie sa tina seama și de aceste criterii, combinand esantionarea pur
aleatorie cu una “stratificata”, în functie de perioade de aparitie.
 Problema problemelor în analiza clasica de continut este aceea ca interpretarea atitudinilor,
valorilor și intentiilor autorului documentului supus investigatiei nu se rezolva doar prin
relevarea tendintelor statistice. Este justificata atat inferenta directa, cand continutul este luat
ca atare (face value), cat și inferenta indirecta, cand opusul afirmatiilor din continut trebuie
considerat ca adevarat. Ramane, asadar, la alegerea cercetatorului de a aprecia intentia
manifestata în sens direct sau nu. Se face, din aceasta perspectiva distinctia (Ghiglione și
Matalon, 1978) intre analiza pe plan orizontal (caracteristicile documentului în sine) și aceea
pe plan vertical (cauzele, antecedentele și intentiile ce au produs documentul). Pentru al doilea
gen de analiza, cercetatorul are nevoie și de alte date, referitoare la sursa emitenta și la
intelegerea ambiantei grupale sau societale de ansamblu. în literatura de specialitate se
subliniaza mereu, de altminteri, ca insusi H. Laswell (1903-1978) - dacă nu parintele, atunci
“nasul” analizei de continut - recomanda incadrarea ei într-o schema mai larga de analiza a
comunicarii: cine, ce, cui, cum și cu ce rezultate comunica.

Analiza calitativă
In perspectiva calitativista, după cum am mai spus-o, analiza documentelor sociale este
interesanta și utila dacă acestea sunt privite ca texte sociale, ca discursuri. Multi autori pledeaza în
favoarea principiului integrarii planului lingvistic de continut - teme și intelesuri - al documentului, cu
cel al formei lingvistice, adica al gramaticii, coeziunii, figurilor de stil. La randul lui, acest ultim plan
trebuie sa ia în considerare atat retorica textului, organizarea argumentativa a lui, cat și felul în care
respectiva retorica, în calitate de constructie generala a textului, este marcata de resursele
interpretative (repertoarii) care exista într-un context sociocultural dat. D. Silverman (1993) grupeaza
studiile calitative ale documentelor în trei clase:
1. Cele de natura etnografica, care, în efortul lor de a intelege holistic viata și activitatile
oamenilor și comunitatilor, pornesc de la ideea ca în societatile complexe, un element
central, alaturi de alte genuri de documente, il constituie cele scrise, inclusiv cele cifrice.
2. Studiile semiotice, care, avand ca baza dezvoltarile ulterioare ale structuralismului lui
Ferdinand de Saussure, ce au aratat ca structura textului (materialul semantic) și
cuvintele sunt inseparabile, s-au centrat pe analiza interna a discursurilor. Ele au relevat
strategiile intrinseci de compunere a textelor prin care autorii lor incearca sa produca
Suport curs Cercetare în Nursing
anumite efecte la cititor și auditor sau, oricum, sa evidentieze efectele neintentionate pe
care o anume organizare a textului le are asupra recipientului de text.
3. Studiile etnometodologice, în care focalizarea este pe intelegerea metodelor practicate
în viata cotidiana de producere și interpretare a descriilor ce le oferim celorlalti, metode
implicate în cele mai banale convorbiri, ca și în stirile de senzatie din mass-media.

Producerea și organizarea sociala a documentelor Page | 90


Studiile calitativiste, în particular cele de maniara etnografica, isi pun, cu referire la
documentele sociale, intebari de genul: “Cum sunt scrise documentele?“, “Cum sunt ele citite?“, “Cine
le-a scris ?“, “Cine le citeste?” , “Cu ce scopuri ? “, “ în ce ocazii ? “, “Cu ce rezultate ?“, “Ce este
inregistrat ?“, “Ce este omis ?“, “Ce este luat ca de la sine inteles, ca atare (taker for granted) ?” , “Ce
se pare ca ia autorul documentelor ca subanteles (taker for granted) despre cititor(i) ?“, “Ce trebuie sa
stie cititorii despre documente astfel ca acestea sa capete un sens pentru ei ?“ (Hammersley și
Atkinson, 1983, pp. 142-143).
Calitativistii nu pierd nici o ocazie (vezi și Silverman,1993) în a sublinia ca din punctul lor de
vedere intereseaza nu în ce masura documentele reprezinta realitatea , cat sunt ele de adevarate sau
false, ci, indiferent de valoarea lor de adevar, felul în care sunt ele produse și organizate și cum sunt
interpretate de publicul lor. în acest sens “cum sunt interpretate” sau, în termenii intrebarilor mai sus
formulate, “ce este inregistrat și ce este omis? “, chestiunea fundamantala a cititorului cat de cat
instruit este, din ce în ce mai mult, tocmai aceea a valorii lor de adevar, cu alte cuvinte cat de mult se
poate conta pe acuratetea lor.
Oricum, cercetarile calitative privesc documentele ca produse în circumstante particulare și
pentru un destinatar particular. Analiza atenta a dosarelor, de exemplu, a evidentiat ca ceea ce se
inregistreaza în ele și felul cum se face aceasta depinde de anumite constrangeri și asteptari mai mult
sau mai putin directe.
Datele faptice ce apar într-un dosar constituit sunt rezultatul unei selectii și organizari, astfel
incat respectivul dosar sa apara într-un anumit fel. Exemplu de dosare din timpul terorii comuniste,
unde procedeul e atat de transparent și brutal. Dar nu e vorba numai de asemenea situatii-limita. Chiar
în cele mai democratice, deschise și competitive societati, dosarul este rezultatul unei constructii
potrivit unor postulate implicite sau unor scopuri exprese. în Marea Britanie, bunaoara, relateaza D.
Silverman (1993), în intocmirea unui dosar în vederea selectiei profesionale a celor din anul
universitar terminal, dintr-o serie de criterii- aspectul fizic și acceptabilitatea, motivatia, etc.- lipseste
formulat expres cel al “abilitatii” (al competentei propriu-zise). Respectiva omisiune și punerea
acceptabilitatii pe primul plan - cat de bine s-ar putea lucra cu el - releva o anumita cultura a
organizatiei, o conceptie în centrul careia se situeaza ideea ca important nu e atat ce cunostinte
(abilitati) a dobandit candidatul în timpul facultatii, ci cat de dispus va fi el sa invete de la colegii și
superiorii sai mai cu experienta (acceptabilitatea).
Viziunea calitativist-etnografica a insemnat o cotitura în ceea ce priveste abordarea sociologica
a inregistrarilor statistice, chiar astatisticilor oficiale, în sensul ca a accentuat preocuparea (de altfel,
existenta și la cantitativisti) de a nu lua datele statistice prezentate ca neaparat adevarate și exacte, ci
ca e nevoie sa ne intrebam mereu în ce masura ele reprezinta realitatea; mai mult decat atat,
investigatiile trebuie sa se concentreze asupra procesului de prelucrare a statisticilor, nu doar, și nu
atat ca distorsiune a datelor reale, ci ca proces în sine. Astfel, multi sociologi privesc acum cifrele din
statisticile referitoare la fenomenul mortii, al delicventei și altele, nu ca rezultate dintr-o inregistrare
pasiva ci reiesind din interiorul procesului de inregistrare și organizare a datelor statistice.
L. Prior (1987), prin studiile pe care le numeste “de sociologie a mortualitatii”, demonstreaza
ca investigarea de catre procurori a mortilor subite și considerate “nenaturale” se face mai frecvent
(proportional) pentru barbati decat pentru femei, pentru cei casatoriti decat pentru cei necasatoriti,
pentru cei activ economic decat pentru cei neactivi, pentru cei din clasa de mijloc decat pentru
muncitorii manuali. Cand este vorba insa de a decide cauza mortii, prin autopsie, situatia se prezinta
invers: mai multe autopsii se fac la cei necasatoriti decat la casatoriti, la muncitorii manuali decat la
cei din clasa de mijloc, la femei decat la barbati. L. Prior sugereaza interpretand aceste constatari, ca
aceia care decid natura mortii și modalitatile de stabilire a ei sunt orientati de supozitii ale bunului
Suport curs Cercetare în Nursing
simt, cum ar fi aceea ca moartea subita a unei persoane instarite e mai suspecta decat a uneia sarace. în
tot cazul, e necesar sa avem în vedere ca tabelele statistice privind cauzele mortii sunt ele insele
produsul unor procese de luari de decizii, care trebuie, la randul lor, cercetate minutios.
Imaginile vizuale ca documente sociale ridica probleme metodologice complexe. Ele sunt mult mai greu
de transcris, codat și analizat în unitati discrete, asa cum se intampla cu expresiile și cuvintele, cu materialul
scris în general, atuul lor în comunicare fiind tocmai fluiditatea și integralul, functionarea cu itemi concomitenti.
Totusi o serie de cercetari sistematice s-au intreprins și în domeniul vizualului, atat pe linia analizei textului
imaginal în sine, cat și a raportului dintre imagine, sunet și comentariu, cu deosebire în domeniul reclamelor.
Studiile s-au centrat insa și asupra relatiilor dintre continutul imaginilor, intentiile producatorilor
lor vizavi de audienta și schimbarile majore în organizarea economica și sociala. M. Emmison (1983),
intrebandu-se în legatura cu emergenta și evolutia conceptului de “economie” în discursul mass-medial din
SUA, gaseste ca în prezentarea “economiei” în desenele animate pot fi desprinse cel putin trei faze:
1) Inainte de 1930, “economia” se identifica cu clasicul “a economisi”, adica a face cheltuieli
cat mai putine și a pune restul de-o parte;
2) Dupa 1930 si-au facut loc în imaginile desenate ideile keynsiene cu privire la economia
nationala ca structura și la rolul interventionist al statului. Economia incepe sa devina o
problema de solutie colectiva. Economisirea ca “punere la ciorap” este ridiculizata prin
personaje debile și bolnave, mangaiate de un Mos Craciun patern, care imparte daruri (prin
cheltuieli guvernamentale);
3) In anii ‘40, economia este inteleasa în intregime ca fiind o chestiune colectiva. Adesea
economia și politica economica sunt infatisate de animale. Bugetul, de exemplu, apare ca o
cutie mare cu serpi, hipnotizati (stapaniti și manipulati) de ministrul de finante.

Analiza interna a textului


In analiza interna a textului, principiul prioritar al calitativistilor este acela ca luarea în
considerare (numararea) a cuvintelor (notiunilor, categoriilor, temelor) în sine - cum se intampla în
analiza de continut clasica - nu are mare relevanta, intrucat cuvintele în calitate de semne au
semnificatie numai în relatie cu alte cuvinte (semne), intelesul lor fiind contextual. Dar nu numai atat;
intre continutul și expresia textului ca sistem de semne exista o stransa legatura, legatura ce este rodul
unei interpretari sociale colective. Conexiunea continut-expresie-semn tine, asadar, de o
fenomenologie primara sociala. (Culler, 1975).
Analiza intrinseca a textului are la baza semiologia - știința semnelor - intemeiata de Ferdinand de
Saussure (1857-1913), pentru care semnele au urmatoarele patru caracteristici (apud Silverman, 1993, p.72):
1) Prin ele se contopesc un concept și o imagine sau sunet (semnele de circulatie, dar și
cuvintele inscrise sau vorbite ale unei limbi);
2) Semnele nu sunt entitati autonome. Ele isi deriva intelesul numai din locul ce il ocupa într-
un sistem articulat. Semnul lingvistic nu este altceva decat diferenta de alt semn (rosu e
ceva ce nu este albastru, verde, galben, etc.);
3) Semnul lingvistic este arbitrar sau nemotivat, ceea ce inseamna ca el nu are o legatura
naturala cu semnificatul. Diferite limbi au cuvinte diferite pentru aceeasi notiune;
4) Semnele pot fi conectate în doua moduri. Primul presupune posibilitati combinationale,
cun sunt, în limba, prefixele și sufixele (in romana avem, probabil, putine cuvinte compuse
ce exprima notiuni distincte dar tendinta pare a fi aceea de crestere a ponderii lor:
“sociolingvistica”, “sociouman”, de pilda) Saussure numeste aceste combinatii relatii
sintagmatice. Al doilea mod este dat de faptul ca semnele au proprietati contrastive,
alegerea unui semn excluzandu-l automat pe altul (spui “da”, ceea ce inseamna ca nu e
“nu”, “tanar” exclude pe “batran”). Relationarea de excludere reciproca se numeste și
opozitie paradigmatica.
Ideile semioticii structuraliste si-au gasit teren și în analizele mai concreteale textelor
cotidiene, ale metodelor prin care oamenii se descriu și fac inferente. H. Sacks (1922), continuandu-si
studiile sale de lingvistica etno-metodologica, ajunge la concluzia ca sarcina majora a analistilor vietii
sociale este de a identifica “aparatul” care face ca oamenii sa realizeze activitati ce sunt recunoscute
Ruxandra RADU Suport curs Cercetare în Nursing
ca atare de ceilalti, cu toate ca aceste activitati nu sunt aproape niciodata total explorate și complete. în
conceptia lui, cultura poate fi privita ca “o masina de facut inferente”, producatoare, adica, de
“aparate” administrate și utilizate în contexte specifice.

Categoriile utilizate. Fiecare persoana, eveniment, situatie, etc. poate fi descrisa prin mai multe
categorii, plasand-o, astfel, în anumite clase. E indeajuns sa rasfoim mai multe ziare și sa ne dam seama cum
acelasi eveniment este prezentat în termeni diferiti. Feministele au aratat ca, spre deosebire de barbati, femeile
sunt identificate, de obicei, cu statutul marital, numarul de copii, culoarea parului. Asemenea identificari în
descriere trimit cititorul la o anume judecare a persoanei și
a comportamentelor sale. Aceeasi persoana poate fi prezentata ca “bine facuta, blonda, mama a trei copii” sau ca
“profesoara de matematica în varsta de 40 ani”. Amandoua descrierile sunt adevarate, dar ele determina lecturi
diferite.

Fiecare categorie face parte dintr-o colectie de categorii. Din propozitiile de mai sus, “mama”
este o categorie din colectia ‘familie”, iar “profesor” din cea a “ocupatiei”. în raportul categorie-
colectie functioneaza opozitiile paradigmatice ale semioticii saussuriene. dacă se mentioneaza
“mama” e clar ca se exclude “tata”.
Regula consistentei spune ca în actul auzirii, al perceperii descrierilor, atunci cand un vorbitor
foloseste una sau mai multe categorii pentru a descrie cel putin doi membrii ai populatiei și dacă
auzim aceste categorii ca fiind posibil sa faca parte din aceeasi colectie, le vom auzi în acest fel. Nu
intamplator, spune A. Sacks, la auzul sau la citirea anuntului: “Copilul plange. Mama l-a luat în
brate.”, suntem aproape siguri ca e vorba de mama copilului. Regula consistentei se refera și la alte
aspecte ale dinamicii colocviale; și anume ea spune ca dacă în caracterizarea unui membru al
populatiei recurgem la o categorie dintr-o colectie anume, exista o mare probabilitate ca în descrierea
altui membru sa folosim o alta categorie, dar din aceeasi colectie. O implicatie serioasa a acestei
reguli este ca, atunci cand noi folosim termeni mai duri în caracterizarea cuiva, ne putem astepta sa
fim caracterizati cu termeni din aceeasi colectie.
Categoriile au functia de a defini și delimita activitatile (category-bound activity), de a
caracteriza persoanele prin activitatile lor și de a infera activitatile din descrierea persoanelor. O
consecinta a acestor caracterizari este ca pe baza lor noi judecam moralitatea actelor savarsite. Cand
aflam ca un parinte si-a pedepsit copilul ni se pare ceva normal, în schimb, cand auzim ca un copil si-a
pedepsit parintele, nu ne gandim numai la ceva atipic, ci și la un lucru imoral. Ce e de retinut aici este
ca termenul “a pedepsi” descrie o activitate care ar putea fi caracterizata lingvistic și altfel, în cuvinte
mult mai blande și care ar schimba interpretarile receptorului. Felul în care descriem o situatie
angajeaza cvasi-permanent și o conotatie morala. în viata sociala concreta, normele morale au un rol
de prim-plan. Spre deosebire insa de uzanta sociologiei clasice, de a lua normele drept element de
cauzalitate a actiunilor sociale, A. Sacks este preocupat de felul în care actorii cotidieni folosesc
normele pentru a descrie, cataloga și intelege activitatile semenilor lor. El insista ca în practica curenta
de “citire” în spusele celorlalti, oamenii fac mereu inferente, de mai multe ordine: astfel, dacă
persoana A il categorizeaza pe B ca batran, noi avem inclinatia sa-l categorizam pe A, pentru a decide
cum l-am categoriza noi pe B (A. Sacks, 1974, p.45).
A. Sacks numeste strategiile complexe și subtile prin care oamenii în practica mundana isi
descriu și evalueaza reciproc activitatileprocedee de categorizare a membrilor (memberships
categorisation device) sintagma folosita în literatura de specialitate și în formula prescurtata MCD.
Prezentam un caz de aplicare a analizei MCD, preluat de la D. Silverman (1993) de Petru Ilut în
“Abordarea calitativa a socioumanului”, p.147. Este vorba despre cum producatorii de stiri și relatari
de evenimente, în efortul de a le face pe acestea cat mai interesante și atragatoare, le construiesc,
mizand pe conotatiile cuvintelor, pe mecanismele de categorizari și inferente ale audientei. Tabelul are
ca pretext un titlu (adaptat) aparut într-un numar din ziarul “Times”, dar exista exemple numeroase și
chiar mai frapante în presa scrisa de la noi. (Vezi Tabelul nr.1)
Suport curs Cercetare în Nursing
Transcriptia și analiza conversatiei cotidiene
Un gen de mare interes pentru studiile din domeniul socioumanului il constituie conversatiile
cercetator – subiect și bineanteles, nu atat cele pe baza de chestionar standardizat, unde secventa
intrebare- raspuns este într-o singura directie( operatorul intreaba, subiectul raspunde) și unde, deci nu
avem o conversatie în intelesul propriu al cuvantului, ci în interviurile nestructurate, de adancime. Dar
și aici subzista o puternica asimetrie, fiindca desi discutia este libera, cercetatorul este cel care pune,
în general, intrebari. Analiza calitativa a conversatiilor se detaseaza net insa de preocuparile clasice (de orientare
pozitivist-cantitativista), ale investigatiunii verbale intervievator-intervievat. Aceasta din
urma se concentreaza asupra urmatorului fapt: în ce masura respectiva interactiune favorizeaza sau nu
acuratetea declaratiilor intervievatului despre o realitate preexistenta. Calitativistii scruteaza cu atentie
procesul de organizare și desfasurare a conversatiilor libere (interviuri deschise) ca o realitate în sine.
Pe de alta parte, pentru ei, conversatiile de tip interviu sunt doar o forma a conversatiilor sociale,
majoritatea acestora constituind-o cele prezente în practica rutiniera de zi cu zi. în viziunea
calitativista, toate formele de conversatie, deci și cele de natura institutionala (din parlament, sa
spunem, sau medic-pacient) sunt, în fond, variante ale conversatiilor din viata mundana. (Se intelege
ca și în convorbirile intervievator-intervievat.)
Analiza conversatiilor cotidiene presupune o inregistrare cat mai fidela a lor. Astazi, prin
mijloacele audio-vizuale sarcina cercetatorului este mult usurata și prezentarea materialului de teren în
forma sa nealterata este mult mai lesne de realizat. Transcriptiaconversatiilor și a contextului în care
ele se desfasoara, ramane insa în continuare o operatie indispensabila, fiindca ea condenseaza
informatii și este un prim pas inspre codarea și prelucrarea ei. Transcriptia inseamna utilizarea unui
sistem de semne (conventionale, desigur) în a nota dinamica și structura convorbirilor: o paranteza
mare poate indica interventia unui vorbitor în timp ce altul vorbeste deja; o cifra din paranteze mai
mici, aproximativ cat timp a facut pauza vorbitorul în discursul sau; cuvintele scrise cu litere mari
dintr-o replica desemneaza vocea ridicata a personajului, etc. Sacks și colaboratorii ofera la sfarsitul
lucrarii lor (1974) un Appendix ce cuprinde detalii ale principiilor și sistemelor de notare a
conversatiilor. Transcriptiile au nu doar rolul de a prezenta în detaliu mersul și caracteristicile
interactiunilor verbale, ci ele sunt și o adevarata munca de cercetare, deoarece în operatia de
transcriere a materialului brut inregistrat, se descopera mereu noi laturi și sensuri ale actelor
conventionale. în acelasi timp, transcriptiile, dat fiind caracterul lor de semicodate, pot fi utilizate cu
folos de alti cercetatori, ca un document pretabil la analize și interpretari proprii.
Cat priveste analiza efectiva a materialului conventional, nu exista, bineinteles, retete, modele
gata confectionate, ci doar sugestii orientative. Ca principii generale metodologice, le-am putea numi
pe cele trei principale asumptii pe care J. Heritage (1984) considera ca le contine analiza
(etnometodologica) a conversatiilor.

