De Nichita Stănescu
Poezia Leoaică tânără , iubirea face parte din volumul O viziune a sentimentelor , publicat
în 1964 . Eugen Simion încadrează acest volum în a doua etapă a creației stănesciene,
caracterizată prin parafraza unor stiluri consacrate (cel eminescian), revenirea la vechi teme ale
literaturii (iubirea, timpul)și revalorificarea miturilor(mitul leoaicei) . Poezia a fost considerată o
romanță cantabilă , dar și o meditație pe tema iubirii , ca aventură existențială.
Nichita Stănescu este cel mai important reprezentant al generației '60 și respectiv , al
neomedernismului , un curent literar, apărut după cel de-al Doilea Război Mondial, în
jurul anului 1960, când se produce o dezghețare ideologică și se manifestă o anumită
toleranță față de noi forme de expresie, fară a se abandona însă ideea abordării unor teme
specifice ideologiei comuniste. Neomodernismul se naşte, deci, ca o reacție împotriva
realismului socialist, propunând un „remake modernist" (Nicolae Manolescu). La nivel
estetic, se produce mutația de la exteriorizare la interiorizarea trăirii, aducându-se, în prim-plan,
problematica eului, în jurul căruia gravitează tot universul.
Opera Leoaică tânără , iubirea se încadrează în acest curent literar prin teme , inovarea și
ambiguitatea limbajului(limbaj metaforic) , libertatea prozodică( tehnica ingambamentului, ce
conferă melodicitate și tensiune interioară versurilor) , subiectivitate , , valorificarea și
interpretarea miturilor(mitul leoaicei) și transferul concret-abstract, care funcționează bivalent.
Titlul poeziei este reprezentat de o metaforă explicată apozițional, iubirea, care stabilește
o identitate între un sentiment (abstract) și un simbol concret , leoaica. Percepția eului este
obiectivă , din afara sentimentului , a trăirii subiective , care capătă astfel corporalitate , se
materializează . Alegerea simbolului leoaicei nu este întâmplătoare . Poetul înlocuiește leul ( un
simbol al bucuriei de a trăi , al puterii nobile , al ferocității și al supremației- conform
Dicționarului de simboluri al lui Jean Chevalier ) cu leoaica , menționată în aceelași dicționar ca
o manifestare a verbului , ambiguizând și îmbogățind astfel semnificația titlului . Acesta nu
Page 1 of 5
exprimă doar dragostea ca sentiment uman , ci și dragostea de creație a artistului . Din acest
punct de vedere , poezia are o dublă grilă de lectură : poezie de dragoste și artă poetică .
Opera este concepută sub forma unui monolog liric confesiv , evidențiat prin mărcile
subiectivității : pronumele mi- , mă- , adjectul pronominal posesiv meu și verbele am dus la
persoana I . Acestea se îmbină însă cu formele pronominale și verbale la persoana a III-a , mult
mai numeroase , deoarece accentual nu cade atât pe trăirile eului , cât pe descrierea sentimentului
și pe efectele pe care le are asupra îndrăgostitului și asupra universului poetic .
Poezia este structurată în trei secvențe lirice , ce corespund celor trei strofe inegale , cu
vers liber , în care se utilizează tehnica ingambamentului , ca libertate de exprimare liberă a
ideilor și a sentimentelor poetice . Astfel , prima strofă surprinde întâlnirea cu iubirea / raportul
artist-iubire , a doua metamorfoza universului exterior prin ochii îndrăgostitului / a artistului și
ultima, metamorfoza sinelui . Compozițional , poezia se organizează pe două planuri : planul
eului îndrăgostit ( redat prin mărcile subiectivității ) și planul iubirii , redat de simbolul leoaicei
și al verbelor care surprind acțiunea agresivă : pândise , m-a mușcat , a înfipt .
Prima secvență lirică descrie întâlnirea cu iubirea, văzută ca animal de pradă . De aceea,
predomină cuvinte din câmpul lexico-semantic al vânătorii (mi-a sărit , mă pândise , colții albi ,
i-a înfipt , m-a mușcat ) care surprind sensurile alegorice ale textului, făcând trimitere la mitul
animalului devorator , adică la agresivitate și renaștere. Confesiunea ia aspectul unei povești , în
care liricul se îmbină cu epicul, păstrând elementul surpriză . Iubirea , sub forma leoaicei , atacă,
Page 2 of 5
iar eul liric îi cade pradă, neputincios. Cunoscând iubirea , brusc lumea poetului se modifică .
Deși eul liric este surprins , apariția sentimentului este premeditată (,,Mă pândise-n încordare mai
demult” ). Alternanța adverbelor mai demult – azi arată că inițial a fost pânda , iubirea ca un
animal de pradă așteptând momentul prielnic pentru a ataca , momentul când poetul este pregătit
de nuntire . Se sugerează astfel , atât renașterea la care conduce întâlnirea cu iubirea / creația ,
cât și relevarea unor noi sensuri ale existenței.
Repetiția termenului ,,față” (,,mi-a sărit înfață”, ,,m-a mușcat de față”, ,,i-a înfipt în
față” ) are valoare ritualică, definind ferocitatea iubirii, care lasă semne vizibile asupra
îndrăgostitului, ce nu mai pot fi estompate sau ascunse . Epitetul ,,colții albi”surprinde puritatea
noului sentiment,care modifică ordinea existențială, devenind creator de lumi pentru ființa
îndrăgostită .
Page 3 of 5
la tâmplă și la bărbie / dar mâna nu le mai știe . Succesiunea de metonimii ( sprânceană
-cunoașterea prin contemplație , tâmplă - cunoașterea rațională , bărbie- cunoașterea prin cuvânt)
redă modificarea relațiilor eului creator cu lumea , dar mai ales cu sinele . Sub puterea iubirii ,
existența poetică se transformă , devine deșert în strălucire , metaforă a infinitului și a
parcursului liric , ce surprinde spontaneitatea drumului spre absolut al simțurilor . Iubirea este
definită acum prin metafora cromatică leoaică arămie- cu mișcările viclene care definește o altă
vârstă a iubirii , lipsită de efuziunile sentimentale ale începutului , dar purtând în ea
incandescența începuturilor. Prin această metaforă se creează simetria între incipitul și finalul
poeziei, prin relevarea motivului leoaicei. Verbul la perfectul compus mi-am dus redă
desăvârșrea metamorfozei sinelui , iar verbele la prezentul etern alunecă ,trece și locuțiunea
adeverbială în neștire sugerează persistența iubirii și a creației. Repetiția încă-o vreme /și-înc- o
vreme... surprinde continua adâncire a emoției, provocate de aventura cunoașterii și
autocunoașterii , dar și nostalgia eternității clipei de grație , a atingerii absolutului , prin punctele
de suspensie care încheie poezia.
La nivel stilistic , poezia este inovativă prin ludicul verbal , generat de combinațiile
inedite de termeni,ce formează metafore (natura se făcu un cerc de-a dura , strângere de ape ,
curcubeu tăiat în două , alunecă-n neștire ) , prin abstractizarea limbajului, concretizat în
imaginea leoaicei ca o corporalitate a iubirii , a curcubeului și a ciocârliei, ca expresii ale stării
de beatitudine , de extaz, provocate de relevarea iubirii. De asemenea, expresivitatea limbajului
este sporită prin comparația când mai larg , când mai aproape / ca o strângere de ape și de
metonimiile din ultima secvență .
Page 4 of 5
Page 5 of 5