Finanţe publice I – Prof. univ. dr.

Gabriela 1
ANGHELACHE

Capitolul 1

Finanţele – concept,
disciplină de studiu

1.1. Conceptul privind finanţele în general

Dicţionarul explicativ al limbii române defineşte finanţele ca fiind
„totalitatea mijloacelor băneşti care se găsesc la dispoziţia unui stat şi care sunt
necesare pentru îndeplinirea funcţiilor şi sarcinilor sale“ 1. O definiţie mai apro-
piată de semnificaţia pe care o au astăzi finanţele, după mai mulţi autori şi
specialişti în domeniu, este dată de Dicţionarul enciclopedic român, după care
finanţele ar reprezenta „relaţii sociale, de natură economică, care apar în
procesul repartiţiei produsului social şi în special al venitului naţional în legătură
cu îndeplinirea sarcinilor şi funcţiilor statului“ 2. Finanţele îmbracă în mod necesar
forma valorică, bănească. Din punct de vedere istoric, ele sunt indisolubil legate
de apariţia şi existenţa statului şi a relaţiilor „marfă-bani“.
După un colectiv de autori, coordonaţi de academicianul Iulian Văcărel3,
finanţele exprimă „relaţii sociale de natură economică, în expresie bănească, ce
apar într-un anumit proces şi cu un scop bine determinat“.
Din definiţiile prezentate „finanţelor publice“ rezultă că acestea reflectă, în
primul rând, raporturi care se nasc în procesul de constituire şi repartizare a
fondurilor bugetare şi extrabugetare, dar ele trebuie să aibă în vedere şi meto-
dele, procedeele şi tehnicile care se circumscriu acestui scop. Este necesar ca
întregul proces să conducă la constituirea unor resurse suficiente pentru ca statul
să-şi poată exercita în bune condiţii atribuţiile şi funcţiile sale.
Alţi autori şi economişti străini4 sunt de părere că finanţele ar reprezenta:

1
Dicţionarul explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998, pag. 380
2
Dicţionarul enciclopedic român, Editura Politică, Bucureşti, 1964, vol. II, pag. 396
3
Iulian Văcărel şi colaboratorii – „Finanţele publice“, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,
Bucureşti, 1999, pag. 36
 ▪ M.R. Grandillat4: „Ştiinţa finanţelor expune legile în conformitate cu
care finanţele sunt percepute şi cheltuite cu spirit de economie“;
▪ Paul Leroy-Beaulieu defineşte ştiinţa finanţelor ca fiind 4 „ştiinţa
veniturilor publice şi utilizarea acestor venituri“;
▪ Giorgio Brosio arată că4 „termenul de finanţe publice de-
semnează ansamblul activităţii desfăşurate de sectorul public al econo-
miei, care comportă utilizarea resurselor economice şi care sunt cla-
sificate, în mod tradiţional, în două mari categorii: de cheltuieli şi de ve-
nituri“.
Enciclopedia Americană a activităţii bancare şi financiare 4 defineşte
finanţele în sens restrâns şi în sens larg. În sens restrâns „finanţele publice
trebuie să se refere la veniturile publice (impozitarea), la cheltuielile publice şi la
managementul datoriei publice“. În sens larg „finanţele trebuie să aibă în vedere
toate activităţile Guvernului generatoare de beneficii economice sau de costuri“,
iar Wiliam J. Shultz şi C. Lowell Harriss susţin că 4 „ştiinţa finanţelor publice se
ocupă cu studiul faptelor, principiilor, tehnicilor şi efectelor dobândirii şi cheltuirii
fondurilor de către organele guvernamentale şi administraţiei datoriei publice“.
Din cele de mai sus rezultă că, deşi există deosebiri de nuanţă în definirea
finanţelor, marea majoritate a economiştilor şi autorilor care s-au aplecat asupra
studierii ştiinţei finanţelor este unanimă în a aprecia că, înainte de toate, ele
reprezintă „relaţii sociale de natură economică ce se stabilesc în procesul formării
şi utilizării resurselor publice de care statul are nevoie pentru a-şi putea exercita
drepturile şi obligaţiile pe care le are faţă de naţiune“, dar ele nu se rezumă
numai la acest rol deosebit, ci au atribuţii tot atât de importante şi în ceea ce
priveşte intervenţia statului în economie. Deci, din acest punct de vedere, sarcina
principală a celor care se ocupă cu studiul acestei discipline este de a determina
şi stabili care sunt instrumentele, pârghiile şi mijloacele cele mai adecvate pe
care statul să le aibă la îndemână pentru a interveni pozitiv în viaţa economică şi
a influenţa favorabil relaţiile sociale din cadrul societăţii.
În acest scop, din aceeaşi sursă4, economistul italian Giorgio Brosio, la care
ne-am mai referit, consideră că „finanţele publice nu epuizează toate formele
intervenţiei publice a statului în economie“, în timp ce Enciclopedia Americană a
activităţii bancare şi financiare apreciază că, pe lângă rolul finanţelor publice la
„sporirea veniturilor şi la administrarea eficientă a fondurilor prin politicile fiscale
pe care le stabileşte, este necesară adaptarea acestora la planificarea
macroeconomică în asemenea domenii, cum ar fi măsurile antici- clice, creşterea
economică şi stabilitatea“.

4
Citatele autorilor străini sunt preluate din lucrarea „Finanţele publice – Iulian Văcărel şi
colaboratorii“, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1999, pag. 40-43
 Rezultă, deci, că rolul finanţelor publice nu trebuie să fie numai acela de
procurare a resurselor financiare şi utilizarea lor eficientă prin instituţiile publice
specifice statului, ci şi acela care, prin politicile fiscale şi bugetare, să influenţeze
procesele economice, să corecteze evoluţia ciclică a crizelor economice, să
asigure o creştere economică şi o stabilitate economico-socială, în general.
După Gaston Jeze, expresia de „finanţe“ şi-ar avea originea din limba latină
de la cuvântul „finis“, folosit adesea în sensul de termen de plată: „finanţele
publice vizează banii publici şi, prin extindere, achiziţionarea, administrarea şi
utilizarea banilor publici“5.
Cu timpul, cuvântul „finanţe“ a căpătat un sens mai larg, incluzând în cadrul
acestora, pe lângă bugetul de stat şi bugetele locale, operaţiunile bancare şi de
bursă, relaţiile comerciale şi asigurările obligatorii şi facultative de bunuri şi
persoane.
Altfel spus, finanţele ar cuprinde toate sferele vieţii economice şi sociale a
căror relaţii pot fi cuantificate prin intermediul banilor.
Când abordăm problema „finanţelor, în general“, putem accepta includerea
în cadrul acestei noţiuni şi a creditului, a finanţelor private, a asigurărilor, iar când
ne referim la noţiunea de „finanţe publice“ trebuie să avem în vedere faptul că în
cadrul lor putem încadra numai acele raporturi, relaţii, care se nasc între stat, pe
de o parte, şi membrii săi, pe de altă parte, în calitate de contribuabili, dar şi de
beneficiari ai unor servicii publice şi semipublice, şi uneori de resurse băneşti, în
mod direct.
În acest sens, relaţiile care se statornicesc, în general, între stat şi membrii
săi sunt următoarele:
a) relaţii care exprimă transfer de resurse băneşti (bugetare) fără echivalent şi
cu titlu nerambursabil de la membrii societăţii către stat şi, invers, de la stat către
aceştia. Aceste relaţii formează finanţele publice clasice. În România, cel mai bine
acestea sunt exprimate prin intermediul bugetului de stat şi bugetelor locale;
b) relaţii care exprimă transfer de resurse băneşti sub forma contribuţiilor
obligatorii către instituţiile specializate ale statului şi apoi, invers, de la acestea
către cei care au participat la aceste contribuţii sub forma pensiilor şi a altor
ajutoare şi servicii sociale. Cel mai frecvent, în ţara noastră, aceste relaţii sunt
exprimate prin bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul asigurărilor pentru
şomaj şi al unor fonduri speciale (de sănătate, spre exemplu);
c) relaţii care exprimă transfer de resurse băneşti prin mijloacele
extrabugetare către instituţiile publice centrale sau locale în schimbul unor
prestări de servicii (educaţie, ocrotirea sănătăţii, cultură etc.);

5
Iulian Văcărel şi colaboratorii – „Finanţele publice“, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,
Bucureşti, 1999, pag. 40
 d) relaţii care exprimă constituirea de resurse băneşti prin împrumuturi
mijlocite de bănci sau de alte instituţii financiare specializate – acestea sunt relaţii
de credit în cadrul cărora menţionăm şi împrumuturile de stat la care apelează
statul pe plan intern sau extern pentru finanţarea şi refinanţarea deficitului
bugetar şi datoriei publice. Împrumuturile (de stat) în acest context au un dublu
caracter: în primul rând, ele reprezintă relaţii de credit, pentru că aceasta este
natura lor, iar în al doilea rând, ele se circumscriu finanţelor publice, întrucât prin
intermediul lor statul finanţează deficitul bugetar, deci cheltuieli publice, iar
“costul” acestor resurse este suportat apoi integral din fondurile publice (impozite
viitoare);
e) relaţii care exprimă transfer obligatoriu şi facultativ de resurse băneşti în
schimbul unor contraprestaţii viitoare care depind de producerea unui eveniment
aleatoriu dinspre asiguraţi către asiguratori şi eventual invers. Aceste relaţii
determină relaţii de asigurări de bunuri şi persoane;
f) relaţii din cadrul activităţilor proprii ale întreprinderilor producătoare de
bunuri şi servicii, în scopul realizării de profit şi maximizării acestuia.
Faţă de cele menţionate mai sus, finanţele publice sunt reprezentate de
relaţiile băneşti menţionate la literele „a“, „b“ şi „c“ şi parţial la cele de la litera „d“
(împrumuturile de stat), iar cele private de la literele „d“, „c“, „e“ şi „f“.
Potrivit celor enunţate mai sus, finanţele private circumscriu în rândul lor
relaţiile de credit, precum şi relaţiile create în cadrul asigurărilor obligatorii şi
facultative, deoarece activităţile desfăşurate de băncile comerciale, societăţile de
asigurări şi alte instituţii financiare specializate în această direcţie, bursele de
valori, societăţile de intermediere etc. au acelaşi scop final, realizarea şi
maximizarea profitului, în timp ce rolul finanţelor publice este acela de a satisface
interesele generale ale societăţii.
Rezultă, deci, că în cadrul finanţelor publice clasice se includ numai acele
relaţii care determină constituirea de resurse financiare la dispoziţia statului prin
constrângere şi fără o contraprestaţie imediată, în timp ce în cadrul finanţelor în
general se includ şi relaţiile de credit, cele de asigurări şi finanţele private.
Cum relaţiile generate de constituirea de resurse din mijloace
extrabugetare la dispoziţia unor anumite instituţii publice, în schimbul unor
servicii ale acestora, nu sunt realizate prin constrângere şi au drept scop un con-
traserviciu, deci nu sunt îndeplinite cele două condiţii de bază, „constrângerea“ şi
neefectuarea „unui contraserviciu imediat“, s-ar putea considera că aceste
transferuri de mijloace băneşti nu reprezintă finanţe publice. Reglementările
româneşti în materie însă (Legea finanţelor publice nr. 500/2002) încadrează şi
aceste resurse în cadrul finanţelor publice, condiţionat probabil de faptul că
acestea se constituie şi se utilizează prin intermediul Trezoreriei Statului şi
privesc întreţinerea şi funcţionarea instituţiilor publice.
 În abordarea noţiunii de finanţe este necesar deci să facem distincţie între
finanţele publice, care sunt asociate cu statul, cu unităţile administrativ-
teritoriale şi alte instituţii de drept public şi au drept scop satisfacerea intereselor
generale ale membrilor societăţii, şi finanţele private, care sunt asociate cu
întreprinderile, băncile, societăţile de asigurări etc., iar resursele lor financiare
sunt destinate unor activităţi producătoare de bunuri şi servicii, în scopul obţinerii
de profit.
De aceea, între finanţele publice şi cele private există multe deosebiri,
printre care se numără:
a) Constituirea resurselor finanţelor publice se face în cea mai mare măsură
prin constrângere de la persoane juridice şi fizice, şi numai într-o anumită
măsură şi pe calea împrumuturilor, deci pe bază de relaţii contractuale.
Resursele necesare finanţelor private se realizează în primul rând pe
calea disponibilităţilor proprii ale subiecţilor economici respectivi şi numai
diferenţa de resurse până la necesar pe baze contractuale în condiţiile
cererii şi ofertei (creditul bancar).
b) Împotriva instituţiilor statului nu se pot lua măsuri de executare silită dacă
acestea nu-şi onorează prevederile aprobate prin bugete, pe câtă vreme
împotriva agenţilor economici şi a altor persoane juridice şi fizice, dacă
aceştia nu-şi achită obligaţiile către buget, sau nu-şi respectă angaja-
mentele contractuale, calea principală este aceea a executării silite.
c) Scopul constituirii resurselor publice este acela al satisfacerii nevoilor
generale ale societăţii, în timp ce acela al resurselor financiare private,
pe baza cărora funcţionează afacerile private, este obţinerea de profit
şi a maximizării acestuia în beneficiul unui grup restrâns de între-
prinzători sau a singurului întreprinzător în cauză.
d) Gestiunea fondurilor publice este supusă reglementărilor dreptului
public (Legi, Hotărâri ale Guvernului etc.), în timp ce gestiunea
finanţelor private este supusă dreptului comercial (contracte etc.).
e) La constituirea resurselor financiare publice participă toţi membrii
societăţii persoane juridice şi fizice (care au venituri impozabile sau
deţin averi), pe câtă vreme la constituirea fondurilor private participă un
număr restrâns de persoane şi în unele cazuri unul singur.
f) Prin politicile fiscale şi bugetare folosite de către stat cu prilejul
constituirii şi utilizării resurselor financiare publice, statul intervine în
viaţa economică şi socială, avantajând sau sancţionând financiar
anumiţi subiecţi din economie şi societate. În acelaşi timp, în cadrul
finanţelor private, în procesul de distribuire a câştigurilor iau parte
numai persoane care au participat la constituirea resurselor în mod
direct proporţional cu contribuţia fiecăruia la capitalul social.
 În concluzie, din punct de vedere conceptual finanţele publice exprimă relaţii
sociale de natură economică care se nasc în procesul de constituire şi utilizare a
resurselor publice între stat, pe de o parte, şi membrii săi, pe de altă parte, în
vederea satisfacerii nevoilor de interes general a societăţii. În acest proces statul
joacă un rol activ în viaţa economică şi socială a ţării folosindu-se de metodele,
tehnicile şi instrumentele politicilor fiscale şi bugetare prin intermediul cărora caută
să atenueze efectele negative ale unor crize ciclice şi să influenţeze pozitiv
procesele economice şi sociale din societate.

1.2. Caracterul istoric al finanţelor publice

şi evoluţia acestora
Finanţele în general şi cele publice în special au apărut pe o anumită
treaptă de dezvoltare a societăţii, adică atunci când au apărut clasele sociale, cu
organizarea lor specifică, când a apărut producţia de mărfuri şi când schimbul
acestora se efectua, în cea mai mare parte, prin intermediul banilor. Începând din
acest moment, când statul foloseşte în cea mai mare măsură banii pentru a-şi
acoperi cheltuielile sale de administraţie, apărare etc., putem vorbi deja despre
apariţia primelor elemente de finanţe.
În această perioadă, prin separarea organismelor statului însărcinate cu
apărarea, ordinea publică, administraţia de cele privind sfera producţiei
materiale, existenţa finanţelor publice este condiţionată de redistribuirea
veniturilor din sfera productivă.
Existenţa finanţelor este deci strâns legată şi condiţionată de cea a statului,
a schimbului de mărfuri şi a banilor prin intermediul cărora are loc redistribuirea
unei părţi importante din produsul intern brut în vederea acoperirii cheltuielilor
publice ale statului, necesare îndeplinirii atribuţiilor şi funcţiilor sale.
În sclavagism şi chiar în orânduirea feudală, vistieria statului se confunda
adesea cu „cămara“ personală a monarhului şi, în acea vreme, între fondurile
publice şi cele ale regelui nu exista o delimitare clară, din care cauză partea cea
mai însemnată a cheltuielilor statului era acoperită prin contribuţii benevole ale
supuşilor, de obicei în natură.
Numai începând cu orânduirea capitalistă, când producţia de mărfuri
devine dominantă şi relaţiile băneşti capătă o largă dezvoltare şi când acoperirea
cheltuielilor statului se face în întregime prin intermediul banilor colectaţi de la
contribuabili pe calea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor obligatorii, finanţele
încep să cuprindă toate sferele vieţii economice şi sociale.
În perioada de început a capitalismului, în cea de ascensiune a acestuia şi
chiar în perioada capitalismului premonopolist, prevala doctrina liberalismului
economic caracterizată prin neintervenţia statului în economie, activitatea
economică urmând a se desfăşura liberă pe baza legilor obiective ale economiei
concurenţiale de piaţă.
 În această etapă a dezvoltării societăţii funcţiona deci concepţia clasică,
potrivit căreia de activitatea economică trebuia să se ocupe sectorul privat şi
orice participare a statului la viaţa economică era socotită neproductivă şi
neavenită. Statul şi organismele sale trebuia să se ocupe numai de problemele
apărării, ordinii publice, administraţiei publice şi strictului necesar privind asigu-
rarea unor servicii şi utilităţi publice minime. În acest context, finanţelor publice le
revenea numai rolul de a asigura resursele băneşti necesare funcţionării normale
a acestor sectoare. Rolul lor trebuia să fie neutru pentru a nu influenţa în nici un
fel relaţiile economice care se manifestau în societate.
În această perioadă, în domeniul finanţelor publice funcţiona principiul
potrivit căruia bugetul statului trebuia să fie echilibrat, veniturile bugetare mai
mari decât cheltuielile, sau în cel mai rău caz egale. Nerespectarea acestuia era
considerată o abatere gravă de la regulile care guvernau mecanismul economic
şi financiar, deoarece genera inflaţie şi alte efecte negative în economie.
Această perioadă din istoria finanţelor publice mai era cunoscută şi sub
denumirea de cea a „statului jandarm“ sau a „Guvernului ieftin“, întrucât finanţele
publice trebuia să stabilească astfel de impozite şi taxe, încât acestea să
acopere numai strictul necesar pentru acoperirea cheltuielilor de apărare, ordine
publică şi a celor pentru administraţia publică, cu predilecţie.
Etapa următoare a evoluţiei finanţelor publice este cea din perioada
capitalismului monopolist, mai ales de după criza economică din 1929/1933 şi
care cu diferite nuanţe continuă şi în perioada zilelor noastre, cunoscută şi sub
denumirea de „perioada Statului bunăstării“, sau cea a intervenţiei statului în
economie.
Potrivit acestei doctrine, finanţele publice trebuie să se ocupe şi cu
studierea instrumentelor, mijloacelor şi pârghiilor cu ajutorul şi prin intermediul
cărora statul să poată interveni eficient în viaţa economică pentru a influenţa
pozitiv procesele economice în folosul tuturor membrilor societăţii. Astfel, pe
lângă procurarea resurselor financiare de care are nevoie, prin politicile sale
fiscale şi bugetare, este recomandat ca statul să intervină energic în procesele
economice pentru a preveni crizele economice şi efectele lor negative.
În viziunea acestei concepţii statul este chemat să-şi organizeze propriile
afaceri în economie, să sprijine prin subvenţii, facilităţi fiscale şi alte politici
bugetare sectoarele economice socotite de el importante pentru ţară, să limiteze
şomajul şi să finanţeze corespunzător sectoarele de protecţie socială din societate.
În contextul acestei doctrine nu se mai pune deloc problema echilibrului bugetar,
majoritatea statelor moderne construindu-şi bugetele cu deficite, acest sistem
fiind chiar recomandat deoarece ar duce la scăderea ratei şomajului şi oferă
posibilităţile unei relansări economice ulterioare prin comenzile statului pe
seama acestor deficite bugetare.
 1.3. Finanţele – ştiinţă şi disciplină de studiu
Aşa cum s-a menţionat mai înainte, finanţele publice exprimă relaţii sociale
de natură economică, întrucât, cu această ocazie prin redistribuirea unei părţi
importante a produsului intern brut, între stat, pe de o parte, şi membrii societăţii,
persoane juridice şi fizice, pe de altă parte, se creează avantaje pentru unii
membri şi sectoare ale economiei şi societăţii, şi o amputare a veniturilor,
respectiv, o dezavantajare a altora, deci se modifică, pe această cale, raporturile
economice, financiare şi sociale din cadrul structurilor sociale.
În consecinţă, ştiinţa finanţelor trebuie să se ocupe cu stabilirea relaţiilor
care se statornicesc în societate cu prilejul constituirii resurselor publice, ope-
raţiune care presupune un complex de măsuri, printre care stabilirea cuantumului
obligaţiilor membrilor societăţii către stat, colectarea acestora, administrarea
acestor fonduri etc., precum şi a relaţiilor care se formează apoi în societate cu
prilejul distribuirii acestor resurse către ramuri, sectoare şi alţi membri ai so-
cietăţii, persoane fizice şi juridice.
De asemenea, dacă se acceptă ca, în cadrul noţiunii de finanţe în general,
să se includă şi creditul, asigurările şi finanţele private, rezultă că ştiinţa finanţelor
trebuie să aibă în vedere şi relaţiile care se creează în cadrul creditului bancar, al
asigurărilor obligatorii şi facultative de bunuri şi persoane, şi al finanţelor private,
precum şi a metodelor şi tehnicilor care se folosesc pentru traducerea în fapt a
acestor relaţii, inclusiv a logisticii şi elementului uman care participă direct la for-
marea şi înfăptuirea lor.
Potrivit acad. Iulian Văcărel6, „ştiinţa finanţelor constituie o ramură a
ştiinţelor economice şi are ca obiect de studiu:
a) relaţiile economice care apar în procesul constituirii şi repartizării
fondurilor bugetare şi extrabugetare ale autorităţilor publice centrale,
ale unităţilor administrativ-teritoriale şi ale altor instituţii de drept public
denumite generic fonduri de resurse financiare publice;
b) metodele de gestionare folosite în cadrul sectorului public;
c) modalităţile de stabilire, percepere şi urmărire a impozitelor şi venitu-
rilor nefiscale;
d) metodele de dimensionare şi repartizare a cheltuielilor publice pe
obiective, acţiuni şi beneficiari;
e) procedura de angajare şi efectuare a cheltuielilor publice din fonduri
bugetare şi extrabugetare;
f) întocmirea, aprobarea, executarea şi încheierea bugetelor de venituri
şi cheltuieli publice la diferite eşaloane ale autorităţilor publice;
6
Iulian Văcărel şi colaboratorii – „Finanţele publice“, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,
Bucureşti, 1999, pag. 44-45
 g) modalităţile de echilibrare a diferitelor categorii de bugete, de
acoperire a eventualelor goluri temporare de casă şi de finanţare a
deficitelor bugetare;
h) organizarea şi efectuarea controlului financiar de natură politică, admi-
nistrativă şi jurisdicţională, cu caracter preventiv, operativ-curent şi
postum, de către diverse organe de stat;
i) plasarea şi rambursarea împrumuturilor de stat, gestionarea datoriei
publice;
j) metodele de raţionalizare a opţiunilor bugetare;
k) metodele de planificare, proiectare şi prognozare financiară;
l) politica financiară promovată de stat;
m) criteriile ce trebuie avute în vedere de organele de decizie cu prilejul
aprobării şi finanţării cheltuielilor publice;
n) efectele directe şi indirecte ale prelevărilor de resurse la fondurile
publice, ale repartizării şi utilizării acestora asupra procesului repro-
ducţiei sociale;
o) metodele de determinare a eficienţei sau eficacităţii cu care sunt
utilizate fondurile publice;
p) alte probleme de natură economică, socială etc., cu efecte financiare.“
Din această lungă şi complexă definiţie rezultă că obiectul de studiu al
ştiinţei finanţelor publice trebuie să fie studierea metodelor, procedeelor şi
tehnicilor specifice, a logisticii necesare a sistemului de instituţii publice şi a
aparatului lor de specialitate prin intermediul cărora se asigură constituirea şi
utilizarea resurselor financiare publice, private, ale creditului şi ale asigurărilor,
precum şi pârghiile şi instrumentele specifice de intervenţie a statului în
economie şi în societate în general.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, finanţele publice au legătură cu dreptul
administrativ şi cel constituţional. Spre exemplu, constrângerea fără contrapres-
taţie, în cazul impozitelor şi taxelor, trebuie stabilită de stat prin Legi, Ordonanţe
şi Hotărâri de Guvern, Ordine, Instrucţiuni etc. (deci printr-o formă juridică), care
să fie opozabilă tuturor membrilor societăţii, iar când aceste resurse se constituie
prin împrumuturi, acestea se contractează prin acte juridice bilaterale între
împrumutători şi împrumutat (statul).
De asemenea, în procesul de repartizare şi utilizare a fondurilor publice pe
destinaţii, obiective şi beneficiari, la bază trebuie să stea acte ale puterii politice
şi ale celei executive.
De aceea, unii specialişti consideră finanţele publice ca o ramură a Dreptu-
lui public, care are ca obiect studiul regulilor şi principiilor referitoare la
banul public.
 De asemenea, finanţele publice se pot prezenta şi ca o ramură a ştiinţei
politice, deoarece partidele politice sunt cele care definesc coordonatele
politicii financiare a statului dintr-o anume etapă (când se află la putere). Ele
sunt cele care, prin reprezentaţii lor în Parlament şi Guvern, stabilesc politicile
fiscale şi bugetare, priorităţile şi repartizarea fondurilor, de obicei în favoarea
grupurilor de interese pe care le reprezintă. Mai devreme subliniam că ele,
finanţele, au un pronunţat caracter obiectiv, dar pentru faptul că în unele situaţii
prin intermediul lor se satisfac interese de grup sau chiar de „clasă“ ele au un
suficient caracter subiectiv.
De fapt, finanţele publice sunt o ştiinţă care se intersectează, în multe
privinţe, cu economiile de ramură şi cu alte discipline de profil financiar şi
monetar, cu dreptul administrativ, constituţional şi disciplinele sociale.
 Capitolul 2

Conţinutul şi funcţiile
finanţelor publice

2.1. Conţinutul finanţelor publice

În societate se nasc nevoi colective care nu se pot satisface decât cu
ajutorul colectivităţii, a unor organisme special create în acest scop, în timp ce
nevoile individuale se satisfac de obicei prin activitatea proprie a fiecărui individ
sau familie, în care situaţie de multe ori intervine piaţa.
Necesităţile colective sunt determinate de faptul că ele nu se pot produce şi
furniza decât prin intermediul unor organisme special create, dintre care cea mai
evoluată formă de organizare a acestora este statul.
Când spunem „stat“ înţelegem toate instituţiile publice speciale ale sale
(Parlament, Preşedinţie, Guvern, Ministere etc.) care îl reprezintă şi în numele căruia
acţionează, precum şi celelalte forme de organizare instituţională administrativ-
teritoriale care privesc teritorii şi spaţii mai mici, judeţe, municipii, oraşe şi comune.
Dintre necesităţile colective care reclamă organizaţii şi organizări speciale
amintim: apărarea, ordinea publică, securitatea naţională, asistenţa socială.
Necesităţile colective sunt determinate, de asemenea, de combaterea catastro-
felor naturale sau a unor acţiuni şi obiective care reclamă cheltuieli uriaşe şi al
căror efect favorabil se răsfrânge asupra colectivităţii numai în timp, după un
anumit număr de ani, ca, de exemplu: oprirea procesului de degradare şi
alunecare a solului, punerea în valoare a unor zăcăminte minerale, resurse hidro-
energetice, căi rutiere, ecologie, căi ferate, aeroporturi etc. Aceste obiective sunt
de interes naţional, deşi de avantajul lor imediat beneficiază, în primul rând,
locuitorii acelor zone, dar, în timp, de aceste eforturi financiare vor beneficia
marea majoritate a membrilor acelei societăţii.
Din categoria utilităţilor publice, aşa cum s-a mai arătat, fac parte acele bunuri
de care pot beneficia deopotrivă toţi membrii societăţii, ca, de exemplu: apărarea,
ordinea internă, iluminatul public sau alte utilităţi edilitar gospodăreşti, drumuri,
poduri, alimentări cu apă stradală etc., strict necesare membrilor societăţii.
În afara nevoilor individuale şi strict colective, a treia categorie de utilităţi sunt
cele semipublice în cadrul cărora putem evidenţia cheltuielile pentru: educaţie,
cultură, ocrotirea sănătăţii, asigurările sociale etc. Acordarea sprijinului de către
societate membrilor săi, a serviciilor şi utilităţilor semipublice, se face în mod selectiv
pe baza anumitor criterii stabilite de autorităţi şi care, de obicei, diferă de la o ţară la
alta şi de cele mai multe ori chiar de la o etapă la alta a dezvoltării statului respectiv.
Spre exemplu, în domeniul educaţiei, acesta este gratuit până la un anumit grad de
instruire (primar, gimnazial) şi selectiv pentru învăţământul superior şi postuniversitar
de care beneficiază fie cei mai buni studenţi, fie cei cu o situaţie materială
nefavorabilă, fie pe bază de criterii combinate.
În domeniul ocrotirii sănătăţii sunt gratuite, de exemplu, tratamentele şi
investigaţiile pentru prevenirea unor maladii care pot afecta întreaga populaţie,
colectarea de sânge, reducerea morbidităţii etc., în vreme ce folosirea unor
spitale, tratamente speciale şi chiar tratarea unor boli curente trebuie asigurate şi
pe seama unor resurse financiare private.
Raportul dintre producţia de bunuri şi servicii publice (colective), semipublice şi
cea de bunuri şi servicii private (individuale) diferă, de asemenea, de la o ţară la alta
şi chiar de la o etapă la alta a dezvoltării acelei ţării. Abundenţa de bunuri şi servicii
colective este mai mare în statul în care economia este prosperă şi deci statul
posedă resurse financiare publice abundente şi, invers, are loc o restrângere a
bunurilor şi serviciilor publice şi semipublice în volum şi cifre absolute, atunci când
economia acelei ţări este în declin, iar finanţele precare.
Totuşi, despre o anumită tendinţă pe plan mondial se poate vorbi în această
privinţă, în sensul că în majoritatea ţărilor se observă o creştere a ponderii bunurilor
şi serviciilor publice şi semipublice care se asigură prin intermediul fondurilor publice.
Potrivit statisticilor în domeniu, rezultă că, în prezent, mai ales în ţările dezvoltate,
fondurile publice pe care statul le prelevă la dispoziţia sa pentru finan- ţarea
utilităţilor publice şi semipublice deţin o pondere însemnată în produsul
intern brut (între 40-60%).
Prin constituirea acestor uriaşe resurse de la diverşi contribuabili, persoane
juridice şi fizice şi redistribuirea lor către aceiaşi sau alţi beneficiari, persoane
fizice, juridice, grupuri sociale, acţiuni şi obiective, se modifică semnificativ
raporturile sociale de natură economică dintre membrii acelei societăţi, ceea ce,
în final, conduce la avantajarea unora şi dezavantajarea altora, creşterea sau
descreşterea economică, modificarea consumului public, semipublic şi a celui pri-
vat, precum şi a acumulării.
Aşadar, pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii sunt necesare
resurse financiare importante care au ca izvor de provenienţă produsul intern
brut şi într-o anumită măsură chiar avuţia naţională, creat(ă) de societate într-o
perioadă dată de timp. În afara resurselor financiare rezultă că pe această cale,
pentru finanţarea utilităţilor publice şi semipublice, se mai folosesc şi resursele
formate din împrumuturile de stat prin contracte bilaterale între stat şi creditorii
săi. Împrumuturile în cauză, precum şi preţul lor dobânda şi alte cheltuieli
colaterale la scadenţă sunt suportate apoi tot din venituri publice viitoare.
În concluzie, relaţiile sociale care se stabilesc între stat şi instituţiile sale, pe
de o parte, şi membrii societăţii, persoane juridice şi fizice, pe de altă parte, sunt
de natură economică, întrucât prin intermediul impozitelor şi taxelor şi a altor
contribuţii obligatorii, pe care statul le pretinde contribuabililor săi, are loc un
masiv transfer de putere de cumpărare de la aceştia către stat şi apoi, invers, de
la acesta către membrii săi, în procesul de alocare şi utilizare a resurselor pu-
blice. Acest transfer de putere de cumpărare produce un puternic impact asupra
tuturor domeniilor vieţii economice şi sociale, cu repercusiuni majore asupra
nivelului de trai al întregii populaţii.

2.2. Funcţiile finanţelor publice

Apariţia finanţelor publice se datorează unor necesităţi şi cauze obiectiv
determinate, funcţia lor principală fiind aceea de a procura resursele financiare
de care are nevoie statul pentru a-şi exercita atribuţiile sale şi, pe această cale,
de a interveni eficient în economie şi societate în general.
În acest context, funcţiile finanţelor publice, după unii autori 7, ar consta în:
funcţia de repartiţie cu cele două subfuncţii de constituire şi de utilizare şi funcţia
de control.
După alţi autori8, acestea s-ar manifesta prin: atragerea resurselor, aloca-
rea resurselor, redistribuirea produsului intern brut, stabilizarea economiei naţio-
nale, coordonarea cererii şi stabilirea priorităţilor social-economice, la care se
adaugă funcţia de control.
Autorii prezentei lucrări apreciază ca funcţiile finanţelor publice sunt cel mai
bine exprimate prin:
a) Funcţia de „repartiţie“ cu cele două subfuncţii, de constituire şi de
alocare a resurselor;
b) Funcţia de control;
c) Funcţia de intervenţia a statului în economie.

7
Iulian Văcărel şi colaboratorii – „Finanţele publice“, pag. 66,72, Editura Didactică şi Pedagogică
R.A., Bucureşti, 1999
8
Ioan Talpoş – „Finanţele României”, Vol I, pag. 20., Editura Sedonia, Timişoara, 1995
 Subscriem la faptul că funcţia de intervenţie a statului în economie se
manifestă realmente mai ales după criza economică din 1929-1933 şi la acest
atribut important al finanţelor publice s-au referit majoritatea autorilor menţionaţi
în primul capitol.

2.2.1. Funcţia de repartiţie a finanţelor publice

Subfuncţia de constituire a fondurilor publice se realizează între stat,

pe de-o parte, ca beneficiar al acestor resurse, şi diverse persoane juridice şi
fizice, pe de altă parte, în calitate de contribuabili, care sunt reprezentaţi prin:
▪ agenţii economici indiferent de forma lor de proprietate sau forma
juridică de organizare;
▪ instituţiile publice;
▪ persoanele fizice;
▪ asociaţiile şi colectivităţile de grup care nu dau naştere la o persoană
juridică.
Fondurile publice în marea lor majoritate provin deci din distribuirea
produsului intern brut şi a unei părţi din avuţia naţională, precum şi din
transferurile de resurse din străinătate sub forma împrumuturilor de stat şi a
diverselor finanţări nerambursabile. Cele care provin din distribuirea produsului
intern brut îmbracă, în majoritatea cazurilor, forma impozitelor pe venit, iar cele
prelevate din substanţa avuţiei naţionale, sub forma impozitelor şi taxelor pe
avere, pe proprietate. Cele mai însemnate venituri ale statului, nerambursabile,
sunt constituie din: impozite şi taxe, contribuţiile obligatorii, amenzi, penalităţi,
vărsămintele instituţiilor publice, redevenţe şi chirii din concesiuni, închirieri de
terenuri şi a altor bunuri proprietate de stat, donaţii, ajutoare etc., iar cele
rambursabile sub forma împrumuturilor de stat, care provin de la persoane fizice
şi juridice din ţară şi străinătate, precum şi de la organisme financiar-bancare
regionale şi internaţionale, sau/şi de la guvernele altor state.
În cadrul procesului de constituire a resurselor financiare publice în unele
situaţii acest transfer de putere de cumpărare nu schimbă forma de proprietate (este
cazul întreprinderilor cu capital de stat care efectuează vărsăminte la bugetul de stat,
sub forma impozitului pe profit, a regiilor autonome, tot sub forma impozitelor pe
profit şi a vărsămintelor din profitul net), dar în majoritatea cazurilor aceste transferuri
de resurse financiare determină schimbarea proprietarului, în favoarea statului şi în
detrimentul întreprinderilor private şi a persoanelor fizice.
A doua subfuncţie a funcţiei de repartiţie este cea de distribuire,
alocare şi utilizare a resurselor publice către membrii societăţii, persoane
fizice şi juridice, beneficiare. Această subfuncţie este realizată de stat cu ocazia
finanţării unor utilităţi şi servicii publice prin intermediul instituţiilor publice special
create, a regiilor autonome, întreprinderilor de stat şi chiar al statului însuşi prin
instituţiile sale strict specializate (Preşedinţie, Parlament, Guvern etc.). Benefi-
ciarii acestor resurse sunt persoanele juridice şi persoanele fizice, precum şi
acele instituţii şi unităţi speciale care produc utilităţi publice sau semipublice, ca,
de exemplu: armata, ordinea publică, siguranţa statului, Parlamentul, Preşedinţia,
Guvernul, instituţiile publice centrale şi locale, precum şi regiile autonome.
Alegerea priorităţilor în distribuirea resurselor publice pe acţiuni, obiective şi
beneficiari reprezintă una din cele mai de seamă decizii ale autorităţilor unui stat,
deoarece de această alegere depinde în mare măsură dezvoltarea sau stagnarea
economiei acelei ţări şi a societăţii în general, cu consecinţe directe asupra
bunăstării sau sărăciei membrilor acelei societăţi. Dacă principalele resurse publice
vor fi alocate cu predilecţie spre un consum neproductiv (final), economia acelui stat
va avea toate „şansele“ spre o subdezvoltare, iar alegerea unor priorităţi care să aibă
în vedere pe lângă asigurarea unei protecţii sociale acceptabile şi o alocare de
fonduri importante spre sectoarele care creează sau determină o valoare adăugată
(activităţi economice, cercetarea ştiinţifică, educaţie şi chiar ocrotirea sănătăţii etc.),
economia acelui stat are toate şansele spre o dezvoltare economică ulterioară şi pe
această bază la o creştere a bunăstării membrilor acelei societăţi.
În acest proces de realocare a resurselor publice pentru finanţarea unor utilităţi
şi servicii publice statul nu trebuie să piardă din vedere zonele, regiunile şi localităţile
mai puţin dezvoltate, prin transferuri de resurse publice importante din bugetul
central către bugetele locale ale acelor zone sau prin acordarea unor înlesniri şi faci-
lităţi fiscale mai însemnate întreprinderilor şi agenţilor economici care-şi desfăşoară
activităţile aici.
Referitor la sectorul spre care se pot îndrepta fondurile publice, spre cel
economic sau cel social-cultural, sau despre o anume tendinţă pe plan mondial,
se poate aprecia că în ţările dezvoltate, unde economia funcţionează la parametri
înalţi, cheltuielile din fondurile publice pentru dezvoltarea economică sunt mai
restrânse, aici prioritatea având-o cheltuielile privind protecţia socială, precum şi
cele referitoare la ordinea publică şi apărare, pe câtă vreme, în ţările în curs de
dezvoltare, sectorul economic este beneficiar al fondurilor publice într-o măsură
mai mare, în detrimentul celorlalte destinaţii, bineînţeles acest lucru numai în cifre
relative.
Destinaţiile pe care le pot căpăta fondurile publice în acest proces complex de
redistribuire, de alocare, prin intermediul sistemului de bugete, sunt: învăţământul,
sănătatea, cultura, asigurările sociale (protecţia socială), locuinţele, gospodăria
comunală, drumurile, ordinea publică, apărarea, diverse acţiuni economice.
Trebuie remarcat totuşi faptul că, deşi întregul proces de constituire şi
redistribuire a resurselor publice este determinat de factori şi necesităţi obiective,
procesul ca atare poartă de multe ori un pronunţat caracter subiectiv, deoarece el
depinde în mare măsură de gradul de înţelegere a acestor necesităţi obiective de
către factorii politici şi guverne aflate la putere, precum şi de interesele
nedeclarate ale grupurilor şi mediilor de afaceri pe care le reprezintă.

2.2.2. Funcţia de control a finanţelor publice

Această funcţie a finanţelor publice este determinată de faptul că:

▪ resursele publice aparţin întregii societăţi, iar societatea în ansamblul
ei este interesată ca acestea să fie corect stabilite în sarcina
contribuabililor, colectate în întregime şi dirijate corespunzător spre
domeniile prioritare şi stringente ale economiei şi societăţii. Folosirea
lor trebuie să producă atât o eficienţă socială, cât şi una economică
care în final să determine satisfacerea necesităţilor economice şi
sociale de moment şi perspectivă a întregii societăţi;
▪ de asemenea, controlul este necesar pentru administrarea şi gestionarea
corespunzătoare a acestora, păstrării integrităţii lor, prin combaterea
neglijenţei şi risipei, asigurării oportunităţii şi eficienţei lor în procesul
utilizării. Aici poate fi vorba şi de combaterea unor fenomene de speculă şi
îmbogăţire fără justă cauză pe seama fondurilor publice.
Controlul care se exercită prin intermediul acestei funcţii se realizează, în
principal, în cadrul celor două subfuncţii, cea de constituire şi cea de alocare,
utilizare.
În faza de constituire a resurselor publice, funcţia de control se exercită
mai ales prin intermediul instituţiilor de specialitate ale statului, respectiv,
Ministerul Finanţelor Publice şi organele sale teritoriale, prin stabilirea
cuantumului corect al obligaţiilor fiscale pe care le au contribuabilii şi al unui
control fiscal complex cu prilejul încasării şi administrării acestora.
Alături de Ministerul Finanţelor Publice şi organele sale teritoriale, un rol
important în exercitarea funcţiei de control a finanţelor publice îl au şi Ministerul
Muncii şi Solidarităţii Sociale, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, în legătură
cu încasarea şi administrarea corespunzătoare a contribuţiilor de asigurări sociale
de stat (şomaj şi sănătate), constituite prin bugetul asigurărilor sociale de stat şi
asigurărilor pentru şomaj, precum şi prin fondurile speciale de sănătate.
În faza de utilizare a resurselor publice, funcţia de control se exercită
preventiv în principal prin intermediul Ministerului Finanţelor Publice şi a
organelor sale teritoriale, cu prilejul deschiderii creditelor bugetare şi a angajării
de plăţi prin unităţile Trezoreriei Statului.
În această fază se are în vedere ca alocările de fonduri bugetare să aibă o
bază legală, să fie oportune, necesare şi să fie asigurate resursele financiare
proprii, atunci când o asemenea condiţie de finanţare este prevăzută în mod
expres de lege (este cazul bugetelor locale, fondurilor speciale şi a celor din
mijloacele extrabugetare).
 De asemenea, funcţia de control în cadrul subfuncţiei de utilizare se exer-
cită şi aposteriorii (după ce cheltuielile sunt efectuate deja) prin organele Curţii de
Conturi a României şi prin cele ale Ministerului Finanţelor Publice, Ministerului
Muncii şi Solidarităţii Sociale, Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate şi a
celorlalte ministere şi organe centrale specializate ale statului înditruite cu aceste
atribuţii.
Funcţia de control a finanţelor publice se poate exercita şi înaintea constituirii
propriu-zise a resurselor financiare publice, prin controlul exercitat la întreprinderile
cu capital de stat sau regiile autonome, atunci când acestea nu-şi îndeplinesc
obligaţiile bugetare către buget, sau asupra activităţii instituţiilor publice care nu-şi
realizează veniturile prognozate când acestea au asemenea sarcini.

2.2.3. Funcţia de intervenţie a statului în economie

După mulţi autori şi specialişti în domeniu, atributul finanţelor publice nu

trebuie să fie numai acela de asigurare cu resurse financiare a necesităţilor statului,
ci odată cu acest lucru un mijloc eficient de intervenţie a statului în economie.
Privită în perspectivă istorică, intervenţia statului în economie, resimţită mai
ales după efectul devastator al crizelor economice de supraproducţie din anii
1929/1933, s-a accentuat pe măsura trecerii anilor şi ea se realizează, în primul
rând, prin intermediul finanţelor publice.
Instrumentele şi tehnicile folosite de stat pentru a interveni în viaţa
economică a ţării, prin a-i stimula pe unii subiecţi economici şi a-i inhiba pe alţii,
ţin, în primul rând, de politicile fiscale şi de cele bugetare. Metodele şi tehnicile
sistemului fiscal şi bugetar sunt cele mai importante prin intermediul cărora statul
acţionează asupra factorilor economici din societate. Astfel, prin sistemul de
reglementări fiscale statul are posibilitatea de a acorda înlesniri, reduceri sau alte
facilităţi fiscale în domeniul impozitelor, taxelor, sau a majorărilor de întârziere
pentru neplata în termen a acestora, iar prin politicile bugetare, statul poate
sprijini direct ramuri, sectoare şi unităţi productive, sau persoane fizice, domenii şi
activităţi care îl interesează sau apreciază că prezintă importanţă pentru
societate. Pârghiile şi instrumentele concrete în aceste direcţii pot fi subvenţiile
bugetare, transferurile bugetare, acoperirea unor diferenţe de preţ (când preţul
de vânzare este mai mic decât costul de producţie) pentru unele produse sau
servicii, prime pentru export, producţie etc.
Alături de politicile fiscale şi bugetare prin care intervine în economie, statul
îşi poate crea propriile sale întreprinderi, sectoare şi domenii care îl interesează
în mod deosebit, sau acolo unde apreciază că nu sunt create suficiente utilităţi şi
servicii publice sau semipublice. De asemenea, atunci când unele întreprinderi
sau societăţi private care produc bunuri materiale de interes naţional sunt în difi-
cultate financiară, statul fie că le poate sprijini financiar, fie că le poate prelua în
vederea retehnologizării, după care le poate privatiza din nou.
De aceea, apreciem că una din cele mai importante funcţii ale finanţelor
publice este cea de intervenţie în economie, funcţie care-i dă statului posibilitatea
să influenţeze decisiv procesele economice şi, pe această cale, relaţiile sociale
între membrii acelei societăţi.