Trei principii metodologice:


1. Convorbirile au o organizare structurala ele nu se desfasoara aleator, ci după un pattern stabil
transindividual, dar regognoscibil de catre interlocutori. Existenta unei structuri a
conversatiilor are doua implicatii majore: ea trebuie tratata ca un “fapt social” în termeni
durkheimieni, ca un fapt prezent în orice institutie sociala formala sau informala; nu e legitim
și necesar, cand explicam organizarea convorbirilor sa facem apel la caracteristicile
psihologice sau de alta natura ale vorbitorilor specifici implicati în acea conversatie. (Aceasta
prezumptie este cu totul mecanica, formala și riscanta, ea fiind partial contrazisa de cea de la
urmatorul punct 3).
2. Convorbirile sunt organizate secvential, iar comportamentul vorbitorului este modelat de
contextul conversational în care participa, mai cu seama de secventa precedenta a conversatiei.
3. Cele doua caracteristici prezentate mai sus trebuie identificate printr-o examinare minutioasa a
transcriptiilor, adica analiza sa fiefondata empiric. E necesar sa se evite constructiile teoretice
premature, neintemeiate pe exploatarea detaliata a materialului empiric. Aceasta inseamna ca
regularitatile desprinse se refera la toti participantii și la toate actiunile lor conventionale, iar
dacă exista cazuri deviante, ele necesita o tratare analitica și o reconsiderare a teoriei și a
regularitatilor descoperite.
Suport curs Cercetare în Nursing
Analiza și interpretarea urmelor și a documentelor materiale
Fara indoiala ca “pana la urma” tot ce studiaza cercetatorul social sunt “urme” ale subiectilor sai:
raspunsuri la chestionare și interviuri, comportamentele din timpul experimentului, inregistrarea observationala.
în sens propriu, “urme’ reprezinta insa documente neprovocate, existente într-o forma materiala.
Cultura materiala, cu cele doua componente majore ale sale, textele scrise și artefactele,
produse fabricate (unelte, constructii, imbracaminte, ect.) este un teren bogat de exploatare stiintifica
nu doar pentru descrierea în sine a trecutului (istoria), ci și pentru antropologie, sociologie și psihologie sociala,
în incercarea lor de a accede la constantele comportamentale și mentalitare individuale și grupale (si implicit a
vedea dacă asemenea universalii, în afara celor biologice, exista).
Produsele activitatilor oamenilor prezinta maxima relevanta în disciplinele socioumane fiindca
prin ele aflam nu numai ce ei spun, ci și ceea ce realmente fac. în acest sens, și analizele unor urme
mai prozaice, rezultate din activitati rutiniere pot aduce date valoroase. W. Rathje și colaboratorii
(1992) au studiat continutul resturilor menajere și au constatat ce diferenta mare este intre cantitatea
de bere consumata efectiv și cea declarata la interviu. Alti autori, precum, mai recent, I. Hodder
(1992) au ajuns la consideratii interesante cu privire la rolurile domestice, femeie-barbat-copii, pe
baza investigatiei decoratiilor de interior și a vaselor utilizate pentru prepararea și pastrarea hranei.
Interpretarea calitativista a culturii materiale ridica unele probleme teoretico-metodologice,
prelucrate și sintetizate după I. Hodder (1994) de Petru Ilut astfel:
 E necesar sa facem o clara disociere intre doua feluri de documente (sau de niveluri) ale
culturii materiale din punctul de vedere al intentiilor cu care au fost create, al naturii și al
incarcaturii lor de intelesuri. Primul este acela care are în sine valoare comunicational-
simbolica, expresiva, de reprezentare, și a fost creat cu acest scop. Aici intelesurile sunt date în
informatie nemijlocita, chiar dacă accesul la ele presupune interpretare, uneori permanenta. în
acesta categorie intra, în primul rand, textele scrise, dar și pieslele de cultura ca steagurile,
uniformele și altele. Al doilea plan este cel al tehnologiei, al culturii materiale strict
pragmatice, nedesemnata reprezentarilor simbolice. Prin aceasta se evoca doar intelesuri, ele
sunt tacite, implicite și cu totul indirecte. Unele fac parte din respectiva categorie, ca și
artefactele, în general. Ele nu au o valoare simbolica în sine.
 Faptul ca nivelul strict artefactic (tehnologic) al culturii materiale nu contine sisteme de coduri
de reprezentare simbolica elaborate și nu are în sine o valoare comunicationala, intelesurile
sociale (relatii interpersonale și intragrupale, motivatii, aspiratii, emotii și sentimente) fiind
latente și mai difuze, analiza și interpretarea documentelor de la acest nivel prin analogie cu
textele scrise trebuie sa se faca cu multa precautie. Logica și structura lor nu sunt în primul
rand de natura semantico-retorica, ci determinata de constrangerile de mediu fizico-geografic
și tehnologic sau tehnoambientale, cum s-ar mai putea numi. Intelesurile sociale sunt
identificabile și în cultura materiala nonsimbolica, dar nu abuzand de paradigma lingvistico-
interpretativista. De altfel, unele cercetari din stiintele cognitive arata ca intre cunostintele
practice și cele lingvistice subzista diferente fundamentale în ce priveste modul lor de
organizare mentala (Bloch, 1991).

Nivelul culturii materiale intrinseci simbolice se preteaza abordarii textualiste, semiotice. Deci și
documentele care nu sunt texte scrise, cum ar fi piesele de imbracaminte, insignele, monumentele,
nemaivorbind de produsele artistice propriu-zise - arhitecturale, sculpturale și picturale. D. Miller (1982) a
argumentat cum utilizarea unui anumit gen de vestimentatie urmeaza principiul relatiei sintagmatice -
obiecte de imbracaminte ce “merg impreuna” - și pe cel al relatiei paradigmatice - alegerea unei anumite
piese și nu a alteia are valoare de distinctivitate. Reprezentantii teoriei alegerii rationale exploateaza
constatarile de acest gen (cu privire la imbracaminte, vesela, etc.) pe linia comportamentului strict utilitar
al actorului social, practicarea unui anume stil vestimentar sau alimentar avand functii precise de marcare
a unui status social și deci de obtinere de beneficii (Coleman, 1990).
A cauta intelesurile, valorile și reprezentarile sociale atat la nivelul culturii materiale intrinsec
simbolice, cat și la al celei mediat-simbolice (tehnologice) inseamna analiza contextuala, de spatiu
cultural și de timp istoric. Altfel, simbolurile, semnele sunt total arbitrare. Aici, exemple ilustrative
sunt la indemana (simbolul crucii, al porumbelului etc.). De altminteri, multe artefacte au în acelasi
Suport curs Cercetare în Nursing
timp o valoare utilitara și una simbolica. Antropologii, cu deosebire, s-au interesat de schimbarea
intelesului simbolurilor materiale în timp și mecanismele prin care aspectul functional al obiectelor s-a
convertit în cel simbolic.
Intelesurile și semnificatiile acordate culturii materiale au o valoare stiintifica de cunoastere, dar aproape
intotdeauna și o distinctaconotatie social-politica. Se poate ajunge chiar la conflicte social politice în
interpretarea semnificatiei itemilor materiali ai unei culturi, în special în legatura cu identitatea etnica și
consistenta ei de-a lungul timpului. Interferentele în mediul de constructie a caselor, în vestimentatie, în
bucatarie și alimentatie dintre germani - maghiari - romani - tigani și alte
etnii din Transilvania sunt obiect de studiu, dar și de disputa. Uneori insa studiul artefactelor și al
tehnologiilor trecute poate fi folositor comunitatilor într-un sens foarte pragmatic.

Alte metode. Testul Who are you?


Un exemplu graitor de “intersectie” sau de cuplare a calitativului cu metode cantitative este
testul Who are you ? (Cine esti dumneata ?), cunoscut și ca “testul celor douazeci de propozitii”,
fiindca subiectii sunt rugati sa raspunda cu expresii diferite la douazeci de ori la intrebarea “Cine esti
dumneata ?”. Mizandu-se pe faptul ca raspunsurile trebuie sa aiba un caracter spontan, timpul acordat
este limitat 10-12 minute. M. Zlate (1989) a adaptat testul ca proba de compunere, aplicandu-l la elevi
de liceu din clasele terminale și studenti, care au fost rugati sa elaboreze acasa lucrari pe tema “Cine
sunt eu ?”. Se castiga astfel pe linia posibilitatii de reflexie asupra identitatii de sine si, prin urmare, a
complexitatii raspunsurilor, dar se pierde, bineinteles, coeficientul de spontaneitate.
Testul W-A-Y a fost conceput de M. Kuhn - reprezentant de frunte al Scolii de la Iowa pentru
interactionalismul simbolic, scoala care, în contrast cu cea de la Chicago, sustine ca fenomene de
constiinta atat de subtile, cum sunt cele ale imaginii și ale identitatii de sine, pot fi abordate cu metode
consacrate în psihologie. Scoala de la Chicago, prin A. Blumer, pornind de la premiza ca realitatea
personala, “selful”, este unica și fluida, contesta legitimitatea studierii ei prin metode clasice, cum
sunt chestionarele și testele, propice fiind doar interviurile intensive și abordarea prin concepte
flexibile, senzitive (sensitizing concept).
Testul W-A-Y nu este insa o proba structurata, standardizata, chiar dacă intrebarea generica
este aceeasi la toti respondentii. Este adevarat ca prelucrarea raspunsurilor a dovedit posibilitatea
incadrarii lor în niste tipuri generale. Astfel, Zurcher (1977) gaseste patru mari clase de raspunsuri:
cele de tip A, care descriu caracteristici exterioare ale indivizilor, cum ar fi “sunt blonda”, “sunt din
Cluj”; de tip B, referitoare la statutul social (“sunt student”, “sunt ortodox”); de tip C descriind
caracteristici și stari interioare “imi place muzica clasica”, “sunt un om singuratic”, “sunt un om
optimist” etc.) ; raspunsuri foarte vagi și generale (D), de felul “sunt o particica din Univers”, “sunt o
fiinta umana”, care, practic, nu aduc o informatie despre individul în cauza.
Cercetarile lui L. Zurcher au confirmat ipoteza lui A. Turner (1976) privitoare la cresterea - cel
putin la studentii din colegiile americane - a ponderii sinelui intim (raspunsuri de tip C) în
identificarea de sine, fata de sinele institutional, adica fata de raportarea eului la statusuri sociale și
institutii (raspunsuri de tip B).

Documentele medicale
Foaia de observaţie clinică e un document medico-legal, ştiinţific și de gestiune pe care se notează:
o Datele personale de identificare → nume, prenume, vârstă, sex, stare civilă, copii, cod
numeric personal, adresă, carnet de asigurări sociale, medic de familie)
o Numerele de înregistrare din registrul de intrări-ieşiri din spital, respectiv din
registrul de intrări-ieşiri din secţie.
o Antecedente
personale. o Antecedente
familiale. o Motivele
internării.
o Istoricul bolii actuale.
o Diagnosticul de trimitere.
o Diagnosticul de internare.
o Diagnosticul la externare.
Suport curs Cercetare în Nursing
Foaia de observaţie împreună cu foaia de temperatură și alte documente medicale constituie
DOSARUL MEDICAL al bolnavului pentru perioada internării, necesar activităţii medicale unde se
sintetizează datele privind:
o Interogatoriu – anamneză → se obţin date de la bolnav sau de la aparţinători despre
identitate, starea civilă, semnele bolii, antecedente personale, antecedente familiale,
regim de viaţă, vaccinări efectuate, motivele internării, istoricul bolii actuale.
o Examenul clinic → inspecţia, auscultaţia, palparea, percuţia: Page | 96

Examen obiectiv – examen fizic → se examinează toracele, membrele
superioare şi inferioare, regiunea tiroidiană a gâtului, abdomenul, cavitatea
bucală etc., se măsoară funcţiile vitale. Examinarea se face de cca. 2-3 ori pe zi
în cazul bolilor acute și de 2-3 ori pe săptămână în bolile cronice.

Examen subiectiv.
o Examinări
paraclinice. o Evoluţia
bolii.
o Tratament.
o Epicriza.
o Alte date.

Foaia de Observație Clinică Generală (FOCG) capată o importanta deosebita,


devenind „depozitarul” unui conglomerat de informatii și date medicale, compus atat din relatarile
pacientului, cat și din constatarile obiective ale medicului și din rezultatele investigatiilor paraclinice.
Administrarea acestui conglomerat de date medicale confera FOCG o tripla dimensiune:
1. Foaia de Observație Clinică Generală (FOCG) – document medical privit și analizat din
perspectiva ghidurilor terapeutice, a ghidurilor de practica medicala (ca documente ale
CMR), a statisticii medicale și a deciziilor medical-administrative la nivel de ramura sau la
nivel de spital.
2. Foaia de Observație Clinică Generală (FOCG) – document medico-legal privit și analizat
din perspectiva Codului Penal.
3. Foaia de Observație Clinică Generală (FOCG) – document etic privit și analizat din
perspectiva Codului de Deontologie Medicala.

Foaia de Observație Clinică Generală (FOCG) – document medical


Pentru orice practician, fie el incepator sau cu experienta, consemnarea și interpretarea datelor
medicale stimuleaza gandirea clinica, oferind în acelasi timp posibilitatea de verificare proprie, atat de
necesara oricarui medic. Din aceasta perspectiva, FOCG poate fi privita (in ansamblul ei) și ca un act de
cercetare stiintifica, intrucat particularitatea ei (in sensul dictonului – „nu exista boli ci bolnavi”) confera
repere ce pot fi ulterior prelucrate statistic și didactic. în plus, în sprijinul și spiritul acestei idei, în noul
format al FOCG s-a adaugat rubrica „sustinerea diagnosticului și tratamentului (clinic și paraclinic)”.
Pentru a-si indeplini functia de document medical, FOCG are nevoie de veridicitate, securitate, concizie și
concludenta în organizarea datelor medicale. Plecand de la aceste considerente generale, practica medicala
actuala ne arata ca pentru fiecare pacient internat rezulta un volum urias de date (investigatii). Sistemul
clasic al foii de observatie, în care sunt trecute de-a valma toate datele pacientului și toate investigatiile
efectuate impreuna cu rezultatele lor, este, în cele mai multe cazuri, depasit.