2.3. Rolul finanţelor publice în economia de piaţă

Prin transferul unei părţi însemnate din produsul intern brut de la anumite
persoane juridice şi fizice către stat şi prin realocarea acestor resurse cu predilecţie
spre aceeaşi sau alţi beneficiari decât cei de la care s-au preluat aceste resurse, are
loc o modificare a raporturilor sociale care influenţează puternic procesul reproducţiei
sociale, potenţialul agenţilor economici şi chiar averea şi veniturile unor întregi
categorii şi pături sociale. Cu alte cuvinte, intervenţia statului în economie prin
intermediul finanţelor influenţează în mod direct (uneori) şi indirect (alteori) mersul
economiei şi bunăstarea sau sărăcia membrilor acelei societăţi.
De aceea, statul, prin intermediul fondurilor publice, influenţează direct sau
indirect:
▪ economia;
▪ gradul de instruire a populaţiei;
▪ sănătatea publică;
▪ cultura;
▪ ordinea publică;
▪ gradul de siguranţă a ţării;
▪ alte sfere şi domenii ale vieţii sociale.
De modul în care statul reuşeşte să influenţeze pozitiv economia şi să
finanţeze corespunzător acţiunile social-culturale depinde asigurarea unui nivel de
trai corespunzător sau, dimpotrivă, mai puţin corespunzător populaţiei acelei ţări.
Întrucât nu există o economie de piaţă perfectă, aceste măsuri şi acţiuni ale
statului au şi ele de multe ori un grad ridicat de subiectivism, pentru că nu în
toate situaţiile ele ţin seama de necesităţile reale ale ţării, astfel că echilibrele
finale ale economiei şi vieţii sociale se realizează de multe ori prin dezechilibre
iniţiale, situaţie care provoacă risipă de fonduri şi multă ineficienţă. Avem în
vedere aici, mai ales, măsurile care se iau în domeniul managementului întreprin-
derilor unde proprietar majoritar este statul, sau stabilirea politicilor fiscale în
sfera impozitelor, taxelor şi contribuţiilor obligatorii pe care le datorează subiecţii
economici şi persoanele fizice, precum şi cea a politicilor bugetare privind
alegerea priorităţilor din societate cu ocazia alocării acestor resurse pe acţiuni,
obiective şi beneficiari.
 Toate aceste direcţii (politica fiscală şi cea bugetară, managementul unde
el, statul, este proprietar etc.) reprezintă căi, instrumente şi mijloace de inter-
venţie a statului în economie, cu consecinţe directe asupra stării prezente şi
viitoare a economiei acelei ţării şi a membrilor acelei societăţi.
Adiacente politicilor fiscale şi bugetare prin care statul intervine în
economie sunt o serie de reglementări necesare protecţiei consumatorului,
sancţionării concurenţei neloiale, a practicilor monopoliste, regimului de muncă,
protecţiei mediului, respectării drepturilor omului, consolidării unei democraţii
pluripartidiste etc.
 Capitolul 3

Mecanismul financiar

3.1.Mecanismul financiar – componentă

a mecanismului economic
Mecanismul financiar face parte integrantă din mecanismul economic al
oricărui stat şi el diferă de la o ţară la alta, în funcţie de nivelul de dezvoltare al
economiei acelei ţării, de rezervele materiale şi financiare de care dispune
naţiunea în cauză, de structura socială a societăţii, de gradul de independenţă a
economiei faţă de străinătate şi, nu în ultimul rând, de obiectivele de politică
economică şi socială pe termen mediu şi lung ale autorităţilor acelui stat.
Mecanismul economic reprezintă ansamblul metodelor, procedeelor şi
instrumentelor de conducere şi/sau reglare a funcţionării economiei naţionale în
ansamblul ei. Eficacitatea mecanismului economic este dată în ultimă instanţă de
măsura în care acesta răspunde necesităţilor obiective pe care le reclamă
economia, precum şi de asigurarea concordanţei între cererea şi oferta de bunuri
şi servicii pe ansamblul societăţii, ramuri, subramuri, domenii şi sectoare de ac-
tivitate.
Întrucât între interesele naţionale şi cele individuale şi de grup există
permanent un conflict de interese, în sensul că indivizii şi grupurile sociale sunt
mai nerăbdătoare pentru a-şi rezolva rapid interesele lor individuale şi de grup,
pe câtă vreme interesele naţionale trebuie să aibă în vedere asigurarea
resurselor necesare dezvoltării pe termen mediu şi lung, rolul politicilor din cadrul
mecanismului economic este acela de a soluţiona şi pune de acord aceste
contradicţii prin adaptarea intereselor individuale şi de grup la cele naţionale.
Funcţia principală a mecanismului economic este deci aceea de „conducere şi
reglare a proceselor economice“ care, în principal, se materializează în procesul de
repartizare a resurselor publice, în sensul că la stabilirea priorităţilor în utilizarea
lor se cere de a se avea în vedere interesele naţionale, promovarea progresului
şi asigurarea unei înalte eficienţe.
De aceea, într-o economie în plin proces de dezvoltare, rolul statului este
poate mai important decât într-o economie dezvoltată, unde legile obiective ale
economiei concurenţiale de piaţă funcţionează neîngrădit, liber, aproape fără
oprelişti.
Mecanismul financiar, parte integrantă a mecanismului economic, este
constituit din totalitatea structurilor, formelor, metodelor, principiilor şi pârghiilor
economico-financiare, prin intermediul cărora se constituie, administrează şi
utilizează fondurile băneşti publice ale statului necesare îndeplinirii funcţiilor şi
sarcinilor sale, direcţionate în special pentru o dezvoltare economică durabilă şi
pe această bază a asigurării unui standard de viaţă corespunzător. Altfel spus, el
exprimă modul de organizare şi conducere a fluxurilor financiare prin care se
realizează constituirea, repartizarea şi utilizarea fondurilor financiare publice în
societate.
Mecanismul financiar trebuie să asigure şi să stimuleze o desfăşurare
eficientă a activităţii tuturor subiecţilor economici producători de bunuri materiale
şi servicii, şi, pe această bază, crearea de valoare adăugată, venit naţional, resurse
financiare publice abundente. Funcţionarea mecanismului financiar constă deci în
capacitatea acestuia de a asigura desfăşurarea normală a circuitului fluxurilor
financiare publice în cuantumul necesar societăţii, pentru asigurarea funcţionării
normale a tuturor instituţiilor publice ale statului prin intermediul cărora acesta îşi
exercită atribuţiile şi funcţiile sale. El nu este dat odată pentru totdeauna, este
perfectibil în timp, el trebuie să fie dinamic şi să aibă o structură suficient de
flexibilă.
Unele din componentele sale au un grad mai ridicat de stabilitate, cum ar fi:
sistemul financiar, structura organelor financiare, în timp ce altele au un caracter
mai mobil, cum este cazul pârghiilor financiar fiscale, bugetare şi, în general, a
reglementărilor cu caracter financiar juridic.

3.2. Sistemul financiar: structură şi caracteristici

Finanţele Publice ale României generează un întreg sistem de relaţii
economice, exprimate sub formă bănească, prin intermediul cărora se asigură
formarea, repartizarea şi utilizarea fondurilor publice băneşti necesare statului şi
organismelor sale pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii. Constituirea,
repartizarea şi utilizarea fondurilor publice se face pe căi, după metode şi tehnici
specifice, având la bază principiul rambursabilităţii sau a nerambursabilităţii, şi
care, apoi, capătă diverse destinaţii.
Ansamblul acestor metode, tehnici şi logistica necesară, prin intermediul
cărora instituţiile statului special create constituie şi utilizează resursele finan-
ciare publice, creează un sistem coerent de relaţii financiare, denumit simplu:
sistemul financiar.
 Derularea resurselor financiare în cadrul acestui sistem se realizează printr-
un complex întreg de planuri financiare (bugete), care, în sens mai larg, exprimă:
▪ relaţiile de transfer de resurse băneşti fără echivalent şi
nerambursabil;
▪ relaţii de împrumuturi de resurse băneşti, purtătoare de dobândă
(creditul public);
▪ relaţii de transfer de resurse financiare în schimbul unei contraprestaţii
viitoare care depinde de producerea unui eveniment aleatoriu
(asigurările de bunuri, persoane, răspundere civilă);
▪ relaţii care apar în procesul formării de resurse băneşti la dispoziţia
societăţilor comerciale şi instituţiilor publice (mijloace extrabugetare).
Sistemul financiar este privit deci ca relaţii reflectate prin:
▪ bugetul de stat;
▪ bugetele locale;
▪ bugetul asigurărilor sociale de stat şi asigurărilor pentru şomaj;
▪ bugetele fondurilor speciale;
▪ bugetele mijloacelor extrabugetare;
▪ bugetele de venituri şi cheltuieli ale agenţilor economici şi altor subiecţi
economici;
▪ bugetul Trezoreriei Statului;
▪ bugetele societăţilor de asigurări, reasigurări;
▪ bugetele constituite pe seama fondurilor externe nerambursabile sau a
împrumuturilor interne şi externe contractate sau garantate de stat care
se rambursează din resurse financiare publice.

3.3. Componentele sistemului financiar public

Sistemul bugetar din România este cel mai bine reprezentat prin „Bugetul
general consolidat“ care, potrivit reglementărilor legale actuale9, prin care se
ratifică amendamentele la aranjamentul Stand-by dintre România şi Fondul
Monetar Internaţional, este format din: „bugetul de stat, bugetul autorităţilor
locale, fondurile de asigurări sociale, (bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul
pentru plata ajutorului de şomaj şi bugetul asigurărilor sociale de sănătate),
Fondul special pentru modernizarea drumurilor, Fondul special pentru dezvol-
tarea sistemului energetic, Fondul special de reasigurare, Fondul administrat de
autoritatea pentru privatizare (APAPS), Fondul pentru dezvoltarea agriculturii
româneşti, alte fonduri extrabugetare administrate de Ministerul Finanţelor
Publice, sau de alte ministere şi agenţii din afara cadrului bugetar, alte operaţiuni
extrabugetare ale ministerelor finanţate prin împrumuturi externe şi fondurile de

9
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 115 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 729/
07.10.2002, Memorandul Tehnic de Înţelegere III
contrapartidă create din încasările, din împrumuturile externe şi orice alte fonduri
noi create pe perioada derulării, în scopul realizării de operaţiuni de natură
fiscală“. Alte operaţiuni specificate în manualul pentru statistica finanţelor publice
al Fondului Monetar Internaţional*, vor fi încorporate în definiţia bugetului general
consolidat.
Din cele de mai sus rezultă că în bugetul general consolidat se includ toate
veniturile şi cheltuielile bugetare şi extrabugetare care se derulează prin intermediul
instituţiilor publice, sau al altor agenţii publice. Acesta, deşi nu este un buget de
sine-stătător în construcţie şi execuţie, se elaborează prin însumarea veniturilor şi
cheltuielilor din cadrul bugetelor enumerate, în funcţie de care se determină deficitul
bugetului consolidat şi după cuantumul căruia este „judecată“ activitatea financiară
a României de către organismele financiare internaţionale.
În contextul celor prezentate, componentele principale ale bugetului general
consolidat sunt următoarele:
Bugetul de stat. Este principalul instrument financiar al statului, prin
intermediul căruia se constituie şi se utilizează cele mai importante resurse
financiare publice ale ţării. Pentru ca acesta să poată deveni un document
operativ de lucru este necesar ca el să fie aprobat de către forul legislativ al ţării.
La procesul de elaborare şi execuţie a bugetului de stat participă un număr
însemnat de factori, instituţii centrale, ministere, în rândul cărora un rol important
îl are Ministerul Finanţelor Publice şi Guvernul, în ansamblul său, care, după
însuşirea acestuia, îl supune spre dezbatere Parlamentului.
De aceea, de modul în care autorităţile statului abilitate cu drepturi în
stabilirea politicilor fiscale şi bugetare construiesc bugetul de stat rezultă
orientarea pe care o va avea societatea în anul bugetar respectiv.
Prin bugetul de stat se constituie resursele financiare publice ale ţării
formate din impozite şi taxe, respectiv: impozitul pe profit, taxa pe valoarea
adăugată, accizele, taxele vamale, impozitul pe venit (activităţi independente,
salarii, cedarea folosinţei bunurilor, dividende, dobânzi etc.), vărsăminte din
profitul net ale regiilor autonome, vărsăminte ale instituţiilor publice centrale,
donaţii, încasări din rambursarea împrumuturilor acordate etc.
Aceste resurse au ca destinaţie finanţarea autorităţilor publice, apărarea
naţională, ordinea publică şi siguranţa naţională, educaţia (învăţământul superior
şi unele categorii de cheltuieli din cel gimnazial şi mediu), sănătatea, cultura,
religia, activităţile sportive şi de tineret, asistenţa socială, alocaţii, pensii,
ajutoare, cheltuielile pentru mediu şi ape, industrie, agricultură, silvicultură,
transporturi, comunicaţii, cercetarea ştiinţifică, transferuri, împrumuturi şi dobânzi
aferente datoriei publice şi unele transferuri către bugetele locale.

* De la data de 07.10.2002, când a fost încheiată această înţelegere, au intervenit o serie de

reglementări, mai ales cu ocazia întocmirii bugetului de stat pe anul 2003, care a inclus înăuntrul
său şi o serie de fonduri speciale (al drumurilor, al sistemului energetic, APAPS etc.) care, până în
anul 2002, erau constituite sub forma bugetelor speciale.
 În conformitate cu prevederile legilor româneşti, singurul buget care se
poate întocmi, aproba şi executa cu deficit bugetar este bugetul de stat.
Bugetul asigurărilor sociale de stat, al doilea plan financiar ca
importanţă după bugetul de stat, este destinat constituirii resurselor financiare
necesare finanţării pensiilor de asigurări sociale de stat, pensiilor pentru agri-
cultori, indemnizaţiilor pentru incapacitate temporară de muncă, din cauză de
boală sau accident, concedii de maternitate şi îngrijirea copiilor, până la vârsta de
2 ani, ajutoare pentru deces, tratament balnear etc.
Resursele publice care se constituie prin intermediul bugetului asigurărilor
sociale de stat sunt formate mai ales din contribuţiile obligatorii, pe care le
datorează instituţiile publice, agenţii economici şi alte persoane juridice şi fizice
care folosesc munca salariată, precum şi salariaţii înşişi.
Procesul de elaborare, aprobare şi executare a bugetului asigurărilor
sociale de stat necesită aproximativ aceleaşi etape ca şi cele pe care le parcurge
bugetul de stat, în acest proces fiind implicat mai ales Ministerul Muncii şi
Solidarităţii Sociale, precum şi Ministerul Finanţelor Publice care, după însuşirea
lui de către Guvern, îl supune aprobării Parlamentului. În execuţie, factorii
importanţi de decizie sunt Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Muncii şi
Solidarităţii Sociale, iar competenţa de aprobare a contului de execuţie definitiv,
ca şi în cazul bugetului de stat, o are Parlamentul.
Bugetele locale reprezintă principalele instrumente financiare prin
intermediul cărora autorităţile locale îşi procură fondurile necesare în vederea
finanţării acţiunilor, sarcinilor şi obiectivelor de interes local şi interjudeţean.
După apariţia Legii administraţiei publice locale modificată şi completată,
dar mai ales a Legii finanţelor publice locale10, drepturile, precum şi responsa-
bilităţile autorităţilor locale în materie de bugete locale au sporit şi, în consecinţă,
a crescut autoritatea şi autonomia acestor colectivităţi în procesul de construcţie
şi execuţie a bugetelor.
Principalele resurse financiare, care se constituie ca venituri proprii ale
bugetelor locale, sunt formate din impozitele şi taxele pe care le datorează
contribuabilii persoane juridice şi fizice, dar specifice comunităţilor locale şi la a
căror aşezare, percepere şi administrare, autorităţile locale îşi pot aduce un aport
substanţial.
Dintre resursele financiare mai importante care formează veniturile proprii
ale bugetelor locale amintim: impozitul pe profit datorat de regiile autonome de
interes local, vărsămintele din profitul net al regiilor autonome de interes local,
impozitele şi taxele locale de la populaţie şi persoanele juridice (impozitul pe
clădiri, terenuri, taxele asupra mijloacelor de transport etc.), taxa pentru folosirea
terenurilor proprietate de stat, impozitul pe spectacole, veniturile din valorificarea

10
Legea nr.69/26.11.1991, legea administraţiei publice locale, completată şi modificată, republicată
prin Monitorul Oficial al României nr. 79/18.04.1996, Legea finanţelor publice locale nr. 189
publicată în Monitorul Oficial al României nr.404/22.10.1998, completată prin Ordonanţa Guvernului
nr. 61 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 517/30.12.1998.
bunurilor statului, vărsămintele instituţiilor publice locale, veniturile cu destinaţii
speciale care se folosesc pentru acţiuni şi obiective strict precizate, mijloacele de
echilibrare primite de la bugetul de stat sub forma cotelor şi sumelor defalcate din
impozitul pe venit, taxa pe valoarea adăugată sau transferurile pentru finanţarea
unor obiective precis stabilite.
De asemenea, bugetele locale mai pot beneficia de surse de finanţare sub
forma împrumuturilor pentru investiţii, împrumuturi temporare de la Trezoreria
Statului pentru acoperirea golurilor temporare de casă sau donaţii şi sponsorizări.
Cheltuielile care se finanţează din resursele financiare constituite la nivelul
bugetelor locale sunt cele pentru întreţinerea autorităţilor publice locale,
învăţământ (până la un anumit grad de instruire) şi sănătate (combaterea unor
anumite boli şi maladii), cultură, asistenţă socială, pensii, ajutoare şi indemnizaţii,
altele decât cele finanţate prin bugetul asigurărilor sociale de stat, sau bugetul de
stat, unele acţiuni şi activităţi din agricultură, transporturi, comunicaţii şi alte
acţiuni economice.
De asemenea, din bugetele locale se suportă cheltuielile aferente
dobânzilor pentru datoria publică locală, rambursării împrumuturilor propriu-zise,
precum şi unele cheltuieli cu destinaţie specială care au ca sursă de finanţare
fondurile speciale constituite în acest scop (drumuri publice, fondul de locuinţe,
de intervenţie etc.).
Bugetele fondurilor speciale se întocmesc şi se aprobă în fiecare an ca
anexe la bugetul de stat şi în fiecare caz veniturile constituite prin acestea nu pot
fi folosite decât pentru destinaţia aprobată. Formarea şi utilizarea acestor
mijloace comparativ cu cele constituite prin bugetul de stat reprezintă o abatere
de la regulile şi principiile fondurilor bugetare.
Categoriile de venituri şi cheltuieli care se constituiau şi utilizau prin intermediul
acestor bugete pe exemplul anului 2002 erau următoarele: Fondul de asigurări
sociale de sănătate, Fondul special pentru dezvoltarea sistemului energetic, Fondul
special al drumurilor publice şi Fondul special al asiguraţilor, iar prin bugetul anului
2003 a fost aprobat doar Fondul de asigurări sociale de sănătate.
Bugetele din mijloace extrabugetare ale instituţiilor publice centrale şi
locale sunt de mai mică importanţă în totalul fondurilor publice care se constituie
în România, dar procedeul în sine reprezintă o violare a regulilor şi principiilor
care s-au impus de-a lungul anilor în procesul de administrare a fondurilor
publice, deoarece aceste fonduri scapă controlului parlamentar privind formarea
şi utilizarea lor, întrucât competenţa de aprobare a acestora o are instituţia
publică ierarhic superioară şi nu Parlamentul ţării.
Bugetul asigurărilor pentru şomaj se elaborează, aprobă şi execută ca o
anexă la bugetul asigurărilor sociale şi are ca principală sursă contribuţiile pe
care le plătesc angajatorii şi angajaţii. Cheltuielile care se pot finanţa din aceste
resurse sunt cele pentru plata ajutorului de şomaj, ajutoare de integrare
profesională, plata absolvenţilor instituţiilor de învăţământ superior etc.
 Bugetul de venituri şi cheltuieli al Trezoreriei Statului este consecinţa
activităţii Trezoreriei Statului de prestări-servicii pe care o exercită în executarea
componentelor bugetului general consolidat. Veniturile acestui buget sunt
constituite, în principal, din dobânzile încasate ca urmare a plasării disponibilităţilor
bugetului de stat pe piaţa de capital. Cheltuielile sunt formate mai ales din dobânzile
plătite pentru disponibilităţile instituţiilor publice şi ale altor subiecţi economici şi
persoane fizice constituite din mijloacele extrabugetare, pentru certificatele de
depozit, precum şi din taxe poştale, comisioane plătite, cheltuieli specifice activităţii
acestei instituţii (chirii, pază, mijloace de transport, consumabile etc.).
O altă categorie importantă de planuri financiare (bugete) este cea care
reflectă resursele financiare formate din împrumuturile de stat externe şi
interne contractate de stat în vederea realizării de acţiuni şi obiective de
importanţă naţională, finanţării şi refinanţării deficitului bugetar şi datoriei publice.

3.4. Pârghiile financiare

Constituirea resurselor de care statul are nevoie se realizează cu ajutorul a
o serie de metode, procedee şi tehnici, logistica necesară şi un aparat uman de
strictă specialitate constituit în acest scop.
Majoritatea metodelor de prelevare a resurselor financiare la dispoziţia
statului şi a celor de utilizare a fondurilor publice constituie pârghii şi instrumente
specifice prin intermediul cărora statul intervine în economie şi societate în
vederea influenţării factorilor de producţie şi sociali în diversele faze ale
reproducţiei economico-sociale.
Unele dintre aceste pârghii au un caracter:
▪ fiscal şi sunt legate în special de procesul de constituire a resurselor
financiare publice şi se manifestă de obicei sub forma cotelor de
impozite mai avantajoase sau mai puţin avantajoase, a unor înlesniri
fiscale, reduceri, scutiri, amânări sau eşalonări de impozite şi taxe;
▪ bugetar şi sunt legate de subfuncţia de utilizare a finanţelor publice
prin politica de preţuri, tarife, curs de schimb, subvenţii, prime de
export, sau producţie, acoperirea diferenţelor de preţ (transferuri
bugetare nerambursabile).
Aceste metode şi tehnici pe care statul le foloseşte în procesul de
constituire şi utilizare a fondurilor publice reprezintă veritabile pârghii economico-
financiare prin intermediul cărora statul intervine în economie pentru a încuraja
sau descuraja subiecţi economici şi chiar ramuri, subramuri, servicii, activităţi şi
produse care îl interesează mai mult în vederea realizării de utilităţi şi servicii
publice pentru satisfacerea nevoilor generale ale membrilor societăţii. Bineînţeles
că intervenţia statului în economie îşi propune, în primul rând, să influenţeze
favorabil procesele economice prin evitarea sau atenuarea crizelor economice şi
a altor factori care pot influenţa productivitatea muncii, eficienţa şi raporturile
economice şi sociale.

3.5.Cerinţele mecanismului financiar în

domeniul resurselor financiare publice
Pentru acoperirea cheltuielilor necesare statului în vederea îndeplinirii funcţiilor
şi sarcinilor acestuia, este nevoie de importante resurse băneşti.
Importanţa sistemului veniturilor publice constă în aceea că, pe de-o parte,
ele asigură sursele băneşti necesare bugetului prin politicile fiscale pe care le
promovează, iar pe de altă parte, statul stimulează sau descurajează unele
activităţi economice şi sociale, influenţând creşterea, ori reducerea consumului la
anumite produse şi materii prime, impulsionează exportul sau limitează
importurile şi, în final, prin toate acestea se realizează redistribuirea obligaţiilor
fiscale între membrii societăţii.
Sistemul veniturilor publice trebuie astfel conceput încât să asigure
acoperirea la un nivel corespunzător a cheltuielilor publice strict necesare socie-
tăţii şi să stimuleze activităţile productive şi de asistenţă socială din societate. La
rândul lor, ele sunt influenţate puternic de rezultatele favorabile sau mai puţin
favorabile ale activităţilor economice şi a altor factori de producţie din economie
şi societate.
Cuantumul veniturilor bugetare nu este determinat numai de mărimea pro-
dusului naţional brut sau a valorii nou create, ci şi de raportul care se stabileşte
între acumulare şi consum.
În aplicarea mecanismului financiar în domeniul constituirii resurselor
financiare publice trebuie avută în vedere provenienţa acestora, formele concrete
sub care acestea se prevăd, precum şi alte criterii în funcţie de care acestea se
pot ordona, respectiv:
a) După nivelul la care se constituie:
1. Fondurile financiare la nivel macro (bugetul de stat, bugetul asigurărilor
sociale de stat, bugetele fondurilor speciale) etc.;
2. Fondurile financiare la nivel mediu (bugetele locale);
3. Fondurile financiare la nivel microeconomic (mijloacele financiare ale
agenţilor economici, ale instituţiilor publice centrale şi locale, ale organizaţiilor
asociative, cooperatiste etc.).
b) După destinaţia lor:
1. Resurse financiare pentru înlocuire şi dezvoltare: fondurile de
amortizare, partea din profitul net destinată dezvoltării, o parte din fondurile
prevăzute în bugetul de stat, bugetele locale sau bugetul asigurărilor sociale de
stat (cheltuielile de capital), mijloacele financiare ale populaţiei pentru construirea
de locuinţe, dotări, mijloace de producţie etc.
 2. Fondurile pentru consum, partea cea mai importantă din bugetul de stat,
bugetele locale, bugetul fondurilor asigurărilor sociale de stat, bugetul asigurărilor
pentru şomaj, fondul asigurărilor sociale de sănătate, fondurile de stimulare a
agenţilor economici etc.
3. Fondurile de rezervă constituite prin bugetul statului (la nivelul
Guvernului), prin bugetele locale (la nivelul consiliilor locale), prin bugetele
agenţilor economici, precum şi la dispoziţia anumitor instituţii publice.
4. Fondurile de asigurări, destinate acoperirii pagubelor asiguraţilor şi
reasiguraţilor.
c) După forma de proprietate:
1. Proprietate publică (bugetul statului, bugetele locale, bugetul asigurărilor
sociale de stat, regiile autonome, societăţile comerciale cu capital de stat).
În această postură statul poate apărea ca:
▪ autoritate publică pentru bugetul statului;
▪ agent economic, pentru fondurile constituite prin regiile autonome sau
societăţile comerciale cu capital de stat sau majoritar de stat;
▪ asigurator, pentru fondurile constituite prin bugetul asigurărilor sociale de
stat;
2. Fondurile aflate în proprietate privată (societăţile comerciale private, sau
majoritar private, societăţile bancare, de asigurări etc.).
3. Fondurile aflate în proprietatea unităţilor asociative, cooperatiste etc.
4. Fondurile aflate în proprietate mixtă.
d) După titlul prelevării:
1. Fondurile prelevate cu titlu definitiv, acestea având caracter obligatoriu
(fondurile bugetare, fondul asigurărilor sociale de stat, fondurile speciale);
2. Fondurile constituite cu titlu rambursabil, mai ales cele constituite cu
sprijinul societăţilor bancare.
Între toate aceste fonduri (resurse financiare) există puternice relaţii de
interdependenţă şi condiţionare.
e) După forma de prelevare şi provenienţa lor, resursele financiare publice
pot fi clasificate în:
1. Venituri fiscale:
▪ impozitul pe profit, datorat de societăţile comerciale cu capital de stat
privat sau mixt, regiile autonome, unităţile asociative, alte întreprinderi
şi organizaţii care desfăşoară activităţi economice în scopul obţinerii de
profit;
▪ impozitul pe venit, datorat de persoanele fizice;
▪ taxa pe valoarea adăugată, datorată de agenţii economici şi unele
instituţii publice pentru bunurile şi serviciile produse şi vândute pe
piaţă;
▪ accizele, ca taxe de consumaţie speciale (pe produs) datorate de către
producători sau importatori;
▪ taxe vamale (de regulă la import), datorate la valoarea tranzacţiilor co-
merciale de import;
 ▪ impozitul pe avere, care se manifestă sub diferite forme: impozitul pe
clădiri, impozit pe terenuri, taxe auto etc.;
▪ taxe sub diferite forme: judecătoreşti, notariale, administrative, consu-
lare.
2. Alte venituri fiscale:
▪ contribuţia la asigurările sociale de stat datorată de angajatori şi
angajaţi, calculată asupra nivelului brut al salariilor, cuvenit salariaţilor;
▪ contribuţiile pentru asigurările de şomaj datorate de către întreprinderi,
instituţii şi salariaţii acestora în vederea formării fondului necesar plăţii
ajutoarelor de şomaj şi altor cheltuieli specifice acestei acţiuni;
▪ contribuţii pentru constituirea fondurilor sociale de sănătate;
▪ contribuţii sau prelevări din profitul brut pentru constituirea diferitelor
fonduri publice speciale: cercetare, dezvoltare etc.
3. Venituri nefiscale:
▪ vărsăminte din profitul net al regiilor autonome;
▪ vărsămintele instituţiilor publice;
▪ majorări, amenzi şi penalităţi încasate de la contribuabili care nu
respectă disciplina financiară;
▪ dobânzi încasate de la debitorii publici externi;
▪ venituri din diferenţe de curs ale înscrisurilor publice;
▪ împrumuturi contractate pentru acoperirea deficitului bugetar;
▪ donaţii şi alte venituri;
▪ venituri din valorificarea capitalului (venituri din valorificarea bunurilor
proprietate de stat).
În consecinţă, mecanismul care funcţionează în cadrul sistemului resur-
selor financiare publice trebuie astfel conceput încât să asigure într-o măsură
îndestulătoare resursele financiare de care statul are nevoie în acea perioadă,
dar mărimea impozitelor şi a taxelor instituite să nu constituie o povară prea grea
pe umerii contribuabililor, care să determine reducerea motivaţiei afacerilor, cu
toate consecinţele nefavorabile care pot decurge de aici.
Dimensionarea, aşezarea şi perceperea impozitelor se pot realiza numai
prin utilizarea şi punerea în funcţiune a unui mecanism fiscal complex, cu me-
tode, tehnici şi instrumente specifice, a căror aplicare să satisfacă un minimum
de reguli şi principii pentru ca acesta să poată fi considerat raţional.
Dintre cerinţele principale, pe care ar trebui să le îndeplinească un astfel de
sistem fiscal, ar fi:
▪ să asigure resurse financiare suficiente de care are statul nevoie în
acea perioadă;
▪ prin pârghiile sale specifice să poată influenţa pozitiv activitatea econo-
mică şi socială a ţării;
▪ să asigure justiţia socială (universalitatea, unicitatea impozitelor);
 ▪ să fie elastic, pentru ca acesta să poată fi uşor adaptat necesităţilor
economiei;
▪ să fie stabil în timp, pentru a nu periclita planurile de afaceri ale agenţilor
economici.
Desigur că, primele încercări în această privinţă au început în perioadele
feudalismului, capitalismului premonopolist, sfârşitul secolului XIX, începutul
secolului XX, dar metodele şi tehnicile de atunci nu au putut răspunde acestor
cerinţe, cum, de altfel, nu pot răspunde pe de-a întregul nici în prezent.

3.6.Cerinţele mecanismului financiar în

domeniul cheltuielilor publice
Prin intermediul cheltuielilor publice statul finanţează obiectivele şi acţiunile
de importanţă naţională prin bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat,
fondurilor speciale etc. şi de importanţă locală prin bugetele locale în vederea
îndeplinirii pe această cale a atribuţiilor şi funcţiilor sale.
Destinaţia fondurilor publice este dată atât de ramura sau domeniul de
activitate finanţat, cât şi de faptul dacă acestea sunt alocate pentru consum de
bunuri şi utilităţi publice sau pentru cheltuieli de capital.
Mecanismul financiar din domeniul cheltuielilor publice trebuie să răspundă
unor necesităţi şi obiective, printre care:
- dimensionarea cheltuielilor pe domenii şi acţiuni la nivelul strictului
necesar pentru a înlătura pe această cale posibilităţile de risipă şi proasta
gospodărire a resurselor financiare publice;
- stabilirea unui raport optim între cheltuielile pentru consum şi pentru
formarea şi dezvoltarea capitalului, care pot să asigure o perspectivă mai sigură
în domeniul utilităţilor şi serviciilor publice şi semipublice viitoare;
- alegerea priorităţilor economice şi sociale cu prilejul alocării fondurilor pe
acţiuni şi obiective, în funcţie de necesităţile şi cerinţele reale pe care le reclamă
economia şi societatea la un moment dat;
- în procesul propriu-zis de constituire a fondurilor publice să se aibă în
vedere realizarea unei eficienţe economice, dar, în primul rând, a uneia sociale,
prin înlăturarea fenomenelor de risipă şi proastă gospodărire a resurselor, precum şi
prin angajarea lor numai cu respectarea legalităţii, oportunităţii şi a necesităţii.
Mecanismul financiar trebuie să asigure, prin metodele şi tehnicile sale, înlătura-
rea de la finanţare a unor cheltuieli care nu sunt justificate din punct de vedere
social, economic, sau nu sunt legale, sau oportune, ori nu reflectă operaţiuni
reale, efectiv realizate.
 3.7.Cadrul instituţional specific
finanţelor publice în România
Pentru a mobiliza în beneficiul său aceste uriaşe resurse financiare, statul
îşi creează legi şi reguli, instrumente, metode şi tehnici specifice, pe de-o parte,
şi un aparat specializat care să aplice aceste instrumente şi tehnici, pe de altă
parte.
Metodele, mijloacele şi instrumentele create de conducerile statale din
fiecare orânduire socială, prin intermediul cărora acesta îşi constituie resursele
publice la dispoziţia sa şi le utilizează apoi, diferă de la o ţară la alta şi chiar de la
o etapă la alta a dezvoltării statului respectiv.
Paralel cu dezvoltarea în timp a metodelor şi tehnicilor de constituire,
administrare şi utilizare a fondurilor publice are loc o evoluţie şi o perfecţionare
continuă a aparatului de specialitate creat în acest scop.
Organele de specialitate ale statului desemnate să participe direct la
aplicarea metodelor şi pârghiilor specifice în procesul de constituire şi redistri-
buire a resurselor financiare publice trebuie să joace un rol activ atât în funda-
mentarea deciziilor privind stabilirea, colectarea, gestionarea lor cât şi în ceea ce
priveşte raţionalizarea opţiunilor bugetare în stabilirea priorităţilor.
Din punct de vedere instituţional şi organizatoric, verigilor sistemului
financiar şi bugetar le corespund anumite instituţii şi organe care înfăptuiesc, în
fapt, prin activitatea lor, constituirea, repartizarea, utilizarea şi controlul modului
de gestionare a fondurilor financiare publice.
Organele puterii şi administraţiei centrale şi locale de stat îndeplinesc pe
lângă atribuţiile lor specifice şi o serie de atribuţii de natură financiar-bugetară, şi
anume:
a) Parlamentul are dreptul de decizie în domeniul financiar-bugetar şi de
control asupra îndeplinirii aprobărilor care au fost date prin lege. Pentru bugetele
locale, drepturile şi atribuţiile similare Parlamentului la au consiliile locale.
Parlamentul este organul suprem care ia decizii în domeniul politicii
financiar-bugetare, valutare şi monetare; aprobă legile bugetare, legile fiscale,
legea finanţelor publice, legea bancară, a asigurărilor sociale etc. De asemenea,
are dreptul de control privind aplicarea acestor legi privind modul în care sunt
constituite şi utilizate fondurile publice, precum şi asupra organelor, organismelor
şi persoanelor care sunt implicate în mânuirea fondurilor publice.
b) Guvernul are un rol important în pregătirea şi executarea deciziilor
financiar-bugetare, elaborarea proiectului bugetului de stat, al proiectului
bugetului asigurărilor sociale de stat şi conturilor generale anuale de execuţie al
acestor bugete, care după ce sunt însuşite se supun spre dezbatere şi aprobare
Parlamentului. După aprobarea bugetelor, Guvernul ia măsurile necesare pentru
executarea acestora în bune condiţiuni.
 Guvernul are importante atribuţii şi în ceea ce priveşte definirea politicii
fiscal-bugetare prin emiterea de ordonanţe, în perioada în care acesta este
abilitat de către Parlament cu aceste atribuţii (perioade de vacanţe ale acestuia)
sau în situaţiile de urgenţă în care aprobarea unor acte normative de acest gen
este imperioasă şi nu suferă amânare.
c) Atribuţii importante pe linia elaborării şi executării bugetului de stat, al
bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetului Trezoreriei Statului revin
Ministerului Finanţelor Publice şi Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale,
precum şi organelor lor teritoriale.
Ministerul Finanţelor Publice, ca organ de specialitate al Guvernului în
domeniul financiar-bugetar, îndeplineşte o serie de atribuţii, printre care:
- propune Guvernului politica macroeconomică şi asigură aplicarea uniformă a
acesteia prin gestiunea balanţelor financiare, monetare şi valutare;
- elaborează proiectul bugetului de stat, pe care îl supune aprobării
Guvernului, iar după însuşirea lui de către acesta Parlamentului, după a cărui
aprobare ia măsurile necesare pentru executarea lui în bune condiţii;
- organizează funcţionarea Trezoreriei Statului prin intermediul căreia
efectuează operaţiunile financiare în domeniul public, exercitând un control fiscal
asupra veniturilor şi preventiv asupra cheltuielilor componentelor bugetului general
consolidat;
- întocmeşte prognoze, programe, analize, studii de oportunitate la nivel
macroeconomic sau sectorial;
- asigură fundamentarea realizării echilibrului financiar, monetar şi valutar la
nivel macroeconomic;
- efectuează controlul general financiar asupra utilizării eficiente a
resurselor financiare publice, precum şi respectării legilor în domeniul financiar-
bugetar;
- iniţiază, negociază şi încheie acorduri internaţionale în domeniul relaţiilor
financiare;
- participă la elaborarea actelor normative financiare şi avizează altele cu
referire la efectele financiar-bugetare ale acestora.
Ministerul Finanţelor Publice îşi exercită o parte importantă din atribuţiile
sale prin intermediul organelor sale teritoriale – Direcţiile generale ale finanţelor
publice.
Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale are importante atribuţii şi res-
ponsabilităţi în domeniul elaborării, executării şi întocmirii bugetului asigurărilor
sociale de stat şi a contului general de execuţie a bugetului asigurărilor sociale
de stat.
 În exercitarea acestor atribuţii Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale este
sprijinit de Ministerul Finanţelor Publice, care vizează şi certifică, într-un fel
anume, toate lucrările referitoare la bugetul asigurărilor sociale de stat şi buge-
tului asigurărilor pentru şomaj.
Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi organele sale teritoriale au
atribuţii importante cu privire la controlul modului în care se execută bugetul
asigurărilor sociale de stat şi bugetul asigurărilor pentru şomaj.
d) Banca Naţională a României, în calitatea sa de Bancă Centrală de
emisiune, stabileşte şi conduce politica monetară şi de credit, urmăreşte stabilitatea
monetară şi supraveghează activitatea tuturor societăţilor bancare. De ase-
menea, Banca Naţională a României are importante atribuţii în ceea ce priveşte
executarea componentelor bugetului general consolidat, prin administrarea con-
tului curent general al Trezoreriei Statului, prin intermediul căruia se derulează
principalele fluxuri financiare referitoare la constituirea şi utilizarea fondurilor
publice.
e) Fluxuri financiare importante sunt create şi prin sistemul asigurărilor de
bunuri, persoane şi răspundere civilă, care se înfăptuiesc prin intermediul
societăţilor de asigurări şi reasigurări, a căror activitate este reglementată şi
urmărită de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
f) Curtea de Conturi a României este un organ de control al Parlamentului,
care exercită un control aposteriori asupra modului în care au fost constituite şi
folosite resursele financiare publice de către instituţiile publice sau regiile auto-
nome, dar şi asupra tuturor persoanelor juridice care mânuiesc sau beneficiază
de fonduri publice din partea statului.
Curtea de Conturi exercită un control în numele Parlamentului asupra
tuturor organelor şi organismelor, inclusiv asupra Parlamentului, Preşedinţiei,
Guvernului, cu privire la buna gestionare şi utilizare a banilor publici, indiferent
prin ce fel de buget sunt constituiţi sau utilizaţi.
Prin Camerele de Conturi la nivel teritorial se exercită o activitate de control
care vizează modul de constituire, utilizare şi raportare a resurselor financiare
publice care se derulează prin bugetele locale.
 Capitolul 4

Politica financiară

4.1. Conceptul de politică financiară

Formaţiunile politice aflate în competiţie, pentru a ajunge la putere, îşi
elaborează programe doctrinare, prin intermediul cărora se stabilesc obiectivele
prioritare în domeniul economic, social, cultural, care vor fi avute în vedere în
timpul viitoarei guvernări.
În condiţii normale şi corecte, programele pe care partidele politice le prezintă
în campaniile electorale pentru a câştiga alegerile ar trebui să devină pentru acel
partid şi program de guvernare, odată ajuns la putere. De cele mai multe ori însă
programul de guvernare nu prea mai seamănă cu programul electoral al partidului
aflat la putere şi, chiar dacă iniţial nu au prea multe deosebiri, ele nu pot fi
îndeplinite, deoarece, de obicei, programele electorale sunt întocmite avându-se în
vedere, în primul rând, opţiunile alegătorilor şi în mai mică măsură acestea ţin
cont de condiţiile reale ale economiei.
Întocmit în condiţiile şi cu rezervele prezentate mai sus, programul de
guvernare este necesar a fi aprobat de către Parlament. Odată îndeplinită
această condiţie, programul defineşte politica statului pe plan intern şi extern, pe
perioada anului sau anilor în care se află la putere acea formaţiune politică. În
cadrul politicii interne un loc important trebuie să-l ocupe obiectivele cu caracter
economic şi social, la care se adaugă cele legate de apărarea naţională,
ordinea publică internă, siguranţă naţională şi administraţia publică.
Realizarea tuturor acestor obiective reclamă importante resurse financiare
pe care autorităţile statului trebuie să le colecteze din economie.
Politica financiară poate fi definită ca un ansamblu de metode, mijloace şi
instrumente prin care se asigură mobilizarea, repartizarea şi utilizarea resurselor
financiare necesare realizării obiectivelor economico-sociale dintr-o anumită
perioadă. Politica financiară include, de asemenea, reglementările şi instituţiile
prin intermediul cărora se derulează resursele financiare publice.
 Politica generală a oricărei guvernări este indisolubil legată de politica
financiară prin intermediul căreia se asigură resursele de care are nevoie statul la
un moment dat, iar prin politicile fiscale şi bugetare pe care le promovează se
prefigurează sau nu o anumită dezvoltare a economiei şi a societăţii în general.
De aceea, atenţia autorităţilor statului este îndreptată, în primul rând, spre
identificarea a cât mai multe resurse financiare publice, fără a depăşi un anumit
prag al fiscalităţii, în condiţiile unor cheltuieli minime ocazionate de colectarea
acestora.
O maximizare a resurselor publice s-ar putea obţine într-o economie
funcţională prin:
- depistarea întregii materii impozabile şi evaluarea corectă a acesteia;
- aplicarea corectă a metodelor şi tehnicilor fiscale privind determinarea
impozitelor şi taxelor;
- descurajarea fenomenului de evaziune fiscală.
Gradul de fiscalitate de care orice guvern trebuie să ţină seama se
defineşte ca un raport între nivelul total al prelevărilor obligatorii (venituri fiscale şi
venituri nefiscale) şi un indicator macroeconomic (produsul intern brut, produsul
naţional brut, venitul naţional). În acest fel, rata presiunii fiscale (limita fiscalităţii)
exprimă în mod relativ sarcinile publice din punct de vedere fiscal care presează
asupra economiei, indicatorul reflectând, spre exemplu, partea din produsul
intern brut creată într-o anumită perioadă de timp, care este preluată la fondurile
publice, în scopul acoperirii cheltuielilor statului.
Pe baza unor observaţii statistice îndelungate s-a constatat că în ţările
unde limita fiscalităţii este ridicată volumul absolut al prelevărilor obligatorii la
buget manifestă o tendinţă de scădere. Sugestivă în acest sens este curba lui
Lafer care exprimă, în timp, evoluţia raportului între volumul prelevărilor
obligatorii şi rata presiunii fiscale.

Suma absolută a
prelevărilor obligatorii posibile
MN M’
P N’

P’

0 T1 A T2 B 100%
Cote de impozit

Graficul nr. 4.1. – Curba lui Lafer

 Din grafic rezultă că volumul absolut al prelevărilor de resurse publice poate
creşte până la un anumit prag, până la un anumit grad de fiscalitate, de la care, cu
toate că cotele de impozite ar creşte, volumul absolut al resurselor publice pe
termen mediu şi lung va înregistra o tendinţă de scădere. Teoretic, dacă gradul
fiscalităţii va tinde spre 100%, mărimea absolută a prelevărilor va tinde spre zero.
De aceea, segmentul OA din grafic este denumit şi „zonă de admisibilitate“
a presiunii fiscale, zonă în care creşterii gradului de fiscalitate îi va corespunde şi
o creştere a volumului resurselor publice, de la P la M, iar segmentul AB este
„zona de inadmisibilitate“, zonă în care o creştere a gradului de fiscalitate va
atrage după sine o reducere treptată a cuantumului resurselor publice care se
pot colecta, respectiv de la M la N.
Deşi nivelul pragului admisibil al fiscalităţii este greu de precizat, stabilirea
unor mărimi a cotelor de impozite trebuie alese în aşa fel, încât:
- să nu ducă la reducerea motivaţiei oamenilor de afaceri şi astfel la scă-
derea efortului productiv;
- să nu ducă la încurajarea evaziunii fiscale, în situaţii disperate ale agen-
ţilor economici;
- să nu ducă la scăderea puterii concurenţiale a producătorilor autohtoni
faţă de străinătate, cu o fiscalitate mai redusă.
Principalele domenii de manifestare a politicii financiare sunt:
- domeniul cheltuielilor publice;
- domeniul resurselor financiare publice;
- domeniul creditului bancar;
- domeniul asigurărilor de bunuri, persoane şi răspundere civilă.

4.2. Folosirea finanţelor publice

în cadrul obiectivelor politicii financiare
Raţionalitatea oricărei politici financiare nu poate fi apreciată decât în
funcţie de atingerea scopului pentru care ea a fost creată.
De obicei, în construcţia unui sistem bugetar, care are în vedere asigurarea
optimă a resurselor financiare publice de care statul are nevoie pentru a-şi îndeplini
atribuţiile şi funcţiile sale, ar trebui să aibă ca punct de plecare dimensionarea
corectă a cheltuielilor necesare pentru a se putea îndeplini obiectivele de strategie
stabilite pentru acea etapă.
Astfel, odată stabilit cuantumul necesarului de resurse publice, obiectivul
următor al sistemului ar trebui să fie acela de a face rost de acele resurse.
 Numai că între aceste două obiective majore ale sistemului financiar şi ale
politicii financiare, în general, există permanent un conflict nedeclarat de interese
şi de posibilităţi practice, reale de a le pune întotdeauna de acord.
Astfel, şi în România, ca peste tot în lume, cerinţele de fonduri publice din
partea instituţiilor publice, prin care este reprezentat statul şi prin care îşi exercită
în fapt atribuţiile şi funcţiile sale, sunt adesea supradimensionate, în aşa fel încât
cuantumul cheltuielilor prognozate cuprinde de obicei şi anumite rezerve pentru
situaţii neprevăzute, care nu au putut fi avute în vedere la începutul exerciţiului
bugetar, sau pentru a acoperi o eventuală posibilă eroare în prognozare.
În acelaşi timp, fondurile publice posibile de obţinut din economie sunt
totuşi limitate dacă se are în vedere faptul că fiscalitatea nu poate să depăşească
un anumit prag critic. A nu ţine cont de acest lucru pe termen mediu sau lung ar
însemna neglijarea efectelor negative asupra evoluţiei viitoare a economiei acelei
ţări şi, în final, asupra bunăstării membrilor întregii societăţii. De aceea, alegerea
metodelor şi mijloacelor concrete privind formarea şi dirijarea resurselor
financiare, precum şi instrumentele, instituţiile şi reglementările financiar-
bugetare utilizate de stat pentru influenţarea proceselor economice şi a relaţiilor
sociale într-o anumită perioadă este extrem de importantă.
În acest sens, economistul francez Allain Barrère11 defineşte obiectivele politicii
financiare astfel încât acestea „să favorizeze progresul economiei prin intermediul
finanţelor publice, să regularizeze conjunctura prin impozite şi investiţii şi să
realizeze justiţia fiscală prin luarea în considerare a posibilităţilor contributive (să
lase fiecărui om minimul necesar)“.
Politica financiară acţionează nemijlocit în sfera repartiţiei (formarea şi
dirijarea fondurilor publice pentru satisfacerea nevoilor sociale), dar ea influen-
ţează puternic şi celelalte faze ale reproducţiei sociale: producţia, schimbul şi
consumul.
Ca parte integrantă a politicii generale a statului, politica financiară este
chemată să contribuie, în primul rând, la creşterea potenţialului economic al
statului şi, pe această bază, la satisfacerea cât mai deplină a nevoilor sociale ale
populaţiei, în fiecare etapă ea fiind definită prin strategia şi tactica specifică.
Reglementările cu caracter financiar-bugetar care stabilesc coordonatele
politicii financiare, precum şi prognozele financiare pe termen mai îndelungat
formează strategia, iar actele administrative de planificare (programare, prognozare)
pe perioade mai scurte, precum şi măsurile concrete care se iau pentru îndepli-
nirea obiectivelor stabilite reprezintă tactica.

11
Iulian Văcărel şi colaboratorii – Finanţele Publice, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1999, pag. 146
 4.3. Obiectivele politicii financiare în domeniul
cheltuielilor publice
Politica promovată în domeniul cheltuielilor publice trebuie să stabilească
mărimea, destinaţia şi structura optimă a acestora şi să definească obiectivele
majore ce trebuie atinse în domeniile economic, social-cultural, al asistenţei
sociale, apărare, ordine publică, siguranţă naţională, administraţie şi să precizeze
căile, metodele şi instrumentele ce trebuie folosite pentru ca obiectivele
respective să fie realizate cu un efort financiar minim.
a) Dimensionarea cheltuielilor publice presupune stabilirea mărimii
absolute şi relative a acestora (ponderea lor în produsul intern brut), în raport cu
o serie de indicatori, printre care:
- anul precedent;
- cheltuielile dintr-un anumit domeniu (sănătate, învăţământ etc.) ce revin
pe un indicator de ordin general (locuitor, de exemplu) exprimate în lei
sau valută;
- cheltuielile ce revin pe un indicator specific, spre exemplu, cheltuielile ce
revin cu instruirea unui elev, student sau cheltuielile ce revin pe un pat
de spital, bolnav ambulatoriu etc.
Referitor la stabilirea cuantumului cheltuielilor publice important este ca
acestea să reflecte necesităţile strict legate de funcţionarea normală a instituţiilor
în cauză. Nivelul acestora trebuie să ţină cont în ultimă instanţă de cuantumul
resurselor financiare publice posibile care se pot colecta din economie în
condiţiile unei fiscalităţi normale, acceptabilă pentru majoritatea subiecţilor
productivi din economie.
b) În stabilirea destinaţiei cheltuielilor publice trebuie să se aleagă dome-
niile şi acţiunile strict necesar a fi finanţate în perioada anului bugetar respectiv.
Stabilirea priorităţilor este o decizie de prim ordin a puterii şi executivului unui
stat, întrucât de modul în care acestea sunt stabilite depinde în mare măsură
situaţia economică, financiară şi socială pe termen mediu şi lung a acelui stat.
Cu prilejul stabilirii destinaţiei cheltuielilor publice trebuie să se asigure
deci:
- realizarea obiectivelor de politică economică (introducerea progresului
tehnic şi ştiinţific, sprijinirea dezvoltării economice a tuturor zonelor ţării,
ocuparea forţei de muncă, încurajarea competitivităţii, restructu-rarea
etc.);
- realizarea obiectivelor de politică socială (educaţie, sănătate, cultură,
asistenţă socială etc.);
- asigurarea bunei funcţionări a instituţiilor responsabile cu ordinea publică,
apărarea ţării, siguranţa naţională;
 - asigurarea unui raport just între cheltuielile pentru consum şi formarea
brută de capital;
- asigurarea unui raport corect între investiţiile productive şi cele
neproductive (sau indirect productive);
- între consumul individual şi cel social (realizat prin cheltuieli publice).
De aceea, cum resursele financiare sunt limitate, iar destinaţiile acestora
concurenţiale, este extrem de dificil ca în toate situaţiile să fie aleasă varianta
eficientă şi optimă.
c) În cuantificarea cheltuielilor publice pe destinaţii (beneficiari) trebuie să
se asigure stimularea acestora prin metode de finanţare şi gestionare, ori prin
alte instrumente specifice fiscalităţii şi practicii bugetare, printre care se pot
menţiona:
- autofinanţarea pe baza resurselor proprii, cu completarea acestora pe
seama alocaţiilor bugetare;
- autofinanţarea integrală din venituri proprii;
- apelarea numai în ultimă instanţă la finanţarea integrală de la buget cu
titlu definitiv şi nerambursabil.