Modelul actual se caracterizeaza prin:


- viteza mica de transmitere a datelor (peste 24 ore);
- accesibilitate redusa la date (FOCG se gaseste la un moment dat într-un singur loc și nu
poate fi consultata simultan de mai multe persoane);
- pierderi mari de date (fise sau foi de evolutie, fise de consultatie, pierdute, rezultate greu de
gasit sau neinteligibile).
Suport curs Cercetare în Nursing
Într-un studiu efectuat la Spitalul Universitar de Urgenta Bucuresti se apreciaza ca:
- peste 10% din analizele de laborator solicitate sunt pierdute sau nu sunt comunicate la timp;
- pentru 10-15% din investigatiile radiologice rezultatele sunt trimise prea tarziu, după ce
decizia terapeutica a fost luata;
- 5% din investigatii sunt repetate în mod nejustificat;
- 1% din documentele medicale se pierd fizic în fiecare an.
Page | 97
In plus, stadiul actual al FOCG, ca document medical (si medico-legal în acelasi timp), nu
ofera posibilitatea unei evidente clare și a unui control (clinic, administrativ, disciplinar) în ceea ce
priveste administrarea medicatiei profilactice si/ sau curative într-o sectie de spital. Adeseori, în
practica, ne intalnim cu foi de observatie în care consemnarea medicatiei se face haotic (la rubrici
diferite, la momente diferite, chiar pe pagini diferite) sau exista situatii (nu rare) în care nu se poate
afla doza administrata, în care se fac recomandari terapeutice în urma unui consult interdisciplinar, iar
acestea sunt sumate sau dimpotriva, neluate în consideratie de medicul curant. Lipsa de acuratete în
acest domeniu face ca FOCG sa piarda rolul de document medical implicat în cunoasterea și
cercetarea patologiei iatrogene. în medicina moderna, medicul curant este dependent de teste, analize,
investigatii; totodata medicul trebuie sa aiba acces la istoricul pacientului, precum și la alte investigatii
efectuate, pentru a putea face o corelare eficienta a datelor oferite de aceste teste. De aceea se impune
introducerea unui sistem informational prin care datele medicale existente sa fie puse la dispozitie
rapid și complet. Asadar, o noua standardizare și informatizarea completa a foii de observatie sunt
necesare. Concomitent cu acestea, rigoarea medicala și instituirea unor mecanisme de feed-back
(clinic, administrativ) în evaluarea veridicitatii datelor medicale sunt madatorii.

Foaia de Observație Clinică Generală (FOCG) – document medico-legal


În medicina libera contemporana, raportul medic-pacient a evoluat tot mai mult catre o relatie
contractuala în care, pe baza increderii, pacientul isi alege medicul, iar acesta, la randul sau, devine pe
deplin constient de obligatiile ce ii revin în contract. în acelasi timp, într-o evolutie paralela, unul
dintre drepturile fundamentale ale pacientului (bolnavului) s-a materializat în responsabilitatea
juridica a medicului iar institutia responsabilitatii juridice medicale s-a metamorfozat odata cu
transformarea medicinii (din arta în stiinta) de la incriminarea faptelor medicale doar pentru intentie
pana la incriminarea din culpa; constientizarea rolului acestei institutii (a responsabilitatii juridice
medicale) determina un impuls pentru cresterea calitatii asistentei medicale.
In acest context și pe baza premiselor juridice expuse, FOCG devine un important document
medico-legal. Este evident ca nu poate exista o expertiza medico-legala vis-à-vis de un fapt medical la
nivel de spital, fara analiza FOCG. Sub acest aspect, FOCG capata statutul unui adevarat MARTOR
în procesul medical.

Foaia de Observație Clinică Generală (FOCG) – document etic


Standardele etice de conduita profesionala și responsabilitate pot fi uneori prea multe, dar
niciodata mai putine sau impotriva celor cerute de lege. în toate relatiile profesionale medic-pacient,
prima preocupare a medicului trebuie sa fie sanatatea pacientului. El datoreaza pacientului o loialitate
primara. Aceasta preocupare și devotiune trebuie sa se manifeste în toate procedurile medicale,
inclusiv în cele care au ca subiect calitatea vietii.
In analizarea (supravegherea) comportamentului etic al medicului, FOCG poate juca un rol
primordial deoarece multe dintre domeniile de aplicare și principiile Codului de Deontologie
Medicala sunt oglindite în rubricile (respectiv maniera de completare a lor) din Foaia de observatie
clinica generala. Astfel, obtinerea consimtamantului la actul medical este un act specific, care ocupa o
pozitie centrala în actul comunicarii în cadrul relatiei medic-pacient.
In actul medical se porneste de la consimtamantul implicit (care caracterizeaza relatia curenta de
consult medical) și se ajunge la consimtamantul exprimat (etapa obligatorie prin care pacientul isi acorda
permisiunea specifica de a fi tratat). Exprimarea în scris a consimtamantului (liber exprimat) este
obligatorie în prezenta martorilor, inainte de orice act medical și inainte de orice interventie chirurgicala /
Suport curs Cercetare în Nursing
anestezica / intravenoasa / intraarteriala, etc. Continutul informarii trebuie sa fie exclusiv veridic, iar forma
informarii prealabile trebuie sa fie simpla și inteligibila. Consimtamantul bolnavului este un criteriu salutar
în evaluarea riscului util. Consimtamantul după prealabila informare (termen pe deplin consacrat astazi)
reprezinta un drept al bolnavului și o obligatie a medicului, ce trebuie consemnat în FOCG.
Consimtamantul trebuie sa exprime echilibrul dintre prevederea riscurilor și asumarea lor,
dintre avertizarea utila și avertizarea excesiva. Din acest unghi putem aprecia ca informatia medicala
Page | 98
oferita pacientului (si care sta la baza deciziei sale) isi are izvorul în totalitatea datelor medicale
(constatari obiective, analize de laborator, rezultatul investigatiilor radio-imagistice, etc.) cuprinse în FOCG.
Asadar, din perspectiva consimtamantului, dimensiunea etica se impleteste cu cea medico-
legala, permitand reanalizarea (la un moment ulterior și pe baza datelor medicale consemnate)
elementelor de informare asupra alternativelor terapeutice și asupra acceptarii riscurilor.
In acelasi timp FOCG este un purtator de secrete medicale; la baza respectarii secretului
medical sta dreptul fundamental al individului la demnitate și confidentialitate. Secretul medical este o
conditie de baza a relatiei medic-pacient, un echilibru intre constiinta profesionala, pe de o parte și
increderea pacientului, pe de alta parte.
Informatiile medicale privind pacientul nu sunt considerate un domeniu public. Transparenta
în ceea ce priveste dosarul medical al unui pacient sau în ceea ce priveste pacientul insusi, în planul
suferintei sale nu este permisa (exceptiile sunt prevazute de lege). Din acest punct de vedere, intreaga
Foaie de observatie clinica generala (intocmita de medic pe numele pacientului sau), ca depozitar al
unor informatii (evidente) medicale, cade sub incidenta normei etice a secretului profesional. Pe langa
cele doua mari principia deontologice exista și alte dimensiuni etice oglindite în FOCG:
a. independenta profesionala absoluta a medicului, libertatea prescriptiilor și actelor medicale
pe care le considera necesare în limitele competentei sale;
b. diligenta în stabilirea diagnosticului, solicitarea investigatiilor paraclinice și a consultului
interdisciplinar;
c. refuzul de a acorda ingrijiri de sanatate din motive personale sau profesionale temeinice,
indrumand pacientul spre alte surse de ingrijire medicala, cu exceptia situatiilor de urgenta.

In concluzie, cele trei dimensiuni ale FOCG se completeaza reciproc; fiecare dimensiune, prin
rolul ei, contribuind la cresterea calitatii actului medical. Nevoia de acuratete, de transparenta în
relatia medic-pacient, de crestere a increderii și adresabilitatii fata de institutiile medicale pleaca și de
la managementul datelor și informatiilor medicale, primul pas în acest process fiind FOCG.

Alte documente medicale


Documentele de la internare se anexează la foaia de observaţie.
Biletele de internare, biletul de transfer sau biletele de externare sunt anexate la foaia de observaţie
sau păstrate la bolnav.
Inventarierea documentelor şi valorilor pacientului se face pe baza unui proces-verbal, iar păstrarea lor
se face la administraţia unităţii medicale.
Se mai anexează documente specifice secţiei → fișe tehnice, protocoale etc.
Dosarul medical este un instrument de lucru necesar bunei desfăşurări a activităţii medicale care se
completează zilnic cu date observate sau măsurate.
Dosarul medical se păstrează în mapă de plastic, alături de celelalte dosare medicale → nu se lasă la
îndemâna bolnavului care ar putea interpreta greşit notările (medicul hotărăşte ce, cum și când se informează
pacientul despre starea sa de boală).
După externarea bolnavilor foile de observaţie se păstrează în arhiva secţie sau în arhiva spitalului →
arhivate în funcţie de data externării.
Suport curs Cercetare în Nursing

Foaia de temperatură este un document medico-legal, ştiinţific, componentă anexă a foi


de observaţie clinică, pe care se completează clar şi ordonat, datele culese prin măsurarea funcţiilor vitale și
vegetative și datele obţinute prin supravegherea sistematică a pacientului.
Organizarea şi notările din foaia de temperatură:
~ În partea superioară se notează datele de identificare ale bolnavului:
o Numele şi prenumele.
o Vârsta. Page | 99
o Numărul salonului / numărul patului.
o Diagnosticul.
o Data internării
~ Partea principală cuprinde un sistem de coordonate în care se notează grafic valorile funcţiilor
vitale → circulaţie, respiraţie, tensiune arterială, temperatură.
~ Abscisa este împărţită pe zile de boală, iar fiecare zi de boală în două jumătăţi → pentru dimineaţă
(D) și seară (S).
~ Se notează totodată şi timpul în care evoluează boala.
~ Pe ordonată se notează:
o Valorile de temperatură.
o Valorile de tensiune arterială.
o Frecvenţa pulsului.
o Frecvenţa respiraţiei.
o Cantitatea de urină emisă în 24 ore (notare grafică).
~ Dedesubtul coordonatelor sunt rubrici în care se fac notări privind:
o Greutatea corporală.
o Numărul şi felul scaunelor.
o Numărul şi felul vărsăturilor.
o Diureza (notare cu cifre).
o Regimul dietetic.
~ Alte notări pe foaia de temperatură:
o Intervenţia chirurgicală şi zilele de evoluţie.
o Transfuzia de sânge sau de plasmă.

Foile de temperatură folosite în pediatrie au introduse sub formă de grafic și cantităţile de alimente
consumate, notate cu culori convenţionale:
o Roşu → lapte matern.
o Albastru → lapte de vacă.
o Verde → lapte acidulat.
o Brun → făinos.

În cazul bolnavilor gravi, internaţi în secţii ATI (anestezie terapie intensivă), foaia de temperatură este
înlocuită cu foaia de terapie intensivă → care cuprinde înregistrarea valorilor funcţiilor vitale din oră în oră,
planul complex de îngrijire, bilanţul hidric – intrări /ieşiri, tratamente, rezultatul analizelor de laborator etc.
Suport curs Cercetare în Nursing

CURS 7
TEHNICI ȘI INTRUMENTE DE CERCETARE
(datorită stilului de viață, condițiilor de mediu, obișnuintelor familiale etc.)
Page |
100
METODE DE STUDIU
Faptele identificabile, demonstrabile din perspectiva cercetării constituie un suport adecvat
pentru elaborarea planurilor sau deciziilor unui specialist, evitând astfel o sondare intuitivă sau una
foarte oscilantă. Elaborarea unui program cu efecte pozitive asupra problemei în studiu nu este
posibilă fără o fundamentare reală, deoarece, pe baza cercetării se trece la acţiuni planificate, la
intervenţii prompte în situaţii neprevăzute, se descoperă problemele aflate în stadiu incipient;
cercetarea realizată adecvat contribuie la coordonarea eficientă a relaţiilor publice. Este importantă
stabilirea direcţiilor de orientare a cercetării:
- stabilirea domeniilor din care se vor culege informaţii şi scopurile pentru care această
acţiune are loc
- se vor fixa metode adecvate de investigaţie
- se va determina modelul de segmentare a publicului semnificativ pentru problema în studiu
- se vor obţine date asupra modului în care organizaţia și personalul ei sunt privite
Succesul acestei etape depinde de stabilirea exactă a scopului și domeniilor de cercetare, se
conferă o dimensiune unitară relaţiilor publice și se economisesc resurse, cum ar fi timpul.

Metode cantitative de cercetare


Metodele de tip cantitativ care servesc la culegerea datelor din organizaţii , numite uneori și
metode formale, în comunicarea organizaţională, contribuie la procurarea datelor suficient de
relevante pentru a construi un tablou al realităţii din interiorul şi exteriorul organizaţiei, pe baza căruia
să se elaboreze strategiile de comunicare internă și externă. Metodele utilizează proceduri sistematice
pentru măsurători și evaluări şi se aplică pe eşantioane reprezentative. Rezultatele au un grad mare de
validitate şi generalitate şi se obţin prin mai multe etape:
- stabilirea problemei şi a aspectelor ei măsurabile
- dezvoltarea unei ipoteze care corelează variabilele în discuţie
- definirea unui eşantion reprezentativ,
- alegerea metodelor și construirea instrumentelor de investigare
- faza concretă a cercetării – obţinerea datelor
- interpretarea datelor şi comunicarea rezultatelor

Cea mai des utilizată metodă este ancheta folosind chestionarul ca tehnică de lucru: există mai
multe tipuri de sondaj:
- sondajul telefonic – deşi are costuri relativ scăzute și este simplu de realizat, o dificultate
o poate constitui rata de refuz şi segmentele sociale care nu pot fi contactate telefonic;
- sondajul prin intermediul presei – se poate realiza prin publicarea în ziar a
chestionarului, fiind o metodă avantajoasă în ceea ce priveşte costul, dar nu se mai poate
realiza condiţia de reprezentativitate a eşantionului;
- sondajul prin poştă – deşi timpul său de desfăşurare este mai lung, oferă posiblitatea de a obţine
răspunsuri corecte şi reprezentative; aici se pot utiliza stimulente pentru a mări rata răspunsurilor,
cum ar fi expedierea de scrisori personalizate, folosirea de chestionare cu variante de răspuns
simple, includerea unui plic timbrat, organizarea unei tombole pentru participanţi etc.
- sondajul printr-un operator de interviu – o metodă sigură de a obţine o imagine fidelă şi
reprezentativă, într-un interval scurt. Are costuri ridicate datorită implicării factorului uman.
Suport curs Cercetare în Nursing
Chestionarul prin poştă sau prin ziar are avantaje în ceea ce priveşte numărul mare de persoane
care răspund concomitent, permit diminuarea efectului de interviu, nu sunt necesari operatorii de
anchetă, asigură anonimatul, dar prezintă probleme de reprezentativitate a investigaţiei.
Ancheta prin chestionar se utilizează mai ales pentru studiul problemelor din organizaţii, ajutând la
determinarea problemelor din organizaţie , în interior, sau la determinarea caracteristicilor de imagine, în
exterior. Pentru asigurarea reprezentativităţii se pot enumera câteva cerinţe: stabilirea corectă a
obiectivului, identificarea corectă a eşantionului studiat, aplicarea aceluia și instrument de cercetare asupra Page |
subiecţilor, în acelaşi mod. 101

Reprezentativitatea se obţine aplicând metode de selecţie ca:


- eşantionul aleator – eşantion obţinut fără regulă de selectare a subiecţilor care răspund
- eşantonul sistematic – cu pas statistic
- eşantionul multistratificat – se introduc mai multe variabile (gen, vârstă, nivel de
instruire) și se impune o anume proporţie pentru fiecare variabilă introdusă

Instrumentul de investigare include mai multe elemente: partea introductivă, de prezentare a


subiectului sondajului, importanţa participării, modul de utilizare a rezultatelor anchetei, ghidul de
interviu și formularul de completat.
Aceste sondaje includ întrebări de mai multe tipuri în ceea ce priveşte forma lor:
- întrebările închise (permit alegerea dintre două sau mai multe variante de răspuns
prestabilite)
- întrebări deschise (răspunsul la ele este formulat liber de subiect)

Întrebările deschise sunt recomandate în studiul unor probleme complexe, oferind informaţii
atât despre problema studiată, cât şi despre personalitatea celor anchetaţi. Dificultatea care se ridică
este cea a cuantificării mai dificile a datelor, apelându-se de multe ori la analiza de conţinut pentru a
analiza răspunsurile.
Din punct de vedere al funcţiei în chestionar, întrebările pot fi de următoarele tipuri:
- introductive – pun în contact cu tema
- de trecere – asigură recerea de la o temă la alta
- întrebări filtru – bifurcă traseul interviului în raport cu răspunsul dat
- de opinie/motivaţie
- de control – testează sinceritatea subiectului
- de identificare – cere elemente de caracterizare a respondentului

Aceste întrebări trebuie să fie clare. Să nu aibă sensuri multiple şi să nu determine reacţii care
să perturbe răspunsul.
O metodă des folosită este studiul documentelor scrise prin tehnica analizei de conţinut.
Scopul este de a determina forma în care mesajele din organizaţie au ajuns la publicul vizat și
impactul acestora asupra imaginii organizaţiei. Analizele de conţinut se realizează pe texte din pagini
ale ziarelor, revistelor, discursuri ale personalităţilor sau discuţii dintr-un focus grup.
Unităţile de analiză de conţinut sunt:
- unitatea de înregistrare – partea care va fi categorizată şi introdusă într-una din
categoriile schemei de analiză
- unitatea de context – segmentul comunicării ce permite caracterizarea unităţii înregistrare
- unitatea de numărare – cu ajutorul căruia se exprimă cantitativ primele două tipuri de
unităţi.
Suport curs Cercetare în Nursing
Analiza de conţinut se prezintă sub diverse forme:
-
analiza de frecvenţă – înregistrează frecvenţa de apariţie a unor unităţi de înregistrare,
folosită pentru a identifica momente de debut, apogeu, sfârşit al unei campanii
-
analiza de tendinţă – cu ajutorul anumitor formule matematice, evidenţiază atitudinea
neutră, favorabilă sau nefavorabilă în raport cu o temă, tip de analiză folosit pentru
determinarea coeficienţilor de imagine
- Page |
analiza evaluativă – presupune identificarea enunţurilor în legătură cu o anumită temă şi

acordarea de ponderi în funcţie de atitudinea faţă de aceste teme 102


- analiza de contingenţă – face apel la calculul probabilităţilor şi permite evidenţierea
structurilor asociative în cadrul comunicării

Observaţia sistematică este percepţia şi înregistrarea atentă, planificată a fenomenelor, obiectelor,


evenimentelor în dependenţă de o situaţie determinată. Ea e de două feluri: structurată și nestructurată.
Există o serie de reguli care se aplică pentru corectitudinea observaţiei:
- ca și condiţii prealabile, obiectivele trebuie să fie clare, ghidul de observare trebuie stabilit
- în ceea ce priveşte conţinutul notelor de observare, acestea trebuie să includă data, ora,
durata observării: faptele notate trebuie notate în mod obiectiv , fără observaţiile sau
subiectivitatea observatorului
- definitivarea datelor de observaţie constă în incadrarea lor în diferite categorii
Experimentul cere creare în laborator a unor situaţii şi urmărirea legăturii între anumite
variabile. “Grupul experiemental” este observat în paralel cu “grupul de control” asupra căruia nu se
intervine pentru a compara efectele modificării variabilelor urmărite. Experimentele pot fi clasificate
după locul de organizare, după dimensiunea grupului etc.