4.4. Obiectivele politicii financiare în domeniul

resurselor financiare publice
În domeniul resurselor financiare publice, „politica“ trebuie să stabilească
volumul resurselor financiare în condiţiile unei economii funcţionale prin metode
şi tehnici fiscale normale, acceptate de majoritatea participanţilor la acest proces.
a. Volumul resurselor financiare ce trebuie realizate din economie este
determinat, în primul rând, de volumul cheltuielilor publice necesare de finanţat în
exerciţiul bugetar respectiv.
Normal este ca în acest calcul să se ia în considerare numai cheltuielile strict
necesare, dar de cele mai multe ori lucrurile se petrec invers, în sensul că volumul
cheltuielilor este determinat de cuantumul resurselor financiare posibil de colectat din
economie, la un moment dat, avându-se în vedere totuşi respectarea unei fiscalităţi
normale, deoarece a nu ţine seama de acest lucru, cum s-a mai menţionat, ar
conduce nemijlocit la o stagnare economică, cu un regres în toate domeniile social-
culturale şi, implicit, asupra nivelului de trai al populaţiei.
Volumul resurselor susceptibile de a fi mobilizate la fondurile publice este cu
atât mai mare, cu cât este mai dezvoltat acel stat din punct de vedere economic, cu
alte cuvinte, cu cât este mai mare produsul intern brut. Dar volumul resurselor
publice nu este întotdeauna direct proporţional cu cuantumul produsului intern brut,
ci şi cu gradul fiscalităţii, respectiv, cu raportul dintre consumul individual şi cel social
(colectiv) stabilit prin politica financiară a statelor în cauză.
 De aceea, raportul dintre volumul resurselor şi produsul intern brut nu este
acelaşi peste tot, el este diferit de la o ţară la alta, în funcţie de orientarea politicii
generale a guvernelor respective, şi de multe ori, şi din cauza tradiţiei etc. De
exemplu, în ţările dezvoltate, o parte importantă a cheltuielilor cu educaţia sau
sănătatea este suportată de beneficiarii acestor servicii de organisme economice
şi chiar de biserici, fundaţii şi alte asociaţii fără scop lucrativ etc. Cheltuielile
publice din acele state sunt orientate cu predilecţie spre domeniul apărării, ordinii
publice etc., pe câtă vreme în ţările slab dezvoltate sau în tranzacţie cheltuielile
sunt direcţionate cu prioritate spre domeniile economiei şi în mai mică măsură
pentru protecţia socială.
b. Politica financiară în domeniul resurselor publice are în vedere şi
provenienţa acestora, din plan intern sau din resurse externe, în completare.
Resursele interne pot fi clasificate în funcţie de structura proprietăţii care le
produce, şi anume:
- resurse financiare provenite din domeniul public (societăţi comerciale cu
capital de stat, regii autonome, instituţii publice etc.);
- resurse financiare provenite din domeniul privat.
Indiferent de sursa de provenienţă a veniturilor publice, din sectorul public
sau privat, contribuabilii respectivi trebuie trataţi în mod egal, în conformitate cu
principiile unei fiscalităţi echitabile şi raţionale, la venituri egale – impozite egale,
precum şi prin prisma universalităţii impunerii.
Dacă în ceea ce priveşte stabilirea cuantumului obligaţiilor către stat regula
tratării egale în general funcţionează, în ţara noastră în ceea ce priveşte
urmărirea la plată a acestora se înregistrează uneori tratamente diferenţiate.
Astfel, marile societăţi comerciale cu capital de stat, mai ales cele care nu pot
face faţă plăţilor, beneficiază de amânări, eşalonări a datoriilor, reduceri sau chiar
scutiri de impozite, mai ales pentru a facilita procesul de privatizare.
c. În politica financiară a veniturilor trebuie ţinut cont şi de tipul canalelor
prin care acestea se prelevă, şi anume:
- în mod individual de persoane fizice sau juridice, în funcţie de venit,
avere, profit etc. (impozitele directe);
- la vânzare, la import, la prestarea serviciilor, fără ca aceste obligaţii să fie
nominalizate pe suportator, ci pe cel care le colectează şi apoi le achită
(impozitele indirecte).
d. Aplicarea politicilor fiscale în domeniul veniturilor poate avea în vedere şi
forma sub care ele se prelevă, care diferă în funcţie de modul de organizare şi
funcţionare a contribuabililor în:
- societăţi comerciale;
- regii autonome;
- instituţii publice.
 La societăţile comerciale, spre exemplu, modul de prelevare la buget se
face sub forma impozitului pe profit, pe dividende etc, la regiile autonome sub
forma impozitului pe profit şi a vărsămintelor din profitul net (venituri nefiscale),
iar la instituţiile publice sub forma vărsămintelor din veniturile realizate de
instituţiile publice în cauză.
e. Politica financiară în domeniul veniturilor poate fi diferenţiată şi în funcţie
de modul în care se abordează echilibrele financiare (Veniturile bugetare ≤,≥
Cheltuielile bugetare), astfel:
- unele state abordează problema deficitelor ca o stare anormală, situaţie în
care îşi construiesc bugetele în mod echilibrat sau excedentar;
- alte state consideră dezechilibrele o stare normală (deficitul bugetar),
situaţie în care îşi construiesc bugetele cu deficit.
f. De asemenea, politica financiară din domeniul veniturilor statului trebuie
să aibă în vedere politica împrumuturilor de stat, opţiune extrem de importantă
pentru prezentul şi viitorul acelei ţării.
Important pentru ţară şi generaţiile viitoare este ca în vederea finanţării
deficitelor bugetare să se apeleze, în primul rând, la împrumuturile de pe piaţa
financiară internă şi numai în cazuri extreme la cele externe, dar nu în orice condiţii,
ci evitându-se creditele cu dobânzi împovărătoare. Este util ca în acest demers
împrumuturile externe să fie direcţionate, în primul rând, spre producţie, investiţii,
dezvoltare şi nu pentru consum, întrucât în funcţie de aceste alegeri va fi favorizată
sau nu evoluţia ulterioară a economiei şi, pe această bază, asigurată sau nu
bunăstarea populaţiei.

4.5. Obiectivele politicii financiare în domeniul

creditului bancar
Politica financiară a statului în România, în domeniul creditului bancar, se
realizează în principal prin intermediul Băncii Centrale, Banca Naţională a României,
a sistemului de bănci comerciale şi a altor instituţii financiare cu activităţi similare.
Deoarece Banca Centrală, Banca Naţională a României, este cea care acordă
credite pentru refinanţarea unor bănci comerciale, Trezoreriei Statului sau a altor
instituţii de credit, ea este cea care determină dobânzile pe piaţa bancară.
Dobânzile pe care le stabilesc băncile comerciale pentru creditele pe care
le acordă solicitanţilor sunt strâns legate de dobânda pentru creditele pe care le
stabileşte Banca Naţională a României în vederea finanţării şi refinanţării băncilor
comerciale sau deficitelor bugetare. De altfel, rata dobânzii de refinanţare este
menită să influenţeze, fie şi numai în parte, contracararea tendinţelor inflaţioniste
care se pot manifesta în economie.
Este important ca dobânzile care se percep de către băncile comerciale la
creditele pe care le acordă subiecţilor economici să fie avantajoase pentru aceştia în
vederea menţinerii motivaţiei afacerilor acestora, o scumpire a împrumuturilor
ducând nemijlocit la o stagnare şi recesiune a economiei, cu toate consecinţele
negative care decurg de aici. De aceea, politica creditului este extrem de importantă
pentru economie, în general cu implicaţii şi consecinţe asupra tuturor aspectelor
sociale ale societăţii. Preţul creditului trebuie să ţină seama de acoperirea ratei
inflaţiei, dar acesta trebuie determinat de o asemenea manieră, încât să nu
descurajeze mediul de afaceri, cu efecte nefavorabile asupra întregii vieţi sociale.

4.6. Politica financiară în domeniul asigurărilor

şi reasigurărilor
Judecând prin prisma conţinutului lor economic, fluxurile financiare
determinate de asigurările de bunuri, persoane şi răspundere civilă, deşi nu se
încadrează în domeniul finanţelor publice, ele sunt importante în economie şi în
cadrul finanţelor în general.
În acest context, majoritatea fluxurilor financiare prilejuite de actul de
asigurări şi reasigurări sunt determinate de asigurările obligatorii şi facultative de
bunuri, persoane şi răspundere civilă, ponderea deţinând-o cele facultative.
În acest cadru, intervenţia posibilă a statului în domeniul acestor categorii
de resurse financiare este limitată şi restrânsă la nivelul asigurărilor de tip obliga-
toriu pentru bunuri sau persoane. Paleta mai largă a asigurărilor, facultative, nu
poate fi influenţată în mod direct de către autorităţile statului decât, eventual,
indirect prin măsuri adiacente care să determine un plus de resurse persoanelor
fizice şi juridice, care apoi, pe această bază, să ducă la sporirea posibilităţilor lor
financiare de a apela la asigurările facultative de bunuri şi persoane, extrem de
necesare pentru contracararea efectelor nefavorabile ale dezastrelor, calamită-
ţilor naturale şi a altor factori de risc.

4.7. Principalele realizări în politica fiscal-

bugetară de după decembrie 1989
Este bine cunoscut faptul că „obiectivele reformei fiscale sunt numeroase
şi, desigur, nu se pot înlătura deodată toate neajunsurile existente. Aceasta şi din
cauză că nu putem evalua exact conexiunile interne şi externe ale viitoarei
noastre evoluţii economice, precum şi efectele introducerii mecanismului pieţei,
în special, în condiţiile în care vor persista şi vor dispărea lent elementele şi
instituţiile vechiului mecanism administrativ de conducere.“ 12.

12
Rodica Bălănescu, Florin Bălăşescu, Elena Moldovan – „Sisteme de impozite“, Editura
Economică, Bucureşti, 1994, pag. 25
 Făcându-se referire la obiectivele de bază în fundamentarea politicii fiscale
în lucrarea citată, se menţiona un mare adevăr: „în timp ce economiile de piaţă
dezvoltate îşi pot permite o armonizare fină a mecanismului impozitelor şi
punerea acestora în concordanţă cu priorităţile politicii economice, noi suntem în
situaţia opusă, principalele motivaţii ale reformei impozitelor fiind: asigurarea
compatibilităţii sistemului de impozite cu mecanismul de piaţă (ceea ce suscită
eliminarea impozitelor şi taxelor specifice economiei centralizate); asigurarea prin
sistemul de impozite a liberei circulaţii a capitalurilor, produselor şi serviciilor;
asigurarea unui raport echilibrat între produsul intern brut şi sarcina fiscală, care
să favorizeze acumularea şi cererea agregată“13.
Faţă de aceste deziderate ale politicii fiscal-bugetare în acest domeniu au
fost înregistrate multe şi însemnate încercări şi s-au produs multe fluxuri şi
refluxuri în a se armoniza legislaţia românească din domeniul fiscal şi bugetar cu
cea a unei ţări în care economia şi finanţele funcţionează pe baza legilor unei
economii de piaţă dezvoltate. Reuşitele au alternat de multe ori cu însemnate
nereuşite, sistemul nostru fiscal-bugetar suferind din plin de multă incoerenţă şi
inconsecvenţă în domeniul legislaţiei, de politici şi experienţe mai puţin reuşite în
sfera înlesnirilor şi facilităţilor fiscale, mai ales a celor stabilite prin fostele Legi –
ale impozitului pe profit şi investiţiilor.
Aşadar, în cadrul procesului de reformă economico-socială a României, un
rol major şi de o importanţă deosebită îl au pârghiile financiar-fiscale. De modul
în care acestea reuşesc să răspundă, cu eficienţă şi promptitudine, comanda-
mentelor reformei privind restructurarea economiei pe baze şi criterii noi de
eficienţă, se poate aprecia dacă măsurile luate în domeniul finanţelor publice
sunt sau nu corecte. De îndeplinirea în bune condiţii a funcţiilor finanţelor publice,
de felul în care acestea reuşesc să asigure resursele şi să le administreze în
mod corect pentru dezvoltarea economico-socială depinde, în mare măsură,
succesul reformei la nivel naţional.
Începutul reformei în domeniul finanţelor publice este legat de apariţia
Legilor finanţelor şi contabilităţii care au determinat reorganizarea întregului
sistem al finanţelor publice, instituind pârghii, metode şi tehnici specifice
economiei de piaţă, cu ajutorul cărora statul să poată interveni şi influenţa pozitiv
dezvoltarea economico-socială.
Liberalizarea preţurilor, reducerea şi raţionalizarea subvenţiilor de
consum, renunţarea la controlul preţurilor de achiziţie ale produselor agricole
şi la limitarea cotelor de adaos comercial în prima etapă, şi apoi liberalizarea

13
Rodica Bălănescu, Florin Bălăşescu, Elena Moldovan – „Sisteme de impozite“, Editura
Economică, Bucureşti, 1994, pag. 25-26
acestora, au impulsionat funcţionarea pieţei libere. Alinierea preţurilor interne la
cele externe la o serie de produse a vizat stimularea economiei pentru creşterea
eficienţei şi pregătirea sectoarelor economice pentru export. Toate acestea au
creat probleme noi cu privire la metodele şi tehnicile fiscale care trebuia
adaptate, deoarece de funcţionarea lor corectă depindeau la nivel naţional
constituirea veniturilor bugetare.
Legea privind organizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale a restructurat fundamental sistemul de
organizare a fostelor întreprinderi şi organizaţii economice de stat, iar Legea
administraţiei publice locale cu modificările ulterioare şi Legea finanţelor
publice locale au dat competenţe sporite autorităţilor locale în ceea ce priveşte
aprobarea şi executarea bugetelor locale.
În ansamblu, prin măsurile întreprinse în domeniul financiar-fiscal, s-a urmărit
alinierea la practicile fiscale din ţările dezvoltate, concomitent cu crearea unui
sistem fiscal mai modern corespunzător cerinţelor economiei de piaţă, prin
introducerea taxei pe valoarea adăugată, îmbunătăţirea sistemului de impozitare a
profiturilor, salariilor şi veniturilor agricole, reconsiderarea impozitelor şi taxelor
locale şi accizelor.
Cu tot efortul autorităţilor după decembrie 1989, de a crea un sistem fiscal
modern şi eficient, acest lucru nu s-a reuşit pe deplin. Din păcate, până în
prezent, sistemul nostru fiscal a dat dovadă de multă inconsecvenţă şi incoerenţă,
manifestând multe slăbiciuni din punct de vedere al legislaţiei şi modului unitar de
aplicare a lui.
În aceeaşi direcţie, s-au petrecut greşeli care au afectat puternic veniturile
bugetare – ne referim, în primul rând, la legislaţia privind impunerea profitului
persoanelor juridice, prin care nu s-au corelat suficient de echitabil facilităţile
fiscale acordate întreprinzătorilor străini cu cele acordate întreprinzătorilor
autohtoni. Cu toate acestea, nu s-a realizat ce se preconiza, o infuzie de capital
străin în economie.
Totuşi, prin măsurile întreprinse după decembrie 1989 în domeniul
impozitelor şi taxelor, a fiscalităţii şi politicilor bugetare, în general, s-a realizat o
importantă opţiune pe calea restructurării sistemului fiscal, ceea ce a avut unele
efecte benefice asupra introducerii noilor tehnici privind stimularea sau descura-
jarea subiecţilor economici.
În domeniul cheltuielilor publice, acţiunile întreprinse au vizat limitarea
acestora în corelaţie cu veniturile, menţinerea deficitului bugetar în limite
controlabile, raportate la evoluţia produsului intern brut şi la serviciul datoriei
externe, dar nici în acest domeniu nu s-au obţinut pe deplin rezultatele scontate.
 Astfel, au fost ani când deficitul bugetar a fost scăpat de sub control,
acoperit printr-o finanţare inflaţionistă (1992 = 300%) şi un raport nu întotdeauna
adecvat între cheltuielile curente (de consum) şi cele de capital.
Cu toate acestea, reţinem că în derularea procesului bugetar s-a realizat
o descentralizare a acestuia, prin faptul că fiecare buget se întocmeşte, aprobă
şi execută separat de autorităţi distincte, bugetul de stat încetând de a mai fi un
tot unitar, ca înainte de 1990.
În situaţia creată de după 1990, după ce bugetul de stat şi bugetul asigu-
rărilor sociale de stat sunt aprobate de către Parlament, răspunderea generală
pentru derularea procesului bugetar intră în competenţa Guvernului României,
care prin organele specializate – Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Muncii şi
Solidarităţii Sociale şi alte instituţii centrale ale statului – asigură întocmirea şi
executarea lor. De asemenea, potrivit prevederilor Legii finanţelor publice locale,
bugetele locale se întocmesc, aprobă şi execută, în condiţii de autonomie, de
organismele specifice administraţiei publice locale, corelaţia acestora cu bugetul
de stat fiind asigurată prin intermediul mijloacelor de echilibrare şi a transferurilor
bugetare.
Odată cu descentralizarea procesului bugetar s-au produs schimbări
însemnate şi în clasificaţia bugetară a veniturilor şi cheltuielilor. În primul rând,
s-a avut în vedere ca veniturile să fie clasificate, în funcţie de natura şi
provenienţa lor, în venituri fiscale şi nefiscale, iar în cadrul acestora s-a adoptat o
structură care are la bază principii şi motivaţii similare celor folosite în ţările cu
economie de piaţă dezvoltată.
Evidenţierea cheltuielilor bugetare a suferit modificări atât în clasificarea
funcţională a acestora (părţi, capitole şi subcapitole), cât şi în clasificaţia econo-
mică (titluri, articole, alineate).
Modificările structurale şi de fond privind execuţia bugetară după 1990,
precum şi cele referitoare la fiscalitate au determinat atribuţii şi sarcini noi pentru
Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale şi adminis-
traţiile publice locale, prin lărgirea autonomiei, competenţelor şi răspunderilor
acestora, în probleme privind administrarea banului public.
Probleme deosebite a ridicat în faţa autorităţilor şi specialiştilor decizia
Parlamentului României de a aproba şi executa bugetul de stat cu deficit, ca
de altfel, în majoritatea ţărilor dezvoltate, a căror economii au la bază principiul
liberei concurenţe. Trebuia găsite soluţiile în privinţa acoperirii acestuia pe căi
neinflaţioniste, iar mărimea lui să fie corelată mai bine cu cea a produsului
intern brut. Până în anul 1993, inclusiv, finanţarea deficitului s-a asigurat
prin Banca Naţională a României prin suficiente căi inflaţioniste. Numai după
martie 1994, când Ministerul Finanţelor Publice a lansat pe piaţă titluri de
stat, a transferat practic finanţarea temporară a deficitului bugetar de la
Banca Naţională a României la una normală şi fără emisiune suplimentară de
monedă.
Gestionarea resurselor publice, în condiţiile existenţei deficitului bugetar, a
determinat elaborarea unui concept nou cu privire la conturile statului, dintre care
unele erau definite astfel:
▪ Legea finanţelor publice din 1991 opera cu noţiunea „buget public
naţional“, acesta fiind format din bugetul „administraţiei centrale de stat“,
bugetele locale şi bugetul asigurărilor sociale de stat, iar prin modificările
ulterioare aduse Legii finanţelor publice, noţiunea de „buget al admi-
nistraţiei centrale“ este înlocuită cu noţiunea de „buget de stat“. De
asemenea, Legea finanţelor publice din anul 1996 precizează că
resursele financiare publice se constituie şi se gestionează printr-un
sistem unitar de bugete, în rândul cărora apare, pentru prima dată,
noţiunea de „buget al Trezoreriei Statului“, care prin dimensiunea
resurselor financiare pe care le administrează capătă, de la un an la
altul, o importanţă tot mai însemnată;
▪ Legea finanţelor publice din anul 200214 subliniază faptul că preve-
derile acestuia se aplică şi în domeniul elaborării, aprobării, executării
şi raportării:
- bugetelor instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul
de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor
speciale, după caz;
- bugetelor instituţiilor publice finanţate integral din venituri proprii;
- bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau
garantate de stat şi a căror rambursare, dobândă şi alte costuri se
asigură din fonduri publice;
- bugetului fondurilor externe nerambursabile.
▪ În practică se foloseşte des noţiunea de „buget general consolidat“,
care cuprinde: bugetele din întregul nostru sistem bugetar, la care ne-am
referit în capitolul 4, precum şi poziţia „ajustării în concordanţă cu
metodologia Fondului Monetar Internaţional“15.

14
Legea finanţelor publice nr. 500 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 597/13.08.2002
15
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 115/2002, pentru notificarea amendamentelor la
aranjamentul Stand-by dintre România şi Fondul Monetar Internaţional, Monitorul Oficial al
României în 729/07.10.2002
 Naşterea acestor categorii economice a determinat sarcini şi atribuţii noi,
precum şi răspunderi sporite autorităţilor publice însărcinate cu administrarea
fondurilor publice.
Subscriem părerii potrivit căreia „pentru a obţine primele efecte pozitive şi
economice trebuie să fie promovată o politică ascendentă în favoarea pieţei, şi
nu una ciclică, deoarece conceperea şi implementarea pârghiilor economice,
crearea şi punerea în stare de funcţionare a instituţiilor şi organismelor specifice
pieţei sunt în strânsă dependenţă cu factorul timp, iar noi ne găsim în etapa de
«creaţie» şi nu de «perfecţionare» a unor creaţii funcţionale“16.
Aşadar, reuşita unei politici fiscal-bugetare este condiţionată de o
multitudine de factori interni, precum şi de impactul factorului internaţional asupra
unei economii aflată în tranziţie, care îşi creează mecanisme, instituţii, instru-
mente şi tehnici noi specifice pieţei libere.

16
Rodica Bălănescu şi colaboratorii – „Sistemul de impozite“, Editura Economică, Bucureşti, 1994,
pag. 28
 Capitolul 5

Agregatul financiar-monetar
în economia de piaţă

5.1. Componentele agregatului financiar-monetar

Finanţele publice nu pot coexista singure într-o economie, circumscrierea lor
fiind obligatorie într-un cadru mai larg complementar, fără de care practic nu pot
exista. Acest cadru care asigură funcţionarea finanţelor publice poate fi denumit
generic agregatul financiar-monetar care, sinoptic, prin intermediul monedei, cuprinde
finanţele publice, finanţele private, piaţa monetară şi piaţa financiară. El se constituie
sub forma unor relaţii economico-financiare de interdependenţă dintre stat, agenţii
economici, persoanele fizice, instituţiile financiar-
monetare, ocazionate de desfăşurarea activităţilor
economice producătoare de valoare adăugată şi pe această bază de constituire de
resurse financiare publice şi de utilizare a lor. Între componentele agregatului
financiar-monetar au loc relaţii în dublu sens: de formare, respectiv, de utilizare a unor
resurse umane, materiale, informaţionale, care toate se desfăşoară
prin intermediul banilor.
Desfăşurarea şi efectul acestor relaţii au la bază legităţile economiei de piaţă,
iar în cadrul relaţiilor de acest gen, care se desfăşoară pe plan internaţional, agregatul
funcţionează sub incidenţa legităţilor şi a reglementărilor pieţei, la nivelul căreia
moneda este instrumentul de evaluare a bunurilor şi serviciilor ce intră în circuitul
economic.
Prin urmare, moneda circumscrie integral fluxurile componentelor agrega-tului
financiar-monetar, finanţele publice, finanţele private, piaţa financiară şi piaţa
monetară, dar moneda, luată separat, comportă şi ea analize şi discuţii distincte
referitoare la masa monetară, baza monetară, puterea de cumpărare, echilibrul
monetar etc.
Toate conexiunile care se manifestă prin intermediul monedei în cadrul fluxurilor
agregatului financiar-monetar au în vedere compensaţii băneşti omnipre-zente pe
întregul circuit al activităţilor productive supuse schimbului, sau al repartizării
rezultatelor şi formării resurselor financiare publice.
 Fluxurile băneşti însoţesc pretutindeni fluxurile de bunuri şi servicii care se
concretizează în final prin mişcarea masei monetare între finanţele publice, finanţele
private, piaţa financiară şi piaţa monetară.
1. Astfel, fluxurile privind constituirea resurselor financiare publice, repartizarea
lor pe destinaţii şi cheltuirea lor îmbracă în exclusivitate forma bănească şi antrenează
o parte importantă din masa monetară în operaţiile de încasări şi plăţi prin intermediul
Băncii Naţionale a României, a Trezoreriei Statului, societăţilor bancare, precum şi a
instituţiilor publice angrenate în acest proces.
2. Fluxurile privind formarea resurselor financiare private determină operaţiuni
de constituire a veniturilor proprii ale subiecţilor economici, urmare a valorificării
producţiei, serviciilor acoperirii cheltuielilor acestora, dimensionarea rezultatelor şi
repartizarea lor, inclusiv către finanţele publice, antrenează o parte din masa
monetară, constituind în final fluxurile băneşti ale finanţelor private.
3. Formarea resurselor societăţilor bancare se realizează în principal pe calea
atragerii disponibilităţilor băneşti din economie, pe baza cărora acestea, la rândul lor,
acordă credite, operaţiuni care determină fluxuri monetare care antrenează masa
monetară disponibilă returnată apoi prin intermediul creditelor bancare înapoi în eco-
nomie, în urma cărora au loc încasări şi plăţi de dobânzi, comisioane etc. Acest gen
de fluxuri financiare sunt controlate în mare măsură de către Banca Centrală, dar şi
ele se circumscriu, în ultimă instanţă, în cadrul finanţelor private.
4. Fluxurile care se derulează pe piaţa financiară determină mişcarea valorilor
mobiliare în contrasens cu mişcarea capitalurilor prin intermediul societăţilor de
intermediere şi instituţiilor bursiere. Ele sunt în exclusivitate fluxuri băneşti care reflectă
mişcări caracteristice valorilor mobiliare pe piaţa de capital, care şi ele, în final, deter-
mină finanţe private.
Dimensionarea valorică a resurselor şi cheltuielilor publice, a resurselor şi
cheltuielilor întreprinderilor depinde de puterea de cumpărare a monedei, de gradul de
acoperire a acesteia cu rezervele monetare ale ţării şi, în ultimă instanţă, cu bunurile
şi serviciile existente în economie.
Cum volumul şi structura nevoilor publice ce urmează a fi acoperite din resurse
publice, de regulă, depăşesc nivelul normal al resurselor publice formate din veniturile
proprii, acest fapt generează circuite băneşti suplimentare prin intermediul
împrumuturilor publice.
Volumul şi structura cheltuielilor la nivelul finanţelor private depind de
posibilităţile proprii de dezvoltare, modernizare, creştere şi diversificare a producţiei, de
asigurarea echilibrului trezoreriei proprii. Ele pun deseori societatea comercială în
situaţia de a apela la credite bancare care pot forţa moneda în echilibrul ei.
De asemenea, dobânzile care nu au efectul scontat în strategia băncilor conduc
de multe ori la creşterea cheltuielilor publice, a preţurilor, inflaţiei, care toate laolaltă
determină o monedă mai slabă.
 În situaţia insuficienţei resurselor publice, Trezoreria Statului apelează frecvent
la Banca Centrală, băncile comerciale sau la alţi subiecţi din economie persoane
juridice sau fizice care dispun de capitaluri financiare pentru a procura resursele
financiare necesare pe calea împrumuturilor pe termen scurt sau lung în funcţie de
perioada dezechilibrului.
În acest context, emiterea de titluri de valoare publice sau private, vânzarea-
cumpărarea acestora şi răscumpărarea lor se integrează în mecanismul pieţei
financiare.
Sinoptic, potrivit schemei nr. 5.1., fluxurile financiare care se derulează în cadrul
agregatului financiar-monetar, foarte simplist prezentate, sunt cele vizualizate la literele
a) – e) astfel:
a) Legăturile dintre finanţele publice şi finanţele private se realizează prin:
- plata impozitelor, taxelor şi a altor contribuţii obligatorii ce formează resursele
financiare publice ale statului;
- fluxul invers este reprezentat de sprijinul financiar acordat de către stat în-
treprinderilor, sub diferite forme (subvenţii, prime de export, producţie, diferenţe de
preţ, transferuri nerambursabile etc.).
b) Trezoreria Statului sau organele executive ale administraţiei publice locale
participă la tranzacţiile pe piaţa financiară în situaţia în care bugetul de stat sau
bugetele locale înregistrează insuficienţă de resurse sub forma golurilor temporare de
casă, sau chiar a deficitelor bugetare a căror acoperire presupune emisiunea titlurilor
de stat.
c) Instituţiile financiare publice – Trezoreria Statului etc. – participă la rândul lor,
prin intermediul Băncii Naţionale a României, la plasarea eventualelor disponibilităţi ale
contului curent general al Trezoreriei Statului către cei care duc lipsă de capitaluri fi-
nanciare.
d) Întreprinderile private îşi păstrează disponibilităţile băneşti în conturi bancare,
beneficiază de serviciile acestora în operaţiunile lor de încasări şi plăţi şi, de
asemenea, pot beneficia de credite bancare, dacă au insuficienţă de capitaluri
financiare. Băncile pe seama disponibilităţilor clienţilor îşi constituie resursele de
creditare şi acordă împrumuturi.
e) Întreprinderile private participă la efectuarea tranzacţiilor pe piaţa financiară,
prin emisiunea, cumpărarea şi vânzarea de valori mobiliare.
f) Băncile, în calitatea lor de operatori pe piaţa financiară, vând şi cumpără
valori mobiliare şi înregistrează efecte favorabile sau nefavorabile de pe urma acestor
tranzacţii.
Instituţiile specifice pieţei financiare intermediază mişcarea capitalurilor
financiare existente inclusiv la bănci prin cumpărarea şi vânzarea valorilor mobiliare.
Fluxurile financiar-monetare au loc deci sub forma unor mişcări de resurse
băneşti între componentele principale ale agregatului financiar-monetar, în cadrul
cărora finanţele publice joacă un rol important.
 FINANŢELE PUBLICE FINANŢELE PRIVATE
b
c a a d e

MONEDA

c d PIAŢA f f b PIAŢA e
MONETARĂ
FINANCIARĂ

Schema nr. 5.1. Componentele principale ale agregatului financiar-monetar

5.2. Fluxurile financiare publice

Aşa cum s-a subliniat până în prezent, fluxurile financiare publice sunt
consecinţa procesului de constituire şi utilizare a resurselor publice, derulate prin
componentele bugetului general consolidat.
În acest context, statul poate fi considerat un agent economic de un tip
deosebit. Atragerea resurselor publice la dispoziţia sa se realizează prin organe
strict specializate, Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Muncii şi Solidarităţii
Sociale, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi alte instituţii publice etc.,
precum şi organele lor teritoriale. De asemenea, prin aceleaşi organisme se
îndeplinesc condiţiile pentru finanţarea propriu-zisă a cheltuielilor prevăzute prin
bugetele ordonatorilor de credite, ministerelor şi altor instituţii publice centrale.
Cuprinderea resurselor şi a cheltuielilor publice în bugetul de stat şi în
celelalte componente ale bugetului general consolidat sunt ordonate după criterii
care stau la baza clasificaţiei bugetare, potrivit cărora veniturile sunt evidenţiate
după sursa de provenienţă şi conţinutul lor fiscal sau nefiscal, iar cheltuielile după
conţinutul lor economic şi destinaţiile funcţionale.
În execuţia de casă a componentelor bugetului general consolidat pot să
apară fluxuri financiare specifice care nu reprezintă venituri sau cheltuieli ale
vreunui buget, ci resursele financiare ale Trezoreriei formate din disponibilităţile
şi depozitele agenţilor economici şi persoanelor fizice, ele putând însă constitui
resurse financiare care în mod vremelnic pot contribui la acoperirea golurilor
temporare de casă ale componentelor bugetului general consolidat, atunci când
veniturile proprii nu pot acoperi ieşirile de resurse.
 Fluxurile financiare publice determinate de procesul de constituire al
acestora şi cel de utilizare pot fi vizualizate sinoptic prin schema nr. 5.2.

Utilizarea resurselor publice

Constituirea resurselor publice

Componentele sistemului financiar
Pentru acţiuni economice sub forma:
subvenţiilor
prime export
Finanţele Societăţilor Comerciale, financiare, bancare şi de asigurări
diferenţe preţ
Bugetul de stat transporturi
Beneficiari:
societ. comerciale
regii autonome
Finanţele Regiilor Autonome Bugetele locale
persoane fizice etc.

Bugetul asigurărilor sociale de stat şi pentru şomaj

Finanţele Instituţiilor publice
Cheltuieli social-culturale (prin intermediul instituţiilor publice)

Bugetul fondurilor speciale

Finanţele altor categorii de contribuabili (asociaţii etc.)

Aparare, ordine publică, siguranţă naţională

Bugetul fondurilor din mijloacele extrabugetare

Finanţele populaţiei persoane fizice (menaje)

Bugetul Trezoreriei Statului Administraţia de stat

Resurse externe Asigurările şi asistenţa socială de stat

Persoane fizice
Străinătatea

Serviciul datoriei publice

Străinătatea

Schema nr. 5.2. Fluxurile financiare generate de finanţele publice

 Fluxurile financiare publice sunt determinate deci de cauze specifice, şi
anume:
1. În procesul de constituire a resurselor publice sunt angrenate finanţele
private ale societăţilor comerciale, bancare şi de asigurări, regiilor autonome şi
altor categorii de contribuabili, persoane fizice, precum şi resursele externe mai
ales sub forma fondurilor nerambursabile sau a împrumuturilor de stat.
2. Resursele care îmbracă forma impozitelor, taxelor şi a altor contribuţii
obligatorii, precum şi a împrumuturilor publice interne şi externe sunt colectate şi
administrate printr-un întreg sistem de bugete, bugetul de stat, bugetele locale,
bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul fondurilor speciale, bugetele mijloa-
celor extrabugetare şi bugetul Trezoreriei Statului, care însumate formează ceea
ce numim „bugetul general consolidat“. De asemenea, pe baza împrumuturilor
externe contractate de stat sau garantate, precum şi a fondurilor nerambursabile
se constituie bugetul împrumuturilor de stat externe şi al fondurilor nerambur-
sabile.
3. Aceste importante resurse publice sunt destinate finanţării cheltuielilor
social-culturale, asigurărilor sociale de stat, apărare, ordine publică, administraţie
de stat, precum şi pentru sprijinirea agenţilor economici şi persoanelor fizice sub
forma subvenţiilor, primelor de export, diferenţelor de preţ şi prin alte tehnici
bugetare în vederea acoperirii unor cheltuieli din cadrul unor ramuri, subramuri,
acţiuni şi obiective faţă de care statul are interes.
De asemenea, o parte importantă a resurselor publice este destinată
rambursării împrumuturilor privind datoria publică internă şi externă a statului, şi a
cheltuielilor colaterale determinate de aceasta, dobânzi, comisioane şi altele.

5.3. Fluxurile finanţelor private

Finanţele private reflectă fluxurile financiare prin intermediul cărora se
constituie şi se majorează capitalul social, se încasează venituri şi se efectuează
cheltuieli de către agenţii economici, în calitatea lor juridică de societăţi
comerciale, regii autonome, asociaţii şi alte forme organizatorice cu o activitate
economică, în scopul obţinerii de profit.
În categoria societăţilor comerciale, pe lângă subiecţii economici care
produc şi distribuie bunuri materiale şi servicii, se includ şi băncile, societăţile de
asigurări, instituţiile financiare etc. care, de pe urma activităţilor lor specifice, de
prestări de servicii, în domeniul financiar, obţin profit.
 Resursele financiare în cadrul finanţelor private, după provenienţă, se pot
clasifica în:
1. Resurse proprii, formate din:
- capitalul social la înfiinţare;
- majorări ale capitalului social prin autofinanţare pe seama profitului,
rezervelor constituite şi a amortismentului, sau prin emisiuni de noi
acţiuni.
2. Resurse împrumutate, formate, în principal, din:
- credite contractate de la bănci pentru nevoile producţiei şi a investi-
ţiilor;
- împrumuturi obţinute prin emisiunea de obligaţiuni pe termen mijlociu şi
lung, necesare de regulă pentru dezvoltare;
- credite comerciale, care se creează direct între agenţii economici
potrivit clauzelor contractuale prin care se convine plata facturilor după
o anumită perioadă.
3. Resurse provenite din plasamente financiare, care cuprind:
- dividende încasate din participări cu acţiuni, la formarea capitalului
social al altor firme;
- dobânzi încasate pentru depozitele păstrate la bănci şi la obligaţiunile
deţinute în portofoliu;
- diferenţe favorabile de curs provenite din tranzacţii cu valută sau din
operaţiuni de import-export, ca şi cele provenite din tranzacţii cu valori
mobiliare.
4. Alte resurse, care pot să cuprindă:
- donaţii şi sponsorizări de pe piaţa internă sau externă;
- subvenţii sau sprijin financiar sub diferite forme de la buget în confor-
mitate cu prevederile legale etc.

Utilizarea resurselor
Principalele direcţii de utilizare a resurselor financiare în cadrul finanţelor
private sunt:
1) Constituirea fondului de dezvoltare pentru finanţarea investiţiilor.
Din acesta se efectuează cheltuieli pentru:
- investiţiile prevăzute pentru exerciţiul financiar respectiv;
- rambursarea creditelor, plata comisioanelor şi a dobânzilor la acestea,
pentru creditele primite anterior în acelaşi scop.
2) Cheltuielile curente, determinate de plata facturilor pentru producţie,
care se reflectă în costurile acesteia constând din:
- contravaloarea materiilor prime, materiale, energie, combustibili etc.
- amortismente;
 - cheltuieli salariale şi adiacente acestora;
- accesul la informaţie şi transparenţă etc.
a. Toate aceste cheltuieli reprezintă costuri de producţie şi ele se recupe-
rează odată cu vânzarea şi încasarea produselor sau serviciilor prestate, în acest
fel reconstituindu-se permanent resursele financiare, în condiţii de profitabilitate.
b. Pentru plata unor alte obligaţii ale întreprinderii, cum ar fi: plata taxei
pentru folosirea terenurilor proprietate de stat, cheltuielilor de cercetare, cu
perfecţionarea personalului, comisioane plătite agenţilor economici legate de
activităţile de import-export, prelevări la fondul de rezervă, contribuţii şi prelevări
la fondurile publice speciale (impozite, taxe etc.), acoperirea pierderilor din anii
precedenţi, cheltuieli de protocol, reclamă, publicitate şi altele.
c. Datorii bancare care se pot referi la:
- rambursarea împrumuturilor pe termen scurt contractate de la bănci
pentru completarea resurselor proprii, în cazul activităţilor curente de
producţie;
- plata dobânzilor şi a comisioanelor pentru aceste credite.
3) Obligaţii fiscale.
Dintre acestea cele mai importante sunt:
- plata impozitului pe profit;
- a taxei pe valoarea adăugată;
- a taxelor vamale;
- diverse alte impozite şi taxe.
4) Obligaţiile financiare, din care cele mai importante constau în:
- răscumpărarea titlurilor de valoare, rambursarea împrumuturilor
contractate, cheltuieli determinate de modificarea structurii portofoliului
de valori mobiliare;
- plata dividendelor pentru acţiunile emise;
- plata dobânzilor aferente obligaţiunilor emise;
- acoperirea diferenţelor nefavorabile de curs valutar rezultate din
tranzacţiile cu valută şi din operaţiuni de import-export;
- acoperirea diferenţelor nefavorabile de cursuri bursiere urmare acestor
tranzacţii.
5) Donaţii şi sponsorizări legale.
Fluxurile financiare determinate de finanţele private sunt prezentate
schematic în schema nr. 5.3.
 Formarea resurselor
financiare Utilizarea resurselor
(venituri)
financiare (cheltuieli)

Dezvoltare, modernizare,
retehnologizare
Resurse proprii *) - investiţii (amortizări, profit)
- rambursări credite
- capital social
- dobânzi
- majorări ale capitalului social
- comisioane
prin:
– emisiuni de titl. de Finanţele - cheltuieli (directe şi indirecte)
valoare (acţiuni) Producţie
– fonduri proprii private - rambursări de credite pentru
producţie, dobânzi şi comisioane
(din profit, rezerve)

Obligaţii fiscale
Resurse împrumutate - Finanţele societăţilor
- credite bancare
- comerciale, bancare - impozite directe
- impozite indirecte
- credite obligatare şi de asigurări - contribuţii obligatorii
- credite ipotecare - Finanţele Regiilor
- credite comerciale Autonome
- alte credite
- Finanţele altor Obligaţii financiare
agenţi economici
Resurse din plasamente (asociaţii etc.) - dividende plătite
- dobânzi plătite
financiare - Finanţele persoanelor - diferenţe nefavorabile de
- dividende încasate - fizice autorizate curs valutar şi bursier
- dobânzi încasate - răscumpărarea valorilor
- diferenţe favorabile de curs valutar mobiliare emise
şi bursier
- subvenţii bugetare
- prime de export, producţie Alte utilizări
- transferuri nerambursabile
- diferenţe de preţ etc. - donaţii acordate
- sponsorizări acordate etc.
Alte resurse
- donaţii Externe
- sponsorizări
- alt sprijin financiar - rambursarea împrumuturilor
plus dobânzile aferente
acestora şi alte cheltuieli
Resurse externe adiacente

- împrumuturi garantate de stat

*) Provenienţa este diferită în funcţie de modul de organizare şi funcţionare a întreprinderii

Schema nr. 5.3. Fluxurile financiare private

 5.4. Fluxurile financiar-monetare
Fluxurile financiar-monetare sunt mijlocite de sistemul bancar, în cadrul
căruia rolul principal îl are Banca Naţională a României. Prin intermediul acestuia
au loc constituirea şi repartizarea resurselor financiare temporar disponibile din
economie, iar pentru a evidenţia cât mai corect fluxurile financiar-monetare care
se formează în cadrul sistemului includem pe lângă băncile comerciale şi
Trezoreria Statului.
Remarcăm faptul că activitatea băncilor comerciale şi a Trezoreriei Statului
este puternic influenţată de politica promovată de Banca Centrală, respectiv,
Banca Naţională a României.
Principalele fluxuri financiar-monetare intermediate de sistemul bancar
sunt:
A) Fluxurile de încasare a veniturilor şi de efectuare a cheltuielilor în contul
componentelor bugetului general consolidat. În scopul mobilizării acestor im-
portante resurse publice sunt antrenate băncile comerciale, unde contribuabilii,
plătitori de impozite şi taxe, îşi au deschise conturile, Trezoreria Statului, prin
contul deschis la Banca Naţională a României, şi instituţiile publice în contul
cărora se evidenţiază veniturile şi cheltuielile. De asemenea, prin intermediul
Trezoreriei Statului sunt mobilizate resurse financiare importante, care nu
reprezintă în fapt venituri sau cheltuieli bugetare, ci resurse de trezorerie. În
situaţia în care bugetul statului este deficitar, sau alte componente ale bugetului
general consolidat sunt neechilibrate, în primul rând se apelează la aceste
resurse de Trezorerie, şi numai după epuizarea acestei posibilităţi la credite
bancare, la împrumuturi publice prin emisiunea de titluri de stat a căror valori-
ficare se face pe piaţa financiară.
De obicei, contractarea de către stat a împrumuturilor publice pentru
acoperirea deficitelor bugetare şi refinanţării datoriei publice se realizează prin
Banca Naţională, care acţionează ca agent al statului, atunci când împrumuturile
care urmează a se contracta vizează sectorul băncilor comerciale, agenţiilor
economici şi alte persoane juridice, iar în cazul în care împrumutul public
urmează a fi contractat de la persoanele fizice, contractarea acestuia se reali-
zează prin intermediul Trezoreriei Statului, în cazul împrumuturilor în lei, sau a
băncilor comerciale, în cazul împrumuturilor în valută.
Folosirea emisiunii, ca resursă extraordinară de acoperire a deficitului
bugetar, în care este implicată Banca Centrală, are consecinţe dintre cele mai
nefaste asupra întregii economii, dacă aceasta se face fără acoperire, cu efecte
nefavorabile şi asupra deteriorării nivelului de trai al populaţiei.
 Sistemul bancar, Trezoreria Statului şi instituţiile sale specifice intermediază
apoi fluxurile financiare dintre stat şi beneficiarii acestor resurse publice prin
intermediul Băncii Naţionale a României. Spre exemplu, finanţarea agenţilor
economici care beneficiază de subvenţii, prime de export sau producţie, diferenţe
de preţ etc. se realizează prin alimentarea conturile lor deschise la Trezoreria Sta-
tului cu resurse financiare publice din care apoi se pot efectua plăţi prin intermediul
sistemului băncilor comerciale, a Trezoreriei Statului şi Băncii Naţionale a
României.
La scadenţa împrumuturilor de stat, Banca Naţională a României, băncile
comerciale, Trezoreria Statului, prin intermediul cărora s-au plasat titlurile de stat
şi certificatele de trezorerie, procedează la retragerea din circulaţie prin răscum-
părarea lor, lucru care determină fluxuri financiare, în sens contrar, adică dinspre
bugetul de stat sau componentele bugetului general consolidat spre beneficiarii
acestor resurse (agenţii economici, persoane fizice etc.).
B) În relaţiile băncilor comerciale cu agenţii economici se nasc, de
asemenea, fluxurile băneşti de mobilizare a disponibilităţilor băneşti, temporar
libere ale acestora şi folosire a lor, în principal, pentru acordarea de credite pe
termen scurt şi mijlociu în vederea completării necesarului de capitaluri băneşti la
aceiaşi sau alţi subiecţi din economie.
Resursele provin din disponibilităţile băneşti păstrate de agenţii economici
în conturile lor la bănci, din cumpărarea de către aceştia a certificatelor de
depozit emise de bănci, din plata unor dobânzi şi comisioane pentru credite şi
alte servicii bancare de care au beneficiat.
La rândul lor, băncile comerciale, gestionând resursele clienţilor,
efectuează la dispoziţia lor plăţi prin conturile acestora, le acordă credite, plătesc
dobânzi la depozite şi la titlurile de stat plasate prin ele. Băncile comerciale,
Trezoreria Statului pot efectua diferite tranzacţii pe piaţa financiară, în scopul
unei fructificări bune a disponibilităţilor pe care le au. Totodată, efectuează la
cererea şi în numele clienţilor operaţii de schimb valutar şi alte decontări.
C) Instituţiile publice generează fluxuri financiar-monetare în legătură cu
finanţarea activităţii lor prin conturile deschise la unităţile Trezoreriilor Statului prin
operaţii de încasări şi plăţi, în care sens se deschid finanţări bugetare pe numele
lor, iar prin intermediul instituţiilor publice financiare (Direcţiile generale ale
finanţelor publice din teritoriu) se realizează încasarea resurselor financiare
publice în contul componentelor bugetului general consolidat, unde evidenţierea
acestora se face pe surse de provenienţă şi plătitori.
Pentru disponibilităţile Trezoreriei Statului, păstrate la Banca Naţională a
României sau la băncile comerciale, Trezoreria Statului primeşte dobânzi şi
plăteşte, de asemenea, dobânzi pentru împrumuturile contractate de la acestea
în vederea acoperirii eventualelor goluri temporare de casă.
 D) Populaţia apare în calitatea de deponent şi de beneficiar al resurselor
băneşti prin intermediul sistemului băncilor comerciale, Trezoreriei Statului şi
Casei de Economii şi Consemnaţiuni. Principalele instituţii antrenate în aceste
fluxuri sunt deci Casa de Economii şi Consemnaţiuni, Trezoreria Statului, băncile
comerciale şi casele de schimb valutar, care prin activităţile lor specifice atrag
disponibilităţile băneşti de la populaţie în conturi de depozite cu ajutorul unor
instrumente specifice de economisire, vânzarea valutei către populaţie la cursul
de schimb al zilei, dobânzilor şi altor comisioane plătite de populaţie pentru
diferite servicii bancare.
Fluxurile băneşti generate de utilizarea acestor resurse vizează restituirea
la cerere a sumelor depuse de populaţie şi plata dobânzilor bonificate la depo-
zitele acestora, câştiguri acordate la instrumentele de economisire, răscumpă-
rarea certificatelor de trezorerie sau a altor titluri de stat, cumpărarea de valută
sau acordarea de credite populaţiei.
E) Pe lângă resursele băneşti posibile de mobilizat de pe piaţa internă,
statul, băncile au posibilitatea să-şi procure resurse (în valută) de pe piaţa
externă, în principal de la bănci private, precum şi de la unele organisme
financiare internaţionale (Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare,
Fondul Monetar Internaţional, Banca Internaţională de Reconstrucţie şi
Dezvoltare). Statul, prin reprezentantul său Ministerul Finanţelor Publice, are
posibilitatea primirii şi a unor credite guvernamentale, mai ales în contul unor
acorduri de cooperare economică internaţională. De asemenea, în cazul în care o
bancă din România îşi păstrează disponibilităţi la bănci cu sediul în alte ţări,
dobânzile bonificate la aceste depozite reprezintă pentru România resurse
băneşti atrase din exterior.
Utilizarea resurselor în relaţiile cu străinătatea se materializează în principal
prin intermediul fluxurilor, reprezentând rambursările creditelor externe primite,
precum şi a dobânzilor şi comisioanelor aferente acestora.
În concluzie, prin intermediul sistemului bancar, în cadrul căruia includem şi
Trezoreria Statului, se derulează un ansamblu de fluxuri financiare ce au loc în
economie atât legate de formarea resurselor financiare ale statului sau cele
private, cât şi de utilizarea acestora. Fluxurile financiar-monetare se pot vizualiza
potrivit schemei nr. 5.4.
 Formarea fluxurilor spre sistemul bancar Utilizarea resurselor