Metodele calitative
Acestea prezintă avantaje pentru cercetarea și proiectarea comunicării organizaţionale.
Pericolul care apare este cel al superficialităţii: nu se va renunţa la obiectivitate și la abordarea
sistematică a domeniului de studiu. Metodele calitative sunt aplicate la diverse forme de studiu:
 studiul documentelor – se studiază documente ce furnizează date despre comportamentul,
structura formală, starea economică, actele de comunicare
 imaginea organizaţională: regulamentul, statutul, organigrama, declaraţia de principii etc.

Analiza mesajelor primite prin poştă sau poştă electronică , prin telefon, reprezintă una din
variantele studiului documentelor ca metodă de cercetare.
Ancheta prin tehnica interviului de opinie implică informaţii orale, cu posibilitatea de a obţine
răspunsuri specifice la întrebări şi cu cel al observării comportamentelor nonverbale și al
standardizării condiţiilor de răspuns. Există mai multe tipuri de interviuri:
- interviul cu întrebări închise – cu succesiune şi variante limitate de răspuns prestabilite.
- interviul ghidat sau focalizat – abordează teme şi ipoteze dinainte stabilite, dar întrebările
și succesiunea lor nu sunt prestabilite
- interviu cu întrebări deschise, cu ordinea şi succesiunea întrebărilor prestabilită, dar
răspunsul nu se încadrează în categorii limitate
- interviul nondirectiv – discuţia pleacă de la un punct prestabilit, dar e flexibilă în funcţie
de răspunsurile subiectului

Focus grupul este alcătuit din 6-12 persoane, alese pentru a reprezenta un segment public.
Mediatorul încurajează dezbaterea liberă a temelor de interes pentru strategia organizaţiei,
aplicând tehnica interviului focalizat. Se stabileşte timpul acordat , se alcătuieşte un ghid de întrebări
care apoi sunt puse pe rând participanţilor. Mediatorul are mai multe roluri:
- de a construi un grup de discuţie, cei prezenţi nu se cunosc dinaintea dezbaterii
- de a construi o atmosferă destinsă
- de a acorda pe rând cuvântul celor prezenţi
- de a limita polemicile şi discuţiile ce angrenează doar 2-3 participanţi
Suport curs Cercetare în Nursing
- de a fi obiectiv în legătură cu problema dezbătută și a nu-şi exprima opiniile
- de a nu influenţa răspunsurile
- de a nota pe scurt răspunsurile participanţilor
Recomandarea experţilor pentru alcătuirea ghidului de interviu sunt de a nu fi prea multe
întrebări, 7-10 maximum, acestea să fie formulate foarte bine, iar moderatorul să fie flexibil şi să
adauge pe loc 1-2 întrebări. Scopul unei asemenea metode este de a descoperi atitudinea
participanţilor cu privire la organizaţie și purtătorii ei de imagine. Page
| 103
Metode integrate de studiu
Un al treilea tip de metode, metodele integrate de studiu, au ca scop diminuarea dezavantajelor
celor două tipuri de metode prezentate, pentru a constitui un tablou cât mai fidel și complet al realităţii
organizaţiei investigate.
Aceste tipuri de metode pot fi folosite în analiza organizaţiilor şi sunt următoarele:
- studiul de caz – presupune tehnici de colectare a datelor și vizează asamblarea unor
informaţii cât mai precise . Ele pot fi sub formă de observaţie participativă, analiză
sociometrică sau anchetă de tip monografic.
- studiul comparativ – prin evidenţierea similitudinilor/diferenţelor dintre organizaţia studiată
și altele, se ajunge la o cunoaştere aprofundată a aspectelor cercetate. Studiile se pot desfăşura
extensiv (pe un număr mare de organizaţii, sau intensiv , pe un nmăr mic, dar atunci se recurge
la tehnica “panel” , studiul felului cum evoluează în timp anumite aspecte.
- simularea – constă în construirea și aplicarea unui model conceput pentru a reprezenta un
fenomen sau o categorie de fenomen. Obiectivul nu este de a reproduce funcţionarea unui anumit
sector, ci de a explora consecinţele unor proprietăţi sau ale comportamentului celor implicaţi în
funcţionarea de ansamblu a sistemului. Simularea, de fapt, este un cvasi-experiment.
Metodele de cercetare sunt structurate pe axa temporală considerată pentru analiză. Perspectiva
ei se poate desfăşura în timp, fiind vorba atunci de un studiu diacronic, sau tinde să surprindă starea
organizaţiei la un moment dat, în evoluţia ei.
Studiile de caz care prezintă dezvoltarea şi evoluţia în timp a organizaţiei sunt studii
diacronice, iar atunci când se aplică ancheta prin interviu sau chestionar, observaţia sau experimentul,
vorbim de studiu sincronic.

INTERVIUL (METODA ANCHETEI)


În limba română, termenul de „interviu“ reprezintă un neologism provenit din limba engleză
(interview – întrevedere, întâlnire), fiind utilizat deopotrivă în jurnalistică și în ştiinţele socioumane.
El are ca echivalent termenii din limba franceză “entretien” (conversaţie, convorbire) şi „entrevue“
(întâlnire între două sau mai multe persoane).
Cel de-al doilea termen, deşi reprezintă traducerea literală a celui anglosaxon, comportă totuşi
un sens diferit: are o nuanţă utilitară, de aranjament sau de surpriză (Grawitz, 1972).
In cercetarea socioumana romaneasca s-a facut de-a lungul timpului distinctia intre interviu și
convorbire, dar în prezent cei doi termeni se considera ca au acelasi inteles fiind folositi ca referinta
pentru aceeasi tehnica de cercetare.
Putem spune, asadar, ca interviul este o conversaţie faţă în faţă, în care o persoană obţine
informaţii de la altă persoană (Denzin, 1970).
În Tratatul de psihologie socială, Roger Daval și colaboratorii (1967, apud Chelcea) fac o serie
de distincţii între situaţia de interviu şi alte fenomenele psihosociologice:
• Interviul presupune întrevederea, dar nu se confundă cu aceasta. Oamenii se întâlnesc chiar
fără scopul de a obţine informaţii unii de la alţii, ci pur și simplu pentru a se vedea, pentru
plăcerea de a fi împreună. Chiar dacă îşi vorbesc, nu înseamnă neapărat că schimbă
informaţii. Evident, interviul poate constitui un scop al intrevederii, dar întâlnirea dintre
două sau mai multe persoane adesea are cu totul alte scopuri.
• Nu există interviu fără convorbire, dar nu orice conversaţie constituie un interviu.
Convorbirea presupune schimbul de informaţii în legătură cu o temă sau alta. Persoanele
Suport curs Cercetare în Nursing
care conversează schimbă frecvent rolurile de emiţător și de receptor. Informaţia nu este
direcţionată într-un singur sens, nu există un conducător al discuţiei, aşa cum stau lucrurile
în cazul interviului.
• Interviul reprezintă mai mult decât un dialog – apreciază Roger Daval –, pentru că nu totdeauna
dialogul are drept scop obţinerea de informaţii. În filme, de exemplu, dialogul permite exprimarea
stărilor sufleteşti; în filosofie prin dialog permite exprimarea stărilor sufleteşti; în filosofie prin
dialog se exprimă ideile, gândirea, concepţia autorilor. Dialogurile socratice sunt veritabile
reflecţii filosofice, nu căutarea obţinerii unor informaţii. Nici Socrate și nici Platon nu
„intervievau“, ci îşi expuneau în dialogurile lor concepţiile filosofice.

• Interviul nu poate fi confundat cu interogatoriul, deşi şi într-un caz și în celălalt există o


persoană care pune întrebări, care dirijează discuţia. Obţinerea informaţiilor prin
interogatoriu evocă obligaţia de a răspunde, constrângerea exterioară. Din contră, interviul
presupune libertatea de expresie a personalităţii, chiar bucuria oamenilor de a-şi spune
cuvântul, de a-şi face publice opiniile.

Septimiu Chelcea defineste interviul ca o tehnică de obţinere, prin întrebări şi răspunsuri, a


informaţiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru
descrierea ştiinţifică a fenomenelor socioumane. Interviul are la baza comunicarea verbală și
presupune întrebări şi răspunsuri ca și chestionarul.
Spre deosebire însă de acesta, unde întrebările și răspunsurile sunt scrise, interviul implică
totdeauna obţinerea unor informaţii pe cale verbala/orala. Asadar, convorbirea reprezintă elementul
fundamental în tehnica interviului, în timp ce întrevederea nu constituie decât o condiţie care facilitează
transmiterea informaţiilor unidirecţionale: de la persoana intervievată spre operatorul de interviu.
Margaret Stacey (1970, apud Chelcea) considera ca un interviu este necesar sa fie folosit
atunci „când trebuie studiate comportamente dificil de observat pentru că se desfăşoară în locuri
private, când se cercetează credinţele și atitudinile, neexistând documente scrise despre acestea. În
astfel de cazuri cea mai bună soluţie o reprezintă utilizarea interviului“.
Fred Kerlinger considera ca utilizarea interviului în cercetarea ştiinţifică are mai multe scopuri:
- în primul rând, un scop explorator, de identificare a variabilelor şi relaţiei dintre variabile;
cu ajutorul interviurilor se poate ajunge la formularea unor ipoteze interesante și valide.
Informaţiile obţinute pot ghida în continuare cercetarea fenomenelor psihosociologice;
- în al doilea rând, poate constitui instrumentul principal de recoltare a informaţiilor în
vederea testării ipotezelor; în acest caz, fiecare întrebare reprezintă un item în structura
instrumentului de măsurare;
- cel de-al treilea scop al utilizării interviului este cel de recoltare a unor informaţi
suplimentare celor obţinute prin alte metode.

Avantajele și dezavantajele interviului ca tehnica de cercetare


Avantaje:
• flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare;
• rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de obţinerea răspunsurilor și de la persoanele
care nu ştiu să citească şi să scrie, ca și de la persoanele care se simt mai protejate când
vorbesc decât când scriu;
• observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeşte cantitatea și calitatea
informaţiilor;
• asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat în cazul
chestionarelor poştale;
• asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe pozitive asupra
acurateţei răspunsurilor;
• colectarea unor răspunsuri spontane, ştiut fiind că primele reacţii sunt mai semnificative
decât cele realizate sub control normativ;
• asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora;
Suport curs Cercetare în Nursing
• asigurarea răspunsului la toate întrebările și prin aceasta furnizarea informaţiilor pentru
testarea tuturor ipotezelor cercetării;
• precizarea datei şi locului convorbirii, fapt ce asigură comparabilitatea informaţiilor;
• studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare sau
ghiduri de interviu mai amănunţite, cu mai multe întrebări, de o mai mare subtilitate.

Dezavantaje: |
• costul ridicat, nu numai al orelor de intervievare, dar şi al celorlalte etape și momente ale proiectării
şi realizării cercetărilor pe bază de interviu;
• timpul îndelungat necesar pentru identificarea persoanelor incluse în eşantion, pentru obţinerea
acordului şi desfăşurarea convorbirii, uneori fiind necesare mai multe vizite la aceeaşi adresă;
• erorile datorate operatorilor de interviu în ceea ce priveşte punerea întrebărilor şi
înregistrarea răspunsurilor, asa-numitul „efect de operator“;
• imposibilitatea consultării unor documente în vederea formulării unor răspunsuri precise;
• inconveniente legate de faptul că se cere indivizilor să răspundă, indiferent de dispoziţia lor
psihică, de starea de oboseală etc.;
• neasigurarea anonimatului, fiind cunoscute adresa şi numărul de telefon ale persoanelor
care urmează să fie intervievate;
• lipsa de standardizare în formularea întrebărilor, ceea ce limitează comparabilitatea
informaţiilor;
• dificultăţi în accesul la cei care sunt incluşi în eşantion.

Tipuri de interviuri
Din punctul de vedere al conţinutului comunicării se poate face distincţie între interviul de
opinie și interviul documentar, iar din punctul de vedere al duratei putem vorbi de interviu extensiv
care, chiar dacă se aplică unui număr mare de persoane, nu va reuşi să pună în evidenţă structurile de
profunzime, aşa cum se întâmplă în cazul interviului intensiv.
Dupa gradul de libertate a cercetătorului în alegerea temelor de investigare și în ceea ce
priveşte formularea, numărul şi succesiunea întrebărilor, interviurile se inscriu pe un continuum intre
interviul directiv și cel nondirectiv.
Interviurile nondirective se caracterizează prin:
- număr redus de întrebări
- formularea lor spontană
- durata (teoretic) nelimitată
- volum mare de informaţii
- răspunsuri complexe
- centrare pe persoana intervievată cu posibilităţi de repetare a întrevederii

Interviurile directive se considera ca:


- au întrebări prestabilite, structurate într-o ordine rigidă,
- se desfăşoară într-un interval de timp limitat,
- dispun de o singură întrevedere
- se centrează pe problema de studiu.

Grawitz propune în 1972 urmatoarea clasificare după gradul de libertate al crecetatorului și


nivelul de profunzime:
1. Interviul clinic
2. Interviul în profunzime
3. Interviul cu raspunsuri libere sau ghidat
4. Interviul centrat sau focalizat
5. Interviul cu intrebari deschise
6. Interviul cu intrebari inchise
Suport curs Cercetare în Nursing

Interviul clinic

Intr-un interviu clinic pe primul loc ca obiectiv il reprezinta stabilirea unui raport interuman și
o intelegere reciproca intre participanti. Clientul, pacientul, intervievatul va fi acceptat, valorizat,
validat prin unicitatea sa, iar caracteristicile sale individuale ca și trasaturile sale de personalitate

devin adevarate valori de care trebuie sa se tina cont inca de la bun inceput. Pentru a intelege mai bine aceasta tehnica ar fi bine ca
|
e sa fie comparata cu un alt tip de interviu medical – cel clasic care constituie baza unei anamneze medicale.
Astfel, în primul rand, într-o anamneza medicala exista o directie clara, atat pentru pacient cat
și pentru medic, catre
etiologie și patogenie. Se stie ca în urma unui interviu de acest tip, se va afla care sunt cauzele bolii și astfel
se porneste pe drumul vindecarii. Acesta etse de altfel și scopul anamnezei, iar pacientul – prin prisma
educatiei sale – devine foarte cooperant în acest sens. într-un interviu clinic psihologic pacientii de cele mai
multe ori nu stiu sa ajunga la problema lor sau la subiectul unei eventuale cauze.
In acelasi timp, dacă într-un interviu medical clasic, diagnosticul preceda tratamentul, în
interviul clinic acesta este parte din tratament.
In cazul unui demers de stabilire a unui diagnostic medical pacientii sunt activi și cooperanti și
din aceasta perspectiva rolurile sunt clare: de o parte se afla medicul care intreaba și investigheaza, de
partea cealalta se afla paientul care raspunde și se supune investigatiei. într-un interviu clinic, rolurile
isi pierd rigiditatea, pozitiile celor doi sunt foarte fluide și de multe ori psihologul nu cauta sa elimine
elemente de tipul anxietatii care pot interveni în calea obtinerii de informatii în scopul stabilirii
diagnosticului. Chiar și mai mult, uneori se intampla ca unei astfel de stari de anxietate sa i se dea curs
și chiar sa fie incurajata pentru ca cei doi participanti la interviu sa o poata explora mai bine.
O alta diferenta consta în selectia datelor relevante: dacă într-un interviu anamnestic medical
aceste date sunt filtrate pe baza unor criterii clare de diagnostic, în interviul clinic psihologic viata
intrapsihica, trairile și manifestarile persoanei reprezinta o parte esentiala din aceste date. Tot ceea ce
este investigat și “luminat” prin interviu devine important chiar în decursul interviului, pe masura ce
acesta se deruleaza.
În fine, un medic de-a lungul anamnezei pe care o efectueaza isi va suprima sentimentele și
emotiile care il incearca. Ele sunt vazute ca elemente parazitare, care ii pot sta în calea efectuarii
actului medical: iubirea, ura, frustrarea, teama, mila sunt bazute ca elemente care nu-si afla locul într-
un act terapeutic.
Dimpotriva, pentru un psiholog clinician toate aceste trairi și reactii devin extrem de
importante. Ele – ca elemente ale relatiilor transferetiale – ofera informatii extrem de importante cu
privire la situatia intervievatului, la reactiile pe care le trezeste el în cei din jur, la felul în care este
vazut, simtit, valorizat de personale din viata sa.

Interviul de grup
Interviul de grup a fost folosit ca tehnică de cercetare de către J. A. Banks, fiind amintit și
descris într-o lucrare despre Discuţia de grup ca tehnică de intervievare (1957), unde se formulează
ipoteza că în situaţia de grup indivizii oferă răspunsuri care cred ei că sunt aşteptate de grupul lor de
apartenenţă, în timp ce în interviurile personale ei dezvăluie reacţiile proprii. Din această cauză în
interviurile de grup opiniile sunt exprimate cu mai multă intensitate, în timp ce opiniile minoritare sau
individuale disparate riscă să rămână neexprimate. Mergând pe aceeași idee, Alain Giami (1985)
susținea că „cercetătorii care studiază aceeaşi problemă utilizând tehnici diferite riscă să obţină
rezultate dificil de comparat, chiar contradictorii”.
Roger Mucchielli (1968) consacră interviului de grup unul din volumele dedicate formării
permanente în ştiinţele umane, prezentând regulile de desfăşurare şi propunând o serie de exerciţii de
utilizare a interviului de grup în cunoaşterea psihosociologică și în acţiunea de schimbare a opiniilor.
Specificul acestei tehnici de cercetare il reprezinta existenţa reală a unui grup de persoane, care
să elaboreze în interacţiune un răspuns colectiv la problemele puse în discuţie. Nu este vorba de o
simpla alaturare sau suma de răspunsuri individuale, ci de crearea și formularea unui răspuns care să
exprime opinia de grup. De foarte multe ori, în acest scop, cercetătorul este nevoit să se facă acceptat
Suport curs Cercetare în Nursing
de grup. Astfel, se recomandă introducerea prin intermediul membrilor influenţi a cercetătorului în
grupul pe care-l studiază, în acest fel cercetătorul dobandind respect din partea membrilor grupului.
Asta nu inseamna ca interviul de grup nu necesită și o pregătire psihologică atentă (stabilirea
unor relaţii de încredere reciprocă, deblocarea psihică a participanţilor la interviu etc.), precum și
anumite măsuri de organizare a discuţiei colective (convocarea din timp a participanţilor, limitarea
duratei intervalului la cel mult trei ore, asigurarea condiţiilor de confort, eliminarea surselor de
Page | Henri H. Stahl (1974, apud
distragere a atenţiei, plasarea participanţilor în jurul unei mese rotunde etc.).
Chelcea), vorbind despre obţinerea de răspunsuri colective la o 107

chestionare verbală, arată că „procedeul interogării în grup“ se recomandă în faza de prospectare, când
se pot obţine de la persoanele convocate informaţii utile pentru adâncirea problematicii de studiu.
Trebuie stiut faptul ca răspunsurile investite cu adeziunea mai multora sunt la fel de interesante pentru
cercetător, ca şi informaţiile divergente furnizate de „opozanţi“. și în cazul convorbirilor colective –
sustine H. H. Stahl - „Regula de aur a oricărui anchetator social este tăcerea. E bun anchetatorul care
vorbeşte puţin, dar ştie să facă pe alţii să vorbească “.

Focus-grupul
Se afla la intersectia interviului focalizat cu interviul de grup, fiind denumit și interviu de grup
în profunzime. Morgan defineste focus grupul ca o tehnica de colectare a datelor prin interactiunea
dintre membrii grupului, referitoare la o problema stabilita de catre cercetator.
In America de No interviul de grup tipic dureaza doua și reuneste 8-10 participanti, în Europa
dureaza ceva mai mult – pana la trei ore – dar grupul este mai mic – 6-8 participanti. Ca regula
generala se considera ca un studiu bazat pe focus-grup trebuie sa contina 4-6 sedinte de interviu.
Aceasta tehnica este utilizata în conexiune cu alte metode în special cu ancheta pe baza de
chestionar și cu interviurile individuale. Din aceasta perspectiva, David Morgan (1993) a subliniat
modalitatile de combinare a metodelor:
a. Se efectueaza mai intai un focus grup pentru identificarea problemelor și a intrebarilor care
vor fi apoi incluse într-un chestionar;
b. Focus grupul este modalitatea principala de studiu, iar ancheta psihosociala vine sa
stabileasca procedeele de alcatuire a grupurilor și sa determine problemele de detaliu care
trebuie analizate prin interviurile d egrup în profunzime;
c. Ancheta reprezinta metoda principala, ea fiind asociata cu focus grupul care ofera sugestii
pentru interpretarea datelor;
d. Focus grupul este utilizat ca metoda principala, iar ancheta devine metoda ajutatoare care
verifica relevanta problemelor stabilite de cercetator pentru discutiile de grup.

O problema destul de importanat legata de focus grup este cea a esantionarii. Astfel, frecvent
se apeleaza la segmentarea populatiei de studiat după o serie de caracteristici în functie de obiectivele
și ipotezele cercetarii. Spre exemplu, dacă se studiaza planificare familiala, atunci se vor lua în
considerare ca și criterii urmatoarele variabile: sex, varsta, status marital, folosirea mijloacelor
contracevptive, nivel de venituri etc. în acest fel sunt constituite grupuri omogene pentru fiecare
segment de populatie. O astfel de segmentare are urmatoarele avantaje:
- asigura compararea raspunsurilor;
- creeaza un climat favorabil pentru discutie în conditiile în care membrii grupului sunt și se
vad ca fiind similari din perspectiva criteriilor de segmentare.

- controlul moderatorului asupra respectarii topicii cercetarii (urmarirea problemelor de discutat);


- controlul moderatorului asupra interactiunilor dintre membrii grupului.
Factorul important, sustine Septimiu Chelcea, al structurarii fosuc grupului il constituie
numarul problemelor urmarite: cu cat numarul lor este mai mare cu atat gradul de structurare a
focusului este mai ridicat. în medie, se considera ca un focus grup nu ar trebui sa cuprinda mai mult de
cinci probleme.
Suport curs Cercetare în Nursing
Exista și discutii în ceea ce priveste volumul unui focus grup: unii autori considera ca un grup
cu mai multi participanti are mai multe avantaje pentru ca isi manifesta opiniile și emotiile mai liber,
dezvoltandu-se o dinamica mai rapida și mai intensa, iar altii considera ca într-un grup cu mai putini
participanti, moderatorul poate avea un control mai ridicat asupra stimularii interactiunii dintre
membrii, acesta fiind în viziunea lor un mare avanataj.
Krueger (1988, apud Chelcea) prezinta avantajele și dezanatajele utilizarii focus grupului.
Astfel, printre avantaje putem vorbi de: Page
- cuprinde date din viata reala în mediul concret | 108
- este o tehnica flexibila
- are o inalta validitate
- produce rezultate destul de rapid
- prezinta costuri reduse
Dezavantajele ar putea fi:
- asigura cercetatorului un control mai redus (prin comparatie cu interviul individual)
- uneori, datele sunt dificil de analizat
- solicita din partea cercetatorului abilitati și cunostine speciale
- diferentele dintre grupuri pot fi distorsionate
- organizarea grupurilor poate fi destul de dificila
- discutiile trebuie sa fie astfel conduse incat sa incurajeze interactiunea dintre membrii
grupului.

Interviul cu copii
Interviurile cu copii ridica unele probleme cel putin din următoarele puncte de vedere (Keneth
D. Bailey, 1982):
- vocabularul limitat al copiilor;
- specificul relaţiei adult-copil;
- dificultatea copiilor de a înţelege „situaţia de interviu”.

În perioada antepreşcolară (1-3 ani) copilul întâmpină dificultăţi de înţelegere a limbajului, deşi
cerinţa subiectivă a comunicării verbale este constituită la 16 luni. La vârsta de 1 an copilul poate pronunţa
circa 100 de cuvinte, alcătuind propoziţii de 2-3 cuvinte. în acest momement al dezvoltării psiologice nu se
poate realiza un interviu propriu-zis și abia în perioada preşcolară (3-6 ani), date fiind progresele în
dezvoltarea comunicării verbale, se pot realiza astfel de interviuri cu copiii (la 3 ani vocabularul mediu
numără 2000 de cuvinte). La sfârşitul perioadei şcolare mici copiii posedă un vocabular de 4000-4500 de
cuvinte, vocabularul activ fiind de aproximativ 1500 de cuvinte, astfel incat copii sunt capabili sa
formuleze răspunsuri la unele tipuri de interviu special proiectate pentru investigarea lor.
Dificultatea realizării interviurilor cu preşcolarii şi cu şcolarii mici nu rezidă numai în
vocabularul limitat al acestora, ci şi în specificul relaţiei adult-copil. La vârstele mici, copiii îi percep
pe adulţi ca pe propriii lor profesori sau părinţi de la care învaţă ce este bine şi ce este rău, cum să
răspundă la anumite întrebări ş.a.m.d. În situaţia de interviu le este greu să înţeleagă de ce adulţii, care
„le ştiu pe toate“, îi întreabă pe ei „ce și cum “. O alta mare problema o reprezinta sugestibilitatea
inalta a copiilor în comparatie cu adulţii: formularea întrebărilor, intonaţia, mimica pot influenţa
puternic răspunsurile. Anumite caracteristici ale stadiului lor de dezvoltare psihică, precum „domnia
concretului“ (Gheorghiu şi Ciofu, 1982, apud Chelcea), asigură insinuarea elementelor sugestive în
procesul cunoaşterii. Pe de altă parte, imaginaţia copiilor este necontrolată: adesea distincţia dintre
realitate şi vis, dintre ceea ce s-a întâmplat efectiv şi ceea ce ar fi dorit să se întâmple ridică bariere
serioase în interpretarea interviurilor de tip psihosocial. În plus, relaţia adult-copil trebuie să ia în
considerare stadiile raporturilor dintre sexe, pentru ca, spre exemplu la vârsta de 7-12 ani băieţii
manifestă o anumită aversiune faţă de fete, astfel incat se recomandă ca interviurile cu şcolarii mici să
fie făcute de persoane de acelaşi sex.
Evident, în interviurile cu copiii trebuie creată o situaţie de interviu care să-i ajute să înţeleagă
ce se aşteaptă de la ei, recomandandu-se utilizarea unor elemente ajutatoare: papusi, jucarii, desene,
personaje din filmele sau animatiile preferate etc.
Suport curs Cercetare în Nursing
Interviul telefonic
Se considera ca deceniul opt al secolului trecut a reprezentat momentul de explozie al
dezvoltarii acestei tehnici de cercetare, cel putin în SUA. Cauzele prezumate sunt pe de o parte
cresterea numarului de posturi telefonice (in SUA în 1958, aproximativ 72% din populaţia SUA avea
acces la un post telefonic, în 1976 aproximativ 93%, iar în 1982, ponderea populaţiei cu acces la
telefon să fie de 98%), iar pe de alta parte datorita punerii la punct a unui sistem de eşantionare

| Fata de interviul direct, fata în fata, interviul telefonic prezinta unele


adecvat: Random digit dialing (RDD).
particularitati, datorate în
primul rand situatiei de lipsa a contactului vizual. Din acest punct de vedere,
capata o importanta mai mare caracteristicile vocii operatorului de interviu (timbru, intensitate,
claritate, lungimea pauzelor dintre cuvinte etc.), în detrimentul carcateristicilor de natura vizuala
(facies placut, zambet etc.)
Avanatajele majore ale acestei tehnici le constituie costurile reduse (aproape la jumatate fata de
interviul fata în fata) și rapiditatea desfasurarii ei, dar dispune și de o serie de dezavantaje destul de mari:
- motivatia scazuta a intervievatului inregistreaza o rata mare a nonraspunsurilor sau a
invalidarii protocolului de interviu;
- lipsa controlului situatie de interviu și mai ales a observatiei vizuale determina
neinregistrarea și prin urmare neanalizarea actelor de conduita și a limbajului nonverbal.

Desfăşurarea și dinamica interviurilor


În funcţie de tipul de interviu, modul de desfăşurare a convorbirii dintre operatorul de anchetă
şi persoana intervievată prezintă anumite particularităţi: într-un fel va decurge interviul telefonic și în
alt mod interviul fata în fata, iar acesta din urmă nu se va realiza identic în cazul unui interviu
nondirectiv și în cel al unui interviu pe bază de chestionar cu întrebări închise.
Alain Blanchet (1985) formulează următoarele principii generale ale aplicării interviului
nondirectiv – care, considerma și noi, pot fi considerate ca principii generale ale interviului în general
din cercetarea socio-umana:
• tot ce au spus persoanele intervievate trebuie tratat ca elemente inseparabile de contextul
discursiv și situaţional; trebuie să se acorde atenţie atât conţinutului manifest, cât și celui
latent; de asemenea, cercetătorul nu trebuie să considere că tot ceea ce declară persoanele
intervievate se plasează la acelaşi nivel psihologic;
• cercetătorul va acorda atenţie nu numai la ceea ce persoanele au spus, dar şi la ceea ce nu
au spus sau nu pot spune fără ajutorul lor;
• ceea ce declară oamenii într-un interviu nu sunt decât indicatori, pe baza cărora
cercetătorul va trebui să identifice problemele persoanelor intervievate;
• se impunea ca cercetătorul să situeze problemele persoanelor intervievate în contextul
social al desfăşurării întrevederii.
Interviurile sunt discutii purtate pe o anumita tema cu scopul evaluarii pregatirii și experientei
solicitantului, a corespondentei acestora cu cerintele postului vacant; calitatile și comportamentul
solicitantului și modul lor de potrivire cu imaginea organizatiei.

Erorile care pot apare în desfasurarea interviului


Multi dintre cei care intervieveaza au impresia ca pot alege cel mai bun candidat numai pe baza de
intuitie, dar acest lucru este infirmat de practica. Printre erorile des întâlnite la cei care interviul, amintim:
1. Eroarea generata de judecatile premature: este vorba de formarea unei pareri despre candidat chiar
de la începutul interviului legat și de aspectul exterior ala acestuia, parere pe care o va cauta sa si-o
confirme pe tot parcursul interviului, nefiind neaparat fondata pe o apreciere cât de cât obiectiva.
2. Efectul de halo: este legat de aceiasi eroare și se manifesta atunci când cel care ia interviul este
impresionat de un anume raspuns și nu aude în continuare decât lucrurile legate de acesta.
3. Zgomotul cultural: apare atunci când avem de-a face cu un candidat care a reusit o performanta
recunoscuta într-un anumit domeniu, care nu are nici i legatura cu domeniul în care solicita
postul. Tocmai de aceea, pentru a evita aceste erori, este indicat ca interviurile sa se realizeze
de catre persoane specializate în domeniul relatiilor și comunicarii interumane, și anume
psihologi. De asemenea este nevoie de respectarea unor reguli de interviu.
Suport curs Cercetare în Nursing

Avantaje / dezavantaje
Utilizarea interviului în cercetarea sociologică are mai multe scopuri:
- de explorare, de identificare a variabilelor şi a relaţiilor dintre ele;
- ca principală tehnică de recoltare a informaţiilor;
- de recoltare a unor informaţii complementare obţinute cu ajutorul altor metode și tehnici
(Fred N. Kerlinger, 1973). Page
| 110
Avantajele utilizării Interviului în cercetările sociologice au fost sintetizate de Kenneth D.
Bailey (Methods of Social Research, 1982):
a. flexibilitatea, posibilitatea de a obţine răspunsuri specifice la fiecare întrebare;
b. rata mai ridicată a răspunsurilor, asigurată de faptul că pot oferi informaţii şi persoanele
care nu ştiu să scrie şi să citească, precum și cele care se simt mai protejate când vorbesc
decît când scriu;
c. observarea comportamentelor nonverbale, fapt ce sporeşte cantitatea și calitatea
informaţiilor;
d. asigurarea standardizării condiţiilor de răspuns, lucru imposibil de realizat, de exemplu, în
cazul chestionarelor poştale;
e. asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor, fapt ce are consecinţe pozitive asupra
acurateţei răspunsurilor;
f. spontaneitatea răspunsurilor, ştiut fiind că primele reacţii exprimă afectivitatea subiecţilor
mai fidel decît cele realizate sub control normativ;
g. asigurarea unor răspunsuri personale, fără intervenţia altora;
h. asigurarea răspunsului la toate întrebările şi, prin aceasta, sporirea volumului informaţiilor;
i. precizarea datei şi locului convorbirii, fapt ce asigură comparabilitatea informaţiilor;
j. studierea unor probleme mai complexe prin utilizarea unor formulare, chestionare sau ghid
uri de i. mai amănunţite, cu mai multe întrebări, de o mai mare subtilitate.