Sistemul Financiar Finanţele Publice (venituri, resurse) Componentele bugetului general consolidat (cheltuieli)
Sistemul bancar
A
Bugetul de stat
Bugetele locale
Bugetul asigurărilor sociale de stat Bugetele fondurilor speciale
BANCA NAŢIONALĂ Instituţii publice
Bugetele din mijloacele extrabugetare Bugetul Trezoreriei Statului
banca de emisiune (banca centrală)
deschidere de credite bugetare
efectuarea de plăţi
transferuri bugetare acordate
A
mijloace de echilibrare
Agenţii economici Finanţele private refinanţare răscumpărarea titlurilor de stat şi a altor înscrisuri emise de stat
B
SISTEMUL BĂNCILOR COMERCIALE
păstrarea disponib. băneşti la bănci Agenţii economici
comisioane şi dobânzi plătite băncilor
cumpărarea de titluri de stat etc. subvenţii, transferuri bugetare
credite bugetare sub forma dif. de preţ, prime export, producţie
efectuarea de plăţi prin conturi
Instituţiile publice B
răscumpărarea titlurilor de stat de către agenţii economici

C
păstrarea disponibilităţilor din venituri proprii
plăţi de comisioane şi dobânzi pentru operaţii efectuate de băncile comerciale
Instituţiile publice

- Dobânzi
TREZORERIA încasate pentru mijloace extrabugetare, fonduri speciale etc. la disponibilităţile din co
STATULUI

Populaţia C
- disponibilităţi în cont
D
certificate de trezorerie cumpărate, de depozite
ALTE BĂNCI ŞI INSTITUŢII SPECIFICE:
instrumente de economisire
case de economii Populaţia
cumpărarea valutei
dobânzi şi comisioane plătite
case de schimb valutar
case de pensii etc. -
– dobânzi
D restituirea sumelor depuse
Resursele externe răscumpărarea înscrisurilor de stat

E
credite nerambursabile
dobânzi încasate, inclusiv de la organisme internaţionale şi regionale;
credite guvernamentale Cheltuieli externe
credite de la agenţii economici garantate de stat

rambursarea creditelor externe

E dobânzi şi comisioane plătite

Schema nr. 5.4. Fluxurile financiar-monetare intermediate de sistemul bancar

 5.5.Piaţa financiară şi poziţia ei în
agregatul financiar general
Piaţa financiară reflectă fluxuri pe termen lung prin intermediul cărora
se mobilizează resurse financiare, cu caracter definitiv, sau şi rambursabil,
ca rezultat al tranzacţiilor de vânzare a valorilor mobiliare.
Operatorii pe această piaţă sunt: agenţii economici, instituţiile
bancare, statul, instituţiile financiare şi populaţia. Toţi aceşti subiecţi
generează cererea sau oferta de capital financiar. Cererea de capital
financiar poate fi structurată, determinată, în principal de nevoile legate
de desfăşurarea normală a activităţii agenţilor economici sau de factorii
conjuncturali, în cadrul cărora cel mai important este cel inflaţionist.
În scopul satisfacerii cererii de capital se emit valori mobiliare
(acţiuni, obligaţiuni etc.) sau se vând titlurile deţinute în portofoliu.
Oferta aparţine agenţilor economici, sau altor posesori (instituţii
bancare, financiare, de asigurări etc.) care deţin capitaluri băneşti şi
urmăresc un plasament cât mai eficient al acestora. În acelaşi timp
posesorii de disponibilităţi băneşti le vor plasa pe acestea în acţiuni,
obligaţiuni şi alte valori mobiliare în aşa fel, încât fructificarea acestora
prin dividende şi dobânzi să corespundă rentabilităţii aşteptate de
deţinătorii titlurilor.
În această direcţie principalele fluxuri ce se derulează în cadrul
pieţei financiare pot fi sintetizate astfel:
1. Emitenţii de titluri ca şi deţinătorii acestora adresează ordine de
vânzare societăţilor de intermediere pentru a-şi satisface nevoia de
capitaluri financiare. Posesorii de disponibilităţi băneşti, respectiv,
investitorii pe piaţa financiară, sunt cei care adresează ordinele de
cumpărare a titlurilor, tot societăţilor de intermediere.
2. În acest context, ordinele de vânzare-cumpărare a valorilor mo-
biliare sunt adresate unor societăţi de intermediere (brokeraj), care au
ca obiect de activitate vânzarea şi cumpărarea de valori mobiliare.
Cu ocazia emiterii ordinelor de vânzare, în unele cazuri, posesorii
valorilor mobiliare precizează şi preţul minim pe care-l acceptă la vânzarea
acestora, sau nu condiţionează acest lucru atunci când nevoia de
capitaluri financiare este stringentă. De asemenea, emitenţii ordinelor
de cumpărare precizează şi ei, în anumite situaţii, sumele maxime pe care
le pot oferi la cumpărare, alteori acceptă preţul aşa cum acesta se
formează pe piaţă, indiferent care este acela.
Principala instituţie a pieţei financiare este Bursa de Valori, unde
se concentrează ordinele de vânzare-cumpărare şi unde se stabileşte
cursul bursier, ca punct de echilibru dintre cerere şi oferta, şi unde se
execută apoi ordinele de vânzare-cumpărare primite.
3. Fluxurile financiare propriu-zise, ca mişcare a unor sume de
bani de la un agent economic la altul, sau de la un subiect la altul, parti-
cipant la aceste tranzacţii se realizează doar ca efect al executării
ordinelor de vânzare-cumpărare a valorilor mobiliare. Astfel, vânzătorii de
acţiuni primesc contravaloarea acestora la cursul bursier din ziua
efectuării tranzacţiei, ceea ce înseamnă că ei intră în posesia unor
capitaluri băneşti, pierzându-şi drepturile conferite de deţinerea titlurilor
în cauză, şi de fapt dreptul de a încasa un divident sau o dobândă,
înregistrând efecte favorabile sau nu în funcţie de diferenţele de curs al
titlurilor respective între momentul cumpărării sau emiterii şi momentul
vânzării acestora.
Cumpărătorii de acţiuni prin plata titlurilor cumpărate efectuează o
investiţie încasând la încheierea anului financiar dividende pentru acţiuni
sau dobânzi pentru obligaţiunile deţinute (la scadenţa acestora), sau le pot
renegocia în orice moment pe piaţa de capital pe toată durata de viaţă a
titlurilor respective. Orice nouă negociere generează noi fluxuri de
încasări şi plăţi, iar nivelul acestora şi al efectelor favorabile sau
nefavorabile este influenţat de evoluţia cursului bursier al titlurilor
respective la acea nouă dată.
Aşadar, raportul dintre cererea şi oferta de titluri pe piaţa finan-
ciară va genera efecte favorabile sau nefavorabile în funcţie de cursul
bursier al titlurilor respective, efecte care se vor evidenţia în contul
vânzătorului sau al cumpărătorului.
4. Efectele executării ordinelor de bursă se reflectă deci în
conturile agenţilor economici sau altor participanţi pe piaţa de capital
care au generat cererea şi oferta de valori mobiliare prin adresarea
ordinelor cumpărătorilor de titluri, care intrând în posesia lor le res-
tructurează portofoliul propriu de valori mobiliare, iar vânzătorii de titluri
intră în posesia unor capitaluri băneşti, cu ajutorul cărora pot efectua
alte tranzacţii pe piaţa financiară sau pot acoperi alte nevoi.
În consecinţă, pe piaţa financiară se realizează două circuite
paralele: unul al valorilor mobiliare sub forma lor de înscrisuri ce atestă
un drept de coproprietate sau de creanţă şi altul al fluxurilor băneşti
aferente tranzacţiilor de vânzare-cumpărare a acestor titluri.
Fluxurile financiare generate pe piaţa de capital se pot vizualiza prin
schema nr. 5.5.
Posesorii de titluri de valoare
2
adresează ordine de vânzare a titlurilor pe care le posedă societăţilor de intermediere EXECUTAREA ORDINELOR
Posesorii de capitaluri băneşti
adresează ordine de cumpărare de titluri societăţilor de intermediere
2

Centralizarea ordinelor
de vânzare
1
Centralizarea ordinelor
Statul, inclusiv Administraţia Publică Locală de cumpărare
Stabilirea cursului de
echilibru între cerere şi ofertă
1 PIAŢA FINANCIARĂ pe fiecare categorie de valori
Agenţii economici mobiliare
Ordine de bursă Efectuarea tranzacţiilor cu
valori mobiliare
Instituţii bancare
Efectuarea viramentelor din
Societăţi de intermediere
conturile cumpărătorilor de
valori mobiliare în conturile
Instituţii financiare Pieţe reglementate vânzătorilor

Populaţia
Efectele executării ordinelor de bursă (generează fluxuri financiare)

3
a) vânzătorii de titluri
– încasează contravaloarea titlurilor vândute (corespunzător executării ordinelor de vânzare)
b) cumpărătorii de titluri
– efectuează plata titlurilor cumpărate

(conform ordinului de
cumpărare)

Schema nr. 5.5. Piaţa financiară şi poziţia ei în agregatul financiar-monetar

 Capitolul 6

Constituirea fondurilor financiare

publice în România

Complexitatea şi dificultatea constituirii fondurilor publice prin metodele şi

tehnicile specifice rezidă din două cauze importante:
- în primul rând, proporţiile mari ale „transferului de putere de cumpărare“
de la persoanele fizice şi juridice către sectorul public (în multe ţări aceasta
reprezintă între 40-60% din produsul intern brut);
- în al doilea rând, instrumentele folosite la constituirea resurselor publice
trebuie să însemne nu numai simple mijloace de mobilizare a resurselor, ci şi
metode şi pârghii specifice de redistribuire a acestora între membrii societăţii, ca
şi instrumente eficiente în cadrul funcţiei de intervenţie a statului în societate.
Astfel, sistemul de impozite şi taxe, din cadrul politicilor fiscale, duce
nemijlocit la redistribuirea resurselor publice între diferitele grupuri sociale din
cadrul societăţii şi, pe această cale, la o modificare a raporturilor şi relaţiilor
sociale dintre membrii acelei societăţi, acelaşi lucru, dar în dimensiuni diferite,
realizându-se şi în cadrul procesului de utilizare a politicilor bugetare.
După ce Legea bugetului a stabilit volumul şi structura resurselor publice
necesare, o componentă majoră a procesului formării resurselor este aceea a
mijloacelor şi metodelor care să asigure stabilirea lor corectă în funcţie de baza
impozabilă, colectarea, dar, mai ales, şi gestionarea eficientă a acestora.
În acest context, Trezoreriei Statului i s-au stabilit sarcini şi responsabilităţi
extrem de dificile, pentru a soluţiona necesităţile mereu sporite de fonduri pe care
le solicită sectoarele bugetare (armata, ordinea publică, învăţământul, sănătatea,
cultura etc.) şi posibilităţile limitate pe care le are o economie la un moment dat.
În exercitarea atribuţiilor privind gestionarea fondurilor publice, menţinerea
echilibrului permanent între intrările şi ieşirile de resurse reprezintă cheia de boltă
a funcţiei finanţelor publice, iar pentru îndeplinirea acestui obiectiv finanţele
publice sunt datoare să asigure un flux ritmic de intrare a resurselor publice, în
cadrul căruia aparatul fiscal joacă un rol de prim ordin.
 6.1. Conţinutul resurselor financiare publice
Izvorul resurselor financiare publice nu este altul decât produsul intern brut,
venitul naţional şi avuţia naţională.
De obicei, natura economică a impozitelor şi contribuţiilor obligatorii o
constituie valoarea adăugată realizată în cadrul activităţilor producătoare de
bunuri materiale şi servicii din sfera productivă, aici încadrându-se, în primul
rând, impozitele pe venit, iar impozitele care au ca substrat economic pe cel al
avuţiei, bogăţiei naţionale sunt cele pe avere.
Astfel, prin prelevarea către buget a impozitelor directe şi a altor contribuţii
obligatorii, are loc un masiv transfer de putere de cumpărare din valoarea nou
creată în sfera productivă, iar în cazul impozitelor pe avere, pe proprietate,
teoretic vorbind, transferul s-ar produce chiar din aceea avere, din acea pro-
prietate. Numai că, în foarte puţine cazuri, plata unui impozit pe proprietate
presupune şi un transfer efectiv către buget din acea proprietate, practic plata
oricăror datorii în contul impozitelor pe proprietate se face tot din unele venituri
realizate de către subiectul impozabil.
Tot în această categorie a veniturilor bugetare care au ca izvor avuţia
naţională sunt şi unele vărsăminte ale instituţiilor publice şi ale altor autorităţi ale
statului, în urma valorificării unor bunuri ale statului (venituri din privatizare,
valorificarea unor bunuri ale instituţiilor publice, încasări din valorificarea activelor
bancare etc.)
Dar din nomenclatorul veniturilor bugetare, aşa cum sunt ele ordonate în
conformitate cu subdiviziunile clasificaţiei bugetare pe componentele bugetului
general consolidat, rezultă că la un număr însemnat din aceste venituri este dificil
de multe ori de a delimita clar şi fără rezerve, în toate situaţiile, veniturilor publice,
care au ca izvor valoarea nou creată, şi care reprezintă un transfer propriu-zis din
averea societăţii, a naţiunii la un moment dat. În această situaţie se găsesc marea
majoritate a vărsămintelor instituţiilor publice, entităţi care nu produc şi realizează
valoare adăugată decât în foarte rare cazuri.

6.2. Structura fondurilor publice în România

Aşa cum este reglementat, din punct de vedere juridic, în România la
această dată, fondurile publice pot fi grupate, în primul rând, în funcţie de
bugetele prin care acestea sunt constituite, astfel:
▪ venituri ale bugetului de stat constituite, în principal, din prelevările
obligatorii (impozite şi taxe) de la contribuabilii persoane juridice şi fizice;
 ▪venituri ale bugetului asigurărilor sociale de stat provenite din vărsămin-
tele agenţilor economici, instituţiilor publice şi persoanelor fizice, din
contribuţiile de asigurări sociale, contribuţia agricultorilor asiguraţi etc.;
▪ venituri ale bugetelor locale formate, în principal, din impozitele şi
taxele locale datorate de persoanele fizice şi juridice;
▪ fondurile speciale constituite în afara bugetului de stat, aprobate ca
anexe la acesta;
▪ fondurile din mijloace extrabugetare ale instituţiilor publice centrale şi
locale;
▪ veniturile asigurărilor pentru şomaj;
▪ fondurile gestionate de Trezoreria Centrală constituite, în principal, din
împrumuturile contractate direct de către stat, recuperarea din
creanţele externe ale statului, fonduri externe nerambursabile;
▪ veniturile şi cheltuielile gestionate prin bugetul propriu al Trezoreriei
Statului, specifice serviciilor şi activităţilor sale.
Pentru a avea o imagine sinoptică asupra ponderii resurselor financiare
publice pe exerciţiul financiar 2003, în structura resurselor financiare publice pe
bugete, aşa cum sunt ele prezentate mai sus, redăm următoarea situaţie:

Tabelul nr. 6.1. Ponderea resurselor financiare publice în structura lor pe bugete
Nr. Denumirea bugetului prin care este constituit fondul Suma Ponderea în
crt. public respectiv (mld. lei) total (%)
TOTAL, din care: 618.908 100,0
1. Bugetul de stat – venituri proprii 332.169* 53,7
2. Bugetul asigurărilor sociale de stat – venituri 135.823 21,9
3. Bugetul fondurilor speciale – venituri 56.742 9,2
4. Bugetele mijloacelor extrabugetare, ale instituţiilor publice 8.013 ** 1,3
centrale
5. Bugetele asigurărilor pentru şomaj 18.702 3,0
6. Bugetul Trezoreriei Statului 4.146 0,7
7. Bugetul creditelor externe 35.476 ** 5,7
8. Bugetul fondurilor externe nerambursabile 27.837 ** 4,5
* Sunt incluse şi cotele şi sumele defalcate acordate bugetelor locale în sumă de 87.934
miliarde lei din impozitul pe venit şi TVA.
** Sumele au fost calculate de autori pe baza „Sintezei cheltuielilor bugetului de stat pe anul
2003“

Din cele de mai sus rezultă că fondurile publice constituite prin bugetul de
stat şi prin bugetul asigurărilor sociale de stat deţin împreună 75,6% din totalul
resurselor financiare publice preconizate pe exerciţiul bugetar 2003. Resurse
însemnate sunt prognozate pe anul financiar 2003 şi prin fondurile speciale
9,2%, care au ca destinaţie cheltuielile pentru sănătatea publică, iar din străi-
nătate pe calea creditelor rambursabile şi nerambursabile vor fi finanţate cheltu-
ielile publice în proporţie de 10,2%.
Ceea ce caracterizează în momentul de faţă economia tuturor ţărilor, faţă de
care România nu face excepţie, este faptul că necesarul de resurse financiare
publice este, de regulă, mai mare decât posibilităţile de procurare a acestora, context
în care trebuie găsită calea cea mai rezonabilă pentru soluţionarea acestui decalaj.
Posibilitatea acoperirii cererii de resurse mereu sporite depinde de o serie
de factori, printre care: „factorii economici, monetari, sociali, demografici, politici,
militari, financiari şi chiar de tradiţie“.17
Resursele financiare publice la care apelează statul, pentru a face faţă
plăţilor, se pot clasifica din punct de vedere economic, în:
a) impozite, taxe, contribuţii obligatorii şi alte vărsăminte care reprezintă
prelevări cu caracter definitiv – obligatoriu (venituri fiscale şi nefiscale);
b) resursele Trezoreriei formate din disponibilităţile şi împrumuturile pe
termen scurt, până la un an, pentru acoperirea deficitului curent al bugetului de
stat şi bugetelor asigurărilor sociale de stat, precum şi a golurilor temporare de
casă ale bugetelor locale;
c) varianta păgubitoare, pentru întreaga economie, emisiunea monetară
fără acoperire, în economia reală.
La acestea trebuie să mai adăugăm neapărat fondurile externe din
împrumuturile de stat pe termen mediu şi lung, fondurile externe nerambursabile,
precum şi împrumuturile de stat interne, pe termen mediu şi lung.
Din analiza structurii resurselor financiare publice din România, comparativ
şi cu alte ţări, aşa cum s-a mai subliniat, cea mai mare parte a acestora este
constituită din veniturile cu caracter fiscal, impozite şi taxe al căror nivel este
determinat de factorii menţionaţi mai înainte, dar şi de gradul fiscalităţii, în
general, şi eficienţa tehnicilor de colectare, în special.
De aceea, dat fiind un potenţial maxim posibil ce se poate colecta din
impozite şi taxe, sunt necesare metode şi tehnici adecvate care să permită o
mobilizare cât mai corespunzătoare a drepturilor statului din aceste resurse.
Metodele şi tehnicile folosite de aparatul fiscal diferă de la o ţară la alta, funcţie
de mulţi factori, printre care am menţiona logistica, nivelul de pregătire a
funcţionarilor publici şi, nu în ultimul rând, a gradului de înţelegere din partea
contribuabilului a acestei obligaţii „sacre“ pe care o are faţă de societate.
Resursele trezoreriei statului reprezintă disponibilităţi temporare ale acestei
instituţii speciale ale statului, formate în special din disponibilităţile corespon-

17
Iulian Văcărel şi colaboratorii – „Finanţele publice“, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,
Bucureşti, 1999, pag. 379
denţilor săi, persoane fizice, asociaţii profesionale, agenţi economici care au
relaţii economico-financiare cu instituţiile publice finanţate prin componentele
bugetului general consolidat.
Deşi prin Trezoreria Statului se derulează toate resursele financiare publice
ale statului, între acestea, pe de o parte, şi resursele financiare totale ale trezo-
reriei nu există o identitate precisă, deoarece resursele trezoreriei mai cuprind:
bugetul împrumuturilor de stat interne şi externe, precum şi disponibilităţile unor
agenţi economici, persoane fizice sau asociaţii profesionale care îşi au conturile
deschise la Trezoreria Statului.
Resursele Trezoreriei pot fi folosite pentru:
- acoperirea golurilor temporare de casă ale bugetelor din cadrul bugetului
general consolidat, determinate în principal de necorelarea ritmurilor de intrare a
resurselor publice, din impozite, taxe şi alte contribuţii, cu ritmul impus de
efectuare a cheltuielilor publice, care au o regularitate mai mare, decât cea a
resurselor;
- finanţarea şi refinanţarea deficitului bugetar şi a datoriei publice.
Dacă pentru acoperirea golurilor temporare de casă pe care le înregis-
trează unele bugete din cadrul sistemului bugetar, Trezoreria Statului foloseşte
cu predilecţie disponibilităţile corespondenţilor săi şi împrumuturile Băncii Centrale,
la finanţarea şi refinanţarea deficitului bugetar nu se pot utiliza numai împrumu-
turile de stat interne, ci, în ultimă instanţă, se apelează şi cele externe.
Emisiunea bănească fără acoperire reprezintă o altă posibilitate de sporire
a resurselor financiare publice în mod artificial şi pe această cale o posibilitate
neortodoxă de finanţare a deficitului bugetar. Această soluţie a autorităţilor repre-
zintă o cale nesănătoasă pentru economie, deoarece duce la creşterea inflaţiei,
devalorizarea monedei naţionale şi, implicit, la scăderea puterii de cumpărare a
acesteia prin creşterea preţurilor şi tarifelor, inclusiv a impozitelor indirecte
cuprinse în preţuri şi tarife, afectând în mod direct nivelul de trai al populaţiei,
motiv pentru care emisiunea bănească fără acoperire nu este acceptată.
Din punct de vedere al repetabilităţii, resursele publice pot fi clasificate în:
- resurse financiare ordinare – adică cele obişnuite, cunoscute, pe care
statul le-a instituit de mulţi ani, sub aceeaşi denumire sau alta, dar aceleaşi din
punct de vedere al conţinutului lor economic, în rândul cărora includem toate
veniturile fiscale, nefiscale şi din valorificarea capitalului;
- resurse publice extraordinare, în cadrul cărora se includ, în primul rând,
împrumuturile de stat interne şi externe, emisiunea bănească suplimentară, cu
sau fără o acoperire cu mărfuri, servicii, aur sau depozite bancare în valută,
precum şi ajutoare, donaţii şi rechiziţiile sau alte contribuţii obligatorii în bani
ale populaţiei, în cazuri de evenimente deosebite.
Din punct de vedere al provenienţei, menţionăm:
- resurse publice interne;
- resurse publice externe provenite din împrumuturi contractate pe
piaţa externă de la bănci private, guverne, organisme financiare
internaţionale (Banca Mondială, Fondul Monetar Internaţional etc.), precum
şi ajutoare sub forma transferurilor externe nerambursabile.
Din punct de vedere al proprietăţii, acestea pot fi clasificate în:
- resurse publice originale, provenite din patrimoniul statului sau din
activitatea directă a întreprinderilor sale prin vărsămintele sub forma
impozitelor sau din profitul net, precum şi în mod indirect, prin vânzări de
bunuri publice sau închirieri, concesionări ale acestora, inclusiv emisiunea
bănească fără acoperire din economie.
- resurse publice derivate, care provin din activitatea privată a per-
soanelor juridice şi/sau fizice, inclusiv împrumuturile de stat.
După conţinutul lor economic
- venituri publice curente, care au ca sursă, izvor de provenienţă,
valoarea nou creată (produsul intern brut, venitul naţional);
- venituri publice din capital, care au ca izvor de provenienţă averea,
bogăţia naţiunii.
Principiul specializării bugetare impune ca resursele publice să fie
înscrise în bugetul căruia îi aparţin, pe surse de provenienţă şi după natura
lor.
Din necesităţi legislative şi în funcţie de modul de organizare a infor-
maţiilor contabile, veniturile şi cheltuielile sunt necesare să fie înscrise în
„buget“, după o „schemă unitară, într-o anumită ordine pe baza unor criterii
precis determinate“. Această „schemă unitară“ 18 care stabileşte o ordine unică
a veniturilor după proveni-enţa şi natura sursei, iar a cheltuielilor după criterii
precis stabilite, administrative, economice, funcţionale, financiare etc. poartă
denumirea de clasificaţie bugetară.
În consecinţă, clasificaţia bugetară trebuie să fie cât mai simplă, cât
mai clară şi concisă, pentru ca aceasta să fie uşor înţeleasă de factorii de
analiză şi decizie care participă sau supraveghează executarea
componentelor bugetului general consolidat.

18
Iulian Văcărel şi colaboratorii – „Finanţele publice“, Editura Didactică şi Pedagogică R.A.,
Bucureşti, 1999, pag. 352
 Clasificaţia bugetară este mai complexă şi mai amplă atunci când e
vorba de bugetul de stat şi mai simplă şi redusă în cazul celorlalte bugete, al
asigurărilor sociale de stat, fondurilor speciale etc. Ierarhizând bugetele
după numărul subdiviziunilor clasificaţiei bugetare pe care le folosesc, cu
cele mai multe operează bugetul de stat, apoi bugetele locale, după care
urmează bugetul asigurărilor sociale de stat şi fondurilor speciale.
Criteriile folosite în funcţie de care sunt clasificate veniturile au în
vedere, de exemplu, pentru bugetul de stat o clasificare a acestora în:
curente, venituri din capital, donaţii, sponsorizări şi încasări din rambursarea
împrumuturilor acordate. De asemenea, în cadrul veniturilor curente,
acestea sunt subdivizate în venituri fiscale şi venituri nefiscale. Veniturile
fiscale sunt clasificate în continuare pe categorii de impozite şi taxe, iar cele
nefiscale sub forma „vărsămintelor“ din profitul net al regiilor, al instituţiilor
publice etc.
Clasificarea veniturilor în fiscale şi nefiscale pe provenienţă, natură şi
categorii de impozite se face prin intermediul capitolelor şi subcapitolelor
care descriu, în ordine, toate impozitele şi taxele, precum şi alte vărsăminte
ce formează veniturile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat
şi bugetelor locale. Subcapitolul în cazul veniturilor bugetului de stat şi
bugetelor locale reprezintă felul, natura impozitului sau taxei, spre exemplu,
impozit pe profit, taxa pe valoare adăugată etc., iar pentru a evidenţia
plătitorul, de la care provine acel impozit sau taxă, în continuarea cifrelor
care indică subdiviziunea clasificaţiei bugetare pentru acel venit, se
menţionează codul fiscal al plătitorului.
Prin clasificarea indicatorilor referitori la venituri privind finanţele
publice în general, de exemplu, se evidenţiază zece mari categorii de
venituri (curente, din capital, venituri cu destinaţie specială, prelevări din
bugetul de stat, sume primite de la alte bugete, subvenţii, donaţii şi
sponsorizări, încasări din rambursarea împrumuturilor acordate, împrumuturi
şi sume din fondul de redistribuire), comparativ cu patru mari categorii de
venituri prevăzute pentru bugetul de stat (curente, din capital, donaţii şi
sponsorizări şi încasări din rambursarea împrumuturilor acordate) sau cu
şapte categorii de venituri prevăzute pentru bugetele locale (curente, din
capital, venituri cu destinaţie specială, prelevări din bugetul de stat, subvenţii,
încasări din rambursarea împrumuturilor acordate şi împrumuturi).
Pentru toate veniturile componentelor bugetului general consolidat cla-
sificaţia bugetară este specifică fiecărui buget, în funcţie de sursa de provenienţă
şi natura acestora.
 6.3. Fluxurile financiare determinate
de constituirea fondurilor publice în România
Fluxurile financiare care se statornicesc în economie, cu prilejul formării
fondurilor publice, sunt sintetizate de unii autori (Henry Sempé în lucrarea “Budget et
Trésor“, Paris 1989, pag. 40), potrivit schemei 6.1.

Fluxuri reale de servicii şi mărfuri

Flux de cheltuieli

Cumpărări
Impozite indirecte
şi subvenţii

Întreprinderi STATUL Gospodărie Menaje

Trezoreria Publică

Impozite indirecte Remuneraţii Subvenţii Transporturi

Salarii, chirii, profituri, flux de plăţi

Flux real = servicii de muncă şi din capital

Schema nr. 6.1. Fluxurile financiare din economie

Tabloul construit de Henry Sempé privind fluxurile financiare surprinde

lucrurile aşa cum se petrec ele, în realitate, în procesul de formare a produsului
intern brut şi apoi al redistribuirii acestuia. Din „tablou“ nu rezultă însă
deschiderea acestora spre exterior. În realitate, această deschidere există prin
intrările de resurse din străinătate, sub forma ajutoarelor şi împrumuturilor,
precum şi prin finanţării externe, cooperare etc.
Un „tablou“ mai simplu, dar sugestiv, referitor la mecanismul de formare şi
utili-zare a resurselor publice este cel prezentat de profesorul Iulian Văcărel şi
colaboratorii în „Finanţe publice“, Bucureşti, 1999, pag. 559, care sinoptic este
evidenţiat astfel:
 Resurse publice
Produs intern
Import
brut Variaţia stocurilor
Utilizări
Export

Consum final Consum intermediar

Formarea brută a capitalului fix

Menaje Administraţie publică

Întreprinderi Menaje Administraţie publică

Schema nr. 6.2. Mecanismul de constituire şi utilizarea resurselor

financiare publice
Bugetul de stat, ca principal plan financiar operativ al statului, facilitează, în cea
mai mare măsură, repartiţia produsului intern brut, în conformitate cu comandamentele
politicii economico-sociale care guvernează ţara, la un moment dat. Relaţiile care iau
naştere în derularea acestui proces au în vedere deci atragerea de resurse băneşti din
economie pe criterii fiscale şi nefiscale, pe de-o parte, precum şi repartizarea acestora
pe destinaţii, pe de altă parte, potrivit criteriilor şi ierarhizărilor sociale, avute în vedere în
acea etapă a dezvoltării economiei.
Un flux al acestor circuite financiare, mai simplu, poate fi prezentat astfel:
Bugetul de Stat
Întreprinderi Veniturile statului
Cheltuieli publice
Instituţii publice
Destinaţia veniturilor Transferuri către:
- bugetele locale;
Populaţie - bugetul asigurărilor
sociale de stat

Împrumuturi

Rambursări de
credite
Menaje (populaţie)

Subvenţii
întreprinderi
Schema nr. 6.3. Fluxurile financiare determinate de constituirea şi utilizarea veniturilor
bugetului de stat
 Anual, odată cu aprobarea bugetului de stat de către Parlament, într-o anexă
separată a acestuia sunt nominalizate impozitele şi taxele care se constituie ca
venituri ale bugetului de stat, într-o alta impozitele şi taxele care formează
veniturile bugetelor locale, precum şi anexe distincte pe ministere şi organe
centrale privind veniturile din fondurile speciale. De regulă, atribuirea veniturilor din
impozite şi taxe pentru un buget sau altul se face după criterii care ţin de
teritorialitate, de importanţa acestora, din punct de vedere al mărimii lor, precum şi
de motivaţia de a cointeresa autorităţile în cauză în mobilizarea lor la buget.
Potrivit legislaţiei actuale din România, mobilizarea resurselor bugetare în
conturile Trezoreriei Statului se realizează în două moduri principale, şi anume:
▪ din iniţiativa contribuabililor – persoane juridice care răspund în faţa
legii de corecta calculare şi vărsare în termen a obligaţiilor pe care le
au către stat din impozite, taxe şi alte vărsăminte obligatorii.
Contribuabilii – persoane juridice, precum şi instituţiile publice sunt, de
asemenea, obligaţi să reţină impozitele de la angajaţi, persoane fizice
care au executat diverse lucrări sau prestări de servicii pe bază de
contract sau convenţie în favoarea lor şi să le verse la bugetul căruia i
se cuvin. De asemenea, agenţii economici şi instituţiile publice au
obligaţia ca pe baza documentelor de executare silită, transmise de
organele fiscale sau vamale, să reţină din veniturile personalului
angajat sumele datorate şi neachitate la termen şi să le verse bugetului
căruia îi aparţin;
▪ din iniţiativa persoanelor fizice şi asociaţiilor familiale care achită
statului impozitele şi taxele pe care le datorează, potrivit comunicărilor
organelor fiscale sau prin urmărire silită.
O altă clasificare a resurselor publice din punctul de vedere al colectării
acestora este cea care are în vedere tehnica folosită în atragerea acestora la
Trezorerie, şi anume:
▪ Prin plăţi fără numerar, astfel:
- din iniţiativa contribuabililor (agenţilor economici şi a instituţiilor publice)
care depun instrumentele de plată la Băncile Comerciale sau Trezorerii, unde îşi
au deschise conturile;
- din iniţiativa organelor fiscale sau vamale, în cazul întocmirii formelor
pentru executare silită, prin introducerea instrumentelor de încasare asupra
conturilor contribuabililor care nu şi-au achitat la termen obligaţiile către bugetul
statului şi bugetele locale.
▪ Prin plăţi în numerar direct la casieria Trezoreriei Statului sau la
unităţile Casei de Economii şi Consemnaţiuni prin agenţii fiscali,
casierii încasatori, remizieri sau chiar în mod direct, nemijlocit, de către
contribuabilii persoane fizice sau juridice. Această metodă de colectare
a fondurilor publice reprezintă pentru finanţele publice din România
unul din neajunsurile cele mai însemnate care determină cheltuieli
imense, multă muncă irosită şi care, din păcate, va dăinui poate încă
mulţi ani.
 Capitolul 7

Impozitele şi taxele

7.1. Conceptul şi importanţa impozitelor

Impozitele reprezintă cea mai importantă formă de prelevare către stat
a unei părţi din câştigurile sau din averea persoanelor fizice sau juridice şi
de aceea, în toate orânduirile sociale, studiul şi analiza acestora a constituit
o prioritate pentru autorităţile statelor şi chiar a multor gânditori de seamă
şi specialişti în domeniu. O analiză mai atentă din punct de vedere
conceptual a definiţiei, aproape unanim acceptată, că impozitele constituie
o prelevare obligatorie la dispoziţia statului din veniturile şi averea
persoanelor fizice sau juridice, fără o contraprestaţie imediată, scoate însă
în evidenţă câteva aspecte asupra cărora dorim să facem un mic
comentariu.
Expresia fără o contraprestaţie „imediată“ poate fi comentată, în
sensul că un anumit contraserviciu imediat din partea statului se realizează,
în fapt, prin intermediul utilităţilor publice, respectiv, apărarea ţării, ordinea
publică, siguranţa naţională, iluminatul public, accesul pe drumurile ţării şi
străzile localităţilor, educaţia până la un anumit nivel de pregătire şi alte
utilităţi la care au acces imediat şi deopotrivă toţi membrii societăţii, chiar
înaintea plăţii impozitelor de către aceştia.
Apreciem deci că referirea din definiţia „fără un contraserviciu
imediat“ se potriveşte şi este reală numai în situaţia utilităţilor semipublice,
deoarece se beneficiază de aceste servicii numai dacă se produce un
eveniment aleatoriu şi numai dacă sunt îndeplinite anumite condiţii
referitoare la acea utilitate semipublică (educaţie, sănătate, asistenţă
socială etc.).
De aceea, socotim că referirea din definiţia impozitului, din multe lucrări de
specialitate, ca fiind „fără un contraserviciu (contraprestaţie) imediat(ă)“ trebuie
privită cu rezerve, deoarece, aşa cum s-a mai arătat, în fapt, există un contraser-
viciu (o contraprestaţie) imediată şi permanentă din partea statului în favoarea
membrilor acelei societăţi, chiar şi înainte ca aceştia să-şi achite obligaţiile către
stat din impozite şi taxe.
Apoi, în majoritatea materialelor de specialitate în care se abordează
problema impozitelor, acestea sunt definite ca fiind plăţi „cu titlu definitiv şi
nerambursabil“, faţă de care, de asemenea, apreciem că, dacă acestea repre-
zintă plăţi definitive, se subînţelege că sunt şi nerambursabile, de aceea conside-
răm că şi referitor la „nerambursabilitatea“ impozitelor, expresia în cauză este
forţată, dacă am acceptat, deja, termenul de „plăţi definitive“.
Considerăm că termenul „definitiv“ funcţionează şi acesta în înţelesul deplin
al cuvântului numai în condiţiile în care el, impozitul, este corect stabilit, având în
vedere legislaţia în materie cu privire la acel impozit.
De altfel, impozitele nu reprezintă altceva decât costul serviciilor pe care
statul şi l-a asumat să le presteze membrilor săi, direct sau indirect, permanent şi
în viitorul apropiat.
Mai mult, analizând statistic problema, în condiţiile construcţiei bugetului de
stat cu deficit, se poate afirma cu certitudine că, „preţul“ serviciilor statului prin
intermediul utilităţilor publice şi semipublice, de care beneficiază membrii acelei
societăţii, este chiar mai mare decât contravaloarea impozitelor şi taxelor pe care
aceştia sunt obligaţi să le plătească la un moment dat, în acel exerciţiu fiscal,
exact cu mărimea deficitului bugetar.
Conţinutul impozitelor, în majoritatea cazurilor, îl reprezintă, după cum ştim,
valoarea nou creată, şi în unele cazuri şi averea individului, persoanei juridice în
cauză şi chiar însăşi bogăţia naţiunii. În acest context trebuie să admitem, chiar
şi numai teoretic, că pentru plata impozitelor pe avere există un transfer de avere
către stat şi din aceasta se efectuează cheltuieli publice, iar dacă aceste cheltuieli
sunt orientate cu predilecţie pentru cheltuielile care presupun un consum
neproductiv de resurse rezultă că averea naţiunii a căpătat o destinaţie nu tocmai
corectă. Desigur că din acest punct de vedere lucrurile sunt puţin mai complicate,
în sensul că nimeni nu-şi înstrăinează averea pentru a-şi achita impozitul pe
proprietate, întrucât în fapt acestea sunt achitate din alte venituri realizate de
subiectul impozabil în cauză. Totuşi, o constatare credem că se im- pune, în
sensul că, la nivel macroeconomic, în construcţia bugetului s-ar putea să se aibă
în vedere dimensiunea cheltuielilor de capital care trebuie să fie cel puţin la
nivelul acestor impozite pe avere, pe proprietate etc.
▪ Impozitul reprezintă o formă de prelevare obligatorie şi necondiţionată
cu titlu definitiv la dispoziţia statului, a unei părţi din veniturile sau
averea persoanelor fizice şi/sau juridice în vederea finanţării
cheltuielilor publice. Un prim rol al impozitelor este acela că, prin
 intermediul lor, statul îşi procură resursele financiare necesare
pentru acoperirea unei părţi a cheltuielilor legate de îndeplinirea
atribuţiilor şi funcţiilor sale în vederea satisfacerii intereselor generale
ale membrilor societăţii.
Din datele statistice în materie rezultă că ponderea impozitelor în totalul
resurselor financiare publice în multe ţări oscilează în jurul a 90% din totalul
resurselor financiare publice, în funcţie şi de o serie de factori, printre care:
puterea economică a acelui stat, evaluarea corectă a materiei impozabile şi, nu
în ultimul rând, de politica financiară în domeniul fiscal pe care o promovează
partidele aflate la putere în acel stat.
▪ Un alt rol important al impozitelor este cel economic, deoarece, prin
modul în care este construită fiscalitatea, aceasta poate favoriza sau
stopa dezvoltarea economică a ţării respective. La un deziderat
economic pozitiv se poate ajunge numai în măsura în care rata
fiscalităţii este concepută de-o asemenea manieră încât aceasta să
stimuleze iniţiativa întreprinzătorilor şi a tuturor factorilor de producţie.
De asemenea, este necesar ca înlesnirile şi facilităţile fiscale să fie
astfel concepute încât să favorizeze, în primul rând, ramurile econo-
miei care prezintă interes pentru ţară şi să aibă în vedere, totodată,
zonele şi regiunile mai slab dezvoltate din punct de vedere economic.
În general, sistemele de impunere sunt folosite de către autorităţile
statale ca un important mijloc de intervenţie a lor în economie,
stimulând ramurile de interes şi defavorizând sectoarele şi ramurile în
care interesul este mai limitat. Cu alte cuvinte, fiscalitatea trebuie să
devină un factor pozitiv prin intermediul căreia să se poată interveni
eficient în dezvoltarea armonioasă a întregii economii, a tuturor zonelor
ţării şi, pe această bază, să se ajungă la un standard de viaţă cores-
punzător pentru întreaga populaţie.
▪ Al treilea rol important al impozitelor este cel social, întrucât prin
intermediul lor are loc o redistribuire importantă a sarcinilor fiscale între
diferitele grupuri şi pături sociale, între persoane fizice şi juridice,
favorizând pe cei cu venituri mai mici şi amputând financiar pe cei cu
venituri şi averi mai mari prin sistemul veniturilor neimpozabile şi al
progresivităţii cotelor de impozite.