Dezavantajele utilizării interviului sunt ordonate de Kenneth D. Bailey astfel:


a. costul ridicat;
b. timpul îndelungat;
c. erorile datorate operatorilor de i.;
d. imposibilitatea subiecţilor de a consulta diferite documente scrise în vederea formulării
unor răspunsuri precise;
e. inconveniente legate de faptul că li se cere subiecţilor să răspundă indiferent de dispoziţia
psihică, de starea de oboseală etc.;
f. neasigurarea anonimatului;
g. lipsa de standardizare în. formularea întrebărilor;
h. dificultăţi privind accesul la cei incluşi în eşantion.
Suport curs Cercetare în Nursing

TESTUL
Testul este o proba definita, implicând o sarcina de executat, identica pentru toti subiectii, un
instrument înalt specializat, care implica conditii speciale de aplicare și interpretare. În procesele de
selectie și evaluare sunt folosite de catre psiholog urmatoarele tipuri de teste: teste de inteligenta și
perspicacitate, teste și chestionare de aptitudini teste și chestionare de personalitate.
Page
Standarde tehnice utilizate în adaptarea testelor educaţionale şi psihologice
| 111
Ideea unor standarde tehnice a pornit de la dovezile tot mai frecvente că interesul pentru
studii comparative interculturale este în creştere. Devine astfel necesară adaptarea testelor, pentru a
putea fi folosite în mai multe culturi şi în mai multe limbi. O adaptare corectă a probelor pentru
populaţia cu care lucrăm asigură validitatea informaţiilor pe care le obţinem.
Metodele de echivalare structurală par a fi utile în stabilirea zonală a echivalării scorurilor
obţinute la teste, dar atît nu este suficient, trebuie respectate şi alte criterii.
Se utilizează termenul de adaptare atunci când preluăm un test, el reflectînd mult mai bine
procesul de pregătire a unui test pentru a fi utilizat în altă cultură sau altă limbă. Termenul de
"traducere" este parţial corect prin raportare la activitatea depusă în preluarea unui test.
Problema adaptării testelor este una internaţională şi, ca urmare, în 1997 a apărut asociaţia
numită "Comisia Internaţională de Teste", care a elaborat standardele tehnice de adaptare a testelor
(Ronald Hambledon, Th. Oakland, B. Byrne, B. Braken, N. Tonzer şi alţii).
Standardele reprezintă repere importante pentru conducerea şi evaluarea adaptării şi a
dezvoltării paralele de instrumente psihologice şi educaţionale. Aceste standarde condiţionează
preluarea şi utilizarea testelor pentru diferite populaţii. Există patru tipuri de standarde:
A. Standardele privind caracteristicile populaţiei se referă la echivalenţele de construct.
1. Efectele diferitelor culturi care nu sunt relevante sau importante faţă de scopurile
principale ale studiului trebuie reduse la minim. Există o serie de factori care influenţează
componentele transculturale. Adesea este necesar ca unii factori să nu fie luaţi în calcul, dar trebuie ca
efectele lor să fie reduse la minim, astfel încît rezultatele cercetării să nu fie influenţate. Explicaţiile
anterioare aplicării testului trebuie să ţină cont de specificul populaţiei cu care se lucrează.
2. În privinţa evaluării măsurii constructului, trebuie să se determine în ce măsură constructul
vizat cu instrumentul dat este identic în populaţia de bază şi în cea pe care se aplică. Diferenţele între
diferite grupuri culturale derivă din sistemul de valori şi tradiţii, dar şi din interpretările care li se dau
acestora (spre exemplu, într-o cultură inteligenţa este considerată a fi rezolvarea rapidă de probleme,
iar în altă cultură, rezolvarea corectă de probleme).
B. Standardele privind caracteristicile testului şi adaptării lui se referă la modalităţile de
adaptare, de alegere a traducătorilor şi a metodelor statistice care vor fi utilizate în analiza datelor
empirice. O adaptare corectă presupune cel puţin trei traducători: primul traduce din limba iniţială în
limba dată, al doilea face retroversiunea, iar al treilea verifică dacă cele două traduceri au fost corecte.
Este necesar să se facă apel la minimum trei traducători deoarece versiunea din limba sursă
poate fi complicată şi dificilă; de asemenea, se poate ca o serie de concepte, noţiuni folosite în
versiunea iniţială să nu aibă echivalent în limba din care se face traducerea.
C. Standardele privind modalităţile de administrare se referă la faptul că orice manual
complet al unui test trebuie să descrie în amănunt tehnicile de testare şi condiţiile de testare (aplicare
colectivă sau individuală, cât de mare poate fi grupul în cazul testării colective, vîrsta căreia i se
adresează etc.).
D. Standardele privind modalităţile de interpretare a scorurilor. Cei care scriu manualele
testelor asigură prea puţină documentaţie referitoare la modalităţile de interpretare a scorurilor. când
adaptăm un test, trebuie justificate modalităţile de interpretare şi trebuie precizate echivalenţele şi
diferenţele de interpretare. Comparaţiile între diferite populaţii pot fi făcute doar pe baza nivelului de
variabilitate stabilit pe scala respectivă. Este necesar să se precizeze modul în care contextul socio-
cultural al populaţiei poate afecta performanţa instrumentului şi trebuie sugerate proceduri de pre-
testare care trebuie aplicate pentru a evita distorsiuni ale scorurilor.
Suport curs Cercetare în Nursing

CHESTIONARUL (METODA ANCHETEI)


Chestionarul este probabil cea mai folosită metodă în cercetările psihosociologice de nivel
cantitativ şi instrumentul preferat al sociologilor. Din acest motiv ar trebui să se facă deosebirea între
inventar sau chestionar de personalitate, scale de măsurare a atitudinilor, teste etc.

Structura chestionarului
Page
Partea introductiva
| 112
Denumita și scrisoare de explicatie, aceasta prima parte are rolul de a oferi explicatii cu privire
la rolul anchetei, la scopurile și obiectivele sale, la ce vor fi folosite rezultatele studiului, care sunt
valentele sale pragmatice și se subliniaza faptul ca raspunsurile persoanei în cauza sunt foarte
importante pentru reusita anchetei. Pentru ca aproape orice chestionar contine și intrebari de
identificare sau itemi referitori la datele personale, date care vor fi stocate și folosite ulterior, este bine
de stiut ca legislatia actuala reglementeaza aceasta activitate printr-o serie de legi. Exista o institutie
guvernamentala care verifica și asigura folosirea corespunzatoare a acestor date si, pentru a nu intra în
conflict cu legea, orice operator de astfel de date trebuie sa obtina un aviz din partea Autoritatii
Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal. în urma acestui aviz se primeste
un cod de operator care va trebui precizat pe toate documentele care solicita date personale. în acelasi
timp trebuei facuta precizarea ca – la cererea expresa – orice persoana are dreptul și poate sa solicite
eliminarea sau modificarea datelor sale personale din baza de date a operatorului.
Tot în aceasta sectiune trebuie sa se precizeze datele de contact ale operatorului de ancheta, ale
institutiei care a comandat sau care realizeaza studiul, precum și ale coordonatorului proiectului, fie
pentru detalii suplimentare, fie pentru solicitarea modificarii datelor personale din bazele de date.
Eventualele multumiri aduse colaboratorilor sau sponsorilor, garantarea confidentialitatii
datelor sunt elemente care isi gasesc tot aici locul.

Instructiunile de aplicare
In aceasta sectiune se vor face precizarile concrete referitoare la timp și la modalitatile
concrete de raspuns la intrebarile din chestionar. Pe langa regulile generale (nu exista raspunsuri bune
sau rele, ci ca interesante sunt atitudinile și opiniile persoanei iar raspunsurile trebuie sa vizeze exact
aceste opinii etc.), se vor preciza și chestiuni de amanunt în cazul în care dorim ca atentia persoanelor
chestionate sa fie indreptata catre anumite elemente specifice din cuprinsul chetsionarului.

Chestionarul propriu-zis
Contine intrebarile sau itemii propriu-zisi. Aceste intrebari trebuie sa indeplineasca o serie de
criterii legate de formatul, continutul și formularea lor specifica.

Structura chestionarelor
 Întrebări introductive cu rolul de a „sparge gheaţa”

 Întrebări de trecere care au rolul de a marca o nouă grupă de întrebări referitoare la o problemă diferită.
 Întrebările filtru: opresc trecerea unor categorii de subiecţi la întrebările succesive.
 Întrebările „de ce”
 Întrebările de control verifică consistenţa opiniei exprimate
 Întrebările de identificare conţin variabilele socio-demografice

Formatul chestionarului
Intr-un chestionar întrebările urmează de cele mai multe ori o logică internă stabilită de cercetător.
Există – în general vorbind – chestionare care pornesc cu întrebări simple a căror complexitate creşte pe
măsură ce se avansează în derularea lor (chestionare tip „pâlnie”), altele care încep cu întrebări neutre
avansând către întrebări personale sau întrebări nespecifice mergând către unele foarte specifice. Evident,
în funcţie de logica internă a cercetării şi în funcţie de obiectivele particulare se pot folosi şi chestionare de
tip „pâlnie întoarsă” (pornind cu întrebări complexe către întrebări simple).
Suport curs Cercetare în Nursing
În stabilirea succesiunii întrebărilor e nevoie să se ţină seama de o serie de aspecte care
favorizează comunicarea şi stimulează cooperarea subiectului. De pildă, în debutul chestionarului se
recomandă folosirea uneia sau mai multor întrebări “uşoare”, la care oamenii răspund cu plăcere, cu
scopul de a antrena subiectul în dialog.
Ordinea în care sunt întrebările aşezate într-un chestionar capătă o importanţă deosebită în ancheta
orală. Răspunsul la fiecare întrebare a chestionarului depinde nu numai de faptele sau gândurile subiectului
înainte de a intra în contact cu cercetătorul, ci și de modul în care se stabileşte relaţia subiect-cercetător, de
felul cum subiectul o percepe și îi evaluează consecinţele pentru propria viaţă. Locul pe care îl are o
întrebarea într-un chestionar sau plasarea ei într-o anumită succesiune de întrebări este în măsură să modifice
dramatic cantitatea și calitatea răspunsurilor.
Dimensiunea chestionarului se referă la numărul de întrebări. Se consideră că un chestionar
trebuie să aibă un număr cât mai mic de întrebări. Dar în acelaşi timp această aşa numită „regulă de
aur” nu trebuie să impieteze asupra calitaţii cercetării sau asupra capacităţii de acoperire a temei
cercetate. Există riscul ca, din dorinţa de a fi foarte clari şi eficienţi în construirea şi aplicarea
chestionarului, să nu putem obţine informaţii relevante sau – şi mai grav – să nu reuşim să acoperim
tema propusă. De cele mai multe ori însă, din dorinţa de a “acoperi” cât mai bine conţinutul
conceptelor prin indicatori, tendinţa cercetătorului este de a formula mai multe întrebări decât ar
recomanda-o condiţiile concrete de desfăşurare a anchetei.
Factorii principali care fac să întâlnim, în practică, chestionare de dimensiuni foarte diverse, de
la cele compuse doar din câteva întrebări până la altele ce cuprind sute de întrebări sunt următorii:
- specificul temei studiate și obiectivele cercetării (există studii “explorative” şi studii
“explicative” - primele vizează aspectele descriptive ale fenomenului şi deci nu pretind
introducerea prea multor factori suplimentari în cercetare, efectându-se, prin urmare, de
obicei, cu chestionare mai simple);
- finalitatea acesteia și beneficiarul rezultatelor (există anchete făcute în scop pur ştiinţific în
urma cărora rezultă articole ştiinţifice sau cărţi şi anchete foarte aplicative şi pragmatice
comandate de o instituţie, un partid, un ziar etc.);
- tehnica de anchetă și felul întrebărilor (utilizarea întrebărilor închise cu un număr mai mic
de variante de răspuns influenţează în sens crescător numărul de întrebări);
- timpul de care se dispune (la stabilirea numărului de întrebări din chestionar este necesar
să se evalueze timpul mediu reclamat de completarea efectivă a lui; spre exemplu, un
chestionar aplicat “în picioare” pe stradă nu poate să răpească subiectului mai mult de 5-
10 maxim 15 minute ; o ancheta desfăşurată la domiciliu poate dura, fără probleme
deosebite, chiar şi o jumătate de oră, dar nu se recomandă depăşirea unei durate de 45 de
minute decât în anumite circumstanţe speciale, când subiecţii sunt stimulaţi să coopereze
folosindu-se diferite recompense ; ancheta prin telefon nu se poate extinde peste durata
câtorva minute, decât dacă subiectul a fost contactat în prealabil și s-a fixat un moment de
timp la care să poată fi sunat pentru a susţine o discuţie telefonică mai lungă) ;
- resursele materiale de care dispune cercetătorul;
- calitatea și numărul operatorilor avuţi la dispoziţie;
- tipul de populaţie căreia i se adresează chestionarul.

Conţinutul şi tipul întrebărilor


În construcţia întrebărilor trebuie să se ţină cont de o serie de criterii (Becker):
- relevanţa – conţinutul întrebărilor trebuie să fie corelat cu tema şi să aibă relevanţă pentru
obiectivele cercetării;
- simetria – fiecare întrebare trebuie să se refere la un anumit aspect particular şi unic al
cercetării;
- claritatea și simplitatea – întrebările trebuie să fie clare, simple, precise și sa reflecte într-
o manieră consistentă sensul itemului la care se face referire;
- adaptarea limbajului – care trebuie să fie înţeles de către persoanele supuse anchetei
Suport curs Cercetare în Nursing

După funcţia lor întrebările pot fi:

a. Introductive. Sunt cele care permit „introducerea” persoanei chestionate în subiectul


anchetei. Aceste intrebari nu trebuie sa fie nici foarte dificile și nici prea specifice. Scopul este de „a
sparge gheata” și de a da incredere repondentului. Evident, trebuie evitate intrebarile extrem de
genrale și banale care pot pune operatorul de ancheta într-o lumina nefavorabila.
|
b. De trecere sau de tampon. Marcheaza trecerea sau saltul de la o categorie de intrebari la alta sau de la o dimensiune
a chestionarului la alta. Scopul lor este atat de a „semnaliza”, cat și de a facilita aceasta schimbare.
c. Filtru. Menite sa permita trecerea anumitor categorii de repondenti și sa blocheze accesul
altora la itemii chestionarului, intrebarile filtru alaturi de cele bifurcate au un rol extrem de
important în economia instrumentului. Intrebarile filtru au cele mai uzuale variante de
raspuns de tip Da/Nu urmate de precizarea actiunii pe care o are de urmat repondentul
(pentru varianta Da se merge mai departe).
d. Bifurcate. Intrebarile bifurcate sunt asemanatoare celor filtru doar ca nu blocheaza accesul
niciunei persoane sau categorii de repondenti, ci le redirectioneaza catre sectiuni diferite
ale instrumentului (Exp.: Pentru varianta Da se merge l aurmatoarea intrebare, pentru
varianta Nu se trece direct la intrebarea X).
e. Tip „de ce”. Au rolul de a provoca explicatii. De obicei au fie multe variante de raspuns
prestabilite, fie sunt intrebari deschise cu raspunsuri libere. Din pacate, pentru studiile care
se incadreaza în paradigma cantitativista și care urmeaza aceasta linie, intrebarile deshcise
pun probleme de centralizare, prelucrare și cotare destul de mari. Din acest motiv, în acest
caz, se recomanda folosirea cat mai redusa a intrebarilor cu variante de raspuns libere.
f. De control. Sunt menite de a „verifica” atentia și corectitudinea raspunsurilor date de
persoanele chestionate. Cu scopul de a creste gradul de incredere în raspunsurile obtinute,
intrebarile de control sunt practic intrebari anterioare care se regasesc în alta forma sau
într-o alta formulare. în cazul testelor de personalitate, spre exemplu, exista multe astfel d
eintrebari incluse în ceea ce se denumeste ca „scala de minciuna”
g. De indentificare. Sunt reprezentate de itemii cu valoare statistica sau de datele personale.
Sex, varsta, nivel de venituri, nivel de scolarizare, stare civila, numar de copii etc. sunt
astfel de intrebari. Ele sunt introduse în functie de obiectivele și de ipotezele care trebuie
testate prin respectivul studiu.

Formularea întrebărilor
Exista o serie de reguli generale și specifice după care trebuie construite și formulate
intrebarile dintr-un chestionar.
Inainte de toate, intrebarile trebuie sa fie formulate într-o maniera clara, simpla, fara inflorituri
stilistice, respectand regulile gramaticale și topica frazei sau a propozitiei. Pe baza studiilor efectuate
pe populatii vorbitoare de limba engleza s-a ajuns la concluzia ca o intrebare “buna” este cea care nu
are mai mult de 20 de cuvinte. Dar o astfel de cerere de simplitate nu trebuie sa impieteze asupra
intelegerii și receptarii sensului propriu al intrebarii.
Se recomanda apoi sa nu fie folosite negatiile și sunt complet interzise dublele negatii.
Intrebarile trebuie sa nu sufere de sugestibilitate și nici sa “serveasca” raspunsul gata pregatit.
Trebuie sa tinem cont în formularea intrebarilor de evitarea reactiei de prestigiu și de
protejarea stimei de sine. Stereotipurile sociale, imaginea considerata acceptata social, valorile
apreciate ca dezirabile, dorinta de a se prezenta într-o lumina favorabila sunt elemente la care trebuie
sa fim atenti. De multe ori, pentru protejarea stimei de sine se folosesc intrebari indirecte sau se
folosesc eufemisme sau termeni cu incarcatura emotionala mai redusa (a lua în loc de a fura, a aplica
pedepse corporale în los de a bate etc.).
In acelasi timp, trebuie sa nu supraestimam memoria celor anchetati. “Cate masini de ras de
unica folosinta cumparati dumneavoastra într-un an?” este o intrebare care nu doar ca solicita un efort
de memorie serios și il pune de cel în cauza sa efectueze adevarate calucle și aproximari, dar are snase
mari sa nu primeasca raspuns sau raspunsul sa nu fie unul real.
Suport curs Cercetare în Nursing

Gradul de abstractizare și continutul în termeni de specialitate, nelologisme, regionalisme,


termeni argotici trebuie sa fie adaptat categoriei de public sau persoanelor anchetate.
Tinand cont de toate aceste reguli este de preferat ca, inainte de a trece la administrarea de scala larga a
chestionarului, sa se realizeze un scurt pretest al acestuia în conditii reale, pentru a verifica gradul de adecvare al
intrebarilor.