7.2. Elementele tehnice ale impozitului

În vederea eficientizării măsurilor statului referitoare la constituirea
resurselor financiare publice prin intermediul impozitelor într-un mod cât mai
 echitabil este necesar ca actele normative care reglementează impozitele să
precizeze clar subiecţii impozabili, materia impozabilă, modul de evaluare a
acesteia, tehnica de impunere – termenele de plată şi sancţiunile care se aplică
în cazul tendinţelor de evaziune fiscală, sau pentru neplata acestora la scadenţă.
Pentru a răspunde cât mai bine acestor cerinţe este necesară cunoaşterea
etapelor pe care trebuie să le parcurgă un demers normal în vederea stabilirii
unui impozit corect pentru ca acesta să se transforme realmente într-o resursă
financiară publică certă, iar acest impozit să nu devină o frână în dezvoltarea
economică a ţării. În acest sens, este necesar deci să fie cunoscute care sunt
elementele tehnice ale unui impozit, iar cele mai multe lucrări de specialitate
converg spre următoarele:
a) Subiectul impozitului. În termeni fiscali, este identic cu noţiunea de
contribuabil sau de plătitor. Potrivit legislaţiei fiscale româneşti, subiecţi de
impozite sunt persoanele fizice şi/sau juridice care se găsesc în una din situaţiile
stabilite prin legile fiscale.
Spre exemplu, în cazul impozitului pe veniturile din activităţi independente,
subiectul, contribuabilul sau plătitorul este meseriaşul, comerciantul, avocatul,
contabilul etc. care realizează venituri din asemenea activităţi. În cazul impozitului
pe profit, subiect şi plătitor este persoana juridică în cauză, care a realizat profitul,
pe câtă vreme, în cazul impozitului pe salarii, subiectul este salariatul care a
realizat venitul salarial, iar plătitorul este angajatorul (întreprinderea, instituţia în
cauză). În aceleaşi raporturi – subiect-plătitor –, din situaţia impozitului pe salarii,
se găsesc şi impozitele pe dividende, pe dobândă, pe drepturile de autor, când
subiecţii sunt persoane fizice care au drepturi asupra profiturilor din dividende,
dobânzi sau din drepturile de autor, pe câtă vreme plătitorul este persoana juridică
prin intermediul căreia s-au realizat aceste venituri şi care este obligată să
calculeze, să reţină din veniturile care se cuvin persoanei fizice şi să verse
impozitul bugetului căruia îi aparţin.
b) Suportatorul impozitului este persoana fizică şi/sau juridică ce este de
fapt „sancţionată“ cu acel impozit pentru câştigul sau averea sa, ori pentru
destinaţiile pe care le capătă venitul.
De obicei, în cazul impozitelor directe suportatorul coincide cu subiectul şi
chiar cu plătitorul. Aşa este situaţia în cazul impozitului pe veniturile din
activităţile independente (meserii, activităţi de comerţ etc.), impozitului pe profit,
impozitului pe clădiri, terenuri etc.
În situaţia impozitelor indirecte, de regulă, suportatorul nu este acelaşi cu
subiectul impozitului, dar mai ales cu plătitorul; este cazul taxei pe valoarea
adăugată, a accizelor sau taxelor vamale, când suportatorii sunt în fapt consuma-
torii finali ai produselor sau serviciilor respective care suportă, prin preţ şi tarif,
acele impozite. Plătitorii, respectiv, subiecţii, aşa-zişii contribuabili „falşi“ sunt
agenţii economici – vânzători sau importatori ai acelor bunuri şi servicii.
c) Obiectul impunerii îl constituie venitul în bani sau în natură, precum şi
averea, denumită materie impozabilă.
Spre exemplu, în cazul impozitului pe salarii, obiectul impunerii îl constituie
câştigurile salariale în bani sau în natură din care se scad şi deduc o serie de
obligaţii ale salariatului sau sume neimpozabile, denumite deduceri; în situaţia
impozitului pe profit, obiectul impunerii îl constituie profitul impozabil, care nu
este acelaşi cu profitul contabil, iar în cazul impozitului pe dividende obiectul
impunerii îl formează dividendul propriu-zis, în bani şi/sau în natură.
În situaţia impozitelor indirecte obiectul impunerii îl constituie preţurile de
vânzare ale bunurilor, sau tarifele în cazul serviciilor, preţul în vamă al importurilor
pentru taxele vamale, ori preţul în vamă, plus taxele vamale pentru accize.
Obiectul impunerii mai este denumit şi „bază de impozitare“, noţiune care
determină categoriile de venituri şi cuantumul asupra căruia se aplică cota de
impozit.
Pentru a se evidenţia dimensiunea obiectului impozabil (bază de impo-
zitare) se apelează la o anumită unitate de măsură, denumită unitate de impunere,
care este determinată, de regulă, de natura obiectului impozabil.
În tehnica fiscală, în ţara noastră, cel mai des folosită este unitatea
monetară. De asemenea, la stabilirea unor categorii de impozite se mai folosesc:
metrul pătrat de suprafaţă utilă (în cazul impozitului pe clădiri), metrul pătrat
suprafaţă (în cazul impozitului pe teren din intravilan sau al taxei pentru folosirea
terenurilor proprietate de stat), hectarul (în cazul impozitului agricol), kilogramul,
litrul etc. (în cazul accizelor).
d) Sursa impozitului defineşte substanţa din care se achită acel impozit,
care poate fi câştigul (venitul) sau averea persoanei fizice şi/sau juridice. În cazul
impozitului pe avere, în mod practic, sursa de plată este fie venitul de pe urma
cedării folosinţei acelei averi, fie pur şi simplu un venit din alte activităţi ale
contribuabilului în cauză. Sunt extrem de rare cazurile în care pentru plata unui
impozit pe avere posesorul acesteia este obligat să înstrăineze o parte din
averea sa pentru a-şi putea achita, apoi, impozitul, respectiv.
e) Cota impozitului reprezintă impozitul aferent unei unităţi de impunere.
În aceste condiţii, impozitul poate fi stabilit în cote procentuale pe unitatea de
impunere, ca un procent din suta de unităţi monetare a venitului impozabil
(impozitul pe salarii, pe profit, pe dividende, pe activităţi independente etc.), sau
în sume fixe pe unitatea de impunere (măsură) şi se utilizează, de obicei, când
bazele impozabile sunt exprimate în unităţi naturale (impozitul agricol, taxa pe
teren, taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat).
 Cotele procentuale, la care ne-am referit mai sus, pot fi, de asemenea:
1. proporţionale, în situaţia în care procentul de impozit din venit rămâne
constant (nemodificat), indiferent de mărimea venitului impozabil. Se numesc
cote proporţionale, deoarece indiferent de mărimea venitului impozabil proporţia
impozitului în venitul respectiv rămâne aceeaşi. Această metodă de impunere
respectă principiul: la venituri egale-impozite egale, şi este specifică perioadei de
început a capitalismului, dar ea este folosită des şi în prezent în multe ţări ale
lumii printre care şi ţara noastră (impozitul pe profit, pe dividende etc.).
2. progresive, care cresc pe măsura sporirii venitului (materiei impozabile).
Aceste cote progresive au două variante:
a) cresc într-un ritm constant – cote progresive simple;
b) cresc într-un ritm variabil – cote progresive compuse.
a) Cotele progresive simple, sau globale, sunt acelea în care procentul
de impunere aferent unei tranşe a venitului impozabil se aplică întregului venit
realizat de contribuabil şi care se încadrează în aceea tranşă. Această metodă
dezavantajează pe cei care au veniturile impozabile situate la limita imediat
superioară celei până la care acţionează o anumită cotă de impozit mai mică,
deoarece în această situaţie un contribuabil cu un câştig impozabil mai mic, care
se încadrează într-o tranşă cu o cotă de impozit mai mică, poate să obţină o
sumă mai mare după plata impozitului decât un contribuabil cu un câştig
impozabil mai mare, dar care se situează cu acesta în tranşa imediat următoare
în care funcţionează o cotă de impozit mai mare. Din acest punct de vedere el
sunt deci inechitabile.
b) Cotele progresive compuse (pe tranşe de venituri) presupun
diferenţierea acestora pe tranşe de venit impozabil, impozitul rezultând prin
calcularea impozitului aferent fiecărei tranşe, prin însumare obţinându-se
impozitul total de plată. Această tehnică de impunere este mai echitabilă din
punct de vedere al egalizării veniturilor şi se aplică, de obicei, la impunerea
persoanelor fizice (impozitul pe salarii, pe activităţi independente, a veniturilor din
cedarea folosinţei bunurilor etc.) deci şi la calculul impozitului anual global.
3. regresive, care nu sunt altceva decât consecinţa impozitelor indirecte,
deoarece impozitul plătit la cumpărarea unei mărfi sau la utilizarea unui serviciu
este rezultatul aplicării aceleiaşi cote procentuale, indiferent de mărimea veni-
turilor cumpărătorilor sau beneficiarilor de servicii. Cu alte cuvinte, ponderea
impozitului în venitul cumpărătorului este de multe ori invers proporţională cu
venitul acestuia.
De asemenea, cote regresive se întâlnesc frecvent în situaţia taxelor
judiciare de timbru, la care, spre exemplu, în cazul acţiunilor şi cererilor evalua-
bile în bani introduse la instanţele judecătoreşti, cotele descresc, de la 10% la
1%, pe măsură ce creşte valoarea din cereri, de la 300.000 lei, de exemplu, la
peste 1.500.000 lei.
4. degresive, în această situaţie cotele de impozite cresc până la un nivel
al bazei de impozitare, de la care descresc (pe măsura creşterii bazei de impo-
zitare).
Aşezarea – asieta, reprezintă un complex de operaţiuni succesive care
constau în identificarea subiectului impozabil, stabilirea obiectului impozabil (a mate-
riei impozabile), cuantificarea acestuia, precum şi determinarea mărimii impozitului.
Identificarea subiectului presupune stabilirea exactă a localităţii adresei
acestuia, a codului fiscal a numărului personal de identificare etc.
La stabilirea materiei (obiectului) impozabil este necesară, în primul rând,
determinarea existenţei acesteia şi apoi evaluarea ei, dacă aceasta este exprimată
în unităţi monetare, sau în număr de unităţi cantitative, dacă obiectul este
exprimat în unităţi naturale.
Evaluarea materiei impozabile, când aceasta este exprimată în unităţi
monetare, se face prin una din următoarele metode:
1. direct, bazat pe probe;
2. indirect, pe bază de prezumţie.
1. Evaluarea directă a materiei impozabile presupune:
a) o evaluare pe baza declaraţiei contribuabilului, în temeiul actelor
contabile pe care acesta trebuie să le deţină – bilanţ, cont de profit şi pierdere,
documente de proprietate privind averea etc.;
b) o evaluare pe baza declaraţiei terţelor persoane care, fie că participă la
realizarea veniturilor impozabile ale subiectului (chiriaş, operaţie de leasing etc.),
fie că au conştiinţa despre situaţia veniturilor contribuabilului în cauză din diferite
împrejurări. Această metodă este totuşi limitată, dar ea este foarte aproape de
realitatea veniturilor contribuabililor şi este realizată de către organele fiscale în
colaborare cu terţe persoane.
Cel mai frecvent, în cazul persoanelor juridice, impunerea se realizează pe
baza declaraţiei acestora, respectiv a metodei evidenţiate la punctul 1.a).
2. Evaluarea indirectă a materiei impozabile este realizată de către
organele fiscale şi se poate manifesta sub forma a trei variante:
a) pe baza indiciilor exterioare ale obiectului impozabil, ca, de exemplu,
suprafaţa de teren, preţul pământului, felul culturii, categoria solului, arenda etc.,
în cazul impozitului funciar (agricol) sau felul construcţiei, numărul camerelor,
chiria prezumată în cazul impozitului pe avere. Această metodă de impunere
este aproximativă şi suficient de departe de realitate.
b) evaluarea forfetară, constă în aceea că organele fiscale stabilesc direct un
impozit fix asupra subiectului impozabil, pe o anumită perioadă de timp, an,
trimestru. Această metodă se utilizează şi cu acordul subiectului impozabil, dar
pentru a beneficia de acest mod de evaluare trebuie îndeplinite anumite condiţii, ca
de exemplu: activitatea pe care o prestează să facă parte din nomenclatorul
meseriilor şi activităţilor aprobate de autorităţi, care se pretează la acest fel de
impunere, să lucreze singur, fără angajaţi, să aibă un loc stabil sau ambulant, să
aibă o forţă motrice până la o anumită putere în kW/h etc.
c) o evaluare administrativă, care se realizează tot prin intermediul organelor
fiscale, dar care are la bază o serie de date tehnice care concură la realizarea
venitului impozabil sau la evaluarea averii. Spre exemplu, kW/h consumaţi de
utilajele folosite în realizarea produselor, puterea instalaţiilor, mărimea atelierului,
numărul de ucenici, muncitori, cantitatea de materie primă folosită în decursul unei
perioade de timp, stocurile de produse finite existente, stocul de materii prime etc.,
în cazul impozitelor directe, pe venit, de exemplu. În cazul impunerii pe avere
(impozitului pe clădiri), criteriile care pot sta la baza evaluării obiectului impozabil
pot fi: suprafaţa utilă a clădirilor, destinaţia acestora, dacă posedă sau nu instalaţii
electrice sau de încălzire, dacă are centrală proprie sau nu, alimentare cu apă etc.
Şi această metodă este aproximativă în ceea ce priveşte cuantumul real al mate-
riei impozabile şi a impozitului, dar totuşi mai aproape de realitate.
d) o variantă a metodei administrative este şi cea potrivit căreia evaluarea
materiei impozabile se face pe baza unor venituri normative, stabilite de organele
în drept, pe categorii de activităţi şi meserii, pe baza propunerilor organelor
fiscale teritoriale, asupra cărora se aplică cotele de impozit. În prezent acest
atribut privind stabilirea veniturilor normative aparţine Ministerului Finanţelor
Publice, prin organele sale teritoriale.
În vederea existenţei posibilităţii ca anumite activităţi independente şi
meserii să poată beneficia de aceste „venituri normative“ este necesar ca acela
care desfăşoară activităţile prevăzute în nomenclator să îndeplinească anumite
condiţii, respectiv: să lucreze singur sau activitatea să fie ambulantă, să aibă
forţă motrice până la o anume putere etc. Dacă cel care urmează a fi impus pe
baza veniturilor normative nu este mulţumit de impozitul rezultat după această
metodă, el poate opta pentru o impunere la venitul efectiv realizat, adică pe
baza declaraţiei după varianta de la litera c) a actelor contabile cu verificarea
acestora de către organul fiscal.
 Determinarea cuantumului impozitelor este relativ uşoară, dacă în
prealabil materia impozabilă a fost corect evaluată în unităţi monetare sau când
aceasta trebuia dimensionată în unităţi fizice, naturale.
În decursul vremii, în perioadele de început ale istoriei finanţelor publice,
stabilirea impozitelor se făcea de sus în jos de la nivel de stat la provincie, la
oraş, la comună şi apoi pe contribuabili în funcţie de necesarul de cheltuieli
publice pentru acel stat sau acea unitate administrativă etc. Această metodă nu
era nici pe departe echitabilă, deoarece nu ţinea seama deloc de puterea
contributivă a fiecărui membru al comunităţii. Persoanele sau familiile acelei
comunităţi erau impuse în mod egal la acelaşi cuantum de impozit, indiferent
care era câştigul sau averea acelui contribuabil. Acest mod de stabilire a
impozitului era specific perioadei „impozitelor de repartiţie“.
Impozitele de cotitate reprezintă o formă evoluată în determinarea venitului
şi impozitului care se practică şi în zilele noastre şi presupune determinarea
acestora de jos în sus, pe baza materiei impozabile existente, a evaluării acesteia,
şi în final prin aplicarea cotelor de impozit specifice acelor categorii de venituri.
Perceperea impozitului cuprinde ansamblul operaţiunilor prin care
impozitul este încasat de organele fiscale însărcinate cu această atribuţie. Astfel
se deosebesc:
▪ metoda plăţii directe, care presupune că agenţii economici îşi
calculează singuri impozitul şi-l virează din proprie iniţiativă bugetului căruia îi
aparţin acele impozite;
▪ metoda impunerii de către organele fiscale, după care se emite
înştiinţarea de plată pentru încasare, contribuabilul fiind obligat apoi ca într-un
anumit termen să-şi achite obligaţiile menţionate în acea înştiinţare de plată;
▪ stopajul la sursă, presupune reţinerea impozitului de către plătitorul
drepturilor cuvenite persoanei în cauză, pe care apoi le virează bugetului căruia i
se cuvin; este cazul impozitului pe salarii, impozitului pe dividende, pe dobândă
etc.;
▪ aplicarea de timbre fiscale care reprezintă metoda folosită în cazul
încasării taxelor de timbru pentru acţiunile în justiţie sau notariale, până la o
anumită sumă.
În cazul în care contribuabilii nu-şi onorează obligaţiile către stat repre-
zentând impozitele datorate, statul prin organele sale de specialitate procedează la
urmărirea silită a acestora, procedeu care presupune preluarea automată a impo-
zitelor din conturile de disponibilităţi ale contribuabililor deschise la bănci şi chiar
sechestrarea de bunuri, averii propriu-zise şi apoi valorificarea lor.
 Termenul de plată sau scadenţa reprezintă data până la care trebuie
achitat acel impozit, după care, odată expirat acest termen, organele fiscale
calculează penalităţile de întârziere şi pot declanşa urmărirea silită.
Facilităţile fiscale (înlesnirile) se referă la diminuarea bazei de impozitare
prin stabilirea unui minim neimpozabil sau efectuarea unor scăzăminte, fie din
venitul impozabil, fie din suma impozitului calculat pentru aceste venituri.
În situaţia în care impozitul are ca obiect impozabil cheltuielile (impozitele
indirecte), facilităţile pot avea în vedere deducerea impozitului cuprins în materiile
prime încorporate în acel produs, cel plătit în amonte de către primii producători
sau comercianţi, respectiv cel existent cuprins în cadrul materiei prime, sau
serviciilor pentru realizarea acelui produs.
Căile de contestaţie a mărimii impozitului reprezintă dreptul contribua-
bilului de a se adresa organelor îndrituite, care au competenţa de a modifica impu-
nerea stabilită atunci când subiectul impozabil consideră că impozitul nu este
corect. Aceste căi sunt reglementate diferit de la o ţară la alta. Spre exemplu, în
Germania, prima instanţă de soluţionare o are organul care a efectuat impunerea
iniţială, iar a doua şi a treia instanţă o au organele judecătoreşti, create special în
acest scop. În România, primele două instanţe revin organului care a stabilit
impunerea şi organului ierarhic superior acestuia, şi în continuare organului ad-
ministrativ superior, respectiv Ministerul Finanţelor Publice, iar ultima instanţă şi cea
definitivă este cea judecătorească, prin intermediul Curţilor de Apel. Ierarhizarea
competenţelor în cazul contestaţiilor are loc, de multe ori, şi în funcţie de
cuantumul sumelor contestate.

7.3. Dreptul de impunere

Există un acord unanim referitor la dreptul statului de a stabili şi încasa
impozite. Dintre teoriile referitoare la dreptul formal al statului de impunere amintim:
a) Teoria sociologică, potrivit căreia statul este considerat un stăpân
absolut (o majoritate stăpâneşte o minoritate) şi, în acest context, are
dreptul de a-şi impune supuşii la impozite;
b) Teoria contractului social, care pleacă de la premisa că statul este un
produs al unor înţelegeri, al unui contract între membrii acelei comu-
nităţi care au creat o autoritate superioară şi căreia trebuie să i se
supună apoi toţi indivizii contractanţi, scopul acestei înţelegeri fiind
apărarea intereselor lor. Cu alte cuvinte, cetăţenii renunţă de bunăvoie
la o parte din drepturile şi libertăţile lor în schimbul protecţiei şi a altor
 servicii din partea acelei autorităţi, pentru care ei, indivizii, sunt dispuşi
şi la anumite sacrificii, inclusiv la plăţi de impozite;
c) Teoria organică, potrivit căreia statul este un produs necesar al dezvoltării
istorico-economice a popoarelor şi, în consecinţă, dreptul de impunere
este o consecinţă a acestui „produs“, un factor necesar al evoluţiei cores-
punzătoare a vieţii societăţii. Aşadar, dreptul statului la impunere nici nu
trebuie justificat, cum nu trebuie justificată nici existenţa statului.

7.4. Principiile fundamentale ale impunerii

Aceste principii stabilesc cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească un
sistem fiscal pentru ca acesta să poată fi considerat raţional. Aceste cerinţe se
referă la aşezarea şi perceperea impozitelor, precum şi la obiectivele social-
economice, urmărite de sistemul fiscal respectiv, concluzia fiind aceea că cele
mai izbutite sisteme fiscale sunt acelea care ţin seama de aceste lucruri.
Primul gânditor de seamă care a stabilit principiile impozitării şi sistemele de
venituri publice a fost Adam Smith, în lucrarea sa „Avuţia naţiunilor“ din perioada
de ascensiune a capitalismului. Aceste principii îşi au valabilitatea în mare parte şi
astăzi şi stau la baza multor sisteme fiscale din lume. Ele pot fi enunţate astfel:
1. Supuşii unui stat trebuie să contribuie în raport cu posibilităţile lor
economice la menţinerea ordinii în stat;
2. Impozitele trebuie hotărâte prin legi, pentru ca arbitrajul, cu toate
consecinţele lui, să dispară;
3. Impozitele trebuie ridicate (încasate) la locul şi timpul convenabil con-
tribuabililor;
4. Cheltuielile cu perceperea impozitelor trebuie să fie reduse.
Cu timpul, prin ştiinţa finanţelor, principiile arătate mai sus au fost, într-un
fel, sistematizate astfel:
1. Principii de politică financiară;
2. Principii de politică economică şi socială;
3. Principii de echitate fiscală de dreptate şi egalitate;
4. Principii administrative.
1. Principiile de politică financiară cer ca un impozit să aibă randament
fiscal ridicat, să fie stabil şi elastic (suficienţa şi elasticitatea). Cu alte cuvinte,
aceste principii cer ca impozitele să fie capabile să se adapteze nevoilor bugetare,
respectiv să poată fi majorate ori de câte ori cheltuielile bugetare cer acest lucru, şi
să poată fi diminuate, când acestea din urmă scad.
 De asemenea, ele trebuie să aibă un randament fiscal ridicat, care presu-
pune o stabilitate şi o elasticitate a impozitului, respectiv, să nu fie supus oscilaţiilor
determinate de conjunctura economico-socială.
Pentru ca impozitele să aibă un randament ridicat, ele trebuie să fie
universale, să fie datorate de toate persoanele care realizează venituri de aceeaşi
natură sau posedă acelaşi gen de avere şi, bineînţeles, să cuprindă întreaga
materie impozabilă. Deziderate care în majoritatea ţărilor sunt însă greu de atins.
Tot în cadrul acestor principii trebuie ales tipul şi numărul de impozite
pentru a se realiza opţiunile financiare pe care le urmăreşte statul în cadrul
acestor politici.
2. Principiile de politică economică şi socială cer a fi găsite acele
metode şi tehnici specifice care să asigure păstrarea permanentă a izvoarelor
(averea şi câştigul) impozitelor.
Un impozit prea mare pe venit împiedică dezvoltarea economică, iar unul
prea mare pe avere duce la diminuarea acesteia în timp, inclusiv a avuţiei
naţionale. Averea câştigată prin muncă nu ar trebui supusă la impozite prea mari.
Ca o cerinţă, se detaşează încurajarea averii productive create de producţia
indivizilor şi a avuţiei naţionale, iar prin impozitul pe consum să se urmărească, în
principal, descurajarea consumului nociv sănătăţii şi să se taxeze suplimentar
bunurile şi serviciile de lux.
Prin intermediul impozitelor se poate:
- exercita o influenţă asupra dezvoltării sau restrângerii unor activităţi,
sectoare de producţie sau ramuri economice;
- descuraja importul şi stimula exportul, pentru protejarea producţiei
indigene;
- admite amortizarea accelerată, care duce la reducerea impozitelor;
- subvenţiona ramuri strict necesare economiei, prin care, de obicei, se
asigură protecţia socială a membrilor societăţii.
3. Principiile de echitate fiscală de dreptate şi egalitate
Echitatea fiscală echivalează cu dreptate socială în materie de impozite.
Pentru ca un sistem de impozite să fie echitabil el trebuie să îndeplinească, în
principal, următoarele condiţii:
- să fie general, respectiv, să fie impuse toate persoanele, fără nici o
excepţie, fără nici o discriminare;
- să fie egal, adică la venituri egale să corespundă impozite egale;
- să se întemeieze pe legi clare şi precise.
Aceste principii cer ca impozitul să se generalizeze asupra tuturor persoa-
nelor şi asupra întregii materii impozabile, respectiv să cuprindă:
 - toate persoanele fizice, juridice, precum şi străinii care trăiesc şi
realizează venituri pe teritoriul ţării;
- cetăţenii care trăiesc în ţară, pentru veniturile lor din străinătate să fie
impuse în ţara lor de reşedinţă, dar să li se dea drept de deducere
pentru impozitul plătit în ţara de origine a veniturilor;
- cetăţenii care trăiesc în străinătate, dar realizează venituri în ţara de
origine (renta de pământ, dividende de capital etc.), să plătească
impozite pe aceste venituri în ţara de origine.
De la principiul generalităţii impunerii pot exista şi unele excepţii deter-
minate de asigurarea minimului de existenţă, evitarea dublei impuneri, crearea
de facilităţi pentru anumite categorii sociale sau activităţi impozabile (veteranii de
război, eroii revoluţiei, investiţiile de capital).
Egalitatea în impunere este urmarea recunoaşterii libertăţii şi egalităţii
cetăţenilor. Trebuie însă făcută distincţie între egalitatea în faţa impozitului şi
egalitatea prin impozit.
Egalitatea prin impozite trebuie să presupună diferenţierea sarcinilor fiscale
de la o persoană la alta, în funcţie de o serie de criterii sociale şi economice, cum
ar fi: mărimea materiei impozabile, situaţia personală a subiectului impozabil,
natura şi provenienţa venitului (venituri din muncă sau din proprietăţi), diferenţieri
între cei avuţi şi cei săraci, căsătoriţi sau necăsătoriţi etc.
4. Principiile administrative se referă la dinamica lor, cum se aşază sau
cum se percep impozitele. Altfel spus, este vorba de partea lor formală, de
tehnica aşezării şi încasării lor.
Aceste principii se pot rezuma astfel:
- impozitele trebuie să fie certe (dispoziţiile legale trebuie să fie clare şi
lesne de înţeles);
- comoditatea perceperii, alegerea celei mai bune variante a locului,
timpului şi modului în care să se facă plata (spre exemplu, în cazul impo-
zitului agricol, impunerea şi obligarea la plată trebuie să se facă după
obţinerea recoltei, impozitele directe să se plătească la domiciliul contri-
buabilului şi după încasarea veniturilor), iar cheltuielile pentru aşezare,
dimensionare şi încasarea impozitului să fie cât se poate de reduse.
În concluzie, trebuie arătat că nici unul din principiile de mai sus nu are o
valoare absolută. Împrejurările concrete din viaţa fiecărui popor dictează care
principiu trebuie tratat cu mai multă atenţie şi care poate fi sacrificat.
Cunoaşterea precisă a principiilor teoretice care stau la baza impunerii
formează politica impunerii.
 7.5. Dubla impunere. Practica internaţională
vizând dubla impunere
Sfera de activitate a persoanelor fizice autorizate şi a celor juridice pentru a
desfăşura o activitate de afaceri depăşeşte, în cele mai multe cazuri, graniţele
ţării unde locuiesc subiecţii economici. Această stare de lucruri pune în discuţie
problema stabilirii autorităţii publice competente care să procedeze la impunerea
veniturilor şi averii realizate sau deţinute.
Întrucât instituirea de impozite constituie un drept al fiecărui stat suveran,
iar modul de aşezare şi percepere al acestora este de competenţa puterii
legislative a statului respectiv, se poate ajunge la situaţia ca un venit să facă
obiectul impunerii şi în statul de origine (unde se creează venitul) ca şi în cel de
destinaţie, unde persoana care l-a realizat domiciliază. Aceeaşi situaţie poate
exista şi în cazul unei averi, adică să se pretindă impozit asupra ei pe teritoriul
statului pe care se află bunul (averea), cât şi de către statul în care domiciliază
proprietarul averii în cauză, sau al cărui cetăţean este acesta. Toate acestea
presupun în fapt o dublă impunere a aceleiaşi materii impozabile, aparţinând
aceluiaşi subiect impozabil şi pentru aceeaşi perioadă de timp.
Deci, prin dubla impunere sau multiplă impunere, se înţelege atingerea, prin
impozit, a aceluiaşi izvor economic, de două ori, sau de mai multe ori, şi care se
poate întâlni numai la impozitele directe (impozitul pe venit, impozitul pe avere).
Problema dublei impuneri a făcut obiectul atenţiei autorităţilor statale şi a
fost soluţionată prin înţelegeri între statele interesate, care au stabilit pentru
fiecare categorie de venit şi avere cine este competent să perceapă impozitul
cuvenit şi cine nu.
În lume există mai multe metode, în funcţie de care sunt stabilite norme
care să orienteze statele în exercitarea dreptului lor de impunere, şi anume:
a) metoda scăderii impozitului total pentru veniturile obţinute din
străinătate. Potrivit acestei metode statul de domiciliu impune totalul
veniturilor pe care le obţine contribuabilul în ţară şi străinătate, din
care apoi se scad impozitele achitate în străinătate;
b) metoda împărţirii impozitelor constă într-o înţelegere între state,
potrivit căreia sarcina fiscală se împarte la jumătate, fără a se ţine
seama de cotele de impozite practicate în ţara de reşedinţă. Aici de
fapt nu se evită în totalitate dubla impunere;
c) metoda neimpunerii veniturilor realizate în străinătate, care
presupune faptul că se impun numai veniturile obţinute în ţară şi nu se
mai iau în considerare deloc veniturile obţinute în străinătate;
 d) metoda împărţirii după izvoare a impozitului. Potrivit acestei
metode, prin convenţii se poate stabili ca statul unde se află izvorul
veniturilor să-şi limiteze dreptul de impunere numai asupra acelor
izvoare (de exemplu: pământ, case, ipoteci etc.), lăsând persoanele
ce nu locuiesc în acea ţară libere de impunere pentru alte izvoare.
Sistematizând unele din metodele prezentate mai sus rezultă că în tehnica
de evitare a dublei impuneri în practica internaţională se folosesc de regulă
următoarele procedee:
1. scutirea totală a veniturilor realizate în străinătate;
2. scutirea progresivă;
3. „creditarea“ obişnuită;
4. „creditarea“ integrală a impozitului.
1. Scutirea sau exonerarea totală. Potrivit acestui procedeu, venitul
realizat în străinătate de rezidentul unui anumit stat şi care a fost supus impunerii
o dată nu se mai include în venitul impozabil din ţara de reşedinţă şi deci asupra
lui nu se mai calculează impozit.
2. Scutirea sau exonerarea progresivă presupune faptul că venitul obţinut
de rezidentul unui stat în străinătate se adaugă la veniturile realizate de acesta în
ţara de reşedinţă numai pentru aflarea cotei progresive de impunere, după care,
această cotă se aplică numai asupra veniturilor obţinute în ţara de reşedinţă.
De exemplu, dacă o persoană rezidentă a României realizează în Ungaria
un venit impozabil de 3.000$, iar în România 7.000$, atunci conform acestui
procedeu se determină care este cota de impozit la cei 10.000$ şi în final
această cotă de impozit se aplică numai la cei 7.000$, venit realizat în România.
3. Procedeul „creditării“ (imputării) obişnuite constă în faptul că impozitul
plătit statului străin pentru venitul realizat pe teritoriul acelui stat de rezidentul unui alt
stat se deduce din impozitul calculat la venitul total în ţara de reşedinţă (din ţară şi
din străinătate) pe bază de documente fiscale, dar numai până la limita unui impozit
calculat după legislaţia ţării de reşedinţă pentru venitul obţinut în străinătate.
De exemplu, pentru cei 3.000$ impozitul plătit în Ungaria este de 675$,
căruia îi corespunde o cotă de impozit de 22,5%, iar în România presupunem că
pentru cei 3.000$ s-ar datora un impozit de 630$ (21% cota de impozit de aici),
deoarece prin cumul la cei 10.000 $ cota de impozit este de 21%.
Impozitul datorat statului român este deci: 2.100$ – 630$ = 1470$, şi nu
2100$ – 675$ = 1425$
Se observă faptul că acest contribuabil rămâne cu 45$ nerecuperaţi,
deoarece i s-a admis la scădere numai un impozit calculat pentru venitul realizat
în străinătate, la nivelul unei cote de impozit care se aplică în România, şi nu cât
a achitat efectiv în străinătate, potrivit cotei de impozit din acea ţară.
Dacă, spre exemplu, impozitul plătit în străinătate, pe bază de documente,
este mai mic decât cel pe care l-ar fi plătit în ţara de reşedinţă pentru acel venit,
la deducere se ia în considerare numai impozitul efectiv plătit.
4. Procedeul „creditării“ (imputării) integrale presupune că impozitul
plătit în străinătate pe bază de documente fiscale pentru veniturile realizate aici
se deduce integral din impozitele datorate în ţara de reşedinţă, calculat la venitul
global (din ţară şi din străinătate), indiferent cât este acest impozit la acel venit.
De exemplu:
3.000$ × 22,5% = 675$ – Ungaria
7.000$ × 21% = 1.470$
3.000$ × 21% = 630$ 2.100$ total impozit
10.000$ × 21% = 2.100$ calculat în România
2.100$ – 675$ = 1.425$ - datorat statului român, după aplicarea
acestui procedeu
În această situaţie se observă că impozitul achitat în străinătate a fost recuperat
integral, dar acest lucru a determinat dezavantajarea statului de reşedinţă, România în
cazul nostru.
Autorităţile româneşti au adoptat procedeul creditării obişnuite.
Pe plan internaţional, în domeniul fiscal se mai folosesc criterii pe baza cărora
se impun veniturile sau bunurile, şi anume:
a) criteriul rezidenţei (domiciliul fiscal), potrivit căruia veniturile se impun de
către autoritatea fiscală din ţara rezidentului, fără a se ţine seama de faptul dacă
veniturile sau averea impozabilă se obţin, ori se află pe teritoriul acelui stat, sau pe
teritoriul altor state;
b) criteriul naţionalităţii, după care statul impune numai pe rezidenţii săi care
dobândesc venituri sau posedă avere, din, sau în statul respectiv, indiferent dacă
aceştia locuiesc sau nu în ţara lor;
c) criteriul originii veniturilor, potrivit căruia impozitul se calculează şi se
încasează de către organele fiscale din ţara în care s-au realizat veniturile sau în care
se află bunurile, indiferent de rezidenţa sau naţionalitatea beneficiarilor de venituri.
Aplicarea acestor criterii poate însă determina apariţia dublei impuneri, prin
aceea că o ţară aplică principiul rezidenţei, adică al domiciliului fiscal, iar o alta pe cel
al originii veniturilor etc.
Dubla impunere are consecinţe negative asupra extinderii relaţiilor economice,
sociale, financiare şi bancare, ceea ce a determinat luarea unor măsuri legislative
adecvate de către majoritatea statelor, prin încheierea de acorduri bi sau multilaterale
în vederea evitării dublei impuneri.
Dar despre o dublă impunere sau multiplă impunere se poate vorbi şi referindu-
ne numai la impunerile făcute în interiorul unui stat atunci când este vorba de
impunerea profitului şi apoi a dividendului la distribuire, sistem care se practică şi în
România. La noi profitul impozabil este impus cu o cotă de 25% cu unele excepţii şi
10% pentru dividendele distribuite persoanelor juridice şi 5% pentru dividendele distri-
buite persoanelor fizice care au mai fost impuse o dată cu 25%. Situaţia se complică
şi mai mult în momentul în care se va trece la globalizarea şi a dividendelor.
O dublă sau multiplă impunere există în situaţii, ca, de exemplu: În cazul
agenţilor economici importatori taxa de vamă se calculează la valoarea în vamă a
bunurilor respective, apoi în baza de impozitare a accizei intră şi taxa vamală, iar în
baza de impozitare a taxei pe valoare adăugată intră şi acciza respectivă, astfel că
baza de impozitare a taxei pe valoare adăugată este formată din valoarea în vamă +
taxa vamală + acciza şi exemple de acest fel s-ar mai putea da şi referindu-ne numai
la impozitul pe ţiţeiul şi gazele naturale din producţia internă care intră în baza de
impozitare a taxei pe valoare adăugată.
O metodă de evitare a dublei impuneri în cazul impozitării dividendului este cea
observată de Theodor Stolojan19, prin care se acordă un credit fiscal la impozitul pe
venitul global al acţionarului, într-o anumită sumă din mărimea dividendului, sistem
practicat de ţări ca: Franţa, Italia, Irlanda, Portugalia, Spania, Marea Britanie şi care
într-un exemplu citat ar arăta astfel:

- profitul companiei (înainte de impozit) 100

- impozitul pe profitul companiei 35% (35)
- profit rămas pentru distribuire 65
- impozit pe dividend reţinut la sursă 18% (11,7)
- dividend net distribuit acţionarului 53,3
- reîntregirea dividendului cu impozitul reţinut 11,7
- dividend brut (reîntregit) 65
- un credit fiscal, spre exemplu, de 40% din dividendul brut = 26
= 65 x 40 = 26
- dividend impozabil 91,0
- impozitul pe venitul personal conform unor cote de impozit de
48% din ţara în cauză 43,7
- se scad – creditul fiscal (26)
- impozitul reţinut o dată la sursă (11,7)
- impozit rămas de plată 6,0

19
Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare şi politică fiscală europeană“, Editura Infomarket,
Braşov, 2002, pag. 238-239
 Prin acest exemplu se observă foarte limpede că subiectul impozabil în
cauză a beneficiat de deducerea integrală a impozitului pe dividende plătit în
amonte plus de un credit fiscal de 40% din valoarea dividendului, prin care
metodă s-a evitat în foarte mare măsură o dublă impunere a aceluiaşi venit.

7.6. Evaziunea fiscală

Evaziunea fiscală reprezintă sustragerea pe diferite căi de la obligaţiile
fiscale sau ascunderea sub diferite forme a surselor şi a cuantumului veniturilor
impozabile. Evaziunea fiscală poate fi săvârşită la adăpostul legii (evaziune
legală) sau cu încălcarea prevederilor legale (frauduloasă). În acest ultim caz
evaziunea este considerată infracţiune. Exemplul de evaziune fiscală la adă-
postul legilor este cel prin care se constituie fonduri de amortizare sau de rezervă
într-un cuantum mai mare decât cel care se justifică din punct de vedere
economic sau scăderea din profitul brut a unor cheltuieli peste limita admisă de
lege. Evaziunea frauduloasă (ilicită) este cea care este săvârşită, în primul rând,
prin desfăşurarea unor activităţi neautorizate şi, în consecinţă, pentru aceste
activităţi nu plătesc impozite deloc sau declaraţiile fiscale sunt false, documentele
de plată fictive, registrele şi evidenţele fiscale nereale etc.
În lume, cele mai tipice exemple de evaziune fiscală la adăpostul legilor sunt
cele care se practică de companiile transnaţionale prin înfiinţarea unor filiale în ţări
unde fiscalitatea este mai redusă. Între acestea şi unitatea „mamă“ – din ţara cu o
fiscalitate ridicată – au apoi loc relaţii artificiale, frecvent doar scriptice. De
exemplu, filiala din Germania a unei companii transnaţionale cu baza în Statele
Unite ale Americii vinde piesele destinate fabricării unui produs în Marea Britanie,
însă nu direct, ci prin intermediul altei filiale situate în Elveţia (aici cota de impozite
este mai redusă decât cea din Germania). Vânzarea din Germania către filiala din
Elveţia trebuie să fie la preţuri reduse, înregistrându-se deci profituri mici, la care
se aplică cotele de impozite (mari) din Germania. Firma elveţiană, cu profituri mari,
revinde aceste piese la firma din Marea Britanie la preţuri normale, sau amplificate,
deci va plăti impozite la profituri mari, dar cu cote de impozite mici etc.

7.7. Repercusiunea impozitelor

Echitatea fiscală cere ca persoana care plăteşte impozitul să-l şi suporte
efectiv. În realitate, nu de puţine ori lucrurile stau altfel. Atunci când persoana care-l
plăteşte îl şi suportă realmente, avem de-a face cu ceea ce se numeşte incidenţă
directă. De exemplu, muncitorul sau funcţionarul este plătitorul indirect, respectiv,
suportatorul impozitului în cauză. În multe cazuri însă cel care plăteşte impozitul
reuşeşte să-l recupereze, parţial sau total, de la alte persoane cu care intră în
raporturi economice. În acest caz avem de-a face cu incidenţa indirectă sau
repercusiunea impozitelor. Impozitele care se pot cel mai uşor repercuta sunt
cele indirecte, deoarece ele se varsă statului de către întreprinzători, comercianţi,
iar aceştia le adaugă la preţul mărfurilor şi le transferă asupra cumpărătorului.
Deci, transmiterea impozitelor plătite de unele persoane asupra altora
poate fi parţială sau totală, şi se realizează prin următoarele căi:
- adăugarea la preţul de vânzare a mărfurilor, a tarifului în cazul prestărilor
de servicii;
- cumpărarea de materii prime, materiale etc. în condiţii conjuncturale
favorabile, la un preţ sub cel normal.

7.8. Rata fiscalităţii

În procesul de constituire a fondurilor publice, mediile politice, economice
sau sociale se interesează în mai mică măsură cât din produsul intern brut în sume
absolute se concentrează la dispoziţia statului, o atenţie mare acordându-se cifrei
relative, adică cât reprezintă această preluare la stat din produsul intern brut.
Această câtime în cifre relative poartă denumirea de rata fiscalităţii sau pur şi
simplu gradul de fiscalitate.
Rata fiscalităţii la care în parte ne-am mai referit în capitolul 4 se calculează
deci ca un raport între totalul resurselor financiare publice, preluate de stat sub
forma impozitelor şi taxelor de natură fiscală şi un indicator macroeconomic, de
obicei produsul intern brut (P.I.B.), formula tipică fiind următoarea:

Rfp
Rf  100
P.I.B.
unde:
Rf = rata fiscalităţii
Rfp = resursele financiare publice de natură fiscală
P.I.B. = produsul intern brut

În totalul resurselor financiare publice se includ, în afara impozitelor şi

taxelor de natură fiscală, şi contribuţiile obligatorii pe care le plătesc angajatorii
(patronii) şi angajaţii (salariaţii) în vederea creării fondurilor necesare susţinerii
acţiunilor de securitate socială etc.
În România, potrivit legislaţiei valabile până la data de 31 decembrie 2002,
prelevările la fondurile publice de tipul contribuţiilor obligatorii, cele mai frecvente,
sunt:
 - contribuţia la asigurările sociale (C.A.S.), datorată atât de angajator,
cât şi de angajat în rate diferite (cca. 2/3–24,5% – angajator şi aproape
1/3 – angajat 9,5%), preluată la bugetul asigurărilor sociale de stat;
- contribuţia pentru asigurările pentru şomaj, care se datorează de
angajator şi angajat, în cote diferite (3,5% şi 1% din fondul brut de
salarii începând din 2003);
- contribuţia pentru constituirea fondului de asigurări sociale de
sănătate (datorată de angajator în cotă de 7% şi de angajat în cotă de
6,5% aplicate la fondul brut de salarii);
- contribuţia pentru constituirea fondului special al drumurilor
(cuprinsă în preţul de livrare, exclusiv accizele pentru carburanţii auto
livraţi la intern de către producători şi a valorii în vamă pentru carbu-
ranţii auto importaţi);
- contribuţia pentru constituirea fondului special pentru dezvol-
tarea sistemului energetic, care reprezintă un impozit indirect inclus
în tariful energiei electrice şi termice;
- contribuţia pentru constituirea fondului special la protejarea asi-
guraţilor (1,5% asupra volumului de prime brute, după ultimele
reglementări în materie).
Rata fiscalităţii în oricare stat este determinată, în primul rând, de
necesarul de fonduri financiare publice de care are nevoie ţara la un moment
dat, precum şi de alţi factori, printre care am putea aminti:
- politica fiscală a statului respectiv, care ţine de sistemul mijloacelor şi
instrumentelor de intervenţie al statului în economie, având ca principal ţel în
acest caz atragerea capitalurilor financiare străine, stimularea factorilor economici
interni etc.;
- factori externi, printre care o fiscalitate redusă în ţări vecine sau apropiate,
cu care statul are relaţii frecvente, şi o fiscalitate ridicată pe plan intern, ar putea
duce la exporturi de capital, lipsind economia proprie de capitaluri financiare
importante, necesare dezvoltării economice.
Ca tendinţă pe plan mondial se constată totuşi faptul că în ţările cu o
economie dezvoltată rata fiscalităţii este mai ridicată, ca urmare a volumului mai
însemnat al utilităţilor publice şi semipublice oferite populaţiei, şi mai redusă în
ţările slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare.
De altfel, rata fiscalităţii diferă semnificativ şi în rândul ţărilor dezvoltate, pe de
o parte, precum şi în rândul ţărilor slab dezvoltate sau în tranziţie, pe de altă parte, şi
chiar de la o etapă la alta a dezvoltării unei ţări. Rata fiscalităţii nu este stabilită
o
dată pentru mai mulţi ani în nici o ţară din lume, ea oscilează în funcţie de politica fi-
nanciară pe care o promovează ţara în cauză, în fiecare etapă a dezvoltării sale.
Astfel, spre exemplu, luând în considerare gradul de fiscalitate calculat la
produsul intern brut, după datele prezentate de Theodor Stolojan în lucrarea mai
jos citată20 rezultă că ţările membre ale Uniunii Europene mobilizau la stat pe cale
fiscală din produsul intern brut, în 1997, 42,6%, comparativ cu SUA, 29,7%,
Japonia 28,8% şi chiar România 29,4% (2000), evidenţiindu-se totodată faptul că
gradul de fiscalitate pe ansamblul ţărilor Uniunii Europene a crescut, din anul
1980 până în anul 1997 cu 4,2 puncte, de la 38,4% la 42,6%.
De asemenea, din aceeaşi sursă rezultă că gradul de fiscalitate diferă
substanţial de la o ţară la alta, respectiv, 54,1% în Suedia şi 33,9% în Grecia cu
diferenţieri semnificative apoi şi pe categorii de impozite, respectiv: la impozitele
indirecte, 19,2% în Danemarca şi 11,1% în Spania, sau la cele directe: 32,2% în
Danemarca şi 9,0% în Grecia etc.

7.9. Clasificarea impozitelor

Clasificarea impozitelor se poate face ţinând seama de anumite criterii, în
funcţie de scopul urmărit. Astfel, potrivit criteriilor avute în vedere de cei mai mulţi
autori21, impozitele se pot clasifica astfel:
1. După caracteristicile lor, impozitele se clasifică în:
a) impozite directe;
b) impozite indirecte.
a) Impozitele directe sunt cele stabilite nominal în sarcina unor persoane
fizice sau juridice în funcţie de profitul (veniturile, câştigurile) sau averea
acestora. În cazul impozitelor directe de regulă există o identitate între subiectul
impozabil şi suportator, şi în cele mai multe cazuri şi între plătitor.
De asemenea, impozitele directe pot şi ele fi categorisite în:
- impozite reale, care au o legătură nemijlocită, directă cu obiectul impoza-
bil, aici putându-se încadra, în primul rând, impozitul pe avere (pe clădiri, pe
fabrici, pe uzine, pe magazine, pe proprietatea funciară etc.)
- impozite personale, care se calculează asupra câştigurilor (veniturilor) şi
averii personale ale subiecţilor impozabili, din care cauză ele mai sunt denumite
şi impozite subiective.

20
Theodor Stolojan, Raluca Tatarean „Integrare şi politică fiscală europeană“, Editura Infomarket,
2002,
21
Bucureşti, pag. 183
Iulian Văcărel şi colaboratorii – „Finanţele publice“, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1999, pag. 416-418
 b) Impozitele indirecte se stabilesc pe baza actului de vânzare al
bunurilor, al efectuării unor prestări de servicii, a importului de bunuri şi produse,
şi în mai rare cazuri la exportul acestora.
Impozitele indirecte se pot clasifica şi ele, la rândul lor, după forma sub
care se manifestă, respectiv:
- taxe de consumaţii (taxa pe valoarea adăugată);
- taxe pentru monopolurile fiscale (accizele);
- taxe vamale;
- taxe judiciare, extrajudiciare şi notariale de timbru.
2. După obiectul (materia) impozabil(ă), impozitele pot fi clasificate în:
a) Impozite pe venit;
b) Impozite pe avere;
c) Impozite pe consum (cheltuieli).
3. În funcţie de scopul urmărit de autorităţi, impozitele pot fi clasificate în:
a) Impozite financiare;
b) Impozite de „ordine“.
După acest criteriu, impozitele financiare ar avea drept scop asigurarea
resurselor financiare publice de care statul are nevoie la un moment dat, iar
impozitele de „ordine“ pentru a stabili o anume conduită în ceea ce priveşte
folosirea (consumul) acelor categorii de bunuri care includ asemenea impozite şi
care se regăsesc, în final, în preţurile lor (este vorba despre produsele a căror
consum statul doreşte a le limita, ca, de exemplu: băuturile alcoolice, tutunul,
bunurile de lux etc.). În grupa acestor produse taxate cu impozite importante se
cuprind însă şi produse care nu sunt nocive, dăunătoare sau de lux, ci necesare
unei vieţi decente, cum sunt produsele de folosinţă îndelungată (autoturisme,
instalaţii de aer condiţionat, gaze naturale, ţiţei etc.), din care cauză concluzia
care se poate desprinde, fie şi numai în parte, este că aceste impozite de
„ordine“ au şi ele un pronunţat caracter financiar, statul colectând resurse
financiare importante pe seama lor.
4. Impozitele mai pot fi categorisite în funcţie de frecvenţa lor în
constituirea resurselor financiare publice:
a) Impozite permanente;
b) Impozite incidentale.
Ca impozite incidentale le-am putea exemplifica pe cele care sunt
extraordinare, percepute în caz de calamităţi naturale, conflicte militare, aposteori,
funcţie de averea acumulată pe nedrept în urma acestor evenimente deosebite.
5. De asemenea, impozitele mai pot fi clasificate, avându-se în vedere
structura administrativă a statului respectiv:
a) În cazul statelor de tip federal în:
- Impozite federale;
 - Impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor;
- Impozite locale.
b) În cazul statelor unitare în:
- Impozite ale administraţiei centrale de stat
- Impozite ale administraţiei locale,
clasificare care se are în vedere şi în România pentru bugetul de stat şi
bugetele locale.
În următoarele două capitole se vor aborda problemele impozitelor şi
taxelor în funcţie de clasificarea după criteriul caracteristicilor acestora, astfel în
capitolul 9 „Impozitele directe“ şi în capitolul 10 „Impozitele indirecte“.
 Capitolul 8

Impozitele directe

Formele pe care le pot îmbrăca impozitele directe, după formă şi conţinut,

sunt următoarele:
1. Impozitele de tip real
2. Impozitele personale, care la rândul lor se clasifică în:
A) Impozite pe venit
a) pentru persoane fizice
b) pentru persoane juridice
B) Impozite pe avere
Potrivit indicatorilor specifici privind finanţele publice din România, luaţi în
considerare la ordonarea veniturilor bugetare prin bugetele anului 2003, impo-
zitele directe au fost clasificate astfel:
I. Impozitul pe profit (bugetul de stat şi bugetele locale)
II. Impozitele şi taxele de la populaţie (bugetele locale)
a) Impozitul pe clădiri de la persoane fizice
b) Taxe asupra mijloacelor de transport deţinute de la persoanele fizice
c) Impozitul pe terenuri de la persoane fizice
d) Alte impozite şi taxe de la populaţie
III. Taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat (bugetele locale)
IV.IImpozitele pe clădiri, terenuri de la persoane juridice (bugetele locale)
a) Impozitul pe clădiri de la persoane juridice
b) Impozitul pe terenuri de la persoane juridice
V. Impozitul pe venit (bugetul de stat)
a) Impozitul pe venit din activităţi independente
b) Impozitul pe venituri din salarii
c) Impozitul pe venituri din cedarea folosinţei bunurilor
d) Impozitul pe venituri din dividende
e) Impozitul pe venituri din dobânzi
 f) Impozitul pe alte venituri
g) Impozitul pe venituri din pensii
h) Impozitul pe veniturile obţinute din jocurile de noroc, din premii şi din
prime în bani şi/sau în natură
i) Impozitul pe veniturile obţinute din transferul dreptului de proprietate
asupra valorilor mobiliare din vânzarea părţilor sociale
j) Impozitul pe veniturile din valorificarea sub orice formă a drepturilor
de proprietate intelectuală
k) Impozitul pe veniturile realizate de persoane fizice nerezidente
l) Impozitul pe veniturile din activităţi agricole
m) Impozitul pe veniturile obţinute din valorificarea de bunuri în regim de
consignaţie şi din activităţi desfăşurate pe baza unui contract de
agent, de comision sau de mandat comercial.
VI. Alte impozite directe (bugetul de stat şi bugetele locale)
a) Impozitul pe veniturile realizate de persoanele juridice nerezidente
(bugetul de stat)
b) Impozitul pe profit obţinut din activităţi comerciale ilicite sau din
nerespectarea Legii privind protecţia consumatorului (bugetul de stat)
c) Impozitul pe dividende de la societăţile comerciale (bugetul de stat)
d) Taxa asupra mijloacelor de transport deţinute de persoane juridice
(bugetele locale)
e) Impozitul pe terenul agricol (bugetele locale)
f) Cote din taxele de şcolarizare (bugetul de stat)
g) Alte încasări din impozite directe (bugetul de stat şi bugetele locale)
VII. Contribuţii (bugetele asigurărilor sociale)
a) Contribuţiile pentru asigurările sociale de stat datorate de angajatori,
de angajaţi, de alte persoane asigurate, cât şi cele datorate pentru
persoanele aflate în şomaj, (bugetul asigurărilor sociale de stat)
b) Contribuţia pentru asigurările pentru şomaj datorate de angajatori şi
angajaţi (bugetul asigurărilor pentru şomaj)
c) Contribuţii pentru asigurările sociale de sănătate datorate de
angajatori şi angajaţi (bugetul asigurărilor sociale de sănătate)
Din necesităţi de sistematizare şi simplificare, au fost evidenţiate numai
impozitele directe, detaliate pe indicatorii valabili pe anul 2003.
Este cunoscut faptul că impozitele directe, aşa cum sunt ele concepute şi
definite astăzi, sunt mai echitabile din punct de vedere fiscal decât cele indirecte,
caracteristică ce se remarcă cel mai bine în cazul impozitelor pe venit (pe câştig).
Din această cauză, ţările care au în vedere acest lucru au luat şi măsuri pentru
creşterea ponderii impozitelor directe în totalul resurselor publice. Relevant în
acest sens este exemplul ţărilor Uniunii Europene, în care ponderea
impozitelor directe în produsul intern brut a crescut de la 12,5% în 1980 la 13,7%
în 1997,22 iar în unele state precum Danemarca ponderea acestora este şi mai
mare, respectiv de 23%. Acest nivel este aproximativ egal cu cel al impozitelor
indirecte (13,8%), impozite care în România, în anul fiscal 2000, ating o cotă de
6,9% din produsul intern brut, faţă de 11,7%, cât deţin cele indirecte22.
Structura impozitelor directe şi indirecte în total resurse financiare publice
se poate vizualiza prin tabelul 8.1., pe anul 1999, tabelul 8.2. pe anul 2002 şi
tabelul 8.3. prognozat pe anul 2003.