Clasificarea chestionarelor
Clasificarea chestionarelor după conţinutul informaţiilor adunate vizează calitatea
informaţiilor. Din acest punct de vedere, se disting două tipuri de chestionare.
Chestionarele de date factuale, de tip administrativ, referitoare la fapte obiective, susceptibile
de a fi observate direct și verificate și de alte persoane. Astfel de chestionare, lansate în scopuri
administrative, nu sunt totdeauna foarte laborios concepute. Orice formular tip reprezintă, în fond, un
chestionar, dar formularele tip din administraţie corespund prea puţin unor necesităţi mai îndepărtate:
de centralizare a datelor, de prelucrare secundară a lor.
După forma întrebărilor și a stimulilor se pot distinge chestionare cu întrebări închise,
chestionare cu întrebări deschise şi chestionare cu întrebări mixte.
Intrebarile inchise implica o alegere obligatorie din partea persoanei chestionate pentru una sau
mai multe din variantele de raspuns, iar intrebarile deschise accepta orice raspuns. Trebuie stiut insa ca,
orice intrebare inchisa implica o varianta de raspuns de tipul Nu stiu, nu raspund, pentru a pastra dreptul
repondentului de a nu raspunde. Exceptie fac o parte din testele de personalitate care forteaza subiectul sa
aleaga o varianta de raspuns dorita sau care se apropie cel mai mult ca sens de raspunsul pe care l-ar da.
Elemente care influenţează răspunsul la chestionar:
 Personalitatea celui anchetat
 Situaţia de desfăşurare a anchetei
 Tema chestionarului
 Timpul când are loc chestionarea
 Structura chestionarului
 Personalitatea operatorului de interviu.

În funcţie de conţinutul informaţiilor colectate avem:


- Chestionare de date factuale: de tip administrativ, conţin date obiective (vârsta, gen, stare
civilă, profesie, nivel de instrucţie)
- Chestionare de opinie: colectează date despre opinii, motivaţii, nevoi, aspiraţii, atitudini,
comportamente

În funcţie de cantitatea informaţiei, avem:


- Chestionare speciale, cu o singură temă
- Chestionare omnibuz, cu mai multe teme

După forma întrebărilor, avem:


- Chestionare cu întrebări închise
- Chestionare cu întrebări deschise

În funcţie de modul de administrare, avem:


- Chestionare administrate de către operatori de interviu (erori de memorie a
operatorului, netransmiterea completă a instrucţiunilor, fenomenul de supra-sondare, mare
variabilitate în funcţie de operator a comportamentului, percepţie selectivă, folosirea
propriului vocabular în înregistrarea răspunsurilor la întrebările libere, scurtarea sau
lungirea răspunsurilor).
- Poştale (număr mare de nonrăspunsuri, imposibilitatea reprezentativităţii, elaborarea
răspunsurilor)
- Chestionare publicate în reviste
- Chestionare autoadministrate colectiv.
Suport curs Cercetare în Nursing
Tehnici de structurare a chestionarelor
 Tehnica pâlniei: trecerea de la general la particular, de la întrebări deschise la cele închise.

 Tehnica pâlniei răsturnate, trecerea de la particular la general

 Surse de eroare
Page
| 116
 Efectul „halo” constă în contagiunea răspunsurilor, fie prin iradierea sentimentelor, fie prin organizarea
lor logică.

 Efectul de poziţie produs de modul în care se succed întrebările

 Lungimea chestionarului

 Design-ul chestionarelor

Reguli de formulare a întrebărilor



Întrebările închise trebuie să ofere răspunsuri mutual exclusive


Întrebările trebuie să fie clare, să nu conţină lucruri ambigue. Ex: Ce înseamnă ultima săptămână?


Evitarea întrebările duble. Ex: sunteţi de acord cu retragerea trupelor româneşti din Irak şi cheltuirea
banilor corespunzători pentru serviciile sociale?


Întrebările nu trebuie formulate negativ: De ce nu…._?, Nu consideraţi că….?


Respondenţii trebuie să fie competenţi pt a răspunde.


Subiecţii ar trebui să fie doritori să răspundă (indecizia în loc de exprimarea opiniei atunci când cred ca
se află în minoritate).


Întrebările ar trebui să fie relevante.


Întrebările scurte sunt cele mai bune.


Evitarea formulărilor de tipul „Nu e aşa că…?”


Evitarea invocării unei autorităţi, organizaţii de prestigiu în favoarea a ceva: Sunteţi de acord cu decizia
preşedintelui Voronin de a …. (decizia Curţii Supreme de Justiţie…).

ANCHETA
Ancheta reprezintă o metodă de interogare, informare asupra faptelor sociale (opinii, atitudini,
motivaţii, aspiraţii, caracteristici personale şi ale mediului social) la nivelul grupurilor umane de
diferite dimensiuni şi care permite cuantificarea datelor în vederea descrierii şi explicării lor.
Ancheta este o metodă complexă care include metode diverse, complementare, cum sunt
chestionarul, analiza documentelor, observaţia.
Obiectul anchetelor sociologice:
- Opinii, atitudini, comportamente
- Aspiraţii, nevoi, motivaţii
- Cunoştinţe, mărturii ale oamenilor despre fapte, fenomene, evenimente inaccesibile
cercetătorului
- Caracteristici demografice: structuri familiale, structuri de vârstă, socioprofesionale
- Caracteristici ale mediului social şi ale modului de viaţă al oamenilor: ocupaţii, venituri,
condiţii de locuit, servicii sociale, factori social-economici care influenţează activitatea lor.
Valoarea anchetei sociologice:
- permite culegerea unui volum mare de informaţie într-un timp relativ scurt şi face posibilă
prelucrarea rapidă a acestora
- arie mare de aplicabilitate pe populaţii reprezentative din punct de vedere statistic
Limitele anchetei sociologice:
- existenţa unor factori care pot conduce la erori de măsurare
- subiectul anchetei (sentimente, prejudecăţi cu privire la subiectul anchetei, gradul de
implicare, erorile de memorie etc)
- eşantionarea
- instrumentele de cercetare (vagi, ambigue)
- operatorii insuficient instruiţi
- rigiditatea relaţiei dintre operator şi subiect
Suport curs Cercetare în Nursing
Tipuri de anchete
În funcţie de obiective și modul de desfăşurare:
o Anchete intensive realizate pe o populaţie restrânsă (grup, sat, cartier etc.) cu

scopul de a aprofunda o temă specială.

o Anchete extensive realizate pe populaţii


mari. În funcţie de instrumentele folosite:
o Anchete calitative, realizate pe populaţii restrânse, cu instrumente calitative,

care permit identificarea caracteristicilor de profunzime ale realităţii sociale.

o Anchete cantitative cu instrumente formalizate şi rezultate cuantificabile, pe


populaţii reprezentative statistic.

În funcţie de modul în care se aplică:


o Anchete colective: pe grupuri de oameni
o Anchete individuale: aplicarea individuală a instrumentelor de cercetare
În funcţie de modul de colectare a informației:
o Anchete directe: colectează informaţii despre subiecţii investigaţi, în care
aceştia sunt implicaţi în mod nemijlocit.
o Anchete indirecte: colectează date despre fenomene prin subiecţi neimplicaţi în
desfăşurarea lor (evenimente trecute).

Operaţiile (etapele) implicate într-o anchetă sociologică sunt:


 stabilirea temei;
 determinarea obiectivelor;
 documentarea prealabilă (literatura problemei, rapoarte de cercetare pe aceeaşi temă,
precum și o primă luare de contact direct cu situaţia concretă, o vizită în teren);
 elaborarea ipotezelor;
 definirea conceptelor;
 operaţionalizarea (elaborarea spaţiului de atribute - dimensiuni, variabile, indicatori);
 cuantificarea (fixarea expresiilor cantitative ale indicatorilor direct observabili - măsurabili
- pentru care se culeg date);
 determinarea populaţiei (definirea universului anchetei: localizarea și structurile principale
ale populaţiei, fixarea subiecţilor investigaţi prin cuprindere totală, tip recensămînt sau
parţială, prin loturi sau eşantioane reprezentative);
 stabilirea tehnicilor și a procedeelor de anchetă (de intervievare şi/sau chestionare);
 întocmirea instrumentelor de lucru (elaborarea chestionarelor, a ghidurilor de interviu, a
planurilor de convorbire, teste, scale etc., verificarea și definitivarea lor);
 ancheta pilot (repetiţia în mic a anchetei propriu-zise; tot acum are loc în fapt și testarea
instrumentelor);
 constituirea echipei de anchetatori, instruirea și repartizarea sarcinilor;
 întocmirea calendarului de desfăşurare a anchetei (inclusiv prevederea modalităţilor de control);
 culegerea datelor;
 verificarea informaţiilor culese şi reţinerea formularelor valide în vederea prelucrării;
 codificarea informaţilor (în măsura în care nu au fost precodificate la elaborarea
instrumentelor);
 întocmirea machetei de prelucrare a datelor (frecvenţe, valori medii, teste de semnificaţie,
corelaţii etc.);
 prelucrarea datelor (individual - manual sau cu ajutorul calculatorului electronic);
 analiza și interpretarea informaţiilor;
 redactarea raportului de anchetă;
 stabilirea, împreună cu beneficiarul, a eventualelor măsuri de intervenţie (în ultimul timp
sunt tot mai des aplicate a.s. într-un demers ce îmbină cercetarea cu acţiunea practică).
Suport curs Cercetare în Nursing
Anchetele prezintă o valoare deosebită prin aceea că ea constituie o modalitate ştiinţifică de
investigare, adesea singura disponibilă, a universului subiectiv al vieţii sociale - opinii, atitudini,
satisfacţii, aspiraţii, convingeri, cunoştinţe, interese etc. - de ordin individual şi colectiv (de grup).
Trebuie avut în vedere şi faptul că în desfăşurarea anchetelor pot să apară multe erori, unele datorate
modului defectuos de lucru, altele datorate lipsei de cooperare din partea subiecţilor, erori ce trebuie
prevenite printr-un control sistematic asupra calităţii activităţilor.
|
Limita principală a anchetelor decurge însă din însăşi natura domeniului studiat, a relaţiilor dintre opiniile,
atitudinile, convingerile și comportamentele umane, care nu urmează nici pe departe un model liniar de determinare.

SONDAJUL DE OPINIE
Sondajul este metoda de cunoaştere a opiniei publice pe baza chestionarului şi a eşantionării.
Termenul de sondajului de opinie este echivalent celui de Public Opinion Polls (engl.) şi a celui de
Demoskopie (germană). Utilizarea altor termeni (gr. doxometrie, psephologie) pentru a desemna
măsurarea opiniei publice nu s-a impus.
Nu orice ancheta este un sondaj de opinie; sondajul de opinie este o subcategorie a anchetei,
care are ca scop cercetarea unor probleme de interes public. De exemplu, o ancheta asupra obiceiurilor
de consum a unui produs alimentar, chiar dacă foloseste chestionarul ca instrument de lucru nu este un
sondaj de opinie publica.
Calitatea unui sondaj de opinie este determinat de scopuri și de felul în care este realizat.
Sondajele ar trebui realizate pentru a dezvolta informatii statistice despre indivizi. Sondajele
nu trebuiesc concepute pentru a produce rezultate rezultate predeterminate sau ca o baza de date
pentru activitati de marketing și vanzari.
Sondajele de opinie realizate în reviste, sondajele TV, sondajele de opinie pe site-uri sunt
foarte suspecte. Aceaste și altele în care esantionul se selecteza singur sunt de cele mai multe ori
nevalide deoarece participantii nu au fost selectionati într-un mod stiintific. De obicei,la astfel de
sondaje cel mai probabil vor raspunde persoanele cu opinii puternice (de cele mai multe ori negative).
Atentie și la cei care, folosesc sondaje pentru a cere o donatie sau pentru a incerca sa va vanda
diferite produse sub pretexul unui sondaj.
Toti cei rugati sa raspunda la un chestionar trebuie mai intai sa decida dacă intrebarile sunt
corecte, dacă sondajul nu este doar pretextul pentru a cere bani sau a vinde ceva.
Chiar dacă sondajul de opinie au apărut și s-au perfecţionat din punct de vedere tehnic pun
utilizarea lor pentru a cunoaşte opiniile alegătorilor, şi pe această bază, pentru a prognoza
comportamentul electoral, aceasta nu înseamnă că domeniul de aplicare al sondajelor de opinie se
restrânge la studiul preelectoral. Mai mult chiar - aşa cum remarca sociologul englez C. A. Moser
(Survey Methods în Social Investigation, 1958) - nu este un lucru extraordinar să prevezi cu
aproximaţie ceea ce într-un interval scurt de timp poţi afla cu exactitate. Din acest punct de vedere,
aplicarea s.o. pentru studierea comportamentului economic, cultural, politic - participativ este fără
îndoială mai fructuoasă.
Sondajele preelectorale dau însă posibilitatea evaluării preciziei cu care s-au măsurat opiniile.
Primele sondajul de opinie organizate sunt legate de numele lui George Gallup, care, în 1928, susţine
teza de doctorat în psihologie cu titlul: „O metodă obiectivă pentru determinarea interesului
cititorilor faţă de textele unui ziar". Ideile susţinute în această teză (necesitatea chestionării directe a
publicului şi posibilitatea studierii pe grupuri reprezentative) este pusă în practică cu ocazia alegerilor
generale din 1934. Un an mai tîrziu, în 1935, este înfiinţat Institutul care va fi cunoscut în întreaga
lume sub numele de Gallup Poll (Institutul American de Opinie Publică).
Institutul şi-a dobîndit o largă popularitate şi un prestigiu deosebit cu ocazia alegerilor
prezidenţiale din 1936, când majoritatea observatorilor politici înclinau să creadă în eşecul alegerii lui
Franklin D. Roosevelt. Marea revistă „Literary Digest", pe baza lansării a 10 milioane de buletine de
vot (din care au fost recuperate aproape 2 000 000) anunţase ca sigură victoria lui London,
contracandidatul lui Roosevelt, care va obţine în final doar 370 de voturi din totalul de 531. Institutul
Gallup a chestionat doar 5 000 de persoane, s-a pronunţat în favoarea lui Roosevelt și sufragiile
obţinute de acesta s-au apropiat cu o deviaţie de -6,8% de pronosticul dat de Institut.
Suport curs Cercetare în Nursing
Unii specialişti (Jean Stoetzel, Alain Girard, 1973) consideră că acest succes constituie actul de
naştere al sondajului de opinie în perioada 1936-1987 Gallup Poll a efectuat peste 7 000 de sondaje
de opinie a căror precizie a crescut continuu. Deviaţia rezultatelor sondajelor preelectorale Gallup faţă
de rezultatul urnelor, pentru perioada amintită, a fost de 2,1%. În intervalul 1936-1950 deviaţia a fost
3,6%, în intervalul 1952-1970 de 1,7% şi în intervalul 1972-1984 de 1,2% (cf. Gallup Poll accuracy
record, The Gallup Report, 1985, p. 33).
|
Deceniul patru al secolului XX marchează instituţionalizarea sondajelor de opinie. Concomitent cu
sondajele Gallup au fost inaugurate sondaje politice organizate de Elmo Roper. Rezultatele acestor sondaje
au început să fie publicate în revista trimestrială Public Opinion Quarterly, care apare cu începere din 1937,
sub influenţa lui Hadley Centrii. Tot în 1937, datorită activităţii lui P. F. Lazarfeld ia fiinţă primul organism
specializat de studiere a comunicaţiilor în masă („Bureau of Applied Social Research"). La finele „deceniului
cercetării opiniei publice” se înfiinţează
sub conducerea prof. Hadley Cantril, Biroul de cercetări al opiniei publice la Princeton, iar un an mai
tîrziu, în 1941, Central Naţional de cercetare a opiniei publice de pe lîngă Universitatea din Denver.
Perfecţionarea sondajului de opinie este continuă. Chiar eşecul unor pronosticuri electorale a
impulsionat perfecţionarea sondajului de opinie. Răsunătorul eşec al sondajului electoral din 1948,
când s-a pronosticat victoria lui Dewy împotriva viitorului preşedinte Truman, a impus o examinare
critică a metodelor de sondaje. Aşa cum remarcau Jean Stoetzel și Alain Girard (Les sondages
d'opinion publique, 1973), prăbuşirea unui avion nu condamnă aviaţia şi eşecul s.o. din 1948 n-a
împiedicat dezvoltarea lor.
În S.U.A. numărul organizaţiilor de studiere a opiniei publice în 1971-1972 era de 107. Şi în
celelalte ţări s.o. au înregistrat un avînt deosebit. În Franţa, primul Institut de opinie publică este creat
în 1938. L'institut francais. d'opinion publique (IFOP) îşi reia activitatea chiar din prima zi a Eliberării
(august 1944). Mai recent, în 1962, este creata o altă organizaţie de sondaje de opinie, Societe
franqaise d'enquetes par sondages (SOFRES) care împreună cu IFOP au procedat la efectuarea unor
sondaje preelectorale cu începere din 1965. În afara acestor două centre de sondare a opiniei publice,
o amplă activitate de cunoaştere a audienţei şi opiniei radio - și telespectatorilor o desfăşoară Oficiul
radio şi televiziunii franceze (ORTF). În Marea Britanie, alături de Institutul de opinie publică (BIPO)
creat în 1936, BBC-ul efectuează s. pentru a cunoşte audienţa și aprecierile radio și telespectatorilor.
În R. F. Germania, la AlIensbach există din 1947 un Institut de demoscopie, specializat în s.o. în toate
ţările lumii există azi un interes real pentru sondaje de opinie.