Tabelul nr. 8.1. Structura resurselor financiare publice pe bugete şi, în cadrul lor,
pe impozite directe şi indirecte, pe anul 1999
– în mld. lei –

Bugetul Bugetul Bugetul Ponderea

Nr. Denumirea Bugetul
asig. fondurilor asig. Total În total În venit. În imp. În imp.
crt. indicatorilor de stat
soc. de speciale pt. venituri fiscale directe indirecte
stat şomaj
1. Venituri totale 99.158* 38.823 24.170 6.621 168.772 100
2. Venituri 87.937* 33.416 22.233 2.968 146.554 86,8 100
fiscale
3. Imp. directe 29.479* 33.416 18.652 2.968 84.515 50,1 57,7 100
4. din care, Imp. 12.815 4.917 10.140 721 28.593 16,9 19,6 33,8
pe pers. fizice
5. Imp. indirecte 58.458 - 3.581 - 62.039 36,8 42,4 100
6. din care, TVA 32.471 - - - 32.471 19,3 22,2 52,4
* Se cuprinde şi 2.918 mld. lei cote şi sume defalcate din impozitul pe venit.

Tabelul nr. 8.2. Structura resurselor financiare publice pe bugete şi, în cadrul lor,
pe impozite directe şi indirecte, pe anul 2002
– în mld. lei –
Bugetul Bugetul Ponderea
Bugetul
Nr. Denumirea Bugetul de asig. fondu-
asig. Total În total În
crt. indicatorilor stat soc. de rilor În imp. În imp.
pt. veni- venit.
stat speciale turi fiscale
directe indirecte
şomaj
1. Venituri totale 248.484* 109.572 51.163 18.733 427.952 100 - -
2. Venituri fiscale 238.000* 102.165 47.489 16.271 403.925 94,4 100 - -
3. Imp. directe 80.045** 102.165 47.489 16.271 245.970 57,5 60,9 100 -
4. din care, 42.320 32.401 28.876 2.216 105.813 24,7 26,2 43,1 -
imp. pe pers. fizice
5. Imp. indirecte 157.955*** - - - 157.955 36,9 39,1 100
6. din care, 103.366 - - - 103.366 24,2 25,6 65,4
TVA
* Se cuprinde şi 40.015 mld. lei cote şi sume defalcate din impozitul pe venit şi 32.261 mld. lei sume defalcate din TVA
** Se cuprinde şi 40.015 mld. lei cote şi sume defalcate din impozitul pe venit
*** Se cuprinde şi 32.261 mld. lei sume defalcate din TVA

22
Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare şi politică fiscală europeană“, Editura Infomarket,
Braşov, 2002, pag. 219-220
 Tabelul nr. 8.3. Structura resurselor financiare publice pe bugete şi, în cadrul lor,
pe impozite directe şi indirecte, prognozat pe anul 2003
- în mld. lei -

Bug. Ponderea
Bugetul Bugetul
Nr. Denumirea Bugetul asig.
fonduri asig. Total
crt. indicatorilor de stat sociale În
În imp. În imp.
speciale pt. În total venit.
de stat directe indirecte
şomaj fiscale
1. Venituri totale 332.169* 135.823 56.742 18.702 543.436 100 - - -
2. Venituri fiscale 314.503* 126.114 54.820 15.518 510.955 94,0 100 - -
3. Imp. directe 107.072** 126.114 54.820 15.518 303.524 55,8 59,4 100 -
4. din care,
imp. pe pers. fizice 59.154 34.485 27.391 2.908 123.938 22,8 24,3 40,8 -
5. Imp. indirecte 207.431*** - - - 207.431 38,2 40,6 100
6. din care,
TVA 124.572 - - - 124.572 22,9 24,4 60,1
* Se cuprinde şi 56.583 mld. lei cote şi sume defalcate din impozitul pe venit şi 31.351 mld. lei sume defalcate din TVA
** Se cuprinde şi 56.583 mld. lei cote şi sume defalcate din impozitul pe venit
*** Se cuprinde şi 31.351 mld. lei sume defalcate din TVA

Faptul că politica autorităţilor româneşti nu este în concordanţă cu tendinţa

europeană şi cea a altor ţări dezvoltate din lume este demonstrat şi de evoluţia
acestor doi indicatori (prin bugetul de stat) pe anii fiscali 2002 şi 2003, din care
rezultă că ponderea impozitelor directe în totalul veniturilor fiscale este de 33,6%
pe anul 2002 şi 34,1% prognozat pe anul 2003, iar cea a impozitelor indirecte
este de 66,4%, respectiv, de 65,9% prognozat.
Confirmarea tendinţei necorespunzătoare a fiscalităţii în ţara noastră
rezultă şi din evoluţia în dinamică a taxei pe valoare adăugată, care a crescut ca
pondere în totalul veniturilor bugetare de la 8,2%, în anul 1995, la 33,5% în anul
1998, 33,8% în anul 1999, 41,6% în anul 2002, ca să ajungă la 37,5%, prognozat
pe anul 2003.23

8.1. Impozitele de tip real

Impozitele directe au evoluat odată cu evoluţia producţiei de mărfuri, a
societăţii, în general, şi cea a finanţelor publice, în special. De la sistemul de
impunere pe obiecte materiale sau genuri de activităţi, din perioada de
început a istoriei finanţelor publice, cele mai frecvente forme de manifestare a
impozitelor indirecte, cunoscute astăzi, sunt cele privind impozitele pe venit şi
pe avere. Acest sistem de impunere a contracarat, în mare măsură, neajunsurile
şi inegalităţile fiscale, pe care le purtau în sinea lor vechile impozite de tip real.

23
Cifrele sunt preluate şi prelucrate pe baza conturilor generale privind evoluţia bugetelor până în
anul 1999, a Legii bugetare definitive pe anul 2002 şi a Legii bugetare pe anul 2003.
 Impozitele de tip real au fost prezente în finanţele ţărilor până în primele
decenii ale secolului XX şi înglobau în sinea lor o serie de neajunsuri, printre care:
- nu se putea cuprinde, prin sistemul lor, întreaga materie impozabilă,
ceea ce ducea nemijlocit la practicarea evaziunii fiscale pe scară largă;
- sufereau de lipsa unor reglementări unitare referitoare la sistemul lor.
În cursul istoriei lor, impozitele de tip real s-au prezentat în principal sub
următoarele forme (mai însemnate), respectiv:
a) impozitul funciar;
b) impozitul pe clădiri;
c) impozitul pe activităţi industriale, comerciale şi profesii libere;
d) impozitul pe capitaluri băneşti.
În cazul determinării impozitelor de tip real se avea în vedere produsul
mediu brut estimat, metodă care în general îi dezavantaja pe micii producători
şi comercianţi şi îi avantaja pe marii întreprinzători care aveau condiţii mai bune,
respectiv, puteau ca, prin activităţile lor, să depăşească media veniturilor brute
după care se determina impozitul real.
Impunerea activităţilor şi obiectelor avute în vedere în cazul impozitelor de tip
real se efectua pe baza unor informaţii şi indicatori care ţineau seama, în mică
măsură, de evaluarea corectă a materiei impozabile. Astfel, spre exemplu, pentru
stabilirea mărimii impozitului funciar (pe pământ) se foloseau drept criterii: numărul
plugurilor utilizate în vederea lucrării pământului, întinderea terenurilor cultivate şi
calitatea acestora, mărimea arenzii, preţul pământului etc. sau, în cazul impozitului
pe clădiri: numărul şi destinaţia camerelor, suprafaţa construită, numărul uşilor,
ferestrelor, al coşurilor de fum, mărimea curţii, chiria etc. Indicatori de aproximativ
aceeaşi „valoare“ se foloseau şi pentru impunerea meşteşugarilor, fabricanţilor,
comercianţilor şi a liber profesioniştilor, mărimea localităţii în care întreprinderea îşi
desfăşura activitatea, natura întreprinderii (atelier, fabrică, comerţ cu ridicata, comerţ
cu amănuntul etc.), mărimea capitalului, numărul muncitorilor, mărimea forţei motrice
folosite de întreprindere etc., iar impunerea persoanelor care se ocupau cu plasarea
capitalurilor băneşti se efectua în funcţie de volumul dobânzilor pe care creditorul le
încasa pentru capitalul dat, deşi nici unul din participanţii la acest act nu era interesat
să informeze corect organele fiscale despre situaţia reală.
Impozitele de tip real se mai practică şi astăzi în ţările slab dezvoltate,
unde, de exemplu, în cazul impozitului funciar se folosesc drept criterii de
impunere: suprafaţa de teren, numărul de animale, cantitatea de îngrăşăminte
folosite, materialele procurate pentru lucrările de irigaţii etc.; astfel, în majoritatea
situaţiilor, impunerea unor importante categorii de activităţi nu se face încă în
funcţie de puterea contributivă a contribuabilului, respectiv, venitul real al subiec-
tului impozabil, ci în funcţie de venitul mediu estimat.
 Trecerea de la impozitele de tip real la impozitele de tip personal şi pe avere
s-a produs cu aproximaţie, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în
ţările dezvoltate, iar în celelalte, în primele decenii ale secolului al XX-lea. Acest
lucru reprezenta o necesitate obiectivă în evoluţia finanţelor publice, în general,
şi a sistemelor de impozite, în special, datorită:
- creşterii cheltuielilor publice;
- cuprinderii în sistemul de impozitare şi a muncitorilor şi funcţionarilor care
realizau venituri din muncă;
- impozitelor indirecte, care erau tot mai apăsătoare pentru cei cu venituri mici;
- introducerii minimului neimpozabil;
- acordării unor înlesniri familiilor mai numeroase şi care se confruntau cu
diferite greutăţi.

8.2. Forma impozitelor personale

Impozitele personale pot fi:
1. Impozite pe venit;
2. Impozite pe avere.

8.2.1. Impozitele pe venit

În calitate de subiecte pe venit apar:

- persoanele fizice;
- persoanele juridice.

8.2.1.1. Impozitul pe veniturile persoanelor fizice

La plata acestui impozit sunt supuse persoanele fizice care au domiciliul
sau rezidenţa într-un anumit stat, precum şi cele nerezidente, care realizează
venituri din surse aflate pe teritoriul acelui stat, cu unele excepţii prevăzute de
legile statului respectiv.
În practica fiscală, se întâlnesc două sisteme de aşezare a impozitelor pe
veniturile persoanelor fizice, şi anume:
1. sistemul impunerii separate, care presupune o impunere pe fiecare
categorie de venit (în funcţie de natura acestuia) al persoanei fizice în cauză;
2. sistemul impunerii globale, care presupune faptul ca, după ce în cursul
anului s-a efectuat impunerea separată pentru fiecare venit în parte, cu cotele de
impozit aferente, în funcţie de impozitul şi de venitul respectiv, la sfârşitul anului
toate
veniturile sau numai o parte din acestea realizate de o persoană fizică (sau familie –
există şi această variantă în unele ţări) se cumulează şi, pe baza unei noi grile de
impozitare anuale progresive pe tranşe de venit, se calculează impozitul anual.
Calculat în acest fel, impozitul rezultat se compară cu totalul impozitelor
achitate provizoriu de subiectul impozabil (cu ocazia impunerilor separate, în
cursul anului) şi apoi se face reglarea diferenţelor.
Stabilirea unei astfel de grile, în cazul globalizării veniturilor, avantajează
persoanele cu venituri mici şi chiar medii, cărora, de regulă, după finalizarea
impozitării globale, li se va restitui o parte din impozitele plătite în cursul anului.
Grila în cauză are cote progresive mai apăsătoare pentru veniturile mari şi foarte
mari, ceea ce va determina ca persoanele în cauză să datoreze în plus impozite
faţă de cele achitate cu ocazia impunerilor separate.
Concepută în acest fel, impunerea pe veniturile globale, în cazul persoanelor
fizice, are şi un important rol de protecţie socială în favoarea celor cu venituri mici şi
foarte mici, această metodă manifestându-se şi ca un important mijloc de intervenţie
a statului în economie, prin redistribuirea veniturilor între diferitele grupuri sociale.
În majoritatea ţărilor lumii, prin impozitele pe venit se impun veniturile
persoanelor fizice, în mod separat, aşa cum s-a arătat mai sus, dar există posibi-
litatea globalizării veniturilor şi pe familie, la cei care gospodăresc împreună,
sistem care în ţara noastră nu este aplicat încă.
Încasarea acestor impozite se face de obicei prin stopaj la sursă (de la
contribuabili în cursul anului), la plata salariilor sau a altor venituri, spre exemplu,
iar reglarea diferenţelor, după globalizare, se face prin plata directă de către cei
în cauză la organele financiare, dacă este cazul.
Urmare a modului în care este reglementat acest tip de impozit, în România,
potrivit legislaţiei româneşti, au apărut unele noţiuni teoretice, printre care:
1. Impozitul pe venitul anual global – reprezintă suma impozitului
datorată de o persoană fizică pentru veniturile realizate într-un an fiscal, venituri
care intră în procesul de globalizare.
2. Venitul anual global – reprezintă suma veniturilor nete care intră în
regimul de globalizare din ţară şi din străinătate, din care se scad pierderile
fiscale reportate şi deducerile personale (un fel de minim neimpozabil).
3. Venitul brut aferent fiecărei categorii de venituri – reprezintă sumele
totale încasate, plus echivalentul în lei al veniturilor în natură.
4. Venitul net/Pierderea netă – reprezintă diferenţa între venitul brut şi
cheltuielile aferente deductibile.
5. Cheltuielile deductibile sunt cheltuieli aferente activităţilor desfăşurate şi
care se admit la scădere din venitul brut în vederea determinării obligaţiilor fiscale;
aceste sume se mai numesc şi cheltuieli deductibile din punct de vedere fiscal.
 6. Deducerile personale – reprezintă suma neimpozabilă care se acordă
contribuabilului (deduceri personale de bază şi suplimentare), în funcţie de
situaţia concretă a acestuia (un minim neimpozabil).
7. Creditul fiscal extern – reprezintă impozitul plătit în străinătate şi
recunoscut în România, care se deduce din impozitul pe venit datorat în România.
8. Impozitul final – impozitul plătit pentru un anume venit la locul lui de
realizare, şi care nu mai intră în procesul de globalizare a venitului şi a impozitului.
9. Subiectul impozitului pe venit, în România, este persoana fizică
rezidentă, denumită contribuabil, astfel:
- persoana fizică română, cu domiciliul în România, pentru veniturile
realizate atât din România, cât şi din străinătate;
- persoana fizică română fără domiciliu în România, pentru veniturile
realizate în România, prin intermediul unei baze fixe situate pe teritoriul României
sau într-o perioadă de timp ce depăşeşte un număr de 183 de zile dintr-un an;
- persoana fizică străină, pentru veniturile realizate din România, prin inter-
mediul unei baze fixe situată pe teritoriul României sau într-o perioadă ce depăşeşte
183 de zile dintr-un an;
- persoana fizică română fără domiciliu în România, precum şi persoana
fizică străină, rezidentă a unui stat cu care România are încheiate convenţii
pentru evitarea dublei impuneri şi care nu realizează venituri din România în alte
condiţii decât cele menţionate mai sus.
Potrivit legislaţiei româneşti, valabilă la 31.12.2002, următoarele venituri
intră în procesul de globalizare, şi anume:
a) veniturile din activităţile independente (din fapte de comerţ, veniturile
din profesii liberale precum şi din practicarea unei meserii);
b) venituri din salarii şi cele asimilate acestora;
c) veniturile din cedarea folosinţei bunurilor;
iar un număr de alte venituri impuse în cursul anului se constituie în im-
pozite finale, care nu mai intră în procesul de globalizare, dintre care amintim:
d) impozitul pe veniturile din dividende;
e) venituri din pensii, pentru suma ce depăşeşte o anumită limită (pentru
anul 2003, limita este de 5.700.000 lei);
f) venituri din activităţi agricole (numai pentru veniturile din culturi
intensive – solarii amenajate şi în sistem irigat, pentru flori, zarzavaturi,
arbuşti, plante decorative etc.);
g) impozitul pe dobânzi;
h) impozitul pe premiile în bani şi în natură (sportivi, antrenori, premii de lot);
i) impozitul pe veniturile din jocurile de noroc.
 j) impozitul pe veniturile sub formă de câştiguri din transferul dreptului de
proprietate asupra valorilor mobiliare sau a părţilor sociale;
k) impozitul pe veniturile sub forma câştigurilor din operaţiuni de vânzare
– cumpărare de valută la termen, pe bază de contract, precum şi orice
alte operaţiuni de acest gen;
l) impozitul pe diverse venituri realizate de persoanele fizice, care nu au
fost menţionate mai sus.
Cu prilejul determinării impozitului pe venit o serie de venituri nu sunt
impozabile, iar altele sunt scutite de impozit, ca de exemplu:
a) venituri neimpozabile:
- ajutoarele, indemnizaţiile şi alte forme de sprijin cu destinaţie specială,
acordate din fonduri publice, cu excepţia indemnizaţiilor pentru inca-
pacitate temporară de muncă, de maternitate şi pentru concediul
plătit pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la doi ani;
- contravaloarea darurilor acordate copiilor minori ai angajaţilor cu
ocazia sărbătorilor legale, precum şi angajatelor cu ocazia zilei de 8
martie, în limita unei anumite sume (1.100.000 pentru anul 2003)
pentru fiecare persoană şi eveniment;
- ajutoarele de înmormântare, ajutoarele pentru pierderi însemnate în
gospodăriile proprii ca urmare a calamităţilor naturale, precum şi în
cazul unor boli grave sau incurabile;
- sumele încasate din asigurări de orice fel reprezentând despăgubiri
precum şi excedentul rezultat din fructificarea rezervelor constituite
din prime;
- contravaloarea echipamentelor de protecţie, a alimentaţiei de
protecţie, medicamentelor şi a altor drepturi de protecţia muncii, ce
se acordă potrivit legii;
- alocaţia individuală de hrană acordată sub forma tichetelor de masă;
- sumele primite pentru acoperirea cheltuielilor de mutare în interesul
serviciului şi a celor de transport, cazare, precum şi indemnizaţiile
pe perioada delegări şi detaşării în interesul serviciului;
- indemnizaţiile de instalare, ce se acordă o singură dată;
- bursele primite de persoanele care urmează orice formă de
şcolarizare sau perfecţionare în cadru instituţionalizat;
- unele venituri din agricultură şi silvicultură etc.;
b) venituri scutite de impozit pe venit:
- premiile şi orice alte avantaje în bani şi/sau în natură, obţinute de
elevi şi studenţi;
 - premiile obţinute de sportivii medaliaţi la campionatele mondiale,
europene şi la jocurile olimpice;
- premiile, primele şi indemnizaţiile sportive acordate sportivilor,
antrenorilor, tehnicienilor etc., în vederea realizării obiectivelor de
înaltă performanţă sau în vederea pregătirii pentru participarea la
competiţiile internaţionale oficiale;
- avantajele în bani şi/sau în natură acordate persoanelor cu handicap,
veteranilor de război, invalizilor, văduvelor de război, persoanelor
persecutate din motive politice etc.;
a) În cadrul veniturilor din activităţi independente se cuprind:
1) venituri comerciale, în următoarele variante:
▪ venituri din comerţ, cu următoarele posibilităţi: activităţi de producţie;
activităţi de cumpărare efectuate în scopul revânzării; organizarea de
spectacole (culturale, sportive, distractive); activităţi al căror scop este
facilitarea încheierii de tranzacţii comerciale prin intermediari (contracte
de comision, de consignaţie); activităţi de editare, de imprimerie şi de
multiplicare, indiferent de tehnica folosită etc.; transport de bunuri şi
persoane; alte activităţi definite de codul comercial.
▪ venituri din prestări de servicii, altele decât cele din profesii liberale
sau din practicarea unei meserii;
▪ venituri din practicarea unei meserii.
2) venituri din profesii reglementate (medic, avocat, notar, expert contabil,
contabil autorizat, consultant de plasament în valori imobiliare etc.);
3) venituri din valorificarea, sub orice formă, a drepturilor de proprietate intelec-
tuală (brevete de invenţie, desene şi modele, mostre, mărci de fabrică şi de comerţ,
procedee tehnice, know-how, drepturi de autor, precum şi alte drepturi conexe).
Metodele pentru determinarea veniturilor nete, în cazul activităţilor indepen-
dente, sunt:
- impunerea pe baza venitului real, care are la bază datele din
contabilitatea în partidă simplă, ca diferenţă între veniturile brute şi
cheltuielile aferente acelor venituri (deductibile);
- impunerea pe baza normelor de venit, pentru cei care îşi desfăşoară
activitatea singuri, într-un punct fix sau ambulant, cu un singur obiect
de activitate, norma de venit reprezentând echivalentul venitului net din
cadrul impozitului pe salariu;
- în cazul drepturilor de proprietate intelectuală, veniturile nete se
determină prin scăderea din veniturile brute a unor cote de cheltuieli
(între 40-50%) precum şi a contribuţiilor obligatorii datorate potrivit legii
(şi în continuare).
 În sistem real, venitul net din activităţi independente se determină ca
diferenţă între venitul brut şi cheltuielile aferente deductibile.
Venitul brut cuprinde sumele încasate şi echivalentul în lei al veniturilor în
natură, inclusiv contravaloarea bunurilor din patrimoniul afacerilor rămase după
încetarea definitivă a activităţii. Creditele, indiferent de forma lor, nu sunt consi-
derate venituri brute.
Nu sunt cheltuieli deductibile următoarele:
- amenzile, majorările de întârziere şi penalităţile, altele decât cele de
natură contractuală;
- donaţiile de orice fel;
- cheltuielile de sponsorizare sau mecenat, care depăşesc limitele
prevăzute de lege;
- cheltuielile pentru protocol, care depăşesc limita de 0,25% aplicată
asupra diferenţei dintre venitul brut şi cheltuielile aferente deductibile,
exclusiv cele de protocol;
- ratele aferente creditelor angajate;
- dobânzile aferente creditelor angajate pentru achiziţionarea de imobilizări
corporale, în cazul în care dobânda este cuprinsă în valoarea achiziţiei;
- cheltuielile de achiziţionare a bunurilor pentru care se calculează amor-
tismente;
- cheltuielile privind bunurile constatate lipsă sau degradate şi neimpu-
tabile;
- valoarea bunurilor confiscate;
- impozitul pe venit suportat;
- cheltuielile pentru indemnizaţiile zilnice de delegare sau detaşare, care
depăşesc de 2,5 ori cheltuielile legale de această natură, stabilite
pentru instituţiile publice;
- alte sume care depăşesc limitele cheltuielilor prevăzute prin legislaţia
în vigoare.
Venitul net din activităţi independente, realizat de persoane fizice fără per-
sonalitate juridică şi de persoane fizice în cadrul unor asociaţii dintre persoane
fizice şi juridice care nu dau naştere unor persoane juridice, se calculează
proporţional, în funcţie de cota procentuală de participare a fiecărui participant,
potrivit contractului de asociere.
Venitul net în cazul veniturilor din drepturi de proprietate intelectuală se
determină prin deducerea din venitul brut a unei cote de cheltuieli de 40% aplicată la
venitul brut, precum şi a contribuţiilor obligatorii datorate potrivit legii, sau a unei cote
de cheltuieli de 50%, aplicată la venitul brut, precum şi a contribuţiilor obligatorii, dato-
rate potrivit legii, în cazul drepturilor de autor aferente operelor de artă monumentală.
 Subiecţii impozabili care realizează venituri din activităţi independente
datorează statului în cursul anului impozite, sub forma plăţilor anticipate în patru
rate (cu unele excepţii pentru veniturile din arendă) calculate pe baza cotelor de
impozit din baremul anual (aplicate asupra venitului net).
Plăţile anticipate în cazul impozitului reţinut la sursa de venit sunt de:
- 15% din venitul brut încasat în cazul veniturilor din drepturi de
proprietate intelectuală;
- 10% din venitul brut încasat ca urmare a valorificării de bunuri în regim
de consignaţie;
- 10% aplicat la venitul brut încasat ca urmare a unor activităţi desfăşu-
rate în baza unui contract de agent, comisionar sau mandat comercial;
- 10% din venitul brut încasat în cazul activităţilor de expertiză contabilă,
tehnică judiciară şi extrajudiciară.
Numai la sfârşitul anului, cu prilejul globalizării acestor venituri, se
procedează la determinarea venitului impozabil prin: scăderea din venitul net a
deducerilor personale şi, pe această nouă baza impozabilă, se calculează
impozitul definitiv, cu regularizările care se impun ulterior.

b) În cadrul veniturilor din salarii şi al celor asimilate acestora se

includ veniturile în bani şi/sau în natură, obţinute de o persoană fizică ce
desfăşoară o activitate pe baza unui contract individual de muncă.
În cazul impunerii veniturilor din salarii şi a celor asimilate acestora întâlnim
următoarele noţiuni:
1) venitul brut, care este egal cu totalul veniturilor realizate de salariat pe
fiecare loc de muncă, inclusiv al celor în natură, evaluate în bani;
2) venitul net, care este egal cu venitul brut din care se scad:
- cota de asigurare socială de sănătate pe care o plăteşte salariatul
(începând cu anul 2003 de 6,5% din salariul brut);
- contribuţia la asigurările sociale de sănătate, datorată de salariat
(9,5% din salariul brut, începând cu anul 2003, indiferent de varianta
cotelor totale de CAS 34%, 39% sau 44%, care sunt stabilite în
funcţie de condiţiile de muncă);
- contribuţia pentru protecţia socială a şomerilor (1% din salariul de
încadrare);
- cheltuielile profesionale (15% din deducerea personală de bază);
3) venitul impozabil este egal cu venitul net, din care se scad:
- deducerea personală de bază (un minim neimpozabil) care variază
în funcţie de inflaţie (în anul 2003 este de 1.800.000 lei lunar pentru
fiecare salariat);
 - deducerile personale suplimentare, sub forma unor procente din
deducerea personală de bază (în anul 2003, aceasta reprezintă 0,5
din deducerea personală de bază pentru fiecare persoană aflată în
întreţinere la care se adaugă 1,0 înmulţit cu deducerea personală
de bază pentru invalizii de gradul I şi persoanele cu handicap grav,
sau 0,5 înmulţit cu deducerea personală de bază pentru invalizii de
gradul II şi persoanele cu handicap accentuat). La venitul impozabil
astfel obţinut, se aplică cotele de impozit progresive compuse (pe
tranşe de venit lunare), pentru a determina impozitul lunar datorat.
Trebuie menţionat, de asemenea, că deducerile personale supli-
mentare se acordă numai dacă persoanele aflate în întreţinere
(copii până la 18 ani, şi membri de familie până la gradul al II-lea de
rudenie inclusiv) nu realizează venituri care să depăşească sumele
reprezentând deducerile personale suplimentare în cauză.

c) În cadrul veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor se cuprind:

Sumele încasate în bani şi/sau în natură, plus valoarea cheltuielilor ce cad
potrivit prevederilor legale în sarcina proprietarului uzufructuarului sau a altui
deţinător legal, dar au fost efectuate de chiriaş.
Venitul net este egal cu venitul brut din care se deduce o cotă de cheltuieli
calculată la venitul brut (în anul fiscal 2003, aceasta este de 50%, în cazul
construcţiilor, şi de 30% în celelalte cazuri).
Ca şi în cazul veniturilor din activităţi independente, impozitul datorat din
aceste venituri este achitat în cursul anului sub forma plăţilor anticipate şi se
determină prin aplicarea cotelor de impozit (din cadrul baremului anual) asupra
venitului net. Numai la sfârşitul anului, cu prilejul globalizării veniturilor nete
(formate din cele trei venituri), se scad deducerile personale, dacă subiectul
impozabil in cauză nu a realizat venituri din salarii.
Rezultă deci că, în cazul impozitului pe veniturile din cedarea folosinţei
bunurilor, ca de altfel şi în cazul veniturilor din activităţile independente, deducerile
personale de bază şi cele suplimentare se operează numai la sfârşitul anului, cu
ocazia globalizării. Până în momentul respectiv, impozitul se calculează lunar,
asupra venitului net, care pe parcursul anului joacă rolul de venit impozabil.

d) Impozitul pe veniturile din dividende îmbracă forma impozitului pe un

venit al unei persoane fizice, când dividendele se distribuie acestora, sau a unui
impozit pe societate, în situaţia în care dividendele se distribuie persoanelor juridice.
 Veniturile din dividende reprezintă orice distribuire în bani sau în natură în
favoarea acţionarilor sau asociaţilor (coproprietarilor) din profitul net stabilit pe
baza bilanţului anual şi a contului de profit şi pierdere, proporţional cu cota de
participare a fiecăruia la capitalul social.
În cazul dividendelor în natură evaluarea produselor acordate în contul
acestora se face la preţul de vânzare practicat de unitate pentru produsele din
producţie proprie sau la preţul de achiziţie, pentru alte produse, iar în cazul
serviciilor pe baza tarifelor în vigoare pentru aceste servicii. Preţurile şi tarifele sunt
cele de la data efectuării plăţii în natură.
Potrivit legislaţiei româneşti, se includ în această categorie de venituri
impozabile şi sumele primite ca urmare a deţinerii de titluri de participare la fondurile
închise de investiţii.
Obligaţia calculării, reţinerii şi virării impozitului pe veniturile realizate sub
forma dividendelor revine persoanelor juridice: odată cu plata acestora către
acţionari sau asociaţi, în cazul dividendelor distribuite, sau cel târziu până la data
de 31 decembrie pentru dividendele distribuite, dar neplătite încă până la sfârşitul
anului în care s-a aprobat bilanţul contabil.
În cazul dividendelor din titluri de participare la fondurile deschise de
investiţii, obligaţia calculării, reţinerii şi virării la bugetul de stat a impozitului o au:
- societăţile de investiţii, în cazul în care acestea nu au un contract de
administrare;
- societăţile de administrare, în cazul în care există acest contract.
În România, veniturile din dividende se impun cu o cotă proporţională de 5%
în cazul persoanelor fizice şi reprezintă un impozit final, care nu mai intră în
procesul de globalizare şi cu o cotă de 10%, când beneficiarul acestora este o
persoană juridică.
Cotele de impozit pe dividende reprezintă, în fapt, o dublă impunere,
(aceleaşi venituri au mai fost impozitate o dată cu impozitul pe profit) şi diferă de
la o ţară la alta, variind între 5% şi 30%. Politica dividendului reprezintă una din
cele mai însemnate decizii din domeniul politicilor fiscale pe care le poate
promova o ţară, întrucât de ea depinde încurajarea sau descurajarea consumului
neproductiv, cu consecinţe directe asupra formării brute de capital.
În contextul politicilor fiscale promovate de ţările membre ale Uniunii Euro-
pene, prin Directiva nr. 90/435/EEC din 23 iulie 1990 s-au emis variante pentru
evitarea dublei impuneri în situaţia a două societăţii, societatea-mamă şi
societatea subsidiară (dacă societatea-mamă deţine cel puţin 25% în capitalul
societăţii subsidiare) aflate în ţări diferite, în cazul impozitelor pe societăţi şi pe
dividende, astfel:
 - exceptarea de la plată a societăţii subsidiare pentru impozitul pe
profitul distribuit societăţii-mamă.
- statul, unde se afla societatea-mamă fie să renunţe la impozitarea
profitului primit de către societatea-mamă de la societatea subsidiară, fie
să acorde acesteia dreptul de a-şi deduce din impozitul datorat, impozitul
pe dividendul plătit de societatea subsidiară, pe calea creditului fiscal.24
e) Veniturile din pensii: se supun impozitului pe venit numai pentru suma
care depăşeşte o anumită limită (pentru anul 2003 aceasta este de 5.700.000
lei) iar în vederea determinării venitului impozabil, această sumă se scade din
pensia brută fără nici o altă corecţie (până în anul 2002 se deducea şi contribuţia
pentru asigurările sociale de sănătate), asupra căreia se aplică apoi, cotele de
impozit din baremul lunar;
f) Veniturile din activităţi agricole care se supun impozitului pe venit sunt
cele obţinute din: cultivarea şi valorificarea florilor, a legumelor şi zarzavaturilor în
sere şi solarii, cultivarea şi valorificarea arbuştilor, a plantelor decorative, a
ciupercilor, a pepinierelor viticole şi din alte activităţi asemănătoare.
Ca şi în cazul veniturilor din activităţi independente, venitul net se determină ca
diferenţă dintre venitul brut şi cheltuielile deductibile, pe baza lui calculându-se apoi,
în cursul anului, impozitul datorat sub forma plăţilor anticipate (prin aplicarea cotelor
de impozit prevăzute în baremul anual). La sfârşitul anului, pe baza datelor din conta-
bilitatea în partidă simplă, se definitivează venitul impozabil precum şi impozitul.
g) Impozitul pe dobânzi
Veniturile din dobânzi sunt venituri obţinute din titluri de creanţă de orice
natură şi orice fel de sume cuvenite pentru folosirea banilor împrumutaţi, respectiv:
- dobânzile din obligaţiuni;
- dobânzile pentru depozitele la termen, inclusiv la certificatele de depozite;
- suma primită de deţinătorul de titluri de participare la fondurile deschise
de investiţii, stabilită ca diferenţă dintre preţul de răscumpărare şi preţul
de cumpărare;
- suma primită sub formă de dobândă, pentru împrumuturile acordate;
- alte venituri obţinute din titluri de creanţă.
Sunt scutite de impozit pe venit dobânzile aferente:
- titlurilor de stat;
- depozitelor la vedere;
- obligaţiunilor Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe.

24
Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare şi politică fiscală europeană“, Editura Infomarket,
Braşov, 2002, pag. 232
 Dobânzile se impun cu o cotă de impozit unică din suma acestora (în anul
fiscal 2003, aceasta este de 1%).
În cazul deţinătorilor de titluri de participare la fondurile deschise de
investiţii, dobânda care se impune este preţul de răscumpărare din care se scade
preţul de cumpărare.
Pentru veniturile sub forma de dobânzi, impozitul se calculează şi se reţine
de către plătitorii de astfel de venituri în momentul calculării acestora, după care
se virează bugetului de stat.
h) Veniturile impozabile în bani şi/sau în natură din premii obţinute de
sportivi, antrenori, tehnicieni de lot, precum şi cele acordate oamenilor de cultură,
ştiinţă şi artă, pe plan intern sau din concursuri internaţionale se calculează ca
diferenţă dintre veniturile totale şi o sumă neimpozabilă, care variază în funcţie de
inflaţie (în 2003 era de 6.800.000 lei), pe fiecare câştig realizat de la acelaşi
organizator sau plătitor într-o singură zi. Venitul astfel obţinut se impozitează cu o
cotă proporţională, prin stopaj la sursă (în anul fiscal 2003, aceasta era de 10%),
cu excepţiile prezentate la veniturile scutite.
i) Veniturile din jocurile de noroc cuprind:
- venituri din jocuri tip cazino;
- venituri din joc tip bingo, keno în săli de joc;
- pronosticuri (pariuri) sportive;
- jocuri-concurs cu câştiguri de orice fel, loterii, inclusiv premiile de orice
fel în bani sau în natură;
- venituri obţinute din organizarea de tombole.
Venitul impozabil este egal cu câştigurile brute din care se deduce un venit
neimpozabil, ca şi în cazul impunerii premiilor (6.800.000 lei în anul fiscal 2003)
de la acelaşi organizator, într-o singură zi.
Impozitul cuvenit în cazul jocurilor de noroc se determină prin aplicarea
unei cote proporţionale asupra venitului impozabil arătat la alineatul precedent (în
exerciţiul financiar 2003, este de 20%).
j) Impozitul pe veniturile sub formă de câştiguri din transferul dreptului
de proprietate asupra valorilor mobiliare sau asupra părţilor sociale se calculează
prin determinarea bazei de impozitare, asupra căreia se aplică cota de 1%.
Baza de impozitare, în cazul transferului valorilor mobiliare, reprezintă
diferenţa dintre preţul de vânzare şi preţul de cumpărare, diminuată cu comi-
sionul datorat intermediarilor, iar în cazul transferului părţilor sociale, câştigul îl
reprezintă diferenţa dintre preţul de vânzare şi valoarea nominală a acestora.
 În cazul societăţilor listate obligaţia calculării şi vărsării la stat a impozitului
cade în sarcina intermediarilor, iar în cazul societăţilor închise şi al părţilor
sociale, această obligaţie revine dobânditorului.
Trebuie menţionat faptul că, în cazul în care din aceste tranzacţii rezultă
pierderi, acestea nu se compensează cu anumite câştiguri realizate din alte
operaţiuni de vânzare – cumpărare de valori mobiliare.
k) Veniturile obţinute sub forma câştigurilor din operaţiuni de vânzare-
cumpărare de valută la termen, pe bază de contract precum şi din orice alte
operaţiuni de acest gen reprezintă diferenţe de curs favorabile (rezultate din
aceste operaţiuni) şi se impun prin aplicarea unei cote de 1%, în momentul
evidenţierii operaţiunii în contul clientului. Şi în aceste cazuri pierderile înregis-
trate nu se compensează cu câştigul realizat din astfel de operaţiuni;
l) Veniturile realizate de persoanele fizice care nu au fost expres
menţionate mai sus (literele a – k) se supun impunerii cu o cotă de 10%.
Dintre veniturile care se pot include în această categorie menţionăm:
- remuneraţiile pentru munca prestată în interesul unităţilor aparţinând
direcţiei generale a penitenciarelor;
- indemnizaţiile studenţilor pentru participarea la şedinţele senatului
universitar;
- veniturile obţinute din valorificarea deşeurilor de metal, hârtie, sticlă şi
altele asemenea, care nu provin din gospodăria proprie;
- indemnizaţiile persoanelor care însoţesc elevii la concursuri şi alte
manifestări şcolare;
- indemnizaţiile acordate membrilor birourilor electorale (inclusiv statis-
ticienilor, informaticienilor etc., pentru executarea atribuţiilor privind
desfăşurarea alegerilor prezidenţiale, parlamentare şi locale).
Potrivit legislaţiei actuale din România, în procesul de globalizare a
veniturilor intră numai veniturile din activităţi independente, din salarii şi asimilate,
precum şi din cedarea folosinţei bunurilor.
Toate celelalte impozite pe veniturile menţionate la literele (e – l) rămân
impozite finale, definitive, la locul unde au fost realizate veniturile.
Procesul de globalizare a veniturilor are loc la începutul anului următor pentru
exerciţiul fiscal încheiat; cu această ocazie, pentru fiecare persoană fizică română cu
domiciliul în România, veniturile nete de natura celor arătate mai sus (deţinute atât
din România, cât şi din străinătate) se cumulează, scăzându-se apoi, în ordine,
pierderile fiscale reportate şi deducerile personale (o singură dată). Pierderea fiscală
anuală înregistrată din activităţi independente se poate compensa cu rezultatele
pozitive ale altor categorii de venituri cuprinse în venitul anual, altele decât cele
din
salarii şi asimilate. De asemenea, pierderile provenite din străinătate ale persoanelor
fizice române se pot compensa cu veniturile de aceeaşi natură, din străinătate, pe
fiecare ţară în parte, venituri înregistrate în cursul aceluiaşi an fiscal.
Referitor la impozitele directe datorate de persoanele fizice, Theodor
Stolojan25, analizând tendinţele şi preocupările care se manifestă în ţările Uniunii
Europene cu privire la impozitele personale, ajunge la următoarele concluzii,
aspecte cu care se va confrunta curând şi România, respectiv:
- „persoanele care desfăşoară activităţi într-un alt stat decât cel de reşedinţă
nu beneficiază de deducerile standard din baza de impunere care se acordă
naţionalilor sau «nu se exceptează de la impozitare contribuţiile persoanelor la
fondurile străine de pensii suplimentare, cum exceptează naţionalii»;
- se manifestă puternic fenomenul de «dublă impunere» pentru acelaşi venit, o
dată în statul în care se realizează venitul şi o dată în cel de reşedinţă, exemplul cel
mai elocvent în această privinţă reprezentându-l dobânzile, care o dată se impun în
statul în care se constituie depozitele şi apoi în statul de reşedinţă;
- odată cu fenomenul descris mai sus se manifestă cu pregnanţă reversul
medaliei «evaziune fiscală sporită», în domeniul dobânzilor şi dividendelor, când
nu funcţionează corespunzător sistemul informaţional între state, iar persoanele
care realizează astfel de venituri se abţin de a le declara;
- migraţia forţei de muncă de înaltă calificare («fuga creierelor»), din cauza
diferenţierilor mari între state, în privinţa cotelor marginale de impozite (limitele
superioare ale cotelor)“.

8.2.1.2. Impozitul pe veniturile persoanelor juridice

Impunerea persoanelor juridice îmbracă diverse forme, în ceea ce priveşte
denumirea; astfel, în majoritatea ţărilor dezvoltate această impunere este
denumită „impozit pe societăţi“ sau „impozit pe capital“, iar în altele, printre care
şi România, denumirea impunerii este cea de „impozit pe profit“.
De asemenea, modul în care se efectuează impunerea profitului realizat de
persoanele juridice diferă şi în funcţie de felul în care sunt organizate aceste per-
soane juridice, respectiv, sub forma unor societăţi de persoane sau sub forma unei
societăţi de capital. În situaţia societăţilor de persoane, impunerea veniturilor se face
de regulă pe baza tehnicilor practicate la impunerea veniturilor persoanelor fizice.
În cazul persoanelor juridice organizate sub forma societăţilor de capital,
profitul obţinut poate fi impozitat în mai multe modalităţi, în funcţie de situaţia în
care acesta este distribuit. Astfel, metoda cel mai des folosită este impunerea

25
Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare şi politică fiscală europeană“, Editura Infomarket,
Braşov, 2002, pag. 233-234
prin două cote, o cotă mai mare aplicată asupra profitului total impozabil şi
o cotă mai redusă asupra profitului distribuit (dividendului). Această metodă se
foloseşte de către România, precum şi de o serie de alte ţări: 26 Austria, Belgia,
Danemarca, Grecia, Luxemburg şi Suedia. Şi alte ţări (Franţa, Italia, Irlanda, Por-
tugalia, Spania şi Marea Britanie) aplică acelaşi sistem, dar cu acordarea unui
credit fiscal, cu ocazia globalizării veniturilor pentru impozitul plătit asupra
dividendului. Alte sisteme de impunere care pot fi folosite, menţionate şi în
lucrarea d-lui Acad. Iulian Văcărel şi colaboratorii27 pot fi:
▪ impunerea numai a profitului care rămâne la dispoziţia societăţii,
urmând ca partea din profit care se distribuie sub forma
dividendelor să nu mai fie impusă.
Această metodă încalcă însă unele principii privind etica şi echitatea fiscală
şi favorizează consumul neproductiv.
▪ impunerea, în primul rând, a dividendelor repartizate şi apoi a
profitului rămas la dispoziţia societăţii pentru dezvoltare.
În majoritatea ţărilor lumii, impunerea profiturilor înregistrate de societăţile
de capital se face pe baza declaraţiei persoanelor juridice în cauză, care se
fundamentează pe datele existente în contabilitatea financiară a societăţii.
Contabilitatea societăţii furnizează informaţiile necesare privind cuantumul
profitului contabil, care este apoi corectat cu veniturile neimpozabile (se scad) şi
cheltuielile nedeductibile (se adună), conducând astfel la determinarea profitului
impozabil. Veniturile neimpozabile sunt, de regulă, acelea care, cel puţin o dată, au
mai fost impozitate (impozitul pe dividende, în cazul acţiunilor deţinute de o societate
la o altă societate etc.) sau care sunt menţionate în mod expres de legea specială.
Cheltuielile nedeductibile sunt acele cheltuieli care nu sunt acceptate de
stat (fisc) ca fiind cheltuieli normale, ele fiind impozitate, întrucât se apreciază că,
dacă se respectau o serie de principii, reguli sau acte normative în vigoare,
contravaloarea lor era reflectată în mod direct în profit şi, implicit, în impozitul pe
care societatea în cauză îl datora statului.
Bineînţeles, în practica de specialitate există şi alte metode şi tehnici pentru
determinarea profitului impozabil decât cea prezentată mai sus; astfel, în
determinarea acestuia se poate porni de la patrimoniul existent la sfârşitul anului
de impunere, din care se deduce patrimoniul iniţial (de la începutul anului), iar
rezultatului obţinut i se pot aduce apoi o serie de corecţii, printre care cheltuielile

26
Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare şi politică fiscală europeană“, Editura Infomarket,
Braşov,
27
2002, pag. 238
Iulian Văcărel şi colaboratorii – „Finanţele publice“, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1999, pag. 127
neadmise la deducere (se adună), veniturile neimpozabile (se scad) prelevările la
fondul de rezervă care au depăşit prevederile legale (se adună) etc., obţinându-se în
acest fel profitul impozabil.
Referitor la cotele de impozit care se aplică profiturilor pentru stabilirea
impozitului pe societăţile de capital, acestea diferă de la o ţară la alta şi chiar de
la o etapă la alta a evoluţiei acelei ţări.
În multe ţări, acestea sunt diferenţiate în funcţie de o serie de criterii şi principii:
- ramura de activitate în care îşi desfăşoară activitatea societatea în cauză;
- bugetul căruia îi aparţin veniturile din impozitele respective (central, locale);
- sistemul cotelor de impozite adoptat (proporţionale, progresive, regresive).
În majoritatea ţărilor lumii, cotele privind determinarea impozitelor pe
beneficii sau pe profit sunt proporţionale, pentru a stimula mediile de afaceri în
desfăşurarea unei activităţi susţinute (pentru realizarea de profituri substanţiale),
acceptându-se ideea că acestea, chiar dacă sunt mari şi foarte mari, nu vor fi
amputate suplimentar prin sistemul cotelor progresive (pe tranşe de venit).
De asemenea, tot în vederea stimulării factorilor economici, fie pentru a-şi
orienta producţia spre export, fie pentru a o retehnologiza (prin investiţii) cotele
de impozit sunt mai scăzute pentru impunerea veniturilor realizate din activitatea
de export sau chiar zero, în cazul profiturilor folosite pentru retehnologizare etc.
Materialele de specialitate la care ne-am mai referit28 evidenţiază următoarea
situaţie: cotele de impozit pentru impunerea profiturilor companiilor diferă mult de la o
ţară la alta, în Uniunea Europeană; astfel, în anul 2001, acestea erau: Belgia
40,17%, Germania 39,35%, Grecia 37,5%, Luxemburg 37,45%, Franţa 36,43%,
comparativ cu alte ţări ale Uniunii Europene care au cote mult mai reduse – Irlanda
10,0%, Suedia 28,0% sau Finlanda 29,0% etc.; în SUA sunt trei cote: una de 34%
pentru profituri care depăşesc 75.000$ anual, 15% pentru profituri până la 50.000$ şi
o cotă intermediară de 25%, pentru câştiguri între 50.000-75.000$.
Comparativ cu situaţia prezentată mai sus, în România, impozitarea
profiturilor societăţilor comerciale a încercat să aibă o evoluţie şi o metamorfoză
în funcţie de mersul reformelor în economie, astfel:
▪ Prima încercare privind schimbarea metodelor şi tehnicilor privind
impozitarea profiturilor (faţă de metoda administrativă folosită până în
1990 privind determinarea fostelor vărsăminte din beneficii ale fostelor
întreprinderi şi organizaţii economice socialiste de stat) a avut loc prin
Legea 12 din 1991, prin care s-au instituit unele cote progresive
compuse, cu un minim neimpozabil.

28
Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare şi politică fiscală europeană“, Editura Infomarket,
Braşov, 2002, pag. 230
 ▪ În anul 1992, cotele progresive au fost înlocuite cu două cote
proporţionale de 30% şi 45%, în funcţie de o anumită limită a profitului,
ca în anii următori, prin Legea investiţiilor, să se acorde o serie de
înlesniri şi facilităţi mai avantajoase întreprinzătorilor străini, comparativ
cu cei autohtoni: scutiri de impozite între 6 luni şi 5 ani, în funcţie de
domeniul în care îşi desfăşurau activitatea (industrie, construcţii,
agricultură, transport, comerţ sau turism).
▪ Ordonanţa de Guvern nr. 70/1994, cu completările şi modificările ulte-
rioare, schimbă cotele de impozit începând cu anul 1998, stabilind o cotă
generală de 25%, o cotă adiţională la aceasta de 25% pentru activitatea
barurilor de noapte, a cluburilor de noapte şi a cazinourilor, o cotă de 80%
pentru profitul Băncii Naţionale a României (cota se aplică după ce se
scad cheltuielile deductibile şi cele aferente fondului de rezervă, potrivit
legii); 5% în cazul majorării capitalului social din rezerve şi profit, cu
excepţia când această majorare se face din rezervele legale, precum şi
din diferenţe favorabile din reevaluarea patrimoniului; tot 5% este şi cota
pentru partea din profitul impozabil care provine din export. Apoi impozitul
pe profit se reduce cu 50% pentru profitul utilizat pentru retehnologizare.
Începând din 1995 s-a introdus o cotă proporţională de 38%, cu anumite
diferenţieri pentru activitatea din agricultură (de 25%), a Băncii Naţionale
Române (de 80%) şi o cotă adiţională de 22% pentru profiturile din jocurile de
noroc, baruri şi cluburi de noapte şi 16,2% pentru profiturile realizate de
persoanele juridice străine ce au sediul permanent în România, iar impozitul în
sume absolute aferent profitului impozabil obţinut din export se reducea cu 50%.
Legea 414/2002 stabileşte o cotă procentuală generală a impozitului pe profit
de 25%, faţă de care în cazul Băncii Naţionale a României cota de impozitare este
menţinută la 80%, aplicându-se asupra veniturilor rămase după scăderea
cheltuielilor deductibile şi a fondului de rezervă, potrivit legii; contribuabilii care
obţin venituri din activităţi desfăşurate pe bază de licenţă în zona liberă plătesc un
impozit pe profit de 5% până la data de 31 decembrie 2004. La aceste prevederi
de bază privind cotele de impozit pe profitul realizat de contribuabili, legea în
cauză stabileşte anumite facilităţi pentru veniturile realizate din export, respectiv o
cotă de 6% până la 31 decembrie 2002, şi una de 12,5% până la 31 decembrie
2003, plus alte avantaje, sub forma unui sprijin financiar prin bugetele locale.
De asemenea, în cazul contribuabililor care desfăşoară activităţi de natura
barurilor de noapte, a cluburilor de noapte, a discotecilor şi a cazinourilor,
impozitul pe profitul aferent acestora nu poate fi mai mic de 5% din veniturile
realizate din aceste activităţi. În caz contrar, contribuabilul este obligat la plata
unui impozit de 5% aplicat asupra acestor venituri realizate.
 În cazul impozitului pe profit, subiecţii sunt:
a) persoanele juridice române, pentru profitul impozabil obţinut din orice
sursă atât din România, cât şi din străinătate;
b) persoanele juridice străine care desfăşoară activităţi printr-un sediu
permanent în România, pentru profitul impozabil aferent acelui sediu
permanent;
c) persoanele juridice sau fizice nerezidente, care desfăşoară activităţi în
România împreună cu o persoană juridică română, într-o asociere sau
într-o altă entitate ce nu dă naştere unei persoane juridice, pentru
profitul realizat în România;
d) persoanele juridice române şi persoanele fizice rezidente, pentru
veniturile realizate atât în România, cât şi în străinătate, din asocieri
care nu dau naştere unei persoane juridice.
e) persoanele juridice străine, care obţin venituri din sau în legătură cu
proprietăţi imobiliare situate în România, din exploatări de resurse
naturale localizate în România şi din înstrăinarea unui drept de
proprietate deţinut de o persoană juridică română.
De la plata impozitului pe profit sunt exceptate o serie de instituţii şi asociaţii,
printre care: Trezoreria Statului; instituţiile publice, pentru fondurile publice derulate,
inclusiv pentru cele din venituri extrabugetare; organizaţiile de nevăzători, de invalizi
şi de alte persoane cu handicap; fundaţiile române; cooperativele care funcţionează
ca unităţi protejate ale persoanelor cu handicap; cultele religioase; instituţiile de
învăţământ acreditate; asociaţiile de proprietari constituite ca persoane juridice şi
asociaţiile de locatari, potrivit Legii locuinţei nr. 114/1996 etc.
Şi persoanele juridice române fără scop patrimonial sunt exceptate de la
plata impozitului pe profit pentru unele categorii de venituri, printre care:
cotizaţiile membrilor; contribuţiile băneşti sau în natură; taxele de înregistrare;
donaţiile şi sponsorizările; dobânzile şi dividendele obţinute din plasarea
disponibilităţilor; veniturile pentru care se datorează impozit pe spectacole;
resursele bugetare primite; alte venituri întâmplătoare sau excepţionale, rezultate
din activitatea acestor persoane juridice. Pentru veniturile realizate din activităţi
economice, persoanele juridice în cauză sunt scutite, de asemenea, până la
nivelul echivalentului în lei a 10.000 euro (într-un an fiscal), dar nu mai mult de
10% din veniturile totale neimpozabile prevăzute mai sus.
Profitul impozabil se calculează ca diferenţă dintre veniturile realizate din
orice sursă şi cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora (dintr-un an fiscal),
din care se scad veniturile neimpozabile şi se adaugă cheltuielile nedeductibile.
 Sunt considerate venituri neimpozabile următoarele:
a) dividendele primite de către o persoană juridică română de la o altă
persoană juridică română;
b) plusul de valoare la titlurile de participare, înregistrat ca urmare a
încorporării rezervelor, a beneficiilor sau primelor de emisiune ori prin
compensarea unor creanţe la societatea la care se deţin participaţiile;
c) veniturile rezultate din anularea datoriilor care au fost considerate
cheltuieli nedeductibile, precum şi din anularea provizioanelor pentru
care nu s-a acordat deducere sau a veniturilor realizate din recupe-
rarea unor cheltuieli nedeductibile;
d) alte venituri neimpozabile prevăzute expres de acte normative spe-
ciale.
Sunt considerate cheltuieli deductibile numai acelea care sunt aferente
veniturilor impozabile.
Cheltuielile nedeductibile, în concepţia ultimelor reglementări româneşti,
sunt: cheltuielile cu impozitul pe profit datorat; amenzile, confiscările, majorările şi
penalităţile pentru întârziere, datorate către autorităţile străine, altele decât cele
prevăzute în contractele comerciale; indemnizaţia de deplasare, acordată
salariaţilor pentru deplasări în ţară sau în străinătate şi care depăşeşte de 2,5 ori
nivelul legal pentru instituţiile publice; cheltuielile înregistrate în contabilitate fără
documente justificative; cheltuielile înregistrate de societăţile agricole (Legea nr.
39/1991) pentru dreptul de folosinţă a terenului agricol adus de membrii asociaţi,
peste cota de distribuţie din producţia realizată pentru folosinţa acestuia (prevă-
zută în contractul de asociere); cheltuielile aferente veniturilor neimpozabile;
cheltuielile reprezentând tichete de masă acordate salariaţilor peste limita
dispoziţiilor legii anuale a bugetului de stat; cheltuielile de protocol care depăşesc
limita de 2% aplicată asupra diferenţei rezultate dintre totalul veniturilor şi cel al
cheltuielilor, inclusiv accizele, mai puţin cheltuielile cu impozitul pe profit şi
cheltuielile de protocol înregistrate în cursul anului etc.
La calculul profitului impozabil sunt deductibile numai următoarele sume, în
ceea ce priveşte constituirea sau majorarea rezervelor şi a provizioanelor:
a) rezerva, în limita a 5% din profitul contabil, până ce acesta va atinge a
cincea parte din capitalul social subscris şi vărsat;
b) în cazul băncilor şi cooperativelor de credit autorizate, provizioanele
obligatorii, constituite potrivit normelor Băncii Naţionale a României,
precum şi fondurile de garantare;
c) rezervele tehnice calculate de societăţile de asigurare şi reasigurare
(Legea nr. 32/2000).
 Rămânem la părerea că reglementările româneşti în domeniul impozitului pe
profit, deşi au dorit să ţină pasul cu schimbările produse în actul de reformă din
economie şi să se alinieze la practicile moderne din acest domeniu, nu au reuşit pe
deplin acest lucru, întrucât conţin încă multe incoerenţe şi inconsecvenţe.

8.2.2. Impozitele pe avere

Impozitele pe avere sunt consecinţele dreptului de proprietate asupra unor

bunuri imobile sau mobile. Formele de manifestare a acestor categorii de
impozite diferă de la o ţară la alta, dar ceea ce este comun tuturor, indiferent de
forma sub care ele se prezintă (denumirea lor), este faptul că obiectul impozabil îl
reprezintă proprietatea asupra unor bunuri (averea).
În majoritatea ţărilor lumii impozitele pe avere se întâlnesc sub următoarele
forme:
A) Impozite asupra averii propriu-zise;
B) Impozite pe circulaţia averii;
C) Impozite pe sporul de avere.

A) Impozitele asupra averii propriu-zise, pe proprietăţile imobiliare se

prezintă mai ales sub forma:
a) impozitelor pe clădiri;
b) impozitelor pe terenuri.
a) În România, impozitele asupra averii propriu-zise au denumiri asemănă-
toare celor practicate pe plan internaţional, respectiv: „impozitul pe clădiri“ şi „taxa pe
teren“. Atât veniturile din impozitul pe clădiri, cât şi cele din taxa pe teren, în
România, reprezintă venituri ale bugetelor locale. Impozitul pe clădiri este datorat
atât de persoanele fizice, cât şi de cele juridice, cu excepţia instituţiilor publice şi a
altor subiecţi expres prevăzuţi de lege, care posedă proprietăţi sub această formă.
Baza de impozitare, în cazul persoanelor fizice, este stabilită de organele
fiscale potrivit unor norme şi criterii, prin înmulţirea suprafeţei (metri pătraţi) cu
valoarea impozabilă pe metru pătrat, stabilită în funcţie de felul construcţiei (din
cărămidă, beton, pereţi din lemn, cărămidă nearsă, instalaţiile pe care le posedă
– electrice, alimentare cu apă, încălzire – locul de situare – oraş, comună – desti-
naţia acesteia).
În cazul contribuabililor persoane juridice baza de impozitare o reprezintă
valoarea la care acestea sunt evidenţiate în contabilitate.
Începând cu anul fiscal 2003 cotele de impozit pentru persoanele fizice sunt
de 0,2% în mediul urban şi de 0,1% în mediul rural, iar pentru persoanele juridice
rata se stabileşte de autorităţile locale între 0,5-1,5% cotă care se aplică
la baza de impozitare, cu anumite diferenţieri, în funcţie de numărul clădirilor pe
care le au în posesie persoanele fizice respective şi dacă acestea sunt sau nu
evaluate în ultimii ani (1998), astfel:
– În cazul persoanelor fizice care au mai multe clădiri impozitul pe clădiri se
majorează cu 15% pentru prima clădire, în afara celei de la adresa de
domiciliu, cu 50% pentru cea de a doua clădire, cu 75% pentru cea de a
treia clădire şi cu 100% pentru cea de a patra clădire şi următoarele
clădiri.
– În situaţia persoanelor juridice care nu au efectuat nici o reevaluare a
clădirilor începând cu anul 1998 până la data de 31 decembrie 2002,
cota impozitului va fi stabilită de consiliile locale între limitele de 3-5%
aplicată la valoarea de inventar a clădirii în cauză.
Asupra venitului astfel obţinut se aplică cotele progresive din baremul
anual, determinându-se impozitul definitiv care se compară cu impozitul reţinut în
cursul anului, ocazie cu care se stabilesc diferenţele şi măsurile pentru soluţio-
narea acestora.
b) În România, forma impozitului pe teren este cea sub forma taxei pe
teren, iar subiecţii sunt cei care deţin în proprietate terenuri situate în municipii,
oraş şi comune, în intravilanul sau în extravilanul localităţilor.
Impozitul pe teren se stabileşte în sumă fixă pe metru pătrat, din intravilanul
localităţilor, în mod diferenţiat, pe ranguri de localităţi şi zone, iar în extravilanul
localităţilor pe ranguri de localităţi, pe categorii de folosinţă a terenurilor şi zone.
Din cele de mai sus rezultă că, dacă în cazul impozitului pe clădiri este
evaluată materia impozabilă, asupra căreia se aplică cota de impozit, în cazul
impozitului şi taxei pe teren, în locul cotei de impozit este stabilită o sumă fixă a
impozitului pe unitatea de impunere (în unităţi naturale), iar pentru a determina
cuantumul impozitului numărul unităţilor de impunere se amplifică cu suma
impozitului stabilită pe aceste unităţi de impunere.
Potrivit legislaţiei româneşti, o variantă a impozitului pe teren este şi cea a
“taxei pentru folosirea terenurilor proprietate publică şi privată a statului sau a
unităţilor administrativ-teritoriale”, care este un venit al bugetelor locale şi se
determină după aceeaşi metodologie ca şi în cazul impozitului pe teren. Taxa pentru
terenurile proprietate publică sau privată a statului sau a unităţilor administrativ-
teritoriale se datorează de către regiile autonome, societăţile comerciale şi alte
persoane juridice care au în administrare sau în folosinţă astfel de terenuri şi le
utilizează în alte scopuri decât pentru agricultură sau silvicultură.
Tot o formă a impozitului pe teren în ţara noastră este şi taxa pe teren
datorată pentru terenurile ocupate de drumuri şi căi ferate, până la accesul
în incinta unităţii, în lei, pe km (în 2003, acestea erau de 390.000 lei/km pentru
căi ferate normale şi 200.000 lei/km pentru căi ferate înguste şi drumuri).
Referitor la această taxă, consemnăm că ea reprezintă un veritabil impozit pe
avere, şi are un dublu scop: cel financiar, pe de o parte, şi o sancţiune aplicată -
celor care scot din circuitul agricol terenul în cauză, pe de altă parte.
O formă a impozitului pe avere îl constituie şi „taxa asupra mijloacelor de
transport“ care aparţin persoanelor fizice şi juridice. Acest gen de impozit este un
impozit pe proprietate, dar şi unul care are în vedere serviciile pe care statul le oferă
proprietarilor de mijloace de transport de a circula pe drumurile publice. Ea se
stabileşte în funcţie de capacitatea cilindrică a motorului, în sensul că, pentru fiecare
500 cm³ sau fracţiune de capacitate cilindrică pe feluri de mijloace cu tracţiune
mecanică, se datorează o taxă anuală. De asemenea, sunt supuse unor taxe anuale
remorcile, semiremorcile şi rulotele în funcţie de capacitatea acestora. Impozitul total
este determinat apoi prin înmulţirea taxei de pe unitatea de impunere (fiecare
cilindru de 500 mc. sau fracţiune) cu numărul unităţilor de impunere.
Impozitul asupra activului net, practicat în unele ţări occidentale, are în
vedere întreaga avere mobiliară şi imobiliară pe care o deţin persoanele fizice
şi/sau juridice (în unele ţări numai persoanele fizice, iar în altele numai persoa-
nele juridice, de obicei societăţile de capital). În România, nu este instituit încă un
asemenea gen de impozit.
B) Impozitele pe circulaţia averii au în vedere modificarea dreptului de
proprietate asupra unor bunuri mobile şi imobile la o persoană fizică sau juridică
şi se manifestă în principal sub forma impozitului pe contractele de vânzare-
cumpărare a unor bunuri mobile şi imobile, pe circulaţia valorilor mobiliare
(acţiuni-obligaţiuni), pe succesiuni, donaţii etc.
În România aceste genuri de impozite sunt reprezentate mai ales sub
forma taxelor de timbru în cotă procentuală regresivă (descrescătoare) pe
tranşe de valoare progresivă, în raport cu preţul (la vânzare-cumpărare) ori în
funcţie de evaluarea imobilelor sau masei succesorale, după caz.
Spre exemplu, actele între vii, translative ale dreptului de proprietate şi ale
altor drepturi reale ce au ca obiect bunuri imobile, inclusiv actele care au ca
obiect constituirea ca aport la capitalul social a dreptului de proprietate sau a
altui drept real asupra bunurilor imobile, se impozitează astfel (valabil pe anul
fiscal 2002).
- 3% până la o valoare de 25.000.000 lei, dar nu mai puţin de 50.000 lei;
- până la un miliard impozitul este de 6.000.000 lei, la care se adaugă
0,75% pentru ceea ce depăşeşte 5.000.000.000 de lei;
- peste un miliard, impozitul este de 9.750.000 lei, la care se adaugă
0,5% pentru ce depăşeşte un miliard şi un leu;
 sau, în cazul taxei pentru succesiune impozitul este de:
- 3% până la valoarea de 10.000.000. lei, dar nu mai puţin de 10.000 lei;
- până la 100.000.000 lei impozitul este de 1.100.000 lei, la care se
adaugă 0,75% pentru ceea ce depăşeşte 50.000.001 lei.
- peste 100.000.001 lei, impozitul este 1.600.000 lei plus 0,5% pentru
ceea ce depăşeşte 100.000.001 lei.
De asemenea, acest fel de impozit, sub forma taxelor de timbru în activitatea
notarială, se mai calculează şi sub forma unei cote proporţionale asupra preţului sau
evaluării prin expertiză; în situaţia transferului proprietăţii asupra mijloacelor de tran-
sport, în cazul celor cu tracţiune mecanică este de 0,5% din preţ, dar nu la o valoare
mai mică decât cea înscrisă în evidenţele fiscale după care se plătesc impozite.
Ca şi în alte ţări, în România s-a instituit un impozit pe donaţii,
asemănător ca şi cuantum celui pe succesiune, pentru a descuraja eludarea
actelor de vânzare-cumpărare sau a celor de succesiune.
Pentru circulaţia capitalurilor sub forma valorilor mobiliare (acţiuni) între
persoanele fizice, prin Ordonanţa de Guvern nr. 73/1999 cu modificările şi
completările ulterioare, a fost instituit, aşa cum s-a prezentat detaliat la subcapitolul
8.2.1., un impozit de 1% asupra câştigului din actele de vânzare-cumpărare a
valorilor mobiliare. Persoanele juridice includ în profit aceste câştiguri, asupra
căruia se aplică apoi cota impozitului pe profit.

C) În cazul impozitelor pe creşterea averii, obiectul îl reprezintă plusul

sau sporul de avere înregistrat la unele bunuri într-o anumită perioadă de timp (în
perioadele de conflicte militare, spre exemplu).
Acest gen de impozite nu este instituit în ţara noastră. Un impozit similar nu
ar fi lipsit de interes şi ar fi extrem de benefic din punct de vedere financiar,
pentru creşterea cuantumului resurselor publice, dar mai ales din punct de
vedere moral, dacă se are în vedere creşterea nejustificată a averilor unor
persoane fizice în perioada post-revoluţionară.

8.3. Contribuţiile obligatorii

Contribuţiile obligatorii sunt o formă specială a impozitelor directe pe
care le datorează persoanele fizice şi/sau juridice către unele bugete, cum ar fi
cel al bugetului asigurărilor sociale de stat, al bugetului fondului social de
sănătate sau al bugetului asigurărilor pentru şomaj.
 În România, principalele contribuţii obligatorii sunt:
A) Contribuţia la asigurările sociale de stat (CAS), care se constituie ca
venit al bugetul asigurărilor sociale de stat;
B) Contribuţia la fondul asigurărilor sociale de sănătate (CASS), venit
al bugetului fondului de asigurări sociale de sănătate;
C) Contribuţia de şomaj, care se constituie ca venit al bugetului
asigurărilor pentru şomaj.
A) Contribuţia la asigurările sociale de stat: constituie o obligaţie către
bugetul asigurărilor sociale de stat, de natură fiscală, şi este datorată în cotă de
9,5%29 începând cu 1 ianuarie 2003, de către angajaţi; cota se aplică asupra
fondului brut de salarii, iar diferenţa până la 34%, 39% şi 44%, funcţie de condi-
ţiile de muncă, fiind suportată de către angajator raportat la aceeaşi bază
impozabilă. De asemenea, angajatorii şi persoanele fizice care încheie, în
condiţiile legii, contracte de asigurări pentru accidente de muncă şi boli
profesionale mai datorează o cotă de 0,5% pentru asigurările respective.
Contribuţia la asigurările de stat se datorează, aşadar, şi de alte persoane
asigurate, precum şi de persoanele aflate în şomaj (pentru acestea, asigurarea
este suportată din bugetul asigurărilor pentru şomaj). Contribuţia pentru
asigurările sociale de stat prognozate pentru anul bugetar 2003 reprezintă 89,2%
din totalul veniturilor acestui buget.
B) Contribuţia la fondul asigurărilor sociale de sănătate o datorează,
începând cu 1 ianuarie 2003,30 angajatorul în cotă de 7%, iar angajaţii în cotă de
6,5%, cote calculate asupra fondului brut de salarii. Contribuţia în cauză
constituie un venit al bugetului fondului de asigurări sociale de sănătate, buget
care face parte din categoria bugetelor fondurilor speciale şi care se aprobă de
către Parlament odată cu aprobarea bugetului de stat, ca anexă la acesta.
C) Persoanele juridice şi fizice care utilizează munca salariată datorează
bugetului asigurărilor pentru şomaj începând cu 1 ianuarie 200330 o cotă de
3,5% (până în 2002 era de 5 %) calculată asupra salariilor de încadrare; salariaţii
datorează 1%, iar persoanele asigurate în baza contractului de asigurare pentru
şomaj – 4,5%, asupra aceleiaşi baze de impozitare.

29
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului României nr. 147 pentru reglementarea unor probleme
financiare şi pentru modificarea unor acte normative (publicată în Monitorul Oficial al României
nr. 821 din 31.11.2002).
30
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 147/31.10.2002 publicată în Monitorul Oficial al României
nr. 821/13.11.2002
 Comparativ cu contribuţiile obligatorii pentru pensii, sănătate şi şomaj în
vigoare de la 01.01.2003, în România, nivelul acestora în unele ţări ale UE31
arătau astfel:
Franţa
Felul contribuţiei Angajator Angajaţi Baza de calcul
Sănătate 12,8% 0,75% Salariul
Pensii 1,6% - Salariul
+ 8,2% 6,55% Salariul *
Şomaj 5,33% 3,01% Salariul *
+ 5,46% 3,60% Salariul *
Alocaţii familiale 5,4% - Salariul
Alocaţii pentru văduve 0,10% - Salariul
Ajutor pentru locuinţe 0,4% - Salariul
* cota de contribuţie creşte în funcţie de condiţiile de muncă, grele şi foarte grele

Germania. Angajatorii şi angajaţii plătesc aceleaşi cote de contribuţii

pentru asigurările de:

Sănătate 6,75% la salariul lunar până la 6525 DM

Pensii 9,55% la salariul lunar până la 8700 DM
Şomaj 3,25% la salariul lunar până la 8700 DM
Persoane cu handicap 0,85% la salariul lunar până la 6525 DM

În Danemarca, de la 01.01.2000 angajatorii nu mai plătesc contribuţii

pentru asigurările sociale, iar angajaţii suportă o contribuţie de 9% pentru
asigurările sociale, din care 1% la pensii, calculate asupra veniturilor de muncă31.
Faţă de cele prezentate mai sus şi având în vedere situaţia cotelor de con- tribuţii
prezentate la începutul subcapitolului, precizăm că în România, începând cu
01.01.2003, contribuţia pentru persoanele cu handicap a fost desfiinţată, cea de
sănătate (pentru asiguraţi) a fost redusă de la 7%, existentă până în anul 2002,
la 6,5%, cea pentru şomaj de la 5% la 3,5%, în cazul contribuţiei suportate de
angajatori, şi de la 6% la 4,5%, în cazul persoanelor asigurate în baza
contractului de asigurare pentru şomaj (Legea nr. 76/2002), iar contribuţia pentru
pensii datorată de angajaţi de la 11,67% la 9,5%, indiferent de condiţiile de
muncă.

31
Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare şi politică fiscală europeană“, Editura Infomarket,
Braşov, 2002, pag. 247-248. Datele se referă la anul 2001.
 În aceste condiţii, fondurile publice constituite din aceste contribuţii, în
România, la nivelul anului 2003 (tabelul 8.3.) însumează 211.267 mld. lei şi, după
un calcul sumar, reprezintă 15,09% din produsul intern brut comparativ cu o
pondere de 15,1% în produsul intern brut a aceloraşi contribuţii în ţările Uniunii
Europene, pe anul 199732.
Referitor la contribuţiile care se percep în România pentru pensii, sănătate
şi şomaj, comparativ cu situaţia existentă în ţările Uniunii Europene 32, precum şi
în ceea ce priveşte politicile fiscale practicate, se impun câteva observaţii, şi
anume:
- totalul contribuţiilor (sănătate, pensii, şomaj) ca şi cote procentuale asupra
salariilor în România, cu valabilitate de la 01.01.2003, sunt de 35,5% (7%+24,5%
+3,5%+0,5%) datorate de angajatori şi de 17% (9,5+6,5+1), suportate de angajaţi
pentru condiţiile de muncă normale, în timp ce în Franţa, pentru aceleaşi condiţii
de muncă, sunt 19,73% pentru angajatori şi 3,76% pentru angajaţi, în Germania
20,46%, atât pentru angajatori, cât şi pentru angajaţi, iar în Danemarca numai de
9% pentru angajaţi.
Din acest punct de vedere, România se situează pe primul loc cu 52,5%,
urmând în ordine descrescătoare, referindu-ne la ţările luate în analiză,
Germania cu 40,80%, Franţa 29,39% şi Danemarca cu 9%33.
În ceea ce priveşte bugetele asigurărilor sociale, ţările membre ale UE
aplică o serie de politici, printre care:
- unele ţări din cadrul Uniunii Europene (11 la număr) exceptează de la
impozitare contribuţiile la fondurile private de pensii, veniturile din capital de la
aceste fonduri, precum şi pensiile;
- Danemarca, Italia şi Suedia exceptează de la impozitare contribuţiile la
fondurile de pensii şi impozitează câştigurile din capital;
- Germania şi Luxemburg exceptează de la impozitare veniturile din capital
şi pensiile şi impozitează contribuţiile33.
Ţinând seama de faptul că, în România, se practică deocamdată numai
sistemul public de pensii (comparativ cu ţările Uniunii Europene, care în majoritatea
lor au adoptat şi sistemele de pensii bazat pe fondurile de pensii private şi sistemul
pensiilor bazat pe fondurile pentru pensii suplimentare cu participare benevolă), se
pot aprecia ca fiind dificile armonizările pe care România le va avea de efectuat în
demersul său de integrare în Uniunea Europeană.

32
Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare şi politică fiscală europeană“, Editura Infomarket,
Braşov,
33
2002, pag. 254, 255, 246
Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare şi politică fiscală europeană“, Editura Infomarket,
Braşov, 2002, pag. 254-255
 Capitolul 9

Impozitele indirecte şi alte taxe

Impozitele indirecte constituie principalele resurse bugetare ale statului în

România. Ele deţineau, în execuţia bugetului de stat pe anul 2002, 63,6% din
totalul veniturilor sau 66,4% din cele fiscale, iar pe anul 2003 sunt prognozate la
62,4% în totalul veniturilor şi la 66,0% în cele fiscale.
Pe anul 2000, în România, aceleaşi impozite reprezentau 11,7% din produsul
intern brut, din care: taxa pe valoare adăugată 6,3%34, comparativ cu 13,8%
media înregistrată la nivelul statelor membre Uniunii Europene, din care TVA
6,9%34 (1997). Din cifrele relative de mai sus rezultă că, deşi anii la care ne-am
referit nu asigură comparabilitatea în proporţie de sută la sută, totuşi cifrele sunt
apropiate de situaţia existentă în România şi cea din ţările UE.
Prin modul lor de determinare, dar mai ales prin uşurinţa în percepere
(încasare), cost relativ redus, comoditate şi eficienţă sporită la încasare, organele
fiscale fiind scutite de o serie de demersuri privind identificarea subiecţilor
impozabili, evidenţierea acestora, calculul obligaţiilor fiscale etc. impozitele
indirecte sunt preferate de către autorităţile fiscale.
De altfel, Acad. Iulian Văcărel, referindu-se la preferinţa pentru impozitele
indirecte, menţiona:
- „…necesită o perioadă scurtă de timp din momentul luării deciziei de
instituire a impozitelor printr-un act normativ şi până devin opera-
ţionale; reclamă cheltuieli modice de aşezare, percepere şi urmărire;
sunt mai voalate – fiind cuprinse în preţul de vânzare al produselor sau
în tarife, în cazul prestărilor de servicii, iar nemulţumirea cumpărătorilor
(beneficiarilor) se îndreaptă împotriva agenţilor economici care practică

34
Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare şi politică fiscală europeană“, Editura Infomarket,
Braşov, 2002, pag. 198-199
 preţuri (tarife) majorate, şi nu a statului, care de fapt a ordonat sporirea
impozitelor ce a dus la scumpirea acestora; cumpărătorul (beneficiarul)
nu ştie cât din preţul plătit pentru produs (serviciu) revine agentului şi
cât ajunge în tezaurul public“35.
Prin urmare, din punctul de vedere al eticii fiscale, acest sistem de impozite
este nedrept, deoarece perceperea lui nu ţine deloc seama de puterea
contributivă a consumatorului, a celor cu venituri mici şi foarte mici, aceştia fiind
obligaţi să opteze fie pentru a-şi irosi ultimele venituri pentru întreţinerea lor şi a
familiei, fie a renunţa, în mare măsură, la un consum de produse şi servicii minim
care ar fi strict necesar unei existenţe normale şi decente.
În aceeaşi lucrare citată, Acad. Iulian Văcărel 35 referitor la inechitatea
acestor impozite, mai arăta: „Aşadar, impozitele asupra consumului nu ţin seama
de principiile echităţii fiscale, împovărând contribuabilii cu capacitate redusă de
plată şi favorizând pe cei aflaţi la polul opus.“
Inechitatea fiscală a impozitelor indirecte este amplificată şi de faptul că, pe
lângă aspectul negativ menţionat anterior, de nu ţin seama nici de persoanele
aflate în întreţinerea persoanei care realizează veniturile în familie, aşa cum se
procedează în cazul impozitelor directe (cel pe venit, de exemplu).
Din această cauză ele au un pronunţat caracter regresiv asupra veniturilor
populaţiei, cu implicaţii prin propagare pe termen mediu şi lung asupra economiei
în general, datorită micşorării puterii de cumpărare şi deci a reducerii prezente şi
viitoare a cererilor de bunuri şi servicii.
Cu alte cuvinte, impozitele indirecte, deşi nu afectează direct câştigurile
nominale ale consumatorului, se repercutează negativ asupra puterii de cumpărare
a acestora, prin constrângerea de ordin economic la care aceştia sunt supuşi.
Această constrângere economică nu este altceva decât consecinţa constrângerii
politice pe care o declanşează statul, prin legile pe care le emite.
Un alt neajuns însemnat al impozitelor indirecte este şi acela potrivit căruia,
în perioadele de criză, când consumul scade pe toate planurile, direct
proporţional cu acest fenomen scad şi resursele financiare publice, într-un
moment nepotrivit, când economia ar avea mai mare nevoie de ele pentru a
majora cheltuielile publice în vederea relansării consumului.
Cu toate neajunsurile acestui impozit, multe state, mai ales cele slab
dezvoltate economic sau în curs de tranziţie (cum este şi ţara noastră), fac apel
în mod frecvent şi într-o mare măsură la constituirea resurselor financiare publice
prin intermediul impozitelor indirecte, deoarece:
35
Iulian Văcărel – „Spre o nouă filosofie în materie de resurse financiare publice“, Revista
Economistul nr. 60/30 martie 1998
 - nu necesită un aparat fiscal numeros şi foarte instruit sau o logistică
specială;
- sunt mai uşor de colectat prin intermediul agenţilor economici, acolo unde
se înregistrează valoarea adăugată;
- cheltuielile cu colectarea lor sunt minime;
- au o ritmicitate relativ bună în colectare, ceea ce nu creează probleme
Trezoreriei publice, cum se întâmplă cu alte venituri neritmice (impozitele directe)
care provoacă goluri temporare de casă.
Impozitele indirecte pot îmbrăca următoarele forme:
1. Taxele de consumaţie;
2. Taxele vamale;
3. Monopolurile fiscale;
4. Alte taxe.

9.1. Taxele de consumaţie

Taxele de consumaţie reprezintă categoria cea mai însemnată din cadrul
impozitelor indirecte, ele fiind incluse în preţurile de vânzare ale produselor,
mărfurilor şi serviciilor realizate în interiorul ţării, precum şi a celor importate,
mărind preţul acestora.
Taxele de consumaţie se manifestă sub forma:
1) Taxelor speciale de consumaţie sau accize;
2) Taxelor generale asupra vânzărilor.

9.1.1. Taxele speciale de consumaţie sau accizele

Aceste taxe se stabilesc asupra anumitor produse, din care unele sunt
necesare unei vieţi normale şi decente, cum ar fi produsele petroliere, autotu-
rismele, cuptoarele cu microunde, aparatele pentru aer condiţionat, dar şi asupra
unora mai puţin necesare, dar pe care le folosesc un număr însemnat din
membrii societăţii, respectiv: băuturile alcoolice, produsele din tutun, cafeaua,
parfumurile, aparatele video, confecţiile de blănuri, articolele din cristal etc.
De aceea, pe lângă motivaţia autorităţilor statului de a stabili accize pentru
protecţia mediului, pentru limitarea consumului unor produse dăunătoare sănătăţii
sau al celor de lux, nevoia de bani reprezintă şi ea un factor hotărâtor în decizia
statului de a impozita aceste categorii de bunuri.
 Influenţa accizelor asupra preţurilor, ca de altfel a tuturor impozitelor
indirecte, este aceea de a acţiona în sensul majorării lor, sarcina fiscală cuprinsă
în acestea căzând în ultimă instanţă asupra consumatorului final, cu toate că
impozitele sunt datorate de producătorii sau importatorii unor asemenea produse.
Majoritatea ţărilor lumii stabilesc accize asupra unor bunuri care au o cerere
neelastică, cum sunt vinul, cidrul, berea, apele minerale etc. (în Franţa), tutunul,
cafeaua, zahărul, ceaiul, uleiurile minerale etc. (în Germania), berea, vinul, spirtul,
cidrul, tutunul, uleiurile minerale etc. (în Marea Britanie), produse din tutun, alcool,
zahărul etc. (în Indonezia), produsele petroliere, tutunul, uleiurile vegetale, produsele
industriei chimice, produsele textile şi din iută etc. (în India), hidrocarburi (în
Turcia),
spirtul, produsele petroliere, băuturile nealcoolice şi cimentul (în Thailanda) etc.“36
Faţă de produsele supuse accizelor în diverse ţări, aşa cum s-a arătat mai
sus, în România accizele se percep asupra alcoolului brut, alcoolului etilic rafinat,
băuturilor alcoolice spirtoase obţinute pe bază de alcool etilic rafinat din distilate
de cereale, băuturilor alcoolice naturale, vinuri şi produse pe bază de vin, bere,
produse din tutun, produse petroliere (benzină, motorină, combustibili tip M. şi tip
P., uleiuri pentru motoare), cafea, confecţii din blănuri naturale, articole de cristal,
bijuterii din aur şi/sau platină, autoturisme şi autoturisme de teren (pe benzină şi
motorină), parfumuri, ape de colonie şi de toaletă, aparate video de înregistrare
sau reprodus, cuptoare cu microunde, aparate pentru aer condiţionat, arme de
vânătoare şi arme de uz individual etc.
Baza de impozitare a accizelor o formează în general preţurile, asupra
cărora se aplică o cotă procentuală de impozit, sau cantităţile exprimate în unităţi
naturale asupra cărora se aplică sume fixe de accize exprimate de obicei în euro
pe unitate, potrivit ultimelor reglementări româneşti.
Produsele şi bunurile pentru care s-au datorat accizele şi chiar metodologia
de calcul al acestora în ţara noastră au suferit numeroase modificări. Astfel, la
instituirea lor în 1993, prin Legea nr. 42/1993, accizele erau determinate în
principal pe baza unor cote procentuale asupra preţului producătorului sau în
vamă. Sistemul ad-valorem a cauzat însă multe fenomene de evaziune fiscală
prin subevaluarea bazei de impozitare, dar mai ales prin sustragerea de la
impozitare a produselor respective.
Pentru înlăturarea unora dintre aceste neajunsuri, printr-un act normativ al
Guvernului din 23 decembrie 199737, acciza s-a stabilit în ECU pe unitatea
impozabilă. Spre exemplu, în cazul alcoolului etilic alimentar unitatea de măsură
(unitatea impozabilă) era hl alcool pur (care reprezintă 100 litri alcool etilic

36
Iulian Văcărel şi colaboratorii – „Finanţele publice“, Editura Economică şi Pedagogică, Bucureşti,
1999, pag. 450
37
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 82 din 23.12.1997, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 389/29.12.1997
alimentar cu concentraţia de 100% alcool în volum la temperatura de 20ºC
conţinut într-o cantitate dată de produsul alcoolic), iar în cazul celorlalte băuturi
alcoolice unitatea impozabilă era hl 1 grad alcoolic (reprezintă concentraţia
alcoolică exprimată în % de volum, respectiv 1%). La produsele din tutun baza
de impozitare o reprezenta 1000 de ţigarete sau kilogramul, iar acciza era
stabilită în ECU şi o cotă adiţională în procente, la ţigarete, de exemplu. În cazul
produselor de cafea, confecţiilor din blănuri, autoturismelor, parfumurilor, apei
minerale, articolelor de cristal, acciza era stabilită în procente care se aplicau
asupra unui preţ în ECU/ unitatea de măsură (tonă, kilogram, hectolitru).
Datorită inconvenientelor legate mai ales de transformările necesare – din
ECU în moneda naţională – prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 50/1998,
din 01.01.1999, accizele au fost stabilite în lei/U.M. pentru alcoolul pur, băuturile
alcoolice, la vinuri, bere şi produse din tutun, sume ce trebuia actualizate trimes-
trial în funcţie de inflaţie şi de cursul de schimb valutar pentru produsele în cauză.
De asemenea, pentru a limita în cât mai mare măsură fenomenul de
evaziune fiscală, s-a introdus obligaţia ca producătorii şi comercianţii de produse
să posede autorizaţii de funcţionare, calculul accizelor s-a redus la o singură
determinare (la agentul economic producător sau importator); în unele situaţii,
există şi o a doua determinare, cu drept de deducere (dacă, spre exemplu, cel
care produce alcoolul etilic alimentar îl şi prelucra sub forma diverselor băuturi
alcoolice).
Curând însă, începând din 1 octombrie 1999, Ministerul Finanţelor Publice
dispune revenirea la determinarea accizelor prin sume fixe, exprimate de acum
în echivalent EURO pe unitate de măsură38. Oricum, demersurile autorităţilor
româneşti în acest domeniu sunt numeroase (spre exemplu, Ordonanţa de
Urgenţă a Guvernului nr. 82/1997 a fost modificată, până la abrogarea ei pe
15.II.2000, de 9 ori) în ceea ce priveşte stabilirea unor reglementări cât mai clare
şi precise, dar mai ales cât mai adecvate, pentru a veni în ajutorul autorităţilor
fiscale în ceea ce priveşte combaterea cu mai multă fermitate a fenomenului de
evaziune fiscală.
Din aceleaşi considerente, pe 26 octombrie 2000, Guvernul român emite
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 181 privind instituirea monopolului de stat
asupra comercializării alcoolului, potrivit căreia, alcoolul etilic rafinat şi tehnic
produs în ţară este preluat de stat, iar exportul şi importul se poate realiza numai
pe bază de autorizaţie eliberată în baza licenţelor de import-export pentru
produsele care suportă accize.

38
Ordonanţa de Urgenţă al Guvernului nr. 143/30.09.1999
 Peste puţin timp însă, cu prilejul discutării de către Parlament a Ordonanţei
de Urgenţă a Guvernului nr. 158/27.12.2001, se modifică unele prevederi ale
acesteia şi, începând cu data de 01.08.2002, se revine la monopolul instituit prin
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 181 din 26.10.2000 şi se reface
nomenclatura produselor supuse accizelor, cu precizări suplimentare referitoare
la uleiurile minerale, regimul carburanţilor specifici pentru aviaţie, precum şi la
noile accize specifice pe unităţi de măsură.
Cele mai recente acte normative cu aplicabilitate din anul 2002 (Ordonanţa
de Urgenţă a Guvernului nr. 158/2001 cu completările şi modificările ulterioare),
deşi nu schimbă principiile şi regulile privind regimul accizelor în România,
măresc numărul produselor şi modifică cuantumul acestora în euro pe unităţi de
măsură, în general prin majorarea lor.
Potrivit acestor reglementări, în România, accizele se datorează de către
producători şi importatori, pentru următoarele produse sau grupe de produse:
alcool etilic şi distilate de origine agricolă; vinuri; bere; băuturi fermentate, altele
decât berea şi vinul; produse intermediare; produse din tutun (ţigarete şi ţigări de
foi, tutun destinat fumatului); uleiuri minerale (benzine cu plumb, benzine fără
plumb, motorine, petrol turboreactor), alte uleiuri medii şi grele utilizate drept
combustibil pentru încălzit, gaze lichefiate, hidrocarburi ciclice (benzen, toluen,
xileni şi amestecuri de izomeri ai xileniului, uleiuri pentru motoare auto).
De asemenea, taxe speciale de consumaţie se calculează şi pentru alte
produse şi grupe de produse din import şi din ţară, respectiv: cafea verde; cafea
prăjită, inclusiv cafea cu înlocuitori; cafea solubilă, inclusiv amestecuri cu cafea
solubilă; confecţii din blănuri naturale (cu excepţia celor de iepure, oaie şi capră);
articole de cristal; bijuterii din aur şi/sau din platină, cu excepţia verighetelor;
autoturisme şi autoturisme de teren (inclusiv cele din import, rulate) pe benzină
sau cu motor Diesel, grupate pe capacităţi cilindrice şi pe grade de poluare;
produse de parfumerie; aparate video de înregistrat sau de reprodus, dublu
radiocasetofoane, aparate de luat imagini fixe şi camere video; cuptoare cu
microunde; aparate de condiţionat aer; arme de vânătoare şi arme de uz indi-
vidual, altele decât cele de uz militar sau de sport; iahturi şi bărci cu motor pentru
agrement.
Pentru alcool etilic, distilate de origine agricolă şi băuturi alcoolice
distilate, sumele datorate bugetului de stat drept accize se determină după
formula:
C KR
A  Q,
100 100
în care,
A = cuantumul accizei
C = concentraţia alcoolică exprimată în procente de volum
K = acciza specifică
R = cursul de schimb
Q = cantitatea în litri
Acciza specifică, în cazul de faţă, este stabilită în echivalent euro/U.M.
Unitatea de măsură, în cazul produselor menţionate mai sus, este hl alcool pur,
care reprezintă 100 litri de alcool etilic rafinat cu concentraţia de 100% alcool în
volum, la temperatura de 20°C, conţinut într-o cantitate de produs alcoolic.
Potrivit reglementărilor româneşti, începând din iulie 2002, acciza specifică
pentru produsele luate în discuţie este de 100,4 euro/hl alcool pur.
Pentru vinuri, băuturi fermentate (altele decât berea şi vinul) şi produse
intermediare, accizele datorate bugetului de stat se determină după formula:
KR
AC Q,
100
în care,
A = cuantumul accizei
C = numărul de grade alcoolice conţinute
K = acciza unitară (în funcţie de natura produsului)
R = cursul de schimb
Q = cantitatea în litri

Acciza unitară este stabilită în echivalent euro/U.M. Unitatea de măsură, în

cazul produselor respective, o reprezintă hl/1 grad alcoolic, cu alte cuvinte
concentraţia alcoolică exprimată în procent de volum, respectiv 1%. Spre
exemplu, acciza echivalent euro/U.M., valabilă din iulie 2002, pentru vinuri liniştite
este de 0,55 euro/U.M. sau 2,10 euro/U.M. la vinuri din hibrizi producători direcţi,
de 2,8 euro/U.M. la vinuri spumoase şi speciale, şi de 2,3 euro/U.M. la băuturi
fermentate şi produse intermediare.
Pentru bere, acciza datorată bugetului de stat se calculează după aceeaşi
formulă, respectiv:
KR
AC Q,
100
în care:
A = cuantumul accizei
C = numărul de grade Plato conţinute, care reprezintă greutatea de zahăr
exprimată în grame, conţinută în 100 grame de soluţie măsurată la origine, la
temperatura de 20°/4°C
K = acciza unitară (în funcţie de capacitatea de producţie anuală)
R = cursul de schimb
Q = cantitatea în litri
 Spre exemplu, potrivit aceloraşi reglementări*, acciza în echivalent euro la
bere este de 0,50 euro/U.M. Unitatea de măsură este reprezentată de hl/1 grad
Plato, aşa cum s-a precizat mai sus.
Acciza pentru ţigarete se determină după formula:
Total accize datorate = A1 + A2
în care:
A1 = acciza specifică
A2 = acciza procentuală
A1 = K 1 × R × Q 1
A2 = K2 × PA × Q2,
în care:
K1 = acciza unitară
K2 = acciza procentuală
R = cursul de schimb
PA = preţul de vânzare cu amănuntul maxim declarat
Q1 = cantitatea exprimată în 1.000 bucăţi de ţigarete
Q2 = numărul de pachete de ţigarete aferente lui Q 1

Spre exemplu, potrivit reglementărilor la care ne-am referit, la 1.000

ţigarete acciza specifică este de 2,42 euro, la care se adaugă acciza procen-
tuală, care se obţine prin înmulţirea procentului de 33% cu preţul maxim de
vânzare cu amănuntul declarat de contribuabil.
Sumele datorate bugetului de stat drept accize, pentru ţigări şi ţigări de
foi, se determină după formula:
A=Q×K×R
în care:
A = cuantumul accizei
Q = cantitatea exprimată în 1.000 bucăţi de ţigări
K = acciza unitară
R = cursul de schimb

Spre exemplu, potrivit aceloraşi reglementări (cu valabilitate pe anul 2003),

acciza pentru ţigarete şi ţigări de foi la 1.000 bucăţi este de 7 euro.
Acciza pentru tutun destinat fumatului se determină după aceeaşi
formulă enunţată mai sus, în care: A = cuantumul accize, Q = cantitatea în kg;
K = acciza unitară, R = cursul de schimb. Astfel, în contextul arătat mai sus,
acciza pentru 1 kg de tutun destinat fumatului este de 15,40 euro, iar cea pentru
1 kg de tutun destinat rulării în ţigarete este de 7 euro.