Definiții
Literatura de specialitate cuprinde numeroase încercări de definire a acestei metode. „O
metodă de a aduna informaţii de la un număr de indivizi, un eşantion, cu scopul de afla informaţii
despre populaţia din care este extras eşantionul”.
Ancheta are drept scop căutarea de informaţii referitoare la un grup social dat (un stat, un grup
etnic, o regiune, o clasă socială etc.). Aceste informaţii trebuie să poată fi prezentate sub formă
cuantificabilă”. Ancheta – o metodă interogare asupra faptelor sociale (opinii, atitudini, motivaţii etc.)
la nivelul grupurilor umane, mai mici sau mai mari, de analiză cuantificabilă a datelor în vederea
descrierii şi explicării lor (Cauc, 1997, p. 167).
Roger Mucchielli, spunea despre chestionar că „nu poate fi considerat decât o listă de
întrebări“. Earl Babbie, spune că prin chestionar se înţelege „o metodă de colectare a datelor prin (1)
întrebările puse persoanelor sau (2) prin întrebarea acestora dacă sunt de acord sau în dezacord cu
enunţurile care reprezintă diferite puncte de vedere“ (Traşcă, 2010).
Proiectarea chestionarelor
Elaborarea instrumentului se bazează pe etapa, anterioară, a operaţionalizării. În această etapă
se construiesc procedeele de măsurare a diferitelor concepte care intervin în cercetare. (De exemplu:
coeziunea grupului, participarea la activităţile grupului de elevi, motivaţia pentru participarea la orele
de educaţie fizică, bugetul de timp liber, bugetul de timp alocat pentru activităţi fizice, etc.).
Finalitatea acestei etape este asigurarea unei cât mai bune validităţi și fidelităţi a măsurărilor noastre.
Suport curs Cercetare în Nursing
Chestionarul reprezintă o listă de întrebări. Întrebările corespund indicatorilor identificaţi
pentru conceptele pe care dorim să le măsurăm. De exemplu, conceptului de satisfacţie faţă de orele
de educaţie fizică poate să îi corespundă un singur indicator, și deci, un singur item: Cât de mulţumit
sunteţi de orele de educaţie fizică? 4. foarte mulţumit 3. mulţumit 2. nemulţumit 1. foarte nemulţumit 9. nu ştiu/ NR

Orice întrebare din chestionar are un rost. În mod normal derivă dintr-un set de ipoteze
referitoare la fenomenul cercetat.

|
Adeseori, ipotezele nu sunt explicitate, dar ele au orientat, chiar dacă nu sistematic și conştient construcţia
instrumentului. Să mai menţionăm că regulile de formulare a întrebărilor din chestionar se aplică atât în anchetele
indirecte cât şi în cele directe. Chiar dacă în cazul administrării cu operatori putem să ne bizuim pe aceştia, care putea
adapta formulările la capacitate de înţelegere a subiecţilor, cel

mai bine este ca întrebările să fie formulate şi în chestionarele din anchetele directe ca şi cum ar fi
destinate auto-administrării iar operatorilor să li se solicite respectarea cât mai strictă a formulărilor din
chestionar, intervenţiile idiosincratice ale operatorilor putând provoca erori sistematice (Hatos, 2008).
În construcţia întrebărilor trebuie să se ţină cont de o serie de criterii (Becker):
- relevanţa – conţinutul întrebărilor trebuie să fie corelat cu tema şi să aibă relevanţă pentru
obiectivele cercetării;
- simetria – fiecare întrebare trebuie să se refere la un anumit aspect particular și unic al
cercetării;
- claritatea și simplitatea – întrebările trebuie să fie clare, simple, precise și să reflecte într-
o manieră consistentă sensul itemului la care se face referire;
- adaptarea limbajului – care trebuie să fie înţeles de către persoanele supuse anchetei (cf.
Traşcă, 2010).

Prestarea chestionarului și studiul pilot


Un moment care nu poate să lipsească din elaborarea instrumentului unei anchete este
pretestarea chestionarului. După elaborarea chestionarului într-o primă formă, acesta este aplicat unui
lot de subiecţi selectat din populaţia cercetării. Analiza rezultatelor acestei aplicări poate aduce mai
multe contribuţii valoroase la producerea, în final, a unui chestionar cât mai bun:
- Identificarea întrebărilor care produc multe nonrăspunsuri sau răspunsuri evazive;
- Identificarea erorilor de formulare a întrebărilor sau a variantelor de răspuns;
- Stabilirea variantelor de răspuns la întrebările închise prin înregistrarea acestora prin
întrebări deschise în pretestare;
- Indentificarea unor întrebări necesare dar ignorate iniţial;
- Aprecierea validităţii şi fidelităţii unor instrumente de măsurare complexe (Hatos, 2008).

Mărimea și modul de selecţie al eşantionului folosit la pretestare variază în funcţie de resursele


și obiectivele cercetării. În cazul unui studiu vast, care foloseşte multe întrebări inedite, în care
precauţia metodologică este importantă, este bine să realizeze pretestarea cu subeşantioane aleatoare
suficient de mari pentru a se putea aprecia aspecte precum incidenţa non-răspunsurilor sau validitatea
concurentă a unor instrumente (Hatos, 2008).
Tipuri de întrebări
După conţinut
a. Factuale: prin care se înregistrează stări şi acţiuni ale indivizilor sau ale
comunităţilor în care trăiesc. Se referă la date direct observabile, dar deoarece
observaţia ar costa prea mult, preferăm să-i întrebăm direct pe subiecţi (Hatos,
2008). Ex. De câte ori ai jucat fotbal în ultima lună?
Întrebările de identificare trebuie plasate la finalul chestionarului pentru a nu
permite modificarea răspunsurilor. Oricum, subiectul trebuie asigurat că aceste
informaţii sociodemografice unt solicitate doar datorită rigorilor cercetării,
anonimatul răspunsurilor fiind asigurat (Hatos, 2008).
Suport curs Cercetare în Nursing
b. De opinie, prin care se înregistrează tendinţe, date referitoare la universul interior al
subiectului, adică păreri, opinii, atitudini, motivaţii, credinţe. Acestea nu pot fi
obţinute prin observaţie directă, e nevoie de interogarea subiecţilor.
Interesul pentru opinii este justificat de presupoziţia că universul „interior” al
persoanei explică în mare parte comportamentul acesteia. Măsurări valide și fidele
ale atitudinilor presupun utilizarea scalelor, adică a mai multor întrebări care să acopere extensiunea
|
conceptului atitudinal şi să elimine erorile sistematice care ne

pândesc la fiecare întrebare în parte (Hatos, 2008).


c. Cunoştinţe: care pot fi utilizate pentru a evalua gradul în care subiecţii cunosc
anumite subiecte, pentru a evidenţia preocupările intelectuale ale subiecţilor ori
pentru a verifica onestitatea sau doar simpla tendinţă a subiecţilor de a oferi
răspunsuri dezirabile din punct de vedere social (Hatos, 2008).
După forma de înregistrare
1) Închise, precodificate – care au variante de răspuns prestabilite;
2) Deschise, postcodificate – care nu au variantele de răspuns prestabilite.
3) Întrebările aparent deschise – când formularea întrebării este tipică întrebărilor
închise, dar subiectului nu i se cere să aleagă dintre variantele prestabilite, ci operatorul
introduce răspunsul liber primit într-una dintre variantele prestabilite din chestionar.
4) Întrebări semi-deschise (sau semi închise) când alături de variantele prestabilite apare
și o variantă deschisă, alta, care..... (Hatos, 2008).

EȘANTIONAREA
Tehnică statistico-metodologică aplicabilă în cercetarea socială în vederea selectării dintr-o
populaţie de entităţi (persoane, organizaţii etc.) a unei părţi (eşantion) ce va fi analizată pentru a
facilita elaborarea de inferenţe despre întreaga populaţie. Presupoziţia fundamentală a eșantionarea
este că analiza unei părţi (eşantion) din populaţia de referinţă conduce la rezultate similare cu acelea
obţinute prin investigarea întregii populaţii, dacă sunt respectate anumite condiţii statistice şi teoretice.
Eşantionul trebuie să ofere o imagine cât mai precisă a populaţiei de referinţă, să fie obţinut prin
aplicarea unor tehnici probabiliste (legea numerelor mari, teorema limitei centrale), să fie
reprezentativ în termeni statistici și cu privire la problema teoretică analizată, să fie economicos în
raport cu resursele (financiare, de timp, de personal) disponibile.
Eșantionarea presupune mai întîi ca în funcţie de problema cercetată să se precizeze populaţia
de referinţă. Aceasta este un număr finit de elemente sau unităţi primare şi este delimitabilă în termeni
de: conţinut (specificarea elementelor componente), încadrare (căror unităţi organizatorice aparţin
elementele), extensie (aria de răspîndire), timp (momentul sau perioada considerării). De exemplu,
într-o analiză a caracteristicilor intelectualităţii tehnice actuale din ţara noastră, populaţia de referinţă
ar include toţi inginerii din institute de cercetare, unităţi productive și de servicii existente în România
în anul 1993. Dacă apar dificultăţi în circumscrierea populaţiei de referinţă, este necesar să se
definească populaţia investigată în mod mai precis. Populaţia investigată şi populaţia de referinţă ar
trebui să coincidă, dar aceasta nu se întîmplă întotdeauna din cauza dificultăţilor ce pot apare în
circumscrierea ultimei.
Înainte de a trece la selectarea eşantionului, elementele populaţiei investigate sunt asamblate
într-un cadru al eșantionării. De regulă, acesta ia forma unei liste de elemente ordonate în funcţie de
unul sau mai multe criterii. Ordonarea cea mai frecventă este de tipul stratificării, după criterii sociale,
demografice, geografice sau organizaţionale, pentru a asigura o selecţie cât mai adecvată în eşantion și
o analiză cât mai riguroasă atît a elementelor separate cât și a combinării lor în straturi.
În funcţie de tehnica de selecţie a elementelor populaţiei în eşantion, se distinge între
eșantionarea probabilistă și eșantionarea neprobabilistă. În eșantionarea probabilistă fiecare
element al populaţiei este selectat în mod independent de celelalte, toate avînd aceeaşi probabilitate de
selecţie, diferită de zero. Eșantionarea neprobabilistă presupune utilizarea informaţiilor oferite de
cercetări prealabile sau de experţi pentru a ghida selecţia de eşantioane tipice sau reprezentative
pentru o problemă teoretică sau factuală.
Suport curs Cercetare în Nursing
De data aceasta nu se pot realiza scopuri specifice estimării şi testării ipotezelor, întrucît nu
sunt satisfăcute condiţiile selecţiei probabiliste. În schimb, se facilitează culegerea unor date privitoare
la relaţiile dintre entităţi sociale sau la constituirea de grupări și organizări formale sau informale,
conduce la formularea de generalizări empirice sau teoretice cu ajutorul unor procedee specifice
(analiza contextuală, analiza de reţea şi cea a perechilor).
Diferitele modele de eșantionare se asociază cu metode specifice de culegere a datelor. În
acest sens, se pot distinge trei tipuri de combinaţii: Page |
122
a. experimentele presupun manipularea anumitor variabile independente și controlul sau
randomizarea tuturor variabilelor exterioare; totodată, randomizarea se referă și la selecţia sau
alocarea probabilistă a subiecţilor pe grupuri şi a grupurilor într-o ordine anume, putînd
fi circumscrisă, din acest punct de vedere, domeniului eșantionării;
b. anchetele și sondajele de opinie se bazează pe aplicarea modelelor de eșantionare
probabilistă;
c. investigaţiile sociale - termen utilizat pentru a individualiza abordările bazate pe
eșantionarea neprobabilistă, dispunînd de un nivel scăzut al validităţii interne și externe,
fără a fi însă lipsite de importanţă pentru progresul teoretic al cercetării sociologice.

Eșantionarea probabilistă a cunoscut cea mai puternică dezvoltare tehnică și stă la baza
aplicării diferitelor tipuri de anchete sociologice. Se realizează în diferite variante. Cea mai simplă
este eșantionarea simplă aleatoare (esa) aplicabilă în anchetele de opinie, în analize exploratorii sau
în cele care işi propun identificarea unor factori cu incidenţă asupra constituirii unor fenomene sau
procese sociale. După delimitarea populaţiei investigate și a cadrului de eșantionare, se formulează
decizia privind dimensiunea n a eşantionului, având în vedere gradul de eterogenitate a populaţiei şi
opţiunea pentru un anumit nivel de încredere în estimarea parametrilor.
Cu cât nivelul aşteptat de precizie a estimaţiei este mai mare, cu atît limita confidenţei este mai
coborîtă şi dimensiunea eşantionului creşte. Pentru o populaţie nediferenţiată pe subclase sau straturi,
dimensiunea optimă a unui esa este de circa 400 de elemente pentru un nivel de confidenţă de 95%. când
populaţia este diferenţiată pe subclase iar eşantionul se aşteaptă să le reprezinte, pentru precizarea
dimensiunii optime a eşantionului se consideră subclasa sau stratul cu cele mai puţine elemente, se
menţionează cîte elemente vor fi selectate din aceasta și apei se selectează în mod proporţional elementele
din celelalte subclase, Dimensiunea eşantionului total creşte proporţional cu numărul subclaselor, Această
tendinţă poate fi, totuşi, evitată fie prin aplicarea artei tehnici de eșantionare, fie prin eliminarea unor
subclase sau prin fixarea arbitrară a dimensiunii subclasei minime în jur de 100.
Pe baza cunoaşterii dimensiunii n a eşantionului şi N a populaţiei se calculează fracţia de
eşantionare (f=n/N). Aceasta indică distanţa cantitativă dintre două elemente succesiv selecţionate de
pe lista populaţiei. În funcţie de aceasta sau utili zînd un tabel de numere aleatoare, se procedează la
selecţia aleatoare a elementelor din populaţia listată. În esa fiecare element este considerat prin el
însuşi, independent de celelalte şi cu probabilităţi de selecţie echivalentă cu a oricărui alt element.
Aceasta înseamnă că entităţile sociale sunt atomizate iar în interpretarea rezultatelor cercetării nu pot
fi formulate inferenţe despre relaţii sau structuri sociale, ci numai despre indicatori sau variabile.
O altă variantă a eșantionării probabiliste este eșantionarea sistematică (es), aplicabilă atunci
când: elementele se succed în mod natural în spaţiul sau timpul social, dispunem de o listare prealabilă
a populaţiei și am formulat decizia privind dimensiunea eşantionului. Etapele de parcurs sunt
următoarele: se calculează intervalul de eșantionare (v = N / n) care este inversul fracţiei de
eșantionare, optându-se pentru numărul întreg cel mai apropiat de rezultatul fracţiei; se alege primul
număr aleator (din tabelul cu numere aleatoare) a cărui mărime se situează în intervalul definit de v,
acesta reprezentînd începutul aleator al selecţiei; în continuare, se aleg acele elemente care au numărul
egal cu suma începutului aleator şi a intervalului de eșantionarea, oprindu-ne când am atins
dimensiunea prestabilită a eşantionului.
De regulă, eșantionarea se aplică atunci când dimensiunea eşantionului este mică iar
elementele populaţiei sunt unităţi sociale de tipul instituţiilor, grupurilor sau organizaţiilor. Atenţie
deosebită trebuie acordată satisfacerii cerinţei de maximizare a variaţiei caracteristicilor studiate,
evitîndu-se efectele de linearitate sau periodicitate induse de dispunerea naturală a elementelor.
Suport curs Cercetare în Nursing
Dacă nu dispunem de posibilităţi de întîmpinare a acestei cerinţe, este preferabil să utilizăm
eșantionarea grupărilor (eg) sau eșantionarea stratificată (est), în varianta mono sau multistadială.
Aplicarea acestor tehnici se bazează pe faptul că elementele primare ale populaţiei pot fi repartizate pe
grupări sau zone geografice sau pe straturi sociale delimitate în funcţie de un criteriu. Dacă aceasta
este situaţia, atunci trebuie mai întîi să delimităm grupările, zonele sau straturile și apoi să selectăm
din fiecare elementele primare prin procedeul esa.

|
Desigur că ne putem concentra atenţia numai asupra grupărilor sau straturilor (în varianta monostadială) sau asupra
primelor şi asupra elementelor incluse în ele (varianta multistadială). Est conduce la o mai mare precizie a eșantionării şi la
aprofundarea studiului diferitelor straturi. Fracţia

de eșantionare poate să fie aceeaşi pentru toate straturile (est proporţională cu dimensiunea populaţiei
fie-cărui strat) sau diferită de la un strat la altul (est disproporţionată). În ultimul caz, probabilitatea
includerii unui element în eşantion este specificată de fracţia de eșantionare asociată fiecărui strat.
Cerinţa principală a stratificării este ca elementele dintr-un strat să fie omogene în raport cu
criteriul utilizat, iar diferenţele dintre straturi să fie maximizate. În termeni statistici, aceasta înseamnă
a minimiza varianta în cadrul straturilor și a maximiza varianta dintre straturi, ceea ce conduce la
reduceri ale erorii standard. Stratificarea se poate realiza în procesul eșantionare înainte de culegerea
datelor sau în faza de prelucrare a datelor pe un esa. Preferabilă este prima alternativă, în est
multistadială se disting rînd pe rînd noi unităţi primare de eșantionare repartizate pe straturi, iar în
fiecare nou stadiu se aplică o tehnică sau alta de selecţie (simplă aleatoare, sistematică, cu probabilităţi
proporţionale mărimii etc.). Numărul stadiilor depinde de mărimea populaţiei investigate, de numărul
variabilelor-criteriu propuse de problema cercetării.
Opţiunea pentru un tip sau altul de eșantionare trebuie să se bazeze pe specificul şi
implicaţiile problemei studiate, pe considerarea caracteristicilor populaţiei de referinţă şi pe criterii de
eficienţă practică şi a estimării parametrilor. Totodată, trebuie să se urmărească reducerea erorilor de
eșantionare, adică a diferenţelor dintre estimatorii obţinuţi din analiza unui eşantion şi parametrii
populaţiei. Uneori, chiar dacă un eşantion a fost bine selectat iniţial, pot apare nonrăspunsuri care
reduc dimensiunea eşantionului şi măresc erorile de eșantionare. Această tendinţă poate fi
contracarată prin adăugarea de noi elemente în eşantion sau prin completarea nonrăspunsurilor de
către analist pe baza comparării anumitor caracteristici importante ale elementelor care au răspuns cu
cele ale celor care nu au răspuns şi prin opţiunea pentru o tendinţă similară probabilă de răspuns care
înlocuieşte nonrăspunsurile. Într-un eşantion bine selectat abaterea estimatoruiui de la valoarea
parametrului este mică sau tinde către zero pe măsură ce creşte dimensiunea eşantionului. Eroarea
medie de eșantionare este de obicei descrisă în termenii variaţiei.

S-ar putea să vă placă și