* Lege pentru aprobarea de urgenţă a Guvernului nr. 158/2001 privind regimul accizelor nr. 523/17
iulie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 567/1 august 2002
 Pentru uleiuri minerale, accizele datorate bugetului de stat sunt stabilite
în sumă fixă pe unitatea de măsură (care, de la 17 februarie, 1 mai sau 1 iulie
2003, sunt eşalonate în funcţie de modul în care vor evolua veniturile din accize).
Acciza echivalentă în euro/U.M. la câteva produse de uleiuri minerale este
următoarea:

Denumirea produsului Acciza Acciza Acciza Acciza

Nr. sau a grupei de U.M. (echivalent (echivalent (echivalent (echivalent
crt.
produse euro/U.M.) euro/U.M.) euro/U.M.) euro/U.M.)
0 1 2 3 4 5 6
C Uleiuri minerale tonă
9 Benzine cu plumb tonă 404 404 444,6 444,6
10 Benzine fără plumb tonă 347 347 387,6 387,6
11 Motorine tonă 187 221 225 259
12 Petrol turboreactor tonă 404 404 444,6 444,6

Sumele datorate bugetului de stat drept accize pentru uleiuri minerale se

determină după cum urmează:
A=K×R×Q
în care:
A = cuantumul accizei
K = accizele prevăzute mai sus în coloanele 3-6, în funcţie de datele la care se vor
aplica
R = cursul de schimb
Q = cantitatea în tone

Pentru cantităţile de uleiuri minerale comercializate în litri, suma accizelor

datorate se va determina prin transformarea în tone a cantităţilor vândute pe luna
precedentă, pe baza densităţilor medii de calcul.
Începând cu anul 2003, 20% din accizele încasate la bugetul de stat pentru
uleiuri minerale se vor folosi pentru finanţarea cheltuielilor privind drumurile
publice, în limita prevederilor bugetare cu această destinaţie prevăzute prin
bugetul de stat. Din fondurile alocate cheltuielilor privind finanţarea drumurilor
publice, 65% se vor folosi pentru drumurile naţionale şi 35% pentru drumurile
judeţene, comunale şi pentru străzile cuprinse în perimetrele destinate
construcţiilor de cvartale de locuinţe noi, în localităţi urbane şi rurale.
Pentru produsele din import supuse accizelor, baza de impozitare o
reprezintă preţul în vamă + taxele de vamă + eventualele taxe speciale. În toate
situaţiile, accizele preced taxa pe valoarea adăugată şi se calculează o singură
dată. Pentru producţia internă livrată, baza de impozitare o reprezintă preţul de
livrare mai puţin costurile; pentru bunurile comercializate de persoanele fizice,
baza de impozitare o constituie preţul care se cuvine deponenţilor, iar pentru
bunurile amanetate devenite proprietatea agenţilor economici, baza de impozi-
tare o reprezintă contravaloarea bunurilor încasate mai puţin accizele.
Există cazuri în care plătitorul are drept de deducere a accizelor plătite în
amonte. De exemplu, pentru cafeaua prăjită sau cea realizată din amestecuri se
dă drept de deducere pentru accizele plătite la import sau la achiziţie, dacă
importatorul efectuează operaţiunea de prăjire a acesteia sau dacă realizează
amestecurile; în cazul alcoolului etilic folosit pentru producerea de băuturi
alcoolice, importatorul sau producătorul poate deduce acciza pentru materia
primă folosită (alcool etilic) la producerea de băuturi alcoolice.
Momentul datorării accizelor este următorul:
- pentru produsele din import – la introducerea acestora în ţară, la vamă;
- pentru cele din producţie internă – la data efectuării livrării;
- pentru achizitori – la data cumpărării;
- pentru bunurile vândute în consignaţie – la data vânzării;
- pentru bunurile amanetate – la data la care casele de amanet au
devenit proprietare.
Reglementările româneşti acordă o serie de scutiri de la plata accizelor,
printre care: produsele rezultate din operaţiuni de procesare a unor materii prime
provenite din import, în cazul în care sunt exportate direct de către agentul
economic importator al materiei prime; combustibilii lichizi, solizi şi gazoşi, pentru
producerea de agent termic şi apă caldă pentru populaţie; hidrocarburi ciclice
utilizate în scop industrial; gazele petroliere lichefiate utilizate în consum casnic,
distribuite în butelii de aragaz; petrolul turboreactor şi benzina pentru aviaţie; alte
situaţii, respectiv: mărfuri de provenienţă străină introduse în magazinele de duty-
free direct din străinătate, din antrepozite sau din zonele libere, care sunt comer-
cializate în valută sub acest regim şi care părăsesc teritoriul României; produsele
trecute la rezerva de stat şi mobilizare; alcoolul folosit pentru producerea de
alcool sanitar sau pentru producţia de medicamente etc.
Cele prezentate mai sus evidenţiază cât se poate de clar căutările perma-
nente ale autorităţilor româneşti de a institui acte normative cât mai eficiente
pentru a putea preîntâmpina şi pe această cale evaziunea fiscală, dar acest lucru
a dus şi la multă inconsecvenţă în ceea ce priveşte regimul fiscal al accizelor în
România.
 9.1.2. Taxele generale pe vânzări

De regulă, acest tip de taxe sunt aşezate pe cifra de afaceri a firmei şi pot
îmbrăca următoarele forme:
A) a impozitului cumulativ;
B) a impozitului unic.
A) Impozitul cumulativ obligă ca produsele supuse acestei taxe să fie
impozitate la toate verigile prin care acestea circulă până la consumul final. Prin
sistemul său de aplicare el se constituie într-un impozit la impozit datorită faptului
că, o dată calculat în amonte şi cuprins în preţ, asupra lui se mai calculează o
dată sau de mai multe ori impozit, în cadrul verigilor ulterioare prin care trece acel
produs, în aval. De aceea, acest impozit este denumit şi „impozit în cascadă“ sau
„impozit pe sistem bulgăre de zăpadă“, fiind practicat în trecut şi în România, sub
forma impozitului pe circulaţia mărfurilor.
B) Impozitul pe cifra de afaceri unic (monofazic) se percepe o singură
dată, fie în momentul vânzării produselor de către producător, caz în care acesta
se numeşte „taxă de producţie“, fie în sfera comerţului cu ridicata sau cu
amănuntul, când se numeşte „impozit pe circulaţie“. În prima situaţie, acest
impozit este mai uşor de administrat, deoarece sunt mai puţini plătitori şi are un
grad mai redus de cumul, eventual un anumit cumul se mai poate înregistra
numai la materiile prime care intră în componenţa produsului, pe câtă vreme
impozitul pe circulaţie scapă de sub efectul dublei impozitări.
De asemenea, din punctul de vedere al bazei de impozitare, impozitul pe
cifra de afaceri poate fi determinat la cifra de afaceri brută sau la cifra de afaceri
netă.
Prin cifra de afaceri brută înţelegem suma totală a încasărilor din
operaţiunile comerciale efectuate de un agent economic într-o anumită perioadă
de timp, sau după alţi specialişti: „suma globală obţinută în cursul unei perioade
date, din vânzarea de bunuri şi servicii prestate de un agent economic, şi
măsurată prin gradul lor de vânzare“39.
În contextul conceptului de impozite indirecte şi mai ales al taxei generale
pe vânzări, considerăm util să redăm pe scurt următoarele noţiuni, aşa cum au
fost evidenţiate prin lucrarea „Sisteme de impozite“40:
a) Valoarea adăugată este egală cu valoarea nou creată plus fondul de
amortizare, totul luat în calcul pe o anumită perioadă de timp: lună,
trimestru, an;
39
Rodica Bălănescu şi colaboratorii – „Sisteme de impozite“, Editura Economică, Bucureşti, 1994,
pag.
40
77
Rodica Bălănescu şi colaboratorii – „Sisteme de impozite“, Editura Economică, Bucureşti, 1994,
pag. 80-82
 b) Valoarea nou realizată, care pentru un agent economic reprezintă
diferenţa dintre valoarea bunurilor şi serviciilor livrate şi valoarea
bunurilor şi serviciilor cumpărate pentru realizarea celor livrate;
c) Valoarea adăugată brută este compusă din: salarii şi cheltuieli
asimilate acestora (siguranţă socială, inclusiv cheltuieli pentru deplasări
etc.), plus impozitele şi taxele altele decât cele calculate asupra
profitului, plus profitul;
d) Valoarea adăugată netă nu este altceva decât profitul care se distri-
buie societăţii (statului) sub forma impozitului pe profit şi pe dividende,
iar proprietarilor (acţionarilor) sub forma dividendelor, diminuate cu
impozitul pe acestea, precum şi sub forma părţii din profit care
rămâne pentru dezvoltare.
În ţara noastră, o formă aparte a impozitului unic pe cifra de afaceri
(monofazic) o reprezintă noul impozit instituit potrivit Ordonanţei Guvernului
nr. 24 din 26 iulie 2001 privind impunerea microîntreprinderilor.
Impozitul respectiv ia locul impozitului pe profit asupra acestor categorii de
societăţi şi este asemănător în multe privinţe, după modul lui de calcul, cu „taxa
de producţie“, dacă societatea în cauză este o firmă producătoare de bunuri sau
servicii, sau cu „impozitul pe circulaţie“, dacă întreprinzătorul acţionează în
stadiul comercial.
De aceea, când acest impozit joacă rolul de „taxă de producţie“, el înregis-
trează şi un fenomen de cumul pentru materiile prime şi alte componente care
intră în structura noului produs; dacă se aplică însă asupra veniturilor unei
societăţi de prestări de servicii, fenomenul de cumul (impozit la impozit) este mai
redus.
Impozitul în cauză are ca bază de impozitare cifra de afaceri brută, caracte-
ristică ce îl deosebeşte de taxa pe valoarea adăugată, care are ca bază de
impozitare cifra de afaceri netă, respectiv valoarea nou creată plus amortizarea.
Baza asupra căreia se aplică impozitul nou creat este cifra de afaceri, fără
a se include TVA (dacă subiectul impozabil este plătitor de TVA) la care se aplică
cota de impozit de 1,5%, context în care baza mai are în structura sa preţurile
bunurilor şi serviciilor cumpărate, amortizările încorporate în noul produs (serviciu),
salariile şi cheltuielile asimilate acestora, impozitele (altele decât impozitul pe
profit), precum şi profitul.
O altă formă a taxei pe vânzări în România este impozitul la ţiţeiul şi la
gazele naturale din producţia internă, care se calculează prin aplicarea sumelor
stabilite în echivalent EURO pe unitate de măsură (tonă, în cazul ţiţeiului, şi
1.000m³, în cazul gazelor naturale).
 Întrucât precede taxa pe valoarea adăugată, acest impozit majorează preţul
produselor respective; în fapt el este o parte din valoarea nou creată, preluată
integral de stat.
Dacă impozitul de 1,5% (calculat asupra cifrei de afaceri, în situaţia
microîntreprinderilor) nu precede taxa pe valoarea adăugată şi deci nu se
înregistrează fenomenul de cumul (impozit la impozit), în cazul taxei pe valoarea
adăugată calculată la ţiţeiul şi gazele naturale din producţia internă, fenomenul
de cumul se manifestă din plin, deoarece în baza de impozitare a taxei pe
valoarea adăugată, aşa cum s-a arătat, se include şi impozitul pe ţiţei şi gazele
naturale.
Din sfera impozitelor indirecte, ca impozit unic, cel mai reprezentativ
impozit în România (precum şi în alte state ale lumii) este taxa pe valoarea
adăugată. Acesta este un impozit care se aplică numai asupra diferenţei dintre
preţul de vânzare al bunurilor şi serviciilor şi preţul de cumpărare al bunurilor sau
al serviciilor care au intrat în componenţa bunurilor sau serviciilor vândute. Baza
de impozitare a taxei pe valoare adăugată este cifra de afaceri netă sau valoarea
adăugată, care are ca structură, aşa cum s-a mai arătat, valoarea nou creată
plus fondul de amortizare.
Taxa pe valoare adăugată (TVA) este un impozit pe cheltuială, care a
fost creat, în anul 1954, în Franţa de către M. Lauré şi care, datorită avantajelor
sale, a fost rapid adoptat de multe ţări. Ţările Uniunii Europene l-au introdus în
anul 1966, iar astăzi taxa pe valoarea adăugată se aplică în peste 70 de ţări din
lume.
Principalele caracteristici ale taxei pe valoarea adăugată sunt:
▪ este un impozit indirect pentru că, deşi se plăteşte de către agenţii
economici care produc sau desfac bunuri şi servicii, în final este
suportat de către cumpărători, de consumatorii finali ai produselor sau
serviciilor respective;
▪ este un impozit general, întrucât în principiu se aplică la toate
tranzacţiile privind bunurile şi serviciile;
▪ este un impozit neutru în raport cu numărul stadiilor prin care trece
produsul şi se aplică numai asupra valorii care se adaugă de la un
stadiu la altul al circuitului. Este neutru şi pentru că nu influenţează
consumatorul în a reduce consumul ca pe această bază apoi să
realizeze economii şi deci posibile investiţii, sau de a se decide asupra
consumului prezent fără posibilităţi ulterioare de investiţii. Deci, el este
neutru faţă de relaţia consum-economii şi, de asemenea, manifestă
neutralitate şi faţă de relaţia economii-investiţii.
 ▪ favorizează exporturile, produsele şi serviciile realizate în extern, fiind
scutite de plata T.V.A., cu dreptul de deducere a taxei pe valoarea
adăugată plătită în amonte, la materiile prime şi materialele necesare
fabricării acelui produs pentru export sau a TVA inclus în produsele
cumpărate de către exportatori pe care apoi le exportă.
▪ este un impozit unic cu plată fracţionată, corespunzătoare valorii
adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge produsul.
▪ impozitul (taxa pe valoarea adăugată) permite fiecărui agent economic
să scadă din taxa pe valoarea adăugată colectată pe cea deductibilă,
aferentă operaţiunilor din stadiile anterioare care a precedat intervenţia
sa asupra produsului.
▪ cu toate că poartă denumirea de „taxă“, nu îndeplineşte cerinţele unei
taxe, ea reprezintă un veritabil impozit indirect;
▪ asigură o mai mare ritmicitate a veniturilor la buget prin aceea că;
accelerează decontările, devenind exigibilă înainte de încasarea măr-
furilor, furnizorul fiind obligat să urmărească mai îndeaproape încasa-
rea facturilor;
▪ are efecte restrictive asupra importurilor prin faptul că se datorează
asupra valorii produselor importate (valoare în vamă + taxă vamă +
accizele) la intrarea acestora în ţară (la vamă).
Ţinând seama de avantajele pe care le are acest impozit, el a făcut obiectul
celei de-a VI-a Directivă a Consiliului Uniunii Europene (nr. 77/388/CEE din 17
mai 1977), fiind introdus în prezent de toate statele membre ale Uniunii
Europene.
Taxa pe valoare adăugată are însă şi unele neajunsuri, dintre care cel mai
important este regresivitatea ei, mai ales atunci când se aplică într-o cotă unică,
cum este şi cazul ţării noastre, asupra tuturor produselor şi serviciilor. În acest
context, toţi consumatorii sunt taxaţi uniform, indiferent de câştigurile sau situaţia
veniturilor pe membru de familie.
O variantă mai echitabilă ar fi poate practicarea impozitului în cote diferite:
unele mai mici, pentru bunurile de larg consum, altele mai ridicate, pentru cele de
lux şi dăunătoare sănătăţii (ţigări, alcool etc.) şi o cotă medie, rezonabilă, pentru
bunurile de folosinţă îndelungată.
Deşi T.V.A. este de regulă un impozit „unic“, ea prezintă şi aspecte de
cumul, impozit la impozit, în cazul produselor din import, spre exemplu, şi a celor
care conţin accize. Aceasta deoarece atât taxele de vamă, cât şi accizele intră în
baza de impozitare a T.V.A. De asemenea, neutralitatea ei este contradictorie în
anumite situaţii, în sensul că, mărind cheltuielile pentru consum prin preţ, reduce
şansa investiţiilor; în acelaşi timp, având o bază largă de impozitare, duce la
creşterea volumului veniturilor publice, cu efecte asupra reducerii dobânzilor în
economie, fenomen care influenţează apoi pozitiv investitorii.
Oricum, introducerea taxei pe valoare adăugată ca instrument fiscal în
colectarea veniturilor statului a restructurat din temelii întreaga gamă a
impozitelor indirecte, revoluţionând efectiv întregul sistem fiscal din lume.
Taxa pe valoarea adăugată este deci un impozit indirect, care se aplică în cote
procentuale, fie în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de la producător la
consumator (asupra valorii adăugate), fie asupra întregului preţ de vânzare a mărfii,
determinându-se astfel cuantumul total al taxei pe valoarea adăugată, din care se
scade apoi (deduce) taxa achitată de subiectul economic în amonte pentru
aprovizionările şi serviciile de care a avut nevoie în vederea realizării produselor
(serviciilor) în ciclul său; această prevedere se aplică şi în ţara noastră.
Sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată: în ţara noastră, cuprinde:
a) Operaţiunile care îndeplinesc în mod cumulativ următoarele condiţii:
- constituie o livrare de bunuri, o prestare de servicii, efectuată cu
plată, sau o operaţiune asimilată acestora;
- sunt efectuate de persoane impozabile;
- rezultă din activităţi economice (desfăşurate de producător, comer-
ciant, prestator de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole,
profesiuni libere sau asimilate, exploatare de bunuri corporale sau
necorporale în vederea obţinerii de venituri).
b) Importul de bunuri de către orice persoană, indiferent de statutul său
juridic, direct sau prin intermediari, în regim vamal de import sau în regimuri
vamale suspensive.
Subiecţii taxei pe valoarea adăugată în România sunt:
▪ persoanele impozabile înregistrate ca plătitori de taxă pe valoare
adăugată, pentru operaţiuni taxabile (peste un anumit plafon);
▪ titularii operaţiunilor de import de bunuri, efectuat direct, prin comisio-
nari sau terţe persoane juridice;
▪ persoanele fizice pentru bunurile introduse în ţară potrivit regulamen-
tului vamal aplicabil acestora;
▪ persoanele juridice sau fizice cu sediul în România, beneficiari de
prestaţii de servicii efectuate de prestatori cu sediul sau domiciliul în
străinătate.
Atât referitor la sfera de aplicare, cât şi în ceea ce priveşte plătitorii, legea
specială privind taxa pe valoarea adăugată prevede o serie de operaţiuni scutite,
precum şi exonerări de la plată.
 Printre operaţiunile mai importante scutite, se numără: activităţile de
îngrijire medicală; spitalizare; staţii de salvare; prestările de servicii efectuate de
către tehnicienii dentari şi alte servicii efectuate de personalul specializat în
exercitarea profesiunilor medicale şi paramedicale; activitatea de învăţământ
autorizată; prestările de servicii şi livrările de bunuri legate de protecţia copiilor şi
a tinerilor, efectuate de instituţiile de interes public; servicii legate de practica
sportivă; servicii culturale; radio şi televiziune cu excepţia emisiunilor pentru
publicitate; cercetare-dezvoltare; producătorii agricoli individuali; operaţiunile
bancare; operaţiunile de investiţii financiare, de intermediere financiară, de valori
mobiliare şi instrumente financiare derivate; operaţiuni de asigurări şi reasigurări
etc.
Sunt, de asemenea, scutite de TVA:
- activităţile persoanelor impozabile cu venituri din operaţiuni taxabile
până la 1,7 mild. lei pentru anul 2003 şi 2 mild. lei pentru anul 2004;
- unele operaţiuni de import în regim de duty-free; bunurile introduse în
ţară de persoanele fizice în limita plafonului vamal; reparaţiile şi
transformările la nave şi aeronave etc.;
- operaţiunile de export sau altele similare printre care: exportul de
bunuri, transportul şi prestările legate direct de exportul acestora;
bunurile comercializate prin magazinele duty-free; transportul interna-
ţional de persoane în şi din străinătate; prestările de servicii efectuate
în aeroporturi aferente aeronavelor în trafic internaţional; prestările de
servicii efectuate în porturi aferente navelor de comerţ maritim şi pe
fluvii internaţionale etc.
Taxa pe valoarea adăugată se determină prin aplicarea cotei de impozit
asupra bazei de impozitare care, în contextul reglementărilor româneşti, poate fi
definită:
a) privitor la situaţia din interiorul ţării, aceasta este constituită din
preţurile de livrare, în cazul bunurilor, sau tarife, în cazul serviciilor;
preţurile de achiziţii, sau în lipsa acestora preţul de cost, determinat în
momentul livrării, precum şi din unele compensaţii acordate de lege,
cum ar fi: despăgubirile sau contravaloarea unor servicii efectuate
printr-un ordin emis de o autoritate publică;
b) pentru bunurile importate, baza de impozitare este constituită din
valoarea în vamă, la care se adaugă taxele vamale, comisionul vamal,
accizele şi alte taxe datorate potrivit legii.
 Dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată reprezintă obligaţia
statului de a restitui plătitorilor taxa pe valoarea adăugată cuprinsă în preţul
facturilor prin care aceştia s-au aprovizionat cu bunuri sau au beneficiat de
servicii pentru a produce bunuri şi servicii de natura operaţiilor impozabile,
inclusiv pentru realizarea de investiţii în acest scop.
Taxa pe valoarea adăugată este deductibilă în momentul în care devine
exigibilă la furnizori şi/sau prestatori. Cu alte cuvinte, dreptul de deducere a T.V.A. se
exercită în funcţie de data facturii fiscale sau a altui document fiscal care reflectă
achiziţii de bunuri şi/sau servicii, precum şi, în unele cazuri, în situaţia livrărilor de
bunuri şi/sau servicii scutite de T.V.A., cum sunt cele destinate exportului sau altor
operaţiuni similare şi pentru transportul internaţional.
Cotele de impozit în majoritatea ţărilor lumii sunt diferenţiate; întâlnim
astfel cote mai mici pentru produse alimentare de larg consum, mai mari pentru
cele de lux şi dăunătoare sănătăţii (blănuri, obiecte de cristal, tutun, băuturi
alcoolice etc.) şi moderate, pentru restul bunurilor şi serviciilor. Astfel, cotele de
TVA valabile la 01.05.2001 în ţările Uniunii Europene sunt următoarele41:

Cotele TVA aplicate în statele Uniunii Europene la 01.05.2001

Cota standard Cota redusă Cota superredusă
Suedia 25 6/12 -
Finlanda 22 8/17 -
Austria 20 10/12 -
Irlanda 20 12/5 4,2
Italia 20 10 4
Franţa 19,6 5,5 2,1
Olanda 19 6 -
Grecia 18 8 4
Marea Britanie 17,5 5 -
Portugalia 17 5/12 -
Germania 16 7 -
Spania 16 7 4
Luxemburg 15 6 3
Danemarca 25 - -
Total UE 19,4 (media aritmetică) -
România 19 - -

41
Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan, „Integrare şi politică fiscală europeană“, Editura Infomarket,
Braşov, 2002, pag. 203
 În România, cotele de impozite au evoluat destul de sinuos, de la 18% şi
cota „0“ la export în anul 1993, anul introducerii taxei pe valoarea adăugată, la
18% cotă standard, 9% pentru bunurile de strictă necesitate şi cota „0“ pentru
export în anul 1995, majorate apoi de la 18% la 22% şi de la 9% la 11% plus cota
„0“ pentru export, în anul 1998; începând cu 1999, s-a stabilit o cotă unică,
standard, de 22%, şi cota „0“ pentru export, până în anul 2000, când cota
standard a fost corectată la 19% şi cota „0“ pentru export valabilă până în anul
2001 când ultimele reglementări româneşti42 prevăd o cotă unică de 19%, asupra
operaţiunilor impozabile, cu excepţia celor scutite de taxa pe valoare adăugată,
din care unele cu drept de deducere (export etc.), iar altele fără acest drept.
Din cele menţionate mai sus, rezultă că România se situează printre ţările
cu cotele de TVA, în cadrul statelor Europei, cu posibile consecinţe negative pe
termen mediu şi lung asupra economiei. De altfel, prin bugetul de stat pe anul
2003, TVA deţine 60,1% din impozitele indirecte, 39,6% din 43 veniturile fiscale,
37,5% din totalul veniturilor bugetare şi cca. 8,9% din produsul intern brut, faţă de
media de 6,9% înregistrată în anul 1997 în ţările Uniunii Europene.44

9.2.Taxele vamale

Taxele vamale reprezintă o altă formă a impozitelor indirecte şi se percep

la import-export şi pentru tranzit. Cele mai folosite sunt taxele vamale la importuri
deoarece la taxele pentru export se apelează numai în situaţia în care ţara
reşedinţă a exportatorilor doreşte să descurajeze exportul anumitor materii prime
sau semifabricate, deficitare sau strategice pentru economia acelei ţări. Taxele
vamale pentru tranzit se folosesc cu totul întâmplător, întrucât câştigul ţărilor prin
taxarea tranzitului mărfurilor pe căile de comunicaţii sunt de multe ori mai mari
decât eventualele taxe din ţară.
Taxele vamale la import au drept scop reducerea sau chiar stoparea unor
importuri, pentru a proteja mai bine economia indigenă de concurenţa străină şi
deci pentru a-i determina pe potenţialii importatori să folosească produsele şi
materia primă indigenă.

42
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 345/2002, publicată în Monitorul Oficial al României
nr.
43
371/01.06.2002
PIB estimat la 40 miliarde $ şi un curs leu/dolar de 35.000.
44
Theodor Stoloja, Raluca Tatarcan, „Integrare şi politică fiscală europeană“, Editura Infomarket,
Braşov, 2002, pag. 203
 Taxele vamale acţionează deci ca taxe de consumaţie, incluzându-se în
preţul mărfurilor importate măsură prin care bunurile din exterior sunt fie aduse la
nivelul preţurilor bunurilor similare indigene, fie sunt scumpite peste nivelul
preţurilor autohtone, pentru a le face pe acestea mai puţin competitive.
În cadrul ţărilor Uniunii Europene, spre al căror standard tinde şi ţara noas-
tră, rolul taxelor vamale şi al sistemului vamal, în general, depăşeşte mult rolul
tradiţional, de stabilire şi colectare a taxelor vamale; altfel spus, prin intermediul
„sistemului“ trebuie să se realizeze acele politici vamale care să faciliteze dezvol-
tarea relaţiilor economice între statele membre în toate domeniile: comerţ, com-
petiţie loială, agricultură, tehnologie, mediu, protecţia socială etc.
Ca orice impozit, taxele vamale au şi un puternic rol financiar în constituirea
resurselor publice ale ţării; aşa, spre exemplu, în anul bugetar 1999 ele
reprezentau 7% din totalul acestora, scăzând în anul 2002 la 3,7%, respectiv la
2,6% prognozat pe anul 2003.
După modul lor de calcul taxele vamale pot fi clasificate în:
1. taxe vamale ad-valorem;
2. taxe vamale specifice;
3. taxe vamale mixte (compuse).
Taxele vamale ad-valorem se determină cu ajutorul unor cote proporţionale
care se aplică asupra valorii mărfurilor importate; cele specifice există sub forma
unor sume fixe pe unitatea de măsură (bucăţi, tone), iar cele mixte reprezintă o
combinaţie între cele două.
Modul de aplicare a taxelor vamale, nivelul lor exprimat prin procente, aplicat
asupra bazei de impozitare, sau stabilit în sume fixe, prin intermediul unităţilor de
impunere pe produse şi bunuri, precum şi politica vamală faţă de statele cu care ţara
în cauză are relaţii comerciale sunt consemnate în „tariful vamal“ al ţării respective.
De altfel, un sistem vamal presupune:
a) codul vamal, care reprezintă cadrul legal general valabil şi care trebuie
în fapt să promoveze şi să rezolve conflictul de interese care există între
libertatea comerţului, pe de-o parte, şi exercitarea unui control vamal corespun-
zător, pe de altă parte;
b) tariful vamal care cuprinde nivelul taxelor vamale, excepţiile de la aceste
taxe, precum şi unele restricţii;
c) nomenclatorul mărfurilor, care evidenţiază clasificarea mărfurilor, cu
menţionarea explicită a mărfurilor şi grupelor de mărfuri, instrument ce are o
importanţă majoră în întocmirea declaraţiilor vamale şi este folosit în negocierile
între state cu privire la regimul vamal.
 După nivelul taxelor, acestea pot fi, de asemenea, clasificate în:
1. Taxe vamale în condiţiile clauzei naţiunii cea mai favorizată, care re-
prezintă un regim vamal avantajos pentru ţara căreia i se aplică; nivelul taxelor
aflate în această situaţie pot avea un regim:
a) consolidat;
b) neconsolidat.
a) Regimul consolidat presupune faptul că nivelul taxelor nu poate fi
schimbat fără acordul celorlalte state care fac parte din cadrul acelei
înţelegeri.
b) Regimul neconsolidat se referă la produsele sau bunurile care nu s-au
stipulat în înţelegerea încheiată între statele participante; în conse-
cinţă, taxele vamale pot fi modificate, cu condiţia ca acest lucru să
afecteze toate statele participante la acea înţelegere.
2. Taxe vamale autonome, practicate între ţările care nu-şi acordă clauza
naţiunii cea mai favorizată: au un nivel ridicat, situaţie în care de obicei mărfurile
nu pot pătrunde pe pieţele unor asemenea state.
3. Taxe vamale preferenţiale: se practică între ţările membre ale unor
uniuni vamale închise şi au un nivel mai redus, aproape simbolic sau egal cu
zero, fiind mai avantajoase chiar şi faţă de taxele vamale practicate în situaţia
clauzei naţiunii cea mai favorizată.
În România, sunt practicate numai taxele vamale de import care determină
prin cote proporţionale, aplicate la valoarea în vamă (baza de impozitare).
Valoarea în vamă reprezintă preţul de import (preţul extern transformat în lei la
cursul zilei), plus taxele legate de cheltuielile de transport, de asigurarea pe
timpul transportului, precum şi alte taxe speciale ocazionate de acel import.
Nivelul taxelor vamale variază în funcţie de politica vamală faţă de ţara din
care se importă sau faţă de bunul care face obiectul importului. De asemenea, se
aplică reduceri pentru bunurile provenite din ţări cu care ţara noastră practică un
regim preferenţial, pe baza unor înţelegeri separate.
Taxele vamale se calculează şi se încasează de către organele vamale, în
momentul îndeplinirii formalităţilor de vămuire, sub forma unor garanţii vamale,
urmând ca taxa definitivă să se stabilească la vama din interior (unde se face
practic vămuirea); în acest sens, garanţiile vamale depuse la vămile de frontieră
sunt transmise (virate) la vămile de interior în vederea stabilirii definitive a
cuantumului taxelor de vamă care pot diferi de garanţiile vamale încasate la
intrarea importului.
 Principalele bunuri scutite de taxe vamale în România sunt:
▪ bunurile dobândite prin succesiuni testamentare, dovedite cu acte
oficiale;
▪ ajutoarele şi donaţiile cu caracter social, cultural, umanitar, sportiv,
didactic, primite de diferite instituţii, organizaţii, fără a fi folosite pentru
subvenţionarea campaniilor electorale sau a altor activităţi ce pot
constitui ameninţări la siguranţa naţională;
▪ materiale pentru probe, experimente, cercetare, mostrele fără valoare
comercială, materiale publicitare, de reclamă;
▪ bunuri străine care devin proprietatea statului român sau bunuri de
origine română, care se încadrează în plafoanele de intrare-ieşire
stabilite prin tarifele vamale.
Sunt scutite, de asemenea, de plata taxelor vamale unele bunuri ale
misiunilor diplomatice şi ale oficiilor consulare, pe bază de reciprocitate.
Facilităţi în materie de taxe vamale
Regimul vamal „drawback“ constă în restituirea totală sau parţială a
taxelor vamale de import percepute cu ocazia introducerii în ţară a unor mărfuri,
dacă acestea se reexportă în aceeaşi stare sau după ce au fost prelucrate.
Potrivit principiului „cumulului pan-european“ de origine a mărfurilor, ţările
Uniunii Europene, ţările membre ale Asociaţiei Europene a Liberului Schimb
(A.E.L.S.) şi ţările asociate la Uniunea Europeană, printre care se numără şi
România, au convenit să unifice regulile de origine aplicabile în comerţul dintre
ele. Una dintre aceste reguli impune ca toate ţările participante să renunţe de
bunăvoie la aplicarea bilaterală a principiului „drawback“, acesta urmând să
rămână valabil numai în relaţiile comerciale cu alte ţări.
În lume există zone libere, în care nu se percep taxe vamale, agenţii
economici care acţionează în aceste zone beneficiind şi de alte facilităţi fiscale
sau economice. Înfiinţarea acestor zone libere urmăreşte promovarea
schimburilor internaţionale, atragerea de capital străin, ocuparea forţei de muncă,
precum şi sporirea posibilităţilor de folosire a resurselor naturale naţionale. Astfel
de zone libere se creează în porturi, aeroporturi şi în anumite localităţi cu condiţii
speciale. Aici se desfăşoară, de obicei, activităţi de manipulare, depozitare,
sortare, ambalare, prelucrare, vânzare-cumpărare, transbordare, fără ca mărfurilor
să li se efectueze prelucrări suplimentare.
În România există zone libere la Sulina, Constanţa, Galaţi, Arad etc., cu
posibilitatea ca numărul lor să crească, pe viitor.
 Şi la nivelul internaţional sunt încheiate acorduri pentru zone de comerţ
liber, de exemplu, NAFTA (între S.U.A., Canada şi Mexic), între ţările din America
Latină, care au drept scop facilitarea comerţului între statele membre; întrucât
fiecare stat membru are propriul său tarif vamal, trebuie respectate anumite
reguli, respectiv:
- regulile pentru definirea produselor care pot circula liber între statele
membre ale acelei zone (de obicei, regula originii);
- respectarea procedurilor vamale convenite la frontierele între statele
membre.

9.3. Monopolurile fiscale

Statul poate institui monopoluri fiscale asupra unor produse sau bunuri fie
în faza lor de producţie sau de comerţ cu ridicata, fie în cea de desfacere cu
amănuntul, situaţie în care acestea se numesc monopoluri fiscale parţiale. Când
monopolurile fiscale se instituie atât în faza de producţie, cât şi în cea de
vânzare, ele poartă numele de monopoluri fiscale depline sau totale.
Monopolurile fiscale se instituie de către stat în principal din două motive, şi
anume:
- pentru că în această plajă de produse (tutun, alcool, băuturi alcoolice) se
petrec cele mai importante fenomene de evaziune şi fraudă fiscală, iar prin
preluarea de către stat a producerii sau desfacerii acestora se înlătură în mare
măsură aceste aspecte negative;
- pentru că activitatea din acest domeniu este producătoare de câştiguri
importante, întrucât mărfurile în cauză se produc sau se desfac numai prin
intermediul statului, acesta beneficiind astfel de libertatea de a fixa preţuri de
monopol, care sunt mult peste valoarea reală a bunurilor respective; cu această
ocazie, se realizează resurse financiare publice importante, chiar de către stat.
Monopolurile fiscale de acest gen sunt instituite în ţări precum: Italia (tutun
şi chibrituri), Germania (alcool), Spania (tutun şi petrol) etc.
În România, s-a instituit un monopol fiscal parţial în anul 2000, prin
Ordonanţa de Urgenţă nr. 181 din 26.10.2000 asupra comercializării alcoolului
etilic rafinat şi a alcoolului tehnic, ca produse finite rezultate din procesul de
rafinare a alcoolului brut; prin reglementarea în cauză s-a interzis circulaţia şi
comercializarea alcoolului brut, a alcoolului etilic rafinat şi a alcoolului tehnic din
producţia internă, între agenţii economici, indiferent de calitatea acestora, în
special pentru înlăturarea fenomenelor de evaziune fiscală care se manifestau în
acest domeniu. Cum probabil rezultatele acestei măsuri au fost însă sub
aşteptări, în anul 2001 s-a renunţat la acest monopol.

9.4. Alte taxe

Taxele nu sunt altceva decât o altă formă a impozitelor indirecte, fiind
datorate în schimbul unor prestări de servicii pe care le efectuează instituţiile
publice, notariale etc. pentru diverse persoane fizice sau juridice. De obicei
nivelul lor este superior costului acestor servicii, situaţie în care diferenţele
respective nu reprezintă altceva decât veritabile elemente de impozite; în situaţia
în care aceste servicii sunt realizate de unităţi private (notariate etc.), diferenţele
sunt reflectate direct în profitul acestor unităţi.
După felul şi specificul unităţilor care prestează aceste servicii pe
domenii, taxele pot fi clasificate în:
1)Taxe judecătoreşti;
2)Taxe ale notariatelor;
3)Taxe consulare;
4)Taxe ale unităţilor administrative.

1) Taxele judecătoreşti sau taxele judiciare de timbru

Reprezintă plata serviciilor prestate de către instanţele judecătoreşti, de
Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, pentru
cererile adresate acestor instituţii.
Din punctul de vedere al taxelor judiciare de timbru acţiunile şi cererile se
împart în următoarele categorii:
▪ acţiuni şi cereri evaluabile în bani;
▪ acţiuni şi cereri neevaluabile în bani;
▪ acţiuni şi cereri pentru care legea stabileşte un regim distinct de taxare,
cum ar fi:
- acordarea personalităţii juridice;
- dreptul de autor şi inventator;
- cereri neevaluabile în bani în materie comercială;
- raporturile de familie;
- cereri pentru exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecăto-
reşti;
- şi alte opt situaţii de mai mică importanţă.
 Plătitori ai acestor taxe sunt persoanele fizice şi juridice beneficiare de
serviciile instanţelor judecătoreşti, ale Ministerului Justiţiei sau ale Parchetului de
pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Suportatorul este partea căzută în pretenţie, potrivit Codului de procedură
civilă. În caz de scutiri (partea care a introdus acţiunea a fost scutită) şi partea
căzută în pretenţie beneficiază de această scutire.
Taxele judiciare de timbru pot fi cuantificate prin:
a) sume fixe;
b) cote procentuale proporţionale;
c) cote procentuale pe tranşe de valori.
a) Taxele fixe sunt exprimate în sume absolute şi se aplică asupra
acţiunilor şi cererilor neevaluabile în bani, dar şi a celor evaluabile în bani pentru
care prin lege s-a stabilit o taxă în sumă fixă.
b) Taxele proporţionale şi pe tranşe de valori, exprimate în procente, se
aplică acţiunilor şi cererilor evaluabile în bani şi se calculează la valoarea supusă
taxării. De obicei, se consideră acţiuni şi cereri evaluabile în bani cele ale cărui
obiect îl reprezintă un drept patrimonial. Valoarea la care se calculează taxele
judiciare este cea prevăzută în cererea acţiunii. Dacă instanţa are dubii în
această privinţă sau dacă valoarea este contestată de către o parte, valoarea de
taxare se stabileşte prin expertiză.
Când o acţiune are mai multe capete de cerere cu finalităţi diferite, dintre
care unele evaluabile şi altele neevaluabile, taxele judiciare de timbru se dato-
rează distinct pentru fiecare capăt de cerere după natura lui, cu excepţia
cazurilor în care prin lege se prevede altfel.
Când acţiunea sau cererile introduse sunt comune pentru mai multe
persoane, taxele se suportă în mod solidar. Cererile pentru repunerea pe rol a
procesului a cărui judecare a fost suspendată atrage după sine o taxă datorată
de 50% din taxa judiciară cuvenită.
Determinarea taxei se face de către instanţele judecătoreşti, de către
Ministerul Justiţiei sau de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.
Dacă în cazul intabulării imobilelor se constată fragmentarea valorilor, în
scopul sustragerii de la plata taxelor judiciare, se refuză efectuarea operaţiunii
până la plata integrală a taxei.
Plata taxei judiciare se face anticipat. Cu totul excepţional, instanţele
judecătoreşti pot reţine cereri sau acţiuni netimbrate sau insuficient timbrate,
obligând partea să achite taxa până la primul termen de judecată.
 Taxele judiciare se plătesc:
- în numerar;
- prin timbre fiscale (pentru taxe până la 30.000 lei);
- prin ordin de plată.

2) Taxele de timbru pentru activitatea notarială

Actele şi serviciile notariale care intră în obiectul de activitate al notarilor
publici sunt supuse taxei de timbru. Pentru actele notariale îndeplinite de
secretarii primăriilor din comunele şi oraşele unde funcţionează birouri ale nota-
rilor publici se percep taxe de timbru reduse (între 10.000 lei şi 30.000 lei.).
Plătitorii sunt persoanele fizice şi/sau juridice care solicită îndeplinirea
actelor şi serviciilor notariale.
Taxele de timbru notariale se clasifică în trei categorii, în funcţie de
natura actului sau a serviciului prestat, evaluabil sau neevaluabil în bani:
a) taxe de timbru în cotă procentuală regresivă (descrescătoare), pe tranşe
de valoare progresivă în raport cu preţul, ori cu evaluarea imobilelor sau a masei
succesorale, după caz;
b) taxe de timbru în cotă procentuală fixă, proporţională cu preţul sau cu
evaluarea bunurilor mobile şi imobile (altele decât cele scutite de Ministerul
Finanţelor Publice)
c) taxe de timbru în sumă fixă, pentru actele şi serviciile notariale al căror
obiect este neevaluabil în bani.
Taxele se datorează anticipat, cu excepţia procedurii pentru succesiuni,
care se datorează până la eliberarea certificatului de moştenitor.
Pentru cazurile în care există dubii în ceea ce priveşte valoarea bunurilor
care fac obiectul taxei de timbru, Camera Notarilor Publici poate solicita experti-
zarea acelor bunuri, timp în care notarii publici vor amâna încheierea actelor.
Contravaloarea acestei expertize o suportă Camera Notarilor Publici.
În cazul schimbului de imobile, valoarea la care se face taxarea este cea
mai mare valoare a imobilului. La constituirea drepturilor reale imobiliare, altele
decât drepturile de proprietate, taxele de timbru se stabilesc la valoarea decla-
rată de către părţi, dar nu mai puţin de 80% din valoarea de circulaţie stabilită pe
bază de expertiză.
În situaţia în care la autentificarea actelor sunt cuprinse mai multe opera-
ţiuni juridice, taxele se stabilesc pentru fiecare operaţiune juridică în parte şi se
percep cumulat.
Sunt situaţii în care, pentru anumite acte notariale, taxa se percepe o
singură dată (donaţii, uzufruct, autentificarea înstrăinării construcţiei aflate pe
terenul concesionat, vânzările unui bun către mai mulţi cumpărători şi viceversa).
 Încasarea – taxarea se face:
- pentru persoanele fizice – în numerar;
- pentru persoanele juridice
▪ în numerar, până la 30.000 lei;
▪ prin virament, cu ordin de plată, peste această sumă.
3. Taxele consulare se încasează de către ambasade, consulate şi alte
instituţii publice, însărcinate cu asemenea servicii, pentru eliberarea de acte, de
certificate sau pentru acordarea de vize.
4. Taxele de administraţie sunt denumite în acest fel deoarece ele se
încasează de organele administraţiei de stat centrale şi locale, pentru prestările
de servicii pe care le realizează în favoarea persoanelor fizice sau juridice:
eliberări de autorizaţii de funcţionare, autentificări de acte, certificate, adeverinţe
etc. Serviciile prestate de aceste instituţii publice locale şi centrale îmbracă de
obicei forma serviciilor notariale şi a celor de administraţie.
 Bibliografie

Anghelache G., (1997), „Pieţe de capital şi tranzacţii bursiere“, Editura

Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Anghelache G., (1999), „Finanţe – monedă“, Editura ERA, Bucureşti.
Anghelache G., (2000), „Bursa şi piaţa extrabursieră“, Editura Economică,
Bucureşti.
Anghelache G., – coordonator (2003), “Pieţe de capital şi burse de valori“,
Teste grilă şi aplicaţii, Editura Economică, Bucureşti.
Antoniu N., Neagoiu I., Adochiţei M., Cristea H., Dumitrescu D., Ilie V.,
(1993), „Finanţele întreprinderilor“, A.S.E. Bucureşti.
Bălănescu R., Bălăşescu F., Moldovan E., (1994), „Sistemul de impozite“,
Editura Economică, Bucureşti.
Bistriceanu Gh.D., Negrea E.Gr., Pătrăşcoiu L., (1997), „Finanţe şi credit“,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Belean P., (1995), „Posibilităţi de perfecţionare a activităţii Trezoreriei
Finanţelor Publice“, Revista finanţe, credit, contabilitate, nr. 2-3, Bucureşti.
Belean P., (2000) „Trezoreria Statului în România“ – Evoluţie, structură
organizatorică, coordonate ale contabilităţii, Editura Vasile Goldiş – University
Press, Arad.
Bodnar M., Pătrăşcoiu L., Roxin L., (1994), „Finanţe – Monedă“, Editura ASE,
Bucureşti.
Cioflan E., (1993), „Fiscalitate“, Editura Academia Universitară Bucureşti.
Cristea H., Pirtea M.G., (1999), „Finanţele întreprinderii“, Editura Mirton,
Timişoara
Drehuţă E., Neamţu Gh., Voicu E., (2000), „Bugetul public şi contabilitatea
unităţilor bugetare“, Editura Agora, Bacău.
Gaftoniuc S., (1995), „Finanţe internaţionale“, Editura Economică, Bucureşti.
Gordon O., (1989), „Le Trésor et le financement de l’Etat“, La Documen-
tation francaise, Paris.
Jurgensen P., Lebegue D., (1988), „Le Trésor et la politique financiere“,
Editura Montchrestien, Paris.
 Klein J., Marios B., (1998), „Gestion et stratégie financieres internatio-
nales“, Bordas, Paris.
Manolescu Gh., (1997), „Moneda şi ipostazele ei“, Editura Economică,
Bucureşti.
Manolescu Gh., (1997), „Buget, abordare economică şi financiară“, Editura
Economică, Bucureşti.
Matei Gh., (1994), „Finanţe generale“, Editura Mondo E.C., Craiova.
Moşteanu T., (2000), „Buget şi Trezorerie Publică“, Editura Style, Bucureşti.
Muzellec R., „Finances Publiques Notion essentielles“, Edit Sirey, Ediţia nr. 7.
Neurrisse A., (1986), „Le Tésorier – Payeur Général“, Presses Universitaires
de France, Paris.
Popescu D., Belean P., (1997), „Propuneri pentru îmbunătăţirea impozitului
pe venit“, Revista finanţe, credit, contabilitate, nr. 11-12, Bucureşti.
Popeangă V., (1996), „Finanţele locale în România în perioada de
tranziţie“, Universitatea din Craiova, Facultatea de Ştiinţe Economice, Craiova.
Stolojan Th., Tatarcan R., (2000), „Integrarea şi politica fiscală europeană“,
Editura Infomarket, Braşov.
Sempé H., (1989), „Budget et Trésor“, Deuxieme Edition, Ediţia Cujos,
Paris.
Stancu I.,(1996), Finanţe – „Teoria pieţelor financiare, Finanţele
întreprinderilor, Analiza şi gestiunea financiară“, Editura Economică, Bucureşti.
Stancu I., (1998), „Finanţe“, Ediţia a doua revizuită şi adăugită, Editura
Economică, Bucureşti
Talpoş I., (1995), „Finanţele României“, Editura Sedonia, Timişoara.
Topciu C., (1993), „Fiscalitate“, Academia de Studii Economice, Bucureşti.
Toma M., (1994), „Finanţe şi gestiune financiară“, Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti.
Tufan C., Tempea I., (1999), „Taxa pe valoare adăugată în România“,
Editura ALL BECK, Bucureşti.
Ungureanu M.A., (1996), „Organizarea şi conducerea Trezoreriei Finanţelor
Publice în condiţiile economiei de piaţă în România“, Editura Conphys, Râmnicu
Vâlcea.
Văcărel I., (1998), „Spre o nouă filosofie în materie de resurse financiare
publice“, Revista Economistul nr. 60.
 Văcărel I., Bercea F., Anghelache G., Bistriceanu Gh.D., Bodnar M.,
Stolojan Th., Moşteanu T., (1992), „Finanţe Publice“, Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti.
Văcărel I., Anghelache G., Bistriceanu Gh.D., Moşteanu T., Bercea F.,
Bodnar M., Georgescu F., (1999), „Finanţe Publice“, Ed. a II-a, Editura Didactică
şi Pedagogică, R.A., Bucureşti.

*** Legea contabilităţii publice din 29 iulie 1929.

*** Legea contabilităţii nr. 82/1991 cu modificările şi completările ulterioare.
*** Legea finanţelor publice nr. 10/29.01.1991.
*** Legea nr. 33/29.03.1991 privind activitatea bancară, republicată în
Monitorul Oficial al României nr. 70/03.04.1991
*** Legea nr. 34/29.03.1991 privind statutul Băncii Naţionale a României,
publicată în Monitorul Oficial al României nr. 70/ 03.04.1991.
*** Legea 69/26.11.1991, Legea administraţiei publice locale, publicată în
Monitorul Oficial al României nr. 79/18.04.1996.
*** Legea nr. 72/12.07.1996 privind finanţele publice, publicată în Monitorul
Oficial al României nr. 152/17.07.1996.
*** Legea finanţelor publice locale nr. 189 cu modificările şi completările
ulterioare, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 404/ 22.10.1998.
*** Legea nr. 101/26.05.1998 privind statutul Băncii Naţionale a României,
publicată în Monitorul Oficial al României nr. 203/ 01.06.1998.
*** Legea nr. 58/05.03.1998 – Legea bancară, care abrogă Legea
nr. 33/23.03.1991 privind activitatea bancară, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 121/23.03.1998.
*** Legea Datoriei Publice nr. 81, publicată în Monitorul Oficial al României
nr. 215/17.05.1999
*** Legea pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului
nr. 29/2002 privind instituirea unor măsuri pentru diminuarea datoriei publice,
publicată în Monitorul Oficial al României nr. 395/10.06.2002.
*** Legea finanţelor publice nr. 500, publicată în Monitorul Oficial al
României nr. 597/13.08.2002.
*** Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal publicata in M.O. 927 din 23
decembrie 2003.
 *** Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 115, pentru notificarea
amendamentelor la aranjamentul „stand-by“ între România şi Fondul Monetar
Internaţional, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 729/07.10.2002.
*** Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 147 privind unele reglementări
financiare începând cu anul 2003, publicată în Monitorul Oficial al României
nr. 821/13.11.2002.
*** Ordonanţa de Urgenţă privind formarea şi utilizarea resurselor derulate
prin Trezoreria Statului nr. 146, publicată în Monitorul Oficial al României
nr. 824/14.11.2002.
*** Code général des impots, Dalloz, Paris, 1993.
*** Reforma finanţelor locale în Europa Centrală şi de Est. Consiliul Europei
Strasbourg, 15 septembrie 1992. Raport pregătit de un grup de experţi asupra
finanţelor locale.
*** Dicţionarul Enciclopedic român, Editura Politică, Bucureşti, 1964, Vol. II.
*** Dicţionarul Explicativ al limbii române, Ediţia a II-a, Univers enciclo-
pedic, Bucureşti, 1998.